MICORIZELE

Micorizele reprezinta interrelatii intre radecinile active ale unor pante si fungi
specifici.
Aceste interrelatii dinamice implica sparofitism, usoara patogenitate si simbioza.
Radacinile active ale plantelor, colonizate cu ciupercile micorizice, a un
metabolism mai activ care imbunatateste procesele vitale si se soldeaza cu o
productivitate mai buna.
In micoriza partenerii coopereaza prin:
1. Parteneriat relativ constant;
2. Colonizarea normala a tesuturilor radiculare de catre fungi, in absenta
simptomelor patologice;
3. Cuprinderea exclusiva a cortexului radicular, cu mentinerea libera a
meristemelor apicale si a cilindrului vascular;
4. mentinerea proprietatilor normale ale celulelor radiculare si lipsa
leziunilor;
5. Dezvoltarea mai luxurianta a plantelor purtatoare de micorize, comparativ
cu cele lipsite de ciuperci micorizice.
In conditii de soluri si substraturi normale, absenta micorizelor este o exceptie iar
prezenta lor este o caracteristica constanta pentru majoritatea plantelor.
Peste 80% din plante cunoscute sunt purtatoare de micorize. Micorizele lipsesc la
plante din famiile: Caryophylaceae, Centrospermae, Cruciferae, Cyperaceae, Farinosae,
Plumbaginaceae, Droseraceae, Halorrhagaceae si Filicaceae.
Exista patru categorii de micorize in functie de pozitia fungilor micorizici fata de
radacinile active si cortextul radicular si anume:
1. Micorize ectotrofe in care fungii sunt localizati la exteriorl radacinilor
active si unele hife patrund in spatiile intercelulare ale contextului.
2. Micorize endotrofe in care fungii patrund in celulele corteztului radicular.
3. Micorize ectoendotrofe la care hifele micorizice se gasesc atat la exteriorul
radacinilor cat si in interiorul tesuturilor corticale radiculare.
4. Micorize peritrofe la care hifele fungice micorizice sunt in apropierea
radacinilor, dar nu alcatuiesc o interactiune indispensabila, ci numai una asociativa.
Micorizele sunt asiciatii dinamice cu dezvoltare secventiala si cu relatii care se
modifica in functie de planta gazda, varsta acesteia, pozitia si ierarhia radacinilor, tipul de
sol,
pH-ul acestuia, gradul de aprovizionare cu ntrienti si cu influenta factorilor de
mediu.

Ectomicorizele.
In ectomicorize hifele fungilor micorizici se gasesc in stransa legatura cu
tesuturile radacinilor active ale plantelor si unele patrund intercelular in cortextul
radicular.
Se formeaza astfel o unitate morfologica distincta cu interrelatii reciproce
permanente. Ectomicorizele sunt mai raspandite la plantele gazda perene si lemnoase si
mai ales in solurile brune si podzolice.
 Pana in prezent au fost semnalate la plantele Gymnospermae si Angyospermae.
Fungii ectomicorizici sunt reprezentati din diviziunile: Oomycota, Ascomycota si
Basidiomycota. Cei mai importanti fungi ectomicorizici sunt: Amanita, Boletus,
Cenococum, Clytocycle, Clytocybe, Coprinus, Cyathus, Daldina, Entoloma, Exida,
Fomes, Hebeloma, Helvella, Hericium, Hygrophorus, Hypomyces, Inocybe, Laccaria,
Lactarius, Lepiota, Leucopaxillus, Marasimus, Mycelium, Mycena, Omphalotus,
Paxillus, Peziza, Pisolithus, Poria, Psathyrella, Rhizopogon, Russula, Scleroderma,
Suillus, Thelephora, Tremella, Tricholoma, Thuber.
Fungii de ectomicorize au culori ale hifelor foarte diferite si anume: albe,
brune, negre, galbene, aurii sau rosii, cat si alte nuante ale acestor culori.
La Pisoliths tincotorius hifele sunt galben brnii, la Cenococcum graniforme, ele
sunt negre, iar la Poria terrestris pot fi albastre, oranj sau rosii.
Pe o planta se poate gasi o singura ciuperca micorizica, doua sau mai multe,
dupa cum aceeasi ciuperca poate avea mai multe gazde.
Ciuperca Cenococcum graniforme are asociatii simbiotice cu peste 200 de
plante gazda, iar Pisolithus tincorius formeaza ectomicorize cu peste 73 de gazde printre
care se numara specii de: Abies, Betula, Carya, Eucalyptus, Quercus, Pinus si Tsuga.
Temperaturile vitale ale fungilor de ectomicoriza sunt cuprinse, in general intre,
5 si 35˚ C, iar cele optime intre 18 si 27˚C.
Ciuperca Pisolithus tinctorius necesita o temperatura optima de +28˚C si se
poate dezvolta bine chiar si la +40˚C.
Ciupercile ectomicorizice Paxillus involutans si Suillus variegatus se pot
dezvolta si la temperaturi mai scazute cuprinse intre -2˚C si +4˚C. Ciupercile
ectomicorize prefera un pH al solului cuprins intre 4 si 6,4.
Sunt si exceptii, astfel Suillus variegatus prefera un pH=3, iar Paxillus
involutans se dezvolta bine la pH=2,7. In general ciupercile ectomicorizice necesita o
umiditate asigrata in limite optime, dar Cenococcum graniforme rezista bine la deficite de
umiditate atat in sol, cat si in atmosfera.
Pentru crestere si dezvoltare au nevoie de o serie de nutrienti pe care ii gasesc in
sol sau in mucigelul excetat de radacini.
Ca metabiliti secundari ciupercile ectomicorizice produc: auxine, gibereline,
citokinine, o varietate de vitamine, antibiotice si acizi grasi.
Ectomicorizele sunt incapabile sa degenereze lignina si produc rar celulaze si
pectinaze.
Enzimele hidrolitice sunt foarte slab reprezentate , comparativ cu ciupercile
descompunatoare de litiera, cu referire la producerea de celulaze, pectinaze, proteinaze,
laccaze.
Formarea ectomicorizelor are loc cu ajutorul fungiilor, care se gasesc in sol,
cresc si se dezvolta rizosfera, sub actiunea exudatului radicular si inconjoara radacina.
Apoi patrund in zona specifica de micoriza, pana la cinlindrul central, dar
numai printre celulele cortexului.
Dupa patrundere auxinele secretate de fungii de micoriza, determina o
ramnificare a perisorilor radiculari in mod specific cu gazda.
Dupa stabilirea lor ectomicorizele prezinta niste structuri specifice si distincte
reprezentate prin:
 1. Teaca sau mantaua fungica este o retea compacta rezultata din
intreteserea hifelor miceliene sub forma unui tesaturi groase, care acopera radicelele
plantei gazda.
Aceasta tesatura compacta si complicata de hife multiple, formeaza o manta
fungica in care unele hife pot sa patrunda intre celulele epidermice sau chiar intre celulele
cortexului radicular.
Mantaua fungica asigura o mare suprafata de contact intre cei doi parteneri, iar
hifele micorizice nu patrund in interiorul celulelor active.
Hifele fungiilor ectomicorizice secreta o serie de enzime pectolitice cu ajutorul
carora
patrund intre celulele cortexului.
2. Reteaua Harting este o structura caracteristica a ectomicorizelor.
Ea distinge net zona pana la care patrund hifele fungiilor ectomicorizici, intre
celulele cortexului.
3. Hifele externe sunt conexiuni externe ale mantalei fungice cu solul sau
substratul de cultura din jurul radacinilor.
De cele mai multe ori se dezvolta o retea luxurianta de hife miceliene ramnificate
sau lanturi hifale compacte de tip rizomorfic.

Endomicorizele.

In endomicorize ciupercile patrund in tesuturile radacinilor atat in spatiile

intercelulare cat si in celula, stabilind niste interactiuni cu gazdele specifice.
Exista 3 categorii distincte de endomicorice si anume:
• Endomicorize veziculo-arbusculare;
• Endomicorize la Ericales;
• Endomicorize la Orchideae.

Endomicorizele veziculo-arbusculare, reprezinta tipul de micorize cel mai

raspandit atat la plantele cultivate, cat si la celelalte plante.
E.V.A sunt prezente la gimnosperme si la numeroase plante cum sunt: grau,
porumb, cartof, trifoi, lucerna, etc.
Nu se gasesc la Ericales, Orchideae, Pinaceae, Betulaceae, Crucifere,
Chenopodiaceae, Caryophylaceae, Cyperaceae, Polygonaceae.
Ciupercile endomicorizice sunt prezente in toate substratele de cultura, mai ales in
zona periradiculara si in rizosfera. Ele apartin diviziunii Zygomycota-ord. Mucorales.
Au fost descrise urmatoarele ciuperci: Acaulospora, Endogone, Gigaspora,
Glomus, Rhizophagus si Sclerocystis.
Unele ciuperci cresc la suprafata radacinilor, se prind cu apresori si hifele patrund
in tesuturile radiculare, iar altele formeaza sporocarpi si clamidospori.
Pe radacini sau in sol se formeaza spori rotunzi sau piriformi, cu Φ cprins intre
50-250 um, inclavati grupat intre hifele miceliene ca o tesatura. Numarul acestora in sol
variaza intre 20 si 90 la un gram de sol, cu fluctuatii sezoniere.
Arbusculii rezulta din ramnificare repetata a hifelor miceliene in celulele
corticale, cu functie de absortie.
 Pe masura furmarii, arbusculii sunt progresiv incapsulati intr-un sistem de pereti
derivati de la celula gazda si formeaza masele de digestie. Celulele gazdei cu arbusculii
sunt marite.
Arbusculii au o durata de viata scurta iar apoi ei se aplatizeaza si se lizeaza.
Veziculele sunt structuri ovale care apar la exterminatii sau la mijlocul hifelor
miceliene.
In stadiul tanar au membrana fina, cu o citoplasma omogena, iar apoi membrana
se ingroasa, apar vacuole si un continut ridicat de grasime.
Lungimea hifelor este corelata cu lungimea radacinii din care apar. La trifoi, s-au
gasit 1,29m hife/ un cm radacina, iar greutatea hifelor in jurul radacinii reprezinta 1-6%
din greutatea proaspata a ei.
In final arbusculii si hifele incolacite devin progresiv incapsulate intr-un sistem
derivat al peretelui celurar al gazdei numi si “sporangiole”.
Intre planta gazda si ciuperca intervin cel putin trei etape distincte si anume:
1. Etapa dezvoltarii extensive in sol si la suprafata radacinii a micelului
ciupercii si penetrarea in tesuturile radiculare.
2. Etapa dezvoltarii hifelor in tesuturile radiculare pana la nivelul cortexului,
corelata cu o raspandire externa adecvata.
3. Etapa desavarsirii dezvoltarii intracelulare, cu hifele rasucite, vezicule si
arbusculi intracelulari.

Endomicorizele la Ericales sunt prezente in special la genurile : Arbutus,

Ccalluna, Erica, Gaultheria, Pernettya, Rhondodendron, Vaccinium.
Ca ciuperci endomicorizice au fost mentionate: Mycelium radicis myrtilli,
Pezizzella ericae, Phoma radicis.
Aceste endomicorize sunt importante pentru plantele ericaceae, atat din punct de
vedere microbiologic cat si practic. In etapa initiala are loc legarea nespecifica a hifelor
miceliene de radacinile plantelor.
Pe suprafata hifelor miceliene apare o retea laxa extracelulara de fibrile care pe
masura ce se dezvolta se organizeaza intr-un fel de teaca care se ataseaza de tesuturile
radiculare.
Hifele miceliene produc apresuri si apoi patrund in tesuturile radacainii.
Din spatiile intercelulare hifele patrund si in celulele radiculare. Patrunderea are
loc spre cilindrul central pana la limita celulelor care-l inconjoara.
In celule hifele formeaza rasuciri cu o dezvoltare predominant intracelulara, iar la
exteriorul radacinii o retea miceliana abundenta.
Dezvoltarea in tesuturile radacinii si mai ales in interiorul celulei este foarte bine
controlata de planta gazda. In fiecare celula se dezvolta o unitate de hife cu bucle si
rasuciri. In finctie de modul de patrundere si de reactia plantelor gazada la Ericales se
disting doua grupe de endomicorize:
1. Grupul arbutoid;
2. Grupul ericoid.
Grupul arbutoid, cuprinde ericacee cu radacini groase si tuberizate.
Grupul ericoid, cuprinde ericacee la care se formeaza radacini filiforme.
 Endomicorizele la orchideae.

La orchideae endomicorizele sunt obligatorii, deoarece fara acestea semintele nu

germineaza, plantele nu pot sa creasca, sa se dezvolte si sa infloreasca. Cele mai
importante endomicorizice la orchideae sunt: Armillaria mellea, Cerathobasidium
cornigerum, Rizoctonia solari, Sebacium sp., Thanatephorus cucumeris si Tulasnella
calospora. Fata de cipercile de endomicoriza, plantele de orchideae se comporta diferit,
dupa cum si fata de unele izolate ale aceleiasi ciuperci endomicorizice. Astfel din cele 32
de izolate ale ciupercii endomicorizice Rhizoctonia solani, toate pot forma micorize cu
Dactylorhiza purpurea, si numai unele cu Spathoglottis picata. De asemenea, toate cele
patru izolate ale ciupercii Rhizoctonia solani, optinute de la tomate si orez, formeaza
endomicorize cu Orchis purpurella. In general ciuperca Tulasnella este un endofit
universal pentru plantele orchideae. Ciuperca endomicorizica Thanatephorus cucumeris
este intalnita la cateva specii de orchidaea iar ciuperca Cerathobasidium cornigerum
numai la ochideae Goodyera repens si la speciile genului Pterotylis.

Micorizele ectoendotrofe.

Asemenea micorize se intalnesc la specii de arbori in special in pepiniere.

Prezinta caracteristicile ale celor doua tipuri de micorize, pe cand radacinile sunt mai
alungite si mai subtiri, iar ciupercile formeaza o manta fungica, au hife patrunse
intracelular si numeroase hife care exploreaza solul in jurul radacinii.

Micorizele peritrofe.
Aceste micorize peritrofe prezinta hife fungice care inconjoara radacina, fara a
stabili conexiuni speciale. Aceste hife se raspandesc abundent in solul din jurul radacinii
si preiau nutrienti din jurul radacinii pentru nevoi proprii, dar si pe cei distantati de
radacina, iar prin masa fungica ii apropie de sistemul radicular.