Frunză verde magheran… – compunerea de argumentare a apartenenţei la specia doinei

Frunză verde magheran…

Doinele sunt poezii
Frunză verde magheran, lirice specifice folclorului
Voinicel mehedinţean, românesc care exprimă o
Sunt născut pe frunzi de fag varietate de sentimente foarte
Ca să fiu la lume drag. puternice (de dor, de jale, de
Şi-s scăldat de mic în Olt,
Să mă fac viteaz de tot revoltă, de dragoste).
Şi-s frecat cu busuioc, În această specie se
Să am zile cu noroc. încadrează şi poezia “Frunză
verde magheran…”, deoarece
După ce am mai crescut, s-a transmis pe cale orală din
Din ochi maica m-a pierdut,
C-am fugit de la părinţi
generaţie în generaţie şi are un
Tot în munţi la Mehedinţi, autor anonim care îşi exprimă
Apoi m-am lăsat în vale direct, ca în orice operă lirică,
Cu trei rânduri de pistoale, trăirile sale: dorinţa de
Ş-am ajuns un voinicel libertate şi de dreptate socială,
Cu inima de oţel. ataşamentul faţă de aceste idei
Aoleo! ce foc de dor! din care izvorăşte un
Veni-va badea Tudor sentiment de bucurie sinceră,
Să mai strângă din păduri nereţinută. Aceste sentimente
Cete mândre de panduri… sunt deosebit de puternice, iar
profunzimea lor este ilustrată
Frunză verde păducel,
prin folosirea exclamaţiei
Cine-a merge după el?
Un şoiman mehedinţel, retorice “aoleo”, care se repetă
Care ştie să chitească şi este însoţită de alte expresii
Rândunica s-o lovească, menite să potenţeze
Şi mai ştie de călare sentimentele exprimate: “ce
Să se lupte-n fuga mare. foc de dor”, “mă arde focul”,
Şi mai ştie să înoate
Vâslind Dunărea din coate “ţipă sufletul în mine”.
Poezia este o doină de
Aoleo! mă arde focul haiducie care, deşi localizată
Ca să-mi cerc şi eu norocul. prin câteva elemente lexicale
Aoleo! de rău, de bine, (“mehedinţean”, “Olt”,
Ţipă sufletul în mine!
“Mehedinţi”, “Tudor”,
(V. Alecsandri, “mehedinţel”, “Dunărea”), se
Poezii populare ale românilor) referă la aspecte de viaţă
generale, haiducia fiind văzută
ca un fenomen social, ca o formă de rezistenţă şi luptă pentru
libertate.
Sentimentele amintite, precum şi însuşirile haiducului sunt
exprimate cu o forţă impresionantă şi o diversitate de procedee
artistice. Se întâlnesc astfel forme de superlativ absolut realizate
în mod expresiv (“viteaz de tot”, “ce foc de dor”), repetarea
exclamaţiei retorice “Aoleo”, epitetul metaforic “cu inima de
oţel”, forma inversă a verbului la viitor “veni-va”, diminutivele
“voinicel”, “mehedinţel”, precum şi substantivul comun “badea”,
asociat celui propriu – “Tudor”, creându-se astfel impresia unei
atmosfere de comunicare intimă, de apropiere sufletească.
 Pronunţatul caracter liric al textului este dat şi de folosirea unor verbe la persoana I singular
(“sunt”, “să fiu”, “să mă fac”, “am crescut”, “am ajuns”) şi a pronumelor reflexive şi personale la
aceleaşi categorii gramaticale (“mă”, “m-”, “-mi”, “în mine”), procedee prin care eul liric îşi
dezvăluie trăirile.
Caracterul popular al acestei doine este dovedit şi de prezenţa unor cuvinte şi forme populare
(“frunzi”, “maica”, “a merge”, “să chitească”, “să cerc”) şi de elementele de versificaţie specifice
creaţiei orale: versurile scurte, cu măsura de 7-8 silabe, rima împerecheată şi monorima, ritmul
trohaic, strofele inegale.
Ca în orice creaţie populară, în această doină se constată o împletire a diferitelor motive
folclorice (legătura om-natură, motivul codrului, motivul haiduciei, al dorului, al norocului),
dezvoltate prin procedee specifice creaţiei populare literare precum paralelismul sintactic,
acumulările verbale sau gradarea ascendentă a sentimentelor.
Expresiile “Frunză verde magheran” şi “Frunză verde păducel”, cu care se deschid cele două
părţi ale doinei, se încadrează şi ele în tradiţia liricii noastre populare.
Se observă astfel că poezia este o doină datorită caracterului ei oral, anonim şi popular,
precum şi a diversităţii sentimentelor exprimate şi a profunzimii acestora.