V. V. Chiosea, L.I.

Fetescu

ATESTARE FINALĂ DE STAT

LIMBA MOLDOVENEASCĂ

Culegere de texte pentru expuneri

clasa a 11-a

2011
В.В. Кьося, Л.І. Фєтєску

ДЕРЖАВНА ПІДСУМКОВА АТЕСТАЦІЯ

МОЛДОВСЬКА МОВА

Збірник текстів для переказів

11 клас

2
 2011

PREFAŢĂ

Culegerea de texte pentru expuneri, care se va folosi la atestarea finală de stat

la limba moldovenească în clasa a 11-a a instituţiilor de învăţămînt general din
Ucraina.
Alcătuitorii propun texte pentru expunerea detaliată care au menirea de a
verifica deprinderile de comunicare scrisă precum şi corectitudinea lexicală,
gramaticală, ortografică şi punctuaţională.
Fragmentele din opere artistice, publicistice şi ştiinţifice diverse ca tip
(naraţiuni, descrieri, raţionamente) sînt recomandate pentru expunerea lor detaliată,
textele corespund programei în vigoare.
Expunerea este o parte constituitivă a învăţămîntului dezvoltativ, orientat spre
formarea personalităţii elevului. Relatarea conţinutului unui text, oral sau scris,
folosind procedeele de expresivitate artistică învăţate, constituie unul din factorii
vitali, necesari în dezvoltarea competenţei comunicative şi a performanţei
lingvistice a elevului.
Textele pentru expuneri incluse în culegere permit stabilirea nivelului
cunoştinţelor (elevilor) şi capacităţilor la limba moldovenească sub toate aspectele
activităţii comunicative, admit realizarea obiectivului instruirii lingvistice în
şcoală: formarea şi evaluarea competenţelor lingvistice şi comunicative ale
şcolarilor.
Orice comunicare scrisă se apreciază cu o singură notă în corespunderea lor
proporţională.
Evaluînd lucrările scrise, se iau în considerare următoarele:
a) greşelile ortografice şi de punctuaţie;
b) greşelile lexicale, gramaticale, stilistice.
Nota totală pentru dotarea lingvistică se socoate astfel: numărul de puncte,
obţinut prin sumarea punctelor acumulate pentru greşelile ortografice şi de
punctuaţie (punctul a), lexicale, gramaticale, stilistice (punctul b) comise, se
împarte la „2”.
Nota generală pentru lucrarea scrisă se obţine astfel: suma punctelor pentru
dotarea lingvistică, şi cele căpătate pentru conţinutul expuneri, compunerii, se
împarte la „2”.
Dacă nota obţinută nu este un număr întreg, atunci ea se măreşte, în beneficiul
elevului.

3
 CRITERII DE APRECIERE A CUNOŞTINŢELOR ORALE/SCRISE A
COMUNICĂRII MONOLOGATE

Numărul greşelilor comise

Nivelul Nota Criterii de apreciere a cunoştinţelor
Ortografice Lexicale,
elevilor şi gramaticale
punctuaţio- şi stilistice
nale

I. Primar 1 Textul alcătuit de elev (elevă) este alcătuit din 15-16 şi mai
propoziţii nelegate între ele, lucrarea necesită multe
oformare lexicală şi gramaticală.

2 Elevul (eleva) alcătuieşte fragmente separate 13-14

de exprimare, ideile sînt redate la nivel
elementar, necesită perfecţionare şi
diversitate în oformarea lexicală şi
gramaticală. 9-10
3 11-12
Elevul (eleva) trebuie să acorde mai multă
atenţie formării deprinderilor succesive şi
clare ale gîndurilor, să respecte unitatea dintre
conţinut şi stilistică, necesită perfecţionare şi
diversitatea exprimării lexicale şi
gramaticale.
4 9-10
II Mediu Exprimarea elevului (elevei) alcătuieşte mai
mult de jumătate din volumul cerut de criterii
şi se caracterizează prin consecutivitatea
expunerii; dezvăluirea temei trebuie să fie
argumentată şi succesivă; cere să ţină cont de
corelaţia dintre informaţia principală şi cea
secundară; vocabularul trebuie îmbogăţit, e
necesar să se folosească mai des lexicul
autorului.
5
După volum lucrarea elevului (elevei) se 7-8 7-8
apropie de norma necesară, în întregime,
tema în cea mai mare măsură este dezvăluită,
însă ea necesită o expunere mai profundă;
trebuie accentuat gîndul principal, de
accentuat unitatea stilului, comunicarea
variată.

4
 6
După volum lucrarea elevului (elevei) se 5-6
apropie de normă, tema este dezvăluită,
expunerea este coerentă, dar elevul trebuie să
lucreze intensiv asupra capacităţilor de
exprimare a opiniilor argumentîndu-le, să-şi
îmbogăţească vocabularul ‚cu construcţii
sintactice.
7 Elevul (eleva) redă textul independent, în
III întregime şi consecutiv, cu elemente de 4
Satisfăcător exprimare independentă a textului (la
expuneri se ia în considerare tipul ei),
întrebinţează reuşit mijloace lexicale (în
expuneri întrebuiţează lexicul autorului cu
colorit artistic), însă elevul trebuie să-şi
perfecţioneze capacităţile de exprimare clară
a temei, să argumenteze gîndul principal.
8
Elevul (eleva) redă independent (la expuneri 3
– luînd în considerare tipul ei) interpretarea
exprimării, dezvăluie tema argumentat, alege
argumente convingătoare în folosul lor, dar
trebuie să lucreze asupra varietăţii
5-6
vocabularuli, oformării lucrării din punct de
vedere gramatical şi stilistic.
9
Elevul independent alcătuieşte texte 1+1
succesive, logice, complete (la expuneri – (nu grave)
luînd în considerare tipul ei) în genere dezvăluie
tema, exprimă ideea principală (la expuneri
exprimă – poziţia autorului), corect alege
mijloacele lexicale (în expuneri î’foloseşte lexicul
autorului cu colorit artistic) , în afară de aceasta
trebuie să lucreze asupra capacităţilor
expresive de motivare a poziţiei personale.
IV Superior 10 Elevul independent alcătuieşte texte
succesive, complete (la expuneri – luînd în 1 3
considerare tipul ei), avînd în vedere
însărcinările comunicative, îşi exprimă
părerea personală, argumentează diferite
păreri faţă de problemă (la expuneri compară
poziţa personală cu cea a autorului), lucrarea
se evidenţiază printr-un vocabular bogat,
consicutivitate gramaticală, păstrează unitatea
stilistică şi expresivitatea textului.

5
11 Elevul independent alcătuieşte text coerent,
complet (la expuneri – luînd în considerare 1 (nu gravă) 2
tipul ei), avînd în vedere însărcinările
comunicative, îşi exprimă părerea personală,
argumentează în mod diferit poziţia personală
comparînd-o cu alte păreri (la expuneri ea în
considerare poziţa autorului), este capabil să
facă legătură dintre obiectul despre care este
vorba şi experienţa de viaţă personală, aduce
dovezi pentru a argumenta o poziţie sau alta
cu scopul de a rezolva anumite probleme din
viaţă; lucrarea se evidenţiază printr-un
vocabular bogat, folosirea corectă a
cuvintelor, consicutivitate gramaticală,
păstrează unitatea stilistică şi expresivitatea
textului.

12 1
Elevul expune independent şi în întregime
textul în dependenţă de situaţia
comunicativă, analizează diferite păreri faţă
de unul şi acelaşi obiect; aduce dovezi
pentru a argumenta o poziţie sau alta cu
scopul de a rezolva anumite probleme din
viaţă; foloseşte informaţia dobîndită din
diferite izvoare pentru a rezolva anumite
situaţi care apar, lucrarea se evidenţiază
printr-un vocabular bogat, folosirea corectă a
cuvintelor, consicutivitate gramaticală,
păstrează unitatea stilistică şi expresivitatea
textului.

6
 1. Personalităţi de vază în literatura veche moldovenească. Contribuţia lui
Petru Movilă la consolidarea relaţiilor culturale moldo-ucrainene

Literatura moldovenească are la bază literatura comună bizantino-slavă, moştenind

tradiţiile şi particularităţile ei fundamentale, păstrînd intact acelaşi caracter de clasă, acelaşi
spirit religios predominant. Din acest motiv în literatura sec. XVII fenomenele arhaice se îmbină
cu fenomenele noi.
Susţinînd atît lupta întregului popor împotriva asupritorilor musulmani, cît şi acţiunile
întreprinse de autorităţi pentru a slăvi tentativele de penetraţie în ţară a catalocismului şi a
calvinismului.
O contribuţie imensă la stabilirea şi întărirea relaţilor moldo-ucrainene a fost adusă de
eminentul cărturar Petru Movilă (1591-1647).
Al patrulea fecior a lui Simion Movilă, principe al Moldovei (1606-1607), Petru Movilă
şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în Polonia, unde a făcut serioase studii în limbile slavonă,
greacă, latină. Călugărindu-se, devine în 1627 egumen al celebrei mănăstiri Lavra Pecerska.
Afară de tipografia organizată de dînsul încă de pe cînd era arhimandrit, din iniţiativa şi
prin stăruinţele sale a luat fiinţă un colegiu, care s-a transformat în vestita Academie
Kievo-Movileană.
Petru Movilă a fost şi un prestigios condeier, semnînd şi unele omilii (predici) şi
predoslovii la cărţile tipărite sub îngrijirea lui. Cea mai vestită din scrierile sale este „Mănăstirea
ortodoxă”.
Considerat nu numai exponent al culturii şi literaturii ucrainene de la mijlocul sec. XVII,
ci al întregii spiritualităţi ortodoxe a răsăritului Europei, mitropolitul Kievului Petru Movilă n-a
uitat şi de baştina sa. Pe lîngă considerabilul ajutor acordat la înfiinţarea tiparniţei şi a Academiei
slavo-greco-latine, în activitatea lui avem şi două compuneri originale, adresate conaţionalilor
săi. Prima este o amplă prefaţă în limba slavonă dedicată fratelui său Moise Movilă cu prilejul
înscăunării acestuia pe tronul Moldovei, în care îl sfătuie: „pentru libertatea patriei şi a supuşilor
tăi să te lupţi bărbăteşte”. A doua compunere „moldovenească” e o oraţiune solemnă pe tema
vieţii conjugale, rostită în limba maternă şi în poloneză la oficierea nunţii fiicii lui Vasile Lupu.
(340 cuvinte) (Din presă )

2. Obligaţiile cetăţenilor faţă de limba maternă

Limba este dovada existenţei poporului. Ocrotind limba maternă, îţi ocroteşti poporul,
demnitatea lui, dreptul lui la existenţă şi viitor. Nu renunţa la această luptă!
Apărarea limbii materne este cel mai necesar mod de autoafirmare naţională. Dacă ai
posibilitate să fii un luptător pentru ocrotirea poporului tău, apoi fii.
Să posezi limba maternă nu e un merit, ci obligaţia unui patriot.
Vorbeşte limba maternă – limba ta şi a poporului tău – pretutindeni unde e înţeleasă şi cu
toţi ce o înţeleg. Nu refuza derptul la limbă în favoarea unui profit, unor privilegii, unor laude
viclene.
Atitudinea faţă de limba maternă trebuie să fie aceeaşi ca şi faţă de propria mamă: ea e
iubită nu pentru farmec sau unele beneficii, dar pentru că e mamă.
Familia este celula primă a naţiunii. Ca ea să nu dispară din organismul naţional, e
necesară alimentarea, încurajarea şi înviorarea cultului limbii materne.
Altoieşte în sufletul copiilor dragostea faţă de limba maternă, căci e comoara cea mai de
preţ.
Niciodată nu înceta să studiezi limba maternă. „Toate limbile europene principale pot fi
însuşite în 6 ani, limba maternă trebuie învăţată toată viaţa”. (Voltaire.)
În casa ta trebuie să existe, întotdeauna, cărţi moldoveneşti, reviste, ziare.

7
 Nu fii indiferent faţă de cele mai mici manifestări de limitare sau dispreţuire a limbii
moldoveneşti. Priveşte limbile străine aşa cum ai dori ca alţii să privescă limba ta maternă.
Ocroteşte-ţi numele şi numele apropiaţilor tăi de modificarea, deformarea lor servilă după
exemplele limbilor străine.
Reţineţi! Cei mai buni pedagogi de limbă, pentru copii, sînt mama şi tata.
Actualmente sînt foarte răspîndite căsătoriile mixte. E natural ca în astfel de familii să
apară problema alegerii limbii de comunicare. Ar fi minunat dacă în familiile eterogene ar răsuna
ambele limbi, numai nu într-o formă „amestecată”: fiecare limbă – în varianta sa literară.
Învaţă alte limbi! „Cine nu ştie limbi străine, acela nu cunoaşte nimic despre limba sa”.
(Goette.)
Genraţiei noastre îi revine o sarcină dificilă şi responsabilă – renaşterea limbii
moldoveneşti, a naţiunii. Nimeni nu va face acest lucru în locul nostru. Aceasta e datoria noastră
istorică, este confirmarea existenţei noastre în această lume. Nu aruncaţi acest greu pe umerii
urmaşilor voştri, căci poate fi tîrziu.

(345 cuvinte) (Din presă)

3. Poiana Ciutei

Peste pădurea întunecată se întinde cerul curat ca un cort uriaş din mătase albăstrie şi
lucitoare. Doar dincolo de pădure, pe culmea unui deal, se zăreşte un petec de nour cenuşiu ca o
uşă pe care cineva a uitat-o deschisă. Drumul coboară grăbit spre pădure. Vrea şi el să ajungă
mai repede la răcoare. Sub picioare se simte colbul moale, ce sare speriat în lături. Mihail îşi
saltă rucsacul pe spate, şterge cu palma fruntea asudată.
Furat de gînduri, Mihail se pomeneşte, pe neaşteptate, în mijlocul pădurii. Copacii îl
înconjoară din toate părţile, înalţi, frunzoşi. Ca nişte ostaşi de gardă. A dispărut cortul cerului, a
rămas în cîmp soarele, peste iarba mătăsoasă se mişcă umbre grele, ţintuite doar ici-colo de cîte
un strop de lumină.
Mihail se simte dintr-o dată mic şi neputincios în lumea asta plină de foşnete şi de veselia
zgomotoasă a păsărilor ce se zburătăcesc de pe un ram pe altul fără astîmpăr. Simte că-l apasă
ceva, nici el nu ştie ce, şi fără să vrea îşi trage capul între umeri şi păşeşte mai departe pe
cărăruia îngustă.
Poiana Ciutei... Mihail abia dovedi să se aranjeze în cortul alb, mare, abia făcu o raită prin
tabără, că se trezi şi el cu gîndul la poiana aceasta. Pe cine nu întîlnea, auzea vorbindu-se mereu
de dînsa. Ai fost? Ai auzit?.. Căprioarele îşi dau întîlnire numai acolo... Ieri cutare a pornit să
caute poiana, dar s-a rătăcit... Sînt multe cărări care duc spre Poiana Ciutei. La un moment dat
însă dispar toate şi rămîne numai una, ascunsă de ochii lumii... O poate găsi doar acel ce ţine din
tot sufletul s-o vadă, care nu se întoarce de la jumătate de cale...
Un loc dorit şi rîvnit de toţi, dar la care ajung prea puţini...
Curiozitatea lui Mihail crescu. Poate i-o fi sortit lui s-o găsească.
Apucă pe o cărăruie îngustă, ce urcă pe povîrniş. Nu era nici un indicator spre Poiana
Ciutei, dar urmele proaspete demonstrau că băieţii trecuseră de acum pe aici. Peste puţin timp
însă cărăruia se desfăcu în două şi Mihail stătu la cumpănă, neştiind pe care să apuce.
...Mihail ieşi într-un luminiş. Cărăruia se oprea aici. De jur-împrejurul poieniţei copacii
înalţi şi tufişurile dese formau un zid, dincolo de care, în umbra adîncă, nu se vedea nimeni, nu
se simţea nici o mişcare.
(370 cuvinte) ......(După G. Gheorghiu)

4. Nostalgie

Înnopta. Vîntul nu slăbise. Stăteam în pat, cu mîinile sub cap, moleşit şi gata să adorm.

8
 Pornit încă în ajun, vîntul se lăsa peste copaci, speriindu-i, se lăsa peste case, încreţea
apele, ridica gulerele hainelor de toamnă, fluiera şi dansa într-un mod ciudat pe străzile oraşului.
Risipea oamenii, îi răzleţea. Îi ascundea, le subţia sîngele, tăia rădăcina ierbii, o usca, scutura
sălciile ca pe nişte cercei, desfăcea păstăile salcîmilor, trimiţîndu-le sămînţa cît mai departe. Ca
să răsară într-o primăvară pe unde nici nu te aşteptai un pui de copac, străin şi timid, cuminte ca
o brazdă, încît să cucerească mila omului. Şi omul se îndură, îl ocoleşte, începe pe alături o
cărăruşă, iar primăvara următoare inima lui parcă ar creşte odată cu puiul de copac. Nici să-l
recunoască! Se vede de la distanţă, are frunză şi acum se înţelege clar că e un pui de salcîm. Iar
peste cîţiva ani salcîmul va fi mare de tot, va înflori în mai, frumos, ciorchinele grele, ca nişte
clopoţei, culoare dăruită de soare; şi mîna omului, vrei nu vrei, se va întinde să ajungă o floare.
Şi puiul de copac n-o să mai însemne pentru dînsul ceea ce a însemnat pînă atunci; va deveni,
pur şi simplu, un copac ca toţi ceilalţi, căci omul nu va uita ghimpele, cum să-l uite?
Mai întîi m-am asemănat cu o piatră. Acum mă aseamăn cu-n copac. Eram şi eu o sămînţă
de om, ajunsă departe de pămîntul unde am crescut, o sămînţă scuturată de vînt, din care aş fi
putut să răsar plop sau stejar, mai degrabă srejar, ca şi strămoşii mei, fără ghimpi şi fără floare
amăgitoare. Dar iată că ajunsesem tocmai salcîm, de parcă mi-ar fi schimbat cineva sămînţa, de
parcă mi-ar fi schimbat cineva solul. Eram plin de ghimpi, îi purtam pestotlocul, alungam
oamenii de lîngă mine, îmi făceam drum şi mergeam înainte.
Treceam printr-um moment de slăbiciune. Devenisem nostalgic. Mai nostalgic decît se
cuvine.
... Ecoul vîntului nu mai răzbătea în apartament. Începeam iarăşi să uit de toate. De piatră.
De salcîm. Trăiam ca o frunză dusă de apă. Evident deveneam sentimental. Trebuia să întreprind
ceva. Să mă debarasez, odată şi pentru totdeauna, de nostalgia care-mi stăpînea mişcarea
sîngelui.
(350 cuvinte) (După H. Moraru.)

5. Cultivarea limbii

A fost odată un băiat căruia îi plăcea geografia şi credea că ştie să vorbească frumos.
Odată profesorul de geografie îl chemă la tablă şi îi propuse să povestească tot ce ştie
despre Africa. Băiatul începu cu vioiciune: “Africa, vasăzică, este un continenet grozav de mare
al Pămîntului. Acolo, vasăzică, cresc nişte păduri grozav de dese, în care trăiesc elefanţi grozav
de mari, hipopotami cu pielea grozav de groasă şi lei grozav de periculoşi.
Profesorul îl ascultă pînă la capăt, apoi îi spuse binevoitor: “Cunoşti foarte bine obiectul.
Se vede clar că-ţi place geografia. Dar nu acorzi destulă atenţie felului tău de a vorbi. La fiecare
două-trei cuvinte îl repeţi pe “vasăzică”. Şi încă ceva: ţi se pare, probabil, că dacă spui “elefanţi
grozav de mari”, „hipopotami cu pielea grozav de groasă”, cel ce te ascultă înţelege mai bine
cum arată ei. Te înşeli. Pe lîngă faptul că acest „grozav de ” e sîcîitor, el mai trădează şi sărăcia
limbii tale. Cînd vorbeşti, caută să variezi cuvintele, mai ales adjectivele şi adverbele. Răspunsul
ar fi fost cu mult mai bun, dacă îl îmbrăcai într-o limbă mai îngrijită”.
Are să vă mire poate dar această observaţie, rostită pe un ton liniştit, şi-a făcut efectul.
Băiatul a părăsit deprinderea să-l tot repete pe acel „grozav de”, dar de „vasăzică” i-a fost mai
greu să se despartă. Şi totuşi el nu s-a lăsat pînă n-a scăpat nu numai de „vasăzică”, ci şi de alte
cuvinte de prisos. Devenind matur a ajuns savant şi scriitor. Deseori este lăudat pentru calităţile
sale de orator, şi atunci îşi aminteşte de profesorul său de geografie, care i-a explicat pentru
prima dată ce înseamnă „cultivarea limbii”.
E greu să înşiri în cîteva cuvinte tot ce trebuie să facă cineva, ca să se spună despre el:
„Iată un om care vorbeşte frumos, limpede, curgător, fără greşeli. Se simte că-şi cultivă limba”.
Noţiunea „cultivarea limbii” cuprinde foarte multe lucruri. Se înţelege de la sine că în primul
rînd trebuie să luptăm cu cuvintele-parazite din limbajul nostru, cu tot felul de „vasăzică”,, „nu-i
aşa?”, „cum s-ar zice”,”adică”, „oricum” ş.a. Folosite fără măsură, la orice pas, astfel de expresii

9
urîţesc limba. De asemenea, trebuie să ne ocrotim graiul de felurite cuvinte şi expresii vulgare,
grosolane
Citiţi cît mai multe cărţi şi cu mare atenţie. Căutaţi să aveţi întotdeauna la îndemînă
dicţionare explicative, pentru ca, auzind un cuvînt nou, să puteţi afla dacă e cuvînt literar, care îi
e sensul şi cum se utilizează.
(362 cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

6. Apa înseamnă viaţă

Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de
susurul unui izvor, de răcoarea unei ape. Oamenii, ghicind unde ar fi apa mai bună, au săpat
ici-colea, pe marginea unui drum, ba un izvor, ba o fîntînă. Şi, odată scoase la lumină,
mîna care le-a găsit are grijă să le primească, să le cureţe la timp. Deoarece, pentru un bun
gospodar, ori fîntîna de la poartă, ori cea de la răscrucea drumurilor e totuna. Pentru că apa, ca şi
lumina soarelui, e necesară peste tot.
Iată: sub coasta unui deal susură un izvoraş! Dă crengile la o parte, apleacă-te să-ţi
potoleşti setea! Nu-ţi fie teamă, apă mai curată nu-i! De-aici beau căprioarele, albinele, furnicile
şi tot neamul de păsărele.
Bună apă!
Şi, fără să vrei, te pomeneşti că-ţi pui întrebarea: încotro ţine calea şuviţa aceasta argintie şi
jucăuşă? Pe unde ajunge? Pe cine mai răcoreşte în drumul ei?
Şuviţă cu şuviţă, pîrăiaş cu pîrăiaş se îndeamnă la vale, şuşotindu-se între ele. Şi iată-le, în
sfîrşit, unite, din diferite izvoare, într-o apă întinsă.
Pe alături trec în viteză maşini, de pe costişe coboară turiştii, pe mal se înghesuie, una
lîngă alta, casele de odihnă. Şi rar cine-şi bate capul cum o duc la fundul apei peştiii. Ba se mai
găsesc unii care intră cu maşinile în apă şi le spală stăruitor, curăţind de pe ele murdării şi fel de
fel de unsoare.
Ce se întîmplă atunci cu apa care porneşte de la izvoarele curate ca lacrima? Ce se
întîmplă cu peştii ce respiră cu unsoare?
Dar cînd se abate nevoia peste capul peştilor, ei n-au nici o scăpare. Nu pot fugi dintr-un
rîu în altul.
Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de
susurul unui izvor, de răcoarea unei ape.
Gîndeşte-te că, încotro n-ar duce şuviţa aceasta argintie, jucăuşă, peste tot trebuie să ajungă
curată. De aceea trebuie să avem grijă de ea, s-o păstrăm, pentru că apa, ca şi lumina soarelui şi
aerul, înseamnă însăşi viaţa pe pămînt.
(340 cuvinte) ( Şt.Melnic)

7. Mantaua bunicului

Aduceam cu mine o rază de soare, cînd intram în scunda cămeruţă a bunicului. Şi

întotdeauna vedeam mantaua cea veche şi decolorată cu două găuri în mîneca stîngă. Era
atîrnată, de obicei, într-un cui de lemn, bătut în peretele din fund. Deseori prindeam privirea
bunelului asupra ei. Şi, de la an la an, de la întîlnire la întîlnire, umerii lui se aplecau tot mai jos
şi mai jos. Mă gîndeam uneori, poate-i vinovată de aceasta mantaua ceea. Şi aş fi vrut parcă s-o
ascund undeva, s-o arunc ori să i-o dau rufarului care trecea ades cu trăsura-i prin sat.
Într-o zi i-am zis bunelului:
– Poate aruncăm undeva mantaua aceasta…
Ochii lui, liniştiţi altă dată, mă priveau acum miraţi nu ştiu cum, speriaţi. S-a aşezat tăcut
pe un scăunaş. Şi-a prins mîneca goală în brîul roş, împletit de bunica. Am înţeles că s-a pregătit
de o discuţie lungă, lucru neobişnuit, căci era zgîrcit la vorbă.

10
 – Dacă ai şti cît îmi este ea de scumpă! Am trecut împreună tot războiul. Mi-a fost sprijin
la greu. Cînd am primit ştirea că Petru şi Ion au căzut pe front, îmi afundam faţa în mantaua
aceasta, să nu mă vadă nimeni cum plîng. Cîte am împărţit cu ea! M-a adăpostit şi încălzit ani
de-a rîndul. Şi nu ne-am despărţit nici după ce glontele duşman mi-a străpuns mîna. Amîndoi
ne-am întors la vatră…
Mi l-am închipuit nu o dată pe bunel aşa cum arată pe fotografia din casa mare – tînăr şi
frumos – acolo, pe front, unde la tot pasul explodau obuzele. Da, a fost atît de greu! Şi cred că
nu degeaba i-a fost atît de scumpă bunelului mantaua lui.
…De cînd bunicul nu mai este, unica amintire de la el mi-a rămas mantaua din cui. Stă ca
şi mai înainte şi mereu îmi aminteşte de trecut. În zilele de sărbătoare, cînd mă duc la ţară, o
curăţ frumuşel şi o scot la soare. Iar în faţa ochilor îmi apare dragul meu bunel şi cei doi feciori
ai lui, pe care nu i-am văzut niciodată.
Involuntar, mă prind cu gîndul la copilăria lui. A dorit-o şi el cum şi-au dorit-o atîţia copii
de vîrsta lui pe atunci – veselă, fericită, fără griji. Şi n-a fost vinovat nici el, nici părinţii lui că
n-a fost aşa. Au fost ani grei de viaţă.
(362 cuvinte) (N. Munteanu)

8. Întoarcerea

S-au întors flăcăii acasă. Din destin în destin au trecut. Au trecut aşa, cum au fost. Şi aşa
cum au ajuns – s-au întors cu trupul ce le-a rămas. Cu mintea brăzdată de război îi avem acum la
vatră. Lîngă noi. Şi parcă ne temem să-i cuprindem, în miraj să nu se facă. Fantome să nu devină
ce în miez de noapte ar veni să plîngă în prag. Or la somnul nostru prin geam să privesacă. Şi să
geamă, că în casă nu mai pot să intre. În casa din care i-au chemat la front. De la numele
pămîntului din sat şi de la oraş în lupta crîncenă i-au ridicat. I-au ridicat de la numele mamei care
atunci i-a învelit în lacrimă şi-n rugă i-a ascuns. Şi-n nădejde i-a păstrat. Ca să aibă în ce mai
crede. Le-a ordonat să ia arma în mînă şi să mai lase copilele de la piept. Să lase dreptul la o
parte. Să lase cerul limpede în ochi de mireasă, mai limpede să se facă.
Încărcaţi cu vis şi cu gloanţe, mînaţi de vrere semnată, au ieşit prin poartă. Şi s-au dus
flăcăii noştri la sfînta datorie. S-au dus cu meserie de soldat. Sau viaţa să apere, sau viaţă pe viaţă
să schimbe. S-au dus într-un lut, de unde doar vremea se întoarce.
S-au întors flăcăii noştri la vatra părintească. S-au întors doar acei care au avut măcar
oleacă de noroc. S-au întors acei care au mai rămas. S-au întors mai bătrîni decît vîrsta şi mai
mari decît anii, mai gîrboviţi decît părinţii.
S-au întors băieţii la vatră. Şi în noi parcă ceva s-a rupt. Parcă ceva s-a mutat cu locul. Pe
cei stinşi i-au primit ca pe o ploaie. I-au uscat la soare şi cu ger i-au chinuit pînă au devenit
umbră. Apoi – amintire. Apoi – ecou în care cutremure zac.
S-au întors. Aud cum tăcerea în ei sîngeră. Iar ei, grămăjoară, scriu scrisori şi există.

(330 cuvinte) (N. Pîslaru)

9. Purpurul inimii tale

Luna Mai poate fi numită, pe drept cuvînt, o lună a sărbătorii. A marii sărbători, nespus
de scumpă sufletelor noastre. A acelor zile de lumină pură ce ne răscoleşte memoria. Căci
sărbătoarea, cum ar fi ea, e departe de a fi numai o zi de odihnă, ci e, mai întîi de toate, un
moment de cinstire a unui mare eveniment din viaţa lumii, o întoarcere cu faţa spre filele de
glorie din istorie.
Această lună senină a primăverii, împodobită ca o mireasă în florile livezilor şi grădinilor
ce promit, cu miresmele lor îmbătătoare şi culorile lor aprinse, belşug de rodii, poartă în
calendarul său purpur înflăcărat. Purpurul sîngelui revărsat peste ani de luptă şi de dăruire în
numele marelui nostru Mîine.

11
 Purpurul inimii tale se bate în unison cu inimile generaţiilor înaintaşe şi ale
contemporanilor tăi, iubitori de adevăr şi libertate, de pe întreaga planetă.
În plină dimineaţă de Nouă Mai, vei porni, împreună cu părinţii, fraţii şi surorile, să
cinsteşti memoria celor ce şi-au jertfit viaţa în numele fericirii pe pămînt. Pasul tău se va alinia
cu cel al celor mari. Picul tău de elan cutezător va creşte într-o mare, cuprinzînd umerii
Pămîntului.
Şi Pămîntul va fremăta de Pace, Prietenie, Muncă.
Ziua Biruinţei e o sărbătoare în care sclipirea picăturilor de rouă din flori şi din ierburi se
întîlneşte cu cea din ochii mamelor, trăind nemuritorul sentiment de aşteptare a fiilor. Biruinţa
noastră are un preţ înalt de sînge. Ea a costat vieţile a douăzeci de milioane dintre cei mai
neînfricaţi şi mai frumoşi feciori şi fiice. Şi atunci cînd te apropii în vîrful degetelor de
mormîntul frăţesc, pentru a nu tulbura liniştea vieţilor apuse, gîndeşte-te că în roşul garoafelor
tale, depuse la postament, e, fără îndoială, şi picătura de sînge a ostaşului ce-a căzut, pentru ca
să se nască Pacea.
Pacea bunurilor tale şi a copilăriei fericite.
Fii darnic şi împarte purpurul inimii tale, pentru ca el să lumineze calea celor care te vor
urma.
Seamănă lumină peste întinderea Patriei.
Noi nu dorim război! Dorim pace, dorim un cer senin deasupra întregii planete. Să nu se
mai repete grozăviile celui de-al doilea război mondial! Să nu fie uitate nicicînd sacrificiile în
numele Victoriei!
(340 cuvinte) ............ (Din presă)

10. Flori veşnic vii

Oare ce n-ar putea povesti florile? Nespus de multe. Cînd holda vălură în izbeliştea
vîntului, sunîndu-şi spicele doldora de rod, atunci macii de la margine ne spun că s-au împlinit
visele plugarului şi truda lui va fi răsplătită cu boabe aurii. Cînd le adunăm în buchete şi le
aducem mamei de ziua ei – drept mulţumire, ele ne freamătă iubirea noastră faţă de cea mai
scumpă fiinţă. Cînd pe alei îşi desfac petalele trandafirii îmbujoraţi, atunci florile ne vorbesc
despre pacea din jur, ce ne stăpîneşte gîndurile şi speranţele.
Graiul florilor e întotdeauna frumos. Dar graiul lor poate fi şi dureros...
În oraşul Goldz din Polonia se înalţă un complex memorial unic în felul său. De cîteva
decenii încoace, în timp de iarnă sau de vară, întîlneşti aici flori vii. Ele sînt depuse de oamenii
sosiţi din difetite colţuri ale planetei. În preajma lor e o adîncă şi zguduitoare tăcere. Şi numai
focul veşnic pîlpîie încet, de parcă ar vrea să desfacă aripile, dar îl ţine în loc lespedea lucitoare.
Pe acest loc, în timpul războiului, hitleriştii au construit un lagăr de concentrare pentru copii.
Lagăr al morţii.
...Tălpi mici, desculţe se întipăresc pe zăpadă. Zdrenţele abia se mai ţin pe ei. Sînt flămînzi,
sleiţi de puteri, n-au pus în gură nimic cîteva zile în şir. Inima copiilor îngheaţă la aceea ce-i
aşteaptă...
Florile la acest monument rămîn veşnic vii. Peste douăzeci de mii de copii din mai multe
ţări au fost deţinuţi în acest lagăr. Şi cam tot atîţia şi-au găsit aici moartea. Fără a se bucura de
copilărie. Fără a reveni la Patria lor.
Nimic nu e dat uitării. Pe banii adunaţi de copiii din Polonia a fost construit complexul
memorial impunător din Lodz.
Pînă astăzi, părinţi din difetrite ţări îşi caută odraslele dispărute. Aici, precum şi în alte
locuri, unde au fost supuşi celor mai neomeneşti grozăvii.
Iar florile ard, parcă-s ochi de copii – mereu căutători, mereu în aşteptare...
Ce ne vorbesc aceste petale fremătînde? Să păzim pacea, să păstrăm cu vigilenţă
frumuseţile acestui pămînt. Să nu se mai repete niciodată dezastrul care a distrus atîtea vise,

12
atîtea nădejdi. Generaţiile tinere din întreaga lume să nu mai cunoască Hirosima, cele mai noi
tipuri de arme, bombe atomice şi cu neutroni!
Copiii sînt florile vieţii, sînt viitorul omenirii!
(370 сuvinte) .........................................(Şt. Lozie)

11. Lecţie la bunici

Cînd se pregăteşte să coacă pîine, îl cheamă pe nepot să vadă şi el cum se face acest lucru
şi el priveşte cu interes naşterea pîinii.
Bunica, ca întotdeauna de cînd o ţin minte,execută procesul cu mişcări deosebite, care ţine,
parcă, de un ritual, de ceva măreţ, tainic şi sfînt. Spală covata, cerne făina albă, moaie botcalele
şi plămădeşte. Unicul lucru pe care-l înfăptuieşte domol, fără grabă, ca pe o rugăciune.
Şi-i tot lămureşte nepotului ce face şi de ce face aşa şi nu altfel. Cînd aluatul e bine dospit
şi trebuie frămîntat, ea îl cheamă iar. Şi nepoţelul priveşte cu ochi mari, plini de curiozitate.
Niciodată n-ar fi crezut că bunică-sa, aşa slăbuţă şi puţintică cum e, poate să frămînte cu atîta
energie şi îndemînare, timp de o oră, da poate şi mai îndelung, aluatul cleios, pînă ajunge să fie
bun de pus în tăvăli.
Lemnele trosnesc vesel în adîncul cuptorului. Bunica adună aluatul pe măsuţă, împleteşte
colaci din el, face “hulubi”. Acum îşi dă seama că pîinea nu se face uşor, de aceea bunica şi
bunicul, cînd scapă o bucăţică de pîine pe jos, o ridică, o suflă de colb şi o pun pe masă. Iar cînd
bunica scoate din cuptor primul “ hulubaş”, nepotul rămîne uluit: niciodată n-a mîncat ceva mai
gustos.
Şi din nou încep întrebările, şi bunica îşi reia rolul de învăţătoare: asta-i cociorva şi e
pentru…Acestea-s tăvălile…Şi tot aşa: ba limpezind cuvintele, ba îmbrăcîndu-le.
Cuvinte luate din viaţă, cuvinte îmbătrînite, dar cu care se măsoară o bucăţică din viaţa
omului.
Dispare bogăţia de cuvinte frumoase, pe care noi, nemaiînmînînd-o nimănui, mai că am
uitat-o nu se ştie pe unde, şi în felul acesta poate să se piardă fără urmă.
Să nu uităm că acesta este trecutul nostru, o parte din viaţa noastră, un şirag de piatră rară
revărsat pe moşia inimii noastre. O zestre în care am trudit cu toţii şi la care s-ar cuveni să ţinem.
Cuvintele bunicilor…
Cu ele ni se măsoară viaţa noastră de mai înainte şi a străbunilor noştri…
(330cuvinte) (Mihai Gh. Cibotaru.)

12. Testamentul lui Alexei Mateevici

Cît de multe se cer mărturisite în aceste clipe unice! Dar ceea ce ne răscoleşte acum
sufletele poate fi înţeles şi fără cuvinte. Iar dacă ceva şi are nevoie de cuvinte, acesta este
testamentul pe care eu vreau să vi-l las spre a-l ţine minte, pe cît este în putinţa voastră, să nu
plecaţi “ în ţări îndepărtate” din scumpa noastră ţară; să-i fiţi totdeauna recunoscători nu numai
sufleteşte, dar şi cu prezenţa voastră fizică.
Îchinaţi puterile voastre pămîntului natal, care v-a crescut şi v-a educat, închinaţi-le
poporului nostru drag – pe orice tărîm vă veţi afla! Cît de mult vă va fi el recunoscător şi ce
roadă îmbelşugată veţi strînge!
Iubiţi limba poporului, care este mireasa sufletului nostru. Şi după cum ne îngrijim de
frumuseţea şi respectul miresei, tot atît de atenţi şi grijulii trebuie să fim faţă de limba maternă,
pe care am primit-o drept moştenire de la părinţi şi strămoşi şi pe care trebuie s-o lăsăm curată
copiilor şi generaţiilor viitoare.
Cînd, avînd dinainte şi pîine, şi apă, tînjim cu ochii la stea şi nu ne priieşte nimic atîta timp
cît nu se învolbură pe cer luna, revărsîndu-şi în jur tainica văpaie galbenă, cît nu ne răsună-n
urechi chemarea cunoscută a depărtărilor, e vorba de o minune. E minunea darului pentru

13
frumos, niciodată explicată, niciodată cunoscută pînă la capăt, dar plină de vrajă, de poezie, de
sfiiciune ca însăşi icoana sufletului omenesc.
Ce ne-am face fără de acest frumos pămînt?
Nemărginită-i lumea lui Dumnezeu, dar nu poate omul în activitatea sa să-şi împrăştie
puterile în tot largul lumii lui Dumnezeu sau în cuprinsul întreg al ţării sale. Fiecăruia îi este dat
un petec de pămînt pentru a fi lucrat: şi cu cît mai bine va lucra fiecare acest petec de pămînt, cu
atît mai bun lucrător al Domnului va fi.
De ce dar n-am lucra anume acel petec de pămînt care este mai aproape, mai drag inimii
noastre, pe care ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi, unde ne este vatra părintească.
Iubiţi ţara, dragii mei, iubiţi poporul ei cu sufletul deschis adevărului şi dreptăţii, iubiţi
trecutul ei bogat în monumente istorice, iubiţi tradiţiile şi obiceiurile lui strămoşeşti – şi nu vă
veţi înşela.
Iubiţ-o, cunoaşteţi-o – acesta este testamentu-mi adresat vouă.
(340cuvinte) (Din cuvîntarea lui A.Mateevici de la 3 mai 1915,
adresată absolvenţilor seminarului teologic din
13. Ţesute din dor Chişinău)

Covoarele moldoveneşti sînt vestite. Cele mai bune dintre ele au valoarea minunatelor
creaţii ale geniului uman. Covoarele moldoveneşti sînt ţesute din dor. Dor de casa părintească,
dor de soţul plecat la oaste, dor de libertate. Şi precum diferite sunt dorurile, asemenea diferite
sînt şi uzoarele. Ici-trei flori de trandafir, dincolo – o frunză suspendată, iar mai la vale – o
ramurea verde, care tinde spre altă rămurea. Fibrele dese, enigmatice pentru ochiul neantrenat,
tăinuiesc destinele femeilor ţesătoare. Răbdarea îngerească şi sufletele mari ale acestor femei ştiu
să aştearnă gînduri pe urzeala covorului, precum pictorul aşterne gînduri pe pînză, iar condeierul-
pe hîrtie albă. Atîtea multe gînduri vin spre femeia care ţese şi se duc, atîtea multe gînduri se
prind în miraculosul păianjen de fire pentru a străbate vremuri apuse, vremuri viitoare!
“ Atunci cînd se rupe un fir, se întrerupe continuitatea unui gînd frumos şi nu e semn bun”,
zic ţesătoarele. Nu e semn bun, fiindcă frumuseţea covorului depinde întîi de frumuseţea
gîndurilor celei care ţese. Tradiţia calităţii înalte a covoarelor vine de la generaţiile trecute.
Mamele nu-şi permiteau nicicînd sa dea fetelor zestre ce nu i-ar fi plăcut ginerelui, fiindcă se
punea în joc onoarea casei miresei. Apoi covorul mai e şi o amintire de la mamă, deci nu e doar
zestre materială, ci şi zestre spirituală.
Azi, spre regret, prea puţine covoare moldoveneşti se dăruiesc la nunţile tinerilor. O modă
oarbă ne-a luat la vale ca apa cea rea. Iar dacă şi avem un încîntător covor moldovenesc, îl
aşternem la podea. Trecem cu nepăsare peste trandafirii doldora de petale, tercem pînă
frumuseţea prinde a se uza şi apoi o dăm uitării. Da, se uzează şi adevărata frumuseţe atunci
cînd e călcată în picioare. S-au rărit ţesătoarele şi e păcat, fiindcă covoarele ne-au scos neamul în
lume de atîtea ori.
Între ţesătoare circulă o vorbă: cine a dat gata un covor, îl va ţese numaidecît şi pe al
doilea, iar femeia care a ţesut două covoare, nu-şi lasă sculele la voia întîmplării, fiindcă îi vor
prinde bine la cel de-al treilea.
Adevărate miracole constituie astăzi covoarele bunelor noastre femei.
Cinste Dumnealor, cinste tuturor femeielor care-şi ţin privirea şi inima asupra făuririi
încîntătoarelor covoare moldoveneşti.
(359 cuvinte) …………..(Din presă)

14. Meşterul orb

14
 În tîrgul Hîrlău era un orb cu numele Dorofti, care era minunea tîrgului pentru vrednicia sa
ciudată. El fabrica tot felul de fluiere, jucării, rogojini, biciuşte. Se mirau toţi cum un om lipsit de
vedere poate face atîtea lucruri! Cînd lucra în dugheniţa lui, se găsea totdeauna cîte un leneş
care-l privea. Între aceia se afla des Dediul Fruntă, copilul vecinului său, care era de 15 ani şi
încă nu se apucase de vreo meserie.
-Zău, moş Dorofti, zise el, aş dori prea mult să ştiu cum ai putut învăţa atîtea meşteşuguri
fără să vezi?
-O! Aceasta e o istorie lungă, zise orbul. Cînd am pierdut vederea, aveam numai cinci ani.
Eram prea tînăr, ca să pot preţui toată mărimea acestei pierderi. Aveam oarecare jucării, care-mi
goneau urîtul pentru puţină vreme, dar curînd mă dezgustau.
Prin urmare, mă apucai să învăţ a deosebi şi a cunoaşte jucăriile. Doream să mă apuc de o
meserie care să mă facă neatîrnat de orice ajutor străin şi învăţai muzica, adică fluierul şi
cimpoiul. Astfel începui a cutreiera satele, unde duminicile făceam să dănţuiască flăcăi şi fete,
cîntîndu-le hore, iar pe bătrîni îi înveseleam cu doinele mele.
Acestea mă făceau să trăiesc destul de bine. Apoi m-am dus la Botoşani, unde învăţai
mindirigia (adica să pot confecţiona saltele şi plapume). Cînd m-am simţit în stare a-mi cîştiga
pîinea, m-am întors acasă. Părinţii mei, neputincioşi, veniră la mine. Ziua aceasta a fost cea mai
frumoasă din toate zilele mele! Eu, un biet băiat orb, acela care trebuia să fie povară familiei
sale, am ajuns, prin puterea voinţei mele, să le fiu de ajutor şi sprijin. În toate serile luam de
subsiori pe tata şi pe maică-mea şi ne plimbam împreună. Trecătorii stau şi ne priveau cu respect.
Alteori, cînd şed la lucru şi aud glasul cerşetorilor care şi-ar putea cîştiga bucăţica de pîine sau pe
beţivii care-şi pierd vremea şi starea prin crîşme, zic în sine: “ Orbi în lumea aceasta nu sînt acei
care nu văd soarele, ci acei care nu-şi văd datoria”.
A doua zi Dediul Frunză a venit iar în dugheniţa lui Dorofti, dar acum ca să-l roage să-l
primească de ucenic.
(360 cuvinte) (După C. Negruzzi)

15. Florile pămîntului

Feciorul mi-a adus azi flori. Un buchet mare de lăcrimioare. Le-a cules în pădure şi mi le-a
adus mie. Aroma lor a umplut odaia. Şi dintr-o dată soarele a năvălit cu mai multă putere prin
ferestre. Părea mai mare şi mai strălucitor. Şi am ieşit din casă.
Un bunic cu un nepot coboară spre pădurice. Bunicul merge agale. E bătrîn şi-l dor
picioarele. Bunicul face paşi mărunţi şi repezi. El are pe reverul hainei o medalie, iar nepotul ţine
o floare.
La colţul străzii o fată vinde flori. Are în jur cîteva coşuri. Mai într-o parte, coşuri cu
ciorchini grei de liliac. Pansele somnoroase în strai sărbătoresc de catifea, garoafe roşii.
Un soldat lat în spate, cu ochi albaştri, limpezi ca de copil, ia un buchet de garoafe. Apoi
se urcă în troleibuz. Toţi care urcă au flori în mînă. Şi zîmbete pe faţă.
Azi florile sînt mai frumoase, iar ziua mai senină. Azi razele soarelui sînt mai blajine. Par
nişte mîini ce ştiu să mîngîie.
Trotuarele sînt forfotă de lume. Bărbaţi şi femei, bătrîni, flăcăi şi fete, copii. Parcă a ieşit
toată lumea din case. Fiecare cu zîmbetul lui, cu vise şi năzuinţe proprii. Oameni atît de diferiţi şi
totodată atît de apropiaţi. Atît de asemănători.
Copii, părinţi, bunici, nepoţi...
Venim cu toţii din ziua de ieri şi mergem spre cea de mîine. Spre un viitor luminos. Aşa îl
dorim. Aşa l-au dorit şi străbunii noştri. Nimeni la vremea sa n-a tins spre întuneric. Toţi au
luptat şi au muncit pentru lumină, pentru viitor. Pentru el soldaţii au căzut pe front. Pentru el
plugarii şi-au vărsat şi îşi varsă sudoarea pe glie. Pentru el muncitorii se trudesc în fabrici şi
uzine. Pentru el învăţătorii, medicii, inginerii, savanţii îşi închină zilele şi nopţile, pentru el şi la
capătîiul lui stau mamele de veghe.

15
 Sîntem verigile aceluiaşi lanţ. Verigi puternice, de oţel bine călit. Şi gingaşe totodată. Iată
o mamă cu un copil în cărucior. Un tată ducîndu-şi fiica de mînă. Un flăcău aşteptîndu-şi draga.
Fiecare cu ale lui.
Dar în zilele de grea cumpănă pentru Patrie toţi bărbaţii, toţi tinerii, copiii buni şi blînzi,
care ne aduc azi flori, se vor ridica la chemarea ei, asemeni celor de ieri, care nu mai sînt printre
noi, dar a căror suflare o simţim în flori, în adierea vîntului, a căror viaţă trăieşte în amintirea
noastră.
(340 cuvinte) (R. Lungu)

16. Cîţi sînteţi voi, cocostîrci

Cocostîrcul este simbolul viu al peisajului paşnic de la ţară, o pasăre minunată, care s-a
împrietenit cu omul încă din cele mai vechi timpuri.
Zborul falnic, devotamentul faţă de locul ales, prevestirea primăverii fac ca aceste păsări să
fie îndrăgite atît de copii, cît şi de oamenii maturi. Afară de aceasta, prinzînd şoareci, amfibii,
nimicind lăcuste şi alte insecte dăunătoare, ei aduc un mare folos agriculturii. Iată de ce
cocostîrcii, ca şi hulubii, au devenit păsări obişnuite de casă, care au tot dreptul la ocrotire.
S-ar putea crede că în astfel de condiţii numărul cocostîrcilor ar fi trebuit să crească cu
fiece an, să apară din ce în ce mai multe cuiburi.
Din păcate, în ultimii ani, pretutindeni se observă o micşorare considerabilă a cocostîrcilor
şi a cuiburilor.
Una din cauze este dispariţia acoperişurilor de paie sau stuf, pe care cocostîrcii preferă
să-şi facă cuiburi. Fiind legaţi de cuibul lor, ei încearcă să-şi facă altele pe acoperişurile noi de
tablă, olane, pe copaci, stîlpi de telegraf. Însă după cîteva încercări nereuşite, cocostîrcii sînt
nevoiţi să părăsească pentru totdeauna locurile natale.
E de ajuns ca pe acoperişul de tablă să fixăm o ramă de lemn nu prea mare sau o roată
veche de căruţă şi cocostîrcii vor avea „fundament” pentru cuib.
Spre iarnă, părărsind meleagurile noastre, cocostîrcii pleacă în ţări calde foarte îndepărtate.
Ei traversează Marea Mediterană, toată Africa de Nord şi se opresc în zona ecuatorială sau chiar
în coastele Africii de Sud. În drum multe păsri mor de foame, de sete, de istoveală. O adevărată
năpastă, în vremea călătoriilor deasupra mărilor, sînt furtunile puternice.
Neputînd înfrunta vîntul, sleite de puteri, păsările cad şi se îneacă în valurile zbuciumate
ale mării. Iată de ce, chiar în cele mai favorabile condiţii, cocostîrcii nu se înmulţesc repede. Cei
trei-patru puişori, pe care îi scoate într-o vară fiecare pereche de cocostîrci, abia acoperă scăderea
naturală a numărului acestei specii.
E de datoria noastră să le purtăm cu toţii de grijă.
(320 cvinte) (Din presă)

17. Greu e aurul din bob

Numai ce pîine n-am visat în viaţa noastră! Şi mare, şi luminoasă, şi puhavă, şi proaspătă!
Iar tot ce am visat avem acum pe masă. Mîncăm şi gîndul ne poartă peste tot, căci pîinea ne dă
forţa de a ne gîndi la multe lucruri. Numai la felul cum se creşte ea, cu cîtă trudă – nu ne gîndim
întotdeauna.
Crescătorul de pîine are un suflet mare. În inima lui răzbate, cu razele sale, soarele, dar
soarele încă doarme, cînd plugarul e în cîmp. Şi cîntăreşte în palmă ţărîna să vadă dacă pămîntul
e gata de a primi la sînul lui seminţele. Si netezeşte pe creştet stiblele încă firave, parcă
întrebîndu-le de ce au nevoie, pentru ca ele să crească mai voinice. Apoi, cu durere de tată al
cîmpurilor, el mistuie în palmele aspre un spic: îi numără boabele astfel cîntărindu-şi truda
depusă. Îl mistuie, iar pleava o vîntură. Numai aşa poţi ţine în palmă adevăratul aur, pentru care
ai muncit zile şi nopţi.

16
 O, ce frumos e cîntecul plugarului, îmbibat cu sudoare, nesomn şi adevărat devotament faţă
de Pămînt şi de Pîine! Ce mai vorbă, e greu să creşti aurul bobului! Dar să ştiţi: pentru plugar nu
există anotimpuri. Luptă există. Lupta pentru roadă. Iarna trebuie reparate tractoarele,
semănătoarele, adică trebuie să le deie forţe noi tuturor „rechizitelor” de crescut pîine, ca apoi, în
primăvară, la primul tril al ciocîrliei, să-l găsească din nou dimineţile pe cîmpul de luptă pentru
roade – pe imensele cîmpii.
Şi pămînturile nu-l obijduiesc, iar semănătorul...iese în cîmp cu bucuriile; primăvara – cu
ciocîrliile şi aburesc, ca o pîine caldă, gliile. Sămînţa încolţeşte ca o fiinţă. Spicul se-nspică cu
străduinţa, bobul se-mboabă cu o dorinţă. Plugaru-şi culege bucuriile... Fără aur – mai triste-s
cîmpiile şi ciocîrliile.
(277 cuvinte) (După V. Codiţă.)

18. Limba şi comunicarea

Vorbirea este un proces de exprimare a gîndurilor, setimentelor cu ajutorul mijloacelor de

limbă. Pentru a putea vorbi într-o limbă oarecare, trebuie s-o cunoşti, adică să posezi cuvintele
necesare pentru exprimare, modalităţile de modificare a cuvintelor, de îmbinare a acestora în
propoziţii, fraze. Atunci cînd recurgem la vorbirea orală, trebuie să cunoaştem şi normele de
accentuare a silabelor, de pronunţare a anumitor sunete din cuvînt. Iar dacă aşternem gîndurile în
scris, mai trebuie să cunoaştem anumite reguli ortografice, punctuaţionale.
Vorbirea poate fi perfectă sau mai puţin perfectă. În primul caz avem de-a face cu nivelul
superior al vorbirii. Cultura vorbirii, sau aşa-numită vorbire perfectă, constă în relatarea care nu
conţine greşeli (ortografice, de punctuaţie, gramaticale), e lipsită de neajunsuri de conţinut şi
limbă. Cultura vorbirii se caracterizează prin următoarele trăsături: corectitudinea sau respectarea
normelor, caracterul logic sau legăturta firească dintre gînduri, dintre părţile componente ale
textului, expresivitatea, adică capacitatea textului de a influenţa asupra celui care ascultă sau
citeşte, exactitatea utilizării cuvintelor, evidenţa situaţiei comunicative, ceea ce ar însemna că
vorbitorul sau cel care scrie ţine cont de condiţiile concrete în care are loc expunerea.
Studiind limba maternă, învăţăm a vorbi şi a scrie frumos şi corect; corectitudinea
exprimării îşi găseşte expresie în respectarea normelor ortografice, punctuaţionale, gramaticale,
iar frumuseţea exprimării se obţine prin exactitatea celor relatate, laconism, puritate,
expresivitate, caracterul logic, prin ajustarea mijloacelor de expresie la condiţiile şi scopul
relatării.
Cuvintele, ca şi tot ce e viu, au nevoie de mediul favorabil de viaţă, exprimînd o stare
spirituală, o gîndire. Forţa cuvîntului depinde de convingerea celui care îl rosteşte, de tandreţea,
de pasiunile sale. De multe ori auzim plîngeri de felul acesta: n-am cuvinte, nu găsesc cuvîntul
potrivit. Chestia e că insul în cauză nu se nelinişteşte de faptul că nu are ce exprima, că nu se
ocupă de cultivarea gîndurilor, sentimentelor sale, dînd toată vina pe cuvinte.

(300 cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

19. Calvarul

Era duminică. Zi în care strada Armenească era cea mai aglomerată. Coborau la vale spre
piaţa centrală în valuri multicolore poamele livezilor din Schinoasa şi Valea Dicescu. Coborau
purtate pe umerii oamenilor şi în căruţe. Zeci şi zeci de coşuri cu cireşe, vişine, căpşune, zmeură.
Unii bărbaţi purtau cîte patru coşuri pe coromîsle. Femeile, în schimb, aveau agăţate, pe lîngă
cele două panere, adevăraţi snopi de flori. Era vremea crinilor albi, trandafirilor şi a iasomiei.
Oamenii mergeau greu, veneau de departe şi erau obosiţi. Dar piaţa era de acum aproape, la o
azvîrlitură de băţ, cum s-ar zice. Aşa că oamenii se îndemnau la drum. Tocmai atunci apăru
avionul de vînătoare. Zbura atît de jos, încît atingea aproape vîrfurile copacilor. De acolo, de la
acea înălţime aviatorul vedea strada ca-n palmă. Avionul îşi clătina parcă a joacă aripile şi

17
începu să arunce foc. Trăgea rafale neîntrerupte lunecînd în josul străzii. Făcu cale întoarsă şi
mai slobozi un şir de rafale. După care se făcu nevăzut după turla bisericii de la cimitirul din
capătul străzii. În urmă rămase strada zvîrcolindu-se de durere, răsunînd de ţipete şi vaiete. Caii
înnebuniţi de groază trăgeau în goană căruţele, călcînd peste cei morţi şi cei vii. Bărbaţii
smulgeau femeile însîngerate de sub copitele animalelor înspăimîntate. Crinii şi iasomiile care nu
fuseseră strivite arătau ca nişte flori apocaliptice cu albul lor imaculat, pătat de sîngele
nevinovaţilor.
Războiul se încetăţeni. Deveni o groaznică şi dureroasă realitate. Obuzele încă nu
explodau pe străzile Chişinăului, dar atacurile distrugeau case, curmau vieţi omeneşti.
... Apoi răbufnirile tunurilor se făcură auzite tot mai aproape. Maşini, căruţe şi oameni
înspăimîntaţi, tot mai mulţi şi mai mulţi, ţineau calea spre răsărit... Curînd, în explozii de obuze,
în uruit de tancuri şi rafale de mitraliere îşi făcură apariţia armatele eliberatoare. Apoi se lăsă
liniştea.
Cerul rămînea mereu azuriu, senin, imaculat, fără urmă de cruci negre ale avioanelor, fără
nouraşii alburii ai exploziilor obuzelor antiaeriene. Trecuse totul ca un vis urît. Oamenii ieşeau
din adăposturile lor, din pivniţe şi subsoluri. Se întorceau din satele şi suburbiile chişinăuiene.
Deci viaţa reintrase în normal. Războiul se îndepărtase şi părea că nici nu există. Atît doar
că oraşul zăcea în ruine, că uneori noaptea se auzeau împuşcături pe străzi.
(360 cuvinte) (V. Malev)

20. Mama

Şi iară revenim la mama, la acest cuvînt frumos, rotund, pe care noi mai
mult îl cîntăm decît îl rostim, şi uneori se pare că tot ce-a fost mai frumos şi mai
măreţ plăsmuit faţa limbii noastre e legat de acest cuvînt.
Mai erau, însă, tineri şi plini de viaţă ochii negri, faţa bălaie, încununată de un
zîmbet plin de bunătate — sfinte Dumnezeule, atîta bunătate creştinească, atîta
bunătate omeneasca, încît orice cerşetor, ori pui rătăcit de cloşcă, orice fir de
iarbă călcat de roţi pe-o margi ne de drum găseau înţelegere şi compătimire în
inima ei.
Aş zice că era harnică şi silitoare ca o furnică mama, dar nu ştiu ce fac furnicile
acolo în furnicarul lor iarna, pe cînd mama iarna întreagă torcea, ţesea, cosea, cîrpea,
iar de cu primăvară şi pînă toamna tîrziu basmaua ei albă, căci purta basma albă, zbura
ca o pasăre — ba e în casă, ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne erau hectarele, ba se
întorcea în amurg, albind uşor pe o dungă de deal, în seninul serii; alerga, pentru că
avea, cum zicea ea, copii, şi azi, gîndindu-mă la pasărea ceea albă a copilăriei mele, nu
pot spune că am văzut-o măcar o singură dată, măcar o singură clipă, stînd pe-o
ramură, lîngă cuibul său.
Îşi avea totuşi bucuriile sale. Îi plăcea, de-o pildă, măcar o dată pe zi, măcar o
jumătate de oră, să treacă pe uliţele satului, pentru a vedea ce mai face lumea. Nu ştiu
cum se întîrnpla, dar cînd se ducea, mă lua şi pe mine, şi-mi plăcea grozav să mă ţin
de mîna ei, pentru că în felul mamei de-a vorbi cu unul şi cu altul sim ţeam cum
oscilează glasul ei de la gingăşie la simplă cuvioşie, de la dragoste la compătimire, de
la compătimire la mirare, la nelinişte, şi apoi, la întoarcere, cău tam tot drumul s-o
descos, să aflu de ce cu omul cuta re a vorbit intr-un fel, iar cu femeia lui — mult mai
altfel.
De obicei, ţăranilor nu le-a fost lăsat, timp liber pentru plimbări şi chiar atunci cînd
ies şi ei în sat, să vadă ce mai face lumea, îşi găsesc un mic clenci, ca să nu umble cu
sloboda — unuia îi întoarce ciurul, de la altul împrumută dîrmoiul. Ne duceam dar şi noi
prin Horodişte cu treburi de felul acesta. Înainte de a fi ieşit din ogradă, mama
îmbrăca o haină mai bunişoară, îşi punea un bariz curat, pe care îl lega sub bărbie,
mă speria şi pe mine cu cîte-u n p u m n d e a p ă r e c e ş i s e f ă c e a c u p i e p t e n e l e

18
 spre chica mea deasă şi aspră ce stătea pururea în picio re, asa încît în fotografiile din
copilărie semănăm cu un pui de arici stîrnit din culcuş.
Şi iată-ne mergînd, eu cu mama, pe uliţele satului. Necazurile şi Frămîntările
oamenilor roiesc ca albinele în jurul nostru, sute şi mii de pătărănii, vorbe de duh,
şoapte, scurte lăcrimări într-un colţ de basma. Fireşte, marea fierbere ce se petrecea
în jurul meu depăşea mintea unui copil, dar îmi plăcea să asist la acest teatru
nesfîrşit, cu cortina veşnic ridicată, îmi plăcea atît de mult, încît chiar şi iarna,
cînd veneau la mama femei cu torsul ori cînd intra cîte o vecină să-i tragă cărţile,
pentru că mama ştia să ghicească, de fiecare dată mă pomeneam cu urechea ciulită, şi
patima asta pentru pătărăniile lumii mi-o fi rămas, cred, încă de pe vremurile cînd
mergeam cu mama de mînă pe uliţele satului.
(360 de cuvinte) (I. Druţă)

21. Pomul copiilor planetei

Anulomienuştiucît,văzîndu-se cu totul îmbătrînit, îl cheamă pe Anulviitor şi-i vorbi :

- Te-am chemat, dragul meu,să-ţi înmînez cîrma vremii mai departe. Am şi eu povestea
mea pe care voiesc a ţi-o înşira.
...S-a întîmplat de cînd domnesc eu pe acest pămînt că s-au adunat într-un rînd copiii
globului toţi grămăjoară în zi dulce de primăvară: copii de pe plaiuri îndepărtate, copii de toate
culorile, toate : negri- albi-galbeni-roşi, toţi împreună, veseli, bucuroşi. Şi-n ziua ceea
multpreafrumoasă copiii gîndiră un pom să sădească.
Zis şi făcut, cum se spune-n poveste că pînă în seară e-he, mai este. Au sădit un copăcel, un
puiete, toţi copiii mîndrei noastre planete. Abia de l-au sădit şi, fireşte, copăcelul a început a
creşte. Ce repede mai creşte pomul, de se minuna pasărea, omul. Creştea văzînd cu ochii, tot în
sus, încît într-o bucată de vreme-a ajuns hăt, pîn ‘ sub nori de i-a atins. Iar ramurile i s-au întins
cît globul în lung şi-n lat,- ce mai copac minunat! Pomul avea atîtea ramuri, cîte pe pămînt –
graiuri şi neamuri. Apoi între frunze s-au aprins flori de nestins. Copiii au prins a cînta voioşi,
apoi s-au prins într-o horă - copiii toţi, ca frate cu soră. Toţi la un loc, toţi prieteni în jurul
pomului planetei. Hora mare scutura pămîntul, albastru-alb-galben-roşu le era cîntul. Zbura pînă
departe, pînă la a stelei bogată lumină. În sfîrşit amurgul se lăsase, părinţii îşi aşteptau copiii pe
la case, şi au pornit să-i cate . Dar afară, în tot aerul, - profilate ramurile pomului- minune, ce-şi
porniseră florile prin lume. Printre flori coborîseră stele, luminau şi ele. Şi părinţii-au strigat
încîntaţi:
-Trăiască copiii noştri – fraţi! Trăiască întruna, cît vecii, pomul copiilor noştri, pomul
păcii! Şi – nemaipomenit, în aceeaşi noapte pomu – a rodit, din fiece floare a răsărit cîte un pui
de soare, nişte soricei micuţi-mititei, şi oamenii- fiecare - cu mic, cu mare, şi-au rupt cîte-o
lumină şi au ascuns-o la piept, să le rămînă pentru totdeauna - să fie senini la inimă- ntruna.
Asta-i povestea , Anule ce vii, îţi las în grija ta pe aceşti copii şi pomul lor mininat apără-l
neîncetat de Vreme rea şi de Vînt. Ţine-l în picioare mereu pe pămînt.
Şi păşi în ţară un an nou şi voinic, şi şoiman.

(361 cuvinte) ............. ............. ....................(А.Ciocanu)

22. O viaţă de om

A prins a depăna prin minte badea Cireş toate cîte le făcuse în anul cela. S-a ridicat pe un
cot şi a prins să socoată. Nu număra anii - măsura asta nu i se părea tocmai bună. Unul poate fi
bătrîn la patruzeci, altul la şaizeci se însoară. Badea Cireş a dus mîna la musteaţă şi a prins a o
mîngîia, vînturînd toate cele trăite de dînsul. Trăise badea Cireş multe de toate, căci a stat pînă

19
dinspre ziuă rezemat într-un cot mai trăgînd o dată în piept praful de puşcă al celor două
războaie, mai crescînd o dată şase copii şi făcîndu-le case.
Nu-şi putea închipui cum o să umble el bătrîn pe drumurile satului, el, care a fost atîta
vreme tînăr; şi cum o să poarte el glumele altora, şi cum o să îngroape el în buzunare aceste două
mîini, care de atîta vreme au hrănit satul?
A doua zi dis-de-dimineaţă badea Cireş s-a repezit în pădure şi a adus un copăcel. I-a ales
un loc frumos în faţa casei, şi-a făcut semnul crucii şi a prins să-1 sădească.
Pădureţe, pădureţe... Nu le-a suferit toată viaţa - amu-i nevoit să-1 sădească, căci orice s-ar
întîmpla cu badea Cireş, dacă se întîmplă un lucru mare, el sădeşte un copac. Ştie numai el
pentru ce 1-a sădit.
Nucul cel bătrîn 1-a sădit în dimineaţa zilei cînd a furat-o pe Ilinca, cei trei perjari i-a sădit
cînd s-a dus cu băieţii la război - au fost patru , dar unul s-a uscat, căci Vasile nu s-a mai
întors... Cei doi vişinari i-a sădit cînd i-a ars casa, prăsadul - cînd s-a dat în colhoz, iar gutuiul,
anţărţ, cînd s-a lepădat de fumat.
Pădureţul era sădit şi badea Cireş şi-a văzut de treburi. Şi totuşi ceva-ceva s-a schimbat.
Din ziua cînd a sădit pădureţul , badea Cireş a căpătat o mare dragoste de sine. Cînd se aşeza, îşi
căuta ceva sub picioare să hodinească şi ele mai bine: nu mai aducea căldarea plină de la
fîntînă...
"Măi, da poate că nu s-a mai prinde pădureţul cela".
Pădureţul însă s-a prins.
Într-o vinere; badea Cireş s-a întors vesel de la lucru. S-a spălat frumos, a luat căldarea şi
s-a pornit la fîntînă...
Dar deodată a rămas locului – vroia să meargă, dar nu mai avea pe ce pune piciorul.
A dat să se plece, să le pipăie, dar două braţe mari şi vînjoase au spînzurat neputincioase. A
zvîcnit de cîteva ori inima, o bătaie de clopot i-a sunat în urechi şi badea Cireş s-a prăbuşit la
pămînt.
(378 cuvinte) (I. Druţă )

22. Chezăşia şi veşnicia neamului

Măşuţa îşi vede copilul vesel, gîngurind în dibuiala primei expresii limpezi, rîzînd şi
făcînd gropiţe în obraji, dînd din picioruşe în scăldătoare şi stropind-o; îl vede înfăşat, oprindu-se
din supt, privind cu ochii adînci la gura ei ce-i cîntă străvechile cîntece de leagăn ale baştinei lor
de departe.
Mama... Chezăşia neamului, a veşniciei sale. S-au vînturat oştile şi mulţimile ca pleava;
s-au perindat domniile, ca un carnaval; au ars aşezările de răul vrăjmaşului cotropitor, ca torţele,
dar mamele, cu pruncii în braţe, s-au făcut una cu pămîntul, cu apele şi codrii; s-au întors, negre
la obraz de amar şi suferinţă nemeritată, la vetrele arse, au amestecat lutul cu lacrima sărată şi
paiul răşchirat, au ridicat pereţii, au muruit o prispă pentru şedere şi doinire, au îmboldit cu lut
poduri de nuiele, să aibă unde ţine pîinea zilelor de mîine, au pus grinzi, cosoroabe şi stuh ori
paie deasupra, au spoit pereţii şi i-au îmbrăcat cu covoare şi prosoape cusute cu aţe roşii de foc şi
aţe negre de tăciune – amintirea pîrjolului.
...Măşuţa scoate un prosop ţesut cadrel, la capete cu horboţică lată de-o palmă; prosopul
are pe la colţuri patru cocoşi negri cu clanţurile căscate: ei trîmbiţează voinţa de a trăi! Îs şi ei tot
munca mîinilor Măşuţei, mîini dibace, făcătoare de minuni, simple, ţărăneşti.
Rămasă singură, ea îşi împreună mîinile pe piept, ca de rugă, şi întovărăşi cu gîndurile
partea aceea a fiinţei omeneşti, nevăzută, care şi-a încheiat ciclul pămîntesc. Modestă şi mică, s-a
ridicat în picioare, şi-a pus obrazul transfigurat în snopul de aur al luminii, şi-a desfăcut braţele şi
a răşchirat degetele, de parcă ar fi lăsat să-i scape din mîini odoare fără preţ. Părea un stîlp de
lumină multicoloră în nesfîrşita ei suferinţă şi iubire, căci fiecare om e ca o rază de lumină într-
un spaţiu de mister.

20
 Fie, deci, veşnică lumina asta dătătoare de bunăvoinţă şi înaltă înţelegere. Numai ea nu e
pieritoare, lumina înaltei suferinţe şi iubiri de mamă.
Şi lumină era de jur-împrejurul ei.
Aşa, prin coridorul acesta de lumină, pe cărarea tipărită de muritori, coborîră apoi spre
casa de pe costişă Omul, Femeia şi copiii Omului.
(358 cuvinte) (N.Costenco)

23. Bunica

Sînt numai ei doi şi stau pe prispă. Dînsul-o mogîldice de omuşor viu, cu ochi obraznici,
zgîiţi, – şi-a vîrît un deget în gură şi acsultă. Iar ea, bătrînă, uscată, e îngrămădită toată într-o
şalincă uriaşă, cu care încearcă să-i acopere şi lui picioruşele neastîmpărate.
– Cuminte, Mitiţă, altfel nu-ţi spun nimic.
El îşi vîră picioruşele la loc şi se cuibăreşte mai bine în poala caldă. S-a ghemuit mai
aproape de dînsa, şi-a petrecut mîinile după gîtul ei şi ştie şiretul că de amu o să fie pe-a lui.
...Glasul bătrînei deapănă un fir nesfîrşit de poveste. În aceeaşi vreme, fără să-şi deie
seama, urechile-i prind larma de glasuri ce vine din fundul livezii.
Şi ei sunt tot ai ei. Tot aşa i-a purtat în braţe, i-a legănat şi i-a alinat cu poveşti. Cu poveşti
năzdrăvane, ca şi visurile lor de pe atunci. Acum ei au crescut. S-au împenit cu puii, le-au
crescut aripi şi şi-au luat zborul de sub aripa ei ocrotitoare. Nu mai au nevoie de dînsa. E prea
bătrînă şi slabă, ca să le însufleţească jocurile zburdalnice, iar poveşti citesc ei singuri din cărţi.
Au uitat-o. Îşi amintesc de dînsa doar cînd foamea le dă ghes şi-i mînă în casă. Dar pe vremuri,
cum se mai agăţau de poala ei, cum o mai rugau, ca şi acesta de-i asculta acum basmul: să le
povestească despre Împăratul Roşu şi spînul cel rău.
Atunci ea era totul pentru ei. Nici tată, nici mamă nu le trebuia, numai bunica să fie lîngă
ei, să le spună poveşti.
Ochii bătrînei s-au făcut mai cenuşii. Ceva aspru, tăios a scăpărat într-înşii. Simte că o
ceaţă înecăcioasă îi împîcleşte vederea, o înghimpă.
L-a întrebat pe Mitiţă dacă va fugi de ea cînd va creşte mare.
Băiatul face ochi mari cît bumbii de la caţaveica ei. Se uită la dînsa fără s-o înţeleagă. Să
fugă el de bunica lui? De sacul ei cu poveşti? Dar cum poate el să trăiască fără bunica?
Şi mîinile lui o îmbrăţişară strîns, de teamă să nu fugă ea de dînsul.
Bătrîna zîmbeşte. Cald, dezmierdător. Ştie ea prea bine că şi acesta se va duce. Într-o zi,
cînd toate basmele vor fi ştiute, iar prietenii o să fie mai ademenitori chiar decît cozonăcelul,
copt de dînsa în ajun de sărbători.
Oftează încet, cu ochii duşi departe....
(366 cuvinte) .......................................................(A.Şalari)

24. Eminescu – poet naţional

Marilor poeţi nu le-a fost dat să ajungă pînă la adînci bătrîneţi, să moară tihniţi prin casele
lor, cu rude înlăcrimate în jurul patului. Marii poeţi au căzut într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Uneori ţi se pare că un anumit blestem se rotea peste destinele lor...
Au suferit grozav cînd le-a fost dat să se stingă. Puşkin cerea să i se dea moroşkă, un fel de
boabe acrişoare ce cresc prin bălţile nordice ale Rusiei, pe cînd sărmanul Eminescu, cu mintea
încinsă în flăcări, cerea gheaţă, şervete umede sau, pur şi simplu, îi ruga pe cei din jur să pună
mîna pe fruntea lui.
Cîndva demult am citit despre suferinţele marelui nostru poet şi de atunci ori de cîte ori aş
trece pe lîngă monumentul lui din parcul chişinăuian, ori de cîte ori aş zări pe-o foaie curată
chipul unui bărbat frumos, cu fruntea naltă, dreaptă, mi se smulge mîna singură din loc şi, fără
ştirea mea, caută să urce spre fruntea lui, pentru a-i uşura suferinţele. Degeaba însă. Cu durerea
cea mare s-a stins, cu durerea cea mare va fi veşnic viu printre noi.

21
 Şi totuşi să nu uităm că operele marilor poeţi zac pe poliţele noastre de alături,
monumentele lor au fost înălţate pe acelaşi pămînt hleios şi crud de pretudindeni, iar urmaşii lor
în această epocă măreaţă şi plină de freamăt au ajuns tot mai aproape unul de altul.
Dincolo de naţionalitate, suntem cu toţii pămînteni, suntem membrii unei singure familii
şi, pentru a supravieţui în această epocă, popoarele lumii tot mai des şi mai des se vor întîlni la
masa rotundă a viitorului. Dar atunci, cînd vom merge la acea masă rotundă, pentru a ne aşeza
alături de popoarele lumii, ce vom lua cu noi pentru a spune: acesta este trupul nostru, acesta
este sîngele nostru? Ucrainenii îl vor lua pe Şevcenko, ruşii îl vor lua pe Puşkin, noi îl vom lua
pe badea Mihai. Vom lua truda şi cinstea, şi suferinţele lui.
Altminteri zicînd, Eminescu este poetul nostru naţional.
(360 cuvinte) ................................................. (I Druţă)

25. Faţa pâinii

Frumoşi sînt oamenii noştri la petreceri, cu muzicanţii şi cântecul lângă ei, cu pâinea albă
pe masă, cu pâinea câreia îi place să stea alături de sare, alături de bunăvoinţa mesenilor.
A creşte pîine înseamnă a nu uita că în lumea aceasta mai sunt atîtea guri flămînde. A
creşte pîine înseamnă a te dărui, a te gîndi la copiii tăi, dar şi la cel pe care nu-l cunoşti. A creşte
pîine înseamnă a ţine la pămînt, fiindcă fără el n-ai s-o creşti, înseamnă a-l păstra, a-l crede, a-l
ajuta să-şi adune puterile, a te gîndi că şi nepoţii tăi vor avea nevoie de pîine, adică de pămînt.
Poate că niciodată nu vom fi atît de bogaţi pentru a avea dreptul de a risipi pîinea. Copiii
acelora care au ştiut războiul cu pîinea-i ca piatra, copiii acelora care au avut pe vremuri fraţi şi
părinţi stinşi din nealimentare, pot astăzi lovi într-o pîine ca într-o minge.
Am citit undeva că televiziunea din Sankt-Petersburg a avut o zguduitoare emisiune
închinată unei bucăţi de pîine. Această emisiune a pornit şi ea de la un fapt banal şi dureros: într-
o şcoală din oraş. La recreaţia mare elevii, primind cîte o pîinişoară şi cîte un pahar de lapte cu
cafea, au băut laptele, iar pîinişoarele le-au luat la picior, închipuind un meci de fotbal cu mai
multe mingi. Cineva dintre părinţi care era pe acolo, o mamă, a încercat să-şi mustre fiica, dar
fără nici un rezultat. Ideea emisiunii s-a născut în aceeaşi clipă. Lucrînd mai apoi asupra
scenariului, autorii şi-au amintit de pîinea blocadei, au aflat de la martori oculari compoziţia
pîinii de atunci, în care rumeguşul de lemn ocupa nu ultimul loc. Au copt 50 kilograme de pîine
asemănătoare cu pîinea blocadei, au tăiat-o în felii mici şi au împărţit-o participanţilor la
emisiune. Se spune că după aceea televiziunea din Sankt-Petersburg a primit sute de scrisori cu
rugămintea de a le trimite şi lor o felie din pîinea blocadei. Mă gîndesc la acea fărîmă de pîine
pe care oamenii o priveau ca pe ceva sacru, văzînd în ea un sol al memoriei, al bărbăţiei şi
demnităţii celora care au supravieţuit apărînd neînvinsul oraş. Şi mă gîndesc la ce nu le-am spus
şi noi celor mici, pentru ca ei să înţeleagă cît de legate au fost de multe ori şansele vieţii şi
continuităţii noastre de norocul de a avea în clipa grea o bucată de pîine.
(370 cuvinte) (L. Damian)

26. Un buchet de crizanteme

Din grădina toamnei voi culege un buchet de crizanteme şi mă voi gîndi la Dumneata.
Voi lăsa toate cuvintele de-o parte, neîndrăznind a tulbura pacea acestei dimineţi.Prea le-
am mîntuit, antrenat, încît mă tem, că ar lua-o înaintea emoţiei, a gîndului, înaintea simţirii
adînci şi a clipei de reculegere.
Fiindcă din miezul acestei clipe de reculegere vreau să mă apropii de Dumneata.
Crizantemele, aceste flori albe ca urma cretei pe tabla cea neagră. Crizantemele, această
frumuseţe severă şi apropiată sufletului meu ca şi caligrafia Dumitale.
Unde să aşez acest buchet? La pragul şcolii? Mă tem că se va pierde între zecile de buchete
aduse de elevi în această toamnă mănoasă. Acasă, pe masa de lucru? Dar, de obicei, ajungi atît
de tîrziu şi ai atît de puţin timp liber, şi eşti obosit, încît...mă tem, că ai putea să nu le vezi.

22
 Să mă opresc undeva la răscrucea drumurilor, unde de atîtea ori ţi-ai petrecut elevii şi să le
ridic în cumpăna unei fîntîni, ca să stea buchetul cu imagine în oglinda izvoarelor, cu aromele
risipite prin ceruri...
Cîtă ţară ar trebui să străbaţi, pentru a-ţi vedea elevii, spre a-i întreba cum trăiesc.., dacă nu
uită să-ţi trimită cîte o scrisoare. De altfel, ştiu bine că nu iută.
Căci în tot ce fac, în tot ce visează şi înfăptuiesc, stau îndemnurile simple de bine şi
frumos, pe care le-au primit cîndva de la Dumneata. Această neuitare, această zbatere a elevilor
Dumitale pentru frumos şi adevăr îţi este supremă bucurie şi răsplată.
Într-un fel munca învăţătorului e anonimă, fiindcă rolul ei se vede abia prin alte roade,
peste mulţi ani, uneori pe alte depărtate meleaguri. În acelaş timp e văzută, fiindcă e văzută în
văzul tuturora. Ce ţi-aş mai dori? Pe lîngă timp care mereu nu-ţi ajunge, multă sănătate şi
seninătate sufletească. Celor din jurul Dumitale: copii şi părinţi, colegi şi prieteni – o mai multă
înţelegere a neobişnuitei munci, pe care o faci. Munca de creaţie, aş zice. Ea se înfăptuieşte
numai prin arderea totală a creatorului. Să-i păzim voia bună, să-i acordăm încrederea şi
bunăvoinţa noastră acestui învăţător al meu şi al copiilor mei.
Din cumpăna fîntînii, de sub soarele sau ploile toamnei ţi se închină adînc buchetul meu de
crizanteme.
(359 cuvinte) ....................................................(După L. Damian)

27. Obeliscul

Treceam într-o zi cu tata prin păduricea de la marginea satului, cînd deodată am zărit un
avion ce zbura chiar pe deasupra noastră. Tata pusese mîna streaşină la ochi şi, privind în urma
lui, zise:
– Ce frumos zboară, nu-i aşa? Şi chiar pe deasupra păduricii.
Tăcu puţin, apoi începu a depăna firul povestirii sale.
...Era o zi de vară a anului 1944. Soarele fierbinte ardea nemilos, alungînd la umbră şi om,
şi vietate. Oamenii stăteau ascunşi prin beciuri, prin maluri de rîpe nu ca să scape de razele lui
dogoritoare, ci să nu nimerească înaintea fasciştilor care se retrăgeau, năpăstuind şi jefuind totul
în jur. Calea ferată era demult distrusă, podul de la şosea – aruncat în aer. Ecoul luptelor care se
apropiau pe zi ce trecea se auzea tot mai desluşit, tot mai aproape.
Deodată, pe cerul călit pînă la roşu de soarele sudic, a apărut un avion de vînătoare. Să fi
fost în vreo recunoaştere ori, poate, cine ştie ce sarcină de luptă avea de îndeplinit. Într-o clipită a
fost înconjurat de trei avioane nemţeşti. S-a început o luptă crîncenă, neegală. Avionul nostru s-a
aplecat pe-o aripă: unul din motoare luase foc. Şi atunci, spre uimirea întregului sat, aviatorul a
îndreptat avionul asupra unuia din cele două „meserşmidte”. Ciocnirea a fost scurtă.
„Meserşmidtul” s-a prăbuşit cu vuiet la pămînt, dar şi avionul nostru şi-a pierdut orientarea,
fumegînd şi sîngerînd. A căzut dincolo de păduricea de salcîmi. O bubuitură puternică a zguduit
împrejurimile. Peste cîteva zile oştirile au eliberat şi satul nostru...
Ascultam povestea tatei, dar cu ochii căutam mormîntul eroului necunoscut. Anii şi ploile
aproape că l-au şters de pe faţa pămîntului. Fără să vreau, m-am gîndit la fratele dispărut fără
veste, care nici pînă astăzi nu s-a întors de la război. Unde i-o fi fiind mormîntul? Cine-i poartă
de grijă?
A doua zi am luat un hîrleţ, m-am dus la pădurice şi pe locul unde, după spusele tatei,
căzuse avionul am săpat un răzor şi am semănat flori. Am cărat apă din rîuleţul de alături, le-am
udat.
Au trecut cîteva zile şi alături de răzorul meu cu flori s-a înălţat un obelisc.
(355 cuvinte ) (I.Cîrchelan)

23
 28. Nu e nimic mai de preţ

Dacă ar fi să se expedieze o telegramă din trecut în prezent, pentru a aminti generaţiei de

astăzi preţul pîinii, eu aş face-o reproducînd întocmai meniul unei cantine muncitoreşti
leningrădene din timpul blocadei.
„Ciorbă de pătlagină;
Pireu de urzică cu măcriş;
Pîrjoale din frunze de sfeclă;
Chiftele din lobodă;
Şniţel din frunze de varză;
Turtă din macuh;
Sos din făină de peşte;
Supă din drojdii;
Lapte de soia.”
Citiţi cu luare-aminte această tristă înşiruire de „bucate”, comparaţi-o cu meniul vostru de
fiecare zi şi veţi înţelege adevărata valoare a feliei de pîine.
Dar ce atitudine avem noi astăzi faţă de pîine? Voi aduce doar cîteva cifre-cifre de-a
dreptul alarmante – şi veţi avea în faţă un tablou jalnic. Ştiţi cîte kilograme de pîine se aruncă
lunar în şcoli? Cinci mii! Unul dintre elevi a lăsat pe masă o chiflă neterminată, altul n-a dus la
capăt un călcîi de pîine... şi tot aşa, pînă se adună cinci tone pe lună. E foarte mult, să
recunoaştem.
... Am asistat într-o zi la o întîmplare zguduitoare. Nişte băieţi au înşiruit între scîndurile
unui gard bucăţi de pîine şi se pregăteau să arunce cu pietre în ele – care o să nimerească. Să
arunci cu piatra în pîine e o mare cruzime! În timp ce mă apropiam de dînşii, ca din pămînt
răsărit o fetiţă de vreo zece ani, s-a dat lîngă gard şi a întins în lături mîinile, apărînd astfel cu
corpul său sfînta noastră pîine. Apoi începu să înainteze aşa, cu mîinile în lături, spre copii.
În privirea ei era atîta hotărîre, încît băieţii, speriaţi, ş-au împrăştiat care-ncotro.
Fetiţa a cules bucăţelele de pîine şi s-a dus cu ele în fundul ogrăzii, unde se aflau cuştile cu
iepuri de casă.
Nu ştiu ce putea să-i convingă pe băieţii ceia mai mult decît îndrăzneala fetei de a ocroti
pîinea cu corpul său! Sfînta pîine, acest nepreţuit dar făurit de om!..
Acum să facem un mic calcul. Dacă în timpul blocadei norma de pîine a unui muncitor era
de două sute de grame pe zi, atunci cele cinci tone ce se duc astăzi la lada de gunoi ar fi ajuns
pentru douăzeci şi cinci mii de oameni.
Iată care e preţul pîinii. Ţineţi minte acest lucru. Şi nu uitaţi că pîinea înseamnă viaţă,
înseamnă pace. Fiindcă războiul îi răpeşte omului nu numai pîinea, dar şi viaţa.
(379 cuvinte) ......(S.Barbă)

29. “Limba noastră-i foc ce arde…”

Am poposit la baştina lui Alexe Mateevici. Nişte locuri de o frumuseţe rară, dar vorba unui
bătrîn: “Dacă trăieşti mai mult în faţa unei frumuseţi, de la o vreme n-o mai observi.”
De secole oamenii din părţile noastre vorbeau această limbă preaplină de frumuseţi,
generaţii de plugari şi cărturari au muncit ca nişte albine la fagurii ei şi toti aceştia într-atît se
obişnuiseră cu ea, încît nu-i mai observau frumuseţile care erau implantate atît de adînc în limbă.
Despre limbă se scrisese mult şi pînă la Mateevici, fusese şi elogiată, deşi mai puţin.
Tînărul poet, veşnic tînărul poet al acestei limbi, Alexe Mateevici a rostit această poezie lăsînd în
inimile poporului care l-a născut sfînta vibraţie de clopot: „Limba noastră…”
Un imn şi o odă, un bocet şi o baladă, o elegie şi un basm.
Ades mi se pare şi mie că Alexe Mateevici nu este decît autorul unei singure poezii – al
acestui poem alcătuit din doar 12 strofe, că celelalte poezii şi lucrări nu fac decît s-o com pleteze
şi să-i evidenţieze sensurile şi mai mult.

24
 De fiecare dată,cînd deschid cartea lui, simt o căldură răzbind dintre cuvinte: parcă m-aş
afla în faţa unui rug, aud sevele călătorind prin copaci, livezi viitoare vuind în fiecare sîmbure,
roi de fulgere care despică zările, şi cerurile de deasupra amestecîndu-se cu cele de desubt, pîinea
vălurind ca o mare fără sfîrşit în vîntul care-o mişcă, doina care a putut cuprinde în ea toate
dorurile noastre de ieri şi de azi.
Mateevici a murit de tînăr ca şi Eminescu. A fost şi el un fulger care a străfulgerat bolta
literaturii noastre, lăsînd o lumină de care ne mai dor ochii. Zestre de la strămoşi, comoară sacră,
depozit de comori – limbă a noastră.Vom rosti mereu cu evlavie numele celuia care a scris cea
mai vibrantă odă dedicată limbii, poezie în care se reflectă,ca într-o oglindă, frămîntările şi
speranţele noastre de secole, graiul – “un şirag de piatră rară pe moşie revărsată.”

(340 cuvinte) .......................................(N.Dabija)

30. Taina meşteşugului

Într-o zi un lemnar îşi chemă feciorul şi-i grăi :

-Iaca îmi pare că mi-s numărate zilele, ai să rămîi orfan pe faţa pămîntului. Păcat că
n-am dovedit să-ţi spun secretul lemnăriei, dar tu-l vei afla singur. Stă ascuns tainic într-un
copac din codrii noştri. Dacă-l vei căuta cu toată rîvna şi tragerea de inimă, ai să-l găseşti
numaidecît .
După moartea tatălui, îl rodea gîndul pe băiat: care-o fi copacul cu pricina, cum să dea
de el, ce taină oare ascunde?
Într-o zi doborî un copac mare şi zdravăn. L-a dus acasă, l-a despicat, l-a cercetat de-a
marunţelul, dar nu s-a ales decît c-un clit de scînduri tăiate un pic mai acătării. Ia necaz! Poate-o
fi ştiind careva din vecini marea taină a lemnului? Şi se încumetă să întrebe de unul : 50
-Tată-meu vorbea de-o mare taină, care se află ascunsă în lemnul copcilor, dar n-a mai
dovedit să mi-o împărtăşească. Poate matale ţi-o fi spus?
-Ba, măi băiete, nu s-a răsuflat cu asemenea vorbe, făcu vecinul. Dacă a zis să cauţi,
cred că nu te-a amăgit. Mai vezi, poate dai singur de secretul cela, că iaca ne-a rămas satul fără
lemnar.
Şi băiatul a tot cărat acasă copaci de-i despica şi făcea scînduri netede şi lucioase, din care
mai apoi se încumeta să-şi întocmească ba o masă, ba un scaun la gospodărie. Şi de fiecare dată
i se nimereau să iasă mai trainice şi mai arătoase, încît aşa, pe neprins de veste, lumea începea
a –şi opri ochii asupra celor meşterite de băietan.
Cînd îşi luară de seamă oamenii din sat, meşterea băiatul nişte lucrări de mai mare dragul,
curat ca ale tătîne-său, ba îi merse vestea şi în satele apropiate.
Într-o zi îl opri un consătean să mai stea la taifas şi din una, din alta hai să-l ispitească:
-Ai dat de secretul lui taică-tău?
- Ba nu l-am mai aflat.
-Iaca aşa-s toţi meşterii aceşti, dacă prind ceva, ţin într-înşii şi nu mai scoţi cu cîrligul.
-Mă jur că nu ştiu ce-a avut în vedere tata. Cel puţin în copaci, nici pe dinafară, nici pe
dinăuntru, nu era scris nimic. Poate în sculele tatei să fie vreo taină. Da poate în mîna omului ,
dar iar parcă nu se zareşte leac de lemn.
Şi totuşi fiecare meserie are taina ei, nescrisă, nerostită, o taină pe care o simte meşterul,
dar nu-i în stare s-o rostească.
V-aţi gîndit vreodată la taina asta?
(360cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

31. Biserica Albă

Avînd biserică în sat, cu candelă aprinsă în faţa Preacuratei, nu mai lăsaţi groaza şi
disperarea să pună stăpînirie pe inimile voastre, căci de azi înainte nu mai suntem un sat

25
oarecare. Suntem un popor aşezat pe pămînturile sale, moştenite de bătrîni, suntem adunaţi în
jurul credinţei noastre, adică sub ocrotitea destinului nostru.
Astăzi ne întoarcem iară cu faţa către lume, şi lumea se întoarce cu faţa către noi. Astăzi
punem capăt muţeniei noastre, căci avem clopote în biserică, şi în caz de mare cumpănă, glasul
credinţei noastre va cere ajutor lumii din împrejurimi, căci de la pămînturile calde şi pînă la
marile îngheţuri de la nord îs tot biserici creştine, cu crucile ridicate sus, legate între ele prin
dragostea şi credinţa pe care i-o purtăm Mîntuitorului.
Deschideţi dar sufletele, primiţi în inimile voastre această biserică. Purtaţi-o cu credinţă şi
smerenie, păziţi sfinţenia şi bunul ei nume,căci dacă o casă de copii creşte mai mult în faţa unei
vetre, un neam se poate ridica numai în faţa unui altar. Adunaţi-vă, deci, în casa Domnului
pentru a vă ruga.Înainte de-a fi păşit pragul, lăsaţi afară toată supărarea, toată obida, şi
nedreptatea, toată nemicnicia şi întunecimea acestei lumi ce s-o fi strecurat poate şi în inimile
voastre. Veniţi curaţi, liminaţi, ascultători, cum li se şi cuvine copiilor să vină în casa părintelui
lor. Domnul să vă ţină sub ramura blîndeţii şi a milosteniei Sale.
Iară Nistrul tot vine şi vine la vale. Munţii de humă se încălzesc la soare, şi pe vîrful unuia
dintr-înşii o bisericuţă albă cu crucea ridicată sus, să se vadă cît mai departe.
Tocmai în zilele celea armata rusă, după semnarea tratatului de pace, se întorcea în matca
hotarelor sale.Auzind bătaia clopotului, soldaţii îşi scoteau şepcile, îşi făceau semnul crucii
căutînd îndelng în zare, pînă ce desluşeau… o albă bisericuţă. Se minunau ei înde ei:
- Ia-te moldovenii iştea!Au pornit mai din nimic şi pînă unde au ajuns!
- D-apoi că aşa-i zodia sufletului… Cu cît mai adînc îl îngropi, cu atît mai sus se înalţă!
(340 cuvinte ) (I.Druţă)

32. Taina muncii

Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat moş Mihail şi-a scos cîrja din tindă,
şi-a dat pălăria, pe ochi şi a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a
măsurat tulpina cu şchioapa, a încercat dacă nu dă drumul la coajă şi tocmai spre chindii,cînd
ciubotele au început să-i pară cam grele, a pus cîrja la locul ei şi-a zis în gîndul lui că are să
facă o sanie.
Dar l-a zărit baba furat pe gînduri,cu toporul subţioară, şi 1-a pus'sa-i facă nişte surcele,ca
să nu prindă toporul rugină. Apoi i-a trebuit un vătrar ceva mai lunguşor.o căldare de apă
proaspătă şi moşul şi-a văzut de necazurile lui. Pe urmă - azi e soare,mîine e vînt- fugeau zilele
una după alta, de parca era de furat.
Vreo săptămînă se tot uita la coroana nucului,ghicind cam cum i-i rădăcina,1-a încercat
într-un loc cu hîrleţul să vadă dacă n-a dat greş , şi într-o zi, cînd i-a p1acut borşul cu care 1-a
hrănit baba, i-a spus că are să scoată nucul şi are să facă o sanie. Peste cîteva zile i-a retezat
coroana . rădăcinile , care nu-i veneau la socoteală, şi le-a pus sub şopron, ca să nu-1 apuce
ploile. Pe urmă a adus nucul în cămară şi atîta i-a trebuit:
În fiecare seară venea baba, ca să vadă cît a cioplit el şi găsind nucul întreg, îi făcea nişte
borşuri că i se opreau în gît.
Cînd au venit viscolele, moş Mihail de abia a dovedit să facă tălpile, în schimb erau nişte
tălpi cum nu mai văzuse satul cela: uşurele,netede şi luceau că puteai să te bărbiereşti uitîndu-te
într-însele.
Cu vremea pierduse şi socoteala zilelor,căci se culca cînd îi amorţeau palmele,aţipea şi se
trezea îndată,privind bucăţile de lemn aşezate pe vîrstac. Şi cînd a început a se înmuia
omătul,cînd pe la amiază se auzea picurînd din streşină,moşul a început a număra pe degete cînd
va veni ziua în care va întoarce barda şi va lucra numai cu muchia ei,adunînd sania.
S-a dus şi iarna asta, fiindcă îi venise vremea, s-a uscat ograda şi într-o bună zi a scos moş
Mihail afară tot ce pregătise şi a început a strînge sania. Spre amiază sania era gata. 0 săniuţă
sprintenă sta în mijlocul ogrăzii.soarele se scălda în coşul ei şi sania lucea de-ţi părea că s-a mai
vărsat o picătură de lumina pe pămînt.

26
 (400 cuvinte) ( I.Druţa)

33. Propria simţire

În străfundul inimilor lor toţi oamenii sînt poeţi.

Toţi suntem serviţi de propria simţire. Ochiul vede, inima simte. Urechea aude, inima
simte. Uneori privirea e una cu trupul, frumuseţea din jur ne copleşeşte şi atunci propria simţire
ajunge la buze şi se revarsă în cuvinte.
Propria simţire ne împinge numai la fapte nobile, la creaţie, la sporirea frumosului prin
muncă, ne ţine mereu în acţiune, ne face să ne întrebăm mereu, să fim în neоntreruptă stare de
trezire.
Propria simţire descoperă frumosul, îl scoate în evidenţa pentru bucuria sufletului şi de
aceea aspectul exterior al unui sat, să zicem, este expresia plinatăţii noastre, proba a ceea ce
poate fi şi de e în stare să fie omul.
Frumosul nu ni se dă, ci se crează. Îl creaza.natura, îl creeaza, omul. El se schimbă,
dispare. E1 poate să nu dispară, dacă tradiţia există întru toate ale vieţii: trai, comportare, muncă,
vorbirea cuvîntului matern. Omul dă bineţe ori de cîte ori se întîlneşte cu aproapele său, cu un
trecător străin. Şi o face nu din simplă obişninţă ori în chip maşinal, cu e condus de propria sa
simţire, care îl îndeamnă să comunice, să cunoască dispoziţia omului din cele două cuvinte
precum atingerea camertonului spune tonalitatea, căci intenţia vorbeşte de adevărata stare a
lucrurilor.
Propria simţire ne îndeamnă la cunoaştere. La alegerea a tot ceea ce se încadrează în
noţiunea de frumos, pe care poţi s-o transformi în faptă luminoasă.
Omul se interesează, cercetează biografia altui om, fie părinte, ruda ori necunoscut, precum
i-o fi venind el, pentru a alege din ea fapta care poate fi urmată, fapta cea luminoasă, căci
frumuseţe înseamnă nu numai ceea ce ochiul vede şi urechea aude. Frumuseţea este şi atunci
cînd singur descoperi faptele naturii, faptele omului ce te pun şi pe tine să încerci, să fii la fel cu
ei, îţi insuflă încredere în tine, astfel sporind comorile sufletului.
Propria simţire ne ţine mereu contemporani cu ceea ce ne înconjoară, cu realitatea, arunca
rutina de pe nervuri, dă strălucire şi energie gîndului şi expresiei cuvîntului.
Propria simţire ne învaţă să stăm de vorba cu lucrurile, cu fenomenele, ce le percepem, să
le observam.
( 360 cuvinte) ( După G. Vodă )

35. Băieţii tatei

Războiul care trecuse ca o furtuna pustiitoare prin văile nistrene continua undeva la Apus
si-i simţeam răbufnirile în fiecare zi,căci în fiece zi soseau veşti de pe cîmpul marilor
bătălii, de acolo de pe teritoriul duşmanului.
Încă din toamna la şcoală ne venise el, Andrei Mironovici Cărare, fost soldat, acum,
însa, sfîrtecat de schije, de te minunai, cum de se ţine viata într-un corp atît de schilodit.
Intrase în claşă sprijinindu-se în cîrji. Şi fiindcă nu aveam nici masă, nici scaune, se aşeză
pe pervazul ferestrei si ne zîmbi blînd,trecîndu-şi palma pe fruntea asudată:
- Băieţii tatei...
Uitarăm şi de foame, şi de toate nevoile. O lecţie întreagă a tot stat în bătaia
soarelui, povestindu-ne cum a vrut taică-său pe vremuri să-1 facă popă, cum a reuşit să
termine şcoala pedagogică, cum un obuz nimerise în mantaua ce se usca alături de dînsul,
amestecînd-o cu pămîntul...
Îl ascultam cu respiraţia oprită. La lecţiile următoare nu ne-am mai mirat cînd, în
loc de " buna ziua", ne zicea blind:
- Băieţii tatei ...

27
 Era atît de firesc şi omenesc, încît, comparîndu-l cu domnii învăţători de odinioară,
ni se părea un om cu totul neobişnuit, iar şcoala - o prelungire firească a unei vieţi
obişnuite în familie.
Într-o zi cu soare, la început de mai, învăţătorul nostru intră în clasă ca un vifor,
trînti cîrjele în pămînt şi strigă în gura mare:
- S-a sfîrşit războiul, băieţii tatei!
Nu ştiu dacă. am prins de la Andrei Mironovici cine stie ce carte. Dar primul dascăl, care
ne-a învăţat să învingem greutăţile, să ne bucurăm de succese, să fim tineri pînă la ultima suflare,
ne-a fost el, anume el.
Au trecut anii. Demult nu-l mai întîlnisem pe bunul nostru învăţător - se mutase cu
locul de trai la familia sa, regăsi tă în regiunea Odesa.Nu-1 văzusem de un car de ani,
dar în suflet păstram vie acea trîntitura de cîrje, acea răbufnire de fericire care-i răscolise
pe dînsul şi ne copleşise si pe noi atunci, în ziua Marii Victorii .
L-am întîlnit întîmplător la Chişinau. Nu s-a mirat deloc, cînd i-am dat bineţe, zicîndu-i
pe nume, deşi sînt sigur că nu m-a recunoscut deodată. Am aflat că mai lucrează. L-am
întrebat de ce nu pleacă la pensie. A zîmbit numai:
- Sunt soldat, iar soldatului totdeauna îi şade bine în coloană.
(389 cuvinte) ............................(D. Ciobanu)

36. Mîinile tale, mamă

Mama, mama! Ţin minte mîinile tale din clipa, cînd am început sa-mi dau seama ca trăiesc
pe lume. Arămite vara de soare, îşi păstrau culoarea asta şi iarna - un arămiu gingaş, uniform,
doar un pic mai întunecat în lungul vinişoarelor. Sau poate că mîinile tale erau mai aspre, - doar
le-a fost dat să muncească mult în viaţa? - însă mie întotdeauna îmi păreau atît de gingaşe şi-mi
plăcea atît de mult să sărut vinişoarele întunecate.
Ţin minte, cum roboteau ele în spuma de săpun, cînd îmi spălai cearşafurile pe atunci atît
de mici. Văd degetele tale îngroşate la încheieturi pe abecedar, cînd repetam după tine: be-a, -ba,
ba-ba.
Totdeauna îmi voi aminti atît de gingaş mîinile tale aspre şi atît de calde şi răcoroase, care
îmi mîngîiau părul, gîtul, pieptul, cînd zăceam la pat, chinuit de febră.
Sărut mîinile tale neprihănite, mîinile tale sfinte!
Ţi-ai petrecut feciorii la război, şi dacă nu eşti tu aceea, altă mamă la fel ca tine i-a
petrecut. Pe unii n-ai să-i mai vezi în vecii vecilor. Şi dacă n-a fost să împărţi tu acest destin, 1-a
împărţit altă mamă la fel ca tine.
Iar dacă în zilele de război oamenii au o bucată de pîine şi au o haină, dacă stau în cîmp
clăi de grîu şi aleargă trenuri şi înfloresc vişinii în livezi, şi flacăra vuieşte în cuptoarele Martin,
şi o putere nevăzuta ridică ostaşul de la pămînt sau din pat, cînd e bolnav sau rănit - toate acestea
le-au făcut mîinile mamei mele, mamei tale, ale tuturor mamelor.
Priveşte deci şi tu în urmă, tînărul meu prieten, priveşte ca şi mine şi spune pe cine ai
obijduit mai mult în viaţa decît pe mama?
Oare nu din cauza mea, a ta, a lui, oare nu din cauza propriilor noastre greşeli şi dureri
încărunţesc de timpuriu mamele?
(310 cuvinte) (Din presă)

37. Teiul

A crescut teiul acesta înalt şirotat de parcă cineva i-ar fi turnat în toată ziua apă la rădăcină.
La începutul verii îşi pune pe cap o pălărie gălbuie de flori.
Toamna frunzele se aştern la picioare, galbene şi moi. Vin ploile lungi,apoi gerurile.
Îi pare o veşnicie pînă vine primăvara, ca să-i aducă un soare blînd, boboci pe ramuri şi
copii năzbîtioşi.

28
 ...Iarna asta copii au crescut .Aproape că nu-i cunoşti. Printre ei se găseşte unul mai
îndrăzneţ.
-Şi zici că nu mă urc în teiul acesta?
Nu crede nici teiul văzîndu-1 scuipînd în palme la tulpină şi-l roagă pe Petrică să se ină
bines ă nu cadă.
Dar nu cade şi se miră teiul.
Cînd se vede cocoţat sus, Petrică prinde a se da huţa. Copacul îşi leagănă creanga să-i facă
pe plac. Nu zăbavă însă băiatul scoate un cuţitaş din buzunar şi îl îndeasă pe o mlădiţă. Cît
degetul. Rămurica cade jos fără putere. Apoi încă una. Şi încă.Cîţi copii sînt pe toloacă, toţi au
cîte o rămurică numai bună pentru ţuruiac.
Ce altă bucurie mai vrei decît un ţuruiac meşterit primăvara devreme cu mîna ta. Cînd îl
mîntui de cioplit şi îl pui la gură, uiţi de toate pe lume. Nu mai auzi nici păsările cîntînd fără
încetare. Nu-ţi mai urmăreşti oiţele ce pasc în voie, nici mieluţii ce nu se mai satură de zburdat.
Nu mai simţi mirozna de iarbă fragedă şi muguri de brebenei şi viorele, întinsă ca o eşarfă
violetă la poalele pădurii.
Ţuruiacul tău le îndeamnă şi pe celelalte şi uite că valea se umple de triluri.
Teiul pe toate le vede. Că nu degeaba a crescut mai înalt ca alţi copaci, de parcă i-ar fi
turnat cineva apă la rădăcină în toată ziua. Le vede şi îşi leagănă încet rămurelele presărate cu
muguri măşcaţi. Cît nişte corniţe de ied. Din fiece muguraş iaca-iaca se zăresc vîrfurile
frunzelor…
Numai cioturile rămase fără de vîrfuri nu se leagănă. La capătul lor retezat încet-încet
s-adună picături străvezii şi rotunde ca nişte lacrimi. Apoi se rup şi cad fără zgomot, spărgîndu-
se de crengi.
(348cuvinte) (L.Codreanca)

38. Culoarea, mirozna şi foşnetul acelei cărţi

În începutul cela de toamnă, ţin minte, mama meliţa nişte cînepă lîngă gard şi am tot bocit
eu zi de zi lîngă meliţa ei,pînă a răzbit-o pe biata mamă. Şi-a scuturat umerii de colb, şi-a pus un
alt bariz, m-a luat de mînă şi a pornit cu mine spre şcoală.
Ce-o fi tot vorbit mama cu soţia directorului nu ştiu, pentru că am rămas să aştept la poartă,
dar s-a întors mama mult mai veselă decît a intrat.
Învăţam scriind cu grafit pe-o placă—scrii şi ştergi cu mîneca, iară scrii şi iară ştergi,
pentru că bani pentru caiete şi creioane rar cine avea. Manualele erau şi ele un adevărat blestem
al copilăriei. În clasa a doua ori a treia am rămas fără cartea de citire. Tîrziu, aproape de Crăciun,
vine învăţătorul Pavel cu un clit de manuale şi ne spune să aducem bani de acasă - cam cîte cinci
lei costa manualul. Era un an greu, dar lumea se trăgea la carte, şi azi doi copii aduc bani şi seara
se întorc cu manualul în trăistuţă, mîine mai vin doi cu cîte cinci lei şi clitul scade, se topeşte ca
zăpada în pragul primăverii,iar eu vin zi de zi şi tac chitic cînd intră învăţătorul cu manualele în
clasă, tac cînd le duce, pentru că iarna, după cum se ştie, găinile nu se prea ouă, iar ouăle erau
singura avere a mamei, şi atunci cînd nu avea ea parale, nu aveam nici eu de la cine cere.
Vreo săptămînă şi ceva n-am mai învăţat nimic .Acasă tot aşteptam poate mama,vorbind cu
tata, va pomeni de manual. Şi într-o zi, cînd încă un cineva a adus un bănuţ şi Harbagiu s-a dus
în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcîdu-se şi trecînd pe lîngă banca mea, a şovăit o clipă
din mers. Cu o mişcare largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe bancă, în faţa mea, şi am
rămas să port pentru toată viaţa culoarea, mirozna şi foşnetul acelei cărţulii.
(340 cuvinte) (I.Druţă)

39. Un singur cer şi un singur pămînt

Mi-au rămas în minte cuvintele auzite întîmplător într-o emisiune ştiinţifică transmisă la
radio: " Nu avem decît un singur pămînt".

29
 Omul a devenit stăpînul naturii, dar trăieşte într-o lume naturală a plantelor şi animalelor, a
apelor şi a solului; toate au existat cu mult înainte de apariţia lui şi el este obligat, spre binele
său, să le ocrotească. Pămîntul, bine muncit, rodeşte, pădurile purifică aerul, apa rîurilor
înseamnă viaţă. Dar omul uită de multe ori că nimic nu este întîmplător în natură, că speciile
animale şi vegetale sînt strîns legate între ele şi depind, la rîndul lor, de factorii de mediu.
Două primejdii pîndesc astăzi întreaga omenire: catastrofa nucleară şi catastrofa ecologică.
De cînd a descoperit focul, omul a început să modifice ecosistemele naturale, transformînd
pustiuri în grădini înfloritoare, dar reuşind şi performanţe nedorite.
Întîi se duc păsările, pe urmă-oamenii! Păsările mai sensibile se duc primele iar dacă se duc
păsările, rîndul e al oamenilor. Tristă succesiune!
Arborii sînt nişte aripi de mari mori de vînt, suflînd , în care Vîntul învîrte Pămîntul. Tăind
mereu la copaci, se poate întîmpla într-o zi să oprim Pămîntul şi ce rost ar avea un Pămînt care
nu se mişcă. Să ne gîndim şi la cer. Cerul există pentru toţi, dar pentru fiecare într-alt fel.
Rupem o floare, aprindem un foc pe un platou, strivim o gînganie. Vînătorii iscusiţi
pătrund în desişurile pădurilor sau în ierburile savanelor, găsesc locuri de pîndă pe crestele de
stîncă, se întrec în a ochi zburătoarele, stăpînele văzduhului. Dacă marele stăpîn al naturii, omul,
s-ar fi gîndit serios la toate acestea, astăzi nu s-ar vorbi despre specii pe cale de dispariţie. Lupul
şi vulturul, rîsul şi cocostîrcul astăzi sînt rarităţi.
Omul este " homo sapiens". El poate cunoaşte mecanismele biologice ale diferitor verigi
din ecosistem şi poate să influenţeze activ şi conştient natura, pentru că numai el ştie că există
pentru toţi un singur cer şi un singur pămînt.
(340 cuvinte) (P. Magheru)

40. Povara memoriei

Memoria e cea mai de seamă avere pe care le-o putem lăsa moştenire fiilor şi nepoţilor
noştri. Avere care nu se poate răpi. Pe care nu o pot pierde distraţii la o răscruce.
În lipsa memoriei drumul parcurs de un popor în timp ar semăna cu dîra pe care o lasă un
peşte într-un rîu care curge: nici o urmă care ar vorbi dacă a venit dintr-acolo şi pleacă într-acolo.
Se zice că scrisul celor vechi era alcătuit din noduri. Azi a face nod la batistă pentru a nu
uita ceva vine, precum o reminiscenţă, din acel scris, probabil.
Au rămas nu demnitarii de-a lungul istoriei, ci învăţaţii, cărţile, monumentele scrise sau
orale, adică ceea ce afost în stare să conserve şi să transmită Memoria.
Cei care n-au avut trecut şi l-au inventat. Cei care n-au avut bătrîni şi i-au procurat. Noi am
fost scutiţi de această grijă, fiindcă i-am avut. Nu trebuie să-i inventăm azi pe Dosoftei. Varlaam,
Neculce, Cantemir, fiindcă ei au existat cu adevărat. Dovadă ne sînt scrisele rămase de la aceştia.
Nu trebuie să inventăm bătăliile lui Ştefan, Cetatea Sorocii, nu trebuie să inventăm „Mioriţa”,
nu trebuie să ne inventăm străbunicii, bunicii, părinţii. Pentru că, după cum zice M. Costin:
„Nasc şi la Moldova oameni”, de-a lungul vremilor şi noi, moldovenii, am dat lumii importante
figuri care au ajutat şi altor popoare să-şi găsească drumul spre carte şi adevăr, precum: P.
Movilă, mitropolitul care a umplut Ucraina cu tipografii, inaugurînd şi prima şcoală superioară
din Europa de est – Academia Kieveană; N.Milescu Spătarul, unul dintre primii soli ai Rusiei în
China, animator al vieţii ştiinţifice din Ţara Moscovei; D. Cantemir, care a născocit pentru turci
primul sistem de note muzicale, cel care l-a ajutat pe Petri I la modernizarea statului său şi
candidatura căruia ţarul avea s-o propună pentru postul de prim-preşedinte al Academiei Ruse, ce
urma să se inaugureze; Varlaam, candidat în anul 1639 la saunul de patriarh al Bizanţului; M.
Costin scriitor moldovan, dar şi autior de poeme poloneze.
Marele cărturar N. Milescu Spătarul ne atrage, de peste secole, atenţia: „Inima privind la
cele trecute mai lesne prevede cele viitoare”.
Există o memorie a cărţilor. Există o memorie a locurilor. Există o memorie a inimii.

30
 Amintirea, cinstirea înaintaşilor... rămîne nu doar o datorie de căpetenie, ci şi una de
onoare a orecărei generaţii.
(390 cuvinte) (După N. Dabija)

41. Koroliov Serghei Pavlovici

Aviaţia era marea pasiune a lui Serghei Koroliov. Tînărul Koroliov visa să devină aviator,
să construiască aparate de zbor şi să brăzdeze cu ele înaltul cerului.
La Moscova, unde a venit din Odesa, Koroliov a învăţat în acelaşi timp la Şcoala tehnică
superioară şi la şcoala de piloţi. După ce a citit scrisoarea lui K.E.Ţiolkovskii, s-a simţit atras
atras pentru totdeauna de zborurile în cosmos. Ar fi vrut să zboare cît mai sus, cît mai repede şi
mai departe. Dar pentru a atinge asemenea înălţimi şi viteze, trebuiau create rachete, tehnica
rachetară.
La 17 august 1933 la Nahabino, o suburbie a Moscovei, a fost lansată prima rachetă. Ea s-a
ridicat la o înălţime de numai 400m. Racheta a fost construită şi lansată de grupul pentru
studierea mişcării reactive în frunte cu S.P. Koroliov.
El a creat rachetă cu aripi, dirijată de un rachetopanor. În anii Marelui Război pentru
Apărarea Patriei Koroliov a construit motoare de rachetă pentru avioanele de luptă.
După război, el a devenit conducătorul unui mare colectiv care lucra la crearea unor
rachete puternice. De numele Constructorului principal S.P. Koroliov e legat începutul explorării
spaţiului cosmic. Mai întîi, la înălţimi de sute de kilometri, au fost ridicate aparate ştiinţifice şi
animale. Apoi în biroul de construcţii al lui S.P. Koroliov a fost creat primul în lume satelit
artificial al Pămîntului. Ziua lansării lui – 4 octombrie 1957 – e considerată de toţi drept
începutul erei cosmice în istoria omenirii.
La 12 aprilie 1961 academicianul S.P. Koroliov l-a petrecut în înalturi pe primul
cosmonaut I. A. Gagarin. Zborul omului în cosmos a fost scopul întregii vieţi a Constructorului
principal. Lucrul acesta el l-a mărturisit în mai multe rînduri. După nava „Vostok” cu Gagarin, în
timpul vieţii lui S.P. Koroliov şi-au luat zborul în cosmos încă cinci asemenea nave, după care a
fost creată nava cosmică „Voshod” – mai perfecţionată, cu mai multe locuri.
Spre Lună, Venus şi Marte şi-au luat zborul aparate cosmice automate.
Ilustrul om de ştiinţă, pămînteanul nostru S.P. Koroliov a fost distins cu cele mai înalte
decoraţii.
(340 cvuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

42. Pasărea copilăriei noastre

De fiecare dată, cînd îmi aduc aminte de copilărie, una din cele mai frumoase clipe este
aceea care-mi reîntoarce în memorie frumoasele păsări albe – cocostrîrcii. Îi văd stoluri întregi
prin apele tulburi sau cîte doi-trei prin cuiburile mari din salcîmii de la marginea satului.
Mama îmi spunea că dacă primăvara vedem prima dată această pasăre, stînd singură-ntr-un
picior, vom fi singuri şi trişti toată vara. Iar dacă o vedem zburînd în stoluri-vom fi veseli şi
mereu împreună.
Întoarcerea cocostîrcilor m-a bucurat nespus întotdeauna. Cred că fiecare din noi trăieşte
sentimente deosebite, cînd petrece cu privirea un stol de cocostîrci. Aceste păsări se întorc din
ţările calde primăvara devreme.
Cocostîrcii îşi construiesc cuiburile din vreascuri. Mai des – pe casele acoperite cu paie ori
cu stuf şi mai rar – pe scîrte, pe copaci. La pregătirea „casei” păsările-şi întind un aşternut moale
din iarbă uscată, paie, frunze, pene, cîrpe. Puii de cocostîrc cresc foarte greu. Primele şapte-zece
zile după apariţia lor, de hrană se îngrijeşte numai un cocostîrc. Celălalt rămîne în cuib şi poartă
de grijă celor născuţi.
I-am văzut frumoşi şi mîndri, minunînd trecătorii în satul vecin. De mulţi ani ei sînt
bucuria copiilor satului. Fiecare trecător, admirîndu-i, îşi aduce aminte de acele vremuri, cînd

31
încoace veneau primăvara cîrduri de cocostîrci. Cînd în satul lor majoritatea caselor erau
bătrîneşti şi pe ele aceste păsări îşi construiau mai uşor cuiburile. Dar, de cîţiva ani la rînd, se
întorc încoace numai doi cocostîrci.
Un bătrîn chiar a aşezat o roată de căruţă într-un stîlp din ogradă. „Poate vor veni”, îşi
zicea el. A făcut mai apoi un cuib în salcîmul din grădină. Aşteaptă primăvara cu nerăbdare şi de
fiecare dată aşteptarea e zădarnică.
Cocostîrcii au devenit oaspeţi rari ai acestor locuri. Să le purtăm deci de grijă acelor care
au mai rămas prin satele noastre.
Cînd rătăcesc prin ţară, un cuib de cocostîrci îl privesc ca pe o sărbătoare. În satul natal nu
mai sînt cocostîrci. Şi-mi pare primăvara mai săracă, regretînd că odată cu copilăria noastră se
îndepărtează şi acele păsări albe, ca de vis.
(340 cuvinte) (G. Dolneanu)

43. Sania

Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat, moş Mihail şi-a scos cîrja din tindă,
şi-a dat pălăria pe ceafă şi a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a
măsurat tulpina şi din ochi, şi cu şchioapa, a încercat de nu dă drumul la coajă şi tocmai spre
chindii, cînd ciubotele au început să i se pară cam grele, a pus şi cîrja şi pălăria la locurile lor.
După care, şi-a zis în gîndul lui: că are să facă o sanie.
Sanie... Mare lucru-i o sanie. Arunci un braţ de paie, le acoperi cu un covoraş să nu te
prindă răceala, arăţi cailor că n-ai uitat biciul acasă şi te duci, că abia mai dovedeşte soarele să se
ţină pe urma ta. Şi abia atunci ai să uiţi să-ţi numeri anii, şi-ai să-ţi vezi prietenul pe care au
început să ţi-l fure drumurile, şi pe pîrtia făcută de tine mulţi drumeţi îşi vor găsi calea, şi satul,
şi casa.
O sanie — atîta îi trebuie omului şi iar e om. Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toţi
lemnarii de pe lume, cîţi lemnari au fost, o sanie pentru care şi cel de seama ta ţi-ar zice bade; o
sanie care ar plînge după drum şi drumul după dînsa.
Mare lucru-i o sanie.
Dar l-a zărit baba furat de gînduri, cu toporul subţioară, şi l-a pus să-i facă nişte surcele, că
n-are cu ce aprinde focul în vatră. Apoi i-au trebuit un vătrar ceva mai lunguşor, o căldare de apă
proaspătă şi moşul şi-a văzut de necazuri. Pe urmă - azi e soare, mîine e vînt – fugeau zilele una
după alta, fără tîlc, fără culoare, fără folos, de parcă erau de furat.
Ca de obicei, moşul se scula pînă în zori — îi plăcea să se îmbrace prin întuneric, să-şi
aprindă luleaua cu un tăciune rămas de cu seară în vatră, apoi să iasă şi să ia seama prin livezile
vecinilor de nu se face vreo stricăciune cît stăpînii dorm.
(340 cuvinte) (I. Druţă)

44. Trei izvoare

Trei izvoare...
Îndată ce ieşi prin poarta mănăstirii, se aude un murmur de ape, care creşte pas cu pas, în
timp ce cobori cărarea, şi te tot duc şi duc pe firul unei sete istovitoare, pînă ajungi la cele trei
şuvoaie ce ţîşnesc de sub stînca pe care a fost înălţată mănăstirea. Cine ştie cîte veacuri o fi
trecut pînă ce murmurul celor trei deschizături de ape a ajuns nume de mănăstire, cunoscută
peste tot. Legendele zic că prin văile iestea se întorcea odată după o grea înfrîngere a oştirilor
sale Măria Sa Ştefan. Aici la izvoare şi-a tămăduit rănile, aici o fi prins suflet şi, cum obişnuia,
pentru a însemna locul unde o înfrîngere a fost transformată într-o biruinţă, a poruncit să
se zidească mănăstire. Mulţi ani la rînd au tot călătorit ei tustrei — Ştefan, mănăstirea şi
izvoarele — legende, cronici, manuale şcolare.

32
 Eu însă aş fi vrut să te întreb, dragă cititorule... Ajunşi fiind la această mare tristeţe, ce-ai
aşeza tu într-o mănăstire rămasă pustie? O şcoală? Un spital pentru copii? Un ocol silvic? Ştiu
eu... Poate că, chibzuind la rece, aşa ar şi fi fost cu cale să se facă, numai că atunci, în primul an
de după război, toţi erau înfierbîntaţi, nimeni nu vroia să judece la rece. O să le băgăm maicilor
o staţie de maşini şi tractoare, numită pe scurt S.M.T., au zis şefii. (...)
Şi, ce credeţi? Au băgat. S-au căţărat. S-au înşuru bat. Esenţialul era să fie cît
mai mult vuiet şi scrîşnet, şi cutremur, aşa încît prin toate cele patru părţi ale lumii
să ajungă vestea sosirii unui veac nou în Moldova...
Trecut şi viitor, obiceiuri şi datini, lemn şi piatră — totul la pămînt, totul ţăndări...
Fireşte, dărîmatul e mult mai uşor decît ziditul, şi apoi las'că patima ruinătoru lui nici
nu prinzi de veste cînd pune gheara pe tine. Cine să fi crezut că timizii, ruşinoşii
copii ai celor ce veneau mai ieri-alaltăieri la mănăstire să se închine, acum, adunaţi
fiind la cursurile de tractorişti, umblau unsuroşi ca necuraţii.
(340 cuvinte) (I. Druţă)

45. Profanarea lăcaşului sfînt

Într-o des-de-dimineaţă, pornind spre izvoare cu căldăruşele şi cobiliţa, Maica se opreşte

uimită în poartă. Trecătoarea ce şerpuia domol printre dealuri, urcînd spre mănăstire, era numai
vuiet, numai muget. Aracan de mine, şi-a zis biata femeie, o fi nebunit văcarul cela! Să vîri o
cogemite turmă de vite pe acolo pe unde trece cu greu un car cu boi! N-a găsit un loc mai bun să-
şi adape văcuţele?
Iată însă că turma ocoleşte izvoarele, urcînd spre mănăstire. Îngrozită, Maica se grăbeşte să
încuie poarta. Văcarul cere să i se deschidă, şi pentru că femeia nu mai deschide odată, sparge
poarta, lăsînd cornutele să umple ograda mănăstirii. De acum încolo, asta urma să-i fie soarta.
După ce au frămîntat în fel şi chip problema, autorităţile au hotărît să organizeze la Trei Izvoare
un punct pentru colectarea vitelor. (…)
Maica n-a pornit-o cu bocetele, nu-şi smulgea gîţele, nu se dădea cu capul de toţi pereţii...
Călugăriţele au fost jurate să poarte dragoste acestei lumi pline de păcate. Deci, cu sufletul plin
de smerenie, cu inima veşnic gata pentru binefacere în numele Domnului, să nu ne împotrivim
relelor, să le primim pe toate aşa cum vin ele rînduite de sus, şi astfel fosta bucatăreasă a
ajuns a rîni grajdurile, pe cînd bărbatul cu un butoiaş pus pe roate căra cu un catîr apă de jos de
la izvoare pentru adăpatul vitelor.
Trei ani la rînd renumita noastră mănăstire nu a fost decît un grajd de vite. Dregătorii
„Zagotskotului” furau nutreţ de la vite şi-1 dădeau pe basamac, tăiau viţei, fierbeau carne în
cazane, apoi după groaznicele beţii porneau sfezile şi bătăile.
Umezeala vitelor prinse a răzbate pînă pe sub temelia bisericilor, crăpăturile au urcat pînă
la chipul sfinţilor apostoli de sub cupola cea mare. Altarul — numai putoare de vite şi mucegai.
Trecătoarea ce şerpuia din vale, urcînd spre mănăstire — fărîmiţată în fel şi chip de tractoare,
apoi bătătorită de copitele turmelor, şi-o fi deformat straturile de pămînt în adîncuri, aşa încît
unul din cele trei izvoare a secat, al doilea a scăzut pe jumătate.
(340 cuvinte) (I. Druţă)

46. Rusanda

Rusanda ţese un lăicer.

Fac haz butuceii, şi iţele saltă, dar nu li-i a joc, căci - Doamne, Doamne, Doamne!
Cînd începuse şi ea a întreba cum se trăieşte pe lume, bunica o povăţuia că, cică, oamenii
pătimesc de pe urma datoriilor. Să n-aibă omul datorii, ar dormi pînă s-ar sătura de somn, ar
coace plăcinte în fiece sîmbătă şi încolo ar trăi domneşte. Da ea, prostuţa, alerga într-un suflet la

33
prietenă să-i întoarcă sugativa împrumutată în ajun, apoi se mira că mamă-sa o scoală cu
noaptea în cap şi nici pomeneală de plăcinte.
În toată viaţa ei – iară Rusanda are de acum şaptesprezece ani, şi dacă nu i-a împlinit, pe
cine îl priveşte? nimănui nu datorează nimic. Ba le mai împrumută şi altora – în tot satul numai
ea are aţă roză şi o zi face schimb, două zile dă de pomană. Ei, şi cu ce s-a ales? Datorii n-are,
da cîte necazuri - Doamne, Doamne, Doamne!
Orice-ai spune, da-i fată mare, însă cosiţele, cînd le împleteşte, fetele-i spun să le
pieptene, iar cînd le piaptănă, o sfătuiesc să le împletească. Şi creşte, of, atîta mai creşte, că nu
dovedeşte să poarte o rochie şi de acum i-i scurtă; şi-i subţirică, îi aşa de subţirică, încît cineva o
întrebase mai dăunăzi, de cîte ori mănîncă pe zi.
Şi cîţi au iscodit-o, şi la cîţi le-a spus că are şaptesprezece ani – parcă o fi aqsurzit satul
ori vrea într-adins s-o scoată din fire. În fiecare zi îi bat pragurile nişte şcolăriţe, ce vin să le
arate la aritmetică, de-i tatăl ei acasă, şi să le înveţe a dansa polca, atunci cînd părintele nu-i.
Flăcăii nici nu se ascund cu vorba, cînd trece ea pe lîngă dînşii, iar badea Vasile parcă ar fi
căzut cu totul în mintea copiilor - cum vine, o strînge cu doua degete de nas şi o întreabă cine i-i
drag.
Cîntă suveica, joacă iţele, dar oftează spata des, căci - Doamne, Doamne, Doamne...
(330 cuvinte) (I. Druţă)

47. Remuşcările tatei

Avea un obicei badea Zînel – petrecînd un copil de acasă, trebuia numaidecît să-i dea
cîteva sfaturi adînci, fundamentale.... O zi şi o noapte, cît îl găteau pe Toader de drum, a umblat
prin ogradă cu pălăria trasă pe ochi, alegînd cuvînt cu cuvînt, alcătuind cele cîteva sfaturi. Dar
fierbea lumea cum nu a fiert ea niciodată pînă atuncea şi părintele nu ştia ce să-i spună
feciorului. A doua zi, cînd, sclipuind cîteva vorbe, a intrat să і le spuie, Toader mai hodinea
încă. Nu s-a îndurat să-i strice somnul.
Pe urmă au venit cîţiva băieţi, două-trei neamuri ce trăiau mai pe aproape. Nevastă-sa,
gătindu-i traista, a prins a-l boci de ţi se încreţea sufletul, şi săracului băiat nu-i mai ardea a
nimica. Pîn' la gară a mers în urma căruţei cu o fată cu care fusese prieten, şi badea Zînel i-a
lăsat în pace. Mai avea vreme.
Şi nu era copil badea Zînel – colindase şi el destulă lume cu trenurile, dar nu і s-a
întîmplat niciodată să vadă cum vine pe vreme bună un tren ud în gară. S-a uitat primprejur,
căutînd să se dezmeticească, dar і se părea că nici gara nu-i gara pe care o ştia el. Pînă să-şi
adune el cugetul, trenul a suflat din greu, mişcînd din loc. Toader s-a aplecat să-i sărute mîna.
Apoi, alergînd în dreptul vagonului, a spus şi el cîteva vorbe. l-а spus să ia bine seama cînd
urcă, cînd coboară din tren şi să nu ţină banii într-un singur buzunar. Auzi tu, sfaturi!
Un an de zile nu-şi poate găsi omul loc – і se pare că, uite, acum, în clipa asta, trage
feciorul său o cumpănă şi nu poate scăpa, fiindcă n-a avut norocul să aibă şi el un tată pe lume.
Şi cînd primea scrisoare, îi tremurau mîinile şi întreba toată lumea dacă într-adevăr e scrisul lui
Toader, şi îşi ungea în fiecare seară ciubotele cu dohot, să aibă în ce umbla pînă la podul din
marginea satului – cine ştie cît mai avea să ţie războiul!
(540 cuvinte) (I. Druţă)

48. Marea Neagră

Nu te speria, cititorule, n-am de gînd să fac menţiuni estetice despre felul cum este ori cum
a fost descrisă, marea. Capriciile unui zeu ca Neptun, poznele sale cu tridentul sînt captivante
pentru călători şi demne de inspiraţie pentru marinişti, însă noi, aceştia din luncile Bîcului, putem
vieţui în linişte şi fără minunile mării. Nici n-ar sta bine să-l pastişez pe Dimitrie Cantemir în ale
descrierii. Mi-au venit în minte alte imagini, de altă natură şi în alt sens, pe ţărmul acesta

34
abhazian, ocrotit de munţii gloriosului Caucaz. Dorul de locurile natale îmi iscă imagini şi
gînduri mult mai importante decît pastelul zugravilor entuziaşti.
Au trecut cîteva săptămîni de cînd mă aflu pe aceste plaiuri de-o frumuseţe aproape
sălbatică, şi nicidecum nu mă pot deprinde cu ele. În fiecare seară ascult vuietul profund al
valurilor neastîmpărate, iar nostalgia mă poartă în depărtări «sarmatice»: pe maluri dunărene, în
stepele bugeacului, în codrul orheian, în stuhăriile de lîngă Munceştii copilăriei mele, şi parcă
apele sărate ale mării îmi spală unele răni sufleteşti demult uitate, îmi readuc melodia unui cîntec
tînguios, irosit ca nişte frunze de toamnă pe drumurile întortocheate ale vieţii.
Marea se zbuciumă...
În puterea unei nopţi de vară, fără lună, numai cu licurici zburînd în întuneric, marea se
frămîntă, răsuflă adînc, oftează, îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani, se retrage în larguri
enigmatice, apoi revine, aruncîndu-se cu muget peste faleză. Se zbuciumă, neogoită şi tulburată,
ca un titan în plină zămislire, în faţa mea, în imensitatea beznei, se-nşiruie cîteva şalupe de
pescari, ard lumini pe catargele abia desluşite. Forţe uriaşe, descătuşate într-un tumult îngrozitor,
ameninţă malurile străvechi.
În solitudinea asta nocturnă îl aud pe bătrînul tacit vorbind că poeţii, cum afirmă ei înşişi,
trebuie să se retragă în păduri şi dumbrăvi, adică în singurătate. Aşa să fie? Depinde cum e
înţeleasă singurătatea. Dacă e luată ca îndepărtare de evenimentele vieţii, de tot ce-a creat şi cre-
ează spiritul omenesc, în acest caz singurătatea nu-i decît o izolare absurdă.
(330 cuvinte) (G. Meniuc)

49. Ovidiu

Ceea ce n-ai fixat acum în scris, cu timpul se decolorează, slăbeşte, îşi pierde prospeţimea.
Mai tîrziu îţi pare nespus de rău că ai lăsat să-ţi treacă frămîntările sufleteşti aşa, ca nişte umbre
mute, nedîndu-le permisul de liberă trecere pe tărîmul artei. Aceste gînduri îmi vin în preajma
stihiilor descătuşate ale Mării Negre, şi ajung la încheierea că poetul, chiar în singurătate fiind,
are nevoie de prieteni şi mai ales de o înţelegere sufletească.
În adînc de noapte marea vuieşte şi geme...
Aproape două mii de ani în urmă Publius Ovidius Naso a fost osîndit să-şi ducă amarnicul
surghiun între neamuri sarmatice, la Pontul Euxin, unde părăsitul şi înstrăinatul latin avea
impresia că barbarul este el însuşi, nefiind înţeles de nimeni pe acele meleaguri sălbatice. Aici a
văzut poetul că Ursa Mare şi Ursa Mică nu se cufundă în mare niciodată, că în decembrie suflă
vînturi turbate, cu ger ca focul, şi fulguie şi ninge, ninge fără contenire, în văgăuni se află straturi
îngheţate, aduse de crivăţ, «zăpezi de două ierni».
El a scris epistole în versuri, stropite cu lacrimi, trimiţîndu-le în patrie, la Roma alintată de
soare şi bucuriile vieţii, epistole adresate nu atît nemuririi, cît prietenilor întru ajutor şi îndurare,
în aceste margini de pămînt marele poet îşi trăia anii din urmă, poezia îi era singura mîngîiere. Şi
totuşi, amicii nu descoperă altceva în scrisorile lui decît marea-i tristeţe, care, pentru ei, e prea
monotonă, fiindcă se tot repetă, şi de asta preferă înălţimile în artă ale operelor lui precedente,
mai senine şi închegate. Amicii n-au depus nici un efort să mediteze asupra priveliştilor exotice,
descrise atît de concret, cu toate asprimile unui trai primitiv, cu toată mirozna de ţărînă sub
copitele cailor sălbatici, cu tot vuietul îngrozitor al mării, cu toată suflarea Chenarului mînios;
nici nu s-ar fi potrivit aceste privelişti de existenţă reală în mijlocul patricienilor cu fascinante
mituri şi idoli închipuiţi. Poetul a fost nevoit să le răspundă că tristeţea lui e într-adevăr
plicticoasă, dar el o împărtăşeşte unor persoane diferite...
(340 cuvinte) ………..(G. Meniuc)

35
 50. Comunitatea între făuritorii de artă

Artistul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni şi mai ales de o înţelegere
sufletească. Eminescu şi Creangă au fost mari prieteni. Cînd a murit Eminescu, Creangă a suferit
enorm această pierdere, s-a simţit dintr-odată pustiit şi singuratic. Puşkin i-a dat lui Gogol ideea
Revizorului şi a Sufletelor moarte, înţelegerea asta sufletească e tot atît de necesară unui artist,
cum sînt necesare vieţii aerul, lumina. E de mirare cînd cineva respinge această înţelegere. E de
mirare cînd inima surdă la bucuriile şi durerile altora se pretinde generoasă. Gîndurile se cer
mărturisite, sentimentele — aşijderea. Există o comunitate între făuritorii de artă. Pictorul I.
Şişkin a dat o pînză, rară prin puterea ei de expresie, «Dimineaţa într-o pădure de stejari», în
care urşii sînt creaţi de K. Saviţki, un alt pictor ilustru. Vestitul maestru I. Aivazovski
creează un minunat tablou «Puşkin pe malul mării», în care figura poetului e zugrăvită de
marele Repin. Colaborarea lor, cum vedem, a dat în cazul de faţă rezultate admirabile. A renunţa
conştient la această comuniune rodnică înseamnă a renunţa la multe — din ignoranţă ori în
numele unui blazon imaginar. Ovidiu a fost lipsit cu de-a sila de comuniune; numai fiind geniu,
el a izbutit să învingă încercările singurătăţii; a izbutit însă nu prin opere epice, de altădată, ci
prin lirismul său elegiac, neobişnuit de sincer şi confesional. Oare se pot încumeta mulţi a
pretinde la asta? Greu de închipuit.
În depărtări scapără flăcări zigzagate, frînte. Se simte a ploaie, a furtună, nu ştiu. Cînd
fulgeră din bolţi şi se luminează întunericul nopţii pe o clipă, departe, în largul mării zbuciumate,
se conturează nişte corăbiii singuratice, ancorate. Fulgerele mişună intens. Cerul opac atîrnă
greu, gata să erupă. Marea e stranie. Se duce o luptă pe care n-o pot înţelege, e ceva ce se petrece
în adîncuri, în noianuri, în depărtările nopţii. Marea se zbuciumă, groaznic, îmi răsar în minte
versurile lui Walt Whitman, imaginea stejarului părăsit în cîmpie:
(330 cuvinte) (G. Meniuc)

51. Legămînt nemăreturisit

Gheorghe trăia un chin cumplit. Îl durea pentru că în cîteva luni copila cu brînduşe
dovedise să devină marea patimă a vieţii lui. La dînşii nu vroia să se ducă. O aştepta să vină la
vatra primei lor întîlniri, pe pămîntul unde a înmugurit această patimă împreună cu mazărea,
împreună cu păpuşoii... O, cum o mai aştepta el, cum măsura cu bătăile inimii lungul
aşteptărilor, clipă cu clipă, bătaie cu bătaie, dar nu venea...
Nu venea, însă rămînea mazărea în cîmp, rămînea martorul acelui legămînt nemărturisit,
averea lor comună la care ea nu putea renunţa; nici un om, de cînd îi Valea Răzeşilor, n-a
semănat mazăre, pentru ca s-o lase să ierneze acolo.
Gheorghe se mai uită o dată la pătrăţelul galben-cenuşiu, de cîte ori se uită nu-i chip să
spui — de atîtea ori, de cîte ori priveşte omul în jos cînd merge pe drum. Mintea lui sănătoasă
de ţăran îi spunea că atîta vreme cît rămîne mazărea în picioare, nimic nu e pierdut. Gheorghe
o păzea ca ochii din cap - făcea ce făcea şi iar se mai repede în Hîrtoape. Ziceau - Pînzaru cu
tabla, Gheorghe cu mazărea – să vedem care pe care...
Se trezeau şi iar adormeau ţîrîecii, fugea bruma şi iar se lăsa peste noapte. În Hоrtoape
rămăsese numai păpuşoii lui Gheorghe cu un pătrăţel de mazăre ceva mai la vale, iar Rusanda
nu vine şi pace.
Iată însă că într-o zi, pe cînd ieşea cu căruţa din sat, a zărit în mijlocul mazării un om
aplecat care trebăluia ceva acolo.
«Fură...»
A dat cu biciul în cai că săreau în coşul căruţei paiele, ca chişcarii în tigaie. Dar, cu cît
venea mai aproape, cu atît lăsa caii mai slobod, într-o vreme chiar ar fi vrut să fugă hoţul —
mare pagubă de cîteva tufe. Hoţul însă nu fugea.

36
 Smulgea liniştit mazărea, punînd grijuliu mănunchi lîngă mănunchi, aşa cum îi plăcea
lui badea Mihalache să facă orice lucru.
Multă vreme a stat Gheorghe în căruţă, aplecat peste carîmb, săpînd cu vîrful biciului un
muşuroi de furnici.
(340uvinte) ..(I. Druţă)

52. Chemarea fluierului

N-avea oi, dar pe semne de la amărîtele celea de oiţe, ce erau aduse pentru a fi doftorite,
rămîneau în bătătură bumbăreze şi seara presăra jăraticul dintre cele trei pietroaie cu măturături
de prin ogradă; cînd umbrele amurgului, urcînd domol coama dealului, ajungeau pînă la
picioarele lui, îl găseau şezînd în pirostrii, lîngă cele trei pietroaie calde, cu fluierul la gură şi, ca
să-i mai treacă de urît, cum fac de obicei ciobanii, depăna cîte-o zdreanţă de cîntec.
În acele amurguri nesfîrşite de vară, cînd se face, şi iar se face, şi nu se mai face o dată
seară, cîntarea şi fumul din vîrful dealului se lăsau moale peste sat ca un semn de binefacere, de
blagoslovire. Gospodarii mai de frunte, care ştiau rostul la toate şi la toate aveau noroc, rîdeau de
blagoslovirile celea ce veneau din vîrful dealului, zicînd că, iaca, s-a întors de la păscut, şi-a muls
oiţele şi, pînă se încheagă laptele, spune oilor poveşti.
Totuşi, fluierul din vîrful dealului nu s-a lăsat ruşinat de două-trei vorbe, depănîndu-şi
înainte păsul şi, aşa strîmb şi slinos cum era, avea fluieratul cela darul de-a mîngîia, de-a
îmbărbăta, de-a face sufletul să se rupă de la pămînt, să zboare, şi sătenii, osîndiţi de-a se fi tot
tîrît ca rîmele, împreună cu fluierul cela se rupeau şi ei pe-o clipă-două de la pămînt, să mai vadă
lumea în jur. Şi fericiţi cum erau, îi cîntau-strigau din zborul acela:
Auzind cum e cinstit, se făcea a zîmbi şi cobora în vale să vadă ce mai face lumea. Cu
fluier la brîu, venea drept pe maidanul numit şi «matca satului», venea pe locul cela sfînt unde se
făcea joc, unde se lua lumea la trîntă, unde se adunau sătenii pentru a se căina unul altuia sau
pentru a şedea tăcuţi unul lîngă altul, pentru că a fi un neam nu înseamnă neapărat a sta zi şi
noapte pentru a vedea care e mai mare şi mai tare.
Ca şi toţi ciobanii coborîţi din singurătatea dealurilor, chiar şi atunci cînd se pomenea în mijlocul
mulţimii, rămînea oarecum sub ocrotirea propriei sale singurătăţi.
(340 cuvinte) (I. Druţă)

53. Simbolul mîndriei şi demnităţii

Satul îl urmărea cu un fel de zavistie ce semăna mai mult cu mîndrie. Ca să vezi, a trecut
printr-atîtea — şi-i mai vine încă a cînta, mai ţine minte cum se cîntă din fluier, pe cînd ei, trăind
grămăjoară în valea asta, s-au obişnuit a-şi încălzi sufletul la lumina micului ecran, iar încolo —
nici cîntece nu mai ţin minte, nici a le cînta nu mai pot. Ca să vezi, zicea satul, de-atîtea ori ne-
am tot prostit unul pe altul, ş-o tot repezeam cînd într-o parte, cînd în alta, pe cînd el, cum a fost
încet la umblet şi la vorbă, aşa a şi rămas, cum a tăcut, aşa tace. Ca să vezi, ziceau sătenii, ameţiţi
de iureşul vitezelor, trecem nu atît din an în an, cît din veac în veac, din epocă în epocă, în
decursul unei scurte vieţi de om de pe cal am sărit pe motocicletă, de pe motocicletă ţuşti în
automobil, din automobile — în avion, mîine-poimîine se zice că unul de aici, o să zboare cu
sputnicul, pe cînd singuraticul cela din vîrful dealului, cum s-a ţinut de mic copil de-o coadă de
oaie aşa se şi ţine... Rămînea totuşi un bun fiu al acestor văi, al acestor dealuri. Cine ştie de unde
o fi moştenit el aceste rădăcini răsfirate în adîncul plaiului natal, dar hotărît că le avea, şi fiind
aceste rădăcini nu un merit al lui personal, cît un bun obştesc, ele urmau a fi studiate, recultivate,
drept care iată că seara biciclete, motociclete, automobile fel de fel fac ce fac şi caută să intre în
sat pe lîngă căsuţa ciobanului din vîrful dealului. Frînează, opresc motoarele lîngă portiţa ce
seamănă a strungă. Aşteaptă pînă va ieşi stăpînul la portiţă şi, cum îl văd scoţîndu-şi şapca şi
plecîndu-şi creştetul, îl descoasă cum o duce, ce mai face, pe unde a fost, ce-a văzut? Dacă

37
izbutesc să prindă un bun capăt de vorbă, aşa ca să-l poată întoarce la noianul acelor amintiri
grele, caută să afle cam ce-a simţit el atunci cînd, după ani şi ani, a văzut iară.
(340 cuvinte) (I. Druţă)

54. Ora îmblînzirii cugetului

Părintele Paisie îşi face semnul crucii şi fruntea-i grea, obosită, se lasă peste masa cu
hrisoave şi manuscripte. Oricum, iată că mai vine o primăvară, şi iar ne întoarcem cu gîndul către
cele trecătoare şi, deci, iară păcătuim. O, păcatele noastre cele grele, căci focurile celor de
demult, cînd prind a te răscoli, nu te lasă pînă nu te pustiesc cu totul.
Din negura celor vremi îndepărtate se arată cărările copilăriei uitate undeva la marginea
Poltavei. Nici să le cutreiere bine, şi de acum vin să le ia locul zgomotul şi vînzoleala din
coridoarele Academiei teologice din Kiev. Nu apucă să înmugurească tinereţea, că se şi naşte
marele, chinuitorul vis al călugăriei.
Urmează ani de pribegie prin mănăstirile Ucrainei şi Moldovei, ani de sărăcie, foamete şi
suferinţă pe sfîntul munte Athos.
Cele două lumînări surprind o lacrimă ce se prelinge încet pe obrazul palid, supt,
pentru ca mai apoi să dispară în barba căruntă, ostenită şi ea acum în zori.
Părintele Paisie Velicikovski, după o viaţă plină de suferinţe, posturi, molitfe şi
cugetaşi, a ajuns la convingerea că de vină era totala pustiire a cuvîntului, ceea ce se
numeşte poliloghie. Răutatea, ca o gărgăriţă, mănîncă grăuntele cuvîntului, lăsîndu-i
numai pojghiţa, şi această pleavă de cuvinte umpluse lumea, ducînd la o mare pustiire a
minţii, a inimii, a sufletului. Rugăciunea, această temelie a creştinismului, dintr-un dialog
al omului cu părintele său ceresc s-a transformat într-un vîntu rat de pleavă. Lipsite de
adîncime, lipsite de miez, golite de sfîntul adevăr, cuvintele ajunseseră nişte însăilări
de sunete goale. De ici iei, colo pui, dar ce se ia şi unde se pune nu încolţeşte, nu
prinde rădăcini, nu dă roadă, pentru că, mă rog, pleavă. Pleavă peste tot.
La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu.
Acesta însă numai atunci cuvîntul e plin, întreg, cu tîlc, cu sămînţă, căci rugăciunile de
pleavă nu duceau la uşurarea sufletului, de-ar fi ţinut cu săptămîinile. Singura izbăvire,
a zis părintele Paisie, rămîne lupta cu răutatea ce s-a cuibăîrit în inimile noastre, drept
care a început a-şi sfătui ucenicii ca după săvîrşirea rugăciunii să mai îngăduie în
genunchi, cu gîndul la bunătate şi dăruire.
Aşa a apărut ora imblînzirii cugetului.(...)
(370 cuvinte) (I. Druţă)

55. Neprihănirea

După ce i-a petrecut frumos la drum, pe preot şi pe preoteasă, Ecaterina a coborît fuguţa la
căsuţa din vale. Harnică şi plină de îndemnare, colo aprinde focul în vatră, pe cela îl spală,
pe acesta îl piaptănă. Pînă se mai porăi prin casă, cele cîteva capete de lumînare, puse într-
un hîrb la para focului, s-au topit, şi Ecaterina a dres din ceara lor o lumînărică de-a mai
mare dragul. Apoi, pentru că se apropia vecernia, vremea slujbei de seară, a pornit a urca
dealul Venea, ducîndu-şi cu evlavie lumînărica; cei şase micuţi, ca răţuştele, unul după
altul, în urma ei şi la coadă Rujca, vesela şi credincioasa lor căţeluşa.
Fiece sat, pe lîngă matca propriu-zisă, pe lîngă pămînturile, păşunile, pădurile sale,
obişnuieşte să mai aibă şi o prea frumoasă întindere, cu unduiri tainice, pline de dor, o
pagină de natură pe care sătenii o tot citesc o viaţă întreagă şi nu s-ar mai îndura să se
despartă de dînsa. Ocolina, aşezată în virful dealului, deasupra apelor nistrene, avea dinspre
răsărit o nemaipomenită prielişte de depărtări. De după rîu coborau domol la vale pămînturi
cît o ţară, păduri cît o lume, iar nesfîrşita albăstrime deasupra lor purta stema veşniciei.
Ocolinenii de fiecare dată cînd veneau la biserica, înainte de a fi intrat în sfîntul lăcaş, se

38
adunau lîngâ cele cîteva prăjini, legate de tulpinile celor cîţiva copăcei, în aşa fel ca să nu
cadă copiii în prăpastie, şi de acolo, de sus, îşi ospătau sufletul care şi cît vroia, care şi cît
putea.
Mamă ca toate mamele, Ecaterina se îngrijea ca să aibă copiii ei cu ce se îmbrăca, să
aibă o bucăţică, dar mai căuta să-i şi împărtăşească, măcar din cînd în cînd, din cele mari
frumuseţi ale lumii. Stăteau aşa, cu toţii, lîngă cele prăjini de pe marginea prăpastiei,
stăteau pentru a se mira, pentru a se înfiora de marile şi sfintele frumuseţi ale lumii. De
obicei, serile nu era chiar atît de uşor să-ţi găseşti un locuşor pe buza prâpastiei, căci
stătea adunată toată Ocolina, dar acum, rămaşi singuri, şi-au ales locurile cele mai bune.
(345cuvinte) (I. Druţă)

39