Evreii numesc aceste două cărţi Cărţile lui Samuel şi, în canonul iudaic, până în sec.

XVI d.Hr., ele au alcătuit o singură carte.

În Septuaginta şi Vulgata le întâlnim separate.
Cărţile lui Samuel continuă cele istorisite în cartea Judecătorilor şi prezintă, pe larg,
întemeierea dinastiei davidice. Deşi sunt numite ale lui Samuel, Samuel nu este autorul lor, ci
doar personajul care a deţinut un rol deosebit în evenimentele epocii.
Aceste cărţi pot fi împărţite astfel:
1 Sam 1-7: prolog
1 Sam 8-31: istorisirea pregătirii tronului lui David
2 Sam 1-20: fondarea şi întărirea tronului lui David
2 Sam 21-24: epilog
Prolog – 1Sam 1-7
Acţiunea se petrece în epoca judecătorilor, evreii sunt asupriţi de duşmani, centrul
religios este la Şilo, arhiereul Eli moare, iar în locul lui este chemat Samuel. Samuel a fost
dobândit de mama sa în urma unor rugăciuni stăruitoare şi a fost educat, la cortul sfânt, de
arhiereul Eli.
Samuel adună poporul la Miţpa şi aduce jertfă de ispăşire, spre a obţine împăcarea
poporului cu Iahve. Filistenii nu privesc cu ochi buni această manifestare cu vădit caracter
naţional, motiv din care îi atacă pe israeliţi, dar sunt învinşi.
Samuel se consacră treburilor publice, ridică altare şi aduce jertfe în Rama, Betel şi
Ghilgal.
Istorisirea pregătirii tronului lui David – 1 Sam 8-31
Ajuns la bătrâneţe şi copleşit de mulţimea obligaţiilor ce îi reveneau, Samuel îşi pune
fiii judecători în locul său. Însă aceştia nu se ridică la înălţimea tatălui lor, nedreptăţile pe care
le săvârşeau şi zgârcenia de care dădeau dovadă determinându-i pe iudei să ceară ungerea
unui rege.
Samuel Îl consultă pe Dumnezeu, Care îi spune să îndeplinească voinţa poporului.
Samuel îi avertizează, mai întâi, pe israeliţi asupra problemelor inerente unui regim monarhic,
însă pentru că aceştia insistă să li se ungă un rege, el îl unge rege pe Saul din tribul lui
Veniamin, urmând astfel indicaţiile date de Iahve. Poporul adunat la Miţpa aprobă alegerea
făcută.
Saul îi învinge pe amoniţi şi este confirmat, pentru a doua oară, rege de israeliţii
adunaţi la Ghilgal. În acest fel, regimul judecătorilor încetează şi începe regimul monarhic
(cca. 1050 î.Hr.). Într-o cuvântare publică, Samuel Îl cheamă martor pe Dumnezeu şi renunţă
la demnitatea avută, dar promite că nu va înceta să vegheze asupra poporului şi să mijlocească
între Dumnezeu şi israeliţi. Treptat, Saul nu-L mai ascultă pe Dumnezeu, motiv din care el
este mustrat de Samuel şi i se prezice că va fi respins de Iahve, ceea ce se va şi întâmpla.
Datorită unor acţiuni necugetate, Saul îşi atrage şi dezaprobarea poporului. Samuel este în
căutarea unui nou rege, iar Dumnezeu îl indică pe David, fiul cel mic al lui Iesei, din
Betleemul Iudeii. David este uns rege.
Domnul îl părăseşte pe Saul, care se îmbolnăveşte psihic, David fiind adus la curte
pentru a-i cânta din harpă. În scurt timp, David ajunge scutierul regelui şi, într-un război cu
filistenii, îl învinge pe Goliat, victorie după care devine ginerele lui Saul. Între David şi
Ionatan, fiul lui Saul, se naşte o mare prietenie. Dar, în curând, Saul îşi schimbă atitudinea
faţă de David şi unelteşte să-l piardă. David fuge mai întâi în Rama la Samuel, apoi la preotul
Ahimelec în Nobe, după care va rătăci o vreme prin Filistea şi Moab, pentru ca, în cele din
urmă, să se întoarcă în casa părintească. Pentru faptul că l-a ascuns pe David, întreaga familie
a preotului Ahimelec este măcelărită de Saul, fiind cruţat doar Abiatar, care merge la David
cu chivotul Legii.
 Saul află de întoarcerea lui David şi reia urmărirea. Din nou fugar, David rătăceşte
prin deşerturile Faran şi Zif, apoi se refugiază la regele filistenilor. Filistenii atacă oastea lui
Saul în Valea Izreel, iar Saul, disperat, apelează la o vrăjitoare din Endor, căreia îi cere să-i
mijlocească o întâlnire cu duhul lui Samuel, la data aceea mort, pentru a-l întreba despre
sfârşitul luptei. Într-adevăr Samuel apare şi confirmă cele mai mari temeri ale lui Saul: va
muri împreună cu fiii săi în lupta de a doua zi, ceea ce se şi întâmplă.
Fondarea şi întărirea tronului lui David – 2 Sam 1-20
După moartea lui Saul, David este proclamat rege în Hebron, a doua oară, de către
tribul lui Iuda. Celelalte triburi fac însă o altă alegere, proclamându-l rege pe Işboşet, fiul lui
Saul. După 7 ani, generalul Abner îl părăseşte pe Işboşet şi trece de partea lui David,
evenimentele se precipită, Abner este asasinat de Ioab, aceeaşi soartă o primeşte şi Işboşet din
mâinile a doi ucigaşi.
David este proclamat rege de toate cele 12 seminţii şi va avea o glorioasă domnie ce
se întinde de-a lungul a 40 ani. În prima jumătate a domniei sale, David este preocupat de
asigurarea hotarelor ţării, în acest sens el poartă lupte cu filistenii, moabiţii, amoniţii, sirienii
şi iudumeii, lupte din care iese biruitor, regatul dobândind cea mai mare întindere teritorială
pe care a avut-o vreodată. În ultimii 20 de ani, regele David îşi îndreaptă atenţia spre
organizarea internă a regatului. Ierusalimul, cucerit de la iebusei, îl transformă în capitală a
ţării, reorganizează preoţia şi cultul, acesta din urmă dobândind o splendoare deosebită prin
introducerea muzicii sacre.
Epilog – 2 Sam 21-24
David îi execută pe toţi descendenţii lui Saul, excepţie ologul Mefiboşet. Relaţia
păcătoasă cu Batşeba, soţia generalului Urie, îi aduce lui David ruina politică şi spirituală.
Regele psalmist este aspru mustrat de proorocul Natan, se căieşte şi se roagă pentru iertare (Ps
50), însă crima trebuia ispăşită, iar urmările ei s-au materializat în vărsări de sânge în familia
lui David, chiar un viol petrecându-se între copiii lui. Amon, cel vinovat de viol, este pedepsit
cu moartea de către un alt frate, Abesalom. Abesalom stârneşte o revoltă împotriva lui David,
ea degenerează într-un război civil, în care Abesalom este ucis.
Din raţiuni profane şi din orgoliu, David intenţionează să facă un recensământ,
intenţia sa atrăgând mânia lui Dumnezeu, Care loveşte poporul cu ciumă. Într-o singură zi
mor 70.000 de evrei, iar David înfricoşat se roagă pentru iertare. Un înger al Domnului i se
arată în aria lui Aravna Iebuseul şi îl anunţă că pedeapsa a încetat. Acest teren este cumpărat
de David, el hotărându-se să construiască aici templul.

7.4 Autorul cărţilor şi autoritatea istorică

Autorul acestor cărţi a rămas, până astăzi, necunoscut. Evident, Samuel nu poate fi
autorul, căci el moare înainte de urcarea lui David pe tron.
Tot ce se poate spune despre autorul acestor cărţi este că el a trăit, probabil, la puţin
timp după schisma lui Ieroboam (sec. X î.Hr.) şi înainte de robia babilonică, întrucât acest
eveniment marcant nu este amintit.
Acest autor a folosit în redactarea cărţii printre alte izvoare scrise şi pe cele ale
profeţilor Samuel, Natan şi Gad.
Unitatea concepţiei şi a limbii dovedesc că ambele cărţi au acelaşi autor. Limba cărţii
este pură, clasică, pe alocuri poetică, indicând perioada de maximă înflorire a literaturii
ebraice
În ceea ce priveşte autoritatea istorică, aceasta este dovedită de fidelitatea psihologică
proprie descrierii personajelor din aceste cărţi, autorul prezentându-le în adevărata lor
înfăţişare şi fără a cruţa ceva din adevărul istoric. Sunt evidenţiate, deopotrivă, şi aspectele
pozitive şi aspectele negative ale personalităţilor. Astfel, lui Saul i se face o descriere
psihologică fidelă: iubit iniţial de Dumnezeu şi de popor, apoi respins şi urgisit, şi de
Dumnezeu şi de popor, din cauza orgoliului şi a abuzurilor de putere săvârşite; la fel de fidelă
este şi descrierea lui David, despre el autorul spune că era „mare în toate”, adică şi în virtuţi
şi în păcate, om cu deosebite însuşiri sufleteşti, dar şi măcinat de rele porniri trupeşti.
Evenimentele istorice relatate în cărţile 1-2 Samuel sunt în deplină concordanţă cu
cele din 1-2 Cronici.
Autoritatea divină a cărţii este atestată de tradiţia iudaică şi de cea creştină, prin
primirea consecventă în canon. Mântuitorul şi Sf. Apostoli fac referite la evenimente relatate
în aceste cărţii; ele conţin chiar şi unele referinţe mesianice.
Deoarece textul ebraic al acestor cărţi este foarte alterat, el fiind, de-a lungul timpului,
obiectul unor multiple modificări, critica actuală atribuie mai multă autoritate textului
Septuagintei decât textului original, iar dintre recenziile Septuagintei mai autentică este
socotită cea din Codicele Vatican.

7.5 Profeţii mesianice

 Cântarea Anei –1 Sam 2, 1-10

Această profeţie îmbracă forma unui imn religios rostit de Ana, mama lui Samuel, în
faţă altarului, şi cunoscut în istoria biblică sub numele de Cântarea Anei.
Partea culminantă a imnului este reprezentată de versetul 10 în care se spune:
„Domnul va judeca marginile pământului şi putere le va da regilor noştri şi va înălţa fruntea
(cornul) Unsului Său”.
Textul exprimă acţiunea în urma căreia Dumnezeu va răsplăti pe cei drepţi şi va
pedepsi pe cei păcătoşi, prin expresia „marginile pământului” fiind indicată sfera acestei
acţiuni, care va cuprinde lumea întreagă. „Cornul” este simbolul puterii, iar „Unsul” Îl indică
pe Hristos.
În Vechiul Testament, „Unsul” indică pe cel uns cu untdelemn sfinţit, practică pe
care preoţii sau profeţii o aplicau regilor, iar, la rândul lor, preoţii şi arhiereii erau unşi în
momentul instituirii. Cu sensul de regi şi preoţi ai familiilor lor, unşi se mai numeau şi
patriarhii evrei. Ungerea era simbolul împărtăşirii unei puteri nevăzute.
Miruirea este şi ea un simbol al bucuriei şi stimei, barba şi fruntea oaspeţilor erau
unse cu untdelemn. Uneori, ungerea este simbol al prezenţei Duhului Sfânt. Treptat, expresia
„Unsul” se aplică la Mesia (Dn 9, 24).
În concluzie, profeţia spune: Va fi o judecată universală, Judecătorul suprem va fi
Dumnezeu, El va judeca cu dreptate. Toate darurile bune vin de la Dumnezeu, deci şi puterea
pe care o deţin conducătorii pământului se datorează tot lui Dumnezeu. Mesia, în tripla Sa
calitate de rege, arhiereu şi profet, va activa în numele Celui Preaînalt şi va atinge culmi de
glorie spirituală nebănuite.

 Împărăţia veşnică –2 Sam 7, 12-16

În timpul regelui David, care a fost şi psalmist, ideea mesianică a cunoscut un avânt
deosebit.
Textul acestei profeţii spune că, după moartea lui David, care va adormi şi se va aşeza
lângă părinţii săi, va exista un urmaş din casa lui, Care va întemeia o împărăţie nouă, cu totul
remarcabilă, veşnică: „iar Eu îi voi întări tronul până-n veac... casa lui va fi neclintită,
regatul său va rămâne veşnic înaintea Mea, iar tronul său în veac va fi întărit”. Profeţia
precizează şi raportul existent între Dumnezeu şi viitorul rege, anume acela dintre un tată şi
fiul său, caracterizat de o iubire desăvârşită: „Eu îi voi fi lui Tată, iar el Îmi va fi Mie fiu”.
Această profeţie lansează, pentru prima dată, ideea că Mesia este Fiul lui Dumnezeu.
  Legământul veşnic – 2 Sam 23, 5
„Nu este aşa, oare, casa mea la Dumnezeu? Căci legământ veşnic a făcut El cu mine,
aşezământ pe veci şi neschimbat. Şi El face să răsară întreaga mântuire şi întreaga mea
dorinţă”
Din text reiese că Dumnezeu a încheiat cu familia davidică un legământ, în virtutea
căruia ea se deosebeşte de toate celelalte familii de pe pământ, întrucât este purtătoarea
făgăduinţelor divine. Din acest legământ cu caracter neschimbător şi veşnic, decurg
numeroase binefaceri: bucurie, fericire, mântuire, dorinţa de viaţă. Deşi David este trecător,
casa şi împărăţia sa vor dăinui în veac, veşnicia lor fiind garantată printr-un urmaş celebru.
Ideea pe care acest verset o exprimă este reluată în Evanghelia după Luca, atunci când
se vorbeşte despre împărăţia ce nu se trece şi nici nu se ia de la oameni.
Aşadar, acest text profetic afirmă o rânduială divină prin care regele Mesia va fi
descendentul lui David.