Manual Probațiune

LEGE Nr.
252 din 19 iulie 2013

privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune
TITLUL I
Dispoziţii generale
CAPITOLUL I
Scop şi aplicare
ART. 1
Prezenta lege reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de
probaţiune la nivel central şi la nivelul structurilor teritoriale, precum şi activitatea
desfăşurată de acesta.
ART. 2
(1) Prin activitatea sa, sistemul de probaţiune, ca serviciu public, contribuie la
înfăptuirea actului de justiţie.
(2) Activitatea sistemului de probaţiune se desfăşoară în interesul comunităţii, în
scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârşire a unor noi
infracţiuni şi al creşterii gradului de siguranţă în comunitate.
(3) Promovarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare urmăreşte reducerea costurilor
sociale ale executării sancţiunilor şi măsurilor penale prin diminuarea populaţiei din
unităţile penitenciare, valorificarea potenţialului socioeconomic al infractorilor şi
menţinerea siguranţei comunităţii.
CAPITOLUL II
Principiile activităţii sistemului de probaţiune
ART. 3
Activitatea sistemului de probaţiune se desfăşoară în condiţii care să asigure
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, orice restrângere a
acestora fiind posibilă numai în limitele inerente naturii şi conţinutului pedepselor şi
măsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească şi în condiţiile care decurg din
specificul intervenţiei, în funcţie de gravitatea faptei şi riscul de săvârşire a unor
infracţiuni.
ART. 4
Activitatea sistemului de probaţiune se desfăşoară în condiţii care să respecte
demnitatea persoanei şi care să nu îngrădească exercitarea dreptului la viaţa privată a
acesteia şi a familiei sale mai mult decât este inerent naturii şi conţinutului
intervenţiei.
ART. 5
În cadrul sistemului de probaţiune, orice activitate se desfăşoară fără nicio
discriminare pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare
sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate,
boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de
acelaşi fel.
1
ART. 6
Activitatea sistemului de probaţiune se desfăşoară cu respectarea legii şi a
hotărârilor judecătoreşti.
ART. 7
Activitatea sistemului de probaţiune se desfăşoară cu respectarea confidenţialităţii
şi cu respectarea regulilor de protecţie a datelor cu caracter personal, prevăzute de
reglementările în materie.
ART. 8
Activitatea de probaţiune se desfăşoară cu respectarea, de către consilierul de
probaţiune, respectiv de către instituţiile din comunitate şi alte autorităţi şi instituţii
publice, a principiilor, valorilor şi metodelor managementului de caz în procesul de
supraveghere.
ART. 9
(1) Consilierul de probaţiune adaptează intervenţia în funcţie de caracteristicile
individuale, nevoile persoanei, riscul de săvârşire a unor infracţiuni şi circumstanţele
particulare ale fiecărui caz.
(2) În derularea activităţii, consilierul de probaţiune urmăreşte dezvoltarea unei
relaţii pozitive cu persoana aflată în evidenţă, în scopul implicării acesteia în propriul
proces de reabilitare.
ART. 10
Consilierul de probaţiune urmăreşte abordarea interdisciplinară a fiecărui caz şi
coordonează activităţile derulate în colaborare cu instituţiile din comunitate pentru
acoperirea nevoilor persoanei şi menţinerea gradului de siguranţă a comunităţii.
ART. 11
(1) Consilierul de probaţiune informează persoana cu privire la natura şi conţinutul
principalelor acte îndeplinite în cadrul activităţii de probaţiune şi urmăreşte obţinerea
consimţământului acesteia cu privire la derularea actelor respective.
(2) Informarea prevăzută la alin. (1) se face într-o limbă, respectiv limbaj pe care
persoana îl înţelege, prin intermediul unui traducător şi interpret autorizat sau prin
intermediul unui interpret de limbaj mimico-gestual, în situaţia în care persoana nu
vorbeşte sau nu înţelege limba română, respectiv nu se poate exprima.
(3) În cazul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale, informarea
prevăzută la alin. (1) se face în limba lor maternă, la cererea persoanei evaluate.
(4) Informarea prevăzută la alin. (2) poate fi făcută şi de către un consilier de
probaţiune care cunoaşte limba sau limbajul utilizat de către persoana în cauză, cu
acordul acesteia.
ART. 12
Personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul sistemului de probaţiune are o
pregătire de specialitate în acord cu responsabilităţile stabilite prin lege în sarcina
acestuia şi urmăreşte, în derularea activităţii, atingerea unor standarde înalte de
profesionalism şi respectarea normelor de etică şi deontologie profesională.
ART. 13
În cadrul sistemului de probaţiune activitatea se derulează cu respectarea
principiului integrităţii prin realizarea acţiunilor în mod responsabil, transparent,
imparţial şi prin utilizarea judicioasă a resurselor disponibile.
2
CAPITOLUL III
Definiţii
ART. 14
În sensul prezentei legi, termenii şi sintagmele de mai jos au următorul înţeles:
a) sancţiuni şi măsuri comunitare - sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate
prevăzute la art. 32 alin. (1) lit. c) - e);
b) management de caz - procesul de coordonare a ansamblului activităţilor de
evaluare a persoanei supravegheate, planificare şi desfăşurare a intervenţiilor de
asistare şi control, monitorizare a modului de executare a măsurilor şi obligaţiilor
impuse de organele judiciare, inclusiv prin valorificarea potenţialului intern al
persoanei şi integrarea contribuţiei instituţiilor din comunitate;
c) referirea cazului - activitatea de transmitere a unui caz de către instituţia care
gestionează managementul de caz către o instituţie din comunitate, împuternicită să
realizeze o intervenţie specializată în acord cu planificarea activităţii de probaţiune.
ART. 15
Sintagma "instituţii din comunitate" are înţelesul definit în Legea nr. 253/2013
privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
TITLUL II
Organizarea sistemului de probaţiune
ART. 16
(1) Se înfiinţează Direcţia Naţională de Probaţiune, denumită în continuare Direcţia,
ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Justiţiei, prin
reorganizarea Direcţiei de probaţiune din Ministerul Justiţiei.
(2) Direcţia are sediul în municipiul Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5.
Schimbarea sediului se poate realiza prin ordin al ministrului justiţiei.
(3) Activitatea Direcţiei este coordonată direct de către ministrul justiţiei.
ART. 17
Direcţia are următoarele atribuţii principale:
a) stabileşte direcţiile strategice de acţiune în domeniul probaţiunii în vederea
implementării strategiei justiţiei ca serviciu public;
b) stabileşte concepţia şi coordonează, evaluează şi monitorizează, la nivel naţional,
Strategia naţională de reabilitare a persoanelor faţă de care s-au dispus sancţiuni şi
măsuri comunitare, aplicată în sistemul de probaţiune, inclusiv de către instituţiile cu
atribuţii în domeniu;
c) organizează şi coordonează procesul de executare a pedepselor şi măsurilor
neprivative de libertate specifice domeniului probaţiunii;
d) elaborează Standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din
comunitate şi normele metodologice pentru avizarea şi acreditarea programelor de
lucru cu persoanele supravegheate;
e) organizează şi coordonează activitatea structurilor teritoriale;
f) coordonează gestionarea resurselor umane ale sistemului de probaţiune;
3
g) organizează pregătirea profesională a personalului din sistemul de probaţiune şi
cursuri de pregătire pentru persoane din cadrul instituţiilor implicate în activitatea de
probaţiune;
h) elaborează proiectul de buget anual al Direcţiei şi al structurilor teritoriale, pe
care îl supune spre aprobare ministrului justiţiei, şi asigură execuţia bugetară în
condiţiile legii;
i) administrează patrimoniul sistemului de probaţiune, organizează şi coordonează
alocarea, mişcarea, evidenţa şi controlul cheltuielilor materiale şi de investiţii, ale
mijloacelor şi echipamentelor din dotare;
j) elaborează, în colaborare cu direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei,
proiectele de acte normative privind organizarea şi activitatea sistemului de
probaţiune;
k) realizează evaluarea şi controlul activităţii derulate în structurile teritoriale de
probaţiune, prin intermediul inspectorilor de probaţiune;
l) realizează evaluarea profesională a personalului din cadrul sistemului de
probaţiune, în condiţiile stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a
sistemului de probaţiune;
m) coordonează elaborarea standardelor de performanţă, a metodologiilor şi
instrumentelor de lucru, în scopul uniformizării şi îmbunătăţirii activităţii de
probaţiune;
n) coordonează elaborarea şi implementarea strategiei de comunicare şi relaţii
publice a sistemului de probaţiune, în scopul promovării rolului sistemului de
probaţiune;
o) coordonează cooperarea internaţională în domeniu;
p) reprezintă în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie
interesele Direcţiei şi ale structurilor teritoriale;
q) coordonează activitatea de colectare şi prelucrare a datelor statistice specifice
domeniului probaţiunii şi gestionează sistemele informatice aferente;
r) realizează studii, analize şi cercetări care să contribuie la fundamentarea politicii
penale în domeniu, la elaborarea strategiilor de lucru şi la îmbunătăţirea practicii;
s) elaborează şi difuzează ghiduri practice sau alte materiale în domeniu, întocmind
propriile materiale în acest sens, având în vedere practica organelor judiciare;
ş) promovează rolul sistemului de probaţiune, al activităţilor desfăşurate de către
personalul din sistemul de probaţiune, inclusiv prin mijloace de informare în masă;
t) alte atribuţii prevăzute de lege în domeniul de activitate a sistemului de
probaţiune.
ART. 18
(1) Direcţia este condusă de un director general, numit prin ordin al ministrului
justiţiei, în urma promovării unui concurs organizat în acest sens.
(2) Directorul general este numit pe o durată de 4 ani, cu posibilitatea obţinerii
consecutive, o singură dată, a unui nou mandat.
(3) Directorul general al Direcţiei este ordonator terţiar de credite.
(4) În activitatea de conducere, directorul general este sprijinit de 2 directori
generali adjuncţi numiţi prin ordin al ministrului justiţiei, în urma promovării unui
concurs organizat în acest sens.
4
(5) Prevederile alin. (2) se aplică în mod corespunzător directorilor generali
adjuncţi.
(6) Condiţiile şi modalitatea de organizare a concursurilor prevăzute la alin. (1) şi
(4) sunt stabilite prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
(7) Directorul general poate face parte din următoarele categorii de personal:
personal de probaţiune, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi
procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(8) Directorii generali adjuncţi pot face parte din următoarele categorii de personal:
procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi funcţionari publici.
ART. 19
(1) Directorul general emite decizii şi instrucţiuni şi răspunde, în faţa ministrului
justiţiei, de buna funcţionare a sistemului de probaţiune.
(2) Directorul general poate delega o parte din atribuţiile sale directorilor generali
adjuncţi.
(3) Directorii generali adjuncţi angajează şi reprezintă Direcţia în baza mandatului
expres dat prin decizia directorului general.
(4) Directorii generali adjuncţi conduc şi răspund de activitatea departamentelor pe
care le coordonează.
ART. 20
(1) Pe lângă Direcţie funcţionează Consiliul consultativ, ca organ consultativ,
denumit în continuare Consiliu, alcătuit din reprezentanţi ai sistemului de probaţiune
şi alte categorii de specialişti.
(2) Directorul general al Direcţiei este preşedintele Consiliului.
(3) Consiliul are ca scop elaborarea Strategiei naţionale în domeniul probaţiunii,
monitorizarea implementării acesteia, precum şi stabilirea altor măsuri în vederea
îmbunătăţirii activităţii de probaţiune.
(4) Consiliul se întruneşte semestrial sau ori de câte ori este nevoie prin convocarea
directorului general.
(5) Activitatea Consiliului este reglementată prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 21
(1) În structura organizatorică a Direcţiei funcţionează departamente, servicii şi alte
structuri înfiinţate prin ordin al ministrului justiţiei.
(2) Directorii departamentelor sunt numiţi prin decizie a directorului general, pe o
perioadă de 4 ani, în urma promovării unui concurs organizat în acest sens, cu
posibilitatea obţinerii unui nou mandat.
(3) Şefii serviciilor din cadrul Direcţiei sunt numiţi prin decizie a directorului
general, în urma promovării unui concurs organizat în acest sens.
(3) sunt stabilite prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 22
(1) Atribuţiile şi competenţele aferente departamentelor, serviciilor şi celorlalte
structuri din cadrul Direcţiei, precum şi atribuţiile şi răspunderile corespunzătoare
5
funcţiilor din cadrul Direcţiei se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi
funcţionare a sistemului de probaţiune, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
(2) Atribuţiile şi competenţele departamentului de control se execută prin
inspectorii de probaţiune aflaţi în subordinea directă a directorului general şi se
stabilesc în conformitate cu principiul independenţei operaţionale.
ART. 23
(1) La nivelul Direcţiei îşi desfăşoară activitatea următoarele categorii de personal:
procurorilor potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, funcţionari publici şi personal contractual.
(2) În derularea activităţii, Direcţia poate colabora cu specialişti din alte domenii de
activitate, cu voluntari din rândul comunităţii, precum şi cu reprezentanţi ai societăţii
civile.
(3) Colaboratorii pot fi remuneraţi pentru activitatea desfăşurată, potrivit legii.
ART. 24
Direcţia asigură formarea profesională a personalului în domeniul probaţiunii,
stimulează şi realizează activităţile de studiu şi cercetare care să indice direcţiile de
dezvoltare a practicii în domeniul probaţiunii fie în mod direct, fie prin intermediul
structurilor organizate în subordinea sa.
ART. 25
La nivel teritorial, activitatea de probaţiune se realizează prin intermediul serviciilor
de probaţiune şi al altor structuri teritoriale, fără personalitate juridică, înfiinţate
potrivit legii şi aflate în subordinea Direcţiei.
ART. 26
(1) Serviciile de probaţiune funcţionează în fiecare municipiu reşedinţă de judeţ şi
în municipiul Bucureşti, prin reorganizarea serviciilor de probaţiune de pe lângă
tribunale.
(2) Serviciile de probaţiune sunt conduse de şefi serviciu.
(3) Prin decizie a directorului general al Direcţiei pot fi înfiinţate sedii secundare
ale serviciilor de probaţiune.
(4) Circumscripţia teritorială a fiecărui sediu secundar se stabileşte prin decizie a
directorului general al Direcţiei, prin raportare la circumscripţiile teritoriale ale
judecătoriilor.
(5) Sediile secundare sunt conduse de şefi birou şi se subordonează administrativ şi
funcţional şefului serviciului de probaţiune în cadrul căruia s-au înfiinţat sediile
secundare respective.
ART. 27
(1) Şefii serviciilor de probaţiune şi şefii de birou sunt numiţi prin ordin al
ministrului justiţiei, pe o perioadă de 4 ani, în urma promovării unui concurs organizat
în acest sens, cu posibilitatea reînnoirii mandatului în aceleaşi condiţii.
(2) Condiţiile şi modalitatea de organizare a concursurilor prevăzute la alin. (1) sunt
stabilite prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
(3) Şefii serviciilor de probaţiune şi şefii de birou pot face parte din următoarele
categorii de personal: personal de probaţiune, personal de specialitate juridică asimilat
judecătorilor şi procurorilor potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
6
ART. 28
(1) În cadrul serviciilor de probaţiune pot fi înfiinţate prin decizie a directorului
general compartimente de specialitate pe domenii de activitate.
(2) Atribuţiile şi competenţele aferente structurilor teritoriale, precum şi atribuţiile
şi responsabilităţile corespunzătoare funcţiilor din structurile teritoriale se stabilesc
prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de probaţiune, aprobat
prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 29
(1) În structurile teritoriale îşi desfăşoară activitatea următoarele categorii de
personal: personal de probaţiune, funcţionari publici şi personal contractual.
(2) Statutul şi salarizarea personalului de probaţiune şi ale altor categorii
profesionale care îşi desfăşoară activitatea în sistemul de probaţiune sunt reglementate
prin lege.
ART. 30
(1) Finanţarea activităţii Direcţiei şi a structurilor teritoriale se asigură de la bugetul
de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
(2) Direcţia poate primi donaţii, sponsorizări şi poate accesa alte surse de finanţare,
conform prevederilor legale.
(3) În cadrul bugetului Direcţiei se constituie anual un fond destinat externalizării
de servicii în acord cu Legea nr. 253/2013.
(4) Direcţia dispune de un parc auto constituit la nivel central şi la nivelul
structurilor teritoriale. Numărul maxim de autoturisme, consumul de carburant şi
modul de utilizare a parcului auto se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
TITLUL III
Activitatea de probaţiune
CAPITOLUL I
ART. 31
Desfăşurarea activităţii de probaţiune se realizează de către consilieri de probaţiune
din cadrul structurilor teritoriale.
ART. 32
(1) În desfăşurarea activităţii de probaţiune, consilierii de probaţiune:
a) realizează evaluarea inculpaţilor, a minorilor aflaţi în executarea unei măsuri
educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau la solicitarea
organelor judiciare, potrivit legii;
b) sprijină instanţa de judecată în procesul de individualizare a pedepselor şi
măsurilor educative;
c) coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor şi executării
obligaţiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate faţă de care instanţa a
dispus: amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, liberarea condiţionată;
7
d) coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele
măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea,
consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică;
e) coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii;
f) derulează activităţi specifice în legătură cu persoanele private de libertate;
g) îndeplinesc alte atribuţii, conform legii.
(2) Pentru desfăşurarea activităţii prevăzute la alin. (1) lit. a) este competent
serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa persoanei
evaluate. În situaţia în care persoana evaluată se află într-o unitate de arest preventiv,
o unitate penitenciară, un centru educativ sau centru de detenţie, competenţa teritorială
se stabileşte potrivit alin. (5) şi (6).
(3) Pentru desfăşurarea activităţii prevăzute la alin. (1) lit. b) este competent
serviciul de probaţiune din circumscripţia instanţei care judecă cauza.
(4) Pentru desfăşurarea activităţii prevăzute la alin. (1) lit. c) - e) este competent
serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa persoanei
supravegheate.
(5) Pentru desfăşurarea activităţii prevăzute la alin. (1) lit. f) este competent
serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află penitenciarul,
centrul educativ sau centrul de detenţie.
(6) Când un serviciu de probaţiune nu are posibilitatea să îndeplinească anumite
atribuţii legale, se poate adresa unui alt serviciu de probaţiune care are posibilitatea să
le efectueze.
(7) Solicitarea de efectuare a unui anumit act, a unei evaluări sau verificări trebuie
să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul
acesteia, iar, în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi
întrebările ce trebuie să i se pună. Consilierul de probaţiune care efectuează actul,
evaluarea sau verificarea poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă
în cursul ascultării.
CAPITOLUL II
Evaluarea inculpaţilor şi a persoanelor supravegheate
SECŢIUNEA 1
Evaluarea inculpaţilor minori
ART. 33
(1) Evaluarea inculpatului minor se realizează la solicitarea organelor judiciare,
potrivit legii, de către consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune
competent potrivit art. 32 alin. (2).
(2) Datele obţinute în cadrul evaluării prevăzute la alin. (1) se consemnează într-un
referat de evaluare.
(3) Referatul de evaluare se întocmeşte şi se comunică în termen de 21 de zile de la
data primirii la serviciul de probaţiune a solicitării.
8
ART. 34
(1) Referatul de evaluare prevăzut la art. 33 alin. (2) conţine date privind mediul
familial şi social al minorului, situaţia educaţională şi profesională, conduita generală
a minorului, analiza comportamentului infracţional, riscul de săvârşire a unor
infracţiuni, precum şi orice alte date relevante pentru situaţia minorului.
(2) Referatul de evaluare prevăzut la art. 33 alin. (2) poate face referire şi la starea
de sănătate, la evoluţia minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral şi
intelectual, în măsura în care acestea au influenţat sau pot influenţa comportamentul
infracţional.
(3) Referatul de evaluare cuprinde şi propuneri motivate privind măsura educativă
considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura şi durata programelor de
reintegrare socială, precum şi la alte obligaţii care pot fi impuse acestuia, în vederea
reducerii riscului de săvârşire de infracţiuni.
(4) Structura şi formatul standard ale referatului de evaluare prevăzut la art. 33 se
stabilesc prin Regulamentul de aplicare al prezentei legi.
ART. 35
(1) Pentru obţinerea datelor necesare evaluării inculpatului minor, consilierul de
probaţiune poate colabora cu asistenţi sociali, psihologi, consilieri şcolari, pedagogi,
medici sau alţi specialişti.
(2) La solicitarea consilierului de probaţiune, instituţiile şi organizaţiile în evidenţa
cărora s-a aflat sau se află minorul pentru îngrijire, tratament sau protecţie socială ori
educaţie pun la dispoziţia consilierului de probaţiune, în termen de 7 zile, informaţiile
care prezintă relevanţă pentru procesul de evaluare.
ART. 36
(1) Evaluarea prevăzută la art. 33 are un caracter personal şi se realizează în baza
uneia sau mai multor întrevederi între consilierul de probaţiune şi inculpatul minor şi a
datelor obţinute din alte surse de informaţii.
(2) În cazul în care inculpatul minor nu colaborează la realizarea evaluării,
consilierul de probaţiune întocmeşte referatul de evaluare şi menţionează, în cuprinsul
acestuia, refuzul de colaborare a minorului. La referatul de evaluare este ataşată
declaraţia minorului cu privire la refuzul de colaborare.
(3) În situaţia în care inculpatul minor nu este găsit sau locuieşte într-un alt stat şi
întrevederea de evaluare nu poate fi realizată, consilierul de probaţiune
încunoştinţează organul judiciar despre imposibilitatea întocmirii referatului de
evaluare.
(4) Adresa prevăzută la alin. (3) conţine datele obţinute şi este însoţită de dovezi
care să ateste situaţia de fapt constatată, precum şi demersurile efectuate în acest sens,
inclusiv cele referitoare la colaborarea cu organele de poliţie şi cu membrii familiei
minorului, în vederea contactării acestuia.
ART. 37
În cazul întocmirii unui referat faţă de un inculpat minor care se află, în acelaşi
timp, în executarea unei măsuri educative, prevederile art. 33 - 36 se aplică în mod
corespunzător, referatul de evaluare cuprinzând şi menţiuni referitoare la respectarea
condiţiilor de executare a măsurii şi a obligaţiilor impuse, atunci când este cazul.
9
SECŢIUNEA a 2-a
Evaluarea inculpaţilor majori
ART. 38
(1) În situaţia în care consideră necesar, procurorul sau instanţa de judecată poate
solicita serviciului de probaţiune evaluarea inculpatului major. Evaluarea se realizează
de către consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent
potrivit art. 32 alin. (2).
(2) Datele obţinute în cadrul evaluării prevăzute la alin. (1) se consemnează într-un
raport de evaluare.
(3) Raportul de evaluare se întocmeşte şi se comunică în termen de 21 de zile de la
data primirii solicitării la serviciul de probaţiune.
ART. 39
(1) Raportul de evaluare prevăzut la art. 38 conţine date privind responsabilităţile
familiale şi sociale ale persoanei, situaţia educaţională şi profesională, conduita
generală, analiza comportamentului infracţional, riscul de săvârşire a unor infracţiuni,
precum şi orice alte date relevante pentru situaţia persoanei.
(2) Raportul de evaluare poate face referire şi la starea de sănătate a persoanei, la
nivelul de dezvoltare morală şi intelectuală a acesteia, în măsura în care acestea au
influenţat comportamentul infracţional.
(3) Pe baza datelor prevăzute la alin. (1) şi (2), consilierul de probaţiune
formulează, în raportul de evaluare, propuneri motivate privind măsurile considerate
oportune din perspectiva reducerii riscului săvârşirii de infracţiuni.
(4) Structura şi formatul standard ale raportului de evaluare prevăzut la art. 38 se
ART. 40
Prevederile art. 35 şi 36 se aplică în mod corespunzător şi în cazul evaluării
inculpaţilor majori.
SECŢIUNEA a 3-a
Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative
ART. 41
Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative se realizează la
solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat cu executarea sau, după
caz, la iniţiativa consilierului de probaţiune manager de caz, în următoarele situaţii:
a) dacă, pe durata executării unei măsuri educative neprivative de libertate, au
intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor, prin impunerea de noi
obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare existente, fie încetarea
executării unora dintre obligaţii;
b) dacă, pe durata executării unei măsuri educative neprivative de libertate,
persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare sau nu îşi îndeplineşte
obligaţiile;
c) la înlocuirea unei măsuri educative privative de libertate cu măsura educativă a
asistării zilnice;
d) la acordarea liberării dintr-un centru educativ sau centru de detenţie.
10
ART. 42
(1) Rezultatele evaluării prevăzute la art. 41 se consemnează într-un referat de
evaluare, care cuprinde date privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii şi a
obligaţiilor impuse, precum şi actualizarea datelor prevăzute la art. 34 alin. (1) şi (2),
dacă este cazul.
(2) În situaţiile prevăzute la art. 41 lit. a) şi b), referatul de evaluare conţine
propuneri motivate care să sprijine instanţa de judecată în luarea unei decizii care să
asigure condiţiile potrivite de executare a măsurii educative şi creşterea şanselor de
îndreptare a persoanei supravegheate.
(3) În situaţiile prevăzute la art. 41 lit. c) şi d), referatul de evaluare conţine
propuneri cu privire la obligaţiile prevăzute la art. 121 alin. (1) din Legea nr. 286/2009
privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, pe care instanţa le
poate impune, în funcţie de particularităţile cazului.
(4) În situaţia în care este solicitat de către judecătorul delegat cu executarea sau de
către instanţa de judecată, referatul de evaluare prevăzut la alin. (1) şi (2) se
întocmeşte în termen de 14 zile de la data primirii solicitării la serviciul de probaţiune.
(5) În vederea întocmirii referatului de evaluare prevăzut la alin. (2), instituţia din
comunitate care are responsabilitatea supravegherii minorului, a verificării sau
controlului modalităţii de executare a obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia are
obligaţia de a pune la dispoziţia consilierului de probaţiune, în termen de 7 zile,
informaţiile şi dovezile solicitate în acest sens.
(6) În vederea întocmirii referatului de evaluare prevăzut la alin. (3), dispoziţiile art.
110 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
(7) Structura şi formatul standard ale referatului de evaluare prevăzut la alin. (1) se
SECŢIUNEA a 4-a
Evaluarea persoanelor majore aflate în supraveghere
ART. 43
Evaluarea persoanelor aflate în supravegherea serviciului de probaţiune se
realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat cu executarea
sau, după caz, la iniţiativa consilierului de probaţiune manager de caz, în următoarele
situaţii:
a) dacă, pe durata termenului de supraveghere, au intervenit motive care justifică fie
modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea
condiţiilor de executare existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţii;
b) dacă, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi
revin.
ART. 44
(1) Rezultatele evaluării prevăzute la art. 43 se consemnează într-un raport de
evaluare, care cuprinde date privind respectarea măsurilor şi a obligaţiilor impuse,
precum şi actualizarea datelor prevăzute la art. 39 alin. (1) şi (2), dacă este cazul.
11
(2) Raportul de evaluare prevăzut la alin. (1) conţine propuneri motivate care să
sprijine instanţa de judecată în luarea unei decizii considerate a fi oportună din
perspectiva reducerii riscului săvârşirii de infracţiuni.
către instanţa de judecată, raportul de evaluare prevăzut la alin. (1) şi (2) se întocmeşte
în termen de 14 zile de la data primirii solicitării la serviciul de probaţiune.
(4) În vederea întocmirii raportului de evaluare prevăzut la alin. (1), instituţia din
comunitate care are responsabilitatea să îndrume şi să verifice modalitatea efectivă de
executare a unor obligaţii stabilite în sarcina persoanei supravegheate, în termen de 7
zile pune la dispoziţia consilierului de probaţiune manager de caz informaţiile şi
dovezile solicitate în acest sens.
(5) Structura şi formatul standard ale raportului de evaluare prevăzut la alin. (1) se
CAPITOLUL III
Sprijinirea instanţei de judecată în procesul de individualizare a pedepselor şi
măsurilor educative
ART. 45
Serviciul de probaţiune sprijină instanţa de judecată în procesul de individualizare a
pedepselor şi măsurilor educative prin efectuarea evaluării prevăzute la art. 32 alin. (1)
lit. a), prin oferirea de informaţii.
ART. 46
(1) Serviciul de probaţiune pune la dispoziţia instanţei informaţiile cuprinse în baza
de date constituită la nivel naţional cu privire la instituţiile din comunitate abilitate să
participe, sub coordonarea serviciului de probaţiune, la executarea pedepselor şi a
măsurilor neprivative de libertate, conform procedurii stabilite în Legea nr. 253/2013.
(2) Baza de date prevăzută la alin. (1) conţine şi lista instituţiilor din comunitate în
cadrul cărora poate fi prestată muncă neremunerată în folosul comunităţii şi tipurile de
activităţi care pot face obiectul acesteia, cursurile, programele sau activităţile care pot
fi impuse în conţinutul unor obligaţii sau al unor măsuri educative.
ART. 47
(1) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune prezent la
judecarea minorului oferă instanţei de judecată informaţii şi lămuriri suplimentare faţă
de conţinutul referatului de evaluare întocmit şi comunicat conform art. 33, 34 şi 37.
(2) În faţa instanţei de judecată, consilierul de probaţiune poate formula cereri
pentru solicitarea de informaţii suplimentare instituţiilor, organizaţiilor sau
persoanelor fizice care deţin informaţii considerate necesare pentru clarificarea
situaţiei minorului şi completarea evaluării.
(3) Dacă apreciază necesar, consilierul de probaţiune prezintă instanţei de judecată
propunerile privind măsurile care pot fi luate faţă de minor, aşa cum au fost formulate
în conţinutul referatului de evaluare, sau formulează completări, atunci când este
cazul.
12
CAPITOLUL IV
Coordonarea procesului de supraveghere
SECŢIUNEA 1
Scopul procesului de supraveghere
ART. 48
(1) Procesul de supraveghere cuprinde ansamblul activităţilor şi intervenţiilor
derulate în mod direct de către serviciul de probaţiune sau sub coordonarea acestuia,
în scopul reabilitării sociale a persoanei supravegheate, al reparării prejudiciului adus
comunităţii prin săvârşirea faptei şi al creşterii gradului de siguranţă în comunitate.
(2) Procesul de supraveghere prevăzut la alin. (1) se realizează prin exercitarea
controlului asupra respectării măsurilor şi executării obligaţiilor impuse în sarcina
unei persoane supravegheate şi asistarea adaptată nevoilor persoanei, riscului de
săvârşire de infracţiuni şi particularităţilor cazului.
SECŢIUNEA a 2-a
Procesul de supraveghere a persoanelor majore
ART. 49
Serviciul de probaţiune coordonează procesul de supraveghere a respectării
măsurilor de supraveghere şi executării obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina
persoanelor faţă de care s-a dispus:
a) amânarea aplicării pedepsei;
b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) liberarea condiţionată, dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării
este de 2 ani sau mai mare.
ART. 50
După primirea copiei de pe hotărârea judecătorească prin care a fost dispusă
supravegherea unei persoane de către serviciul de probaţiune, şeful serviciului
desemnează un consilier de probaţiune manager de caz.
ART. 51
(1) În termen de 5 zile de la primirea copiei de pe hotărârea judecătorească,
consilierul de probaţiune manager de caz convoacă persoana supravegheată la
serviciul de probaţiune, stabilind data la care aceasta este obligată să se prezinte la
sediul serviciului. Convocarea se face prin: scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, agenţi procedurali, personal al serviciului de probaţiune, notă telefonică, prin
intermediul poştei electronice sau prin orice alt mijloc ce asigură dovada primirii
convocării.
(2) În cazul în care persoana convocată nu se prezintă la sediul serviciului de
probaţiune la data stabilită conform alin. (1), consilierul de probaţiune manager de caz
reia procedura de convocare potrivit alin. (1). În caz de neprezentare a persoanei
convocate, consilierul de probaţiune solicită organelor de poliţie sprijin pentru
identificarea şi contactarea acesteia.
(3) În situaţia în care persoana nu este găsită sau locuieşte într-un alt stat şi
întrevederea de evaluare nu poate fi realizată, consilierul de probaţiune
13
încunoştinţează organul judiciar despre imposibilitatea punerii în executare a hotărârii
judecătoreşti.
(4) În situaţia în care persoana a primit convocarea, dar nu se prezintă la serviciul
de probaţiune, consilierul de probaţiune verifică motivele neprezentării, putând
solicita sprijinul organelor de poliţie în acest sens. În situaţia în care persoana refuză
să se prezinte şi neprezentarea nu este justificată, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
(5) Adresa prevăzută la alin. (3) şi (4) este însoţită de dovezi care să ateste
demersurile efectuate în acest sens, inclusiv cele referitoare la colaborarea cu organele
de poliţie în vederea contactării persoanei.
(6) Consilierul de probaţiune poate solicita organelor de poliţie date şi informaţii
despre persoana în cauză.
ART. 52
Coordonarea procesului de supraveghere se realizează pentru fiecare persoană
supravegheată de către consilierul de probaţiune desemnat manager de caz, după cum
urmează:
a) informează persoana cu privire la procesul de supraveghere;
b) evaluează iniţial persoana;
c) planifică procesul de supraveghere;
d) derulează activităţile de control şi derulează sau coordonează asistarea în
procesul de supraveghere;
e) colaborează cu judecătorul delegat cu executarea, cu instituţii din comunitate,
precum şi cu alte autorităţi sau instituţii publice;
f) monitorizează procesul de supraveghere;
g) evaluează final procesul de supraveghere.
ART. 53
(1) Pentru fiecare caz, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un
dosar de probaţiune.
(2) Dosarul de probaţiune cuprinde:
a) copia de pe hotărârea judecătorească prin care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau liberarea
condiţionată;
b) documentele referitoare la contactarea, informarea şi evaluarea persoanei
supravegheate;
c) documentele referitoare la planificarea şi derularea activităţii de supraveghere,
control şi asistare;
d) documentele referitoare la colaborarea cu instituţii din comunitate şi cu alte
autorităţi sau instituţii publice;
e) documentele justificative privind situaţia persoanei;
f) documentele referitoare la modul de respectare a măsurilor şi executare a
obligaţiilor;
g) înştiinţările adresate instanţei de executare sau judecătorului delegat cu
executarea, după caz;
h) orice alte documente relevante pentru caz.
(3) Pe durata supravegherii, persoana supravegheată şi judecătorul delegat cu
executarea au dreptul de a consulta conţinutul dosarului de probaţiune. Oricare altă
14
persoană poate consulta conţinutul dosarului de probaţiune, la cerere şi numai cu
acordul scris al persoanei supravegheate.
(4) Consultarea documentelor prevăzute la alin. (2) se face în prezenţa consilierului
de probaţiune manager de caz sau, în lipsa acestuia, în prezenţa unei persoane
desemnate de către şeful ierarhic superior.
(5) Persoanele prevăzute la alin. (3) pot solicita fotocopii din dosarul de probaţiune
într-un număr justificat de exemplare. Cheltuielile ocazionate de fotocopierea
documentelor sunt suportate de persoanele solicitante.
(6) În cursul unui proces penal, la solicitarea organelor judiciare, consilierul de
probaţiune responsabil de caz pune la dispoziţia acestora informaţii din dosarul de
probaţiune, fără ca acordul expres al persoanei supravegheate să fie necesar în acest
sens.
ART. 54
(1) În cadrul primei întrevederi, consilierul de probaţiune manager de caz
informează persoana condamnată cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile
pe care trebuie să le execute şi cu privire la consecinţele respectării sau nerespectării
acestora.
(2) În cazul în care persoana supravegheată are de executat obligaţii a căror
îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate decât serviciul de probaţiune,
consilierul informează persoana despre acestea.
ART. 55
(1) Organizarea şi desfăşurarea activităţii de supraveghere se efectuează în baza
unui plan de supraveghere întocmit de către consilierul de probaţiune manager de caz,
ţinând seama de evaluarea iniţială şi cu implicarea persoanei supravegheate.
(2) Planul de supraveghere se întocmeşte în cel mult 30 de zile de la prima
întrevedere şi este revizuit ori de câte ori este necesar, în funcţie de schimbările
intervenite în situaţia persoanei şi evoluţia cazului.
ART. 56
(1) Consilierul de probaţiune manager de caz controlează nemijlocit respectarea de
către persoana supravegheată a măsurilor de supraveghere prevăzute la art. 85 alin.
(1), respectiv art. 93 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, pe toată durata termenului de supraveghere.
(2) Controlul respectării măsurilor de supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1)
din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se efectuează de
către consilierul de probaţiune manager de caz, pe perioada stabilită de judecătorul
delegat cu executarea, potrivit art. 101 alin. (5) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare.
ART. 57
În exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul
stabileşte şi derulează întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de
probaţiune, efectuează vizite anunţate sau inopinate la locuinţa persoanei sau în alte
locuri, în funcţie de specificul situaţiei, solicită documente privind structura familiei, a
persoanelor care se află în întreţinerea sa sau în a căror întreţinere se află, documente
privind situaţia locativă, a locului de muncă şi a mijloacelor de existenţă, verifică
periodic datele furnizate de persoana supravegheată şi îndeplineşte orice alte măsuri
de control adaptate cazului.
15
ART. 58
Consilierul de probaţiune manager de caz stabileşte conţinutul concret al
obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a) - c), art. 93 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin.
(3), respectiv art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, în funcţie de evaluarea iniţială a persoanei supravegheate şi de
posibilităţile concrete de executare existente la nivelul comunităţii.
ART. 59
(1) Controlul executării obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a) - c) şi art. 93
alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (3) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, se realizează de către consilierul de probaţiune manager de caz pe perioada
executării acestora în cadrul termenului de supraveghere.
(2) Controlul executării obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) din
Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se efectuează de către
consilierul de probaţiune manager de caz, pe durata executării acestora în cadrul
perioadei prevăzute la art. 56 alin. (2).
ART. 60
(1) În vederea punerii în executare a obligaţiei de a urma un curs de pregătire
şcolară ori de calificare profesională, consilierul de probaţiune manager de caz, în
funcţie de situaţia şi de nevoile persoanei, identifică un curs de pregătire şcolară ori de
calificare profesională în cadrul unei instituţii din comunitate dintre cele înscrise în
baza de date constituită la nivel naţional.
(2) În urma identificării cursului de pregătire şcolară ori de calificare profesională şi
a stabilirii instituţiei din comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin
care referă cazul către instituţia din comunitate stabilită pentru executarea obligaţiei.
(3) Decizia prevăzută la alin. (2) şi o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care a
fost dispusă executarea obligaţiei se comunică instituţiei din comunitate stabilite.
Decizia se comunică şi persoanei supravegheate.
(4) Pe parcursul executării obligaţiei, consilierul de probaţiune manager de caz
monitorizează derularea cursului de pregătire şcolară ori de calificare profesională.
(5) La finalizarea cursului, documentul eliberat de către instituţia din comunitate în
cadrul căreia a fost derulat şi care atestă urmarea acestuia este ataşat, în copie,
dosarului de probaţiune.
ART. 61
(1) În vederea punerii în executare a obligaţiei de prestare a unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, consilierul de probaţiune manager de caz, în
funcţie de situaţia şi nevoile persoanei şi în funcţie de utilitatea activităţilor pentru
comunitate, stabileşte în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în
hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia.
(2) În urma stabilirii activităţii pe care urmează să o presteze persoana şi a instituţiei
din comunitate determinate ca loc de executare, consilierul de probaţiune emite o
decizie prin care referă cazul către instituţia stabilită pentru executarea obligaţiei.
fost dispusă executarea obligaţiei se comunică instituţiei din comunitate stabilite.
Decizia se comunică şi persoanei supravegheate.
16
monitorizează derularea activităţii de prestare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii.
(5) La finalizarea activităţii, documentul eliberat de către instituţia din comunitate
care atestă prestarea muncii este ataşat, în copie, dosarului de probaţiune.
(6) Prevederile alin. (1) - (5) se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile
Legii nr. 253/2013 privind supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85
alin. (2) lit. b) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 62
(1) În vederea punerii în executare a obligaţiei de frecventare a unui program de
reintegrare socială, consilierul de probaţiune manager de caz, în funcţie de situaţia şi
de nevoile persoanei, identifică un program de reintegrare socială potrivit, fie la
nivelul serviciului de probaţiune, fie în cadrul unei instituţii din comunitate dintre cele
înscrise în baza de date constituită la nivel naţional.
(2) În situaţia în care programul de reintegrare socială stabilit este disponibil la
nivelul serviciului de probaţiune, consilierul de probaţiune manager de caz fie
derulează programul, dacă are pregătire specifică, fie asigură transmiterea cazului
către consilierul de probaţiune specializat în acest sens, din cadrul serviciului de
probaţiune.
(3) În situaţia în care programul de reintegrare socială stabilit nu este disponibil sau
nu poate fi derulat la nivelul serviciului de probaţiune, consilierul de probaţiune
manager de caz identifică o instituţie din comunitate în cadrul căreia persoana
supravegheată poate urma programul dintre cele înscrise în baza de date constituită la
nivel naţional.
(4) În urma stabilirii instituţiei din comunitate potrivit alin. (3), consilierul de
probaţiune emite o decizie prin care referă cazul către instituţia din comunitate
stabilită pentru executarea obligaţiei.
fost dispusă executarea obligaţiei de frecventare a unui program de reintegrare socială
se comunică instituţiei din comunitate stabilite. Decizia se comunică şi persoanei
supravegheate.
monitorizează derularea programului de reintegrare socială.
(7) La finalizarea programului, documentul eliberat de către instituţia din
comunitate în cadrul căreia a fost derulat programul care atestă urmarea acestuia este
ataşat, în copie, dosarului de probaţiune.
ART. 63
În vederea punerii în executare a obligaţiei de a se supune unor măsuri de control,
tratament sau îngrijire medicală, consilierul de probaţiune manager de caz procedează
după cum urmează:
a) dacă instanţa de judecată a stabilit, prin hotărârea judecătorească, instituţia care
efectuează controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, consilierul verifică luarea în
evidenţă a persoanei de către instituţia stabilită, executarea obligaţiei de către persoana
supravegheată şi monitorizează derularea activităţii de control, tratament sau îngrijire
medicală;
17
b) dacă instanţa de judecată nu a stabilit, prin hotărârea judecătorească, instituţia
care efectuează controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, consilierul, în funcţie de
particularităţile cazului, stabileşte instituţia şi comunică acesteia copia de pe hotărârea
judecătorească şi decizia sa, procedând, în continuare, în conformitate cu prevederile
lit. a). Decizia se comunică şi persoanei supravegheate.
ART. 64
(1) În vederea punerii în executare a obligaţiilor a căror îndeplinire este verificată
de către alte organe abilitate decât serviciul de probaţiune, consilierul de probaţiune
manager de caz informează organele competente stabilite potrivit Legii nr. 253/2013,
cu privire la obligaţia pe care acestea o au de a oferi informaţiile solicitate de către
consilierul de probaţiune cu privire la persoana supravegheată şi modul de executare a
obligaţiilor şi de a sesiza serviciul de probaţiune dacă persoana supravegheată încalcă
obligaţiile.
(2) La solicitarea organelor abilitate prevăzute la alin. (1), consilierul de probaţiune
pune la dispoziţia acestora informaţiile necesare verificării respectării obligaţiei de
către persoana supravegheată.
(3) Consilierul de probaţiune informează organele abilitate prevăzute la alin. (1) cu
privire la permisiunile acordate în executarea obligaţiilor în conformitate cu
prevederile Legii nr. 253/2013.
ART. 65
(1) În scopul verificării îndeplinirii de către persoana supravegheată a obligaţiilor
civile stabilite prin hotărârea judecătorească, cu 6 luni înainte de împlinirea termenului
de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz solicită persoanei
informaţii privind demersurile efectuate în vederea îndeplinirii acestor obligaţii.
(2) În situaţia în care persoana supravegheată a îndeplinit obligaţiile civile,
consilierul de probaţiune manager de caz solicită dovada îndeplinirii acestora, care se
ataşează la dosarul de probaţiune.
(3) În situaţia în care persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile în
termenul prevăzut la alin. (1), consilierul de probaţiune manager de caz verifică
motivele neîndeplinirii şi, dacă este cazul, îndrumă persoana în vederea îndeplinirii
obligaţiilor civile cel târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
ART. 66
(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, în funcţie de evoluţia
cazului, consilierul de probaţiune manager de caz constată că au intervenit motive care
justifică fie modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau
diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie încetarea executării unora
dintre obligaţii, întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44 şi sesizează instanţa
de executare.
(2) La solicitarea judecătorului delegat cu executarea, consilierul de probaţiune
manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44, în care
consemnează constatările sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie
condiţiilor de executare a celor existente, fie încetarea executării unora dintre
obligaţiile pe care le are de executat persoana supravegheată.
18
ART. 67
(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile
de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică
motivele care au determinat această nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-
a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44 şi sesizează
instanţa în vederea revocării sancţiunii.
(2) În situaţia neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana
supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare conform art. 44, în care consemnează motivele neîndeplinirii, şi sesizează
instanţa.
(3) Pentru încălcări minore care nu aduc atingere scopului pentru care au fost
dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile persoanei supravegheate, consilierul
de probaţiune manager de caz poate emite avertismente. Condiţiile de emitere şi
modalităţile de aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare al
prezentei legi.
ART. 68
(1) În situaţia nerespectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor a căror
îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate, acestea sesizează serviciul de
probaţiune. Consilierul de probaţiune manager de caz procedează conform art. 67 alin.
(1) sau (3) şi informează organele abilitate care au formulat sesizarea cu privire la
demersurile efectuate.
(2) În situaţia în care serviciul de probaţiune este informat de către persoana
vătămată sau de către o altă persoană interesată cu privire la nerespectarea obligaţiilor
a căror îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate, consilierul de
probaţiune manager de caz procedează potrivit art. 67 alin. (1) sau (3) şi informează
organele abilitate şi persoana care a formulat sesizarea cu privire la demersurile
efectuate.
(3) La solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat cu executarea,
consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform
art. 44, în care consemnează constatările sale cu privire la nerespectarea obligaţiilor de
către persoana supravegheată.
SECŢIUNEA a 3-a
Procesul de supraveghere a minorilor
ART. 69
Serviciul de probaţiune coordonează procesul de supraveghere a respectării
măsurilor educative neprivative de libertate şi a executării obligaţiilor impuse de
instanţă în sarcina minorilor faţă de care s-a dispus:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
19
ART. 70
(1) În cadrul procedurii prevăzute la art. 511 din Legea nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală, reprezentantul serviciului de probaţiune citat formulează
propuneri privind încredinţarea supravegherii minorului în situaţia în care stabilirea
acesteia este necesară potrivit conţinutului măsurii educative, dar nu a fost prevăzută
prin hotărârea judecătorească. În formularea propunerilor, consilierul de probaţiune
are în vedere informaţiile conţinute în referatul de evaluare şi alte date furnizate de
către consilierul de probaţiune care a întocmit referatul, atunci când este cazul.
(2) În cadrul întâlnirii, consilierul de probaţiune stabileşte data la care minorul şi
părintele, tutorele sau persoana desemnată cu supravegherea minorului de către
instanţă ori judecătorul delegat cu executarea, în funcţie de caz, urmează să se prezinte
la serviciul de probaţiune.
ART. 71
Dispoziţiile art. 50 şi ale art. 51 alin. (2) - (5) se aplică în mod corespunzător.
ART. 72
În coordonarea procesului de supraveghere a minorilor, consilierul de probaţiune
manager de caz procedează după cum urmează:
a) informează minorul şi părintele, tutorele sau persoana însărcinată cu
supravegherea cu privire la procesul de supraveghere;
b) evaluează iniţial minorul;
c) planifică procesul de supraveghere;
d) coordonează activitatea instituţiilor din comunitate şi a persoanelor însărcinate cu
supravegherea minorului;
e) colaborează cu judecătorul delegat, cu instanţa de executare şi cu alte autorităţi
sau instituţii publice;
f) monitorizează procesul de supraveghere;
g) evaluează final procesul de supraveghere.
ART. 73
(1) Pentru fiecare caz, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un
dosar de probaţiune al minorului.
(2) Dosarul de probaţiune al minorului cuprinde:
a) copia de pe hotărârea judecătorească prin care s-a dispus măsura educativă
neprivativă de libertate şi, dacă este cazul, încheierea judecătorului delegat cu
executarea;
b) documentele referitoare la contactarea, informarea şi evaluarea minorului;
c) documentele referitoare la planificarea activităţii de supraveghere;
d) documentele justificative privind derularea activităţii de supraveghere de către
instituţiile din comunitate şi persoanele însărcinate cu supravegherea minorului;
e) documentele justificative referitoare la modul de executare a măsurilor educative
neprivative de libertate şi a obligaţiilor stabilite;
f) înştiinţările adresate instanţei de executare sau judecătorului delegat, după caz;
g) orice alte documente relevante pentru caz.
(3) Pe durata supravegherii, minorul, părinţii sau tutorele acestuia, persoana
desemnată cu supravegherea, atunci când este cazul, şi judecătorul delegat cu
executarea au dreptul de a consulta conţinutul dosarului de probaţiune. Conţinutul
dosarului de probaţiune poate fi consultat de alte persoane, la cerere, şi numai cu
20
acordul scris al minorului şi al părintelui, tutorelui sau al persoanei desemnate cu
supravegherea, atunci când este cazul.
(4) Consultarea documentelor prevăzute la alin. (2) se face în prezenţa consilierului
de probaţiune manager de caz sau, în lipsa acestuia, în prezenţa unei persoane
desemnate de şeful ierarhic superior.
(5) Persoanele prevăzute la alin. (3) pot solicita fotocopii din dosarul de probaţiune
într-un număr justificat de exemplare. Cheltuielile ocazionate de fotocopierea
documentelor sunt suportate de persoanele solicitante.
(6) În cursul unui proces penal, la solicitarea organelor judiciare, consilierul de
probaţiune responsabil de caz pune la dispoziţia acestora informaţii din dosarul de
probaţiune, fără ca acordul expres al minorului şi al părintelui, tutorelui sau al
persoanei desemnate cu supravegherea să fie necesar în acest sens.
ART. 74
Coordonarea procesului de supraveghere a minorului în cadrul măsurii educative a
stagiului de formare civică este realizată de către consilierul de probaţiune manager de
caz, potrivit art. 75 - 77.
ART. 75
(1) În cadrul întrevederii stabilite potrivit art. 70 alin. (2), consilierul de probaţiune
manager de caz realizează evaluarea iniţială a minorului, în funcţie de care stabileşte
tipul cursului de formare civică potrivit particularităţilor minorului şi instituţia din
comunitate în cadrul căreia va fi urmat cursul.
(2) În urma stabilirii tipului cursului de formare civică şi a instituţiei din
comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin care referă cazul către
instituţia din comunitate stabilită.
fost dispusă executarea măsurii educative se comunică instituţiei din comunitate
stabilite. Decizia se comunică şi minorului, precum şi părintelui, tutorelui sau
persoanei desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
ART. 76
(1) În termen de 15 zile de la primirea comunicării prevăzute la art. 75 alin. (3),
instituţia din comunitate transmite consilierului de probaţiune manager de caz planul
de formare civică, în care se prezintă cursul de formare civică adaptat specificului
cazului şi calendarul de desfăşurare a sesiunilor cursului.
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz aprobă planul de formare civică în
forma propusă de către instituţia din comunitate sau în forma revizuită, conform
solicitărilor consilierului de probaţiune, atunci când este cazul.
(3) Instituţia din comunitate stabilită asigură începerea efectivă a cursului de
formare civică în termen de cel mult 60 de zile de la momentul punerii în executare a
măsurii educative, conform art. 70.
ART. 77
(1) Consilierul de probaţiune manager de caz coordonează procesul de
supraveghere a minorului pe durata măsurii educative a stagiului de formare civică şi
controlează modalitatea de derulare a cursului de formare civică în cadrul instituţiei
din comunitate.
21
(2) La finalizarea cursului, instituţia din comunitate în cadrul căreia a fost derulat
emite un document care atestă urmarea acestuia. Documentul este ataşat dosarului de
probaţiune al minorului.
ART. 78
supravegherii este realizată de către consilierul de probaţiune manager de caz, potrivit
art. 79 - 82.
ART. 79
manager de caz realizează evaluarea iniţială a minorului.
(2) Persoana care supraveghează minorul are obligaţia de a prezenta consilierului de
probaţiune manager de caz un plan al programului zilnic al minorului pe durata
supravegherii.
(3) Consilierul de probaţiune manager de caz, în funcţie de rezultatele evaluării
iniţiale, aprobă planul programului zilnic în forma propusă de către persoana care
supraveghează minorul sau în forma revizuită, atunci când este cazul.
(4) Persoana care supraveghează minorul asigură aplicarea efectivă a programului
zilnic de către minor, cel târziu în termen de cel mult 30 de zile de la momentul
punerii în executare a măsurii educative conform art. 70.
ART. 80
(1) În situaţia în care instanţa a dispus, în conţinutul măsurii educative a
supravegherii, participarea minorului la un curs şcolar sau de formare profesională şi
minorul este înscris la un astfel de curs, persoana care supraveghează minorul se
asigură de continuarea cursului.
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz informează instituţia în cadrul căreia
minorul urmează cursul despre faptul că respectivul curs este parte a programului
zilnic din cadrul măsurii educative a supravegherii.
ART. 81
(1) În situaţia în care instanţa a dispus, în conţinutul măsurii educative a
supravegherii, participarea minorului la un curs şcolar sau de formare profesională şi
minorul nu este înscris la un astfel de curs, pe baza evaluării iniţiale, consilierul de
probaţiune manager de caz stabileşte, cu consultarea minorului, tipul cursului şcolar
sau de formare profesională potrivit particularităţilor acestuia, precum şi instituţia din
comunitate în cadrul căreia va fi urmat cursul.
(2) În urma stabilirii tipului cursului şcolar sau de formare profesională şi a
instituţiei din comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin care referă
cazul către instituţia din comunitate stabilită.
fost dispusă executarea măsurii educative se comunică instituţiei din comunitate
(4) Programul zilnic al minorului stabilit potrivit art. 79 se completează în funcţie
de conţinutul deciziei prevăzute la alin. (2).
ART. 82
(1) Pe durata executării măsurii educative a supravegherii, consilierul de probaţiune
manager de caz exercită controlul asupra procesului de supraveghere atât cu privire la
22
executarea măsurii de către minor, cât şi cu privire la îndeplinirea atribuţiilor de către
persoana care exercită supravegherea.
(2) La solicitarea consilierului de probaţiune manager de caz, persoana care exercită
supravegherea are obligaţia de a pune la dispoziţia consilierului informaţii privind
respectarea programului zilnic de către minor. În situaţia în care consideră necesar,
consilierul verifică informaţiile primite.
(3) În situaţiile prevăzute la art. 80 şi 81, pe durata frecventării cursului, consilierul
de probaţiune manager de caz controlează modalitatea de derulare a acestuia în cadrul
instituţiei din comunitate.
cursul emite un document care atestă urmarea cursului. Documentul este ataşat, în
copie, dosarului de probaţiune al minorului.
ART. 83
consemnării la sfârşit de săptămână este realizată de către consilierul de probaţiune
manager de caz, potrivit art. 84 - 86.
ART. 84
(2) În cadrul întrevederii, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un
plan al consemnării la sfârşit de săptămână, cu implicarea persoanei desemnate cu
supravegherea. În întocmirea planului este consultat şi minorul, opinia acestuia fiind
consemnată în plan.
(3) Executarea efectivă a măsurii consemnării la sfârşit de săptămână începe în cel
mult 15 zile de la momentul punerii în executare a măsurii educative conform art. 70.
ART. 85
(1) Pe durata executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână,
consilierul de probaţiune manager de caz exercită controlul asupra procesului de
supraveghere, atât cu privire la executarea măsurii de către minor, cât şi cu privire la
îndeplinirea atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea.
(2) Persoana care exercită supravegherea are obligaţia de a pune la dispoziţia
consilierului informaţii privind respectarea măsurii de către minor. În situaţia în care
consideră necesar, consilierul verifică informaţiile primite.
ART. 86
(1) Pe durata executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână,
minorul poate să urmeze un program de reintegrare socială, fie ca urmare a dispunerii
de către instanţă a acestei obligaţii în conţinutul măsurii educative, fie ca urmare a
stabilirii acestei activităţi de către consilierul de probaţiune manager de caz în planul
consemnării la sfârşit de săptămână. Prevederile art. 90 alin. (2) - (5) şi art. 91 se
aplică în mod corespunzător.
(2) În coordonarea procesului de supraveghere a minorului care are de respectat
măsura consemnării la sfârşit de săptămână, atunci când consideră necesar, consilierul
de probaţiune manager de caz poate stabili ca verificarea respectării măsurii de către
minor şi a supravegherii acestuia de către persoana desemnată să se facă de către o
instituţie din comunitate.
23
(3) Instituţia din comunitate este stabilită prin decizie a consilierului de probaţiune
manager de caz. Decizia şi o copie de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti se
comunică instituţiei din comunitate. Decizia se comunică şi minorului, precum şi
părintelui, tutorelui sau persoanei desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
(4) Instituţia din comunitate verifică executarea măsurii de către minor şi
îndeplinirea atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea.
(5) La finalizarea supravegherii, instituţia din comunitate care a exercitat
supravegherea întocmeşte un raport privind respectarea condiţiilor de executare a
măsurii educative de către minor. Raportul este ataşat dosarului de probaţiune al
minorului.
ART. 87
asistării zilnice este realizată de către consilierul de probaţiune manager de caz,
potrivit art. 88 - 92.
ART. 88
(2) După evaluarea iniţială şi în funcţie de rezultatele acesteia, consilierul de
probaţiune manager de caz întocmeşte un plan al asistării zilnice a minorului pe durata
executării măsurii, cu implicarea părintelui, a tutorelui sau a persoanei în grija căreia
se află minorul. La întocmirea planului este consultat şi minorul, opinia acestuia fiind
consemnată în plan.
(3) În caz de dezacord între consilierul de probaţiune şi părintele, tutorele sau
persoana în grija căreia se află minorul, consilierul de probaţiune manager de caz
sesizează judecătorul delegat cu executarea pentru stabilirea programului zilnic al
minorului.
(4) Finalizarea planului asistării zilnice a minorului se realizează în cel mult 30 de
zile de la momentul punerii în executare a măsurii educative, conform art. 70. În
termen de cel mult 5 zile de la stabilirea programului, începe executarea efectivă a
măsurii asistării zilnice.
ART. 89
(1) În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă privativă
de libertate, întocmirea planului asistării zilnice a minorului se face în termen de cel
mult 15 zile de la punerea în libertate a minorului.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), pentru stabilirea planului asistării zilnice a
minorului, consilierul de probaţiune va consulta dosarul individual întocmit pe
parcursul executării măsurii educative privative de libertate şi referatul de evaluare
prevăzut la art. 42. La solicitarea consilierului de probaţiune, centrul educativ sau
centrul de detenţie transmite copii de pe documentele cuprinse în dosarul individual,
în termen de cel mult 5 zile de la data solicitării acestora.
ART. 90
(1) Minorul faţă de care a fost dispusă măsura asistării zilnice poate să urmeze un
program de reintegrare socială sau un curs şcolar sau de formare profesională, fie ca
urmare a dispunerii de către instanţă a acestei obligaţii în conţinutul măsurii educative,
fie ca urmare a stabilirii acestei activităţi de către consilierul de probaţiune manager
de caz în planul asistării zilnice.
24
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), consilierul de probaţiune manager de caz, pe
baza evaluării iniţiale, stabileşte tipul programului sau cursului, potrivit
particularităţilor minorului.
(3) În situaţia în care programul de reintegrare socială este disponibil la nivelul
serviciului de probaţiune, acesta va fi derulat de către consilierul de probaţiune
manager de caz sau de către un alt consilier de probaţiune din cadrul serviciului
specializat pentru aplicarea programului.
(4) În situaţia în care minorul are de urmat un program de reintegrare socială care
nu este disponibil la nivelul serviciului de probaţiune sau un curs şcolar sau de
formare profesională, consilierul de probaţiune manager de caz stabileşte instituţia din
comunitate unde să fie urmat programul sau cursul şi emite o decizie prin care referă
cazul către instituţia respectivă.
(5) Decizia consilierului de probaţiune şi o copie de pe dispozitivul hotărârii prin
care a fost dispusă executarea măsurii educative se comunică instituţiei din comunitate
ART. 91
(1) În termen de 15 zile de la comunicarea prevăzută la art. 90 alin. (5), instituţia
din comunitate transmite consilierului de probaţiune manager de caz programul,
cursul şcolar sau de formare profesională adaptat specificului cazului şi calendarul de
desfăşurare a acestuia.
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz aprobă programul, cursul şcolar sau
de formare profesională în forma propusă sau revizuită, conform solicitărilor
consilierului de probaţiune, dacă este cazul, de către instituţia din comunitate.
ART. 92
(1) Pe durata supravegherii măsurii educative a asistării zilnice, consilierul de
probaţiune manager de caz exercită controlul asupra procesului de supraveghere, atât
cu privire la executarea măsurii de către minor, cât şi cu privire la îndeplinirea
atribuţiilor de către instituţia din comunitate care exercită supravegherea, atunci când
este cazul.
(2) La solicitarea consilierului de probaţiune manager de caz, reprezentantul
instituţiei care exercită supravegherea are obligaţia de a pune la dispoziţia
consilierului informaţii privind respectarea programului zilnic de către minor. În
situaţia în care consideră necesar, consilierul verifică informaţiile primite.
(3) În situaţia prevăzută la art. 90, pe durata frecventării programului sau cursului,
consilierul de probaţiune manager de caz monitorizează derularea acestuia.
(4) La finalizarea programului sau cursului, instituţia din comunitate în cadrul
căreia a fost derulat programul sau cursul emite un document care atestă terminarea
cursului.
(5) La finalizarea supravegherii, instituţia din comunitate care a exercitat
supravegherea întocmeşte un raport privind respectarea condiţiilor de executare a
măsurii educative de către minor.
(6) Documentele prevăzute la alin. (4) şi (5) sunt ataşate, în copie, dosarului de
probaţiune a minorului.
25
ART. 93
În vederea coordonării supravegherii executării obligaţiilor impuse de instanţă în
sarcina minorului potrivit art. 121 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, consilierul de probaţiune manager de caz procedează potrivit
art. 94 - 99.
ART. 94
(1) În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina minorului executarea
obligaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 286/2009, cu modificările
şi completările ulterioare, consilierul de probaţiune manager de caz procedează
potrivit art. 80 sau art. 81 alin. (1) - (3).
(2) Atunci când este cazul, consilierul de probaţiune manager de caz informează
despre decizia emisă şi persoana desemnată cu supravegherea minorului.
(3) Instituţia din comunitate stabilită asigură urmarea efectivă a cursului şi
finalizarea acestuia până la terminarea perioadei de supraveghere a minorului.
(4) Pe durata urmării cursului, consilierul de probaţiune manager de caz
monitorizează derularea acestuia.
cursul emite un document care atestă terminarea cursului. Documentul este ataşat, în
copie, dosarului de probaţiune.
ART. 95
obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. b) - d) şi f) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, consilierul de probaţiune manager de caz
informează organele abilitate stabilite potrivit Legii nr. 253/2013, cu privire la
perioada în care urmează a fi supravegheată respectarea obligaţiilor şi cu privire la
îndatorirea pe care o au de a oferi informaţiile solicitate de către consilierul de
probaţiune cu privire la persoana minorului şi modul de executare a obligaţiilor şi de a
sesiza serviciul de probaţiune dacă acesta încalcă obligaţiile.
pune la dispoziţia acestora informaţiile necesare verificării respectării obligaţiei de
către minor.
ART. 96
obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, pe durata executării obligaţiilor, consilierul de
probaţiune manager de caz poate să acorde permisiuni în executarea obligaţiilor în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 253/2013.
(2) Permisiunea se acordă prin decizie a consilierului de probaţiune manager de caz,
care se comunică organelor de poliţie competente teritorial.
ART. 97
În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina minorului executarea
obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 286/2009, cu
stabileşte datele la care minorul are obligaţia de a se prezenta la serviciul de
probaţiune.
26
ART. 98
În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina minorului executarea
obligaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 286/2009, cu modificările
şi completările ulterioare, consilierul de probaţiune manager de caz procedează
potrivit prevederilor art. 63.
ART. 99
(1) În situaţia în care, odată cu liberarea dintr-un centru educativ sau centru de
detenţie a minorului care a împlinit 18 ani, instanţa de judecată a impus în sarcina
acestuia respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute la art. 121 din
Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 10 zile de
la momentul punerii în libertate a minorului, acesta are obligaţia de a se prezenta la
serviciul de probaţiune.
(2) Prevederile art. 73 şi art. 94 - 98 se aplică în mod corespunzător.
ART. 100
(1) În situaţia în care, pe parcursul supravegherii măsurilor educative neprivative de
libertate, în funcţie de evoluţia cazului, consilierul de probaţiune manager de caz
constată că au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor prin
impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţii, întocmeşte un referat de
evaluare conform art. 41 şi 42 şi sesizează instanţa de executare.
(2) La solicitarea judecătorului delegat cu executarea, consilierul de probaţiune
manager de caz întocmeşte un referat de evaluare conform art. 41 şi 42 în care
consemnează constatările sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie
condiţiilor de executare a celor existente, fie încetarea executării unora dintre
obligaţiile pe care le are de executat minorul.
ART. 101
(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune manager de caz constată că minorul nu respectă condiţiile de executare a
măsurii educative sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică
motivele care au determinat această nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-
a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un referat de evaluare conform art. 41 şi 42 şi
sesizează instanţa de executare.
(2) În situaţia nerespectării de către minor a obligaţiilor a căror îndeplinire este
verificată de către alte organe abilitate, acestea sesizează serviciul de probaţiune.
Consilierul de probaţiune manager de caz procedează conform alin. (1) sau (4) şi
informează organele abilitate cu privire la demersurile efectuate.
(3) În situaţia în care serviciul de probaţiune este sesizat de către persoana vătămată
sau de către o altă persoană interesată cu privire la nerespectarea de către minor a
obligaţiilor, consilierul de probaţiune manager de caz procedează potrivit alin. (1) sau
(4) şi informează, dacă este cazul, organele abilitate şi persoana care a formulat
sesizarea cu privire la demersurile efectuate.
(4) Pentru încălcări minore care nu aduc atingere scopului pentru care au fost
dispuse măsura educativă sau obligaţiile minorului, consilierul de probaţiune manager
de caz poate emite avertismente. Condiţiile de emitere şi modalităţile de aplicare a
avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare al prezentei legi.
27
SECŢIUNEA a 4-a
Asistarea în cadrul procesului de supraveghere
ART. 102
(1) Asistarea persoanelor supravegheate se realizează pe toată durata supravegherii
şi constă în intervenţii specializate adaptate nevoilor persoanei, riscului de săvârşire a
unor noi infracţiuni şi altor particularităţi ale cazului.
(2) Asistarea persoanelor supravegheate se realizează de către consilierul de
probaţiune manager de caz nemijlocit sau de către alţi specialişti din cadrul serviciului
de probaţiune sau din cadrul instituţiilor din comunitate abilitate în acest sens.
ART. 103
(1) Asistarea persoanelor supravegheate poate fi realizată prin intermediul
cursurilor de pregătire şcolară sau calificare profesională, programelor de reintegrare
socială, consultanţei, îndrumării vocaţionale şi al altor activităţi, fie stabilite ca
activităţi în conţinutul măsurii educative sau ca obligaţii în hotărârea judecătorească,
fie stabilite de către consilierul de probaţiune manager de caz, cu acordul persoanei, în
scopul reabilitării sociale a acesteia.
(2) În situaţia în care activităţile prevăzute la alin. (1) nu au fost stabilite ca
activităţi în conţinutul măsurii educative sau ca obligaţii prin hotărârea judecătorească
şi nu există acordul persoanei, dar există motive întemeiate care să justifice urmarea
acestora, consilierul de probaţiune manager de caz poate sesiza instanţa pentru
modificarea obligaţiilor conform art. 66 alin. (1), respectiv art. 100 alin. (1).
CAPITOLUL V
Coordonarea executării amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii
ART. 104
În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în sarcina unei persoane executarea
pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, după
primirea copiei de pe hotărârea judecătorească, consilierul de probaţiune din cadrul
serviciului de probaţiune procedează potrivit prevederilor art. 51 şi ale art. 61.
ART. 105
Consilierul de probaţiune desemnat întocmeşte un dosar de executare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii, care cuprinde:
a) copia de pe hotărârea judecătorească prin care s-a dispus executarea amenzii prin
prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii;
b) documentele referitoare la contactarea şi informarea persoanei;
c) documentele referitoare la evaluarea persoanei în vederea stabilirii activităţii care
urmează a fi prestată;
d) documentele referitoare la colaborarea cu instituţii din comunitate;
e) documentele referitoare la planificarea şi derularea activităţii de prestare a
muncii neremunerate în folosul comunităţii;
f) documentele justificative privind situaţia persoanei;
g) documentele referitoare la modul de executare a obligaţiei;
28
h) înştiinţările adresate instanţei de executare sau judecătorului delegat cu
executarea, după caz;
i) documente referitoare la starea de sănătate;
j) orice alte documente relevante.
ART. 106
(1) În situaţia în care, pe parcursul executării obligaţiei, din cauza stării sale de
sănătate, persoana nu mai poate presta munca stabilită sau o altă activitate, consilierul
de probaţiune sesizează instanţa de executare.
(2) În situaţia în care consilierul de probaţiune, din oficiu sau în urma înştiinţării
primite din partea instituţiei stabilite ca loc de executare, constată că persoana nu
execută obligaţia de muncă neremunerată în folosul comunităţii în condiţiile stabilite
de instanţă, sesizează instanţa de executare.
CAPITOLUL VI
Activitatea consilierului de probaţiune în legătură cu persoanele private de
libertate
ART. 107
Activitatea consilierului de probaţiune în legătură cu persoanele private de libertate
constă în:
a) participarea la pregătirea pentru liberare a persoanelor private de libertate;
b) participarea la desfăşurarea lucrărilor comisiei pentru liberare condiţionată a
persoanelor private de libertate, potrivit Legii nr. 253/2013;
c) participarea la lucrările consiliului educativ organizat la nivelul centrului
educativ, respectiv al comisiei din centrul de detenţie, potrivit Legii nr. 253/2013.
ART. 108
(1) Consilierul de probaţiune din serviciul de probaţiune competent potrivit art. 32
alin. (5) participă la pregătirea pentru liberare a persoanelor private de libertate alături
de personalul specializat din cadrul penitenciarelor, al centrelor educative sau de
detenţie.
(2) Participarea consilierului de probaţiune la pregătirea pentru liberare poate fi
realizată cu cel mult 6 luni înainte de momentul la care persoana privată de libertate
poate fi propusă pentru liberare sau înlocuire a măsurii educative privative de libertate
cu asistarea zilnică în cazul minorilor.
(3) În cadrul activităţii de pregătire pentru liberare, consilierul de probaţiune
derulează programe specifice şi alte activităţi de sprijinire în reluarea relaţiilor cu
comunitatea.
ART. 109
(1) La lucrările comisiei pentru liberare condiţionată a persoanelor private de
libertate participă un consilier de probaţiune desemnat în acest sens din cadrul
serviciului de probaţiune competent potrivit art. 32 alin. (5).
(2) În situaţia în care persoana propusă pentru liberare condiţionată are un rest de
pedeapsă rămas neexecutat mai mare de 2 ani la data liberării, consilierul de
probaţiune formulează, în cadrul comisiei, propuneri cu privire la obligaţiile prevăzute
la art. 101 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare,
pe care instanţa le poate impune în funcţie de particularităţile cazului.
29
(3) Propunerile consilierului de probaţiune au la bază informaţiile şi datele obţinute
din documentele existente la nivelul unităţii de detenţie, precum şi date obţinute de la
nivelul comunităţii din care provine persoana.
(4) Propunerile consilierului de probaţiune sunt menţionate în cadrul procesului-
verbal încheiat de comisie şi înaintat instanţei care se pronunţă asupra liberării
condiţionate.
ART. 110
(1) Un consilier de probaţiune desemnat din cadrul serviciului de probaţiune
competent potrivit art. 32 alin. (5) participă, în cadrul consiliului educativ organizat la
nivelul centrului educativ, respectiv al comisiei din centrul de detenţie, la lucrările
privind propunerea de înlocuire a măsurii educative privative de libertate cu măsura
asistării zilnice şi propunerea de liberare a minorului care a împlinit 18 ani din centrul
educativ sau de detenţie.
(2) În cadrul lucrărilor menţionate la alin. (1), consilierul de probaţiune prezintă
referatul de evaluare întocmit potrivit art. 42 alin. (3).
(3) Referatul de evaluare este ataşat procesului-verbal încheiat de consiliul educativ
sau comisia prevăzută la alin. (1) şi înaintat instanţei.
(4) În vederea întocmirii referatului de evaluare, centrul educativ, respectiv centrul
de detenţie are obligaţia de a informa serviciul de probaţiune, cu cel puţin 14 zile
înainte, cu privire la data la care situaţia persoanei va fi analizată de către consiliul
educativ sau comisia prevăzută la alin. (1).
(5) Pentru întocmirea referatului de evaluare, consilierul de probaţiune are acces la
documentele din dosarul minorului privat de libertate de la nivelul centrului educativ
sau al centrului de detenţie. La solicitarea consilierului de probaţiune, centrul educativ
sau centrul de detenţie transmite copii de pe documentele cuprinse în dosarul
individual, în termen de 5 zile de la data solicitării acestora.
CAPITOLUL VII
Acte ale consilierului de probaţiune
ART. 111
(1) În activitatea de probaţiune, în cazurile expres prevăzute de lege, consilierul de
probaţiune emite decizii care sunt obligatorii pentru persoana supravegheată şi pentru
instituţiile din comunitate vizate. Deciziile consilierului de probaţiune sunt avizate de
către şeful ierarhic superior.
(2) Împotriva deciziilor consilierului de probaţiune, persoana sau instituţia din
comunitate vizată poate face plângere la judecătorul delegat cu executarea, în termen
de 10 zile de la comunicare. Plângerea persoanei supravegheate nu suspendă
executarea deciziei atacate.
(3) Judecătorul delegat cu executarea fixează un termen pentru soluţionarea
plângerii şi citează părţile.
(4) Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, după
ascultarea petentului şi a consilierului de probaţiune. Neprezentarea părţilor legal
citate nu împiedică soluţionarea plângerii.
(5) Consilierul de probaţiune motivează decizia emisă în faţa judecătorului delegat
cu executarea în vederea soluţionării plângerii.
30
(6) Încheierea prin care judecătorul delegat cu executarea soluţionează plângerea
este obligatorie pentru persoana sau instituţia care a formulat plângerea şi pentru
consilierul de probaţiune.
ART. 112
(1) Împotriva actelor consilierului de probaţiune care vizează aspecte esenţiale în
activitatea de probaţiune, altele decât cele prevăzute la art. 111, precum şi împotriva
avertismentelor consilierului de probaţiune, persoana aflată în evidenţa serviciului de
probaţiune poate face plângere la şeful ierarhic superior al consilierului.
(2) În caz de admitere a plângerii, şeful ierarhic superior poate dispune refacerea
actului de către consilierul de probaţiune responsabil sau desemnarea unui alt consilier
din cadrul serviciului de probaţiune.
ART. 113
(1) Nu se poate face plângere împotriva evaluărilor realizate de către consilierul de
probaţiune, a propunerilor adresate organelor judiciare sau altor comisii prevăzute de
lege sau împotriva sesizărilor instanţei de judecată în cazurile în care sesizarea este de
competenţa sa.
(2) Faţă de propunerile consilierului de probaţiune adresate organelor judiciare sau
altor comisii prevăzute de lege, persoana care face obiectul propunerii poate formula
obiecţii în cadrul procedurilor judiciare respective.
ART. 114
Şeful ierarhic superior are dreptul de a verifica actele efectuate de consilierul de
probaţiune sau de către conducătorul unui compartiment din cadrul serviciului de
probaţiune, în derularea activităţii de probaţiune.
CAPITOLUL VIII
Colaborarea cu instituţiile din comunitate
ART. 115
(1) În derularea activităţii de probaţiune, consilierii de probaţiune colaborează cu
instituţiile din comunitate.
(2) În vederea colaborării eficiente cu instituţii din comunitate şi cu alte autorităţi
sau instituţii publice, Direcţia încheie protocoale de colaborare la nivel naţional.
(3) În vederea abilitării instituţiilor din comunitate conform Legii nr. 253/2013, la
solicitarea judecătorului delegat cu executarea, Direcţia întocmeşte un raport prin
consultarea serviciului sau a serviciilor de probaţiune din raza teritorială pentru care
instituţia solicită abilitarea.
(4) Raportul conţine concluzii referitoare la compatibilitatea activităţii ori
serviciului pentru care este solicitată abilitarea cu standardele minime de lucru în
probaţiune pentru instituţiile din comunitate şi alte informaţii considerate relevante
sau solicitate de către judecătorul delegat cu executarea.
(5) Judecătorul delegat cu executarea se pronunţă asupra abilitării în camera de
consiliu, cu citarea persoanei care solicită abilitarea şi a Direcţiei. Direcţia oferă
informaţii suplimentare sau solicită judecătorului obligarea instituţiei din comunitate
de a comunica astfel de informaţii, dacă este cazul.
(6) Instituţia din comunitate abilitată, prin încheierea judecătorului delegat, se
înscrie în baza de date constituită în acest sens la nivel naţional.
31
(7) Direcţia, din oficiu sau la sesizarea serviciilor de probaţiune, poate solicita
judecătorului delegat cu executarea din cadrul tribunalului care a acordat abilitarea,
retragerea abilitării instituţiei din comunitate în condiţiile şi pentru motivele stabilite
în Regulamentul de aplicare al prezentei legi.
ART. 116
(1) Instituţia din comunitate poate fi implicată în procesul de executare a pedepselor
şi măsurilor neprivative de libertate, în cazurile prevăzute de lege, prin decizie a
consilierului de probaţiune.
(2) Activităţile în care poate fi implicată instituţia din comunitate sunt:
a) urmarea unui curs de pregătire şcolară ori calificare profesională;
b) urmarea unui program de reintegrare socială;
c) prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii;
d) supunerea la unele măsuri de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) urmarea unor cursuri de formare civică;
f) alte activităţi concrete stabilite în conţinutul măsurilor educative neprivative de
libertate.
(3) Instituţia din comunitate are obligaţia de a asigura derularea activităţii pentru
care este responsabilă pe perioada menţionată de consilierul de probaţiune în
conţinutul deciziei.
ART. 117
(1) Pe parcursul derulării activităţii pentru care este responsabilă, instituţia din
comunitate are obligaţia de a pune la dispoziţia consilierului de probaţiune orice
informaţie solicitată de către acesta, considerată relevantă pentru caz.
(2) La solicitarea instituţiilor din comunitate, consilierul de probaţiune pune la
dispoziţia acestora informaţiile necesare, în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute
la art. 116 alin. (2).
(3) Consilierul de probaţiune are dreptul de a exercita controlul asupra modului în
care instituţia duce la îndeplinire atribuţiile pe care le are în derularea activităţii
prevăzute la art. 116 alin. (2) şi asupra respectării standardelor minime de lucru în
probaţiune pentru instituţiile din comunitate.
(4) În situaţia în care constată că instituţia nu îşi îndeplineşte atribuţiile sau nu le
îndeplineşte în mod corespunzător şi aspectele constatate afectează procesul de
supraveghere, consilierul de probaţiune, cu avizul şefului ierarhic superior, sesizează
judecătorul delegat cu executarea.
TITLUL IV
Dispoziţii tranzitorii şi finale
ART. 118
(1) Direcţia Naţională de Probaţiune şi structurile teritoriale funcţionează cu un
număr maxim de posturi stabilit prin hotărâre a Guvernului.
(2) Prin reorganizarea Ministerului Justiţiei şi constituirea Direcţiei, personalul
încadrat la Direcţia de probaţiune din Ministerul Justiţiei, posturile aferente acestuia,
precum şi posturile vacante din Direcţia de probaţiune vor fi preluate de Direcţia
Naţională de Probaţiune.
32
(3) La data intrării în vigoare a prezentei legi, personalul încadrat la serviciile de
probaţiune, posturile aferente acestuia, precum şi posturile vacante de consilier de
probaţiune vor fi preluate de către Direcţia Naţională de Probaţiune.
ART. 119
(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, patrimoniul serviciilor de probaţiune
şi al Direcţiei de probaţiune, inclusiv parcul auto, trec în administrarea şi în
patrimoniul Direcţiei Naţionale de Probaţiune. Modalităţile de predare-primire a
elementelor patrimoniale se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.
(2) În vederea atingerii scopurilor activităţii sistemului de probaţiune, Guvernul
alocă resursele financiare, materiale şi logistice, prin bugetul Ministerului Justiţiei, în
vederea funcţionării Direcţiei.
(3) În vederea atingerii scopurilor activităţii sistemului de probaţiune, instituţiile
publice au obligaţia de a pune la dispoziţia Direcţiei şi a structurilor sale teritoriale, în
limita resurselor disponibile, spaţii necesare derulării în bune condiţii a activităţii
specifice. Modalitatea de punere la dispoziţie a spaţiilor necesare se realizează în baza
unor acte normative sau prin protocoale de colaborare între Direcţie şi instituţia
publică ce pune la dispoziţie spaţiul respectiv.
(4) Sediile serviciilor de probaţiune stabilite în cadrul instanţelor de judecată îşi
păstrează destinaţia. În cadrul sediilor instanţelor de judecată pot fi stabilite şi alte
spaţii pentru serviciile de probaţiune. Cheltuielile ocazionate de funcţionarea
serviciilor de probaţiune în cadrul instanţelor se stabilesc prin protocol de colaborare
încheiat între Direcţie şi instanţele de judecată.
(5) Paza sediilor structurilor teritoriale, a bunurilor şi a valorilor aparţinând
acestora, supravegherea accesului şi menţinerea ordinii interioare necesare
desfăşurării normale a activităţii în aceste sedii se asigură, în mod gratuit, de către
Jandarmeria Română, prin structurile sale specializate.
ART. 120
(1) Prezenta lege intră în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 16 - 30 care intră în vigoare în
termen de 40 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va
adopta, prin hotărâre, regulamentul de aplicare a dispoziţiilor acesteia.
(3) În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, ministrul
justiţiei va adopta, prin ordin:
a) Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de probaţiune;
b) Regulamentul privind condiţiile şi modalitatea de organizare a concursurilor
pentru ocuparea funcţiilor de conducere din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune;
c) Ordinul privind activitatea Consiliului consultativ de pe lângă Direcţia Naţională
de Probaţiune;
d) Regulamentul privind condiţiile şi modalitatea de organizare a concursurilor
pentru ocuparea posturilor de şef serviciu şi şef birou din cadrul serviciilor şi
birourilor de probaţiune.
(4) Până la intrarea în vigoare a actelor normative subsecvente, emise în executarea
prezentei legi şi a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în
33
cursul procesului penal, se vor aplica prevederile actelor normative existente, în
măsura în care nu contravin acestora.
ART. 121
(1) În termen de 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea
I, a prezentei legi, Guvernul va supune Parlamentului, spre adoptare, proiectul Legii
privind statutul personalului de probaţiune.
(2) Până la data intrării în vigoare a legii prevăzute la alin. (1) se aplică dispoziţiile
Legii nr. 123/2006 privind statutul personalului de probaţiune, cu modificările şi
(3) Funcţiile din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune se salarizează prin
asimilare cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele Legii-cadru nr.
284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu
modificările ulterioare, aplicabile categoriei de personal din care fac parte persoanele
care ocupă funcţiile respective, în conformitate cu legile anuale de salarizare a
personalului bugetar plătit din fonduri publice.
(4) În termen de cel mult 6 luni de la data intrării în vigoare a legii prevăzute la alin.
(1) se organizează concursul pentru ocuparea funcţiilor de conducere de la nivelul
Direcţiei, potrivit prevederilor legale.
(5) În termen de cel mult 9 luni de la data intrării în vigoare a legii prevăzute la alin.
(1) se organizează concursul pentru ocuparea funcţiilor de şef al serviciilor de
probaţiune, potrivit prevederilor legale.
ART. 122
Dispoziţiile prezentei legi se completează cu dispoziţiile Legii nr. 253/2013.
ART. 123
Serviciile de probaţiune vor îndeplini atribuţiile privind protecţia şi asistenţa
victimelor infracţiunilor prevăzute în legi speciale, până la preluarea acestor atribuţii
de către o altă instituţie.
ART. 124
(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, denumirea "serviciul de probaţiune
de pe lângă tribunal" se schimbă în "serviciul de probaţiune".
(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Ordonanţa Guvernului nr.
92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 129/2002, cu modificările
ulterioare.
---------------
34
HOTĂRÂRE Nr. 1079/2013 din 11 decembrie 2013
pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013
privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune
CAPITOLUL I
ART. 1 - Scopul şi funcţiile sistemului de probaţiune

(1) Prezenta hotărâre reglementează punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr.
252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune.
(2) Prin activitatea sa, sistemul de probaţiune, ca serviciu public de interes naţional,
contribuie la înfăptuirea actului de justiţie.
(3) Activitatea sistemului de probaţiune se desfăşoară în interesul comunităţii, în
scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârşire a unor noi
infracţiuni şi al menţinerii siguranţei comunităţii, precum şi pentru reducerea
costurilor sociale ale executării sancţiunilor şi măsurilor penale, prin diminuarea
populaţiei din unităţile penitenciare şi valorificarea potenţialului socioeconomic al
infractorilor.
ART. 11 - Coordonare şi cooperare interinstituţională
(1) Armonizarea politicilor şi strategiilor care au ca scop reabilitarea persoanelor
aflate în supravegherea serviciilor de probaţiune, diminuarea riscului de săvârşire a
unor noi infracţiuni, precum şi creşterea gradului de siguranţă în comunitate, se
realizează sub coordonarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune, cu participarea
autorităţilor şi instituţiilor publice, a organizaţiilor nonguvernamentale şi a altor
persoane juridice care participă la executarea pedepselor şi a măsurilor neprivative de
libertate.
(2) În vederea consolidării şi dezvoltării sistemului de probaţiune, Direcţia poate
colabora cu autorităţi şi instituţii publice, organizaţii nonguvernamentale, naţionale ori
internaţionale, precum şi cu experţi în anumite domenii, în cadrul unor proiecte,
programe sau parteneriate.
ART. 12 - Definiţii
(1) În cuprinsul prezentei hotărâri, termenii şi sintagmele "instituţii din comunitate",
"termen de supraveghere", respectiv "durata supravegherii" au înţelesul definit în
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Termenii şi sintagmele "sancţiuni şi măsuri comunitare", "management de caz"
şi "referirea cazului" au înţelesul definit în cuprinsul Legii nr. 252/2013 privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, cu modificările şi completările
ulterioare.
(3) În sensul prezentei hotărâri, sintagma "activitatea de asistare" desemnează
totalitatea intervenţiilor specializate şi demersurilor care se realizează de serviciile de
probaţiune în vederea acoperirii nevoilor persoanelor supravegheate, identificate în
procesul de evaluare pe durata supravegherii.
1
(4) În sensul prezentei hotărâri, sintagma "unitate de arest" se referă la centrele de
reţinere şi arestare preventivă care funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor
Interne, la secţiile speciale de arestare preventivă din penitenciare, respectiv la
centrele de arestare preventivă de pe lângă penitenciarele din subordinea
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(5) În sensul prezentei hotărâri, sintagma "evaluare presentenţială" se referă la orice
activitate de evaluare realizată de către consilierul de probaţiune pe parcursul
procesului penal, cu privire la o persoană inculpată, înainte de pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti definitive faţă de aceasta.
ART. 2 - Organizarea sistemului de probaţiune
(1) Sistemul de probaţiune este format din Direcţia Naţională de Probaţiune, care
funcţionează la nivel central, denumită în continuare Direcţia, şi structuri teritoriale
care includ serviciile de probaţiune, precum şi sediile secundare ale acestora.
(2) Direcţia elaborează şi aplică în domeniul său de activitate Strategia naţională de
reabilitare a persoanelor faţă de care s-au dispus sancţiuni şi măsuri comunitare,
precum şi orice alte politici şi strategii ale Guvernului privind executarea pedepselor şi
măsurilor neprivative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.
(3) În realizarea scopului său, Direcţia ia măsuri privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea structurilor teritoriale şi stabileşte direcţiile strategice de acţiune în
domeniul probaţiunii, ca parte a sistemului de justiţie.
(4) Pentru atingerea obiectivelor în domeniul său de activitate, Direcţia cooperează
cu instituţii publice şi private naţionale şi internaţionale.
(5) La nivel teritorial, activitatea de probaţiune se realizează prin intermediul
structurilor teritoriale, fără personalitate juridică, înfiinţate potrivit legii şi aflate în
subordinea Direcţiei.
ART. 3 - Atribuţiile Direcţiei
(1) Direcţia are următoarele atribuţii principale:
1. în ceea ce priveşte planificarea strategică a sistemului de probaţiune:
a) stabileşte direcţiile strategice de acţiune în domeniul probaţiunii în vederea
implementării strategiei justiţiei ca serviciu public;
b) asigură, monitorizează şi evaluează implementarea direcţiilor strategice de
acţiune de către structurile teritoriale;
2. în ceea ce priveşte controlul activităţii de probaţiune:
a) realizează evaluarea şi controlul activităţii derulate în structurile teritoriale de
probaţiune, prin intermediul inspectorilor de probaţiune;
b) coordonează monitorizarea implementării instrucţiunilor şi recomandărilor
corpului de inspecţie;
c) verifică respectarea de către instituţiile din comunitate a standardelor minime de
lucru în probaţiune;
3. în ceea ce priveşte realizarea de studii şi cercetări:
a) realizează, fie în mod direct, fie prin intermediul structurilor teritoriale, studii şi
cercetări care să indice direcţiile de dezvoltare a practicii în domeniul probaţiunii;
b) realizează studii, analize şi cercetări care să contribuie la fundamentarea politicii
penale în domeniu, la elaborarea strategiilor de lucru şi la îmbunătăţirea practicii;
4. în ceea ce priveşte punerea în executare a pedepselor şi măsurilor neprivative de
libertate specifice domeniului probaţiunii:
2
a) organizează şi coordonează procesul de executare a pedepselor şi măsurilor
neprivative de libertate specifice domeniului probaţiunii;
b) stabileşte concepţia şi coordonează, evaluează şi monitorizează, la nivel naţional,
Strategia naţională de reabilitare a persoanelor faţă de care s-au dispus sancţiuni şi
măsuri comunitare, aplicată în sistemul de probaţiune, inclusiv de către instituţiile cu
atribuţii în domeniu;
c) elaborează Standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din
comunitate şi normele metodologice pentru avizarea şi acreditarea programelor de
lucru cu persoanele supravegheate;
d) coordonează elaborarea standardelor de performanţă, a metodologiilor şi
instrumentelor de lucru, în scopul uniformizării şi îmbunătăţirii activităţii de
probaţiune;
5. în ceea ce priveşte organizarea şi coordonarea economico-financiară şi
administrativă a Direcţiei şi a structurilor teritoriale:
a) organizează şi coordonează activitatea economico-financiară şi administrativă a
Direcţiei şi a structurilor teritoriale şi conduce evidenţa financiar-contabilă a acestora;
b) elaborează şi fundamentează proiectul anual de buget al sistemului de
probaţiune, pe care îl supune spre aprobare ministrului justiţiei, asigură fondurile
necesare, precum şi execuţia bugetară în condiţiile legii;
c) administrează patrimoniul sistemului de probaţiune, organizează şi coordonează
alocarea, mişcarea, evidenţa şi controlul cheltuielilor materiale şi de investiţii, a
mijloacelor şi echipamentelor din dotare;
d) efectuează achiziţii de bunuri, servicii şi lucrări atât pentru Direcţie, cât şi pentru
structurile teritoriale;
e) derulează activităţi de accesare şi administrare a fondurilor externe
nerambursabile şi urmăreşte modul de implementare a proiectelor finanţate din aceste
fonduri.
6. în ceea ce priveşte organizarea şi coordonarea resurselor umane:
a) estimează necesarul de personal din sistemul de probaţiune, realizează demersuri
privind suplimentarea schemei de personal şi distribuirea posturilor în aparatul central
al Direcţiei şi în structurile teritoriale;
b) realizează recrutarea şi selecţia personalului din sistemul de probaţiune, precum
şi definitivarea şi promovarea în grade profesionale a acestuia;
c) realizează evaluarea profesională a personalului din cadrul sistemului de
probaţiune, în condiţiile stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a
sistemului de probaţiune;
d) organizează pregătirea profesională a personalului din sistemul de probaţiune şi
organizează cursuri de pregătire pentru persoane din cadrul instituţiilor implicate în
activitatea de probaţiune;
e) elaborează şi difuzează ghiduri practice sau alte materiale în domeniu, întocmind
propriile materiale în acest sens, având în vedere practica organelor judiciare, pentru
asigurarea pregătirii profesionale a personalului, precum şi pentru uniformizarea
practicii de probaţiune.
f) realizează evaluarea psihologică, precum şi demersuri în vederea evaluării
medicale a personalului din sistemul de probaţiune;
3
g) efectuează lucrările necesare numirii, delegării, detaşării, transferului,
suspendării şi eliberării din funcţie a personalului din sistemul de probaţiune;
h) pune în aplicare, potrivit competenţelor, dispoziţiile legale referitoare la
cercetarea abaterilor disciplinare ale personalului din sistemul de probaţiune;
7. în domeniul juridic:
a) elaborează, în colaborare cu direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei,
proiectele de acte normative privind organizarea şi activitatea sistemului de
probaţiune;
b) reprezintă, în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie,
interesele Direcţiei şi ale structurilor teritoriale;
8. în domeniul cooperării internaţionale şi al implementării programelor cu
finanţare externă:
a) coordonează cooperarea internaţională în domeniu;
b) coordonează, programează, implementează, monitorizează şi evaluează asistenţa
financiară nerambursabilă acordată sistemului de probaţiune şi coordonează
programele de asistenţă în care sistemul de probaţiune din România acţionează ca
furnizor de expertiză tehnică şi/sau financiară către alte state în domeniul probaţiunii,
în conformitate cu principiile şi rigorile managementului de proiect;
9. în ceea ce priveşte sistemul IT, colectarea şi gestionarea datelor:
a) gestionează sistemele informatice din Direcţie şi din structurile teritoriale;
b) coordonează activitatea de colectare şi prelucrare a datelor statistice specifice
domeniului probaţiunii;
10. în ceea ce priveşte comunicarea şi relaţiile publice:
a) coordonează elaborarea şi implementarea strategiei de comunicare şi relaţii
publice a sistemului de probaţiune, în scopul promovării rolului sistemului de
probaţiune;
b) promovează rolul şi importanţa sistemului de probaţiune, a activităţilor
desfăşurate de către personalul din sistemul de probaţiune, prin toate mijloacele de
informare în masă.
(2) Direcţia duce la îndeplinire orice alte atribuţii prevăzute de lege în domeniul de
activitate a sistemului de probaţiune.
CAPITOLUL II
Organizarea şi funcţionarea Direcţiei
ART. 4 - Organizarea Direcţiei

(1) În cadrul Ministerului Justiţiei funcţionează Direcţia Naţională de Probaţiune,
prin reorganizarea Direcţiei de probaţiune din Ministerul Justiţiei.
(2) Direcţia are personalitate juridică, buget şi patrimoniu proprii, autonomie
funcţională şi de decizie.
(3) Direcţia are sediul în municipiul Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5.
Schimbarea sediului se poate realiza prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 5 - Conducerea Direcţiei
(1) Activitatea Direcţiei este coordonată direct de către ministrul justiţiei.
(2) Direcţia este condusă de un director general, numit prin ordin al ministrului
justiţiei, în urma promovării unui concurs organizat în acest sens.
4
(3) Directorul general este numit pe o durată de 4 ani, cu posibilitatea obţinerii
consecutive, o singură dată, a unui nou mandat, în condiţiile legii.
(4) În activitatea de conducere, directorul general este sprijinit de 2 directori
generali adjuncţi numiţi prin ordin al ministrului justiţiei, în urma promovării unui
concurs organizat în acest sens.
(5) Prevederile alin. (3) se aplică în mod corespunzător directorilor generali
adjuncţi.
(6) Directorul general poate face parte din următoarele categorii de personal:
personal de probaţiune şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi
procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al
procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(7) Directorii generali adjuncţi pot face parte din următoarele categorii de personal:
procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi funcţionari publici.
(4) sunt stabilite prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 6 - Atribuţiile directorului general şi ale directorilor generali adjuncţi
(1) Directorul general conduce, reprezintă şi angajează Direcţia în raporturile cu
alte instituţii publice ori private, de la nivel central şi local, precum şi cu persoane
juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, în limita competenţelor stabilite de lege şi
de ministrul justiţiei.
(2) Directorul general controlează activitatea departamentelor Direcţiei şi a
structurilor teritoriale direct sau prin intermediul inspectorilor de probaţiune.
(3) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2), directorul general emite
decizii şi instrucţiuni şi răspunde, în faţa ministrului justiţiei, de buna funcţionare a
sistemului de probaţiune.
(4) Directorul general este ordonator terţiar de credite.
(5) Directorul general poate delega o parte din atribuţiile sale directorilor generali
adjuncţi.
(6) Directorii generali adjuncţi angajează şi reprezintă Direcţia în baza mandatului
expres dat prin decizia directorului general.
(7) Directorii generali adjuncţi conduc şi răspund de activitatea departamentelor pe
care le coordonează.
ART. 7 - Colegiul de conducere
(1) Pentru sprijinirea şi îmbunătăţirea procesului decizional, la nivelul Direcţiei se
organizează şi funcţionează Colegiul de conducere al Direcţiei, ca organ consultativ.
(2) Colegiul prevăzut la alin. (1) este format din directorul general al Direcţiei,
directorii generali adjuncţi, precum şi conducătorii departamentelor din Direcţie.
(3) Modalitatea de organizare şi funcţionare a Colegiului de conducere, precum şi
atribuţiile acestuia se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a
sistemului de probaţiune, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 8 - Consiliul consultativ
(1) Pe lângă Direcţie funcţionează Consiliul consultativ, ca organ consultativ,
denumit în continuare Consiliu, alcătuit din reprezentanţi ai sistemului de probaţiune
şi alte categorii de specialişti.
5
(2) Directorul general al Direcţiei este preşedintele Consiliului.
(3) Consiliul are ca scop elaborarea Strategiei naţionale în domeniul probaţiunii,
monitorizarea implementării acesteia, precum şi stabilirea altor măsuri referitoare la
îmbunătăţirea activităţii de probaţiune şi la cariera personalului de probaţiune.
(4) Consiliul se întruneşte semestrial sau ori de câte ori este nevoie, prin convocarea
directorului general.
(5) Activitatea şi componenţa Consiliului este reglementată prin ordin al ministrului
justiţiei.
ART. 9 - Organizarea departamentelor Direcţiei şi conducerea acestora
(1) Direcţia dispune de un aparat administrativ propriu, organizat la nivel de
direcţii, servicii şi birouri, denumite în continuare departamente.
(2) Organigrama Direcţiei este prevăzută în anexa nr. 1.
(3) Structura organizatorică la nivel de direcţii, servicii şi birouri, numărul
posturilor de conducere, precum şi alocarea personalului în departamente sunt stabilite
prin decizie a directorului general, emisă în temeiul şi pentru executarea prezentei
hotărâri.
(4) La nivelul Direcţiei pot fi înfiinţate prin decizie a directorului general grupuri de
lucru, inclusiv între diverse departamente, pentru realizarea unor lucrări sau operaţiuni
în domeniile de competenţă ale Direcţiei.
(5) Desemnarea reprezentanţilor Direcţiei în comisii, comitete, consilii şi alte
grupuri de colaborare sau decizie, naţionale ori internaţionale, în care este implicată
Direcţia se face prin decizie a directorului general.
(6) Directorii direcţiilor sunt numiţi prin decizie a directorului general, pe o
perioadă de 4 ani, în urma promovării unui concurs organizat în acest sens, cu
posibilitatea obţinerii unui nou mandat, în condiţiile legii.
(7) Şefii serviciilor şi ai birourilor din cadrul Direcţiei sunt numiţi prin decizie a
directorului general, în urma promovării unui concurs organizat în acest sens.
(7) sunt stabilite prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 10 - Atribuţiile direcţiilor, serviciilor şi birourilor din cadrul Direcţiei
(1) Atribuţiile aferente direcţiilor, serviciilor şi birourilor din cadrul Direcţiei,
precum şi atribuţiile şi răspunderile corespunzătoare funcţiilor de conducere din cadrul
Direcţiei se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de
probaţiune, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
(2) În subordinea directorului general funcţionează corpul de inspecţie, organizat la
nivel de serviciu.
(3) Atribuţiile corpului de inspecţie se exercită prin inspectorii de probaţiune şi se
stabilesc în conformitate cu principiul independenţei operaţionale.
(4) Atribuţiile şi răspunderile corespunzătoare posturilor din Direcţie se stabilesc
prin fişele de post.
ART. 11 - Personalul Direcţiei
(1) La nivelul Direcţiei îşi desfăşoară activitatea următoarele categorii de personal:
procurorilor potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, funcţionari publici şi personal contractual.
6
(2) Salarizarea personalului din Direcţie se realizează corespunzător reglementărilor
legale privind salarizarea angajaţilor din sistemul bugetar.
(3) În derularea activităţii, Direcţia poate colabora cu specialişti din alte domenii de
activitate, cu voluntari din rândul comunităţii, precum şi cu reprezentanţi ai societăţii
civile.
(4) Colaboratorii pot fi remuneraţi pentru activitatea desfăşurată, potrivit legii.
CAPITOLUL III
Organizarea şi funcţionarea structurilor teritoriale din sistemul de probaţiune
ART. 12 - Organizarea structurilor teritoriale de probaţiune

(1) Serviciile de probaţiune funcţionează în fiecare municipiu reşedinţă de judeţ şi
în municipiul Bucureşti, prin reorganizarea serviciilor de probaţiune de pe lângă
tribunale, fiind prevăzute în anexa nr. 2.
(2) Prin decizie a directorului general şi la propunerea şefilor serviciilor de
probaţiune pot fi înfiinţate sedii secundare ale serviciilor de probaţiune.
(3) Circumscripţia teritorială a fiecărui sediu secundar se stabileşte prin decizie a
directorului general, prin raportare la circumscripţiile teritoriale ale judecătoriilor.
(4) În structura organizatorică a serviciilor de probaţiune pot funcţiona
compartimente de specialitate pe domenii de activitate, denumite în continuare birouri,
înfiinţate prin decizie a directorului general, cu încadrarea în numărul de posturi alocat
fiecărui serviciu de probaţiune.
(5) Structura organizatorică la nivel de servicii de probaţiune şi sedii secundare,
precum şi alocarea personalului în serviciile de probaţiune, birouri şi sediile secundare
sunt stabilite prin decizie a directorului general, la propunerea şefului serviciului de
probaţiune.
(6) Atribuţiile şi competenţele aferente serviciilor de probaţiune şi sediilor
secundare se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de
probaţiune, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 13 - Conducerea serviciilor de probaţiune şi a sediilor secundare
(1) Serviciile de probaţiune sunt conduse de şefi serviciu.
(2) Birourile din cadrul serviciilor de probaţiune, precum şi sediile secundare sunt
conduse de şefi de birou.
(3) Şefii serviciilor de probaţiune şi şefii de birou sunt numiţi prin ordin al
ministrului justiţiei, pe o perioadă de 4 ani, în urma promovării unui concurs organizat
în acest sens, cu posibilitatea reînnoirii mandatului în aceleaşi condiţii.
(4) Condiţiile şi modalitatea de organizare a concursurilor prevăzute la alin. (3) sunt
stabilite prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
(5) Şeful serviciului de probaţiune conduce şi reprezintă serviciul în relaţia cu
Direcţia şi cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, cu
alte autorităţi, instituţii publice şi organizaţii centrale şi locale, precum şi cu persoane
juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, în limita competenţelor stabilite de lege şi
de directorul Direcţiei.
(6) Şeful serviciului de probaţiune emite decizii, instrucţiuni şi dispoziţii şi
răspunde faţă de conducerea Direcţiei de buna funcţionare a serviciului, de
7
implementarea la nivel local a direcţiilor strategice de acţiune în domeniul probaţiunii
şi de unificarea practicii.
(7) Şefii de birou se subordonează administrativ şi funcţional şefului serviciului de
probaţiune.
(8) Şefii de birou reprezintă serviciul de probaţiune în baza mandatului expres dat
prin decizia şefului serviciului.
(9) Şeful de birou emite dispoziţii şi instrucţiuni şi răspunde faţă de conducerea
Direcţiei şi a serviciului de probaţiune de buna funcţionare a compartimentului ori a
sediului secundar pe care îl conduce şi asigură respectarea prevederilor legale şi a
standardelor de performanţă în activitatea de probaţiune.
(10) Atribuţiile corespunzătoare funcţiilor de conducere se stabilesc prin
Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de probaţiune, aprobat prin
ordin al ministrului justiţiei.
ART. 14 - Personalul din serviciile de probaţiune şi sediile secundare
(1) În serviciile de probaţiune şi sediile secundare ale acestora îşi desfăşoară
activitatea următoarele categorii de personal de execuţie: personal de probaţiune,
funcţionari publici şi personal contractual.
(2) Şefii serviciilor de probaţiune şi şefii de birou pot face parte din următoarele
categorii de personal: personal de probaţiune, personal de specialitate juridică asimilat
judecătorilor şi procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi
(3) Atribuţiile şi răspunderile corespunzătoare posturilor din structurile teritoriale
de probaţiune se stabilesc prin fişele posturilor.
(4) Salarizarea personalului din serviciile de probaţiune şi sediile secundare se
realizează corespunzător reglementărilor legale privind salarizarea angajaţilor din
sistemul bugetar.
CAPITOLUL III1
Activitatea de probaţiune
SECŢIUNEA 1
Stabilirea competenţei
ART. 141 - Competenţa serviciului sau biroului de probaţiune

(1) În desfăşurarea activităţii de probaţiune, şeful serviciului sau, după caz, al
biroului de probaţiune verifică din oficiu competenţa structurii pe care o conduce.
(2) În cazul în care şeful serviciului sau al biroului de probaţiune constată că
serviciul sau biroul pe care îl conduce nu este competent din punct de vedere material
sau teritorial în exercitarea atribuţiilor specifice potrivit art. 32 alin. (2) - (5) din Legea
nr. 252/2013, cu modificările şi completările ulterioare, dispune trimiterea solicitării,
actului sau lucrării, pe cale administrativă, biroului sau serviciului de probaţiune
competent şi înştiinţează organul judiciar, persoana ori instituţia care l-a solicitat sau
înaintat.
(3) Prevederile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
solicitarea, actul sau lucrarea a fost greşit îndreptată la serviciul de probaţiune.
8
(4) Conflictul de competenţă dintre două birouri de probaţiune sau dintre două
servicii de probaţiune se rezolvă de către şeful ierarhic superior comun, care se
pronunţă în termen de 3 zile lucrătoare de la data sesizării, printr-o dispoziţie, care se
comunică birourilor sau, după caz, serviciilor de probaţiune.
(5) După soluţionarea conflictului de competenţă, potrivit alin. (4), biroul de
probaţiune sau serviciul de probaţiune care a fost învestit primul, însă a fost declarat
ca nefiind competent cu privire la soluţionarea solicitării ori pentru realizarea unui act
sau lucrări, va proceda potrivit alin. (2).
SECŢIUNEA a 2-a
Evaluarea minorilor
ART. 142 - Categorii de minori supuşi evaluării

Evaluarea minorilor se realizează pentru următoarele categorii de persoane:
a) inculpaţii care au săvârşit fapta în timpul minorităţii, indiferent de vârsta pe care
o au în momentul realizării evaluării;
b) persoanele care au săvârşit fapta în timpul minorităţii şi care se află în executarea
unei măsuri educative neprivative de libertate;
c) persoanele care au săvârşit fapta în timpul minorităţii şi care se află în executarea
unei măsuri educative privative de libertate.
§1. Evaluarea inculpaţilor minori
ART. 143 - Competenţa biroului de evaluare presentenţială

(1) Evaluarea inculpaţilor minori se realizează la solicitarea organului de urmărire
penală sau la solicitarea instanţei de judecată de către biroul de evaluare presentenţială
din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa
minorului.
(2) Pentru realizarea activităţii de evaluare a minorului care se află într-o unitate de
arest, centru educativ, centru de detenţie sau penitenciar, este competent biroul de
evaluare presentenţială din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
teritorială se află unitatea de arest, centrul educativ sau centrul de detenţie în care se
află minorul la data primirii solicitării de către serviciul de probaţiune. În cazul în care
inculpatul minor este deţinut într-o unitate de arest, întrevederea derulată în scopul
evaluării acestuia se va realiza la sediul respectivei unităţi.
(3) În situaţia prevăzută la alin. (2), atunci când unitatea de arest, centrul educativ
sau centrul de detenţie se află la o distanţă de maximum 100 de km de sediul
serviciului în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa minorului, competenţa
de a realiza evaluarea se stabileşte potrivit alin. (1).
(4) Rezultatul activităţii de evaluare se consemnează într-un document intitulat
(5) În situaţia prevăzută de art. 17027 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, instanţa de judecată va solicita serviciului de probaţiune
întocmirea unui raport de evaluare.
9
(6) Raportul prevăzut la alin. (5) are structura prevăzută la art. 149 sau la art. 1422,
după caz.
ART. 144 - Verificarea competenţei şi alocarea cazului
(1) După primirea solicitării de întocmire a referatului de evaluare, şeful serviciului
sau, după caz, şeful biroului de evaluare presentenţială verifică, din oficiu, competenţa
materială şi teritorială a biroului de probaţiune şi desemnează un consilier responsabil
de caz.
(2) În cazul prevăzut la art. 141 alin. (2), în situaţia trimiterii solicitării pe cale
administrativă biroului sau serviciului de probaţiune competent, termenul prevăzut de
art. 33 alin. (3) din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se
calculează de la data primirii solicitării de către serviciul competent.
ART. 145 - Etapele întocmirii referatului de evaluare
După alocarea cazului, consilierul de probaţiune desemnat să întocmească referatul
de evaluare procedează după cum urmează:
a) stabileşte locul, data şi ora primei întrevederi cu inculpatul minor, precum şi cu
părintele acestuia sau, după caz, cu tutorele, curatorul ori persoana sau reprezentantul
instituţiei căreia i s-a încredinţat îngrijirea şi supravegherea minorului;
b) derulează prima întrevedere cu inculpatul minor şi cu părintele acestuia sau, după
caz, cu tutorele, curatorul ori cu persoana sau reprezentantul instituţiei căreia i s-au
încredinţat îngrijirea şi supravegherea minorului;
c) stabileşte, în funcţie de particularităţile cazului, şi alte întrevederi cu minorul şi
cu părintele acestuia sau, după caz, cu tutorele, curatorul ori cu persoana sau
reprezentantul instituţiei căreia i s-au încredinţat îngrijirea şi supravegherea minorului;
d) în situaţia în care, din motive obiective, întrevederile prevăzute la lit. c) nu pot
avea loc, informaţii suplimentare pot fi obţinute şi telefonic;
e) pentru realizarea evaluării, consilierul de probaţiune responsabil de caz identifică
şi contactează persoanele şi instituţiile care ar putea furniza informaţii utile despre
minor, nivelul instrucţiei şcolare, comportamentul acestuia, mediul social şi familial,
starea de sănătate şi eventualele probleme de adicţie;
f) atunci când consideră necesar, solicită date suplimentare pentru întocmirea
referatului de evaluare potrivit prevederilor art. 146 alin. (3) - (9);
g) pe baza informaţiilor obţinute, întocmeşte referatul de evaluare şi îl supune spre
analiză şi avizare şefului biroului de evaluare presentenţială.
ART. 146 - Surse de informaţii pentru referatul de evaluare
(1) Referatul de evaluare are caracter personal şi este întocmit de consilierul de
probaţiune, în baza uneia sau mai multor întrevederi cu inculpatul minor şi cu părinţii
acestuia sau, după caz, cu tutorele, persoana sau reprezentantul instituţiei căreia i s-au
încredinţat îngrijirea şi supravegherea minorului.
(2) Consilierul de probaţiune poate contacta, în funcţie de caz, şi alte surse de
informaţii considerate relevante pentru întocmirea referatului de evaluare, precum alţi
membri ai familiei, şcoala sau unitatea la care minorul desfăşoară o activitate
lucrativă, precum şi orice alte instituţii sau persoane care ar putea oferi informaţii utile
pentru întocmirea referatului de evaluare.
(3) Pentru realizarea anumitor evaluări sau verificări ori a altor lucrări necesare
pentru finalizarea referatului de evaluare, biroul de probaţiune competent se poate
adresa unui alt birou de probaţiune din cadrul aceluiaşi serviciu sau din cadrul unui alt
10
serviciu de probaţiune, care are posibilitatea să le efectueze, atunci când sursa de
informaţii se află în raza acestuia de competenţă.
(4) Solicitarea realizată potrivit alin. (3) pentru efectuarea unor evaluări, verificări
sau a altor lucrări necesare pentru finalizarea referatului de evaluare trebuie să conţină
datele de identificare ale cazului, lămuriri referitoare la îndeplinirea actului sau
lucrării respective, precum şi termenul până la care este necesar răspunsul.
(5) În situaţia prevăzută la alin. (3), se vor arăta unităţile tematice ale interviului,
cuprinzând posibile întrebări ce trebuie adresate persoanei. Consilierul de probaţiune
care efectuează evaluarea sau verificarea poate pune şi alte întrebări sau poate aborda
şi alte aspecte, dacă necesitatea acestora rezultă din derularea întrevederii.
(6) Pentru completarea datelor necesare evaluării, consilierul de probaţiune poate
colabora cu specialişti din comunitate, în funcţie de particularităţile cazului.
(7) Când solicitarea datelor de la specialiştii din comunitate se face în scris, biroul
de evaluare presentenţială va proceda potrivit alin. (4).
(8) În situaţiile prevăzute la alin. (6) şi (7), instituţiile şi organizaţiile în evidenţa
cărora s-a aflat sau se află minorul pentru îngrijire, tratament, protecţie socială sau
educaţie pun la dispoziţia consilierului de probaţiune informaţiile relevante pentru
procesul de evaluare, în termen de 7 zile de la data primirii solicitării.
(9) În cazul în care referatul de evaluare este solicitat pentru un minor străin,
consilierul de probaţiune contactează structura teritorială pentru imigrări, în vederea
obţinerii datelor referitoare la persoana acestuia şi la situaţia şederii pe teritoriul
României. Datele obţinute se consemnează în cuprinsul referatului de evaluare.
ART. 147 - Convocarea inculpatului minor
(1) În vederea convocării inculpatului minor, consilierul de probaţiune responsabil
de caz procedează după cum urmează:
a) transmite minorului o convocare de a se prezenta la sediul biroului de probaţiune,
precizând data şi ora stabilite pentru întrevedere, locul întrevederii, datele de contact
ale biroului de probaţiune, precum şi numele consilierului de probaţiune responsabil
de caz;
b) specifică în conţinutul convocării necesitatea însoţirii minorului de către unul
dintre părinţii acestuia sau, după caz, de către tutorele ori persoana sau reprezentantul
instituţiei căreia i-au fost încredinţate îngrijirea şi supravegherea minorului;
c) atunci când stabileşte pentru desfăşurarea întrevederii un alt loc decât sediul
serviciului de probaţiune, consilierul de probaţiune menţionează în conţinutul
convocării adresa respectivului loc, precum şi alte informaţii necesare;
d) stabileşte datele prevăzute la lit. a) astfel încât să permită minorului şi
însoţitorului său deplasarea în timp util la sediul serviciului de probaţiune sau la locul
stabilit pentru desfăşurarea activităţii de evaluare.
(2) Desfăşurarea întrevederii cu minorul nu este împiedicată de inexistenţa sau
neprezentarea persoanelor prevăzute la alin. (1) lit. b).
(3) Convocarea se face prin: scrisoare recomandată cu confirmare de primire, agenţi
procedurali, personal al serviciului de probaţiune, convorbire telefonică consemnată
ulterior în scris, prin notă telefonică, poştă electronică sau prin orice alt mijloc ce
asigură dovada primirii convocării.
11
ART. 148 - Informaţii cuprinse în referatul de evaluare
(1) Referatul de evaluare întocmit pentru inculpatul minor are rolul de a sprijini
organul judiciar în dispunerea şi individualizarea măsurilor educative.
(2) Referatul de evaluare cuprinde date privind persoana minorului, mediul familial
şi social al acestuia, nivelul educaţional sau de formare profesională, conduita
generală şi analiza comportamentului infracţional, precum şi riscul de săvârşire a unor
infracţiuni.
(3) Referatul de evaluare poate face referire şi la starea de sănătate a minorului, la
nivelul său de dezvoltare morală şi intelectuală, în măsura în care acestea au influenţat
comportamentul infracţional.
(4) Referatul de evaluare conţine propuneri motivate referitoare la măsura educativă
considerată a fi potrivită pentru minor, la natura şi durata programelor de reintegrare
socială, precum şi la alte obligaţii care pot fi impuse acestuia, în scopul reducerii
riscului de săvârşire a unor infracţiuni.
ART. 149 - Structura şi formatul referatului de evaluare
(1) Referatul de evaluare trebuie să fie redactat într-o manieră obiectivă, clară şi
coerentă.
(2) Structura şi formatul referatului de evaluare pentru inculpatul minor sunt
stabilite în anexa nr. 3.
(3) Referatul de evaluare pentru inculpatul minor cuprinde următoarele capitole:
a) introducere;
b) sursele de informaţii;
c) date privind persoana minorului;
d) riscul de săvârşire a unor infracţiuni;
e) concluzii şi propuneri.
(4) După completarea datelor cuprinse în introducere, celelalte capitole ale
referatului de evaluare sunt prezentate pe scurt, evitându-se pe cât posibil folosirea
unor termeni de specialitate sau a unor exprimări care ar face dificilă înţelegerea
conţinutului referatului de evaluare.
(5) Referatul de evaluare poartă pe prima pagină, în colţul din stânga sus, antetul
serviciului de probaţiune, iar în colţul din dreapta sus, menţiunea "Operator de date cu
caracter personal", codul de identificare aferent, precum şi menţiunea "Strict
confidenţial după completare".
(6) Referatul de evaluare se întocmeşte în două exemplare, fiecare exemplar fiind
ştampilat pe ultima pagină şi semnat de către şeful biroului de evaluare presentenţială,
respectiv de către consilierul de probaţiune care l-a întocmit. Un exemplar al
referatului de evaluare se înaintează organului judiciar, iar un exemplar se păstrează în
(7) Fiecare pagină a referatului de evaluare se numerotează, menţionându-se
numărul de ordine al paginii şi, la finalul documentului, numărul total de pagini.
(8) În cazul în care în conţinutul referatului de evaluare rămân pagini sau spaţii
libere, acestea se vor bara după întocmirea referatului de evaluare.
ART. 1410 - Capitolul "Introducere"
Capitolul "Introducere" cuprinde următoarele informaţii: numele, prenumele, data şi
locul naşterii minorului, adresa de domiciliu sau adresa unde locuieşte, infracţiunea
săvârşită, organul judiciar care a solicitat referatul, numărul dosarului penal, termenul
12
de judecată, numărul şi data înregistrării solicitării, termenul de predare către organul
judiciar, precum şi numele şi prenumele consilierului de probaţiune care a întocmit
referatul.
ART. 1411 - Capitolul "Sursele de informaţii"
(1) Sursele de informaţii care au fost utilizate pentru întocmirea referatului de
evaluare sunt prezentate sintetic, avându-se în vedere atât persoanele cu care au avut
loc întrevederi, cât şi eventualele documente consultate.
(2) Pentru fiecare persoană contactată în vederea obţinerii de informaţii se vor face
următoarele precizări: numele şi prenumele persoanei, precum şi legătura acesteia cu
minorul inculpat, numărul de întrevederi sau convorbiri avute, data şi locul acestora,
refuzul de cooperare sau eventualele îndoieli privind acurateţea informaţiilor.
(3) Capitolul "Surse de informaţii" va cuprinde şi menţiuni privind sursele de
informaţii la care nu a fost posibil accesul şi demersurile realizate pentru contactarea
sau accesarea acestora.
ART. 1412 - Capitolul "Date privind persoana minorului"
(1) Datele privind persoana inculpatului minor se referă la:
a) mediul familial şi social;
b) starea de sănătate şi adicţii;
c) evoluţia şcolară şi nivelul pregătirii profesionale;
d) analiza comportamentului infracţional.
(2) Datele privind mediul familial fac referire la aspecte precum: condiţiile în care
s-a dezvoltat minorul, persoanele în întreţinerea cărora se află sau pe care le are în
întreţinere şi modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle referitoare la creşterea,
educarea, supravegherea şi îndrumarea minorului, relaţiile existente în cadrul familiei,
situaţia veniturilor şi modul în care acestea acoperă nevoile familiei, atitudinea
membrilor familiei faţă de comportamentul minorului, valorile promovate, reţeaua
socială şi legătura între sistemul relaţional al minorului şi infracţiune, dacă este cazul.
(3) Datele referitoare la eventualele adicţii sau dependenţe fac referire la aspecte
precum: tipul acestora şi la istoricul medical al inculpatului minor şi al membrilor
familiei, dacă aceste informaţii prezintă relevanţă în raport cu situaţia minorului.
(4) Datele privind evoluţia şcolară şi nivelul pregătirii profesionale fac referire la
aspecte precum: situaţia şcolară sau profesională actuală, la istoricul pregătirii,
oportunităţile sau restricţiile legate de procesul de educaţie şi pregătire.
(5) Analiza comportamentului infracţional cuprinde referiri la aspecte precum:
trecutul infracţional, respectiv la tipul infracţiunii sau infracţiunilor săvârşite în trecut
şi decizia organului judiciar referitoare la acestea, precum şi la modalitatea de
săvârşire a infracţiunii sau infracţiunilor pentru care a fost solicitat referatul, la factorii
care au influenţat comportamentul infracţional ce face obiectul cauzei penale în curs,
respectiv la atitudinea faţă de victimă şi faţă de comportamentul infracţional.
(6) Referatul de evaluare poate face referiri şi la starea de sănătate, evoluţia
minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral şi intelectual, în măsura în care
aceasta a influenţat sau poate influenţa comportamentul infracţional.
(7) În cazul în care unui minor i se întocmesc mai multe referate de evaluare pe
parcursul derulării procesului penal, în capitolul referitor la datele despre persoana
minorului se va face referire la schimbările intervenite în situaţia minorului şi evoluţia
sociocomportamentală a acestuia între momentele evaluărilor.
13
ART. 1413 - Capitolul "Riscul de săvârşire a unor infracţiuni"
Capitolul privind riscul de săvârşire a unor infracţiuni face referire la factorii
inhibitori şi factorii favorizanţi ai comportamentului infracţional şi cuprinde estimarea
nivelului de risc, precum şi tendinţele acestuia în funcţie de factorii identificaţi.
ART. 1414 - Capitolul "Concluzii şi propuneri"
(1) Capitolul final conţine propuneri motivate referitoare la natura şi durata
programelor de reintegrare socială care se recomandă a fi aplicate, precum şi referiri
cu privire la obligaţiile care pot fi impuse minorului, în scopul reducerii riscului
săvârşirii unor infracţiuni.
(2) Menţiunile cu privire la programele prevăzute la alin. (1) pot conţine şi detalii
privind oportunitatea aplicării unui program de reintegrare, în acord cu nevoile
minorului, precum şi disponibilitatea unui astfel de program la nivelul comunităţii,
condiţii în care se face referire şi cu privire la durata acestuia.
(3) Capitolul final conţine propuneri cu privire la măsura educativă considerată a fi
potrivită pentru minor, în corelaţie cu propunerile prevăzute la alin. (1) şi (2).
ART. 1415 - Întocmirea referatului de evaluare în situaţia refuzului minorului
de a colabora
(1) În cazul în care minorul pentru care s-a solicitat întocmirea referatului de
evaluare nu colaborează la realizarea acestuia, consilierul de probaţiune îi va solicita o
declaraţie în acest sens, pe care o va ataşa referatului de evaluare.
(2) În cazul în care minorul refuză să scrie, nu ştie sau nu poate să scrie, declaraţia
prevăzută la alin. (1) poate fi scrisă de părintele acestuia sau, după caz, de tutorele,
curatorul ori persoana sau reprezentantul instituţiei căreia i-au fost încredinţate
îngrijirea şi supravegherea minorului.
(3) În cazul în care persoanele menţionate la alin. (1) şi (2) refuză să scrie, nu ştiu
sau nu pot să scrie, consilierul de probaţiune consemnează acest lucru în cuprinsul
referatului de evaluare.
ART. 1416 - Conţinutul capitolului "Riscul de săvârşire a unor infracţiuni" şi
al capitolului "Concluzii şi propuneri" în caz de refuz de colaborare a minorului
(1) În situaţia prevăzută la art. 1415, consilierul de probaţiune, ţinând seama de
refuzul de colaborare, evidenţiază în conţinutul capitolului "Riscul de săvârşire a unor
infracţiuni", atitudinea inculpatului minor cu privire la faptă, precum şi gradul de
asumare a consecinţelor comportamentului infracţional, fără a evalua riscul de
săvârşire a unor infracţiuni, dacă nu dispune de suficiente informaţii.
(2) În situaţia în care minorul refuză colaborarea, în capitolul "Concluzii şi
propuneri" consilierul de probaţiune nu face referire la aspectele menţionate la art.
1414, dacă nu dispune de suficiente informaţii.
ART. 1417 - Situaţia în care inculpatul minor nu poate fi găsit
(1) În cazul în care inculpatul minor nu este găsit, este plecat din ţară ori locuieşte
în alt stat şi întrevederea de evaluare nu poate fi realizată, consilierul de probaţiune
informează printr-o adresă organul judiciar despre imposibilitatea întocmirii
referatului de evaluare.
(2) În adresa de informare prevăzută la alin. (1), consilierul de probaţiune face
menţiuni despre toate datele obţinute, demersurile efectuate pentru contactarea
minorului, inclusiv cele referitoare la colaborarea cu organele de poliţie şi cu membrii
familiei minorului sau cu alte surse relevante.
14
(3) Dovezile obţinute în cursul demersurilor de contactare a minorului vor fi ataşate
adresei de informare a organului judiciar.
ART. 1418 - Termenul pentru realizarea referatului
Consilierul de probaţiune responsabil de caz întocmeşte referatul de evaluare şi îl
înaintează organului judiciar în termen de 21 de zile de la primirea solicitării de către
biroul sau serviciul de probaţiune.
§2. Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative neprivative

de libertate
ART. 1419 - Biroul competent

(1) Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate se realizează de către consilierul manager de caz care îşi desfăşoară
activitatea în biroul de supraveghere din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie teritorială se află locuinţa minorului.
(2) După primirea solicitării de întocmire a referatului de evaluare, şeful biroului de
supraveghere verifică, din oficiu, competenţa materială şi teritorială a biroului de
probaţiune şi alocă solicitarea consilierului de probaţiune manager de caz.
ART. 1420 - Situaţii în care se realizează evaluarea
(1) Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat cu
executarea sau, după caz, la iniţiativa consilierului de probaţiune manager de caz în
următoarele situaţii:
a) atunci când, pe durata executării unei măsuri educative neprivative de libertate,
au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor, prin impunerea de noi
executării unora dintre obligaţii;
b) când, pe durata executării unei măsuri educative neprivative de libertate,
persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare sau nu îşi îndeplineşte
obligaţiile.
(3) Referatul de evaluare pentru minorul care se află în executarea unei măsuri
educative neprivative de libertate se întocmeşte şi se înaintează judecătorului delegat
sau instanţei în termen de 14 zile de la data primirii solicitării.
(4) Referatul de evaluare întocmit la iniţiativa consilierului de probaţiune manager
de caz îndeplineşte şi rolul de act de sesizare a organului judiciar.
ART. 1421 - Surse de informaţii pentru referatul de evaluare
(1) Referatul de evaluare are caracter personal şi este întocmit de consilierul de
probaţiune care este manager de caz pentru minorul evaluat, în baza datelor existente
la dosarul de probaţiune, care se completează cu informaţiile prevăzute la art. 146.
(2) Prevederile art. 143 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
ART. 1422 - Date cuprinse în referatul de evaluare
(1) Referatul de evaluare pentru minorul care se află în executarea unei măsuri
educative neprivative de libertate se întocmeşte utilizând informaţiile avute la
15
dispoziţie în cuprinsul dosarului de probaţiune despre comportamentul minorului pe
durata termenului de supraveghere.
(2) Referatul are structura prevăzută în anexa nr. 4 şi conţine şi informaţii despre
modul în care părinţii, tutorele sau instituţia ori persoana în supravegherea ori
îngrijirea căreia a fost încredinţat minorul au contribuit la respectarea de către acesta a
obligaţiilor impuse de instanţa de judecată şi a programului stabilit de consilierul de
probaţiune, precum şi informaţii referitoare la modul în care aceste persoane sau
instituţia legal însărcinată cu supravegherea sau îngrijirea minorului au colaborat cu
(3) Pentru minorii aflaţi în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate, capitolul referitor la datele despre persoana minorului se completează, dacă
este cazul, prin raportare la tipul şi temeiul propunerii de modificare, eliminare sau
adăugare a obligaţiilor. În cazul în care unui minor i se întocmesc mai multe referate
de evaluare presentenţială sau referate pe parcursul executării măsurii educative,
datele despre persoana minorului se actualizează în mod corespunzător.
(4) Capitolul IV "Comportamentul pe perioada executării măsurii educative/Riscul
de săvârşire a unor infracţiuni" conţine informaţii precum: comportamentul pe
perioada executării măsurii educative, modul în care minorul a executat obligaţiile
stabilite de instanţa de judecată în sarcina sa şi a respectat programul stabilit de
serviciul de probaţiune şi modul în care acesta a colaborat cu persoanele ori instituţiile
implicate în procesul său de îndreptare comportamentală.
(5) În capitolul V "Concluzii şi propuneri", în funcţie de caz, consilierul de
probaţiune face propuneri motivate referitoare la obligaţia sau obligaţiile care se
impun a fi modificate, eliminate sau adăugate.
(6) Pentru minorii aflaţi în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate, capitolul referitor la datele privind persoana minorului, prevăzut la art.
14^12 se completează, dacă este cazul, prin raportare la tipul şi temeiul propunerii ori
al sesizării. În cazul în care unui minor i se întocmesc mai multe referate de evaluare
presentenţială sau mai multe referate pe parcursul executării măsurii educative, datele
despre persoana minorului se actualizează în mod corespunzător.
(7) Prevederile art. 149 – 1414 se aplică în mod corespunzător şi în cazul referatelor
de evaluare întocmite pentru minorii aflaţi în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate.
ART. 1423 - Participarea serviciului de probaţiune la judecarea minorilor, în
vederea sprijinirii instanţei de judecată în procesul de individualizare a
măsurilor educative
(1) În aplicarea prevederilor art. 508 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de a se
prezenta la judecarea minorului aparţine biroului de evaluare presentenţială din cadrul
serviciului de probaţiune de la locuinţa minorului.
(2) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune, prezent la
judecarea minorului, procedează, în mod corespunzător, potrivit dispoziţiilor art. 47
din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) După primirea citaţiei, în vederea prezentării la judecarea minorului, şeful
biroului de evaluare prevăzut la alin. (1) deleagă consilierul de probaţiune care a
întocmit referatul de evaluare sau, în cazul în care acesta nu poate participa la judecată
16
din motive obiective, deleagă un alt consilier de probaţiune sau înştiinţează instanţa cu
privire la imposibilitatea asigurării participării unui reprezentant al serviciului de
probaţiune.
(4) Potrivit art. 32 alin. (6) din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările
ulterioare, în situaţia în care serviciul de probaţiune de la locuinţa minorului nu se află
în circumscripţia teritorială a instanţei care judecă cauza, acesta poate solicita
serviciului de probaţiune din circumscripţia instanţei respective să asigure participarea
la judecată.
(5) Neprezentarea la judecata minorului a consilierului de probaţiune delegat nu
împiedică derularea procedurii.
§3. Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative privative de

libertate
ART. 1424 - Biroul competent şi situaţiile în care acesta realizează evaluarea

Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative privative de libertate
într-un centru educativ sau de detenţie se realizează de către biroul pentru relaţia cu
unităţile penitenciare din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
teritorială se află centrul educativ sau de detenţie.
ART. 1425 - Situaţii în care se realizează evaluarea
(1) Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative privative de
libertate se realizează în următoarele situaţii:
a) la înlocuirea unei măsuri educative privative de libertate cu măsura educativă a
asistării zilnice;
b) la acordarea liberării dintr-un centru educativ, centru de detenţie sau penitenciar.
(2) Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative privative de
libertate se realizează potrivit dispoziţiilor art. 146 şi 179 din Legea nr. 254/2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 1426 - Surse de informaţii
(1) Pentru întocmirea evaluării prevăzute la art. 1425, consilierul de probaţiune
consultă referatul de evaluare presentenţial, atunci când acesta există, dosarul
minorului şi/sau solicită datele necesare de la centrul educativ, de la centrul de
detenţie sau de la penitenciar, care are obligaţia să le comunice în termen de 5 zile.
(2) Serviciul de probaţiune competent să întocmească referatul de evaluare
colaborează cu personalul locului de deţinere, precum şi cu serviciul de probaţiune în
a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa minorului, pentru identificarea
resurselor sociofamiliale ce pot fi utilizate în procesul de îndreptare comportamentală
a acestuia.
(3) Prevederile art. 143 alin. (5) şi ale art. 146 se aplică în mod corespunzător.
ART. 1427 - Procedura evaluării
(1) În vederea întocmirii evaluării, centrul educativ, respectiv centrul de detenţie are
obligaţia de a informa serviciul de probaţiune, cu cel puţin 14 zile înainte, cu privire la
data la care situaţia persoanei va fi analizată de către consiliul educativ sau comisia
din centrul de detenţie.
17
(2) Rezultatul evaluării întocmite în situaţiile prevăzute la alin. (1) constă în
recomandări cu privire la obligaţiile prevăzute de art. 121 din Legea nr. 286/2009
privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, pe care instanţa le
poate impune.
(3) Rezultatul evaluării prevăzute la alin. (2) se prezintă la lucrările comisiei din
centrul de detenţie, respectiv ale consiliului educativ de la nivelul centrului educativ şi
se anexează la procesul-verbal ce urmează a fi înaintat instanţei de judecată.
SECŢIUNEA a 3-a
Evaluarea persoanelor majore
ART. 1428 - Categorii de persoane supuse evaluării

Evaluarea persoanelor majore se realizează pentru:
a) inculpaţii majori;
b) persoanele majore faţă de care instanţa a dispus: amânarea aplicării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată;
c) persoanele majore aflate în executarea unei pedepse privative de libertate.
§1. Evaluarea inculpaţilor majori
ART. 1429 - Competenţa biroului de evaluare presentenţială

(1) Evaluarea inculpaţilor majori se realizează de către biroul de evaluare
presentenţială din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială
se află locuinţa inculpatului, fie la solicitarea procurorului, fie la solicitarea instanţei
de judecată.
(2) Pentru realizarea evaluării persoanei care se află într-o unitate de arest sau
unitate penitenciară este competent biroul de evaluare presentenţială din cadrul
serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află unitatea de arest
sau unitatea penitenciară în custodia căreia se găseşte persoana la data primirii
solicitării de către serviciul de probaţiune.
(3) În situaţia prevăzută la alin. (2), atunci când unitatea de arest sau unitatea
penitenciară se află la o distanţă de maximum 100 km de sediul serviciului în a cărui
circumscripţie teritorială se află locuinţa persoanei, competenţa de a realiza evaluarea
se stabileşte potrivit alin. (1).
raport de evaluare.
(5) În situaţia prevăzută de art. 17027 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată va solicita serviciului de
probaţiune întocmirea unui raport de evaluare.
(6) Raportul prevăzut la alin. (5) are, după caz, structura prevăzută de art. 1433 sau
1439, după caz.
ART. 1430 - Alocarea cazului, etapele întocmirii raportului şi convocarea
persoanei
(1) După primirea solicitării de întocmire a raportului de evaluare, şeful biroului
evaluare presentenţială verifică, din oficiu, competenţa materială şi teritorială a
biroului de probaţiune şi desemnează un consilier responsabil de caz.
18
(2) Consilierul de probaţiune desemnat să întocmească raportul de evaluare
procedează potrivit prevederilor art. 145.
(3) Prevederile art. 147 privind convocarea inculpatului minor se aplică în mod
corespunzător.
ART. 1431 - Date cuprinse în raportul de evaluare
(1) Raportul de evaluare a inculpatului major cuprinde date referitoare la trecutul
infracţional, responsabilităţile familiale şi sociale ale persoanei, evoluţia educaţională
şi profesională, conduita generală în familie, în comunitate, la locul de muncă, analiza
comportamentului infracţional, riscul de săvârşire a unor infracţiuni, precum şi orice
alte date relevante pentru situaţia persoanei.
(2) Raportul de evaluare poate face referire şi la starea de sănătate a persoanei, la
nivelul său de dezvoltare morală şi intelectuală, în măsura în care aceste elemente au
influenţat comportamentul infracţional.
(3) Raportul de evaluare conţine propuneri motivate privind măsurile considerate
oportune din perspectiva reducerii riscului de săvârşire a unor infracţiuni.
ART. 1432 - Sursele de informaţii pentru raportul de evaluare
(1) Raportul de evaluare are caracter personal şi este întocmit de consilierul de
probaţiune, în baza uneia sau mai multor întrevederi cu inculpatul.
(2) Consilierul de probaţiune contactează, în funcţie de caz, sursele de informaţii
considerate relevante pentru întocmirea raportului de evaluare: membrii familiei,
reprezentanţi ai instituţiilor din comunitate, persoane de la locul de muncă ori de la
unitatea sau instituţia de învăţământ ori de la furnizorul de formare profesională, în
măsura în care inculpatul major este înscris într-o astfel de formă de pregătire, precum
şi orice alte persoane care ar putea oferi informaţii utile pentru întocmirea raportului
de evaluare.
(3) Prevederile art. 146 alin. (3) - (9) se aplică în mod corespunzător.
ART. 1433 - Structura şi formatul raportului de evaluare
(1) Raportul de evaluare a persoanei majore cuprinde următoarele capitole:
a) introducere;
b) sursele de informaţii;
c) date privind persoana inculpată;
d) riscul de săvârşire a unor infracţiuni;
e) concluzii şi propuneri.
(2) Raportul de evaluare trebuie să fie obiectiv, iar redactarea lui să se realizeze
într-o manieră clară şi coerentă.
(3) Structura şi formatul raportului de evaluare întocmit pentru inculpatul major, în
etapa presentenţială, sunt stabilite în anexa nr. 5.
(4) Prevederile art. 149 alin. (4) - (8), art. 1410 şi art. 1411 se aplică în mod
corespunzător.
ART. 1434 - Capitolul "Date privind persoana inculpată"
(1) Date privind persoana inculpată pentru care s-a solicitat întocmirea raportului se
referă la:
a) mediul familial şi social;
b) starea de sănătate şi adicţii;
c) evoluţia şi nivelul pregătirii profesionale;
d) analiza comportamentului infracţional.
19
(2) Datele privind mediul familial fac referire la aspecte precum: condiţiile de trai,
persoanele aflate în întreţinere, relaţiile existente în cadrul familiei, situaţia veniturilor
şi modul în care acestea acoperă nevoile familiei, atitudinea membrilor familiei faţă de
comportamentul persoanei, valorile promovate, reţeaua socială şi legătura între
sistemul relaţional al persoanei, dacă este cazul.
(3) Datele privind starea de sănătate şi problemele de adicţie fac referire la aspecte
precum: istoricul medical şi eventuale dependenţe ale inculpatului şi ale membrilor
familiei, dacă aceste informaţii prezintă relevanţă în raport cu situaţia inculpatului.
(4) În cazul inculpaţilor majori, datele privind evoluţia şi nivelul pregătirii
profesionale fac referire la informaţii precum: situaţia profesională actuală, nivelul
studiilor, istoricul pregătirii, oportunităţi sau restricţii legate de evoluţia profesională.
(5) Analiza comportamentului infracţional cuprinde referiri la diferite aspecte
precum: trecutul infracţional, tipul infracţiunii sau infracţiunilor săvârşite în trecut şi
decizia organului judiciar, la modalitatea de săvârşire a prezentei infracţiuni, factorii
care au influenţat comportamentul infracţional ce face obiectul cauzei penale în curs,
respectiv la atitudinea faţă de victimă şi faţă de comportamentul infracţional.
ART. 1435 - Capitolul "Riscul de săvârşire a unor infracţiuni" şi capitolul
"Concluzii şi propuneri"
(1) Capitolul privind riscul de săvârşire a unor infracţiuni face referire la factorii
inhibitori şi factorii favorizanţi ai comportamentului infracţional identificaţi din
evaluarea persoanei, precum şi la nivelul estimat al riscului.
(2) Capitolul final cuprinde propuneri motivate privind măsurile considerate
potrivite din perspectiva evaluării realizate, pentru reducerea riscului de a săvârşi noi
infracţiuni.
ART. 1436 - Termenul de întocmire şi predare a raportului
(1) Consilierul de probaţiune responsabil de caz înaintează organului judiciar
raportul de evaluare întocmit pentru inculpatul major, în termen de 21 de zile de la
primirea solicitării.
(2) În situaţia în care persoana refuză să colaboreze sau nu este găsită, se aplică, în
mod corespunzător, prevederile art. 1415 – 1417.
§2. Evaluarea persoanelor majore aflate în executarea unei măsuri sau pedepse
neprivative de libertate
ART. 1437- Biroul competent

Evaluarea persoanelor majore aflate în executarea unei pedepse neprivative de
libertate se realizează din oficiu sau la solicitarea instanţei ori a judecătorului delegat
cu executarea de către un consilier de probaţiune care îşi desfăşoară activitatea în
biroul de supraveghere sau în biroul pentru executarea pedepsei amenzii prin muncă
neremunerată în folosul comunităţii din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie teritorială se află locuinţa persoanei.
ART. 1438 - Situaţiile şi termenul în care se realizează evaluarea
(1) Evaluarea persoanelor aflate în supravegherea serviciului de probaţiune se
realizează în următoarele situaţii:
20
a) dacă, pe durata termenului de supraveghere, au intervenit motive care justifică fie
condiţiilor de executare existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţii;
b) dacă, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi
revin;
c) dacă persoana supravegheată nu a îndeplinit integral obligaţiile civile cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
raport de evaluare.
instanţa de judecată, raportul de evaluare prevăzut la alin. (2) se întocmeşte în termen
de 14 zile de la data primirii solicitării la serviciul de probaţiune.
(4) Raportul de evaluare prevăzut la alin. (2) şi întocmit la iniţiativa consilierului de
probaţiune manager de caz îndeplineşte rolul de act de sesizare a organului judiciar.
ART. 1439 - Structura raportului de evaluare
(1) Raportul întocmit în cazul persoanei aflate în executarea unei măsuri sau
pedepse neprivative de libertate are structura prevăzută în anexa nr. 6.
(2) Capitolul referitor la datele despre persoana supravegheată se completează, dacă
este cazul, prin raportare la tipul şi temeiul propunerii de modificare, eliminare sau
adăugare a obligaţiilor. În cazul în care pentru o persoană se întocmesc mai multe
rapoarte de evaluare presentenţială sau rapoarte pe perioada supravegherii, datele
privind persoana se actualizează în mod corespunzător.
(3) Capitolul IV "Comportamentul pe perioada executării sancţiunii/Riscul de
săvârşire a unor infracţiuni" conţine informaţii precum: comportamentul pe perioada
executării, modul în care persoana a colaborat cu instituţiile şi persoanele implicate în
procesul său de resocializare pe perioada executării măsurii ori pedepsei.
(4) În cazul raportului întocmit pe durata termenului de supraveghere în scopul
modificării ori încetării unora dintre obligaţii sau al impunerii de noi obligaţii, în
capitolul Concluzii şi propuneri, consilierul de probaţiune face propuneri motivate
referitoare la obligaţia sau obligaţiile care se impun a fi menţinute, modificate,
încetate sau adăugate.
ART. 1440 - Informaţii cuprinse în raportul de evaluare
Prevederile art. 1422 alin. (6) şi ale art. 1430 – 1435 se aplică în mod corespunzător şi
în cazul rapoartelor de evaluare întocmite în cazul persoanelor aflate în executarea
unei măsuri sau pedepse neprivative de libertate.
§3. Evaluarea persoanelor majore aflate în executarea unei pedepse privative

de libertate
ART. 1441 - Procedura de evaluare a persoanei private de libertate

(1) Pentru realizarea activităţii de evaluare a persoanei care se află în executarea
unei pedepse privative de libertate şi care fiind propusă pentru liberare condiţionată
are un rest de pedeapsă rămas de executat, de 2 ani sau mai mare, este competent
biroul pentru relaţia cu unităţile penitenciare din cadrul serviciului de probaţiune în a
cărui circumscripţie teritorială se află locul de deţinere.
21
(2) Rezultatul activităţii de evaluare se materializează în propuneri cu privire la
obligaţiile ce pot fi impuse persoanei în baza art. 101 alin. (2) din Legea nr. 286/2009,
cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Recomandările se realizează în cadrul lucrărilor comisiei de liberare
condiţionată şi au la bază datele obţinute din documentele existente la nivelul unităţii
de detenţie, precum şi datele obţinute de la nivelul comunităţii din care provine
persoana. Consilierul de probaţiune poate completa aceste date cu informaţii obţinute
în cadrul unei întrevederi cu persoana condamnată.
(4) Recomandările prevăzute la alin. (3) se anexează la procesul-verbal de
propunere a liberării condiţionate.
(5) În vederea întocmirii propunerilor, penitenciarul are obligaţia de a informa
serviciul de probaţiune, cu cel puţin 14 zile înainte, cu privire la data la care situaţia
persoanei va fi analizată de către comisia prevăzută la alin. (3). La solicitarea
consilierului de probaţiune, unitatea de detenţie transmite copii de pe documentele
cuprinse în dosarul individual, în termen de 5 zile de la data solicitării acestora.
SECŢIUNEA a 4-a
Procesul de supraveghere a persoanelor majore
§1. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite

de instanţă
ART. 1442 - Verificarea competenţei şi luarea în evidenţă a persoanei

(1) Activitatea de supraveghere a persoanelor aflate în executarea unei măsuri sau
pedepse neprivative de libertate, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 252/2013, cu
modificările şi completările ulterioare, se realizează de către consilierul de probaţiune
manager de caz care îşi desfăşoară activitatea în cadrul biroului de supraveghere din
cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa
persoanei. În cazul în care persoana sancţionată de o instanţă română nu locuieşte pe
teritoriul României, competenţa aparţine biroului de supraveghere din cadrul
serviciului de probaţiune situat în circumscripţia teritorială a instanţei de executare.
(2) Supravegherea executării măsurilor şi pedepselor neprivative de libertate
impuse printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de probaţiune recunoscută
potrivit Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este
de competenţa serviciului de probaţiune în circumscripţia căruia se află locuinţa
persoanei.
(3) Persoanele faţă de care s-a dispus supravegherea în comunitate intră în evidenţa
serviciilor de probaţiune în baza comunicării copiei de pe hotărârea judecătorească
sau, după caz, de pe dispozitivul acesteia, transmisă prin compartimentul de executări
penale al instanţei.
(4) După primirea copiei de pe hotărârea judecătorească şi verificarea competenţei
materiale şi teritoriale, şeful serviciului sau şefului biroului de supraveghere
desemnează un consilier de probaţiune manager de caz care va coordona procesul de
supraveghere a modului de îndeplinire a măsurilor şi, după caz, a executării
obligaţiilor impuse de instanţă în sarcina persoanei supravegheate.
22
(5) La desemnarea consilierului de probaţiune manager de caz se are în vedere
asigurarea unei dimensionări echilibrate a volumului de activitate raportat la fiecare
consilier de probaţiune.
(6) Consilierul de probaţiune manager de caz rămâne, de regulă, acelaşi pe toată
perioada executării.
(7) În situaţia în care şeful serviciului de probaţiune sau şeful biroului de
supraveghere constată că serviciul ori biroul pe care îl conduce nu este competent,
procedează potrivit prevederilor art. 141 alin. (2) şi (3).
(8) În caz de conflict de competenţă dintre două birouri de probaţiune sau dintre
două servicii de probaţiune se aplică prevederile art. 141 alin. (4) şi (5).
(9) În situaţia în care persoana intrată în evidenţa serviciilor de probaţiune este
cetăţean străin condamnat de o instanţă din România sau a fost condamnată de către o
instanţă străină a cărei hotărâre judecătorească sau decizie a fost recunoscută de
autorităţile judiciare din România, la luarea în evidenţă, serviciul de probaţiune
înştiinţează structura teritorială pentru imigrări şi solicită informaţii cu privire la
persoană şi la situaţia şederii acesteia.
ART. 1443 - Convocarea persoanei
(1) În termen de 5 zile de la primirea copiei de pe hotărârea judecătorească,
consilierul de probaţiune manager de caz convoacă persoana supravegheată la
serviciul de probaţiune pentru realizarea primei întrevederi, comunicând data şi ora la
care aceasta trebuie să se prezinte, adresa serviciului de probaţiune, numărul de
telefon şi numele consilierului manager de caz. Atunci când stabileşte pentru
desfăşurarea întrevederii un alt loc decât sediul serviciului de probaţiune, consilierul
de probaţiune consemnează în conţinutul convocării adresa respectivului loc, precum
şi orice alte informaţii necesare.
(2) Consilierul de probaţiune stabileşte data primei întrevederi astfel încât să
permită persoanei să se deplaseze în timp util la sediul serviciului de probaţiune.
(3) Convocarea se poate face prin: scrisoare recomandată cu confirmare de primire,
agenţi procedurali, personal al serviciului de probaţiune, convorbire telefonică,
consemnată ulterior în scris, prin notă telefonică, prin intermediul poştei electronice
sau orice alt mijloc ce asigură dovada primirii convocării.
(4) Prin actul de convocare se transmite persoanei supravegheate necesitatea
prezentării la prima întrevedere a unor documente în baza cărora se pot verifica
identitatea şi locuinţa persoanei.
(5) În cazul în care persoana convocată nu se prezintă la data stabilită potrivit alin.
(1), în termen de 10 zile de la data neprezentării, consilierul de probaţiune manager de
caz reia procedura de convocare potrivit alin. (1), cu excepţia situaţiei în care adresa
persoanei menţionată în hotărârea judecătorească nu este actualizată, caz în care
consilierul de probaţiune efectuează verificări în bazele de date sau prin intermediul
sistemelor de informare deţinute de alte autorităţi şi instituţii publice la care are acces.
(6) Consilierul de probaţiune manager de caz poate solicita autorităţilor şi
instituţiilor publice date şi informaţii despre adresa persoanei în cauză. În funcţie de
rezultatul acestor verificări, consilierul poate relua demersul de convocare a persoanei.
(7) În cazul în care demersurile prevăzute la alin. (1) - (6) rămân fără rezultate,
consilierul manager de caz solicită sprijinul organelor de poliţie pe raza cărora îşi are
23
locuinţa persoana pentru identificarea şi contactarea acesteia, precum şi pentru
transmiterea unui răspuns cu privire la solicitarea adresată.
(8) În cazul în care persoana nu este găsită, este plecată din ţară sau locuieşte într-
un alt stat şi întrevederea de evaluare nu poate fi realizată ori atunci când, din motive
obiective, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus încredinţarea în supravegherea
serviciului de probaţiune nu poate fi pusă în executare, temporar sau definitiv,
consilierul de probaţiune manager de caz încunoştinţează judecătorul delegat cu
executarea, cu avizul şefului de birou, prezentând motivat imposibilitatea punerii în
executare.
(9) În vederea depistării şi contactării persoanei prevăzute la alin. (1), sprijinul
organelor de poliţie constă în efectuarea de verificări în bazele de date specifice,
precum şi introducerea persoanei ca semnalare în bazele de date ale Ministerului
Afacerilor Interne şi ale Poliţiei Române.
(10) În măsura în care persoana este identificată de către organele de poliţie în
cadrul activităţilor specifice, aceasta este informată cu privire la situaţia de fapt şi
coordonatele serviciului de probaţiune unde a fost convocată, întocmindu-se un
proces-verbal în acest sens.
(11) Procesul-verbal prevăzut la alin. (10) este transmis serviciului de probaţiune
competent, prin orice mijloc şi în cel mai scurt timp posibil.
ART. 1444 - Prima întrevedere
procedează la informarea persoanei cu privire la procesul de supraveghere, precum şi
cu privire la necesitatea realizării unei evaluări iniţiale.
(2) Persoanei supravegheate i se solicită o declaraţie pe propria răspundere şi, după
caz, informaţii şi documente privind situaţia locativă, financiară, pregătirea şcolară ori
calificarea profesională, situaţia profesională actuală, persoanele aflate în întreţinere
ori persoanele în întreţinerea cărora se află.
(3) Documentele justificative solicitate potrivit alin. (2) se prezintă de către
persoana supravegheată în termen de 30 de zile de la data primei întrevederi şi se
ataşează la dosarul de probaţiune, întocmit potrivit art. 53 din Legea nr. 252/2013, cu
ART. 1445 - Informarea persoanei supravegheate cu privire la procesul de
supraveghere
(1) Cu ocazia primei întrevederi, informarea persoanei supravegheate se realizează
verbal şi în scris, prin aducerea la cunoştinţă a sancţiunii aplicate, a măsurilor de
supraveghere şi a obligaţiilor pe care trebuie să le execute, inclusiv a responsabilităţii
îndeplinirii obligaţiilor civile, a consecinţelor respectării sau nerespectării acestora,
precum şi informaţii referitoare la colaborarea cu instituţiile din comunitate şi alte
organe abilitate, explicându-i-se scopul şi modul de desfăşurare a supravegherii.
(2) Persoanei supravegheate i se pune în vedere că trebuie să respecte regulile de
conduită care se referă, în principal, la a nu avea un comportament violent sau agresiv
ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj necorespunzător, care ar putea prejudicia
personalul din serviciul de probaţiune, personalul altor instituţii, precum şi alte
persoane aflate în evidenţa serviciului de probaţiune, explicându-i-se totodată
consecinţele nerespectării acestor reguli de conduită, potrivit art. 14119 alin. (5) şi 14120
alin. (5).
24
(3) Consilierul de probaţiune manager de caz încunoştinţează persoana
supravegheată despre posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului sau al
biroului de supraveghere în condiţiile art. 112 din Legea nr. 252/2013, cu modificările
şi completările ulterioare, ori la judecătorul delegat cu executarea în condiţiile art. 111
din aceeaşi lege.
(4) Cu ocazia informării prevăzute la alin. (1), persoanei supravegheate i se face
cunoscută posibilitatea de a participa la anumite activităţi şi programe de reintegrare
pe perioada supravegherii, cu acordul său, explicându-i-se modalităţile practice în care
poate fi sprijinită în vederea reabilitării sale sociale.
(5) Consilierul de probaţiune manager de caz încunoştinţează persoana
supravegheată că pe durata termenului de supraveghere, în funcţie de evoluţia
înregistrată, se poate propune instanţei de executare, în condiţiile legii, fie modificarea
obligaţiilor, prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, fie încetarea obligaţiilor.
(6) Aspectele aduse la cunoştinţă se consemnează într-un proces-verbal care se
întocmeşte în două exemplare şi se semnează de consilierul de probaţiune şi de
persoana supravegheată.
(7) Un exemplar al procesului-verbal prevăzut la alin. (6) se înmânează persoanei
supravegheate.
(8) După realizarea primei întrevederi şi a informării prevăzute la alin. (1) - (5),
consilierul de probaţiune manager de caz încunoştinţează, în scris, biroul de executări
penale din cadrul instanţei de executare privind punerea efectivă în executare a
hotărârii judecătoreşti.
ART. 1446 - Evaluarea iniţială a persoanei supravegheate
(1) În scopul stabilirii riscului de comitere a noi infracţiuni, a clasei de
supraveghere şi a planificării executării obligaţiilor impuse persoanei, evaluarea
iniţială a nevoilor vizează aspecte precum:
a) situaţia familială, locativă, socială, şcolară, profesională şi financiară;
b) trecutul infracţional, respectiv faptele săvârşite şi decizia organului judiciar sau
stadiul procesului penal, după caz;
c) analiza comportamentului infracţional, atitudinea faţă de faptă, partea vătămată şi
faţă de sancţiune;
d) descrierea comportamentului adictiv, consecinţele acestui comportament,
istoricul măsurilor dispuse şi al tratamentelor administrate, precum şi instituţiile
responsabile;
e) starea de sănătate, istoricul tratamentelor administrate, precum şi instituţiile
responsabile;
f) planurile sale de viitor, pe termen scurt şi mediu şi indicarea modalităţilor
concrete prin care intenţionează să le pună în practică.
(2) Evaluarea iniţială face referire şi la motivaţia persoanei pentru schimbare,
valorile promovate, precum şi atitudinea acesteia faţă de ariile prevăzute la alin. (1).
(3) La realizarea evaluării se vor lua în considerare informaţiile conţinute în
raportul de evaluare întocmit de biroul de evaluare presentenţială din cadrul
serviciului de probaţiune, dacă acesta a fost întocmit, precum şi, dacă este cazul,
informaţiile obţinute prin contactarea instituţiilor din comunitate sau informaţiile
25
cuprinse în evaluarea realizată de unitatea penitenciară, în cazul persoanelor liberate
condiţionat.
(4) Dacă raportul de evaluare a fost întocmit de un alt serviciu de probaţiune,
serviciul de probaţiune căruia îi revine supravegherea solicită transmiterea unei copii a
raportului.
(5) În situaţia în care persoana supravegheată este obligată să presteze un număr de
ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul procesului de evaluare se
vor avea în vedere: identificarea experienţei de muncă a persoanei supravegheate,
deprinderile de lucru dobândite, precum şi timpul disponibil al persoanei
supravegheate pentru a efectua munca neremunerată în folosul comunităţii, prin
raportare la situaţia desfăşurării de către persoană a unor activităţi remunerate sau ca
urmare a unor cursuri de învăţământ ori de calificare profesională.
(6) Dacă se constată că persoana supravegheată consumă în exces anumite
substanţe, în cadrul procesului de evaluare se vor avea în vedere: tipul sau tipurile de
substanţe utilizate, cantitatea, frecvenţa şi metodele de administrare a substanţei,
istoricul consumului, contextul în care se manifestă acest consum şi instituţia şi/sau
organizaţia de specialitate în evidenţa căreia se află sau s-a aflat persoana evaluată.
(7) Datele obţinute în procesul de evaluare se consemnează într-o fişă numită scală
de evaluare a riscului şi nevoilor.
ART. 1447 - Întocmirea planului de supraveghere
(1) Planul de supraveghere se întocmeşte în termen de cel mult 30 de zile de la
prima întrevedere, în baza uneia sau mai multor întrevederi cu persoana.
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz prezintă şi explică persoanei
supravegheate conţinutul planului de supraveghere.
(3) Planul de supraveghere se întocmeşte în două exemplare semnate şi ştampilate
de către consilierul de probaţiune manager de caz. Luarea la cunoştinţă a conţinutului
planului, precum şi confirmarea de primire a acestuia se atestă prin semnătura
persoanei supravegheate pe cele două exemplare ale planului.
ART. 1448 - Conţinutul planului de supraveghere
(1) Planul de supraveghere cuprinde următoarele capitole:
a) introducere: numele, prenumele, data şi locul naşterii persoanei supravegheate,
adresa la care locuieşte, infracţiunea săvârşită, numărul hotărârii judecătoreşti şi
sancţiunea aplicată, perioada de supraveghere, menţionându-se data începerii şi
încetării acesteia, numele şi prenumele consilierului de probaţiune manager de caz;
b) măsurile şi, eventual, obligaţiile impuse de instanţa de judecată, precum şi
descrierea mijloacelor şi modalităţilor ce urmează a fi utilizate de consilierul de
probaţiune pentru asigurarea îndeplinirii măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată în sarcina persoanei supravegheate;
c) nevoile cu potenţial criminogen ale persoanei supravegheate, precum şi
obiectivele stabilite în vederea diminuării acestora;
d) riscul săvârşirii de noi infracţiuni.
(2) În formularea capitolelor de la alin. (1) lit. c) şi d), consilierul de probaţiune
manager de caz ţine cont de datele din fişa de evaluare a riscului şi nevoilor,
consemnând în planul de supraveghere concluziile evaluării, care fac referire la
nevoile prioritare identificate, la obiectivele propuse în vederea atingerii acestora şi la
riscul estimat privind săvârşirea de noi infracţiuni.
26
(3) În cazul în care persoanei supravegheate i-a fost impusă prin hotărârea
judecătorească obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, în cuprinsul planului de supraveghere se descrie pe scurt conţinutul
cursului identificat, durata şi programul acestuia şi se menţionează instituţia care
organizează cursul.
judecătorească obligaţia de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii,
planul de supraveghere conţine descrierea activităţii, locul de executare a acesteia şi
programul de lucru al persoanei supravegheate.
judecătorească obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială, în cuprinsul
planului de supraveghere se descrie pe scurt conţinutul programului propus, durata şi
modalitatea de derulare a acestuia, fie la nivelul serviciului de probaţiune, fie în cadrul
unei instituţii din comunitate dintre cele înscrise în baza de date constituită la nivel
naţional.
(6) În situaţia în care informaţiile prevăzute la alin. (3) - (5) nu sunt disponibile la
momentul întocmirii planului de supraveghere, acesta se va completa ulterior, printr-o
anexă la planul de supraveghere.
(7) După completarea capitolului "Introducere" din formularul tipizat al planului de
supraveghere, celelalte capitolele ale planului vor fi prezentate pe scurt, evitându-se,
pe cât posibil, folosirea unor termeni de specialitate sau a unor exprimări care ar face
dificilă înţelegerea conţinutului acestuia.
ART. 1449 - Condiţii de formă ale planului de supraveghere
(1) Planul de supraveghere poartă pe prima pagină, în colţul din stânga sus, antetul
serviciului de probaţiune, iar în colţul din dreapta sus, menţiunea "Operator de date cu
caracter personal", codul de identificare aferent, precum şi menţiunea "Strict
confidenţial după completare".
(2) Fiecare pagină a planului de supraveghere se numerotează, menţionându-se
(3) Planul de supraveghere se întocmeşte în două exemplare dintre care un
exemplar se înaintează persoanei supravegheate, iar un exemplar este ataşat dosarului
de probaţiune.
(4) Structura şi formatul planului de supraveghere sunt prevăzute în anexa nr. 7.
ART. 1450- Revizuirea planului de supraveghere
(1) Pe durata termenului de supraveghere, planul de supraveghere este revizuit ori
de câte ori intervin schimbări în situaţia persoanei, în ceea ce priveşte nevoile
criminogene şi riscul de recidivă ori executarea obligaţiilor, prin impunerea de noi
executării unora dintre obligaţii, în condiţiile stabilite de instanţă, potrivit art. 1466.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) revizuirea se realizează prin intermediul unor
anexe la planul de supraveghere.
(3) Dispoziţiile art. 1447 alin. (2) şi (3) şi ale art. 1449 alin. (1) - (3) se aplică în mod
corespunzător şi anexelor de revizuire a planului de supraveghere.
ART. 1451- Întrevederile periodice
(1) Întrevederile cu persoana supravegheată au loc, de regulă, la sediul serviciului
de probaţiune sau, după caz, în alte locuri stabilite de consilierul de probaţiune şi
27
comunicate în prealabil persoanei, conform calendarului întrevederilor prevăzut la art.
1453 alin. (1).
(2) Cu ocazia fiecărei întrevederi, persoanei supravegheate i se readuc la cunoştinţă
data şi locul următoarei întrevederi.
(3) Pe perioada supravegherii, consilierul de probaţiune manager de caz
monitorizează orice schimbare în situaţia persoanei, consemnând aspectele constatate
cu ocazia fiecărei întrevederi în cuprinsul unei fişe de monitorizare.
(4) Întrevederile stabilite potrivit alin. (1) nu vor avea loc dacă persoana se află sub
influenţa băuturilor alcoolice sau a unor substanţe halucinogene, acestea fiind
reprogramate la o dată ulterioară, consilierul de probaţiune manager de caz putând
proceda potrivit art. 14119 alin. (5).
§2. Derularea activităţii de supraveghere şi control
ART. 1452 - Supravegherea respectării măsurilor

Pentru supravegherea şi controlul respectării de către persoana supravegheată a
măsurilor de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1), art. 93 alin. (1), respectiv art.
101 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pe
toată durata termenului de supraveghere ori, în cazul liberării condiţionate, pe
perioada stabilită de instanţa de judecată, consilierul de probaţiune manager de caz
procedează potrivit dispoziţiilor art. 1453 – 1458.
ART. 1453 - Măsura referitoare la prezentarea persoanei supravegheate la
sediul serviciului de probaţiune
(1) Persoana supravegheată trebuie să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele
fixate de consilierul de probaţiune manager de caz, potrivit calendarului întrevederilor.
(2) Calendarul întrevederilor prevăzut la alin. (1) se realizează pe o perioadă de
timp estimată de către consilierul de probaţiune manager de caz şi se comunică
persoanei supravegheate.
(3) În cazul în care, din motive obiective, persoana supravegheată nu se poate
prezenta la una dintre întâlnirile stabilite, comunică acest lucru serviciului de
probaţiune înaintea întrevederii sau, în condiţiile în care nu este posibil acest lucru, se
prezintă la sediul serviciului de probaţiune în termen de 3 zile lucrătoare de la
momentul în care au încetat cauzele care au determinat imposibilitatea prezentării.
(4) Imposibilitatea obiectivă de prezentare se motivează sau se justifică de către
persoana supravegheată prin dovezi depuse la dosarul de probaţiune.
ART. 1454 - Măsura referitoare la vizitele consilierului de probaţiune la
locuinţa persoanei supravegheate
(1) Persoana supravegheată este obligată să primească vizitele consilierului de
probaţiune desemnat cu supravegherea sa.
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz efectuează vizite anunţate sau
inopinate la locuinţa persoanei sau în alte locuri, după caz.
(3) Vizitele anunţate la locuinţa persoanei supravegheate sau în alte locuri se
programează, de regulă, pentru a constata starea de fapt în ceea ce priveşte situaţia
familială, locativă, situaţia financiară ori cea ocupaţională a persoanei condamnate.
28
(4) Vizitele inopinate la locuinţa persoanei supravegheate sau în alte locuri se pot
efectua, de regulă, pentru a verifica dacă persoana supravegheată respectă măsurile de
supraveghere sau pentru a exercita controlul privind executarea obligaţiilor.
(5) Aspectele constatate cu ocazia deplasării în comunitate se consemnează într-un
document care este ataşat dosarului de probaţiune.
(6) Prevederile alin. (5) se aplică şi în cazul în care persoana supravegheată nu este
identificată sau găsită cu ocazia deplasării pe teren.
ART. 1455 - Măsura referitoare la anunţarea schimbării locuinţei şi la
efectuarea unor deplasări
(1) Persoana supravegheată este obligată să anunţe, în prealabil, serviciul de
probaţiune în legătură cu orice schimbare de locuinţă, precum şi despre orice
deplasare care depăşeşte 5 zile, comunicând noua adresă, numărul de telefon, precum
şi, după caz, data întoarcerii.
(2) Persoana supravegheată anunţă în scris serviciului de probaţiune schimbarea
locuinţei, precum şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, cu excepţia cazurilor
urgente, când comunicarea se face mai întâi telefonic, prin poşta electronică sau prin
fax.
(3) În cazul oricărei deplasări care depăşeşte 5 zile, persoana supravegheată, cu
ocazia comunicării, pune la dispoziţie consilierului de probaţiune adresa şi/sau
numărul de telefon la care poate fi găsită pe perioada deplasării.
(4) La data finalizării deplasării, persoana supravegheată anunţă telefonic
consilierul de probaţiune manager de caz despre întoarcerea sa şi confirmă data
următoarei întrevederi.
(5) În situaţia în care străinul aflat în supravegherea serviciului de probaţiune îşi
schimbă locuinţa sau efectuează deplasări în afara ţării, consilierul de probaţiune
manager de caz informează structura teritorială pentru imigrări.
(6) Comunicarea prevăzută la alin. (1) este însoţită atunci când este cazul de
documente justificative referitoare la noua locuinţă sau la deplasarea efectuată.
(7) În cazul în care persoana supravegheată îşi schimbă locuinţa într-o localitate
care nu se află în circumscripţia biroului de supraveghere, consilierul de probaţiune,
cu avizul şefului serviciului sau şefului de birou, va transmite dosarul biroului de
probaţiune competent din cadrul aceluiaşi serviciu de probaţiune sau din cadrul altui
serviciu de probaţiune, în termen de 3 zile lucrătoare de la data comunicării
documentelor justificative de către persoana aflată în supraveghere.
(8) Stabilirea noii competenţe se realizează prin verificarea documentelor privind
noul spaţiu locativ al persoanei sau a altor documente care fac dovada schimbării
domiciliului sau locuinţei, pe care persoana are obligaţia să le prezinte în termen de 30
de zile de la data solicitării schimbării competenţei.
(9) În cadrul aceluiaşi serviciu de probaţiune, analiza modificării competenţei unui
birou de supraveghere se poate realiza în acord cu solicitarea persoanei supravegheate
şi ţinând cont de situaţia acesteia.
(10) În cazul în care consilierul procedează potrivit alin. (7), anunţă instanţa de
executare cu privire la modificarea competenţei teritoriale.
ART. 1456 - Măsura referitoare la comunicarea schimbării locului de muncă
(1) Persoana supravegheată este obligată să anunţe serviciului de probaţiune, în cel
mai scurt timp posibil, orice schimbare a locului de muncă.
29
(2) Comunicarea se face numai în scris, precizându-se motivele schimbării locului
de muncă, noul loc de muncă al persoanei supravegheate, natura muncii pe care o
desfăşoară şi descrierea activităţii, anexând, în termen de 30 de zile de la data
angajării, documente justificative în acest sens.
(3) În situaţia în care persoana supravegheată nu prezintă documente justificative,
consilierul de probaţiune manager de caz verifică autenticitatea informaţiilor, fără a
periclita situaţia persoanei, prin contactarea angajatorului, a beneficiarului de lucrări
sau prin consultarea altor surse relevante.
ART. 1457 - Măsura referitoare la controlul mijloacelor de existenţă
(1) Persoana supravegheată are obligaţia să comunice serviciului de probaţiune
orice informaţii şi documente prin care pot fi controlate mijloacele sale de existenţă.
monitorizează orice schimbare privind mijloacele de existenţă ale persoanei
supravegheate, consemnând aspectele constatate în cuprinsul unei fişe de monitorizare
a întrevederilor.
ART. 1458 - Constatarea nerespectării măsurilor de supraveghere
(1) În cazul în care consilierul de probaţiune manager de caz constată încălcări
minore în respectarea măsurilor de supraveghere, în condiţiile art. 67 alin. (1) şi (3)
din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care nu aduc
atingere scopului pentru care acestea au fost dispuse, consilierul de probaţiune
manager de caz procedează potrivit art. 14119 alin. (1) - (4) şi art. 14120 alin. (3) şi (4).
(2) În cazul în care, după aplicarea a două avertismente, consilierul de probaţiune
manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă în continuare măsurile
de supraveghere dispuse în baza prevederilor art. 85 alin. (1), respectiv art. 93 alin. (1)
şi art. 101 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare,
întocmeşte un raport de evaluare potrivit prevederilor art. 43 lit. b), art. 44 şi art. 67
din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pe care îl transmite
instanţei de executare împreună cu dovezile ataşate în copie.
ART. 1459 - Supravegherea respectării obligaţiilor
Pentru supravegherea şi controlul executării de către persoana supravegheată a
obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a) - c), art. 93 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin.
(3), precum şi la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, pe perioada termenului de supraveghere ori pe perioada
stabilită de judecătorul delegat cu executarea, consilierul de probaţiune manager de
caz procedează potrivit dispoziţiilor art. 1460 – 1466 din prezenta hotărâre.
ART. 1460- Obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională
(1) În cazul în care persoana supravegheată este obligată să urmeze un curs de
pregătire şcolară ori de calificare profesională, consilierul de probaţiune manager de
caz ia măsurile necesare în vederea identificării modalităţilor concrete de înscriere a
persoanei la un astfel de curs, în condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, cu
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz stabileşte cursul de pregătire şcolară
ori de calificare profesională, prin raportare la situaţia şi nevoile persoanei
supravegheate.
30
(3) Ulterior evaluării iniţiale, în funcţie de nevoile persoanei supravegheate şi de
ariile de interes ale acesteia, consilierul de probaţiune manager de caz identifică
instituţia din comunitate, prin raportare la oferta educaţională şi de formare
profesională a instituţiilor din comunitate, stabileşte cursul la care va fi înscrisă
persoana supravegheată şi întocmeşte decizia de executare a obligaţiei. Decizia se
întocmeşte în 3 exemplare, din care unul se comunică instituţiei din comunitate
stabilite, unul persoanei supravegheate, iar un exemplar se ataşează la dosarul de
probaţiune.
(4) Decizia de executare a obligaţiei conţine informaţii privind datele personale şi
de contact ale persoanei supravegheate, numărul hotărârii judecătoreşti şi instanţa de
judecată care a pronunţat hotărârea, cursul care a fost stabilit de consilierul de
probaţiune manager de caz, perioada desfăşurării cursului, precum şi termenul-limită
pentru începerea acestuia. Structura şi formatul deciziei de executare a obligaţiei sunt
stabilite în anexa nr. 8.
(5) În situaţia în care, pe parcursul executării obligaţiei, consilierul de probaţiune
manager de caz constată imposibilitatea continuării ori finalizării cursului din motive
neimputabile persoanei ori instituţiei din comunitate stabilite pentru executarea
obligaţiei, decide continuarea executării în altă instituţie şi emite o nouă decizie cu
conţinutul prevăzut la alin. (4), în care face menţiune despre revocarea deciziei
iniţiale. Decizia se comunică persoanei supravegheate, instituţiei din comunitate aflate
în imposibilitatea punerii în executare, precum şi noii instituţii desemnate.
(6) Obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională se
consideră îndeplinită şi în situaţia în care persoana supravegheată urmează cursul pe
cheltuială proprie şi face dovada urmării acestuia.
ART. 1461 - Obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii
(1) În cazul în care persoana supravegheată este obligată să presteze un număr de
zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, consilierul de probaţiune manager
de caz verifică existenţa locurilor disponibile în cele două instituţii din comunitate
menţionate în hotărârea judecătorească, precum şi tipul de activitate ce poate fi
desfăşurată.
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz informează persoana supravegheată în
cadrul întrevederii cu aceasta despre posibilităţile concrete de executare a obligaţiei în
instituţiile din comunitate şi aplică prevederile art. 1446 alin. (5) din prezenta hotărâre.
(3) În situaţia în care persoana supravegheată nu a avut posibilitatea de a prezenta la
data solicitată documentele medicale care să ateste că este aptă pentru prestarea unor
activităţi dintre cele propuse de consilierul de probaţiune, acesta îi pune în vedere
persoanei să aducă documentul solicitat în termen de 30 de zile.
(4) Dacă în situaţia prevăzută la alin. (3) persoana nu depune documentele
solicitate, consilierul de probaţiune manager de caz poate proceda potrivit art. 14119
sau, după caz, potrivit art. 14120 alin. (4).
(5) Ulterior evaluării iniţiale, pe baza documentelor medicale şi în funcţie de
utilitatea activităţilor pentru comunitate şi pentru persoana supravegheată, consilierul
de probaţiune manager de caz stabileşte în care dintre cele două instituţii din
comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi
întocmeşte decizia de executare a obligaţiei. Decizia se întocmeşte în trei exemplare,
31
din care unul se comunică instituţiei din comunitate stabilite, unul persoanei
supravegheate, iar un exemplar se ataşează dosarului de probaţiune.
(6) Decizia de executare a obligaţiei conţine informaţii privind datele personale şi
de contact ale persoanei supravegheate, numărul hotărârii judecătoreşti şi instanţa de
judecată care a pronunţat hotărârea, numărul de zile de muncă neremunerată în folosul
comunităţii impuse, tipurile de activităţi pe care le poate derula persoana, perioada
desfăşurării muncii, precum şi termenul-limită pentru începerea acesteia. Odată cu
decizia de executare, consilierul manager de caz poate transmite instituţiei şi o fişă cu
date suplimentare despre pregătirea şcolară şi profesională a persoanei, experienţa în
câmpul muncii, precum şi informaţii privind starea de sănătate a persoanei, potrivit
modelului prevăzut în anexa nr. 9.
(7) În situaţia în care se constată imposibilitatea continuării ori finalizării executării
obligaţiei din motive neimputabile persoanei ori instituţiei din comunitate stabilite
pentru executarea obligaţiei, consilierul de probaţiune manager de caz reia, dacă este
posibil, procedura de întocmire a deciziei de executare a obligaţiei în a doua instituţie
din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească şi revocă prima decizie.
(8) În cazul în care instanţa nu a menţionat în hotărârea judecătorească nicio
instituţie din comunitate ori în situaţia în care punerea în executare a muncii nu este
posibilă în niciuna dintre cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea
instanţei, consilierul de probaţiune sesizează judecătorul delegat cu executarea, care
va desemna o altă instituţie din comunitate pentru executarea muncii.
(9) Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii stabilită ca obligaţie la
amânarea aplicării pedepsei sau la suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei, se execută într-un interval de 6 luni, respectiv 1 an de la data începerii
prestării muncii.
(10) În cazul în care consilierul de probaţiune manager de caz constată, după
punerea în executare, imposibilitatea obiectivă a continuării ori finalizării acesteia în
termenul prevăzut la alin. (9), procedează potrivit alin. (8).
(11) În cazul primirii prin transfer a dosarului de probaţiune de la un alt serviciu de
probaţiune, noul consilier manager de caz procedează potrivit alin. (8).
(12) Prevederile art. 14113 – 14118 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
ART. 1462 - Obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială
(1) În cazul în care persoana supravegheată este obligată să frecventeze un program
de reintegrare socială, consilierul de probaţiune manager de caz ia măsurile necesare
în vederea identificării modalităţilor concrete de înscriere a persoanei într-un astfel de
program.
serviciului de probaţiune, consilierul de probaţiune manager de caz procedează
potrivit art. 1491, care se aplică în mod corespunzător.
informează persoana supravegheată privind posibilităţile concrete de executare a
obligaţiei la nivelul serviciului de probaţiune, în cadrul biroului programe de
reintegrare sau, dacă nu este posibil, în cadrul unei instituţii din comunitate dintre cele
înscrise în baza de date constituită la nivel naţional şi totodată urmăreşte stabilirea
efectivă a programului de reintegrare socială prin raportare la situaţia şi nevoile cu
potenţial criminogen ale persoanei supravegheate.
32
(4) Ulterior evaluării iniţiale, în funcţie de nevoile persoanei supravegheate,
consilierul de probaţiune manager de caz stabileşte instituţia, tipul programului de
reintegrare socială în care va fi înscrisă persoana supravegheată, perioada desfăşurării
programului, precum şi termenul-limită pentru începerea acestuia şi întocmeşte
decizia de executare a obligaţiei. Decizia se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care
unul se comunică, atunci când este cazul, instituţiei din comunitate stabilite, unul
persoanei supravegheate, iar un exemplar se ataşează la dosarul de probaţiune.
(5) În situaţia în care constată imposibilitatea continuării ori finalizării programului
din motive neimputabile persoanei ori instituţiei din comunitate stabilite pentru
executarea obligaţiei, consilierul de probaţiune manager de caz reia procedura de
întocmire a unei noi decizii cu conţinutul prevăzut la alin. (4) şi în cuprinsul căreia
face menţiune despre revocarea deciziei iniţiale. Decizia se comunică persoanei
supravegheate, instituţiei din comunitate aflate în imposibilitatea punerii în executare,
precum şi noii instituţii desemnate.
(6) Obligaţia de a urma un program de reintegrare socială se consideră îndeplinită şi
în situaţia în care persoana supravegheată urmează programul pe cheltuială proprie şi
face dovada urmării acestuia.
ART. 1463 - Obligaţia persoanei supravegheate de a se supune unor măsuri de
control, tratament sau îngrijire medicală
(1) În cazul în care persoana supravegheată este obligată să se supună unor măsuri
de control, tratament sau îngrijire medicală, consilierul de probaţiune manager de caz
procedează în mod diferenţiat, după cum obligaţia a fost sau nu individualizată de
către judecător.
(2) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit, prin hotărârea judecătorească,
instituţia care efectuează controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, consilierul de
probaţiune manager de caz contactează instituţia stabilită, verifică luarea în evidenţă a
persoanei, solicită informaţii privind programul instituit şi monitorizează derularea
activităţii de control, tratament sau îngrijire medicală.
(3) În situaţia în care instanţa de judecată nu a stabilit, prin hotărârea
judecătorească, instituţia care efectuează controlul, tratamentul sau îngrijirea
medicală, consilierul de probaţiune manager de caz, în baza evaluării iniţiale şi după
consultarea persoanei supravegheate, stabileşte instituţia din comunitate pentru
punerea în executare a obligaţiei.
(4) În situaţiile prevăzute la alin. (2) şi (3), consilierul de probaţiune manager de caz
emite decizia, stabilind perioada desfăşurării, precum şi termenul-limită pentru
începerea executării obligaţiei. Decizia se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul
se comunică instituţiei din comunitate, unul persoanei supravegheate, iar un exemplar
se ataşează la dosarul de probaţiune.
(5) Instituţia indicată în decizia prevăzută la alin. (4) stabileşte modalitatea de
executare a obligaţiei şi informează consilierul manager de caz în termen de 7 zile de
la primirea deciziei.
(6) În situaţia în care constată imposibilitatea continuării ori finalizării programului,
tratamentului sau îngrijirii medicale, din motive neimputabile persoanei ori instituţiei
din comunitate stabilite pentru executarea obligaţiei, consilierul de probaţiune
manager de caz reia procedura de întocmire a unei noi decizii de executare, care are
conţinutul prevăzut la alin. (4) şi care cuprinde menţiunea revocării deciziei iniţiale.
33
Decizia se va comunica persoanei supravegheate, instituţiei din comunitate aflate în
imposibilitatea punerii în executare, precum şi noii instituţii desemnate, consilierul
manager de caz procedând la încunoştinţarea instanţei de executare, dacă instituţia a
fost stabilită prin hotărâre judecătorească.
(7) Obligaţia de a urma o formă de tratament sau îngrijire medicală se consideră
îndeplinită şi în situaţia în care persoana supravegheată urmează tratamentul sau
îngrijirea pe cheltuială proprie şi face dovada urmării acestora.
ART. 1464 - Verificarea îndeplinirii de către persoana condamnată a
obligaţiilor civile
(1) În scopul verificării îndeplinirii de către persoana supravegheată a obligaţiilor
civile stabilite prin hotărârea judecătorească, cu 6 luni înainte de împlinirea termenului
de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz solicită persoanei
informaţii privind demersurile efectuate în vederea îndeplinirii acestor obligaţii.
(2) În situaţia în care persoana supravegheată a îndeplinit obligaţiile civile,
consilierul de probaţiune manager de caz solicită dovada îndeplinirii acestora, care se
ataşează la dosarul de probaţiune.
(3) În situaţia în care persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile în
termenul prevăzut la alin. (1), consilierul de probaţiune manager de caz verifică
motivele neîndeplinirii şi, dacă este cazul, îndrumă persoana în vederea îndeplinirii
obligaţiilor civile cel târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
(4) În verificarea motivelor neîndeplinirii obligaţiilor civile de către persoana
condamnată, consilierul de probaţiune manager de caz ţine seama de documentele
justificative prevăzute la art. 1444 alin. (3) şi la art. 1456 şi 1457.
(5) În situaţia neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana
supravegheată, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare potrivit art. 44 din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările
ulterioare, în care consemnează motivele neîndeplinirii şi sesizează instanţa de
executare.
ART. 1465 - Supravegherea obligaţiilor de alte organe abilitate
(1) În cazul în care persoana supravegheată este obligată să execute una sau mai
multe obligaţii a căror îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate, potrivit
art. 85 alin. (2) lit. d) - j), art. 93 alin. (2) lit. c) şi d) şi art. 101 alin. (2) lit. c) - g) din
Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, consilierul de
probaţiune manager de caz transmite o informare organelor competente stabilite
potrivit Legii nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
persoanei vătămate sau, după caz, altor persoane stabilite de instanţă cu privire la
posibilitatea de a sesiza serviciul de probaţiune, dacă persoana supravegheată încalcă
obligaţiile.
(2) În situaţia acordării unor permisiuni în executarea obligaţiilor în conformitate cu
prevederile Legii nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, consilierul
de probaţiune manager de caz informează de îndată organele abilitate prevăzute la
alin. (1), precum şi persoana vătămată sau, după caz, alte persoane stabilite de
instanţă.
(3) În situaţia nerespectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor a căror
îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate, la sesizarea acestora, ori în
34
urma informării serviciului de probaţiune de către persoana vătămată sau de către o
altă persoană interesată, consilierul de probaţiune manager de caz informează, în
termen de 30 de zile de la data primirii sesizării, organele abilitate sau, după caz,
persoana care a formulat sesizarea cu privire la demersurile efectuate.
manager de caz pune la dispoziţia acestora şi alte informaţii necesare verificării
respectării obligaţiilor de către persoana supravegheată.
(5) În vederea îndeplinirii atribuţiilor de către organele abilitate, consilierul de
probaţiune asigură accesul acestora la informaţii din dosarul de supraveghere în
condiţiile art. 53 alin. (6) din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările
ulterioare.
(6) Colaborarea cu organele abilitate să supravegheze obligaţiile prevăzute la alin.
(1) se face potrivit art. 1498 care se aplică în mod corespunzător.
ART. 1466 - Nerespectarea obligaţiilor de către persoana supravegheată
(1) În cazul în care consilierul de probaţiune manager de caz constată încălcări
minore în respectarea obligaţiilor, în condiţiile art. 67 alin. (1) şi (3) din Legea nr.
252/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care nu aduc atingere scopului
pentru care acestea au fost dispuse, procedează potrivit art. 14119 alin. (1) - (4) şi art.
14120alin. (3).
(2) În cazul în care, după aplicarea a două avertismente, consilierul de probaţiune
manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă obligaţiile, întocmeşte
un raport de evaluare potrivit prevederilor art. 43 lit. b), art. 44 şi art. 67 din Legea nr.
252/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pe care îl transmite instanţei de
executare împreună cu dovezile ataşate în copie.
(3) În cazul în care se constată încălcarea de către persoana supravegheată a
obligaţiei de a nu folosi, deţine sau purta orice categorii de arme, a obligaţiei de a nu
conduce anumite vehicule stabilite de instanţă, respectiv a obligaţiei de a nu părăsi
teritoriul României fără acordul instanţei, consilierul de probaţiune manager de caz
procedează potrivit dispoziţiilor art. 1438 alin. (1) lit. b) şi sesizează instanţa de
executare.
ART. 1467 - Finalizarea supravegherii
(1) Înainte de împlinirea termenului de supraveghere, activităţile consilierului de
probaţiune manager de caz cu persoana supravegheată au ca obiective planificarea
finalizării supravegherii prin analiza gradului de atingere a obiectivelor planului de
supraveghere şi motivarea persoanei supravegheate în realizarea unui plan personal de
acţiune pentru perioada de după încetarea supravegherii.
(2) La sfârşitul termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune întocmeşte un
raport final cu privire la modalitatea în care s-a desfăşurat procesul de supraveghere.
(3) Structura şi formatul raportului privind finalizarea supravegherii prevăzut în
anexa nr. 10 se adaptează la particularităţile fiecărui caz de supraveghere.
(4) O copie a planului personal de acţiune pentru perioada de după încetarea
supravegherii, atunci când acesta a fost întocmit, precum şi raportul final se ataşează
la dosarul de probaţiune.
(5) În situaţia în care persoana s-a aflat în evidenţele serviciului de probaţiune ca
urmare a recunoaşterii de către o instanţă din România a unei hotărâri judecătoreşti ori
35
decizii de probaţiune dispuse de un alt stat membru al Uniunii Europene, raportul
prevăzut la alin. (2) se transmite judecătorului delegat cu executarea.
(6) Raportul final nu se întocmeşte în cazul în care instanţa, ca urmare a anulării
amânării aplicării pedepsei, a anulării suspendării sub supraveghere ori a liberării
condiţionate, stabileşte continuarea executării sub supravegherea serviciului de
probaţiune.
SECŢIUNEA a 5-a
Procesul de supraveghere a minorilor
§1. Punerea în executare a măsurilor educative
ART. 1468 - Serviciul de probaţiune competent cu supravegherea măsurilor

educative
(1) Activitatea de supraveghere a minorilor sancţionaţi cu o măsură educativă
neprivativă de libertate se realizează de către consilierul de probaţiune manager de caz
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul biroului de supraveghere din serviciul de
probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa minorului. În cazul în
care minorul sancţionat de o instanţă română nu locuieşte pe teritoriul României,
competenţa aparţine biroului de supraveghere din cadrul serviciului de probaţiune
situat în circumscripţia teritorială a instanţei de executare.
(2) Supravegherea executării pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate
impuse prin hotărârea judecătorească sau prin decizia de probaţiune recunoscută
potrivit Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este
de competenţa serviciului de probaţiune în circumscripţia căruia se află locuinţa
minorului.
(3) Activitatea de supraveghere prevăzută la alin. (1) se realizează faţă de
persoanele care au săvârşit fapta înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, indiferent de
vârsta pe care o au în momentul punerii în executare a măsurii educative.
(4) La desemnarea consilierului de probaţiune manager de caz se are în vedere
asigurarea unei dimensionări echilibrate a volumului de activitate raportat la fiecare
(5) Consilierul de probaţiune manager de caz rămâne, de regulă, acelaşi pe toată
perioada executării.
(6) În situaţia în care şeful serviciului de probaţiune sau şefului biroului de
supraveghere constată că serviciul ori biroul pe care îl conduce nu este competent,
procedează potrivit prevederilor art. 141 alin. (2) şi (3).
(7) În caz de conflict de competenţă dintre două birouri de probaţiune sau dintre
două servicii de probaţiune, se aplică prevederile art. 141 alin. (4) şi (5).
(8) În situaţia în care minorul intrat în evidenţa serviciilor de probaţiune este
cetăţean străin sancţionat în România sau de către o instanţă străină a cărei hotărâre
judecătorească sau decizie a fost recunoscută de autorităţile judiciare din România, la
luarea în evidenţă, serviciul de probaţiune înştiinţează structura teritorială pentru
imigrări şi solicită informaţii cu privire la minor şi la situaţia şederii acestuia pe
teritoriul României.
36
ART. 1469 - Punerea în executare a măsurilor educative
(1) Pentru punerea în executare a măsurilor educative în cadrul procedurii prevăzute
la art. 511 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare,
judecătorul delegat cu executarea citează serviciul de probaţiune în circumscripţia
căruia îşi are locuinţa minorul, transmiţând o copie a hotărârii judecătoreşti.
(2) După primirea hotărârii judecătoreşti şi a citaţiei şi după verificarea competenţei
materiale şi teritoriale, şeful serviciului sau, după caz, al biroului de probaţiune
competent desemnează un consilier de probaţiune pentru a participa la desfăşurarea
procedurii prevăzute la art. 511 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi
(3) Anterior participării la procedura de punere în executare a măsurii educative,
consilierul de probaţiune solicită o copie a referatului de evaluare de la biroul de
evaluare presentenţială competent, precum şi alte informaţii relevante de la consilierul
de probaţiune care a întocmit referatul, atunci când este cazul.
(4) În cadrul întâlnirii, consilierul de probaţiune formulează propuneri motivate
privind încredinţarea supravegherii minorului unor persoane, atunci când încredinţarea
este necesară potrivit conţinutului măsurii educative a supravegherii, dar instanţa nu s-
a pronunţat asupra acestui aspect.
(5) În cadrul întâlnirii, consilierul de probaţiune stabileşte data la care minorul şi
părintele sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana sau reprezentantul instituţiei
căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului de către instanţă ori de către
judecătorul delegat cu executarea, în funcţie de caz, urmează să se prezinte la serviciul
de probaţiune.
(6) În aplicarea prevederilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 252/2013, cu modificările
şi completările ulterioare, în situaţia în care serviciul de probaţiune de la locuinţa
minorului nu se află în circumscripţia teritorială a instanţei care pune în executare
măsura educativă, acesta poate solicita serviciului de probaţiune din circumscripţia
instanţei respective participarea la punerea în executare a măsurii educative.
(7) Dacă punerea în executare a măsurii educative s-a realizat în condiţiile
prevăzute la alin. (6), consilierul de probaţiune din cadrul serviciului situat în
circumscripţia instanţei care pune în executare măsura educativă, după îndeplinirea
formalităţilor de punere în executare, transmite toate informaţiile şi documentele
serviciului de probaţiune de la locuinţa minorului.
(8) În situaţia neprezentării la punerea în executare a măsurii educative, consilierul
de probaţiune desemnat în condiţiile alin. (2) transmite o informare judecătorului
delegat în care comunică data la care minorul trebuie să se prezinte la sediul
serviciului de probaţiune şi alte informaţii ori solicitări considerate relevante, precum
şi, atunci când este cazul, propune persoana cea mai potrivită să exercite
supravegherea, în cazul în care instanţa nu s-a pronunţat deja cu privire la acest aspect.
ART. 1470 - Prima întrevedere cu minorul la sediul serviciului de probaţiune
(1) În cadrul primei întrevederi, care are loc la sediul serviciului de probaţiune în
termen de 10 zile de la punerea în executare a măsurii educative, consilierul de
probaţiune manager de caz realizează informarea minorului şi a părintelui sau, după
caz, a tutorelui, curatorului, persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia i-a fost
încredinţată supravegherea minorului de către instanţă ori de către judecătorul delegat
cu executarea şi realizează evaluarea iniţială a minorului.
37
(2) Informarea prevăzută la alin. (1) se referă la aducerea la cunoştinţa minorului şi
a părintelui sau, după caz, a tutorelui, curatorului, persoanei sau reprezentantului
instituţiei căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului de către instanţă ori de
către judecătorul delegat cu executarea, explicându-li-se conţinutul măsurii educative,
şi, eventual, obligaţiile pe care trebuie să le execute, consecinţele respectării sau
nerespectării măsurii educative şi a obligaţiilor impuse, regimul acordării
permisiunilor, dacă este cazul, precum şi responsabilităţile persoanei desemnate cu
supravegherea, după caz, şi consecinţele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestor
responsabilităţi.
(3) În cazul în care minorul are de executat obligaţii a căror îndeplinire este
verificată de către organe abilitate, altele decât serviciul de probaţiune sau de către
instituţiile din comunitate, consilierul informează minorul şi persoana care îl însoţeşte
despre acestea şi despre modalitatea de colaborare cu organele abilitate şi instituţiile
din comunitate.
(4) În cadrul primei întrevederi, minorului şi persoanelor prevăzute la alin. (1) li se
pune în vedere că trebuie să respecte regulile de conduită care se referă, în principal,
la a nu avea un comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un
limbaj necorespunzător, care ar putea prejudicia personalul din serviciul de
probaţiune, personalul altor instituţii, precum şi alte persoane aflate în evidenţa
serviciului de probaţiune, explicându-li-se consecinţele nerespectării acestor reguli de
conduită, potrivit art. 14119 alin. (5) şi art. 14120 alin. (5).
(5) Consilierul de probaţiune manager de caz încunoştinţează minorul supravegheat
despre posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului sau al biroului de
probaţiune în condiţiile art. 112 din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi
completările ulterioare, ori la judecătorul delegat cu executarea în condiţiile art. 111
din aceeaşi lege.
(6) Cu ocazia informării prevăzute la alin. (1), minorului i se face cunoscută
posibilitatea de a participa la anumite activităţi şi programe de reintegrare pe perioada
supravegherii, cu acordul său, explicându-i-se modalităţile practice în care poate fi
sprijinit în vederea reabilitării sale sociale.
(7) Consilierul de probaţiune manager de caz încunoştinţează minorul că pe durata
supravegherii, în funcţie de evoluţia înregistrată, se poate propune instanţei de
executare fie modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau
diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie încetarea anumitor obligaţii.
(8) Aspectele aduse la cunoştinţa persoanelor prevăzute la alin. (1) se consemnează
într-un proces-verbal care se semnează de către consilierul de probaţiune manager de
caz, de minor, părinte sau, după caz, de către tutore, curator, persoana sau
reprezentantul instituţiei căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului de către
instanţă ori de judecătorul delegat cu executarea.
(9) Un exemplar al procesului-verbal prevăzut la alin. (8) se înmânează minorului
supravegheat, părintelui sau, după caz, tutorelui, curatorului, persoanei sau
reprezentantului instituţiei căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului de
către instanţă ori de către judecătorul delegat cu executarea.
(10) Desfăşurarea primei întrevederi cu minorul la sediul serviciului nu este
împiedicată de inexistenţa sau neprezentarea persoanelor prevăzute la alin. (1) care
însoţesc minorul.
38
ART. 1471- Evaluarea iniţială a minorului
(1) Evaluarea iniţială a minorului se realizează în baza uneia sau mai multor
întrevederi.
(2) Evaluarea iniţială a nevoilor cu potenţial criminogen se realizează în scopul
stabilirii riscului de comitere a noi infracţiuni, a clasei de supraveghere şi a planificării
executării obligaţiilor impuse minorului şi vizează aspecte precum:
a) situaţia familială, locativă, socială şi financiară;
b) trecutul infracţional, respectiv faptele săvârşite şi decizia organului judiciar sau
stadiul procesului penal, după caz;
c) analiza comportamentului infracţional, atitudinea faţă de faptă, partea vătămată şi
faţă de sancţiune;
d) programul activităţilor zilnice, şcolare şi extraşcolare sau profesionale, arii de
interes, abilităţi, aptitudini, după caz;
e) comportament adictiv, istoricul măsurilor dispuse şi al tratamentelor
administrate, precum şi instituţiile responsabile;
f) starea de sănătate, istoricul tratamentelor administrate, precum şi instituţiile
responsabile;
g) planurile de viitor pe termen scurt şi mediu şi indicarea modalităţilor concrete
prin care minorul intenţionează să le pună în practică.
(3) Evaluarea iniţială a minorului face referire şi la motivaţia pentru schimbare,
valorile promovate, precum şi la atitudinea acestuia faţă de ariile prevăzute la alin. (2).
(4) Dacă se constată că minorul consumă în exces anumite substanţe, în cadrul
procesului de evaluare se vor avea în vedere: tipul sau tipurile de substanţe utilizate,
cantitatea, frecvenţa şi metodele de administrare a substanţei, istoricul consumului,
contextul în care se manifestă acest consum şi instituţia în evidenţa căreia se află sau
s-a aflat minorul.
(5) La realizarea evaluării se iau în considerare informaţiile conţinute în referatul de
evaluare presentenţială, dacă acesta a fost întocmit, precum şi, dacă este cazul,
informaţiile obţinute prin contactarea instituţiilor din comunitate sau informaţiile
cuprinse în evaluările realizate de centrul educativ sau de centrul de detenţie, în cazul
minorilor faţă de care s-a dispus înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării
zilnice sau liberarea din centrul educativ sau din centrul de detenţie.
(6) Datele obţinute în procesul de evaluare se consemnează într-o fişă, numită scală
de evaluare a riscului şi nevoilor.
(7) Fişa prevăzută la alin. (6) conţine în cazul minorilor un capitol referitor la
concluziile evaluării.
(8) Concluziile prevăzute la alin. (7) care fac referire la nevoile prioritare
identificate, obiectivele propuse în vederea atingerii acestora şi riscul estimat de
săvârşire a noi infracţiuni se prezintă minorului şi se discută cu acesta în cadrul
întrevederii de evaluare iniţială sau în întrevederea imediat următoare, în scopul
obţinerii asumării şi implicării minorului în procesul de supraveghere.
ART. 1472 - Întrevederile periodice
(1) Întrevederile minorului cu consilierul de probaţiune manager de caz sau cu
persoana desemnată cu supravegherea au loc în funcţie de specificul măsurii
educative, la sediul serviciului de probaţiune sau, după caz, în alte locuri stabilite
conform planului specific fiecărei măsuri educative şi comunicate minorului.
39
(2) Cu ocazia fiecărei întrevederi, minorului i se readuc la cunoştinţă data şi locul
monitorizează orice schimbare în situaţia minorului, consemnând aspectele constatate
cu ocazia fiecărei întrevederi în cuprinsul unei fişe de monitorizare.
(4) Întrevederile stabilite potrivit alin. (1) nu au loc dacă minorul se află sub
influenţa băuturilor alcoolice, a unor substanţe stupefiante sau psihotrope, acestea
fiind reprogramate la o dată ulterioară, consilierul de probaţiune manager de caz
putând proceda potrivit art. 14119 alin. (5).
ART. 1473 - Măsura educativă a stagiului de formare civică
(1) În funcţie de aspectele evaluate, consilierul responsabil de caz stabileşte, în
acord cu prevederile programei-cadru, aprobată prin ordin comun al ministrului
justiţiei şi ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice, tipul cursului de
formare civică adaptat minorului, în scopul conştientizării de către acesta a
consecinţelor infracţiunii şi pentru responsabilizarea cu privire la comportamentul său.
(2) În acord cu tipul programului stabilit, consilierul manager de caz va transmite
cazul instituţiei din comunitate înscrise în baza de date constituită la nivel naţional.
(3) Instituţia din comunitate este stabilită prin decizie a consilierului de probaţiune
manager de caz.
(4) Decizia consilierului responsabil de caz va face referire în cuprinsul acesteia la
datele personale şi de contact ale minorului, numărul hotărârii judecătoreşti şi instanţa
de judecată care a pronunţat hotărârea, la măsura educativă dispusă şi durata acesteia,
la instituţia din comunitate stabilită, la tipul cursului de formare civică ce trebuie
derulat, perioada desfăşurării, precum şi termenul-limită de începere a programului.
(5) Decizia se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul se comunică instituţiei
din comunitate stabilite, unul se comunică minorului sau părintelui ori, după caz,
tutorelui, curatorului, persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia i-a fost
încredinţată supravegherea minorului, iar un exemplar se ataşează la dosarul de
probaţiune.
(6) Decizia prevăzută la alin. (3) comunicată instituţiei din comunitate este însoţită
de copia dispozitivului hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii educative.
(7) În situaţia în care constată imposibilitatea continuării ori finalizării cursului din
motive neimputabile minorului ori instituţiei din comunitate stabilite pentru
executarea măsurii, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte o nouă
decizie de executare, având conţinutul prevăzut la alin. (4) şi care cuprinde menţiunea
revocării deciziei iniţiale. Decizia se comunică minorului sau părintelui ori, după caz,
încredinţată supravegherea minorului, instituţiei din comunitate aflate în imposibilitate
de executare, precum şi noii instituţii desemnate.
(8) În situaţia în care minorul nu este înscris într-o formă de învăţământ sau dacă
instituţiile din comunitate nu pot asigura punerea în executare a măsurii educative,
cursul de formare civică poate fi derulat de către un consilier de probaţiune din cadrul
biroului programe de reintegrare din serviciul de probaţiune, căruia i se referă cazul de
către consilierul de probaţiune manager de caz, potrivit dispoziţiilor art. 1491 alin. (4).
40
ART. 1474 - Adaptarea tipului cursului de formare civică la specificul cazului
(1) În situaţia în care cazul este referit biroului programe de reintegrare din cadrul
serviciului de probaţiune, în vederea derulării cursului de formare civică, consilierul
de probaţiune din cadrul acestui birou adaptează cursul în termen de 15 zile de la
referirea cazului, potrivit dispoziţiilor art. 1491 alin. (4).
(2) În vederea adaptării tipului cursului de formare civică la particularităţile cazului,
respectiv la nevoile şi obiectivele consemnate în fişa de evaluare prevăzută la art. 1471,
consilierul de probaţiune poate derula una sau mai multe întrevederi cu minorul sau cu
membrii familiei acestuia şi poate solicita informaţii suplimentare consilierului
manager de caz.
(3) Consilierul de probaţiune din cadrul biroului programe de reintegrare adaptează
tipului cursului de formare civică la specificul cazului, stabilind modulele, sesiunile,
precum şi calendarul de desfăşurare a acestuia.
(4) Prevederile alin. (2) şi (3) se aplică şi în cazul derulării cursului de formare
civică de către o instituţie din comunitate.
(5) În situaţia în care, din motive obiective, biroul programe de reintegrare se află în
imposibilitate temporară de a pune în aplicare cursul de formare civică şi
imposibilitatea expiră la o dată care nu permite punerea în executare a cursului pe
durata măsurii educative, justifică motivele imposibilităţii şi realizează propuneri
privind derularea cursului în alte condiţii.
ART. 1475 - Aprobarea planului de formare civică
(1) Consilierul manager de caz aprobă planul de formare civică propus de către
biroul programe de reintegrare sau de către instituţia din comunitate şi îl revizuieşte,
dacă este necesar.
(2) Consilierul manager de caz transmite biroului programe de reintegrare sau, după
caz, instituţiei din comunitate forma aprobată a planului de formare civică.
(3) În cazul existenţei unui dezacord cu privire la conţinutul planului de formare
civică între consilierul manager de caz şi responsabilul din cadrul biroului programe
de reintegrare al serviciului de probaţiune sau al instituţiei din comunitate, aceştia
analizează corespondenţa tipului şi a planului de formare civică cu prevederile
programei-cadru, aprobată prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului
educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice, şi ale standardelor minime de lucru în
probaţiune.
(4) Consilierul de probaţiune sau reprezentantul instituţiei din comunitate consultă
minorul cu privire la conţinutul planului de formare civică şi menţionează acest fapt în
cuprinsul planului.
(5) Persoanele prevăzute la alin. (4) asigură începerea efectivă a cursului de formare
civică în termen de cel mult 60 de zile de la momentul punerii în executare a măsurii
educative a stagiului de formare civică.
ART. 1476 - Condiţii de formă pentru planul de formare civică
(1) Planul de formare civică poartă pe prima pagină, în colţul din stânga sus, antetul
instituţiei care îl întocmeşte, iar în colţul din dreapta sus, dacă este cazul, menţiunea
"Operator de date cu caracter personal", codul de identificare aferent, precum şi
menţiunea "Strict confidenţial după completare".
(2) Planul de formare civică are în conţinut un capitol introductiv cu următoarele
date: numele, prenumele, data şi locul naşterii minorului, adresa la care locuieşte,
41
infracţiunea săvârşită, numărul hotărârii judecătoreşti şi măsura educativă dispusă,
menţionându-se data începerii şi încetării acesteia, numele şi prenumele consilierului
de probaţiune manager de caz, instituţia în cadrul căreia efectuează stagiul de formare
civică, numele reprezentantului instituţiei care va derula cursul, durata şi locul
derulării acestuia.
(3) Pe prima pagină a planului de formare civică, consilierul de probaţiune manager
de caz aprobă şi ştampilează planul întocmit de instituţia din comunitate.
(4) Fiecare pagină a planului de formare civică se numerotează, menţionându-se
(5) Ultima pagină scrisă a planului de formare civică poartă ştampila instituţiei din
comunitate sau a biroului programe de reintegrare şi semnătura persoanei care l-a
întocmit.
(6) Un exemplar al planului de formare civică aprobat se înmânează minorului sau
reprezentantului acestuia. Luarea la cunoştinţă a conţinutului planului, precum şi
confirmarea de primire a acestuia se atestă prin semnătura minorului pe cele două
exemplare ale planului.
(7) Structura şi formatul planului de formare civică sunt stabilite în anexa nr. 11.
ART. 1477 - Verificări realizate de consilierul de probaţiune manager de caz
(1) Consilierul de probaţiune manager de caz realizează verificări cu privire la
prezenţa minorului la cursul de formare civică conform calendarului de desfăşurare a
sesiunilor şi cu privire la modalitatea de derulare a cursului în cadrul instituţiei din
comunitate desemnate sau în cadrul biroului programe de reintegrare.
(2) Pe parcursul derulării cursului de formare civică, planul de formare civică poate
fi completat sau revizuit prin anexe în funcţie de particularităţile cazului, fie la
iniţiativa instituţiei din comunitate desemnate sau, după caz, a biroului programe de
reintegrare, cu acordul managerului de caz, fie la iniţiativa acestuia din urmă.
(3) La finalizarea cursului, instituţia din comunitate sau biroul programe de
reintegrare din cadrul serviciului de probaţiune în care a fost derulat cursul emite un
document care atestă urmarea acestuia. Documentul este ataşat la dosarul de
probaţiune al minorului.
ART. 1478 - Măsura educativă a supravegherii
(1) În cadrul întrevederii prevăzute la art. 1470, consilierul de probaţiune manager
de caz informează persoana care supraveghează minorul despre obligaţia de a realiza
un plan al programului zilnic al minorului şi o sprijină în acest sens.
(2) Planul prevăzut la alin. (1) se realizează în termen de maximum 10 zile
lucrătoare de la data întrevederii prevăzute la art. 1470 şi face referire la activităţile
curente ale minorului, precum şi la cele pe care intenţionează să le desfăşoare pe
viitor.
(3) În funcţie de rezultatele evaluării iniţiale, consilierul de probaţiune manager de
caz adaptează şi aprobă planul programului zilnic al minorului, stabilind termenul cel
mai scurt de la care are loc aplicarea efectivă a programului zilnic.
(4) Consilierul de probaţiune manager de caz consultă minorul cu privire la
conţinutul planului programului zilnic şi menţionează acest fapt în cuprinsul planului.
(5) În situaţia prevăzută la art. 1470 alin. (10), consilierul de probaţiune manager de
caz solicită în scris persoanei care supraveghează minorul să realizeze un plan al
programului zilnic al minorului şi să îl prezinte consilierului de probaţiune.
42
(6) Programul zilnic al minorului face referire la activităţile cotidiene ale acestuia şi
la cele planificate pentru atingerea obiectivelor propuse în fişa de evaluare prevăzută
la art. 1471, precum şi la locul şi intervalul de timp în care se desfăşoară. Programul se
realizează pe durata unei săptămâni, a cărei planificare se repetă pe durata întregii
măsuri educative, asigurând caracterul constant şi statornic al activităţilor.
(7) Programul zilnic al minorului cuprinde şi datele întrevederilor de la sediul
serviciului de probaţiune dintre consilierul de probaţiune şi minor, stabilite în
condiţiile alin. (3), precum şi alte activităţi apreciate ca fiind necesare în procesul de
reintegrare a minorului.
(8) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia în care minorul s-a căsătorit sau a
devenit major, situaţie în care planul programului zilnic este realizat de consilierul de
probaţiune manager de caz.
ART. 1479 - Condiţii de formă pentru planul programului zilnic al minorului
(1) Planul programului zilnic al minorului poartă pe prima pagină, în colţul din
stânga sus, antetul serviciului de probaţiune, iar în colţul din dreapta sus, menţiunea
(2) Planul zilnic al minorului va conţine un capitol introductiv cu următoarele date:
numele, prenumele, data şi locul naşterii minorului, adresa la care locuieşte,
menţionându-se data începerii şi încetării acesteia, persoana desemnată cu
supravegherea efectivă a minorului, numele şi prenumele consilierului de probaţiune
manager de caz.
(3) Fiecare pagină a programului zilnic se numerotează, menţionându-se numărul
de ordine al paginii şi, la finalul documentului, numărul total de pagini.
(4) Ultima pagină scrisă a planului programului zilnic al minorului poartă ştampila
serviciului de probaţiune şi semnătura consilierului de probaţiune manager de caz.
(5) Un exemplar al planului se înmânează minorului, părintelui sau, după caz,
tutorelui, curatorului, persoanei ori reprezentantului instituţiei căreia i-a fost
cu executarea.
(6) Luarea la cunoştinţă a conţinutului planului, precum şi confirmarea de primire a
acestuia se atestă prin semnătura persoanelor prevăzute la alin. (5) pe cele două
(7) Structura şi formatul planului programului zilnic sunt stabilite în anexa nr. 12.
ART. 1480 - Executarea obligaţiei de participare la un curs şcolar sau de
formare profesională, stabilită în conţinutul măsurii educative a supravegherii
(1) În situaţia în care instanţa a dispus în conţinutul măsurii educative a
supravegherii participarea minorului la un curs şcolar sau de formare profesională,
consilierul manager de caz verifică dacă minorul este înscris la un astfel de curs şi se
asigură că respectivul curs este inclus în programul zilnic din cadrul măsurii educative
a supravegherii.
supravegherii participarea minorului la un curs şcolar sau de formare profesională şi
minorul nu este înscris la un astfel de curs, pe baza evaluării iniţiale, consilierul de
probaţiune manager de caz stabileşte tipul cursului şcolar sau de formare profesională
43
potrivit particularităţilor minorului şi după consultarea acestuia, a părintelui sau, după
caz, a tutorelui, curatorului, persoanei ori reprezentantului instituţiei căreia i-a fost
cu executarea.
(3) În situaţia prevăzută la alin. (2), când cursul de şcolarizare sau de formare
profesională nu poate fi început în termenul măsurii educative a supravegherii,
consilierul de probaţiune manager de caz sprijină minorul în vederea pregătirii
dosarului de înscriere în anul şcolar următor sau, după caz, la o dată ulterioară când
urmează a fi organizat cursul de formare profesională.
(4) În urma stabilirii tipului cursului şcolar ori a celui de formare profesională,
consilierul de probaţiune manager de caz identifică instituţia din comunitate dintre
cele înscrise în baza de date constituită la nivel naţional şi emite o decizie prin care
referă cazul către instituţia din comunitate stabilită.
(5) În alegerea instituţiei din comunitate, consilierul de probaţiune manager de caz
ţine cont de prevederile art. 14121 din prezenta hotărâre.
(6) Decizia consilierului manager de caz prevăzută la alin. (3) cuprinde datele de
identificare ale minorului, numărul hotărârii judecătoreşti şi instanţa de judecată care a
pronunţat hotărârea, măsura educativă dispusă şi durata acesteia, instituţia din
comunitate stabilită, cursul şcolar sau de formare profesională ce trebuie derulat în
acord cu particularităţile cazului, precum şi termenul-limită pentru începerea acestuia.
(7) Decizia se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care un exemplar se comunică
instituţiei din comunitate, un exemplar minorului, părintelui sau, după caz, tutorelui,
curatorului, persoanei ori reprezentantului instituţiei căreia i-a fost încredinţată
supravegherea minorului de către instanţă ori de către judecătorul delegat cu
executarea, atunci când este cazul, iar un exemplar se ataşează la dosarul de
probaţiune.
(8) Decizia comunicată instituţiei din comunitate este însoţită de copia
dispozitivului hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii educative.
(9) În situaţia în care constată imposibilitatea continuării ori finalizării cursului
şcolar sau a celui de formare profesională din motive neimputabile minorului ori
instituţiei din comunitate stabilite pentru executarea obligaţiei, consilierul de
probaţiune manager de caz întocmeşte o nouă decizie, având conţinutul prevăzut la
alin. (6) şi care cuprinde menţiunea revocării deciziei iniţiale. Decizia se comunică
minorului sau părintelui ori, după caz, tutorelui, curatorului, persoanei sau
reprezentantului instituţiei căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului de
către instanţă ori judecătorul delegat cu executarea, instituţiei din comunitate aflate în
imposibilitatea de executare, precum şi noii instituţii desemnate.
(10) Programul zilnic al minorului stabilit potrivit art. 1478 se completează în
funcţie de conţinutul deciziei prevăzute la alin. (4).
(11) Pe parcursul derulării măsurii educative a supravegherii, programul zilnic al
minorului poate fi completat sau revizuit, prin anexe, în funcţie de particularităţile
cazului, fie la iniţiativa persoanei desemnate cu supravegherea minorului, a instituţiei
din comunitate, cu acordul managerului de caz, fie la iniţiativa acestuia din urmă.
(12) Persoana desemnată cu supravegherea se asigură de aplicarea efectivă a
programului zilnic în termen de 30 de zile de la momentul punerii în executare a
măsurii educative.
44
ART. 1481 - Monitorizarea executării obligaţiilor din conţinutul măsurii
educative a supravegherii
(1) Pe toată durata măsurii educative, consilierul de probaţiune manager de caz
menţine legătura cu instituţia în cadrul căreia minorul urmează cursul, pentru a
verifica prezenţa minorului la cursuri, precum şi modul de desfăşurare a cursului
şcolar sau a celui de formare profesională.
cursul emite un document care atestă urmarea cursului. Documentul este ataşat, în
copie, la dosarul de probaţiune al minorului.
ART. 1482 - Verificări realizate de consilierul manager de caz cu privire la
îndeplinirea atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea
(1) Pe toată durata executării măsurii educative a supravegherii, consilierul exercită
controlul cu privire la respectarea programului zilnic de către minor, prin realizarea de
vizite, întrevederi sau orice alte demersuri considerate necesare.
(2) La solicitarea consilierului de probaţiune manager de caz, persoana care exercită
supravegherea are obligaţia de a pune la dispoziţia acestuia informaţii privind
respectarea de către minor a programului zilnic.
(3) Prevederile alin. (2) nu se aplică în situaţia în care minorul s-a căsătorit sau a
devenit major până la momentul punerii în executare a măsurii educative a
supravegherii sau pe parcursul executării acesteia, situaţie în care supravegherea este
realizată de către consilierul de probaţiune manager de caz sau de către o instituţie din
comunitate potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, cu
ART. 1483 - Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână
(1) În cadrul întrevederii stabilite la art. 1470, consilierul de probaţiune manager de
caz, cu implicarea persoanei desemnate cu supravegherea minorului, întocmeşte un
plan al consemnării la sfârşit de săptămână, care conţine programul fiecărui sfârşit de
săptămână al minorului.
(2) Consilierul de probaţiune manager de caz consultă minorul cu privire la
conţinutul planului de consemnare la sfârşit de săptămână şi menţionează acest fapt în
cuprinsul planului.
(3) Persoana desemnată cu supravegherea se asigură că executarea efectivă a
măsurii consemnării la sfârşit de săptămână începe în cel mult 15 zile de la momentul
punerii în executare a măsurii educative potrivit art. 511 din Legea nr. 135/2010, cu
(4) În situaţia în care minorul s-a căsătorit sau a devenit major până la momentul
punerii în executare a măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână, planul
consemnării şi supravegherea sunt realizate de consilierul de probaţiune manager de
caz.
ART. 1484 - Planul consemnării la sfârşit de săptămână
(1) Planul consemnării la sfârşit de săptămână poartă pe prima pagină, în colţul din
stânga sus, antetul serviciului de probaţiune, iar în colţul din dreapta sus, menţiunea
(2) Planul consemnării la sfârşit de săptămână conţine un capitol introductiv cu
următoarele date: numele, prenumele, data şi locul naşterii minorului, adresa la care
45
locuieşte, infracţiunea săvârşită, numărul hotărârii judecătoreşti şi măsura educativă
dispusă, menţionându-se data începerii şi încetării acesteia, persoana desemnată cu
supravegherea efectivă a minorului, numele şi prenumele consilierului de probaţiune
manager de caz.
(3) Fiecare pagină a planului consemnării la sfârşit de săptămână se numerotează,
menţionându-se numărul de ordine al paginii şi, la finalul documentului, numărul total
de pagini.
(4) Ultima pagină scrisă a planului consemnării la sfârşit de săptămână poartă
ştampila serviciului de probaţiune şi semnătura consilierului de probaţiune manager de
caz.
(5) Un exemplar al planului se înmânează minorului, părintelui sau, după caz,
cu executarea.
(7) Structura şi formatul planului consemnării la sfârşit de săptămână sunt stabilite
în anexa nr. 13.
ART. 1485 - Executarea obligaţiei minorului de participare la un program de
reintegrare socială
(1) Dacă pe durata executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de
săptămână minorul trebuie să urmeze un program de reintegrare socială, fie ca urmare
a dispunerii de către instanţă a acestei obligaţii în conţinutul măsurii educative, fie ca
urmare a stabilirii acestei activităţi de către consilierul de probaţiune manager de caz
în planul consemnării la sfârşit de săptămână, acesta ia măsuri pentru începerea
programului şi procedează potrivit art. 14121 din prezenta hotărâre.
(2) Prevederile art. 1491 – 1493 şi 1495se aplică în mod corespunzător.
ART. 1486 - Verificări efectuate cu privire la îndeplinirea măsurii educative
(1) Pe toată durata executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de
săptămână, consilierul de probaţiune manager de caz exercită controlul cu privire la
executarea măsurii de către minor, prin realizarea de vizite, întrevederi sau alte
demersuri pe care le consideră necesare.
(2) Pe toată durata executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de
săptămână, consilierul de probaţiune manager de caz exercită controlul asupra
procesului de supraveghere şi cu privire la îndeplinirea atribuţiilor de către persoana
care exercită supravegherea şi îndrumarea minorului.
(3) Persoana care exercită supravegherea şi îndrumarea minorului are obligaţia de a
pune la dispoziţia consilierului informaţii privind respectarea măsurii de către minor,
pe care consilierul le verifică atunci când apreciază necesar.
(4) Prevederile alin. (2) şi (3) nu se aplică în situaţia în care minorul s-a căsătorit
sau a devenit major până la momentul punerii în executare a măsurii educative a
consemnării la sfârşit de săptămână, situaţie în care supravegherea este realizată de
consilierul de probaţiune manager de caz.
46
ART. 1487 - Verificarea de către o instituţie din comunitate a respectării de către
minor a măsurii consemnării la sfârşit de săptămână
(1) Consilierul de probaţiune manager de caz poate stabili prin decizie ca
verificarea respectării măsurii de către minor şi a supravegherii acestuia de către
persoana desemnată să se facă de către o instituţie din comunitate.
(2) În alegerea instituţiei consilierul de probaţiune manager de caz ţine cont de
prevederile art. 14121 din prezenta hotărâre.
(3) Decizia consilierului manager de caz prevăzută la alin. (1) face referire în
cuprinsul ei la datele personale şi de contact ale minorului, numărul hotărârii
judecătoreşti şi instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea, la măsura educativă
dispusă şi durata acesteia, instituţia din comunitate stabilită, perioada verificării
respectării măsurii, precum şi termenul-limită de începere.
(4) Decizia se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care un exemplar se comunică
instituţiei din comunitate, un exemplar se comunică minorului, părintelui sau, după
caz, tutorelui, curatorului ori persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia i-a fost
cu executarea, iar un exemplar se ataşează la dosarul de probaţiune.
(5) Decizia prevăzută la alin. (1) şi comunicată instituţiei din comunitate este
însoţită de copia dispozitivului hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii
educative.
(6) Instituţia din comunitate verifică executarea măsurii de către minor şi
îndeplinirea atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea şi îndrumarea
minorului, conform programului stabilit de comun acord cu consilierul responsabil de
caz.
(7) La finalizarea supravegherii, în situaţia în care consilierul manager de caz a
procedat potrivit alin. (1), instituţia din comunitate care a exercitat supravegherea
întocmeşte un raport privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative
de către minor. Raportul este ataşat la dosarul de probaţiune al minorului.
ART. 1488 - Măsura educativă a asistării zilnice
(1) După evaluarea iniţială a minorului şi în funcţie de rezultatele acesteia,
consilierul de probaţiune manager de caz solicită părintelui, tutorelui, curatorului ori
persoanei în grija căreia se află minorul implicarea în realizarea unui plan al asistării
zilnice a minorului pe durata executării măsurii. La întocmirea planului este consultat
şi minorul, opinia acestuia fiind consemnată în cuprinsul planului.
(2) În caz de dezacord între consilierul de probaţiune şi părintele, tutorele, curatorul
ori persoana în grija căreia se află minorul, consilierul de probaţiune manager de caz
sesizează judecătorul delegat cu executarea pentru stabilirea planului asistării zilnice a
minorului.
(3) Planul asistării zilnice a minorului se întocmeşte în cel mult 30 de zile de la
momentul punerii în executare a măsurii educative, iar executarea efectivă a acesteia
începe în termen de cel mult 5 zile de la stabilirea planului.
(4) Planul asistării zilnice face referire la activităţile cotidiene pe care trebuie să le
desfăşoare minorul, precum şi la cele planificate pentru atingerea obiectivelor propuse
în fişa de evaluare prevăzută la art. 1471, precum şi la locul şi intervalul de timp în
care acestea se desfăşoară. Planificarea este realizată pe durata unei săptămâni,
47
asigurând caracterul constant şi statornic al activităţilor pe durata întregii măsuri
educative.
(5) Planul asistării zilnice cuprinde şi datele întrevederilor de la sediul serviciului de
probaţiune dintre consilierul de probaţiune şi minor.
(6) Prevederile alin. (1) şi (2) nu se aplică în situaţia în care minorul s-a căsătorit
sau a devenit major până la momentul punerii în executare a măsurii educative a
asistării zilnice, situaţie în care planul asistării este realizat de consilierul de
probaţiune manager de caz.
ART. 1489 - Condiţii de formă pentru planul asistării zilnice a minorului
(1) Planul asistării zilnice a minorului poartă pe prima pagină, în colţul din stânga
sus, antetul serviciului de probaţiune, iar în colţul din dreapta sus, menţiunea
(2) Planul asistării zilnice conţine un capitol introductiv cu următoarele date:
numele, prenumele, data şi locul naşterii minorului, adresa la care locuieşte,
menţionându-se data începerii şi încetării acesteia, precum şi numele şi prenumele
consilierului de probaţiune manager de caz.
(3) Fiecare pagină a planului asistării zilnice se numerotează, menţionându-se
(4) Ultima pagină scrisă a planului asistării zilnice poartă ştampila serviciului de
probaţiune şi semnătura consilierului de probaţiune manager de caz.
(5) Un exemplar al planului se înmânează minorului, părintelui, tutorelui,
curatorului ori persoanei în grija căreia se află minorul, după caz.
(7) Structura şi formatul planului asistării zilnice sunt stabilite în anexa nr. 14.
ART. 1490 - Înlocuirea unei măsuri educative privative de libertate cu măsura
asistării zilnice şi liberarea minorului dintr-un centru educativ, centru de
detenţie ori dintr-o unitate penitenciară
(1) În situaţia în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă privativă
de libertate, pentru stabilirea planului asistării zilnice a minorului, consilierul de
probaţiune consultă dosarul individual întocmit pe parcursul executării măsurii
educative privative de libertate şi referatul sau referatele de evaluare, dacă acestea au
fost întocmite, sau solicită centrului educativ sau centrului de detenţie transmiterea
unor copii de pe documentele cuprinse în dosarul individual.
(2) La solicitarea consilierului de probaţiune, centrul educativ, centrul de detenţie
sau penitenciarul transmite copii de pe documentele cuprinse în dosarul individual, în
termen de cel mult 5 zile de la data solicitării acestora.
(3) Întocmirea planului asistării zilnice a minorului se face în termen de cel mult 15
zile de la punerea în libertate a minorului.
(4) În situaţia în care un minor a fost liberat dintr-un centru educativ, centru de
detenţie ori dintr-o unitate penitenciară şi până la împlinirea duratei măsurii internării
au rămas mai mult de 6 luni, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un
plan de supraveghere, procedând în mod corespunzător prevederilor art. 1447 – 1450.
48
(5) În situaţia prevăzută la alin. (4), dacă termenul rămas până la împlinirea măsurii
internării este de 6 luni sau mai mic, se aplică în mod corespunzător prevederile art.
1453 alin. (2).
(6) În procesul de supraveghere a minorului faţă de care s-a dispus înlocuirea unei
măsuri educative privative de libertate cu măsura asistării zilnice ori liberarea
minorului dintr-un centru educativ, centru de detenţie ori dintr-o unitate penitenciară,
se aplică în mod corespunzător prevederile art. 1468 – 1472.
ART. 1491 - Executarea obligaţiei minorului de participare la un program de
reintegrare socială stabilit în conţinutul măsurii educative şi care este disponibil
la nivelul serviciului de probaţiune
(1) Minorul faţă de care a fost dispusă măsura asistării zilnice poate să urmeze un
program de reintegrare socială fie ca urmare a dispunerii de către instanţă a acestei
obligaţii în conţinutul măsurii educative, fie ca urmare a stabilirii acestei activităţi de
către consilierul de probaţiune manager de caz în planul asistării zilnice.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), consilierul de probaţiune manager de caz,
ulterior evaluării iniţiale, stabileşte tipul programului, potrivit particularităţilor
minorului.
serviciului de probaţiune, în funcţie de specificul programului sau a instrumentului de
intervenţie, acesta va fi derulat de către consilierul de probaţiune manager de caz sau
de către un alt consilier de probaţiune din cadrul biroului programe de reintegrare.
(4) În situaţia derulării programului de către un consilier de probaţiune din cadrul
biroului programe de reintegrare, consilierul manager de caz referă cazul, transmiţând
datele de identificare ale minorului, numărul hotărârii judecătoreşti şi instanţa de
judecată care a pronunţat hotărârea, măsura educativă dispusă şi durata acesteia, tipul
programului ce trebuie derulat în acord cu particularităţile cazului, termenul-limită
pentru începerea acestora, scala de evaluare a riscului şi a nevoilor, precum şi copia
dispozitivului hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii educative.
(5) Pe parcursul derulării măsurii educative a asistării zilnice, programul zilnic al
minorului poate fi completat sau revizuit, prin anexe, în funcţie de programul de
reintegrare stabilit potrivit alin. (3) şi (4) sau de particularităţile cazului, fie la
iniţiativa instituţiei din comunitate, cu acordul managerului de caz, fie la iniţiativa
acestuia din urmă.
(6) În situaţia în care, din motive obiective, biroul programe de reintegrare se află în
imposibilitatea temporară de a pune în aplicare programul de reintegrare şi
imposibilitatea expiră la o dată care nu permite punerea în executare a programului pe
durata măsurii educative, justifică motivele imposibilităţii şi, dacă este cazul,
realizează propuneri privind derularea programului în alte condiţii.
ART. 1492 - Obligaţia minorului de participare la un program de reintegrare
socială stabilit în conţinutul măsurii educative şi care este disponibil la nivelul
unei instituţii din comunitate
(1) În situaţia în care minorul are de urmat un program de reintegrare socială care
nu este disponibil la nivelul serviciului de probaţiune, consilierul de probaţiune
manager de caz stabileşte instituţia din comunitate în care să fie urmat programul şi
emite o decizie pe care o transmite către instituţia respectivă.
49
(2) În alegerea instituţiei din comunitate consilierul de probaţiune manager de caz
ţine cont de prevederile art. 14121 din prezenta hotărâre.
(3) Prevederile art. 1462 alin. (6), ale art. 1473 alin. (4) - (7) şi ale art. 1491 alin. (4) -
(6) se aplică în mod corespunzător.
ART. 1493 - Adaptarea programului de reintegrare socială
(1) În situaţia în care, pentru derularea programului, cazul este referit biroului
programe de reintegrare din cadrul serviciului de probaţiune, consilierul de probaţiune
din cadrul acestui birou alege programul, îl adaptează, dacă este cazul, şi transmite
consilierului manager de caz informaţii despre modalitatea de aplicare, precum şi
despre calendarul derulării, în termen de 15 zile de la primirea documentelor
prevăzute la art. 1491 alin. (4).
(2) În vederea adaptării programului la particularităţile cazului, consilierul de
probaţiune poate derula una sau mai multe întrevederi cu minorul sau cu membrii
familiei acestuia şi poate solicita informaţii suplimentare consilierului de probaţiune
manager de caz.
(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul derulării
programului de reintegrare de către o instituţie din comunitate.
ART. 1494 - Obligaţia minorului de participare la un curs de pregătire şcolară
sau formare profesională, stabilit în conţinutul măsurii educative
(1) Minorul faţă de care a fost dispusă măsura asistării zilnice urmează un curs de
pregătire şcolară sau formare profesională, fie ca urmare a dispunerii de către instanţă
a acestei obligaţii în conţinutul măsurii educative, fie ca urmare a stabilirii de către
consilierul de probaţiune manager de caz a acestei activităţi, cu acordul persoanei, în
planul asistării zilnice.
(2) Prevederile art. 1460 alin. (6), ale art. 1473 alin. (4) - (7) şi ale art. 1491 alin. (4) -
ART. 1495 - Verificări realizate de consilierul manager de caz pe durata
supravegherii măsurii educative a asistării zilnice
(1) Pe durata supravegherii măsurii educative a asistării zilnice, consilierul de
probaţiune manager de caz exercită controlul asupra procesului de supraveghere cu
privire la executarea măsurii de către minor sau cu privire la îndeplinirea atribuţiilor
de către instituţia din comunitate care pune în executare obligaţiile şi, atunci când este
cazul, ţine legătura cu biroul programe de reintegrare din cadrul serviciului de
probaţiune.
(2) La solicitarea consilierului de probaţiune manager de caz, reprezentantul
instituţiei din comunitate are obligaţia de a pune la dispoziţia acestuia informaţii
privind respectarea obligaţiilor de către minor. În situaţia în care consideră necesar,
consilierul de probaţiune manager de caz verifică informaţiile primite prin realizarea
de vizite, întrevederi şi alte demersuri.
(3) În situaţia prevăzută la art. 1491, 1492 şi 1494, pe durata frecventării programului
sau a cursului, consilierul de probaţiune manager de caz monitorizează derularea
acestuia.
(4) La finalizarea programului sau a cursului, instituţia din comunitate sau, după
caz, biroul din cadrul serviciului de probaţiune în care a fost derulat programul sau
cursul emite un document care atestă urmarea acestuia, document care se ataşează la
dosarul de probaţiune.
50
ART. 1496 - Verificarea de către o instituţie din comunitate a respectării de
către minor a măsurii asistării zilnice
(1) Consilierul de probaţiune manager de caz poate stabili prin decizie ca
verificarea respectării măsurii de către minor şi a supravegherii acestuia să se realizeze
de către o instituţie din comunitate.
(2) În alegerea instituţiei, consilierul de probaţiune manager de caz ţine cont de
prevederile art. 14121.
(3) Decizia consilierului manager de caz prevăzută la alin. (1) face referire în
cuprinsul ei la datele personale şi de contact ale minorului, la numărul hotărârii
judecătoreşti şi la instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea, la măsura educativă
dispusă şi durata acesteia, instituţia din comunitate stabilită, perioada verificării
respectării măsurii, precum şi la termenul-limită de începere.
(4) Decizia se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul se comunică instituţiei
din comunitate, unul se comunică minorului, iar un exemplar se ataşează dosarului de
probaţiune.
(5) Decizia prevăzută la alin. (1) se comunică instituţiei din comunitate însoţită de
copia dispozitivului hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii educative.
(6) Instituţia din comunitate verifică executarea măsurii de către minor conform
programului stabilit de comun acord cu consilierul manager de caz.
(7) La finalizarea supravegherii, în situaţia în care consilierul manager de caz a
procedat potrivit alin. (1), instituţia din comunitate care a exercitat supravegherea
întocmeşte un raport privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative
de către minor. Raportul este ataşat la dosarul de probaţiune al minorului.
ART. 1497 - Coordonarea şi monitorizarea executării obligaţiilor de către
minor
În vederea coordonării supravegherii executării obligaţiei impuse de instanţă în
sarcina minorului potrivit art. 121 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 286/2009, cu
procedează potrivit art. 1494 din prezenta hotărâre.
ART. 1498 - Colaborarea cu organele abilitate să supravegheze respectarea
obligaţiilor prevăzute de art. 121 alin. (1) lit. b) - d) şi f) din Legea nr. 286/2009,
cu modificările şi completările ulterioare
obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. b) - d) şi f) din Legea nr. 286/2009, cu
transmite o informare organelor competente stabilite potrivit Legii nr. 253/2013, cu
(2) Informarea prevăzută la alin. (1) face referire la măsura educativă dispusă, la
obligaţia fixată în sarcina minorului, precum şi la perioada în care urmează a fi
supravegheată. Informarea este însoţită de o copie de pe dispozitivul hotărârii.
(3) Pentru obligaţia de nu a depăşi limita teritorială stabilită de instanţă fără acordul
serviciului de probaţiune, comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a
cărui circumscripţie se află locuinţa minorului, respectiv Direcţiei Generale de Poliţie
a Municipiului Bucureşti, când locuinţa persoanei sau limita teritorială stabilită de
instanţă se află în municipiul Bucureşti, Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră,
51
Direcţiei Generale de Paşapoarte, respectiv Inspectoratului General pentru Imigrări, în
situaţia minorilor străini.
(4) Pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
locuinţa minorul, respectiv Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti,
când locuinţa acestuia se află în municipiul Bucureşti.
(5) Pentru interzicerea dreptului de a se afla la anumite manifestări sportive,
culturale ori adunări publice din afara circumscripţiei inspectoratelor de poliţie sau
Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti de la locuinţa persoanei,
comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei Române, Inspectoratului
General al Jandarmeriei Române, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi
Inspectoratului General pentru Imigrări.
(6) Pentru cazul în care s-a dispus interzicerea dreptului de a se afla la anumite
manifestări sportive, culturale ori adunări publice, stabilite de instanţă, inspectoratul
judeţean de poliţie, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în
a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, transmite o copie de pe dispozitivul
hotărârii structurii de jandarmerie competente teritorial, care va proceda potrivit
propriilor competenţe legale.
(7) Pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membrii de
familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane,
stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea, comunicarea se face, de către
judecătorul delegat cu executarea, persoanelor cu care minorul nu are dreptul să intre
în legătură ori de care nu are dreptul să se apropie, inspectoratului judeţean de poliţie
în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, respectiv Direcţiei Generale de
Poliţie a Municipiului Bucureşti, când locuinţa acestuia se află în municipiul
Bucureşti, şi, pentru cazurile în care victima sau persoanele stabilite de instanţă nu
locuiesc în aceeaşi circumscripţie, inspectoratelor judeţene de poliţie de la locuinţa
acestora.
(8) Pentru situaţia prevăzută la alin. (7), consilierul manager de caz informează
persoanele cu care minorul nu are dreptul să intre în legătură ori de care nu are dreptul
să se apropie despre posibilitatea de a anunţa serviciul de probaţiune în condiţiile
nerespectării acestei măsuri de către minor.
(9) Organele abilitate prevăzute la alin. (3) - (7) sesizează, prin raportare la
competenţele proprii, consilierul manager de caz dacă minorul încalcă obligaţiile şi
transmit consilierului manager de caz, la finalizarea procesului de supraveghere,
informaţii cu privire la persoana minorului şi modul de executare a obligaţiilor.
(10) La solicitarea organelor abilitate prevăzute la alin. (3) - (7), consilierul de
probaţiune manager de caz pune la dispoziţia acestora şi alte informaţii necesare
verificării respectării obligaţiei de către minor.
ART. 1499 - Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor
obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, pe durata executării obligaţiilor, consilierul de
probaţiune manager de caz poate să acorde permisiuni în executarea obligaţiilor în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
52
(2) Permisiunea se acordă prin decizie a consilierului de probaţiune manager de caz,
care se comunică organelor competente prevăzute la art. 1498 alin. (3) - (6).
ART. 14100 - Obligaţia prezentării minorului la sediul serviciului de probaţiune
obligaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 286/2009, cu modificările
şi completările ulterioare, consilierul de probaţiune manager de caz stabileşte într-un
calendar al întrevederilor datele la care minorul are obligaţia de a se prezenta la
(2) Cu ocazia fiecărei întrevederi minorului i se readuc la cunoştinţă data şi locul
(3) În situaţia în care obligaţia prezentării minorului la sediul serviciului de
probaţiune însoţeşte măsura educativă a supravegherii sau măsura educativă a asistării
zilnice, datele întrevederilor se stabilesc în conţinutul programului zilnic al minorului,
respectiv în planul asistării zilnice.
ART. 14101 - Modificarea obligaţiilor impuse minorului
(1) În situaţia în care pe parcursul supravegherii măsurilor educative neprivative de
libertate, în funcţie de evoluţia cazului, consilierul de probaţiune manager de caz
constată că au intervenit motive care justifică modificarea obligaţiilor prin impunerea
de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente ori
încetarea executării unora dintre obligaţii, întocmeşte din oficiu un referat de evaluare
potrivit art. 1420 alin. (1) lit. a) din prezenta hotărâre şi sesizează instanţa de executare.
(2) La solicitarea judecătorului delegat cu executarea, în condiţiile art. 73 alin. (2)
din Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, consilierul de
probaţiune manager de caz întocmeşte un referat de evaluare în care consemnează
constatările sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie modificarea
obligaţiilor, prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le
are de executat minorul.
(3) În situaţia în care s-a procedat la modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi
obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente ori
încetarea executării unora dintre obligaţii, consilierul de probaţiune manager de caz
transmite o informare instituţiilor din comunitate sau, după caz, organelor abilitate
prevăzute de art. 1498.
ART. 14102- Nerespectarea condiţiilor de executare a măsurii educative sau a
obligaţiilor
(1) În situaţia în care pe durata supravegherii consilierul de probaţiune manager de
caz constată că minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică motivele care au
determinat această nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-
credinţă, întocmeşte un referat de evaluare potrivit art. 1420 alin. (1) lit. b) şi sesizează
instanţa de executare.
(2) În situaţia nerespectării de către minor a obligaţiilor a căror îndeplinire este
verificată de către alte organe abilitate, acestea sesizează serviciul de probaţiune.
Consilierul de probaţiune manager de caz procedează potrivit alin. (1) sau potrivit art.
14119 şi informează organele abilitate cu privire la demersurile efectuate.
53
(3) În situaţia în care serviciul de probaţiune este sesizat de către persoana vătămată
sau de către o altă persoană interesată cu privire la nerespectarea de către minor a
obligaţiilor, consilierul de probaţiune manager de caz procedează potrivit alin. (1) sau
art. 14119 şi informează, dacă este cazul, organele abilitate şi persoana care a formulat
sesizarea cu privire la demersurile efectuate.
ART. 14103 - Planificarea finalizării supravegherii
Înainte de împlinirea duratei supravegherii, activităţile consilierului de probaţiune
manager de caz cu minorul supravegheat au ca obiectiv planificarea finalizării
supravegherii, prin analiza gradului de atingere a obiectivelor stabilite în planurile
măsurilor educative, şi motivarea minorului în realizarea unui plan personal de acţiune
după încetarea supravegherii. O copie a planului personal de acţiune pentru perioada
de după încetarea supravegherii, atunci când acesta a fost întocmit, se ataşează la
dosarul de probaţiune.
ART. 14104 - Raportul final privind respectarea condiţiilor de executare a
măsurii educative de către minor
(1) La finalizarea măsurii educative, consilierul manager de caz întocmeşte un
raport cu privire la executarea măsurii educative, precum şi cu privire la îndeplinirea
atribuţiilor de către persoana care a supravegheat minorul sau de către instituţia din
comunitate, dacă a fost cazul. Structura şi formatul raportului privind finalizarea
supravegherii, prezentate în anexa nr. 10, se adaptează la particularităţile fiecărui caz.
(2) Raportul final nu se întocmeşte în cazul în care instanţa dispune prelungirea
măsurii educative neprivative de libertate ori înlocuirea acesteia cu o altă măsură
educativă neprivativă mai severă.
(3) În situaţia în care minorul s-a aflat în evidenţele serviciului de probaţiune ca
urmare a recunoaşterii de către o instanţă din România a unei hotărâri judecătoreşti ori
decizii de probaţiune dispuse de un alt stat membru al Uniunii Europene, raportul
prevăzut la alin. (1) se transmite judecătorului delegat cu executarea.
SECŢIUNEA a 6-a
Executarea amenzii prin prestarea unei munci în folosul comunităţii
ART. 14105 - Verificarea competenţei serviciului şi alocarea cazului

(1) Competenţa punerii în executare a amenzii prin prestarea unei munci în folosul
comunităţii aparţine biroului de muncă în folosul comunităţii din cadrul serviciului de
probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa persoanei.
(2) Primind hotărârea instanţei, şeful biroului de muncă în folosul comunităţii, după
verificarea competenţei, repartizează cazul unui consilier de probaţiune responsabil de
caz, care va derula procesul de supraveghere a modului în care persoana
supravegheată execută munca neremunerată în folosul comunităţii.
ART. 14106 - Dosarul de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii
Consilierul de probaţiune responsabil de caz deschide pe numele persoanei un dosar
de executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii, atunci când această
activitate rezultă dintr-o amendă penală neachitată.
54
ART. 14107 - Planificarea executării muncii neremunerate în folosul comunităţii
(1) Pentru punerea în executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii,
consilierul de probaţiune responsabil de caz procedează după cum urmează:
a) în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii solicitării, stabileşte locul, data şi
ora primei întrevederi cu persoana supravegheată;
b) transmite persoanei supravegheate o convocare la sediul serviciului de
probaţiune în care specifică necesitatea de a prezenta un document medical din care să
rezulte că persoana este aptă să presteze munca în folosul comunităţii, precum şi
documente în baza cărora se pot verifica identitatea şi locuinţa persoanei;
c) precizează în conţinutul convocării data şi ora stabilite pentru întrevedere, adresa
şi datele de contact ale serviciului de probaţiune, precum şi numele consilierului de
probaţiune responsabil de caz;
d) transmite convocarea prin poştă electronică sau telefonic, caz în care face ulterior
o consemnare în scris, prin notă telefonică;
e) poate stabili, în funcţie de caz, un alt loc pentru desfăşurarea întrevederii,
oferind, în conţinutul convocării, informaţii despre aceasta;
f) comunică data, ora şi locul întrevederii, astfel încât să permită persoanei
supravegheate să se deplaseze în timp util la sediul serviciului de probaţiune sau la
locul stabilit pentru desfăşurarea întrevederii.
(2) În funcţie de particularităţile cazului, următoarele întrevederi cu persoana
supravegheată se stabilesc ţinând cont de menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. f).
(3) În cazul în care persoana supravegheată nu se prezintă potrivit convocării
transmise, se procedează potrivit art. 1443 alin. (5) - (11).
ART. 14108 - Contactarea instituţiilor din comunitate în vederea executării
muncii în folosul comunităţii
Până la prima întrevedere cu persoana supravegheată, consilierul de probaţiune
verifică programul de funcţionare al instituţiei, tipurile de activităţi în care ar putea fi
implicată persoana supravegheată, precum şi locurile disponibile pentru executarea
muncii neremunerate în folosul comunităţii.
ART. 14109 - Prima întrevedere
(1) Prima întrevedere cu persoana supravegheată se desfăşoară potrivit art. 1444 –
1446, cu respectarea particularităţilor procesului de evaluare iniţială date de calitatea
procesuală a persoanei care trebuie să presteze munca neremunerată în folosul
comunităţii.
(2) În scopul evaluării iniţiale a persoanei supravegheate şi al punerii în executare a
hotărârii de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii, consilierul de
probaţiune responsabil de caz consultă sursele de informaţii pe care le consideră
necesare.
ART. 14110 - Emiterea deciziei de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii
(1) Dacă persoana supravegheată nu a prezentat adeverinţa medicală prevăzută la
art. 14107 alin. (1) lit. b), consilierul de probaţiune îi pune în vedere să aducă
documentul solicitat în termen de 30 de zile, în caz contrar aplicându-se prevederile
art. 14119 sau, după caz, art. 14120 alin. (4).
(2) Pe baza evaluării iniţiale a persoanei, consilierul de probaţiune emite o decizie
de executare prin care stabileşte în care dintre cele două instituţii din comunitate
55
menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa munca neremunerată în
folosul comunităţii. Decizia de executare conţine datele personale şi de contact ale
persoanei supravegheate, numărul hotărârii judecătoreşti şi instanţa de judecată care a
pronunţat hotărârea, numărul de ore de muncă neremunerată corespunzător numărului
de zile-amendă stabilite de instanţa judecătorească, tipurile de activităţi pe care le
poate derula persoana, perioada desfăşurării muncii, precum şi termenul-limită pentru
începerea acesteia.
(3) Decizia de executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii se întocmeşte
în 3 exemplare, unul pentru instituţia din comunitate, unul pentru persoana
supravegheată şi unul pentru dosarul de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii.
(4) Consilierul de probaţiune comunică instituţiei din comunitate decizia de
executare, precum şi o copie de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
(5) Odată cu documentele prevăzute la alin. (4), consilierul de probaţiune poate
transmite instituţiei şi o fişă de date suplimentare privind pregătirea şcolară şi
profesională a persoanei, experienţa în muncă, starea de sănătate, disponibilitatea de
timp, precum şi alte date considerate utile pentru executarea muncii neremunerate în
folosul comunităţii. Fişa de date suplimentare este prezentată în anexa nr. 9.
ART. 14111 - Punerea în executare a obligaţiei de prestare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii
(1) Executarea efectivă a muncii neremunerate în folosul comunităţii provenite din
transformarea amenzii sau a amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii se realizează în
termen de maximum 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de executare a
pedepsei amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(2) Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii încetează la finalizarea
orelor stabilite prin hotărâre sau prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă
neexecutate.
ART. 14112 - Imposibilitatea de punere în executare a muncii neremunerate în
folosul comunităţii în instituţiile menţionate în hotărârea judecătorească
În situaţia în care consilierul de probaţiune responsabil de caz constată
imposibilitatea punerii în executare, a continuării ori a finalizării executării obligaţiei
de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, din motive neimputabile
persoanei ori instituţiei din comunitate, procedează potrivit prevederilor art. 1461 alin.
(7) - (11).
ART. 14113 - Imposibilitatea găsirii sau contactării persoanei
(1) În situaţia în care persoana care trebuie să execute munca neremunerată în
folosul comunităţii nu este găsită sau nu poate fi contactată, consilierul de probaţiune
sesizează judecătorul delegat.
(2) În cuprinsul sesizării consilierul de probaţiune face menţiune despre datele
obţinute, demersurile efectuate pentru contactarea persoanei, inclusiv cele referitoare
la colaborarea cu organele de poliţie sau cu alte surse relevante.
(3) Dovezile obţinute în cursul demersurilor de contactare a persoanei se ataşează în
copie la sesizarea judecătorului delegat.
ART. 14114 - Inaptitudinea sau incapacitatea persoanei de a munci
(1) Cu ocazia punerii în executare sau pe parcursul executării muncii neremunerate,
inaptitudinea persoanei de a presta activităţile stabilite ori faptul că persoana prezintă
56
risc pentru sănătatea altor persoane, precum şi, dacă este cazul, perioada pentru care se
recomandă suspendarea activităţii se constată pe baza unui certificat medical eliberat
potrivit dispoziţiilor legale.
(2) În cazul persoanei supravegheate care prezintă un document medical din care
reiese că este inaptă, respectiv că şi-a pierdut capacitatea de muncă ori aceasta este
diminuată, consilierul de probaţiune poate verifica informaţiile, adresându-se
autorităţilor medicale competente.
(3) Dacă inaptitudinea de muncă priveşte doar anumite tipuri de activităţi dintre
cele stabilite, în măsura în care este posibil, consilierul de probaţiune, cu consultarea
instituţiei din comunitate, stabileşte alte activităţi pe care persoana le poate desfăşura.
(4) În caz de incapacitate temporară de muncă, la încetarea cauzei care a determinat
incapacitatea, consilierul de probaţiune reia demersurile pentru punerea în executare,
respectiv pentru continuarea executării muncii neremunerate în folosul comunităţii, în
condiţiile legii.
(5) Dacă se constată incapacitatea de a presta muncă neremunerată în folosul
comunităţii, consilierul de probaţiune informează instanţa de executare, ataşând
adresei de informare dovezile medicale prezentate de persoana care trebuie să execute
munca.
(6) În cazul în care, în timpul prestării muncii neremunerate în folosul comunităţii,
persoana a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli
profesionale, după primirea dovezilor medicale, consilierul de probaţiune informează
instanţa de executare, ataşând copii ale documentelor justificative existente la dosar.
ART. 14115 - Informarea şi instructajul persoanei privind modul de
desfăşurare a activităţii neremunerate în folosul comunităţii
(1) Consilierul de probaţiune, prin consultare cu reprezentantul instituţiei din
comunitate, stabileşte ziua, ora şi locul pentru începerea executării muncii
neremunerate în folosul comunităţii.
(2) Aceste date, precum şi numele supraveghetorului desemnat de instituţie, tipul de
activităţi ce urmează a fi desfăşurate şi programul de muncă sunt comunicate într-un
termen rezonabil persoanei care trebuie să execute munca, astfel încât aceasta să aibă
posibilitatea prezentării în ziua, la ora şi locul stabilite.
(3) În cadrul întâlnirii pentru începerea executării muncii, supraveghetorul
efectuează instructajul persoanei supravegheate privind regulile generale pe care
trebuie să le respecte pe parcursul executării, modul de desfăşurare a activităţii,
programul de muncă şi o informează, sub semnătură, cu privire la normele de
securitate şi sănătate în muncă, normele de apărare împotriva incendiilor şi a altor
situaţii de urgenţă. Intervalul de timp alocat pentru efectuarea instructajului se include
în numărul de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(4) Consilierul de probaţiune transmite supraveghetorului formularul privind
evidenţa orelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii care trebuie executate
şi, dacă este cazul, oferă clarificări privind completarea lui. Formularul privind
evidenţa orelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii este prevăzut în anexa
nr. 15.
57
ART. 14116 - Îndrumarea şi verificarea persoanei supravegheate în îndeplinirea
obligaţiei
(1) Îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana supravegheată
desfăşoară munca neremunerată în folosul comunităţii se realizează de către
reprezentantul instituţiei din comunitate, anume desemnat în acest scop.
(2) Supraveghetorul desemnat are obligaţia să informeze serviciul de probaţiune cu
privire la orice modificări apărute în procesul de executare a muncii, atât cu privire la
instituţie, cât şi în ceea ce priveşte persoana care trebuie să execute munca
neremunerată în folosul comunităţii.
(3) În cazul în care, conform planificării stabilite, perioada de timp în care se
execută orele de muncă neremunerată în folosul comunităţii este mai mare de două
luni, supraveghetorul desemnat de instituţia din comunitate are obligaţia să informeze
consilierul de probaţiune, o dată pe lună, despre modul de derulare a activităţii.
(4) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de executare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi
cu privire la instituţia din comunitate, se realizează de către consilierul de probaţiune.
(5) Pentru monitorizarea modului în care se execută munca neremunerată în folosul
comunităţii, consilierul de probaţiune ţine legătura cu supraveghetorul desemnat de
instituţia din comunitate, cu persoana supravegheată, dar şi cu alte persoane care pot
oferi informaţii relevante, putând efectua şi vizite inopinate la locul de executare a
muncii neremunerate.
(6) Aspectele constatate cu ocazia deplasărilor pe teren se consemnează într-un
document, care se ataşează dosarului de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii.
ART. 14117 - Neprezentarea persoanei, absenţa nejustificată sau comportamentul
necorespunzător la locul de executare a muncii neremunerate
(1) Dacă se constată că persoana nu se prezintă la locul de executare a obligaţiei, pe
baza informării primite de la supraveghetor sau a verificărilor efectuate, consilierul de
probaţiune procedează potrivit art. 14119 alin. (1) - (4).
(2) Dacă persoana continuă să absenteze în mod nejustificat, după primirea a două
avertismente, iar consilierul de probaţiune constată, din verificările efectuate, că
neprezentarea la locul stabilit pentru executarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa de executare în condiţiile art.
14120 alin. (4).
(3) În cazul în care persoana manifestă un comportament necorespunzător la locul
de executare, se aplică prevederile art. 14119 alin. (5) şi art. 14120 alin. (5).
ART. 14118 - Finalizarea executării obligaţiei de a presta muncă neremunerată
în folosul comunităţii
(1) După executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, instituţia
înaintează serviciului de probaţiune formularul de evidenţă a orelor de activitate
neremunerată, completat corespunzător.
(2) După finalizarea orelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii stabilite
potrivit hotărârii judecătoreşti, consilierul de probaţiune întocmeşte un raport privind
modul în care persoana supravegheată a respectat condiţiile de executare a obligaţiei.
(3) Raportul prevăzut la alin. (2), însoţit de formularul de evidenţă a orelor de
muncă în folosul comunităţii, se comunică judecătorului delegat pentru executarea
58
pedepselor, în termen de 15 zile de la data primirii în serviciu a formularului
completat.
(4) În cazul în care munca neremunerată în folosul comunităţii executată de
persoana supravegheată provine din transformarea unei amenzi penale sau a unei părţi
dintr-o amendă penală, consilierul de probaţiune poate elibera la solicitarea persoanei,
după finalizarea activităţii, o adeverinţă privind executarea muncii, din care să rezulte
numărul de zile-amendă plătite prin prestarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii.
(5) Adeverinţa prevăzută la alin. (4) se eliberează în dublu exemplar, unul
rămânând ataşat la dosarul de executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii.
SECŢIUNEA a 7-a
Avertismentele emise de consilierul de probaţiune
ART. 14119 - Condiţii pentru aplicarea avertismentelor

(1) În condiţiile art. 67 alin. (1) şi (3) şi ale art. 101 alin. (1) şi (4) din Legea nr.
252/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încălcări minore în
respectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor, precum neprezentarea ori
inconsecvenţa în prezentarea la întrevederile cu consilierul de probaţiune, la
desfăşurarea cursurilor, programelor, tratamentelor ori îngrijirilor medicale sau la
prestarea activităţilor de muncă neremunerată, neprimirea vizitelor consilierului de
probaţiune, nepredarea ori predarea cu întârziere a documentelor justificative
solicitate, consilierul de probaţiune poate emite avertismente.
(2) În ipoteza prevăzută la alin. (1), consilierul de probaţiune verifică motivele şi
dovezile invocate de către persoana supravegheată şi dacă constată că nerespectarea
conţinutului măsurii educative, a măsurilor şi obligaţiilor fixate în sarcina persoanei
nu este justificată de motive obiective, îi înmânează acesteia un avertisment scris,
explicându-i conţinutul acestuia.
(3) Avertismentul face referire în conţinutul său la motivele de fapt care au
determinat aplicarea acestuia, respectiv la măsura sau obligaţia încălcată şi la
consecinţele la care se expune persoana dacă va continua să înregistreze abateri în
respectarea măsurilor şi obligaţiilor. Modelul avertismentelor este prezentat în anexa
nr. 16.
(4) Dacă înmânarea avertismentului nu este posibilă în condiţiile prevăzute de art.
1451 alin. (1), acesta poate fi transmis persoanei supravegheate folosind una dintre
modalităţile prevăzute la art. 1443 alin. (3).
(5) Dacă persoana are un comportament necorespunzător la locul de executare a
obligaţiilor ori încalcă regulile generale de conduită, prin prezentarea la întrevederi
sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unor substanţe halucinogene, prin manifestarea
unui comportament violent sau agresiv ori a unei atitudini nepotrivite sau a unui
limbaj necorespunzător faţă de personalul de probaţiune, personalul altor instituţii ori
persoanele aflate în evidenţă, consilierul de probaţiune, pe baza informaţiilor şi
dovezilor de care dispune sau în baza verificărilor efectuate, procedează potrivit alin.
(1) - (4).
59
ART. 14120 - Contestarea avertismentelor şi consecinţele aplicării acestora
(1) Împotriva avertismentelor consilierului de probaţiune, persoana aflată în
evidenţa serviciului de probaţiune poate face plângere la şeful ierarhic superior al
consilierului în termen de 5 zile de la primirea avertismentului.
(2) În caz de admitere a plângerii, şeful ierarhic superior poate dispune anularea
avertismentului acordat de către consilierul de probaţiune manager de caz.
(3) Avertismentele acordate în condiţiile art. 14119 alin. (1) şi (5) se cumulează pe
perioada termenului de supraveghere.
(4) Dacă se constată că, după cumularea a două avertismente, persoana
supravegheată procedează în continuare potrivit art. 14119 alin. (1), consilierul de
probaţiune sesizează instanţa de executare sau judecătorul delegat, procedând, după
caz, potrivit art. 1420 alin. (1) lit. a) sau b), respectiv potrivit art. 1438 alin. (1) lit. a)
sau b).
(5) Dacă se constată că, după cumularea a două avertismente, persoana
supravegheată procedează în continuare potrivit art. 14119 alin. (5), consilierul de
probaţiune va sesiza instanţa de executare sau judecătorul delegat, procedând potrivit
art. 1420 alin. (1) lit. a) sau, după caz, potrivit art. 1438 alin. (1) lit. a).
(6) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) - (5) şi ale art. 14119, în cazul în care se
constată încălcarea de către persoana supravegheată a obligaţiei de a nu folosi, deţine
sau purta orice categorii de arme, a obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule
stabilite de instanţă, respectiv a obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără
acordul instanţei, consilierul de probaţiune manager de caz procedează potrivit
dispoziţiilor art. 1438 alin. (1) lit. b) şi sesizează instanţa de executare.
SECŢIUNEA a 8-a
Alegerea instituţiei din baza constituită la nivel naţional
ART. 14121 - Gestionarea bazei de date constituite la nivel naţional

(1) Pentru derularea cursurilor de pregătire şcolară sau de calificare profesională, a
programelor de reintegrare socială, a măsurilor de control, tratament sau îngrijire ori a
activităţilor de muncă neremunerată în folosul comunităţii, care pot fi stabilite ca
activităţi în conţinutul măsurii educative sau ca obligaţii în hotărârea judecătorească,
consilierul de probaţiune poate transmite cazul unei instituţii din comunitate aflate în
baza de date constituită la nivel naţional.
(2) În vederea centralizării şi publicării versiunii actualizate a bazei de date,
serviciile de probaţiune actualizează periodic baza de date prevăzută la alin. (1) şi o
transmit către Direcţie.
(3) Baza de date constituită la nivel naţional conţine lista instituţiilor de drept public
şi de drept privat implicate în procesul de executare a pedepselor, măsurilor educative
şi a altor măsuri neprivative de libertate.
(4) Persoanele juridice de drept public sunt implicate în activităţile de probaţiune în
acord cu natura şi specificul lor de activitate.
(5) Persoanele juridice de drept privat pot fi implicate în activităţile prevăzute la
alin. (1), dacă sunt abilitate potrivit art. 20 din Legea nr. 253/2013, cu modificările şi
60
(6) Biroul programe de reintegrare din cadrul serviciului informează periodic biroul
de supraveghere despre programele de reintegrare disponibile şi cursurile de formare
civică pe care le derulează.
(7) Selecţia instituţiilor din baza de date constituită la nivel naţional se realizează în
funcţie de sfera lor de competenţă teritorială, de domeniul de activitate sau activitatea
pentru care au obţinut abilitarea, de numărul de locuri disponibile şi potrivit normelor
stabilite în standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din
comunitate, aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(8) În situaţia în care şeful biroului programe de reintegrare primeşte decizia
managerului de caz cu privire la derularea unui program de reintegrare sau a unui curs
de formare civică, verifică situaţia programelor aflate în derulare şi fie repartizează
aplicarea programului, fie realizează programarea pe o listă de aşteptare, anunţând
managerul de caz despre soluţia adoptată.
(9) Programarea pe o listă de aşteptare în cadrul biroului programe de reintegrare
din cadrul serviciului de probaţiune se realizează numai în cazul în care durata măsurii
educative permite amânarea derulării programului sau a cursului de formare civică,
luând în calcul şi durata aplicării acestuia.
(10) În situaţia în care persoana are de urmat un program de reintegrare socială sau
un curs de formare civică care este indisponibil la nivelul serviciului de probaţiune sau
biroul se află în imposibilitate temporară de a pune în executare obligaţia, consilierul
de probaţiune manager de caz stabileşte instituţia din comunitate în care să fie urmat
programul, ţinând cont de prevederile alin. (4), (5) şi (7).
SECŢIUNEA a 9-a
Asistarea pe perioada supravegherii
ART. 14122 - Gestionarea procesului de asistare

(1) Asistarea se realizează pe toată durata supravegherii, sub coordonarea
consilierului de probaţiune manager de caz, şi constă în intervenţii specializate
adaptate nevoilor persoanei, riscului de săvârşire a unor noi infracţiuni şi altor
particularităţi ale cazului.
(2) Asistarea persoanelor supravegheate poate fi realizată, în principal, prin
intermediul cursurilor de pregătire şcolară sau calificare profesională, programelor de
reintegrare socială, consultanţei, îndrumării vocaţionale şi a altor tipuri de activităţi
care pot fi stabilite în conţinutul măsurii educative sau ca obligaţii în hotărârea
judecătorească potrivit art. 85 alin. (2), art. 93 alin. (2) şi (3), art. 101 alin. (2) şi art.
121 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Acoperirea nevoilor cu potenţial criminogen ale persoanei se realizează atât în
cadrul activităţilor stabilite de către instanţă sau de către consilierul manager de caz, în
conţinutul unor măsuri educative ori ca obligaţii stabilite în hotărârea judecătorească
potrivit alin. (2), cât şi în cadrul activităţilor derulate cu acordul persoanei în condiţiile
art. 103 din Legii nr. 252/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
(4) În situaţia în care activităţile prevăzute la alin. (2) nu acoperă nevoile cu
potenţial criminogen ale persoanei, iar persoana îşi exprimă acordul în privinţa
acoperirii uneia sau mai multor nevoi dintre cele menţionate în cuprinsul planului de
supraveghere, consilierul manager de caz dezvoltă în secţiunile documentelor
61
prevăzute la art. 1448 alin. (1) lit. c), respectiv la art. 1471 alin. (7) modalităţile de
acoperire a acestor nevoi în colaborare cu instituţiile din comunitate.
(5) Demersurile realizate în vederea acoperirii nevoilor persoanei vor fi menţionate
în cuprinsul fişelor de monitorizare aflate în cadrul dosarelor de probaţiune.
(6) În situaţia în care activităţile prevăzute la alin. (2) nu au fost stabilite ca
activităţi în conţinutul măsurii educative sau ca obligaţii prin hotărârea judecătorească
şi nu există acordul persoanei pentru acoperirea unor nevoi, dar există motive
întemeiate care să justifice intervenţia, consilierul de probaţiune manager de caz poate
sesiza instanţa pentru modificarea obligaţiilor potrivit art. 66 alin. (1), respectiv art.
100 alin. (1) din Legea nr. 252/2013, cu modificările şi completările ulterioare,
realizând din oficiu un referat sau, după caz, un raport de evaluare.
(7) Pentru acoperirea altor tipuri de nevoi ale persoanei supravegheate decât cele
prevăzute la alin. (3) şi care nu sunt stabilite în conţinutul unor măsuri educative sau
ca obligaţii menţionate în hotărârea judecătorească, serviciile de probaţiune pot
îndruma şi sprijini persoana să acceseze serviciile oferite de alte organizaţii şi instituţii
publice sau private.
(8) Raportul final al procesului de supraveghere întocmit de consilierul de
probaţiune poate face referire şi la gradul de acoperire a nevoilor persoanei
supravegheate.
CAPITOLUL IV
Finanţarea şi administrarea sistemului de probaţiune
ART. 15 - Numărul de posturi la nivelul sistemului naţional de probaţiune

(1) Aparatul central al Direcţiei funcţionează cu un număr maxim de 90 de posturi,
din care 34 de posturi se finanţează în anul 2014.
(2) Numărul maxim de posturi pentru structurile teritoriale este de 370 de posturi.
ART. 16 - Finanţarea sistemului naţional de probaţiune
(1) Direcţia şi structurile sale teritoriale sunt finanţate integral de la bugetul de stat,
prin bugetul Ministerului Justiţiei.
(2) Direcţia poate primi donaţii, sponsorizări şi poate accesa alte surse de finanţare,
conform prevederilor legale.
(3) Anual, se aprobă, prin ordin al ministrului justiţiei, la propunerea directorului
general, fondul destinat externalizării de servicii în acord cu legea privind executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, cu încadrarea în prevederile bugetare
aprobate Direcţiei conform legii.
(4) Condiţiile şi procedura pentru constituirea şi utilizarea fondului prevăzut la alin.
(3) se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 17 - Administrarea patrimoniului sistemului naţional de probaţiune
(1) Patrimoniul serviciilor de probaţiune de pe lângă tribunale şi al Direcţiei de
probaţiune, inclusiv parcul auto, trece în administrarea şi în patrimoniul Direcţiei.
Modalităţile de predare-primire a elementelor patrimoniale se stabilesc prin ordin al
ministrului justiţiei.
62
(2) Direcţia administrează echipamentele şi sistemele informatice, mobilierul,
aparatura birotică, autoturismele, precum şi orice alte active ale sistemului de
probaţiune.
(3) Pentru activităţile specifice desfăşurate de Direcţie şi de structurile teritoriale se
constituie un parc auto cu un număr de 85 de autoturisme. Stabilirea numărului de
autoturisme pentru fiecare serviciu de probaţiune se face prin decizie a directorului
general al Direcţiei în funcţie de volumul de activitate al acestora.
(4) Consumul de carburanţi pentru fiecare autoturism este de maximum 250 de litri
pe lună.
ART. 18 - Alocarea sumelor pentru cheltuielile de personal şi de funcţionare a
sistemului de probaţiune
(1) În vederea atingerii scopurilor activităţii sistemului de probaţiune, fondurile
bugetare necesare pentru resursele financiare, materiale şi logistice se asigură prin
bugetul Ministerului Justiţiei, în vederea funcţionării Direcţiei.
(2) Sediile serviciilor de probaţiune stabilite în cadrul instanţelor de judecată îşi
păstrează destinaţia. În cadrul sediilor instanţelor de judecată pot fi stabilite şi alte
spaţii pentru serviciile de probaţiune. Cheltuielile ocazionate de funcţionarea
serviciilor de probaţiune în cadrul instanţelor se stabilesc prin protocol de colaborare,
încheiat între Direcţie şi instanţele de judecată.
(3) În vederea desfăşurării activităţii sistemului de probaţiune, Guvernul, Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi consiliile locale, cu sprijinul
prefecturilor, precum şi parchetele, pun la dispoziţia Direcţiei Naţionale de
Probaţiune, în limita resurselor disponibile, spaţii necesare derulării în bune condiţii a
activităţii specifice a acesteia şi a structurilor sale teritoriale.
(4) Modalitatea de punere la dispoziţie a spaţiilor necesare se realizează în baza
unor acte normative sau prin protocoale de colaborare între Direcţie şi instituţia
publică ce pune la dispoziţie spaţiul respectiv.
(5) În măsura în care nu este posibilă asigurarea de spaţii în condiţiile alin. (2) şi
(3), Direcţia poate închiria, achiziţiona sau construi spaţii, potrivit legii, pentru
desfăşurarea activităţii serviciilor de probaţiune.
(6) Creditele bugetare necesare activităţii Direcţiei pentru anul 2013 vor fi alocate
din bugetul Ministerului Justiţiei în baza protocolului de predare-primire.
(7) Până la data semnării protocolului de predare-primire, Direcţia şi structurile sale
teritoriale sunt finanţate din bugetul Ministerului Justiţiei şi al tribunalelor.
CAPITOLUL V
Dispoziţii tranzitorii şi finale
ART. 19 - Măsuri pentru asigurarea îndeplinirii de către Direcţie a atribuţiilor

de resurse umane
(1) Atribuţiile privind selecţia, evaluarea performanţelor profesionale, promovarea
şi, după caz, definitivarea personalului din cadrul sistemului de probaţiune sunt
îndeplinite de către Direcţie potrivit legislaţiei aplicabile fiecărei categorii de personal.
(2) Până la operaţionalizarea departamentului cu atribuţii de resurse umane din
cadrul Direcţiei, dar nu mai târziu de 1 aprilie 2014*), atribuţiile privind selecţia,
evaluarea performanţelor profesionale, promovarea şi, după caz, definitivarea
63
personalului de specialitate juridică, asimilat judecătorilor şi procurorilor, a
funcţionarilor publici şi a personalului contractual care ocupă funcţii de execuţie de la
nivelul Direcţiei se realizează de către Direcţia resurse umane din cadrul Ministerului
Justiţiei, în colaborare cu personalul Direcţiei, potrivit reglementărilor specifice
aplicabile categoriilor de personal similare din cadrul Ministerului Justiţiei.
(3) Până la operaţionalizarea departamentului cu atribuţii de resurse umane din
cadrul Direcţiei, dar nu mai târziu de 1 aprilie 2014*), atribuţiile privind selecţia,
evaluarea performanţelor profesionale, definitivarea şi promovarea inspectorilor şi
consilierilor de probaţiune, sunt îndeplinite de Direcţia resurse umane din cadrul
Ministerului Justiţiei, în colaborare cu personalul Direcţiei, potrivit legii şi
regulamentelor specifice acestei categorii de personal.
(4) La data operaţionalizării departamentului cu atribuţii de resurse umane din
cadrul Direcţiei, acesta preia pe bază de protocol de predare-primire de la Direcţia
resurse umane din cadrul Ministerului Justiţiei dosarele profesionale, precum şi orice
alte documente şi evidenţe în legătură cu cariera personalului angajat în serviciile de
probaţiune, respectiv în Direcţie.
ART. 20 - Măsuri pentru asigurarea îndeplinirii de către Direcţie a atribuţiilor
economico-financiare şi administrative
(1) Până la operaţionalizarea departamentului cu atribuţii economice şi
administrative de la nivelul Direcţiei, dar nu mai târziu de 1 aprilie 2014*), execuţia
bugetară, precum şi îndeplinirea altor activităţi cu specific economic şi administrativ
se realizează de către Direcţia financiar-contabilă şi Direcţia investiţii din cadrul
Ministerului Justiţiei în colaborare cu personalul Direcţiei.
(2) Pentru perioada în care Ministerul Justiţiei asigură conducerea evidenţei
contabile a Direcţiei şi a structurilor sale teritoriale, în aplicaţiile şi programele
informatice gestionate de Direcţia financiar-contabilă se realizează secţiuni distincte
pentru sistemul de probaţiune.
(3) La data operaţionalizării departamentului cu atribuţii economice şi
administrative din cadrul Direcţiei, acesta preia pe bază de protocol de predare-primire
de la Direcţia financiar-contabilă şi de la Direcţia investiţii din cadrul Ministerului
Justiţiei toate documentele şi evidenţele în legătură cu execuţia bugetului, achiziţiile,
cheltuielile de personal, patrimoniul sistemului de probaţiune, precum şi orice alte
documente referitoare la finanţarea şi patrimoniul sistemului de probaţiune.
(4) În scopul realizării execuţiei bugetare, precum şi pentru îndeplinirea altor
activităţi cu specific economic de către Direcţia financiar-contabilă şi Direcţia
investiţii din cadrul Ministerului Justiţiei, se pot delega sau detaşa, în condiţiile legii,
în cadrul acestor direcţii persoane din cadrul instituţiilor aflate în subordinea
Ministerului Justiţiei, din cadrul altor instituţii publice centrale ori din cadrul
instanţelor sau parchetelor.
(5) Până la operaţionalizarea departamentului cu atribuţii economico-administrative
din cadrul Direcţiei, tribunalele colaborează cu departamentele din Ministerul Justiţiei,
pentru a asigura din punct de vedere logistic, administrativ şi financiar funcţionarea
serviciilor de probaţiune.
64
ART. 21 - Măsuri pentru asigurarea îndeplinirii de către Direcţie a altor
atribuţii prevăzute de lege
(1) Până la operaţionalizarea departamentelor din cadrul Direcţiei, altele decât cele
prevăzute la art. 19 şi 20, atribuţiile prevăzute la art. 10 din prezenta hotărâre se duc la
îndeplinire cu sprijinul departamentelor de specialitate din cadrul Ministerului
Justiţiei, potrivit specificului acestora.
(2) Direcţia tehnologia informaţiei din Ministerul Justiţiei şi tribunalele asigură şi
gestionează sistemele şi echipamentele de tehnologia informaţiei ale Direcţiei,
respectiv ale structurilor teritoriale, până la angajarea personalului specializat în
Direcţie şi în structurile teritoriale.
(3) Până la data angajării personalului specializat pentru conducerea autoturismelor
aflate în dotarea serviciilor de probaţiune, acestea sunt deservite de conducători auto
din cadrul tribunalelor.
(4) Personalul din cadrul structurilor teritoriale şi din aparatul central al Direcţiei
are dreptul de a conduce autoturismele din dotare, în condiţiile stabilite prin ordin al
ART. 22 - Preluarea personalului din cadrul Direcţiei de probaţiune şi din
cadrul altor instituţii
(1) Prin reorganizarea Ministerului Justiţiei şi înfiinţarea Direcţiei Naţionale de
Probaţiune, posturile din cadrul Direcţiei de probaţiune şi personalul încadrat pe
acestea, precum şi posturile vacante din cadrul acestei direcţii sunt preluate de
Direcţie, prin ordin al ministrului justiţiei.
(2) Posturile din serviciile de probaţiune de pe lângă tribunale şi personalul încadrat
pe acestea, precum şi posturile vacante de consilier de probaţiune sunt preluate de
Direcţie, prin ordin al ministrului justiţiei.
(3) Personalul din serviciile de probaţiune de pe lângă tribunale şi din Direcţia de
probaţiune, preluat în cadrul Direcţiei, se consideră transferat.
(4) Numirea personalului de probaţiune care a promovat concursul de ocupare a
posturilor vacante de consilier de probaţiune aflat în derulare la momentul intrării în
vigoare a prezentei hotărâri se realizează prin ordin al ministrului justiţiei, în cadrul
serviciilor de probaţiune din subordinea Direcţiei.
ART. 23 - Ocuparea funcţiilor de conducere şi de execuţie din aparatul central
al Direcţiei
(1) Până la ocuparea prin concurs în condiţiile stabilite de lege, a funcţiilor de
director general, director general adjunct, director de direcţie, şef serviciu şi şef birou,
pe aceste funcţii pot fi delegate, sau, după caz, pot exercita cu caracter temporar
funcţia de conducere, persoane care fac parte din categoriile de personal prevăzute de
Legea nr. 252/2013.
(2) În cadrul Direcţiei pot fi delegaţi, detaşaţi sau după caz, transferaţi, în condiţiile
legii funcţionari publici, personal contractual, personal de specialitate juridică asimilat
judecătorilor şi procurorilor, respectiv consilieri de probaţiune, din cadrul Ministerului
Justiţiei, din instituţiile subordonate acestuia, din cadrul instanţelor sau parchetelor,
serviciilor de probaţiune sau din cadrul altor instituţii publice.
65
ART. 231 - Dispoziţii tranzitorii privind modalitatea de supraveghere a
măsurilor şi obligaţiilor a căror executare a început anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare
(1) Prevederile prezentei hotărâri se aplică măsurilor şi obligaţiilor dispuse în baza
prevederilor din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul penal din 1969,
care au corespondent în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, cu modificările şi completările ulterioare, şi a căror executare a început după
data de 1 februarie 2014.
(2) În cazul punerii în executare a obligaţiilor stabilite de către instanţă în acord cu
prevederile art. 863 alin. 3 lit. b) din Codul penal din 1969, serviciul sau, după caz,
biroul de probaţiune va proceda potrivit prevederilor art. 1465 şi 1466.
(3) În cazul punerii în executare a obligaţiilor stabilite de către instanţă potrivit
prevederilor art. 863 alin. 3 lit. a), c) - e) din Codul penal din 1969, serviciul sau, după
caz, biroul de probaţiune va proceda potrivit prevederilor art. 1460, 1462, 1465 şi 1466.
(4) În cazul punerii în executare a obligaţiilor stabilite de către instanţă potrivit
prevederilor art. 863 alin. 3 lit. f) din Codul penal din 1969, serviciul sau, după caz,
biroul de probaţiune va proceda potrivit prevederilor art. 1463 şi art. 1466.
(5) În cazul punerii în executare a obligaţiilor stabilite de către instanţă în acord cu
prevederile art. 103 alin. 3 din Codul penal din 1969, serviciul sau, după caz, biroul de
probaţiune va proceda potrivit prevederilor art. 1465, 1466 şi ale art. 1498 – 14101 din
prezenta hotărâre, în mod corespunzător.
(6) Prevederile art. 1464 nu se aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969.
ART. 232 - Dispoziţii tranzitorii privind colaborarea cu alte instituţii pentru
supravegherea măsurilor şi obligaţiilor a căror executare a început anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare
Persoanele juridice de drept public şi privat implicate la data intrării în vigoare a
prezentei hotărâri în activităţile de executare a unor măsuri şi obligaţii dispuse de
instanţă continuă activitatea derulată în colaborare cu serviciul de probaţiune sau cu
Direcţia, până la executarea măsurilor şi obligaţiilor ori până la finalizarea proiectelor
sau ajungerea la termen a parteneriatelor.
ART. 233 - Dispoziţii tranzitorii privind modalitatea de lucru a serviciilor de
probaţiune până la operaţionalizarea birourilor de probaţiune
(1) Până la operaţionalizarea birourilor de probaţiune prevăzute la art. 143, 1419,
1424, 1429, 1437, 1441, 1442, 1462, 1468 şi 14105, activităţile specifice acestora se
realizează de către serviciului de probaţiune competent teritorial prin raportare la
prevederile din prezenta hotărâre, iar şeful serviciului de probaţiune îndeplineşte
atribuţiile specifice şefilor de birou.
(2) Până la operaţionalizarea birourilor de programe de reintegrare din cadrul
serviciului de probaţiune şi abilitarea instituţiilor de comunitate pentru derularea
programelor specifice de reintegrare, derularea programelor stabilite ca obligaţie se
poate realiza de către consilierii de probaţiune cu specializarea psihologie, pedagogie,
asistenţă socială sau de către cei specializaţi în derularea anumitor tipuri de programe,
cu respectarea art. 1442 alin. (5) sau cu art. 1468 alin. (4) sau de către consilierii
manageri de caz.
66
ART. 24 - Dispoziţii finale
(1) Anexele nr. 1 - 16 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
(2) Forma şi conţinutul anexelor nr. 3 - 16 se adaptează şi se completează în raport
cu categoria de persoane pentru care se întocmesc documentele prevăzute în anexă,
precum şi în raport cu particularităţile cazului.
(3) Locaţiile serviciilor de probaţiune care funcţionează în altă localitate decât
municipiul reşedinţă de judeţ sunt sedii secundare ale serviciilor de probaţiune.
67
LEGE Nr. 123 din 4 mai 2006
privind statutul personalului de probaţiune
2. Nu sunt incluse în textul actualizat modificările efectuate prin art. IV din

Ordonanţa Guvernului nr. 26/2010. Reproducem mai jos aceste prevederi.
"ART. IV
În cuprinsul legislaţiei, expresiile <<personal din serviciile de probaţiune>> sau,
după caz, <<angajaţii din serviciile de probaţiune>> se înlocuiesc cu expresia
<<personal de probaţiune>>, cu excepţia situaţiilor în care prevederea legală are
în vedere doar personalul serviciilor de probaţiune organizate pe lângă fiecare
tribunal."
CAP. 1
ART. 1
(1) Prezenta lege reglementează statutul personalului de specialitate specific
sistemului de probaţiune, denumit în continuare personal de probaţiune.
(2) În înfăptuirea actului de justiţie, munca personalului din serviciile de probaţiune
constituie un sprijin pentru judecători şi procurori, competenţa şi îndeplinirea corectă
a sarcinilor ce revin acestei categorii de personal jucând un rol important în procesul
de individualizare a pedepsei, de executare a sancţiunilor neprivative de libertate, de
asistare şi consiliere a victimelor infracţiunilor.
ART. 2
Serviciile de probaţiune îşi desfăşoară activitatea sub conducerea, coordonarea şi
controlul Direcţiei de probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, denumită în
continuare direcţia de specialitate.
ART. 3
În exercitarea funcţiei, personalul din serviciile de probaţiune este obligat să
respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării,
prevederile reglementărilor interne şi să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor
ierarhici privind activitatea profesională.
ART. 4
În exercitarea funcţiei, personalul din serviciile de probaţiune trebuie să respecte
demnitatea individului şi integritatea persoanei.
ART. 5
În exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi a atribuţiilor prevăzute de
prezenta lege este interzisă discriminarea pe criterii de sex, orientare sexuală, vârstă,
rasă, etnie, religie, origine socială, situaţie familială ori alte criterii discriminatorii.
ART. 6
Scopul exercitării funcţiei de consilier de probaţiune îl constituie creşterea gradului
de siguranţă publică prin informarea şi consilierea victimelor infracţiunilor,
promovarea alternativelor la detenţie, prevenirea infracţionalităţii, reducerea riscului
de recidivă şi reintegrarea în comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală.
1
CAP. 2
Structura personalului din serviciile de probaţiune
ART. 7
(1) Personalul de probaţiune se compune din:
a) consilieri de probaţiune;
b) şefi ai serviciilor de probaţiune, denumiţi în continuare şefi serviciu;
c) inspectori de probaţiune, personal de execuţie cu atribuţii de control al activităţii
serviciilor de probaţiune, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul direcţiei de
specialitate.
(2) Consilierii de probaţiune exercită funcţii de execuţie.
(3) Directorul Direcţiei de probaţiune poate fi numit de ministrul justiţiei din rândul
personalului de probaţiune menţionat la alin. (1).
SECŢIUNEA 1
Consilierii de probaţiune
ART. 8
(1) După criteriul vechimii în probaţiune, funcţia de consilier de probaţiune are 4
grade profesionale, după cum urmează:
a) consilieri de probaţiune debutanţi;
b) consilieri de probaţiune gradul III - vechime în probaţiune de la un an la 4 ani;
c) consilieri de probaţiune gradul II - vechime în probaţiune de la 4 ani la 6 ani;
d) consilieri de probaţiune gradul I - vechime în probaţiune peste 6 ani.
(2) Fiecare grad profesional corespunde unui nivel al salariului stabilit prin legea de
salarizare.
(3) Prin vechimea în probaţiune se înţelege vechimea dobândită prin desfăşurarea
activităţii în sistemul de probaţiune, în funcţiile de consilier de reintegrare socială şi
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, consilier de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, consilier de probaţiune, şef al
serviciului de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării
sancţiunilor neprivative de libertate, şef al serviciului de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor, şef al serviciului de probaţiune, inspector de
reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării sancţiunilor neprivative
de libertate, inspector de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor,
inspector de probaţiune sau, după caz, de director al direcţiei de specialitate.
(4) Prin vechime în specialitate se înţelege vechimea în specialitatea diplomei de
licenţă.
ART. 9
Consilierii de probaţiune sunt debutanţi şi definitivi.
ART. 10
(1) Consilierul de probaţiune debutant este persoana cu vechime în specialitate mai
mică de un an la data numirii în funcţie, care îndeplineşte un an de stagiu până la
definitivare.
(2) Consilierii de probaţiune definitivi se împart în 3 grade profesionale, potrivit art.
8 alin. (1) lit. b) - d).
2
(3) Persoanele care la data angajării au cel puţin un an vechime în specialitate vor fi
încadrate pe funcţia de consilier de probaţiune gradul III.
(4) Persoanele încadrate în condiţiile alin. (3) se pot înscrie la examenul pentru
promovarea în gradul profesional următor după ce împlinesc 4 ani de vechime în
probaţiune.
(5) În cazul în care persoana a mai exercitat anterior funcţii în sistemul de
probaţiune şi a părăsit sistemul din motive neimputabile, în situaţia reangajării
beneficiază de recunoaşterea vechimii în probaţiune.
ART. 11
(1) Stagiul reprezintă perioada premergătoare definitivării în funcţia de consilier de
probaţiune şi are drept scop pregătirea profesională la începutul exercitării funcţiei.
(2) Stagiul este efectiv şi obligatoriu.
(3) Pe perioada stagiului consilierul de probaţiune debutant exercită toate atribuţiile
prevăzute de lege, având obligaţia:
a) să aprofundeze cunoştinţele teoretice în domeniul probaţiunii şi protecţiei
victimelor infracţiunilor - noţiuni de drept penal şi procedură penală, criminologie,
metodologia activităţii de probaţiune şi protecţie a victimelor, sănătate mentală şi
infracţiune, problema dependenţei, dezvoltare instituţională şi cooperare instituţională,
psihologia dezvoltării, sociologie aplicată, informatică socială;
b) să îşi dezvolte abilităţi de bază, necesare desfăşurării activităţii de probaţiune şi
protecţie a victimelor.
(4) Activitatea consilierului de probaţiune debutant este îndrumată de către şeful
serviciului de probaţiune sau de către consilierul de probaţiune care îndeplineşte
activităţi de supervizare.
(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător şi personalului care la
angajare avea vechimea în specialitate necesară pentru ocuparea unui post de consilier
de probaţiune definitiv, dar care nu a mai exercitat anterior o funcţie în domeniul
probaţiunii.
ART. 12
(1) Consilierii de probaţiune se subordonează ierarhic şefilor serviciilor şi
directorului direcţiei de specialitate.
(2) Consilierii de probaţiune respectă legislaţia în vigoare şi îndeplinesc sarcinile
încredinţate de şeful serviciului şi de directorul direcţiei de specialitate.
SECŢIUNEA a 2-a
Şefii serviciilor de probaţiune
ART. 13
Şefii serviciilor sunt numiţi în funcţie de ministrul justiţiei, din rândul consilierilor
de probaţiune gradele III - I, ţinându-se seama de calităţile profesionale, de
aptitudinile manageriale, îndeosebi de capacitatea de organizare şi decizie, de
integritate, de capacitatea de gestionare a situaţiilor de criză, de abilităţile de
comunicare, de lucru în echipă, de planificare, de autocontrol şi de motivaţia pentru
ocuparea funcţiei.
3
ART. 131
(1) Pentru a ocupa funcţia de şef serviciu, persoana trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
a) să aibă o vechime în probaţiune de cel puţin 3 ani;
b) să nu fi fost sancţionată disciplinar în ultimii 2 ani, prin aplicarea uneia dintre
sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. b) - e);
c) să fi obţinut calificativele "bine" sau "foarte bine" la evaluările performanţelor
profesionale din ultimii 2 ani;
d) să fi promovat concursul organizat în condiţiile art. 21.
(2) Numirea în funcţia de şef serviciu se face prin ordin al ministrului justiţiei, pe
un mandat de 4 ani, cu posibilitatea reînvestirii în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit.
b), c) şi d).
(3) La încetarea mandatului funcţiei de şef serviciu, persoana revine pe funcţia de
(4) Mandatul prevăzut la alin. (2) se prelungeşte de drept până la momentul numirii
în funcţia de şef serviciu a candidatului declarat admis în urma concursului organizat
în acest sens.
(5) În situaţia în care niciun candidat nu a fost declarat admis la concurs, funcţia de
şef serviciu rămâne vacantă.
(6) Pe perioada vacantării sau a vacantării temporare a funcţiei de şef serviciu,
atribuţiile specifice funcţiei de conducere vor fi exercitate, prin delegare, de către un
consilier de probaţiune desemnat conform unei proceduri aprobate prin ordin al
ART. 14
Şefii serviciilor de probaţiune au următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea serviciului de probaţiune, asigurând buna funcţionare a
acestuia;
b) repartizează lucrările şi sarcinile în cadrul serviciului de probaţiune;
c) urmăresc şi răspund de elaborarea corespunzătoare şi la termenele stabilite a
lucrărilor;
d) duc la îndeplinire dispoziţiile legale şi pe cele ale şefilor ierarhici;
e) asigură un mediu de lucru participativ şi consultativ;
f) gestionează cu responsabilitate şi imparţialitate relaţiile profesionale care se
stabilesc cu şi între personalul de probaţiune din subordine;
g) contribuie la promovarea activităţilor serviciului de probaţiune;
h) evaluează anual performanţele profesionale ale consilierilor de probaţiune;
i) contribuie la pregătirea iniţială şi continuă a personalului de probaţiune din
subordine;
j) formulează propuneri de eficientizare a practicii în materie;
k) reprezintă serviciul şi dezvoltă relaţii optime de lucru cu colaboratorii din cadrul
organizaţiilor şi instituţiilor partenere;
l) desfăşoară activităţile administrative pe care postul le presupune.
ART. 15
(1) Revocarea din funcţia de conducere a şefilor serviciilor de probaţiune se dispune
de ministrul justiţiei, la propunerea directorului direcţiei de specialitate, pentru
următoarele motive:
4
a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea
în funcţia de conducere;
b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind
organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor.
(2) La verificarea organizării eficiente a activităţii de către şefii serviciilor de
probaţiune vor fi avute în vedere, în principal, următoarele criterii: folosirea adecvată
a resurselor umane şi materiale, evaluarea necesităţilor, gestionarea situaţiilor de criză,
gestionarea informaţiilor, organizarea pregătirii şi perfecţionării profesionale şi
repartizarea sarcinilor în cadrul serviciului de probaţiune.
(3) La verificarea comportamentului şi comunicării şefilor serviciilor de probaţiune
vor fi avute în vedere, în principal, comportamentul şi comunicarea cu persoanele
aflate în evidenţa serviciului de probaţiune, cu organele judiciare, cu colaboratorii din
cadrul organizaţiilor şi instituţiilor partenere, cu mass-media, precum şi asigurarea
accesului la informaţiile de interes public şi transparenţa actului de conducere.
(4) La verificarea asumării responsabilităţii de către şefii serviciilor de probaţiune
vor fi avute în vedere, în principal, îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege şi
regulamente, precum şi implementarea strategiilor naţionale şi secvenţiale în domeniul
justiţiei.
(5) La verificarea aptitudinilor manageriale ale şefilor serviciilor de probaţiune vor
fi avute în vedere, în principal, capacitatea de organizare, capacitatea rapidă de
decizie, rezistenţa la stres, autoperfecţionarea, capacitatea de analiză, sinteză,
previziune, strategie şi de planificare pe termen scurt, mediu şi lung, iniţiativa şi
capacitatea de adaptare rapidă.
(6) Împotriva ordinului de revocare din funcţie se poate face contestaţie la instanţa
judecătorească competentă, potrivit legii.
SECŢIUNEA a 3-a
Inspectorii de probaţiune
ART. 16
(1) Inspectorii de probaţiune sunt numiţi în funcţie prin ordin al ministrului justiţiei,
din rândul consilierilor de probaţiune gradele profesionale II - I, ţinându-se seama de
calităţile profesionale, abilităţile de comunicare, tactul în relaţiile de serviciu,
integritate şi obiectivitate, precum şi de capacitatea de gestionare a situaţiilor de criză.
(2) Pentru a fi numită în funcţia de inspector de probaţiune, persoana trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să nu fi fost sancţionată disciplinar în ultimii 2 ani, prin aplicarea uneia dintre
sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. b) - e);
b) să fi obţinut calificativele "bine" sau "foarte bine" la evaluările performanţelor
profesionale din ultimii 2 ani;
c) să fi promovat concursul organizat în condiţiile art. 21.
ART. 17
(1) După criteriul vechimii în probaţiune, funcţia de inspector de probaţiune are
două grade profesionale, după cum urmează:
a) inspector de probaţiune gradul II, cu o vechime în probaţiune de la 4 ani la 6 ani;
b) inspector de probaţiune gradul I, cu o vechime în probaţiune de peste 6 ani.
5
(2) Fiecare grad corespunde unui nivel al salariului de bază din grila de salarizare.
ART. 18
Inspectorii de probaţiune au următoarele atribuţii:
a) efectuează controlul serviciilor de probaţiune prin intermediul unor inspecţii de
probaţiune periodice;
b) propun directorului direcţiei de specialitate soluţii legale şi oportune în
rezolvarea aspectelor identificate cu ocazia efectuării inspecţiilor şi în vederea
eficientizării activităţii serviciului de probaţiune, pe baza constatărilor inspecţiilor;
c) efectuează, din dispoziţia şefilor ierarhici, cercetarea disciplinară prealabilă a
personalului din serviciile de probaţiune;
d) participă la activitatea de recrutare, selecţie şi pregătire profesională a
personalului de probaţiune;
e) contribuie la evaluarea anuală a performanţelor profesionale ale personalului din
serviciile de probaţiune;
f) duc la îndeplinire dispoziţiile legale şi alte sarcini ordonate pe linie ierarhică, în
limitele competenţelor legale şi regulamentare.
CAP. 3
Cariera personalului din serviciile de probaţiune
SECŢIUNEA 1
Numirea în funcţie
ART. 19
(1) Postul de consilier de probaţiune se ocupă prin concurs.
(2) Condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursului se stabilesc prin
regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 20
(1) Pentru a fi numită în funcţia de consilier de probaţiune persoana trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
a) să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
b) să nu aibă antecedente penale, să nu aibă cazier fiscal;
c) să cunoască limba română, scris şi vorbit;
d) să fie aptă din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei,
fapt dovedit pe baza testării medicale şi psihologice de specialitate organizate în acest
scop;
e) să se bucure de o bună reputaţie;
f) să fie licenţiată în asistenţă socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept;
g) să promoveze concursul organizat pentru ocuparea funcţiei pentru care
candidează.
(2) În termen de 60 de zile de la angajare, persoana trebuie să prezinte direcţiei de
specialitate dovada stabilirii reşedinţei în România.
ART. 201
(1) Cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic
European care a dobândit calitatea de consilier de probaţiune în statul membru de
origine sau de provenienţă poate solicita recunoaşterea calificării sale profesionale.
6
(2) În vederea recunoaşterii calificării profesionale, solicitantul va trebui să susţină
un test de verificare a cunoştinţelor de limbă română şi o probă de aptitudini.
(3) Procedura de testare a cunoştinţelor de limbă română şi de desfăşurare a probei
de aptitudini, precum şi modalitatea de repartizare pe o funcţie vacantă se stabilesc
prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
(4) Persoana căreia i s-a recunoscut calificarea profesională în condiţiile alin. (1) -
(3) va fi încadrată pe gradul profesional corespunzător vechimii în calificarea
recunoscută.
(5) Persoana prevăzută la alin. (4) care exercită profesia de consilier de probaţiune
în România are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această profesie.
(6) Prevederile prezentului articol se completează cu dispoziţiile Legii nr. 200/2004
privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile
reglementate din România, cu modificările şi completările ulterioare.
(7) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi cetăţenilor Confederaţiei
Elveţiene.
ART. 21
Condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursurilor pentru numirea în funcţiile
de inspector de probaţiune şi şef al serviciului de probaţiune se stabilesc prin
SECŢIUNEA a 2-a
Definitivarea în funcţie
ART. 22
După efectuarea stagiului, consilierii de probaţiune debutanţi sunt obligaţi să se
înscrie la examenul de definitivare în funcţie.
ART. 23
Data, locul, precum şi tematica examenului de definitivare în funcţie se publică pe
pagina electronică a Ministerului Justiţiei şi se afişează la sediul serviciilor de
probaţiune, cu cel puţin 60 de zile înainte de data organizării acestuia.
ART. 24
(1) Examenul de definitivare în funcţie a consilierului de probaţiune debutant
constă, în mod obligatoriu, într-o probă scrisă cu caracter teoretic şi o probă scrisă cu
caracter practic.
(2) Proba teoretică are ca obiect testarea cunoştinţelor în materie, cuprinzând:
metodologia activităţii de probaţiune şi protecţie a victimelor, instituţii de drept penal
şi procedură penală, criminologie, dezvoltare instituţională şi cooperare instituţională,
informatică socială, sănătate mentală şi infracţiune, problema dependenţei, sociologie
aplicată şi psihologia dezvoltării.
(3) Proba practică constă în întocmirea unei lucrări scrise cu caracter aplicativ.
ART. 25
Condiţiile de organizare şi desfăşurare a examenului de definitivare în funcţie se
stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 26
(1) Sunt declaraţi admişi consilierii de probaţiune debutanţi care au obţinut media
finală de minimum 7, dar nu mai puţin de nota 5 la fiecare dintre cele două probe.
7
(2) Media finală se calculează ca medie aritmetică între notele obţinute la cele două
probe.
ART. 27
(1) Rezultatele examenului de definitivare în funcţie se publică pe pagina
electronică a Ministerului Justiţiei şi se afişează la sediul serviciilor de probaţiune,
întocmindu-se un proces-verbal privind data şi ora afişării acestora.
(2) Candidaţii nemulţumiţi de rezultate pot formula contestaţie la Ministerul
Justiţiei, în termen de 48 de ore de la afişarea rezultatelor pe pagina electronică a
acestuia.
(3) Contestaţiile se soluţionează în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea
acestora, iar rezultatele se publică pe pagina electronică a Ministerului Justiţiei şi se
afişează la sediul serviciilor de probaţiune.
ART. 28
(1) Consilierii de probaţiune debutanţi declaraţi admişi la examenul de definitivare
în funcţie sunt numiţi pe un post de consilier de probaţiune gradul III.
(2) Neprezentarea nejustificată a consilierilor de probaţiune debutanţi la examenul
de definitivare în funcţie sau respingerea acestora la două sesiuni atrage eliberarea din
funcţie.
ART. 29
(1) Ministerul Justiţiei îndeplineşte formalităţile legate de numirea consilierilor de
probaţiune debutanţi care au fost declaraţi admişi la examenul de definitivare în
funcţie, în termen de maximum 30 de zile de la data afişării rezultatelor finale.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul eliberării din
funcţie a consilierilor de probaţiune debutanţi aflaţi în una dintre situaţiile prevăzute la
art. 28 alin. (2).
SECŢIUNEA a 3-a
Promovarea în grade profesionale
ART. 30
Promovarea în gradele I şi II a personalului serviciilor de probaţiune, precum şi
promovarea în gradul I a inspectorilor de probaţiune se fac pe bază de examen, în
raport cu vechimea în probaţiune, competenţa profesională şi cu rezultatele obţinute în
activitate, dovedite pe baza evaluării anuale a performanţelor profesionale.
ART. 31
(1) Vechimea în probaţiune necesară pentru prezentarea la examenul de promovare
în grade profesionale este cea prevăzută la art. 8 şi 17.
(2) Promovarea personalului de probaţiune se face numai în gradul profesional
imediat superior.
ART. 32
Data şi locul susţinerii examenului de promovare, precum şi tematica, actele
necesare înscrierii, termenul de depunere a acestora se publică pe pagina electronică a
Ministerului Justiţiei şi se afişează la sediul serviciilor de probaţiune cu cel puţin 60
de zile înainte de data organizării acestuia.
8
ART. 33
(1) Condiţiile de organizare şi desfăşurare a examenului de promovare în grade
profesionale se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
ART. 34 *** Abrogat
SECŢIUNEA a 4-a
Evaluarea performanţelor profesionale şi testarea medicală şi psihologică a
personalului din serviciile de probaţiune
ART. 35
(1) Evaluarea performanţelor profesionale ale personalului de probaţiune definitiv
se face anual.
(2) Criteriile şi metodologia de evaluare a performanţelor profesionale se stabilesc
prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei, la propunerea direcţiei de
specialitate.
ART. 36
(1) Personalul din serviciile de probaţiune este evaluat la fiecare 3 ani sau ori de
câte ori directorul direcţiei de specialitate apreciază că este necesar, prin intermediul
unei testări psihologice, în vederea verificării unor aspecte, precum:
a) mobilitatea mentală;
b) atitudinea faţă de calitatea soluţiilor şi a deciziilor;
c) echilibrul emoţional şi autocontrolul comportamental, rezistenţa la stres şi la
frustrare;
d) sistemul de atitudini (faţă de sine, faţă de muncă, faţă de viaţă, mentalităţi);
e) maturitatea socială, gradul de socializare;
f) conformarea la reguli şi norme, spiritul de disciplină;
g) capacitatea de cooperare şi de relaţionare socială;
h) conştiinciozitatea şi responsabilitatea;
i) existenţa unor tendinţe psihopatologice.
(2) Personalul din serviciile de probaţiune efectuează un examen medical periodic,
dispus de Ministerul Justiţiei.
(3) Costurile investigaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se suportă din bugetul
Ministerului Justiţiei.
SECŢIUNEA a 5-a
Formarea profesională
ART. 37
Formarea profesională a personalului din serviciile de probaţiune are următoarele
obiective principale:
a) adaptarea la cerinţele postului;
b) actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor specifice postului, perfecţionarea
pregătirii profesionale;
c) dobândirea unor cunoştinţe avansate, a unor metode şi procedee moderne,
necesare pentru realizarea activităţilor profesionale;
9
d) promovarea şi dezvoltarea carierei profesionale.
ART. 38
(1) Formarea profesională a personalului din serviciile de probaţiune se realizează
prin următoarele forme:
a) participarea la cursuri organizate de Ministerul Justiţiei sau la alte cursuri de
formare profesională în domeniu;
b) stagii profesionale de adaptare la cerinţele postului;
c) stagii de practică şi specializare;
d) procesul de supervizare.
(2) Personalul de probaţiune beneficiază de formare iniţială după numirea în
funcţie.
ART. 381
(1) Formarea personalului de probaţiune se realizează cu precădere prin intermediul
formatorilor din sistemul de probaţiune, care pot colabora, atunci când este cazul, cu
alţi specialişti în domeniu.
(2) Formatorii sunt persoane care îşi desfăşoară activitatea în cadrul sistemului de
probaţiune şi sunt desemnaţi de Direcţia de probaţiune pe baza unei proceduri de
selecţie aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.
(3) Pentru îndeplinirea rolului de formator, persoana desemnată va fi remunerată
prin raportare la salariul de bază stabilit potrivit legii, proporţional cu numărul de ore
lucrate în calitate de formator.
ART. 382
(1) Supervizarea, ca proces de formare internă iniţială şi continuă a personalului de
probaţiune, contribuie la îmbunătăţirea şi menţinerea abilităţilor profesionale, în
vederea adaptării la standardele de lucru în domeniul probaţiunii.
(2) Activitatea de supervizare se realizează de consilieri de probaţiune desemnaţi
prin ordin al ministrului justiţiei.
(3) Procedura de selecţie a consilierilor de probaţiune care îndeplinesc activităţi de
supervizare, precum şi condiţiile de organizare şi desfăşurare a activităţii de
supervizare se stabilesc prin metodologie aprobată prin ordin al ministrului justiţiei.
(4) Activitatea consilierilor de probaţiune care exercită atribuţii de supervizare este
evaluată o dată la 4 ani de o comisie specială stabilită conform metodologiei de
supervizare, în vederea menţinerii calităţii de supervizor de practică.
(5) Calitatea de supervizor de practică poate fi retrasă de ministrul justiţiei, la
propunerea directorului direcţiei de specialitate, în condiţiile stabilite prin metodologia
activităţii de supervizare.
ART. 383
În domeniul formării profesionale, consilierii de probaţiune care îndeplinesc
activităţi de supervizare exercită, în principal, următoarele atribuţii:
a) pregătirea iniţială şi supervizarea consilierilor nou-angajaţi;
b) supervizarea consilierilor de probaţiune care revin în serviciu după o absenţă mai
mare de un an;
c) supervizarea consilierilor de probaţiune care solicită în mod expres includerea în
procesul de supervizare;
10
d) supervizarea consilierilor de probaţiune care obţin calificativul "slab" sau "foarte
slab" la evaluarea performanţelor profesionale individuale ale personalului de
probaţiune;
e) organizarea activităţii de formare la nivelul serviciului de probaţiune prin
derularea unor cursuri de pregătire pe diferite teme, în acord cu nevoile de formare ale
personalului;
f) contribuţia la evaluarea anuală a performanţelor profesionale ale personalului de
probaţiune care a fost supervizat.
ART. 39
(1) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, elaborează programe de formare
profesională, cu consultarea şefilor de servicii.
(2) Pe baza programelor de formare profesională prevăzute la alin. (1), se stabileşte
un plafon anual de cheltuieli, ce vor fi suportate din bugetul Ministerului Justiţiei, în
limita creditelor bugetare aprobate.
(3) În situaţia în care personalul de probaţiune urmează să fie inclus în programe de
formare profesională, pe cheltuiala angajatorului, Ministerul Justiţiei poate solicita
asumarea de către beneficiarul programului de formare a unui angajament scris.
(4) Prin angajamentul prealabil scris prevăzut la alin. (3) se stabileşte, cu luarea în
considerare a costurilor şi a duratei formării, termenul pentru care persoana se obligă
să îşi desfăşoare activitatea în cadrul sistemului de probaţiune, ulterior formării.
(5) În cazul în care persoana este eliberată din funcţie înainte de expirarea
termenului stabilit potrivit alin. (4), din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt
imputabile, aceasta va suporta integral cheltuielile de şcolarizare şi celelalte cheltuieli
de participare.
CAP. 4
Modificarea raporturilor de muncă
SECŢIUNEA 1
Delegarea, detaşarea şi transferul personalului din serviciile de probaţiune
ART. 40
(1) Delegarea personalului din serviciile de probaţiune se dispune pe o perioadă de
cel mult 60 de zile într-un an.
(2) Persoana poate refuza delegarea dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a) graviditate;
b) îşi creşte singură copilul;
c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea.
(3) Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile într-un an se poate dispune
numai cu acordul scris al persoanei.
(4) Pe perioada delegării, persoana îşi păstrează funcţia şi beneficiază de drepturile
prevăzute de lege pentru personalul delegat din cadrul instituţiilor publice din sectorul
bugetar.
(5) Personalul de probaţiune poate fi delegat într-o funcţie de conducere, cu acordul
acestuia. Pe perioada delegării într-o funcţie de conducere, persoana beneficiază de
toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care este delegată.
11
ART. 41
(1) Detaşarea consilierilor de probaţiune se dispune în interesul serviciului în care
urmează să îşi desfăşoare activitatea, la propunerea directorului direcţiei de
specialitate, pentru o perioadă de cel mult un an.
(2) Detaşarea poate fi prelungită pentru motive obiective, care impun prezenţa
persoanei la serviciul la care s-a dispus detaşarea, cu acordul acesteia, din 6 în 6 luni.
Dacă nu există acordul persoanei, durata maximă a detaşării este de un an.
(3) Persoana poate refuza detaşarea numai în mod excepţional şi pentru motive
personale temeinice.
(4) *** Abrogat
(5) *** Abrogat
ART. 42
(1) Personalul din serviciile de probaţiune care este detaşat sau delegat în altă
localitate decât cea de domiciliu beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de
următoarele drepturi:
a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai
puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare;
b) decontarea cheltuielilor de cazare la structuri turistice de categoria până la 3 stele
inclusiv. În situaţia în care nu beneficiază de cazare în aceste condiţii, personalul are
dreptul la o sumă egală cu 0,5% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru
fiecare noapte, pe toată durata delegării sau detaşării în altă localitate;
c) decontarea transportului aerian, naval, auto sau pe calea ferată clasa I, inclusiv
vagon de dormit clasa I, după caz. În cazul în care deplasarea se face cu autoturismul,
acesta beneficiază de decontarea valorii a 7,5 litri de carburant la suta de kilometri.
Aceste drepturi nu se plătesc în cazul în care deplasarea se face cu autoturismul ce
aparţine instituţiei.
(2) Prevederile prezentului articol se completează, după caz, cu reglementările
aplicabile personalului din instituţiile publice.
ART. 43
(1) Transferul personalului din serviciile de probaţiune între serviciile de probaţiune
se aprobă, la cererea acestuia, de ministrul justiţiei, cu avizul directorului Direcţiei de
probaţiune şi al şefilor serviciilor de probaţiune implicate.
(2) Transferul se face într-o funcţie echivalentă cu funcţia deţinută.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), inspectorul de probaţiune poate fi
transferat, la cerere, pe funcţia de consilier de probaţiune, cu respectarea prevederilor
alin. (1).
(4) Inspectorul de probaţiune transferat pe o funcţie de consilier de probaţiune va fi
încadrat pe gradul de consilier de probaţiune corespunzător vechimii în probaţiune.
ART. 44
(1) Delegarea, detaşarea şi transferul se dispun prin ordin al ministrului justiţiei.
Încetarea delegării şi detaşării se dispune prin ordin al ministrului justiţiei.
(2) Condiţiile şi procedura delegării, detaşării şi transferului se stabilesc prin
12
SECŢIUNEA a 2-a
Suspendarea raporturilor de muncă şi eliberarea din funcţie a personalului de
probaţiune
ART. 45
(1) Suspendarea raporturilor de muncă ale personalului de probaţiune poate
interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al angajatorului sau al
angajatului, în condiţiile legii.
(2) Suspendarea raporturilor de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de
către personalul de probaţiune şi a plăţii drepturilor de natură salarială.
(3) *** Abrogat
ART. 46 *** Abrogat
ART. 47 *** Abrogat
ART. 48
(1) Suspendarea din funcţie se poate dispune din iniţiativa ministrului justiţiei, în
a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, efectuate potrivit art. 75 alin. (2) - (5);
b) ca sancţiune disciplinară;
c) persoana suferă de o boală psihică ce o împiedică să îşi exercite funcţia în mod
corespunzător.
(2) Dacă în urma cercetării disciplinare prealabile se constată că persoana nu a
săvârşit o abatere disciplinară, neaplicându-se nici o sancţiune disciplinară,
suspendarea din funcţie încetează, iar persoana va fi repusă în toate drepturile avute
anterior, plătindu-i-se drepturile băneşti de care a fost lipsită.
(3) Suspendarea din funcţie se dispune prin ordin al ministrului justiţiei.
(4) În perioada suspendării din funcţie nu se plătesc drepturile salariale. Această
perioadă nu constituie vechime în funcţia deţinută.
(5) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), boala psihică se constată printr-o expertiză
de specialitate dispusă de ministrul justiţiei, la sesizarea directorului direcţiei de
specialitate. Suspendarea din funcţie se dispune pe perioada recomandată de comisia
medicală de specialitate, numită prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al
ministrului sănătăţii.
(6) După expirarea perioadei suspendării, ministrul justiţiei, pe baza unei noi
expertize, poate hotărî încetarea suspendării şi repunerea în funcţie a persoanei,
prelungirea acesteia sau, dacă boala este ireversibilă, eliberarea din funcţie potrivit art.
52 alin. (1) lit. g).
ART. 49 *** Abrogat
ART. 50
(1) Suspendarea raporturilor de muncă şi reluarea activităţii se dispun sau se
constată prin ordin al ministrului justiţiei care se comunică persoanei în termen de 5
zile lucrătoare de la data emiterii.
(2) Pe perioada suspendării postul se păstrează.
ART. 51 *** Abrogat
ART. 52
(1) Personalul din serviciile de probaţiune este eliberat din funcţie în următoarele
cazuri:
13
a) demisie;
b) pensionare, în condiţiile legii;
c) neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute pentru numirea în funcţie;
d) condamnarea definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni;
e) neprezentarea nejustificată a consilierilor de probaţiune debutanţi la examenul de
definitivare, la prima sesiune după încheierea stagiului sau respingerea acestora la
două sesiuni;
f) incapacitatea profesională dovedită pe baza evaluării anuale a performanţelor
profesionale individuale;
g) starea sănătăţii fizice şi/sau psihice a persoanei, constatată prin decizie a
organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi
îndeplinească atribuţiile corespunzătoare funcţiei deţinute;
h) ca sancţiune disciplinară.
(2) Cazurile de eliberare din funcţie prevăzute la alin. (1) lit. c) - h) sunt motive
imputabile persoanei, atrăgând consecinţele prevăzute de lege.
ART. 53
(1) Persoana poate solicita eliberarea din funcţie prin demisie.
(2) Persoana are dreptul de a nu motiva demisia.
(3) Termenul de preaviz este de 15 zile lucrătoare pentru consilieri de probaţiune,
respectiv de 30 de zile lucrătoare pentru şefii serviciilor şi inspectorii de probaţiune
din direcţia de specialitate.
ART. 54
(1) Eliberarea din funcţie se dispune prin ordin al ministrului justiţiei, care produce
efecte de la data stabilită prin acesta.
(2) Ordinul ministrului justiţiei de eliberare din funcţie se comunică persoanei în
cauză şi trebuie să conţină, în mod obligatoriu, motivele care determină eliberarea din
funcţie şi, după caz, durata preavizului.
(3) Împotriva ordinului de eliberare din funcţie se poate face contestaţie la instanţa
judecătorească competentă, potrivit legii.
CAP. 5
Drepturi şi îndatoriri ale personalului din serviciile de probaţiune
Incompatibilităţi şi interdicţii
SECŢIUNEA 1
Drepturile personalului din serviciile de probaţiune
ART. 55
Personalul din serviciile de probaţiune şi inspectorii de probaţiune au drepturile şi
obligaţiile prevăzute de prezenta lege.
ART. 56
Consilierii de probaţiune definitivi şi inspectorii de probaţiune se bucură de
stabilitate.
14
ART. 57
Pentru activitatea depusă, personalul din serviciile de probaţiune are dreptul la
salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii, precum şi din
premii sau prime, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege specială.
ART. 571
(1) Personalul de probaţiune are dreptul la concedii medicale şi la alte concedii, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
(2) Personalul de probaţiune are dreptul la concediu plătit de 10 zile lucrătoare
pentru susţinerea examenului de definitivare sau promovare în grade profesionale.
ART. 572
(1) Personalul de probaţiune are dreptul la atribuirea unei locuinţe de serviciu dacă,
în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, acesta, soţul/soţia sau copiii aflaţi în
întreţinerea lor nu beneficiază de locuinţă proprietate personală ori nu li s-a atribuit
locuinţă de către autorităţile administraţiei publice locale.
(2) Au dreptul la locuinţă de serviciu şi cei delegaţi, detaşaţi sau transferaţi în altă
localitate decât cea de domiciliu, dacă ei, soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinerea lor
nu au în proprietate o locuinţă în localitatea în care sunt delegaţi, detaşaţi sau
transferaţi. În acest caz, personalul delegat sau detaşat nu mai beneficiază de dreptul
prevăzut la art. 42 alin. (1) lit. b).
(3) Personalul de probaţiune, inclusiv soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere, care
a înstrăinat o locuinţă proprietate personală după data numirii în funcţie în localitatea
în care solicită dreptul prevăzut la alin. (1), nu mai beneficiază de acest drept.
(4) Locuinţele de serviciu nu pot fi vândute personalului de probaţiune.
ART. 58
Personalul din serviciile de probaţiune este liber să se asocieze ori să adere la
organizaţii sindicale, precum şi la organizaţii profesionale locale, naţionale sau
internaţionale, în scopul apărării intereselor sale profesionale, sociale sau economice.
ART. 59
(1) Personalului din serviciile de probaţiune îi este recunoscut dreptul la grevă, în
condiţiile legii, cu respectarea principiilor continuităţii şi celerităţii activităţii de
justiţie.
(2) În timpul grevei se vor asigura serviciile esenţiale, nu mai puţin de o treime din
activitatea normală, asigurându-se participarea serviciului la şedinţele de judecată la
care a fost citat, întocmirea la termen a referatelor de evaluare pentru inculpaţi,
precum şi rezolvarea altor sarcini considerate urgente, potrivit legii, sau apreciate ca
atare de către organele judiciare.
ART. 60
Personalului din serviciile de probaţiune trebuie să i se asigure condiţii normale de
muncă şi igienă, de natură să îi asigure sănătatea şi integritatea fizică şi psihică.
ART. 61
Personalul din serviciile de probaţiune în funcţie beneficiază de sprijin în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, în condiţiile stabilite prin protocol între Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Justiţiei.
ART. 62
(1) Pentru merite deosebite în activitate personalul serviciilor şi inspectorii pot fi
distinşi cu Diploma Meritul judiciar clasele I - III.
15
(2) Modalitatea de propunere şi condiţiile concrete pentru acordarea Diplomei
Meritul judiciar clasele I - III se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) intră în vigoare în termen de 90 de zile de la
publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I.
SECŢIUNEA a 2-a
Îndatoririle personalului din serviciile de probaţiune
ART. 63
Personalului de probaţiune din cadrul serviciilor şi inspectorilor de probaţiune le
revin, în principal, următoarele obligaţii:
a) să ducă la îndeplinire atribuţiile ce le revin conform fişei postului, să dea dovadă
de spirit de iniţiativă şi creativitate în exercitarea funcţiei, în limitele legii;
b) să respecte disciplina muncii;
c) să respecte prevederile legale şi regulamentare;
d) să respecte incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege;
e) să se conformeze dispoziţiilor legale date de şefii ierarhic superiori;
f) să informeze şeful ierarhic superior şi celelalte autorităţi abilitate cu privire la
infracţiunile de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul, îndeosebi cu privire la faptele de corupţie;
g) să îşi îmbunătăţească în mod permanent pregătirea profesională, atât din punct de
vedere teoretic, cât şi practic;
h) să predea lucrările încredinţate în cazul suspendării sau încetării raporturilor de
serviciu.
ART. 64
Personalul din serviciile de probaţiune este dator să îndeplinească cu
profesionalism, corectitudine şi în mod conştiincios sarcinile de serviciu şi să se abţină
de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii instituţiei în care îşi desfăşoară
activitatea.
ART. 65
Personalul din serviciile de probaţiune răspunde, potrivit legii, de îndeplinirea
corespunzătoare şi la termenele stabilite a atribuţiilor ce îi revin.
ART. 66
(1) Personalul din serviciile de probaţiune are obligaţia de a păstra
confidenţialitatea datelor deţinute în exercitarea funcţiei.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) datele furnizate organelor judiciare în
cadrul procesului penal.
ART. 67
Personalul din serviciile de probaţiune este dator să se abţină de la orice acte sau
fapte de natură să compromită demnitatea lui în funcţie şi în societate.
ART. 68
Personalul din serviciile de probaţiune are obligaţia să respecte dispoziţiile cuprinse
în codul deontologic şi în Regulamentul de ordine interioară al serviciilor de
probaţiune.
16
SECŢIUNEA a 3-a
Incompatibilităţi şi interdicţii
ART. 69
(1) Personalului de probaţiune îi este interzis:
a) să aibă calitatea de comerciant persoană fizică;
b) să aibă calitatea de membru în organele de conducere, administrare sau control la
societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare sau financiare, companii naţionale, societăţi naţionale ori regii
autonome;
c) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b), personalul de probaţiune poate
avea calitatea de membru în organele de conducere, administrare sau control la
societăţi civile profesionale constituite potrivit legii.
ART. 70
(1) Personalul din serviciile de probaţiune poate participa la elaborarea de
publicaţii, articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice, la emisiuni
audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic, precum şi la derularea unor
programe de cooperare naţională şi internaţională în domeniu.
(2) Personalul din serviciile de probaţiune poate participa la întocmirea unor
proiecte de acte normative şi strategii de dezvoltare instituţională, cu acordul
(3) Consilierii de probaţiune, şefii serviciilor sau inspectorii de probaţiune pot fi
membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice. Aceştia pot fi membri ai oricăror
persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, în afară de cele care acţionează
în domeniul probaţiunii şi protecţiei victimelor.
(4) Pentru activităţile prevăzute la alin. (2), personalul din serviciile de probaţiune
nu poate fi remunerat suplimentar.
(5) Personalul de probaţiune poate ocupa funcţii sau îndeplini activităţi în domeniul
didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
(6) Personalul de probaţiune poate ocupa funcţii sau îndeplini activităţi şi în alte
domenii, în specialitatea diplomei de licenţă prevăzută la art. 20 alin. (1) lit. f), care nu
sunt în legătură cu atribuţiile exercitate în calitate de personal de probaţiune din fişa
postului.
(7) Personalul de probaţiune este obligat să înştiinţeze Direcţia de probaţiune cu
privire la ocuparea unor funcţii prin cumul ori cu privire la îndeplinirea unor activităţi,
în condiţiile alin. (5) şi (6), pentru verificarea respectării prevederilor referitoare la
incompatibilităţi şi interdicţii.
ART. 71
(1) Consilierul de probaţiune sau şeful serviciului, care este soţ sau rudă de până la
gradul IV inclusiv cu persoana aflată în evidenţa serviciului sau cu victima
infracţiunii, nu va putea exercita nici una dintre atribuţiile specifice funcţiei în
legătură cu acea persoană.
(2) Inspectorul de probaţiune care este soţ sau rudă de până la gradul IV inclusiv cu
consilierul de probaţiune sau şeful serviciului nu va putea exercita nici una dintre
atribuţiile specifice funcţiei în legătură cu acea persoană.
17
(21) Inspectorul de probaţiune care a participat la realizarea unei inspecţii într-un
serviciu de probaţiune nu va putea să facă parte din comisia de cercetare a abaterilor
disciplinare constituită pentru a cerceta fapte constatate cu ocazia desfăşurării acelei
inspecţii.
(3) Persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) sau (21) este
obligată să îl înştiinţeze în scris despre aceasta pe şeful ierarhic superior, în termen de
maximum 3 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă de existenţa situaţiei de
incompatibilitate.
(4) În cazul prevăzut la alin. (3), şeful ierarhic superior va lua măsuri urgente pentru
desemnarea altei persoane responsabile.
ART. 711
(1) Personalul de probaţiune este în conflict de interese dacă se află în una dintre
a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu
privire la persoane aflate în evidenţa serviciului de probaţiune cu care are relaţii cu
caracter patrimonial;
b) interesele sale patrimoniale, ale soţului, ale rudelor sale ori ale afinilor săi până la
gradul IV inclusiv pot influenţa deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei.
(2) Prevederile art. 71 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
CAP. 6
Răspunderea disciplinară
ART. 72
(1) Personalul din serviciile de probaţiune răspunde disciplinar în cazul săvârşirii
unor abateri de la îndatoririle de serviciu, precum şi în cazul manifestării unui
comportament care dăunează interesului serviciului şi prestigiului justiţiei.
(2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o
acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie, prin care consilierul de probaţiune, şeful
serviciului sau inspectorul de probaţiune a încălcat normele legale, regulamentul
intern, codul deontologic sau dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
ART. 73
Sunt abateri disciplinare următoarele fapte:
a) absenţele nemotivate de la serviciu;
b) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
c) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
d) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
e) comportamentul inadecvat în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;
f) manifestările care aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale;
g) nerespectarea legislaţiei în vigoare referitoare la activitatea de probaţiune;
h) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoririle, interdicţiile şi
incompatibilităţile prevăzute de prezenta lege;
i) refuzul nejustificat de a îndeplini dispoziţiile legale ale şefului ierarhic superior;
j) imixtiunea în activitatea altui consilier de probaţiune, şef serviciu sau inspector
de probaţiune, contrar reglementărilor legale şi practicii în domeniu;
k) nerespectarea confidenţialităţii datelor deţinute în virtutea exercitării funcţiei.
18
ART. 74
(1) Sancţiunile disciplinare care se aplică în raport cu gravitatea abaterilor sunt:
a) avertismentul scris;
b) diminuarea salariului de bază cu 5 - 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c) suspendarea dreptului de promovare în gradele profesionale pe o perioadă de la
un an la 3 ani;
d) suspendarea din funcţie pe maximum 6 luni;
e) trecerea într-un grad profesional inferior pe o perioadă de până la un an, cu
diminuarea corespunzătoare a salariului;
f) *** Abrogată
g) eliberarea din funcţie.
(2) Pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica o singură sancţiune.
(3) La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi
gravitatea abaterii disciplinare săvârşite, avându-se în vedere împrejurările în care
aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie a persoanei şi consecinţele abaterii,
comportarea generală în serviciu, precum şi eventuale sancţiuni disciplinare suferite
anterior.
(4) *** Abrogat
ART. 75
(1) Sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 74 alin. (1) lit. a) se poate aplica direct
de către şeful serviciului, pentru consilierii de probaţiune, sau de directorul direcţiei de
specialitate, pentru consilierii de probaţiune, pentru şefii serviciilor şi inspectorii de
probaţiune, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă de
săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii faptei.
Dacă, în raport cu gravitatea faptei apreciate ca fiind abatere, şeful serviciului de
probaţiune sau, după caz, directorul direcţiei de specialitate consideră că se impune
aplicarea unei alte sancţiuni disciplinare, în termen de 30 de zile de la data luării la
cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare acesta sesizează direcţia de specialitate
ori, după caz, ministrul justiţiei, în vederea constituirii comisiei de disciplină.
(2) Sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. b) - e) şi g) se aplică de
ministrul justiţiei, la propunerea comisiei de disciplină. Comisiile de disciplină se
constituie, prin ordin al ministrului justiţiei, din reprezentanţi ai direcţiei de
specialitate. Dacă procedura cercetării disciplinare se desfăşoară faţă de un inspector
de probaţiune, din comisie face parte şi un reprezentant al Direcţiei resurse umane din
cadrul Ministerului Justiţiei.
(3) Modul de desfăşurare a activităţii comisiei de disciplină se stabileşte prin
(4) Sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. b) - e) şi g) nu pot fi
aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite.
(5) Persoana supusă cercetării disciplinare prealabile va fi convocată în scris în faţa
comisiei de disciplină, în vederea audierii, precizându-se obiectul, data, ora şi locul
întrevederii. Audierea trebuie consemnată în scris sau înregistrată audio, sub
sancţiunea nulităţii.
(6) În cadrul cercetării se vor stabili faptele şi urmările acestora, împrejurările în
care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, precum şi orice alte date
concludente.
19
(7) În cursul cercetării disciplinare prealabile, persoana cercetată are dreptul să
formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa, aducând toate probele pe care le
consideră necesare. Ea are dreptul să cunoască toate actele cercetării.
(8) Refuzul persoanei cercetate de a colabora la derularea cercetării disciplinare
prealabile se constată prin proces-verbal şi nu împiedică finalizarea acesteia.
(9) Cercetarea disciplinară prealabilă se finalizează prin propunerea comisiei
adresată ministrului justiţiei privind aplicarea sau neaplicarea unei sancţiuni
disciplinare, avându-se în vedere criteriile prevăzute la art. 74 alin. (3).
(10) La propunerea comisiei de disciplină, ministrul justiţiei aplică, prin ordin, una
dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 74 alin. (1), în termen de 30 de zile
calendaristice de la data înregistrării propunerii, dar nu mai târziu de un an de la data
săvârşirii faptei.
ART. 76
(1) Ordinul sau decizia prin care s-a aplicat sancţiunea disciplinară se comunică
persoanei sancţionate în termen de 5 zile de la data emiterii.
(2) Împotriva sancţiunii disciplinare aplicate potrivit prevederilor art. 75 alin. (1)
persoana în cauză poate face contestaţie la directorul direcţiei de specialitate sau, în
cazul în care sancţiunea a fost aplicată de directorul Direcţiei de probaţiune, la
ministrul justiţiei, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei prin care s-a
aplicat sancţiunea. Soluţionarea contestaţiei se face în termen de 30 de zile de la
depunerea acesteia.
(3) Ordinul sau decizia de sancţionare se ataşează dosarului profesional al
angajatului.
(4) Persoana nemulţumită de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de
judecată competente, potrivit legii.
ART. 77
Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea civilă, penală sau administrativă a
persoanei pentru fapta săvârşită.
CAP. 7
Dispoziţii finale
ART. 78
Dispoziţiile prezentei legi se completează cu reglementările din legislaţia muncii şi
legislaţia civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de
muncă prevăzute de prezenta lege.
ART. 79
(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi denumirea "servicii de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor", cuprinsă în actele normative în
vigoare, se înlocuieşte cu denumirea "servicii de probaţiune".
(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi denumirea "Direcţia de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor", cuprinsă în actele normative în
vigoare, se înlocuieşte cu denumirea "Direcţia de probaţiune".
ART. 80
Personalul care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, este încadrat pe funcţiile
de consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, şef serviciu
20
şi inspector de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor se consideră
că îndeplineşte condiţiile legale pentru ocuparea funcţiilor în care este numit.
ART. 81
Până la adoptarea legii privind salarizarea personalului din serviciile de probaţiune,
rămân aplicabile dispoziţiile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale
personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi
ART. 82
În termen de 90 de zile de la publicarea prezentei legi, se stabilesc, prin hotărâre a
Guvernului, măsurile speciale de protecţie de care poate beneficia personalul din
serviciile de probaţiune, condiţiile şi modul de realizare a acestora.
ART. 83
La data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă art. 7 şi 8 din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de
libertate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 129/2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000, cu
modificările ulterioare.
NOTĂ:
Reproducem mai jos prevederile art. II, art. III şi art. V din Ordonanţa Guvernului
nr. 26/2010.
"ART. II
Personalul care, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, este încadrat pe
funcţiile de consilier de probaţiune, şef serviciu şi inspector de probaţiune se
consideră că îndeplineşte condiţiile legale pentru ocuparea funcţiilor în care este numit
şi îşi păstrează gradul profesional deţinut."
"ART. III
Personalul încadrat în funcţia de şef serviciu se consideră învestit în funcţie pe un
mandat de 4 ani, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe."
"ART. V
Prezenta ordonanţă transpune prevederile Directivei 2005/36/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 255 din 30
septembrie 2005."
21
REGULAMENT DE ORDINE INTERIOARĂ
AL SERVICIILOR DE PROTECŢIE A VICTIMELOR ŞI REINTEGRARE
SOCIALĂ A INFRACTORILOR
TITLUL I
DISPOZIŢII GENERALE
Art. 1 – Serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor

desfăşoară activităţile prevăzute de lege în scopul creşterii gradului de securitate socială
prin asistarea şi consilierea victimelor infracţiunilor, promovarea şi punerea în aplicare a
alternativelor la detenţie, prevenirea infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi
reintegrarea în comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală.
Art. 2 – În exercitarea atribuţiilor specifice, personalul serviciilor va respecta

următoarele principii:
a) respectarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti;
b) respectarea drepturilor omului, a demnităţii umane şi evitarea discriminării pe
orice temei;
c) responsabilitatea şi imparţialitatea;
d) eficacitatea în serviciul intereselor generale ale comunităţii;
e) eficienţa în utilizarea resurselor;
f) ierarhia organizatorică şi funcţională;
g) sprijinirea victimelor infracţiunilor în depăşirea tulburărilor şi traumelor psihice
cauzate prin săvârşirea infracţiunilor;
h) sprijinirea şi încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate şi
consiliate, în vederea reintegrării lor în societate şi asumării responsabilităţii
propriilor acţiuni, prin formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, ordinea de
drept şi regulile de convieţuire socială.
Art. 3 - (1) Personalul serviciilor locale se compune din:

a) consilieri de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, denumiţi în
continuare consilieri;
b) şefi ai serviciilor de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor,
denumiţi în continuare şefi serviciu.
TITLUL II
FUNCŢIONAREA SERVICIILOR
Capitolul I
Conducerea serviciilor
1
Art. 4 - Conducerea serviciilor este asigurată de şefi serviciu, numiţi, în condiţiile
legii, prin ordin al ministrului justiţiei.
Art. 5 - Şeful asigură conducerea curentă a activităţii serviciului, scop în care:

a) coordonează activitatea serviciului, asigurând buna funcţionare a acestuia;
b) ia măsuri pentru respectarea programului şi folosirea eficientă a timpului de lucru
de către personalul serviciului şi pentru manifestarea unui comportament demn şi
civilizat în raporturile de serviciu;
c) urmăreşte şi răspunde de elaborarea corespunzătoare şi la termenele stabilite a
lucrărilor;
d) asigură şi verifică respectarea de către consilieri a legii, a regulamentelor şi a
obligaţiilor statutare;
e) întocmesc acte de constatare a abaterilor disciplinare săvârşite de consilieri şi
aplică sancţiunile disciplinare ale mustrării şi avertismentului scris şi, după caz,
sesizează direcţia de specialitate pentru luarea măsurilor corespunzătoare;
f) evaluează anual performanţele profesionale ale consilierilor;
g) colaborează cu inspectorii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor din cadrul direcţiei de specialitate în efectuarea inspecţiilor
serviciilor;
h) contribuie la promovarea activităţilor serviciului;
i) asigură buna colaborare cu organele judiciare, precum şi cu colaboratorii
serviciului;
j) realizează estimări bugetare anuale şi le transmite autorităţii competente;
k) contribuie la pregătirea iniţială şi continuă a personalului din cadrul sistemului de
protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;
l) contribuie la aplicarea unor modele de management organizaţional eficient şi
competitiv, prin susţinerea şi motivarea personalului în atingerea obiectivelor;
m) reprezintă serviciul în relaţiile cu terţii şi dezvoltă relaţii optime de lucru cu colegii
şi colaboratorii din cadrul organizaţiilor şi instituţiilor partenere;
n) desemnează, cu avizul directorului direcţiei de specialitate, persoana care îl
înlocuieşte pe durata absenţei legale a acestuia;
o) desemnează consilierii care urmează să îndeplinească atribuţii specifice, altele
decât cele cu caracter general, cu excepţia celor desemnaţi direct de directorul
direcţiei de specialitate;
p) asigură controlul permanent al modului în care sunt ţinute şi păstrate lucrările,
dosarele, evidenţele şi registrele serviciului;
q) soluţionează plângerile şi ia măsuri pentru soluţionarea petiţiilor adresate
serviciului, când acesta este competent, potrivit legii;
r) stabileşte şi ia măsuri pentru afişarea şi respectarea programului de lucru şi al celui
de audienţe;
s) asigură informarea promptă şi acurată a direcţiei de specialitate şi solicită avizul
acesteia în cazurile prevăzute de lege;
2
t) pune la dispoziţia consilierilor, spre informare, toate dispoziţiile interne şi actele
normative care privesc activitatea serviciului, drepturile şi obligaţiile personalului,
având obligaţia de a le înmâna, sub semnătură, o copie de pe acestea.
u) desfăşoară alte activităţi administrative pe care le presupune postul;
v) desfăşoară orice altă activitate dispusă de şeful ierarhic.
Art. 6 - (1) Şeful serviciului se subordonează ierarhic directorului direcţiei de

specialitate din Ministerul Justiţiei.
(2) Şeful serviciului poate delega, pe categorii de lucrări, unele din atribuţiile sale
consilierilor, conform competenţelor profesionale ale acestora.
Capitolul II
Activitatea consilierilor
Art. 7 - Consilierii desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:

a) îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiilor stabilite prin lege în sarcina lor;
b) elaborează în mod corespunzător şi la termen lucrările;
c) respectă programul de lucru, manifestă un comportament decent şi civilizat în
relaţiile de serviciu;
d) manifestă tact şi diplomaţie în relaţiile de serviciu;
e) respectă programul de lucru şi de audienţe stabilit la nivelul serviciului şi al
direcţiei de specialitate;
f) îşi perfecţionează pregătirea profesională, în conformitate cu legea, atât din
perspectivă teoretică, cât şi aplicativă;
g) îndeplinesc, în limitele funcţiilor lor, orice altă atribuţie prevăzută de lege şi de
regulamente, precum şi orice dispoziţie legală a şefului serviciului sau, după caz,
a directorului direcţiei de specialitate.
Art. 8 – (1) În fiecare serviciu şi la nivelul direcţiei de specialitate există o

persoană responsabilă cu relaţiile publice care exercită şi atribuţiile specifice activităţii de
protecţie a victimelor şi de reintegrare socială a infractorilor, prevăzute de lege.
(2) Consilierul responsabil cu relaţiile publice desfăşoară următoarele activităţi:
a) asigură accesul solicitanţilor la informaţiile de interes public;
b) identifică ştirile difuzate în mass-media locală şi naţională, care au impact asupra
imaginii serviciului sau a personalului şi asigură, după caz, informarea corectă a
opiniei publice sau exprimă poziţia serviciului faţă de aspectele semnalate;
c) redactează, cu consultarea persoanei responsabile cu relaţiile publice din cadrul
direcţiei de specialitate, materiale de presă sau participă la interviuri, furnizând
informaţiile supuse liberului acces al publicului, în scopul promovării imaginii şi
activităţilor serviciului şi în vederea unei informări corecte şi complete a opiniei
publice;
3
d) întocmeşte mapa apariţiilor din presa locală, precum şi o listă, actualizată, care
cuprinde următoarele menţiuni: numele instituţiei media, titlul articolului sau ştirii;
data publicării; observaţii;
e) îndeplineşte orice altă atribuţie în domeniu din dispoziţia şefului serviciului sau a
(3) Consilierul responsabil cu relaţiile publice din fiecare serviciu reprezintă
punctul de vedere al instituţiei din care face parte, exercitând aceste atribuţii în consultare
cu persoană care asigură colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor statistice şi sub
coordonarea şefului serviciului şi a consilierului responsabil cu relaţiile publice din
direcţia de specialitate.
(4) Toate materialele de presă publicate în presa locală sau naţională se înaintează
de îndată direcţiei de specialitate.
Art. 9 – (1) În fiecare serviciu şi la nivelul direcţiei de specialitate există o

persoană care asigură colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor statistice referitoare
la activităţile specifice şi categoriile de beneficiari, care exercită şi atribuţiile specifice
activităţii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, prevăzute de lege.
(2) Consilierul responsabil de colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor
statistice desfăşoară următoarele activităţi:
a) asigură gestionarea, la nivel local, a bazei de date privind persoanele aflate în
evidenţa serviciului;
b) menţine legătura permanentă cu persoana responsabilă de colectarea, prelucrarea
şi interpretarea datelor statistice din direcţia de specialitate;
c) centralizează datele statistice referitoare la activităţile serviciului, pe care le
transmite direcţiei de specialitate la termenele fixate de aceasta;
d) studiază dinamica fenomenului infracţional şi tendinţele în domeniu;
e) îndeplineşte orice altă atribuţie în domeniu din dispoziţia şefului ierarhic.
(3) Consilierul responsabil de colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor
statistice exercită aceste atribuţii sub coordonarea şefului serviciului şi a persoanei care
asigură colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor statistice din direcţia de
specialitate.
Capitolul III
Funcţionarea serviciilor
Art. 10 - (1) Programul de lucru al serviciilor este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe
săptămână.
(2) Programul de lucru este adus la cunoştinţa publicului prin afişare într-un loc
vizibil la sediul serviciului.
(3) Personalul serviciilor are dreptul la o pauză de masă de 30 de minute, fără a
afecta desfăşurarea normală a activităţii. Pauza nu se include în durata zilnică normală a
timpului de muncă.
4
Art. 11 - (1) Accesul publicului este permis în incinta serviciului, în locurile
permise, pe timpul programului de lucru.
(2) Este interzis accesul altor persoane în birourile serviciului, la alte ore decât cele
stabilite, precum şi după terminarea programului de lucru.
(3) Programul de lucru şi regulile de conduită pe care trebuie să le respecte persoanele
aflate în evidenţa serviciului se aduc la cunoştinţa acestora prin afişare într-un loc vizibil.
Art. 12 – (1) Persoanele interesate depun cererile, actele, plângerile sau solicitările
de informaţii la sediul serviciului.
(2) Înscrierea în registrele prevăzute la art. 15 a cererilor, actelor, plângerilor se
face imediat după primirea acestora.
(3) Cererile, actele, plângerile înregistrate în cadrul serviciului se predau în aceeaşi
zi şefului serviciului care desemnează persoana responsabilă şi dispune asupra termenului
şi modului de soluţionare.
(4) Repartizarea lucrărilor se va efectua într-o manieră transparentă ţinându-se
seama de natura, complexitatea şi urgenţa lucrării, precum şi de necesitatea asigurării
unei dimensionări echilibrate a volumului de activitate raportat la fiecare consilier.
(5) Lucrările se soluţionează în termenul stabilit de şeful serviciului sau cel
prevăzut în cuprinsul acestora; în cazul în care nu sunt prevăzute termene, lucrarea se
soluţionează în termenele prevăzute în actele normative, fără a depăşi 30 de zile de la
data înregistrării acesteia în evidenţa serviciului.
(6) Lucrarea soluţionată este semnată de persoana care a întocmit-o şi se
contrasemnează de şeful serviciului, respectându-se forma oficială în toate cazurile.
Art. 13 - Expedierea corespondenţei se va realiza prin poştă, prin fax sau e-mail
ori prin orice alt mijloc de comunicare a cărui supraveghere poate fi exercitată, astfel
încât să fie asigurat caracterul oficial al acesteia.
Art. 14 - Scoaterea registrelor, documentelor sau a oricărui alt înscris care se află
în păstrarea ori deţinerea serviciului este interzisă.
Capitolul IV
Evidenţa activităţii serviciilor
Art. 15 – (1) Pentru evidenţa activităţii serviciului se întocmesc şi se păstrează:

a) registrul de corespondenţă, în care se înregistrează, în ordinea intrării şi ieşirii,
întreaga corespondenţă, cu excepţia celei înscrise în registrele de la literele b), c),
d). În acest registru se vor înscrie următoarele menţiuni: numărul şi data
înregistrării, emitentul, persoana responsabilă, termenul de soluţionare, data
expedierii, modalitatea expedierii, destinatar, observaţii;
b) registrul de evidenţă a referatelor de evaluare pentru inculpaţi, precum şi a
rapoartelor solicitate pentru condamnaţi/minorii care au comis fapte penale dar nu
răspund penal. În acest registru se vor consemna următoarele menţiuni: numărul şi
5
data înregistrării adresei de solicitare a referatului de evaluare/raportului, numele
şi prenumele inculpaţilor / condamnaţilor / minorilor care nu răspund penal,
organul judiciar care a solicitat referatul de evaluare / raportul, numărul dosarului
penal, termenul de judecată, încadrarea juridică a faptei, consilierul care a întocmit
referatul de evaluare, data predării referatului de evaluare;
c) registrul de evidenţă a supravegherilor, care cuprinde următoarele menţiuni:
numărul şi data înregistrării, numele şi prenumele persoanelor condamnate,
instanţa care a pronunţat hotărârea, numărul hotărârii judecătoreşti, numărul
dosarului penal, infracţiunea comisă, durata termenului de încercare, data începerii
şi a încetării supravegherii, dacă s-a solicitat sau nu acordarea de asistenţă şi
consiliere;
d) registrul general de asistenţă şi consiliere care cuprinde următoarele menţiuni:
numărul şi data înregistrării, numele şi prenumele persoanei, tip persoană asistată
sau consiliată, data începerii şi a încetării acordării de asistenţă şi consiliere,
motivul încetării, consilierul responsabil de caz;
e) lista actualizată a minorilor faţă de care s-a dispus măsura arestului preventiv;
f) registrul de audienţe, care cuprinde următoarele menţiuni: numele şi prenumele
persoanei, codul numeric personal, motivul cererii, soluţia dispusă, semnătura
petentului.
(2) Registrele prevăzute la alineatul (1) lit. a) – d) şi f) se întocmesc potrivit
modelelor cuprinse în anexa la prezentul regulament.
Art. 16 – (1) La sfârşitul fiecărui an, după ultima operaţiune în fiecare registru, se
va întocmi un proces-verbal de încheiere, care va fi semnat de şeful serviciului,
aplicându-se ştampila serviciului.
(2) În anul următor, corespondenţa se înregistrează în ordinea intrării sau ieşirii,
numerotarea începând de la numărul 1.
Capitolul V
Soluţionarea cererilor sau reclamaţiilor
personalului
Art. 17 - Cererile sau reclamaţiile personalului se adresează şefului ierarhic

superior, care este obligat să răspundă în timp util şi în scris.
Art. 18 – (1) Şeful serviciului şi directorul direcţiei de specialitate stabilesc

programul de audienţe.
(2) Programul de audienţe pe care trebuie să îl respecte personalul serviciilor se
aduce la cunoştinţă prin afişare într-un loc vizibil.
6
TITLUL III
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII
Art. 19 - Dispoziţiile prezentului regulament vor fi aduse la îndeplinire de Direcţia

de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor din Ministerul Justiţiei, de
tribunale şi de serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor.
Art. 20 – Şeful serviciului are obligaţia de a aduce la cunoştinţa consilierilor din

subordine dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară al serviciilor de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor şi de a le înmâna, sub semnătură, o copie
de pe acesta.
Art. 21 – Prezentul Regulament de ordine interioară al serviciilor de protecţie a

victimelor şi reintegrare socială a infractorilor se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei,
potrivit art. 4 pct. II alin. (1), art. 4 pct. V, alin. (1) şi art. 6 alin. (4) din Hotărârea
Guvernului nr. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.
Art. 22 - Prezentul regulament de organizare şi funcţionare a serviciilor de

protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor intră în vigoare pe data
aprobării sale prin ordin al ministrului justiţiei.
7
CODUL DEONTOLOGIC
AL PERSONALULUI DE REINTEGRARE SOCIALĂ ŞI SUPRAVEGHERE
Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE
Art. 1 - În exercitarea atribuţiilor specifice, în raporturile cu persoanele aflate în evidenţa

serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere şi cu colaboratorii, personalului din
cadrul acestor servicii îi revin drepturile recunoscute prin lege si obligaţiile reglementate,
de asemenea, prin lege.
Art. 2 – Prezentul Cod deontologic reglementează standarde de conduită profesională a

personalului din domeniul reintegrării sociale şi supravegherii, pentru ca aceasta sa fie
conformă cu onoarea si demnitatea profesiei sale.
Art. 3 - Respectarea standardelor de conduită prescrise de Codul deontologic revine

fiecărui consilier de reintegrare socială şi supraveghere, şef de serviciu de reintegrare
socială şi supraveghere şi inspector de reintegrare socială şi supraveghere. În caz contrar,
se va angaja răspunderea disciplinară în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Art. 4 - Prezentul Cod este aplicabil:

a) consilierilor de reintegrare socială şi supraveghere, denumiţi în continuare consilieri;
b) şefilor serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, denumiţi în continuare şefi
serviciu;
c) inspectorilor de reintegrare socială şi supraveghere, denumiţi în continuare inspectori,
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.
Art. 5 - În desfăşurarea oricărei activităţi, consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii trebuie

să aibă un comportament care să nu prejudicieze credibilitatea şi imaginea instituţiei în
care îşi desfăşoară activitatea.
Art. 6 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii au îndatorirea să respecte drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, prevederile reglementărilor
interne şi să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea
profesională.
Art. 7 - Atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în societate, consilierii, şefii

serviciilor şi inspectorii sunt datori:
a) să se abţină, în toate cazurile, să discrimineze vreo persoană pe temei de
naţionalitate, cetăţenie, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie politică sau
orice altă opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială sau alte asemenea
temeiuri;
b) să se abţină, în toate cazurile, să impună beneficiarilor serviciilor furnizate propriile
convingeri filosofice, religioase, morale sau de altă natură;
c) să respecte demnitatea, integritatea fizică si morală a tuturor persoanelor care
participă, în orice calitate, la procedurile desfăşurate înaintea lor. Nici un motiv nu
poate justifica recurgerea la tratamente degradante sau umilitoare ori lezarea
integrităţii fizice, a sănătăţii sau demnităţii persoanelor.
d) să păstreze confidenţialitatea în legătură cu documentele pe care le deţin, conform
legii, în scop profesional. Punerea la dispoziţia organelor judiciare, în condiţiile
prevăzute de lege, a acestor documente şi a altor informaţii deţinute în virtutea
exercitării funcţiei, nu reprezintă o încălcare a confidenţialităţii, serviciile de
reintegrare socială şi supraveghere având obligaţia de a colabora cu organele
judiciare, la solicitarea scrisă a acestora. Informaţiile referitoare la cazurile aflate în
evidenţa serviciului, precum şi orice informaţii cu privire la organizarea şi
desfăşurarea activităţii în cadrul acestuia vor fi puse la dispoziţia presei exclusiv prin
intermediul persoanelor desemnate de conducerea direcţiei de specialitate şi cu
respectarea confidenţialităţii datelor personale ale beneficiarilor serviciului
respectiv.
Art. 8 – (1) Consilierii sunt datori să aducă, de îndată şi în scris, la cunoştinţa şefului
ierarhic superior orice situaţie în care au sau ar putea exista aparenţa că ar avea vreun
interes de orice natura în cazul respectiv, în vederea desemnării unui alt consilier
responsabil de caz.
(2) Obligaţia prevăzută în art. 8 alin.(1) incumbă şi şefului serviciului, precum şi
inspectorului care se află într-o situaţie similară. Aceştia, de îndată ce au luat cunoştinţă
de existenţa cazului de incompatibilitate, sunt obligaţi să informeze, în scris, directorul
direcţiei de specialitate.
Capitolul II
EXERCITAREA ÎNDATORIRILOR PROFESIONALE ŞI DE SERVICIU
Art. 9 - Personalul din domeniul reintegrării sociale şi supravegherii este dator să

îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios sarcinile
de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii instituţiei în care
îşi desfăşoară activitatea.
Art. 10 – (1) Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii sunt datori să depună diligenţa
necesară în vederea îndeplinirii cu celeritate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul
în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile, a lucrărilor care le revin,
conform repartizării.
2
(2) În acest scop, sunt obligaţi sa respecte programul de lucru şi să nu se angajeze în
activităţi a căror desfăşurare ar afecta timpul pe care ar trebui să-l aloce îndeplinirii
îndatoririlor profesionale şi a celor de serviciu.
Art. 11 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii trebuie să impună ordine şi decenţă în

timpul desfăşurării activităţilor specifice, prin adoptarea unei atitudini echilibrate, demne
şi civilizate, faţă de persoanele aflate în evidenţa serviciului şi de celelalte persoane cu
care intră în contact în calitatea lor.
Art. 12 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi

pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informaţiile pe care
le-au obţinut în această calitate, cu excepţia colaborării cu organele judiciare în cadrul
procesului penal, la solicitarea scrisă a acestora.
Art. 13 – (1) Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii sunt obligaţi să folosească

resursele şi mijloacele materiale care le sunt puse la dispoziţie conform destinaţiei lor,
exclusiv în interesul serviciului.
(2) Ei au îndatorirea de a menţine în bună stare mijloacele si dotările care le-au fost
încredinţate pentru desfăşurarea activităţii în condiţii optime.
Art. 14 – (1) Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii au îndatorirea de a se preocupa în

permanenţă de actualizarea cunoştinţelor profesionale şi de menţinerea la un nivel
corespunzător de competenţă profesională.
(2) În acest scop, ei pot efectua stagii de pregătire sau, după caz, de specializare ori
perfecţionare profesională la instituţii de învăţământ superior ori în cadrul formelor
organizate de Ministerul Justiţiei.
(3) Personalul din domeniul reintegrării sociale şi supravegherii are îndatorirea de a
contribui la fondul de cunoaştere în domeniu şi de a disemina către colegi cunoştinţele
dobândite.
Art. 15 – (1) În exercitarea atribuţiilor, şeful serviciului are îndatorirea de a organiza
activitatea personalului şi de a utiliza mijloacele materiale cu maximum de eficienţă, de a
manifesta iniţiativă şi spirit de responsabilitate. În luarea deciziilor, el trebuie să acorde
întotdeauna prioritate intereselor instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea şi ale
persoanelor aflate în evidenţa serviciului.
(2) În luarea deciziilor, şeful serviciului va respecta opiniile profesionale ale membrilor
serviciului pe care îl conduce şi va crea un mediu de lucru bazat pe spirit colegial,
responsabilitate şi exigenţă profesională.
(3) Şeful serviciului şi, după caz, inspectorul are îndatorirea de a verifica orice sesizare în
legătură cu modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu, de a lua măsurile ce se impun
conform competenţei legale şi de a încunoştinţa, de îndată, direcţia de specialitate din
Ministerul Justiţiei.
(4) Şefii serviciilor şi inspectorii nu pot folosi prerogativele pe care le au pentru a
interveni, altfel decât le este permis prin lege, în activitatea consilierilor.
3
Art. 16 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii sunt obligaţi să se abţină de a face
aprecieri cu privire la dosarele penale aflate pe rolul instanţei sau la hotărârile
judecătoreşti pronunţate de către aceasta, precum şi la orice alt caz aflat în lucru în cadrul
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere.
Capitolul III
DEMNITATEA SI ONOAREA PROFESIEI
Art. 17 – (1) Atât în exercitarea atribuţiilor profesionale cât şi în afara acestora,

personalul serviciilor şi inspectorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de
natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.
(2) Personalul serviciilor şi inspectorii trebuie să apere prestigiul instituţiei în care îşi
desfăşoară activitatea printr-un comportament adecvat în relaţiile cu persoanele aflate în
evidenţa serviciului, cu colegii şi cu colaboratorii.
Art. 18 – (1) Consilierilor, şefilor serviciilor şi inspectorilor nu le este îngăduit să

pretindă sau să accepte să-şi rezolve interesele personale, familiale, sau ale altor
persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, fiindu-le cu
desăvârşire interzis să se folosească de calitatea lor pentru a obţine avantaje sau priorităţi
în rezolvarea unor astfel de interese.
(2) Consilierilor, şefilor serviciilor şi inspectorilor nu le este permis să intervină pentru a
influenţa în vreun fel deciziile, să accepte sau să determine pe alţii să o facă în interesul
lor atunci când aspiră la o promovare, transfer sau o desemnare de orice natură.
Art. 19 – (1) Relaţiile consilierilor, şefilor serviciilor şi inspectorilor cu colegii lor

trebuie să fie corecte, bazate pe respect si bună-credinţă.
(2) Şefii serviciilor vor aduce, în scris şi de îndată, la cunoştinţa direcţiei de specialitate
cazurile în care este afectată imaginea instituţiei, precum şi probitatea profesională şi
morală a personalului.
Art. 20 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii pot colabora la publicaţii de

specialitate, precum şi la cele cu caracter literar, ştiinţific sau social, ori la emisiuni
audiovizuale numai dacă nu sunt afectate imaginea şi interesul instituţiei în care îşi
desfăşoară activitatea, precum şi credibilitatea acestei instituţii în societate.
Art. 21 – (1) Personalul din domeniul reintegrării sociale şi supravegherii este liber să
formeze doar asociaţii sau organizaţii profesionale, având ca scop reprezentarea
intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lui, poate
adera la asociaţii profesionale locale, naţionale sau internaţionale şi poate participa la
reuniunile acestora.
4
(2) În nici una dintre aceste situaţii însă, personalul din domeniul reintegrării sociale şi
supravegherii nu trebuie să accepte responsabilităţi, nici să se angajeze, fără un mandat
expres din partea direcţiei de specialitate, în activităţi care ar putea afecta negativ
desfăşurarea activităţii profesionale sau care, prin natura, modul de finanţare ori
modalitatea de acţiune ar putea, în orice formă, să impieteze asupra îndeplinirii cu
corectitudine, imparţialitate şi în termenele legale a îndatoririlor profesionale.
Art. 22 – (1) Şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere are obligaţia de a

aduce la cunoştinţa consilierilor din subordine dispoziţiile Codului deontologic al
personalului de reintegrare socială şi supraveghere şi de a le înmâna, sub semnătură, o
copie de pe acesta.
(2) În cazul consilierilor nou angajaţi, obligaţia prevăzută la alin (1) se aduce la
îndeplinire în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data angajării
consilierului.
Art. 23 – Prezentul Cod deontologic se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei, potrivit
art. 6 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 736/2003 privind organizarea şi funcţionarea
5
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu
modificările și completările ulterioare: art. 220 - 227
Articolul 220
Transmiterea certificatului și a hotărârii judecătorești
(1) Certificatul prevăzut în anexa nr. 9 se completează de către judecătorul

delegat cu executarea din cadrul instanței care a pronunțat în primă instanță
hotărârea judecătorească a cărei recunoaștere se solicită. Atunci când hotărârea
a fost dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, certificatul se completează
de către judecătorul delegat cu executarea din cadrul Tribunalului
București.(2) Certificatul, hotărârea judecătorească și, dacă este disponibil,
referatul de evaluare întocmit de serviciul de probațiune înainte de pronunțarea
hotărârii judecătorești sau pe perioada supravegherii, după caz, sunt transmise
prin fax, e-mail sau prin orice mijloc de comunicare sigur, care lasă o urmă scrisă,
autorității străine competente să îl primească sau să îl execute.(3) Documentele
prevăzute la alin. (2) se transmit traduse în limba sau în una dintre limbile oficiale
ale statului de executare sau într-o altă limbă pe care statul de executare a
declarat oficial că o acceptă.(4) Transmiterea documentelor prevăzute la alin.
(2) se poate efectua și prin sistemul securizat al Rețelei Judiciare Europene, când
acesta va fi operațional. Originalele certificatului și al hotărârii judecătorești se
transmit la cererea autorității străine competente, prin serviciile de curierat rapid.
Articolul 221
Solicitarea și transmiterea de informații

(1) Odată cu transmiterea documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2),
judecătorul delegat cu executarea solicită informații cu privire la:a) durata
maximă a privării de libertate prevăzute de legislația statului de executare pentru
infracțiunea cu privire la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească și care ar
putea fi impusă persoanei condamnate în cazul încălcării măsurilor de probațiune
sau al săvârșirii unei noi infracțiuni de către persoana condamnată;b) declarația
statului de executare cu privire la asumarea sau neasumarea deciziilor
subsecvente recunoașterii hotărârii judecătorești.(2) Ulterior transmiterii
documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2), judecătorul delegat cu executarea
comunică, din oficiu sau la cererea autorității competente din statul de executare,
informații suplimentare necesare pentru recunoașterea hotărârii judecătorești sau
pentru executarea măsurilor de probațiune.
Articolul 222
Retragerea certificatului transmis statului de executare(1) Certificatul transmis
autorității competente din statul de executare poate fi retras atunci când:a) după
transmiterea documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2), dar mai înainte de
recunoașterea hotărârii judecătorești de către statul de executare, se constată că
sunt incidente dispozițiile referitoare la revocarea sau anularea
sancțiunii;b) după primirea informațiilor solicitate potrivit art. 221 alin. (1) se
constată că durata maximă a privării de libertate prevăzută de legislația statului
de executare pentru infracțiunea cu privire la care s-a pronunțat hotărârea
judecătorească și care ar putea fi impusă persoanei condamnate în cazul încălcării
măsurilor de probațiune sau al săvârșirii unei noi infracțiuni de către persoana
condamnată este superioară celei prevăzute de legea română;c) după primirea
deciziei de adaptare a măsurilor de probațiune sau a duratei termenului de
încercare aplicate prin hotărârea judecătorească a cărei recunoaștere a fost
solicitată, se apreciază că măsurile de probațiune stabilite de statul de executare
nu sunt de natură să corespundă celor dispuse în hotărârea judecătorească
română ori să asigure reintegrarea socială a persoanei condamnate.(2) În
situațiile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), certificatul poate fi retras cel mai târziu
la expirarea unui termen de 10 zile de la primirea informațiilor, în afară de cazul
în care s-a început executarea măsurilor de probațiune. În luarea unei decizii cu
privire la retragerea certificatului, judecătorul delegat cu executarea poate solicita
punctul de vedere al serviciului de probațiune care este competent să
supravegheze executarea sancțiunii în România.
Articolul 223
Efectele recunoașterii hotărârii judecătorești de către statul de

executare(1) Executarea măsurilor de probațiune aplicate printr-o hotărâre
judecătorească recunoscută de statul de executare este guvernată de legea
statului de executare.(2) Competența judecării unei căi de atac în vederea
desființării sau modificării hotărârii judecătorești aparține statului
român.(3) Amnistia sau grațierea poate fi acordată atât de statul român, cât și
de statul de executare.
Articolul 224
Executarea măsurilor de probațiune cu asumarea deciziilor subsecvente de către

statul de executare(1) Ulterior recunoașterii hotărârii judecătorești, statul de
executare este competent să ia toate deciziile subsecvente cu privire la
sancțiunea aplicată prin hotărârea judecătorească română, cu excepția situațiilor
prevăzute la art. 225.(2) Pe durata supravegherii, judecătorul delegat cu
executarea comunică din oficiu informații care ar putea duce la modificarea
măsurilor de probațiune, la revocarea sancțiunii sau la executarea unei pedepse
cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță ca urmare a nerespectării unei
măsuri de probațiune. Informarea se realizează prin completarea formularului
prevăzut în anexa nr. 10. Transmiterea și traducerea informațiilor suplimentare
se efectuează potrivit art. 220 alin. (2) și (3).(3) În situația în care, înainte de
recunoașterea hotărârii judecătorești de către statul de executare, instanța
română a procedat la punerea în executare a măsurilor de probațiune,
supravegherea acestora încetează în România de la data la care instanța de
executare a fost informată cu privire la recunoașterea hotărârii judecătorești.
Articolul 225
Executarea măsurilor de probațiune fără asumarea deciziilor subsecvente de către

statul de executare(1) În situația în care statul de executare declară că, în
anumite cazuri, expres menționate, nu își asumă deciziile subsecvente
recunoașterii hotărârii judecătorești, instanța de executare redobândește
competența cu privire la revocarea sancțiunii aplicate prin hotărârea
judecătorească. Declarația statului de executare se verifică de către judecătorul
delegat cu executarea la data completării certificatului.(2) Judecătorul delegat cu
executarea solicită autorității competente a statului de executare ca, pe durata
supravegherii, să informeze instanța de executare din România cu privire la orice
constatare care ar putea să atragă revocarea sancțiunii, în special cu privire la
nerespectarea măsurilor de probațiune sau săvârșirea unei noi infracțiuni.
Informarea se realizează prin completarea formularului prevăzut în anexa nr.
10.(3) În situația în care autoritatea competentă a statului de executare a
procedat la adaptarea sau modificarea măsurilor de probațiune sau a duratei
termenului de încercare și sunt îndeplinite condițiile revocării, instanța de
executare procedează potrivit legii române și prin raportare la hotărârea
judecătorească de condamnare.(4) În situația prevăzută la alin. (1), dacă
persoana condamnată se află în continuare în statul de executare, ascultarea
acesteia poate fi efectuată prin videoconferință, potrivit dispozițiilor art.
229 și 235. Audierea prin videoconferință are loc în prezența unui reprezentant al
serviciului de probațiune sau al autorității competente cu supravegherea
persoanei din statul de executare.(5) Autoritatea competentă din statul de
executare este informată de îndată cu privire la decizia subsecventă a instanței
de executare române.
Articolul 226
Redobândirea competenței de supraveghere a executării măsurilor de

probațiuneInstanța de executare redobândește dreptul de a pune în executare
măsurile de probațiune aplicate prin hotărârea judecătorească transmisă statului
de executare atunci când:a) certificatul este retras potrivit art. 222;b) după
transmiterea documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2) sau după
recunoașterea hotărârii judecătorești, statul de executare informează că se află
în imposibilitatea de a pune în executare sau de a mai continua executarea
măsurilor de probațiune întrucât persoana condamnată nu poate fi găsită, a fugit
sau nu mai are reședința legală și obișnuită pe teritoriul său;c) în situația
prevăzută la art. 225.
Articolul 227
Comunicarea dintre instanța de executare din România și autoritățile competente

din statul de executare și păstrarea evidenței(1) În vederea inițierii procedurii de
recunoaștere, pe durata acestei proceduri și, ulterior recunoașterii hotărârii
judecătorești române, pe durata executării măsurilor de probațiune, instanța de
executare, prin judecătorul delegat cu executarea, comunică direct cu autoritatea
competentă din statul de executare prin transmiterea sau solicitarea de informații
care să asigure celeritatea și eficiența procedurii de recunoaștere a hotărârii
judecătorești și care să sprijine procesul de reintegrare socială a persoanei
condamnate.(2) Pentru evidența activității instanței, se întocmește și se
păstrează Registrul privind măsurile de probațiune și sancțiunile alternative
executate pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene. În acest registru
se vor face următoarele mențiuni: numărul curent; numele și prenumele
persoanei față de care s-a dispus hotărârea; instanța de executare; numărul și
data hotărârii; data transmiterii certificatului și a hotărârii judecătorești; statul de
executare; informații privind executarea măsurilor de probațiune în statul de
executare.
Recomandarea CM/Rec (2010)1 Comitetului de Ministri către statele
membre cu privire la Regulile de Probațiune ale Consiliului Europei
(Adoptată de către Comitetul de Ministri la 20 ianuarie 2010 la cea de-a 1075

adunare a Vice-ministrilor)
Comitetul de Ministri, conform prevederilor Articolului 15.b al Statutului

Consiliului Europei,
Considerând că scopul Consiliului Europei este de a atinge o unitate mai mare

între membrii săi, în particular, prin armonizarea legilor în chestiuni de interes
comun;
Considerând că scopul probațiunii este de a contribui la un proces corect de

justiție penală, precum și la siguranța publică prin prevenirea și reducerea
comiterii infracțiunilor;
Considerând că agențiile de probațiune sunt unele dintre cele mai importante

agenții de justiție și că activitatea lor are un impact asupra reducerii populației
din închisori;
În legătură cu:
- Declarația și Planul de Acțiuni adoptat de cel de al treilea Summit al sefilor de stat

și de guvern al Consiliului Europei (Varsovia, 16-17 mai 2005), în special, privind
securitatea cetățenilor;
- Rezoluția Nr. 2 (alineatul 19) adoptată de Conferința 26 a Ministrilor europeni de

justiție (Helsinki, 7-8 aprilie 2005);
Luând în considerație:
- Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor și Libertăților Fundamentale

ale Omului (ETS Nr. 5);
- Convenția Europeana privind supravegherea persoanelor condamnate sau

liberate condiționat (ETS Nr. 51);
- Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive (ETS

Nr. 70);
Compendiu de documente ale Consiliului Europei < < 105

Compendiu de documente ale Consiliului Europei
- Recomandarea Nr. R (92) 16 privind normele europene cu privire la sancțiunile

și măsurile comunitare;
- Recomandarea Nr. R (97) 12 privind personalul implicat în aplicarea sancțiunilor

și măsurilor;
- Recomandarea Nr. R (99) 19 privind medierea în materie penală;
- Recomandarea No R (99) 22 privind suprapopularea în închisori și inflația

populației încarcerate;
- Recomandarea Rec (2000)22 privind perfecționarea implementării normelor

europene cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare;
- Recomandarea Rec (2003) 22 privind liberarea condiționată (eliberare din

închisoare condiționată de o conduită ireprosabilă);
- Recomandarea Rec (2003) 23 privind managementul de către administrația

penitenciară a condamnaților pe viață și celor pe termen lung;
- Recomandarea Rec (2006) 2 privind regulile penitenciare europene;
- Recomandarea Rec (2006)8 privind asistența acordată victimelor crimelor; si
- Recomandarea Rec (2006) 13 privind cercetarea în stare de arest preventiv,

condițiile de desfăsurare și măsurile de protecție împotriva abuzului;
Luând în considerație, de asemenea:
- Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri
(Regulile de la Tokyo), Recomandă ca guvernele statelor membre:
- să se ghideze în legislația, politicile și practica lor de normele ce se conțin în

anexele la această recomandare;
- să asigure faptul că această recomandare și comentariile aferente sunt traduse

și diseminate cât mai larg posibil si, mai ales, autorităților judiciare, agențiilor de
probațiune, serviciilor penitenciare, precum și mass media și publicului larg.
106 < < Compendiu de documente ale Consiliului Europei

Recomandarea CM/Rec (2010)1
Anexa I la Recomandarea CM/Rec (2010)1
Partea I: Domeniu, aplicare, definiții și principii de bază Domeniu și aplicare
Aceste reguli ghidează stabilirea și funcționarea corectă a agențiilor de probațiune.

Aceste reguli se aplică, de asemenea, și altor organizații în îndeplinirea de către
acestea a sarcinilor prevăzute de aceste norme, inclusiv altor organizații de stat,
neguvernamentale și comerciale.
Nici o parte componentă a acestor norme nu va fi interpretată ca o piedică la

aplicarea documentelor și standardelor internaționale relevante cu privire la
drepturile omului, care sunt mai potrivite pentru aplicare față de delicvenți.
Aceste norme trebuie să fie citite împreună cu Recomandarea Nr. R (92) 16 privind
normele europene cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare.
În plus, aceste norme completează prevederile relevante ale Recomandării

Nr. R (97) 12 privind personalul implicat în aplicarea sancțiunilor și măsurilor,
Recomandarea Nr. R (99) 19 privind medierea în materie penală, Recomandarea
Rec (2000) 22 privind perfecționarea implementării normelor europene cu privire
la sancțiunile și măsurile comunitare, Recomandarea Rec (2003) 22 privind
liberarea condiționată, Recomandarea Rec (2003) 23 privind managementul
de către administrația penitenciară a condamnaților pe viață și celor pe termen
lung, Recomandarea Rec (2006) 2 privind regulile penitenciare europene,
Recomandarea Rec (2006) 8 privind asistența acordată victimelor crimelor și
Recomandarea Rec (2006) privind cercetarea în stare de arest preventiv, condițiile
de desfăsurare și măsurile de protecție împotriva abuzului, și urmează să fie citite
împreună cu acestea.
Definiții
Probațiune: se referă la implementarea în comunitate a sancțiunilor și măsurilor

definite de lege și impuse unui delicvent. Aceasta include un sir de activități și
intervenții, care implică supraveghere, îndrumare și asistență ce are ca scop
incluziunea socială a delicventului, precum și contribuirea la siguranța comunității.
Agenție de probațiune: semnifică orice organ desemnat prin lege să

implementeze sarcinile și responsabilitățile de mai sus. În dependență de sistemul
național, activitatea unei agenții de probațiune poate include și furnizarea de
informații și sfaturi autorităților judiciare și altor autorități cu drept decizional

pentru a le ajuta să ia decizii informate și juste; oferirea de îndrumări și suport

delicvenților, care se află în detenție pentru a pregăti eliberarea și stabilirea lor în
comunitate; monitorizarea și acordarea asistenței persoanelor, care sunt eliberate
înainte de termen; intervenții de consolidare a justiției; și acordarea asistenței
victimelor crimelor.
Sancțiuni și măsuri comunitare: semnifică sancțiunile și măsurile, care mențin

delicvenții în comunitate și implică unele restricții pentru libertatea lor prin
impunerea anumitor condiții si/sau obligații. Termenul desemnează orice
sancțiune impusă de o autoritate judiciară sau administrativă și orice măsură luată
înainte sau în locul unei decizii cu privire la o sancțiune, precum și modalitățile de
aplicare a sentinței de privațiune de libertate în afara unei închisori.
Ținere sub observație: semnifică procesul de reintegrare a unui delicvent, pe

bază de voluntariat și după eliberarea finală din detenție, în comunitatea de
origine în mod constructiv, planificat și supravegheat. În aceste reguli, termenul
se distinge de termenul „restabilire”, care se referă la implicarea statutară după
eliberare.
Principii de bază
1. Agențiile de probațiune vor încerca să reducă comiterea repetată a infracțiunilor

prin stabilirea unor relații pozitive cu delicvenții pentru a-i supraveghea (si a-i
controla, acolo unde va fi necesar), îndruma și asista și a le promova incluziunea
socială reusită. Astfel, probațiunea contribuie la siguranța comunității și
administrarea corectă a justiției.
2. Agențiile de probațiune vor respecta drepturile omului pe care le au delicvenții.

Toate intervențiile lor vor ține cont de demnitatea, sănătatea, siguranța și
bunăstarea delicvenților.
3. În toate cazurile în care agențiile de probațiune se confruntă cu chestiuni legate

de victimele crimelor, ele vor respecta drepturile și necesitățile acestora.
4. Agențiile de probațiune vor lua în considerație caracteristicile individuale,

circumstanțele și necesitățile delicvenților pentru a asigura faptul că fiecare caz
este gestionat corect și echitabil. Intervențiile agențiilor de probațiune vor fi
realizate fără discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, dizabilitate,
orientare sexuală, convingeri politice sau de altă natură, origine națională sau
socială, asociere cu un grup etnic minoritar, proprietate, nastere sau alt statut.

5. La implementarea oricărei sancțiuni sau măsuri, agențiile de probațiune nu

vor impune nici o povară sau restricție a drepturilor delicventului mai mare decât
cea prevăzută prin decizie judiciară sau administrativă și impusă în fiecare caz
individual de gravitatea infracțiunii sau de riscurile evaluate corect de repetare a
infracțiunii.
6. Pe cât va fi posibil, agențiile de probațiune vor cere consimțământul informat și

cooperarea delicvenților în privința intervențiilor, care îi afectează.
7. Orice intervenție înainte de stabilirea definitivă a vinei va implica consimțământul

informat al delicvenților și nu va prejudicia prezumția de nevinovăție.
8. Agențiile de probațiune, sarcinile și responsabilitățile lor, precum și relațiile lor

cu autoritățile publice și alte organe, vor fi definite de legislația națională.
9. Probațiunea va rămâne în continuare responsabilitatea autorităților publice,

chiar și în cazul când serviciile sunt furnizate de alte agenții sau voluntari.
10. Agențiilor de probațiune le va fi acordat statutul și recunoasterea potrivită și

vor fi dotate în modul corespunzător.
11. Autoritățile cu drept decizional vor face uz, acolo unde va fi cazul, de
îndrumările profesionale și experiența agențiilor de probațiune pentru a reduce
infracțiunile repetate și a promova alternativele privării de libertate.
12. Agențiile de probațiune vor lucra în parteneriat cu alte organizații publice

sau private și cu comunitățile locale pentru a promova incluziunea socială
a delicvenților. Activitatea coordonată și complementară interdisciplinară și
între agenții este necesară pentru a satisface necesitățile adesea complexe ale
delicvenților și pentru a consolida siguranța comunității.
13. Toate activitățile și intervențiile realizate de agențiile de probațiune vor

respecta cele mai înalte standarde etice și profesionale, naționale și internaționale.
14. Vor exista proceduri accesibile, imparțiale și eficiente de depunere a plângerilor

în privința serviciului de probațiune.
15. Agențiile de probațiune vor fi obiectul inspecțiilor sistematice ale guvernului

si/sau al monitorizării independente.
16. Autoritățile competente vor spori eficiența activității de probațiune prin

încurajarea cercetării, care va fi folosită pentru a ghida politicile și practicile de

probațiune.
17. Autoritățile competente și agențiile de probațiune vor informa mass media

și publicul larg despre activitatea agențiilor de probațiune pentru a încuraja o
înțelegere mai bună a rolului și valorii lor în societate.
Partea II: Organizare și personal
Organizare
18. Structura, statutul și resursele agențiilor de probațiune vor corespunde

volumului sarcinilor și responsabilităților care le sunt atribuite și vor reflecta
importanța serviciului public pe care îl implementează.
19. Indiferent de faptul dacă serviciile de probațiune sunt prestate de organizații

publice sau private, agențiile vor activa în conformitate cu instrucțiunile și regulile
oficiale elaborate de autoritățile competente.
20. Orice agenție privată, care prestează servicii de probațiune delicvenților, va fi

aprobată de către autoritățile competente în conformitate cu legislația națională.
Personal
21. Agențiile de probațiune vor activa într-un mod prin care să câstige respectul
altor organe de justiție și al societății civile pentru statutul și activitatea personalului
de probațiune. Autoritățile competente vor depune toate eforturile pentru a
facilita atingerea acestui scop prin furnizarea resurselor potrivite, selectarea și
recrutarea focusată, remunerarea adecvată a angajaților și managementul bun.
22. Personalul va fi recrutat și selectat în corespundere cu criteriile aprobate, care

vor pune accent pe necesitatea de integritate, umanitate, capacitate profesională
și corespundere personală față de munca complexă pe care trebuie să o realizeze.
23. Toți angajații vor avea acces la instruirea și formarea potrivită pentru rolul și
nivelul lor de responsabilități profesionale.
24. Instruirea inițială va fi oferită tuturor angajaților și va fi orientată spre formarea

competențelor, cunostințelor și valorilor relevante. Angajații vor fi evaluați într-un mod
recunoscut și vor fi acordate calificări, care vor confirma nivelul atins al competenței.

25. De-a lungul carierei lor, toți angajații îsi vor menține și îmbunătăți cunostințele
și abilitățile prin intermediul formării în paralel cu serviciul și oportunitățile de
dezvoltare ce le vor fi oferite.
26. Angajații vor fi instruiți și împuterniciți să facă uz de discreție în limitele legii,

eticii, politicii organizaționale, standardelor metodologice actualizate și codului
de conduită.
27. Angajații care lucrează sau urmează să lucreze cu delicvenții, care au comis
anumite infracțiuni specifice vor beneficia de instruirea specializată potrivită.
28. Instruirea va ține cont de delicvenți si, acolo unde va fi cazul, de victimele care
pot fi deosebit de vulnerabile sau pot avea necesități distincte.
29. Personalul de probațiune va fi suficient de numeros pentru a-si realiza eficient

activitatea. Anumiți lucrători vor avea un număr de cazuri, care le va permite să
supravegheze, îndrume și asiste delicvenții în mod eficient și uman si, acolo unde
va fi cazul, să lucreze cu familiile lor si, dacă va fi necesar, cu victimele.
În cazurile în care cererea va fi excesivă, administrația va avea responsabilitatea de

a căuta soluții și a instrui personalul referitor la prioritizarea sarcinilor.
30. Administrația va asigura calitatea activității de probațiune prin conducere,

îndrumare, supraveghere și motivare a personalului. Angajații vor fi responsabili
pentru munca lor.
31. Administrația va depune toate eforturile pentru a dezvolta și menține relații

solide de lucru și contacte bune cu alte agenții și parteneri, voluntari, autorități
publice, mass media și cu publicul larg.
32. Vor exista aranjamente de consultare de către administrație a întregului

personal pe marginea unor chestiuni de ordin general referitor la activitatea lor
profesională și condițiile aferente de angajare.
33. Remunerarea angajaților, beneficiile și condițiile de angajare vor reflecta

statutul profesiei lor și vor fi adecvate naturii complicate a activității lor pentru a
atrage și menține lucrătorii potriviți.
34. Voluntarii pot fi implicați în anumite aspecte ale activității de probațiune. Ei

vor fi selectați, susținuți și dotați cu resursele necesare în modul potrivit.

Partea III
Responsabilitatea și relațiile cu alte agenții
35. În conformitate cu legislația națională, agențiile de probațiune vor face legătura

și vor furniza informație autorităților judiciare si, unde va fi cazul, altor autorități
competente. Acest lucru va include, informație cu privire la impactul posibil al
privațiunii de libertate și la fezabilitatea sancțiunilor și măsurilor neprivative de
libertate, în general și în cazuri concrete.
36. Agențiile de probațiune vor prezenta sistematic rapoarte generale și informație

de feedback cu privire la activitatea lor autorităților competente.
37. Agențiile de probațiune vor lucra în cooperare cu alte agenții din sistemul
de justiție, cu agențiile de sprijin și cu societatea civilă pentru a-și implementa
sarcinile și obligațiile în mod eficient.
38. Agențiile de probațiune vor încuraja și facilita agențiile de sprijin în asumarea

responsabilității inerente de satisfacere a necesităților delicvenților drept membri
ai societății.
39. Indiferent dacă agențiile de probațiune și serviciul penitenciar fac sau nu parte
dintr-o singură organizație, ele vor lucra în strânsă cooperare pentru a contribui la
o tranziție reusită de la viața în închisoare la viața în comunitate.
40. Acolo unde va fi cazul, acordurile dintre agenții vor fi aranjate cu partenerii
respectivi stabilind condițiile de cooperare și asistență atât în general, cât și în
legătură cu cazuri concrete.
41. Legislația națională va prevedea reguli oficiale și clare privind confidențialitatea

profesională, protecția datelor și schimbul de informații, care vor fi specificate de
fiecare dată când vor fi create astfel de parteneriate.

Partea IV
Activitatea de probațiune
Rapoartele pre-sentință
42. În dependență de sistemul juridic național, agențiile de probațiune pot

pregăti rapoarte pre-sentință în privința anumitor presupusi delicvenți pentru a
asista, acolo unde este cazul, autoritățile judiciare la luarea deciziilor de a porni
urmărirea penală sau de a aplica anumite sancțiuni sau măsuri. În astfel de cazuri,
agențiile de probațiune vor comunica sistematic cu autoritățile judiciare pe
marginea circumstanțelor în care un astfel de raport poate fi util.
43. Rapoartele pre-sentință se vor baza pe informații identificate clar si, pe cât va
fi posibil, vor fi verificate și actualizate pe durata procesului.
44. Presupusii delicvenți vor avea oportunitatea de a fi implicați în pregătirea

raportului, iar opinia lor, dacă va fi disponibilă, va fi reflectată în raport, iar
conținutul acestuia le va fi comunicat lor si/sau reprezentantului lor legal.
Alte rapoarte consultative
45. În dependență de sistemul juridic național, agențiile de probațiune pot elabora

rapoartele necesare pentru deciziile ce urmează a fi luate de către autoritățile
competente. Acestea vor include îndrumări în privința:
a. fezabilității eliberării delicventului în comunitate;
b. orice condiții speciale ce ar putea fi incluse în decizia cu privire la eliberarea

delicventului;
c. oricărei intervenții necesare pentru a pregăti delicventul pentru eliberare.
46. Delicvenții vor avea oportunitatea, acolo unde va fi cazul, de a fi implicați

în pregătirea raportului, iar opinia lor, dacă va fi disponibilă, trebuie să fie
reflectată în raport, iar conținutul acestuia trebuie să le fie comunicat lor si/sau
reprezentantului lor legal.
Serviciul comunitar
47. Serviciul comunitar este o sancțiune sau măsură comunitară, care implică
organizarea și supravegherea de către agențiile de probațiune a muncii

neremunerate în folosul comunității drept reparație reală sau simbolică a
prejudiciului cauzat de către un delicvent. Serviciul comunitar nu trebuie să aibă
un caracter de stigmatizare, iar agențiile de probațiune vor încerca să identifice și
să folosească sarcinile de lucru, care susțin dezvoltarea abilităților și incluziunea
socială a delicvenților.
48. Serviciul comunitar nu va fi efectuat pentru profitul agențiilor de probațiune,

angajaților acestora sau pentru profit comercial.
49. La identificarea sarcinilor potrivite, agențiile de probațiune vor lua în

considerație siguranța comunității și a beneficiarilor direcți ai muncii.
50. Măsurile de precauție referitoare la sănătate și siguranță îi vor proteja în modul

corespunzător pe delicvenții desemnați pentru serviciul comunitar și nu vor fi mai
puțin riguroase decât cele aplicate altor lucrători.
51. Agențiile de probațiune vor dezvolta scheme de serviciu comunitar, care vor include
un sir de sarcini potrivite pentru diversele competențe și necesități ale delicvenților.
În special, este necesar să existe muncă potrivită disponibilă pentru delicvenții de gen
feminin, delicvenții cu dizabilități, delicvenții tineri și delicvenții în vârstă.
52. Delicvenții vor fi consultați în privința tipului muncii pe care ar putea să o

efectueze.
Măsuri de supraveghere
53. În conformitate cu legislația națională, agențiile de probațiune pot întreprinde

supravegherea înainte, în timpul și după procedura judecătorească, precum
și supravegherea în timpul eliberării condiționate pe durata unui proces, pe
cauțiune, neacționarea condiționată în judecată, sentința condiționată sau
suspendată și eliberarea înainte de termen.
54. Pentru a asigura corespunderea, supravegherea va ține cont de diversitatea și

de necesitățile distincte ale delicvenților.
55. Supravegherea nu va fi considerată doar o sarcină de control, ci și un mijloc de

îndrumare, asistare și motivare a delicvenților. Ea va fi combinată, acolo unde va fi
cazul, cu alte intervenții, care pot fi realizate de către agențiile de probațiune sau
alte agenții, precum instruirea, dezvoltarea competențelor, oferirea oportunităților
de angajare și tratament.
Lucrul cu familia delicventului
56. Acolo unde va fi cazul și în conformitate cu legislația națională, agențiile de

probațiune, direct sau prin intermediul altor agenții partenere, vor acorda sprijin,
îndrumări și informații familiilor delicvenților.
Monitorizarea electronică
57. Atunci când este utilizată monitorizarea electronică ca parte a supravegherea

probațiunii, ea trebuie să fie combinată cu intervențiile destinate reabilitării și
susținerii abținerii de la comiterea altor infracțiuni.
58. Nivelul supravegherii tehnologice nu va fi mai mare decât este necesar într-
un caz concret, luând în considerație gravitatea infracțiunii comise și riscurile
aferente pentru siguranța comunității.
Mutarea cu traiul
59. Acolo unde agențiile de probațiune sunt responsabile pentru supravegherea

delicvenților după eliberare, ele trebuie să lucreze în cooperare cu autoritățile
închisorilor, delicvenții, familiile lor și cu comunitatea pentru a pregăti eliberarea
și reintegrarea lor în societate. Ele vor stabili contacte cu serviciile competente din
închisoare pentru a susține integrarea lor socială și ocupațională după eliberare.
60. Agențiile de probațiune vor beneficia de tot accesul necesar la deținuți

pentru a le permite să contribuie cu pregătiri pentru eliberarea lor și planificarea
mutării lor în vederea asigurării continuității asistenței prin consolidarea lucrului
constructiv, care a avut loc în timpul detenției.
61. Supravegherea ce urmează după eliberarea înainte de termen va avea ca scop

satisfacerea necesităților delicvenților de stabilire cu traiul, precum angajarea în
câmpul muncii, găsirea unui adăpost, continuarea studiilor și pentru a asigura
respectarea condițiilor de eliberare pentru a reduce riscurile comiterii repetate a
infracțiunilor și cauzării prejudiciilor grave.
Ținere sub observație
62. După îndeplinirea tuturor obligațiilor de după eliberare, agențiile de probațiune

pot continua, acolo unde acest lucru este permis de legislația națională, să ofere
servicii post-asistență fostilor delicvenți pe bază voluntară pentru a-i ajuta să
ducă în continuare un mod de viață în armonie cu legislația.
Lucrul de probațiune cu delicvenții care sunt cetățeni străini și cu cetățenii țării,

care au fost sancționați peste hotare
63. Agențiile de probațiune vor presta servicii accesibile pentru delicvenții de

naționalitate străină, în special, în privința supravegherii comunitare și stabilirii
cu traiul.
64. La aplicarea prevederilor legale, care autorizează transferul intervențiilor de

probațiune în privința delicvenților ce sunt cetățeni ai altui stat, cei din urmă vor
fi informați despre drepturile lor în această privință.
Pe cât este posibil, va fi stabilită și menținută cooperare strânsă continuă

cu agențiile de probațiune relevante din țara lor de origine pentru a facilita
aranjamentele necesare de supraveghere a întoarcerii delicvenților în țara lor.
65. Agențiile de probațiune vor încerca, cu consimțământul autorităților naționale,

să faciliteze contactul continuu și susținerea cetățenilor țării sancționați peste
hotare, care le vor fi cunoscuți și să-i încurajeze să utilizeze agențiile relevante de
sprijin la întoarcerea lor.
Partea V
Procesul de supraveghere
Evaluare
66. Atunci când este necesar, înainte și în timpul supravegherii, va fi efectuată

o evaluare a delicvenților cu o examinare sistematică și minuțioasă a cazului
individual, inclusiv a riscurilor, factorilor pozitivi și necesităților, intervențiilor
necesare pentru abordarea acestor necesități și reacției delicvenților la aceste
intervenții.
67. Acolo unde va fi posibil, delicvenții vor putea avea o contribuție activă
la evaluarea oficială. Aceasta include acordarea ponderii potrivite viziunilor
și aspirațiilor personale ale delicvenților, precum și punctelor lor forte și
responsabilizare pentru evitarea altor infracțiuni.
68. Delicvenții vor fi informați despre proces și despre rezultatele evaluării.
69. Evaluarea este un proces continuu, iar corectitudinea și relevanța sa va fi

revizuită cu periodicitate.
70. Evaluarea este recomandată:
a. în momentul determinării sancțiunii sau măsurii potrivite sau atunci când este
examinată îndepărtarea de la procedurile penale oficiale;
b. la începutul unei perioade de supraveghere;
c. atunci când au loc schimbări semnificative în viața delicvenților;
d. atunci când este examinată o schimbare în natura sau nivelul supravegherii;
e. la sfârsitul măsurii de supraveghere.
71. Angajații vor fi instruiți în realizarea evaluărilor în conformitate cu normele

prezente. Acolo unde sistemele naționale folosesc instrumente de evaluare,
angajații vor fi instruiți să înțeleagă valoarea și limitele lor potențiale și să le
folosească pentru a lua decizii profesionale.
Planificare
72. Un plan de lucru pentru implementarea tuturor sancțiunilor și măsurilor va

fi pregătit de către autoritățile competente și va fi inclus în dosar. Acest plan va
ghida activitatea agenției de probațiune și va permite angajaților și delicvenților
să evalueze progresul în atingerea obiectivelor fixate.
73. Planul de lucru va fi negociat si, pe cât va fi posibil, coordonat cu delicventul.
74. Planul se va baza pe evaluarea inițială și va stabili intervențiile ce vor fi realizate.
75. Atunci când va fi revizuită evaluarea, planul de lucru va fi revizuit după

necesitate.
Intervenții
76. Scopul intervențiilor va consta în reabilitarea și abținerea de la comiterea

infracțiunilor și va fi constructiv și corespunzător sancțiunii sau măsurii impuse.
77. Agențiile de probațiune vor putea utiliza o varietate de metode bazate pe o

abordare interdisciplinară și cunostințe solide ce derivă din cercetarea relevantă.
78. Delicvenții vor fi informați din timp integral despre orice intervenție propusă.

Vor fi depuse toate eforturile pentru a asigura participarea lor activă în astfel de
intervenții.
79. La aranjarea intervențiilor și la facerea referințelor, agențiile de probațiune vor

solicita sprijinul altor agenții, acolo unde va fi cazul.
80. Indiferent de numărul de persoane, care contribuie la lucrul cu un delicvent,

în fiecare caz trebuie să existe un angajat identificat responsabil al cărui sarcină
va fi de a evalua și coordona planul general de lucru și a asigura contactul cu
delicventul și respectarea. Acest lucru este deosebit de important în cazul când
delicventii sunt supusi mai multor intervenții sau când sunt implicate mai multe
agenții.
Evaluare
81. Progresul unui anumit delicvent va fi evaluat la intervale sistematice și acest

proces va influența planul de lucru pe toată durata supravegherii. Evaluarea va
face parte din dosar si, atunci când va fi necesar, din raportarea ulterioară pentru
autoritatea cu drept decizional.
82. Evaluarea va reflecta, de asemenea, gradul în care a fost definit și implementat

planul coordonat de
lucru și în ce măsură si-a atins acesta obiectivele. Agențiile de probațiune vor

putea solicita de la autoritatea cu drept decizional să modifice sau să încheie
supravegherea, atunci când va fi cazul.
83. Viziunea delicvenților cu privire la relevanța supravegherii va fi inclusă în

evaluare.
84. La sfârsitul perioadei de supraveghere va fi efectuată o evaluare finală.

Delicvenții trebuie să fie informați despre faptul că această evaluare va rămâne în
dosarele lor și că acestea pot fi folosite în viitor.
Aplicare și respectare
85. Agențiile de probațiune vor asigura corespunderea activă a delicvenților

cu supravegherea lor și cu toate condițiile impuse. Pentru a obține cooperarea
delicvenților, ele nu se vor baza doar pe perspectiva sancțiunilor pentru
nerespectare.

86. Delicvenții vor fi informați integral despre ceea ce se cere de la ei, sarcinile și
responsabilitățile personalului de probațiune și consecințele nerespectării.
87. În cazul în care delicvenții nu respectă oricare din condițiile impuse, personalul
de probațiune va reacționa activ și prompt. Reacția va ține cont de circumstanțele
nerespectării.
Înregistrare, informare și confidențialitate
88. Toate agențiile de probațiune vor ține o evidență oficială, exactă și actualizată
a activității lor. Această evidență va include detaliile personale ale persoanelor
relevante pentru implementarea sancțiunii sau măsurii, evidența contactului
lor cu agenția și munca depusă în privința lor. De asemenea, ele vor înregistra
evaluarea, planificarea și intervenția.
89. Evidența va respecta principiile confidențialității și protecției datelor în modul

stabilit în legislația națională. Informația confidențială va fi împărtăsită cu alte
agenții relevante numai în baza unor proceduri stricte de înmânare și folosită în
scopuri clar definite.
90. Evidența este un mijloc important de asigurare a responsabilității. Datele vor

fi verificate sistematic de către manageri și vor fi disponibile pentru inspecțiile și
monitorizarea oficială după necesitate.
91. Agențiile de probațiune vor fi în stare de a prezenta rapoarte autorităților

judiciare și altor autorități competente cu privire la munca depusă, progresul
delicvenților și măsura respectării de către acestia a procedurilor stabilite.
92. Delicvenții vor avea acces la dosarele de date ce îi vizează în măsura în care
acest lucru este prevăzut în legislația națională și nu încalcă dreptul la intimitatea
altora. Delicvenții vor avea dreptul să conteste conținutul acestor dosare.
Partea a VI
Alte activități ale agențiilor de probațiune
Lucrul cu victimele
93. În cazul când agențiile de probațiune prestează servicii victimelor infracțiunilor,

acestea le vor ajuta să treacă peste consecințele infracțiunii comise, luând în
considerație diversitatea necesităților lor.
94. Dacă este cazul, agențiile de probațiune iau legătura cu serviciile de asistență a
victimelor, pentru a se asigura de faptul că necesitățile victimelor sunt satisfăcute.
95. Atunci când agențiile de probațiune țin legătura cu victimele si/sau se

interesează de viziunile acestora, cele din urmă trebuie să fie informate în mod
clar despre faptul că deciziile de sancționare a delicvenților sunt luate pe baza
unui sir de factori și nu doar a prejudiciului cauzat unei anumite victime.
96. Chiar și în cazul în care agențiile de probațiune nu lucrează direct cu victimele,

în cadrul intervențiilor vor fi respectate drepturile și necesitățile victimelor,
intervențiile respective având drept scop cresterea gradului de constientizare de
către delicvenți a prejudiciului cauzat victimelor și asumarea responsabilității de
către acestia pentru astfel de prejudiciu.
Practicile de justiție restaurativă
97. În cazul în care agențiile de probațiune sunt implicate în procesele de

justiție restaurativă, este necesară definirea clară și recunoasterea drepturilor și
responsabilităților delicvenților, victimelor și ale comunității.
Personalul de probațiune trebuie să beneficieze de instruire adecvată. Indiferent

de intervenția specifică utilizată, scopul principal este reabilitarea răului cauzat.
Prevenirea criminalității
98. În cazurile prevăzute de legislația națională în elaborarea strategiilor

de reducere a criminalității va fi utilizată expertiza și experiența agențiilor
de probațiune. Acestea ar putea include utilizarea de intervenții comune și
parteneriate.
Partea a VII-a
Procedurile de depunere a plângerilor, inspecție și monitorizare
99. Legislația națională va prevede proceduri clare, accesibile și eficiente pentru

investigarea și răspunderea la plângerile referitoare la practica de probațiune.
100. Aceste proceduri trebuie să fie echitabile și imparțiale.
101. În toate cazurile, reclamantul va fi informat în mod corespunzător despre

proces și concluziile anchetei.
102. Agențiile de probațiune se vor asigura de faptul că există sisteme fiabile

pentru monitorizarea și îmbunătățirea propriilor practici și că acestea respectă
standardele existente.
103. Agențiile de probațiune răspund în fața autorităților competente și fac

obiectul unor inspecții periodice din partea autorităților si/sau al monitorizării
independente și trebuie să coopereze pe deplin cu orice astfel de controale.
Constatările organelor independente de monitorizare vor fi făcute publice.
Partea a VIII-a
Cercetarea, evaluarea, lucrul cu mass-media și publicul
104. Politica și practica de probațiune trebuie să fie, pe cât este posibil, bazate pe
evidență. Autoritățile trebuie să furnizeze resursele necesare pentru cercetare și
evaluare riguroasă.
105. Revizuirea legilor, politicilor și practicilor existente trebuie să se bazeze pe

cunostințe stiințifice și cercetări solide, care întrunesc standardele recunoscute
pe plan internațional.
106. Mass-media și publicului trebuie să le fie oferite în mod sistematic informații

concrete despre activitatea desfăsurată de către agențiile de probațiune. Acestea
trebuie să fie informate cu privire la scopul și rezultatele activității, pentru a
încuraja o mai bună înțelegere a rolului și valorii acestora în societate.
107. Autoritățile competente trebuie să fie încurajate să publice rapoarte periodice

privind evoluțiile în domeniul probațiunii.
108. Declarațiile despre politica și practica agențiilor de probațiune vor fi puse

la dispoziția altor agenții, utilizatorilor de servicii și a publicului larg, atât la nivel
național, cât și la cel internațional, pentru promovarea încrederii și îmbunătățirea
standardelor și practicilor de probațiune.
Anexa II la Recomandarea CM/Rec (2010) 1
Glosar al termenilor utilizați
Îngrijire post-eliberare este procesul de reintegrare a unui delicvent, pe bază

voluntară și după eliberarea finală din detenție, înapoi în comunitate, într-o
manieră constructivă, planificată și supravegheată. În cadrul acestor norme,
termenul se deosebeste de termenul «restabilire», care se referă la implicarea

obligatorie după eliberarea din detenție.
Evaluare semnifică procesul de estimare a riscurilor, necesităților și a punctelor

forte ale unui delicvent înainte de planificarea unei intervenții si/sau oferire de
consultanță autorităților judiciare sau altor autorități competente. De asemenea,
evaluarea urmăreste să identifice cauzele comiterii infracțiunii și să stabilească
dacă pot fi luate măsuri pentru a reduce probabilitatea de recidivă.
Asistența trebuie să fie văzută ca făcând parte integrantă din procesul de

supraveghere, alături de control. Aceasta se referă la una sau mai multe dintre
următoarele servicii: furnizarea de asistență pentru găsirea unei locuințe, ocuparea
forței de muncă, educație, acordarea de susținere familială, etc. În cadrul unor
sisteme juridice, aceasta poate fi furnizată de către agenții separate.
Plângerea se referă atât la depunerea unei cereri în fața unei autorități judiciare,
cât și la apelul înaintat unui organ administrativ.
Sancțiunile și măsurile comunitare înseamnă sancțiuni și măsuri care mențin

delicvenții în comunitate și implică anumite restricții asupra libertății acestora,
prin impunerea unor condiții si/sau obligații. Termenul semnifică orice sancțiune
impusă de către o autoritate judiciară sau administrativă, precum și orice măsură
luată înainte sau în loc de o decizie asupra unei sancțiuni, precum și modalități de
executare a unei pedepse cu închisoarea, în afara închisorii.
Condiții și obligații înseamnă orice cerințe care sunt parte integrantă a sancțiunii
sau a măsurii impuse de către autoritatea decizională.
Controlul reprezintă activitățile limitate la confirmarea sau asigurarea faptului că

orice condiții sau obligații impuse printr-o sancțiune sau măsură de reprimare
sunt respectate de către autorul infracțiunii. Astfel de activități includ, de obicei,
aplicarea sau amenințarea cu aplicarea unor sancțiuni sau a unor măsuri mai
severe, în caz de nerespectare. Noțiunea de control este mai restrânsă decât cea
de supraveghere.
Prevenire a criminalității înseamnă orice politici și practici implementate de

către agențiile din cadrul sistemului de justiție penală și alte agenții competente
și menite să prevină (sau, mai plauzibil, să reducă) criminalitatea.
Autoritatea decizională înseamnă o autoritate judiciară, administrativă sau altă

autoritate, abilitată prin lege să impună sau să revoce o sancțiune sau o măsură
comunitară sau să modifice condițiile și obligațiile în baza acesteia.
Renunțare înseamnă procesul prin care, cu sau fără intervenția agențiilor de

justiție penală, delicvenții renunță la activitățile lor infracționale și îsi duc viața fără
a recurge la infracțiuni, prin dezvoltarea capitalului lor uman (cum ar fi abilitățile
și cunostințele individuale) și a capitalului social (cum ar fi ocuparea forței de
muncă, familia, relațiile și raporturile sociale și implicarea în societatea civilă).
Eliberarea înainte de termen cuprinde toate formele de eliberare din închisoare

înainte de ispăsirea deplină a pedepsei cu închisoarea, cum ar fi eliberarea
provizorie, eliberarea condiționată sau grațierea condiționată.
Evaluarea reprezintă o examinare aprofundată a măsurii în care au fost atinse

obiectivele stabilite. În cadrul acestui proces sunt luate decizii referitoare la
acțiunile care ar trebui să fie întreprinse mai departe.
Implementarea înseamnă exercitarea aspectelor practice ale activității unei

agenții de probațiune pentru
asigurarea executării corecte a unei sancțiuni sau a unei măsuri comunitare.
Intervenție înseamnă orice acțiune întreprinsă pentru a supraveghea, trata, asista

sau îndruma delicvenții, cu scopul de a-i distrage de la comiterea infracțiunilor în
continuare și de a-i ajuta să trăiască respectând legea. Prin urmare, intervenție nu
se referă la furnizarea de informații sau rapoarte scrise.
Autoritate judiciară înseamnă o instanță judecătorească, un judecător sau un

procuror.
Legislație națională nu înseamnă numai legislația primară adoptată de către

legislatorul național, dar de asemenea, orice alte norme și ordine obligatorii,
precum și jurisprudența instanțelor și tribunalelor, în măsura în care aceste izvoare
de drept sunt recunoscute de către sistemul de drept național.
Delicvent înseamnă orice persoană despre care se pretinde că a comis sau care
a comis o încălcare a legii penale. În sensul prezentei recomandări și fără a aduce
atingere prezumției de nevinovăție și stabilirii
vinovăției în bază de decizie judecătorească, termenul de «delicvent» va fi înțeles

ca incluzând orice persoană care se confruntă cu urmărirea penală.
Supravegherea post-eliberare înseamnă supravegherea în timpul perioadei de

eliberare înainte de termen.
Probațiunea se referă la punerea în aplicare în comunitate a sancțiunilor și

măsurilor definite de lege și impuse unui delicvent. Aceasta include o serie de
activități și intervenții care implică supravegherea, îndrumarea și asistența în
scopul incluziunii sociale a unui delicvent, precum și pentru contribuirea la
siguranța comunității.
Agenția de probațiune înseamnă orice organ desemnat prin lege pentru

punerea în aplicare a sarcinilor și responsabilităților de mai sus. În funcție de
sistemul național, activitatea unei agenții de probațiune poate include, de
asemenea, oferirea de informații și consiliere autorităților judiciare și altor
autorități decizionale, pentru a le ajuta să ia decizii informate și corecte; oferirea
de îndrumare și sprijin pentru delicvenți în timpul detenției acestora, cu scopul
de a pregăti eliberarea și restabilirea acestora; monitorizare și asistență oferită
persoanelor care sunt eliberate anticipat; intervenții de justiție restaurativă și
oferirea de asistență victimelor infracțiunilor.
Reabilitarea este un concept larg, care denotă o varietate largă de intervenții

având ca scop promovarea renunțării la comportament infracțional și a întoarcerea
unui delicvent la statutul de persoană de bună credință (care respectă legea).
Restabilirea începe în timpul perioadei de detenție. Aceasta reprezintă procesul

de reintegrare a deținutului înapoi în comunicate, într-un mod pozitiv și gestionat.
În cadrul acestor norme, reintegrarea se referă la perioada de supraveghere după
ce delicventul a părăsit închisoarea, dar încă mai are anumite obligații legale -
de exemplu, o perioadă de eliberare condiționată. Este necesar de a distinge
reintegrarea de «îngrijire post-eliberare».
Justiția restaurativă include abordări și programe la baza cărora stau mai multe
ipoteze:
a. că măsura de răspuns la crimă trebuie să repare cât mai mult posibil prejudiciul
suferit de victimă;
b. că delicvenții ar trebui să fie determinați să înțeleagă că comportamentul lor nu

este acceptabil și că a avut unele consecințe reale pentru victimă și comunitate;
c. că delicvenții pot și trebuie să accepte responsabilitatea pentru acțiunile lor;

d. că victimele trebuie să aibă posibilitatea de a-si exprima necesitățile și de

a participa la determinarea celui mai bun mod pentru delicvent de a repara
prejudiciul, și e. că comunitatea este responsabilă să contribuie la acest proces.
Supraveghere se referă atât la activitățile de asistență desfăsurate de către

sau în numele unei autorități de implementare, care sunt destinate să mențină
delicventul în comunitate, cât și la acțiunile întreprinse pentru a asigura faptul
că delicventul îndeplineste toate condițiile sau obligațiile impuse, inclusiv de
control, în cazurile în care este necesar. Supravegherea poate fi obligatorie sau
facultativă (la cererea contravenientului).
Victimă înseamnă o persoană fizică care a suferit un prejudiciu, inclusiv leziuni

fizice sau vătămări mentale, suferință morală sau pierdere economică, cauzată de
acțiuni sau omisiuni care încalcă dreptul penal.
Termenul de «victimă» include, de asemenea, acolo unde este cazul, rudele

apropiate sau persoanele aflate la întreținerea victimei directe.
Voluntar înseamnă o persoană care desfăsoară activități de probațiune, care nu

este plătit pentru activitatea respectivă. Acest lucru nu exclude plata unei sume
mici de bani voluntarilor, pentru a acoperi cheltuielile de activitate ale acestora.

Pedeapsă şi control social în modernitatea târzie.
Pluralismul socio-juridic şi justiţia alternativă
Doina Balahur
Câteva consideraţii introductive

Au trecut câţiva ani buni de la apariţia primului „Manual al consilierului de
probaţiune” (2001) din România. Vorbeam atunci, între altele, de „tinereţea” unei
instituţii socio-juridice, care, deşi are o istorie impresionantă în spaţiul european şi
noneuropean, în România apărea ca o direcţie prea puţin explorată în „tratamentul”
persoanelor care au comis fapte penale. Am comentat asupra acestei situaţii în repetate
rânduri (D. Balahur, 2004, 2007, 2008) şi nu revin acum asupra ei. Pe parcursul acestei
intervenţii voi face însă câteva precizări pentru a sublinia, încă o dată, rolul special pe
care l-a jucat instituţia probaţiunii în procesul reformei sistemului de justiţiei din
România.
Privind retrospectiv, se poate spune că astăzi probaţiunea se prezintă ca o instituţie
socio-juridică cu individualitate distinctă în sistemul justiţiei penale româneşti, articulată
de un cadru normativ care-i delimitează, în bună măsură, competenţele şi-i stabileşte
poziţia socio-organizaţională în sistemul instituţiilor de control social. Profesia de
consilier de probaţiune a fost şi ea reglementată, atât sub aspectul competenţelor,
valorilor (deontologia), cât şi al treptelor ierarhice (“clear career path” / “career
development”), începând cu „stagiarii” până la poziţiile care atestă competenţele
generale şi speciale construite în practica activităţii de supraveghere şi reintegrare
socială a persoanelor care au comis fapte penale (inspectorii).
Putem vorbi astăzi de existenţa unui „sistem naţional” de probaţiune construit prin
efortul concertat al unui grup de profesionişti din sistemul de justiţie, din mediul
academic şi societatea civilă. Instituţionalizarea acestei colaborări este un „acquis”
indiscutabil al probaţiunii din România. Construcţia „dispozitivului social” (P. Bourdieu) al
probaţiunii a fost posibilă, fără îndoială, prin intermediul cooperării internaţionale şi al
implementării unor programe finanţate fie de unele state europene, de organizaţii
guvernamentale sau nonguvernamentale internaţionale. Probaţiunea din România se
leagă, atât prin practica profesională, cât şi prin sistemul actual de organizare, de
„modelul britanic” al măsurilor şi strategiilor alternative. Proiectul de implementare a
probaţiunii în România promovat de Agenţia de Dezvoltare a Marii Britanii (DFID, 1998-
2003) a condus, în numai cinci ani, la crearea bazelor sistemului atât în ce priveşte
organizarea, cât şi profesionalizarea resursei umane. Dr. Kevin Haines, R. Goaltly, R.
Show (ca să amintim doar câteva nume) au contribuit la aşezarea, pe baze
profesioniste, a probaţiunii din România.
49
I. Pluralism socio-juridic şi justiţie alternativă în modernitatea târzie
Revin asupra acestei discuţii referitoare la pluralismul socio-juridic şi justiţia
alternativă. Mulţi dintre cei care lucrează acum în sistem mi-au spus că a fost un capitol
important în înţelegerea „locului” justiţiei alternative în sistemul instituţiilor actuale de
control social. În analiza de mai jos am accentuat o serie de aspecte pe care le-am
dezvoltat mai puţin în ediţia anterioară. Am extins discuţia noastră cu scopul de a
surprinde diversitatea practicilor actuale ale justiţiei alternative. Ele ar trebui văzute,
înţelese pe fondul schimbărilor care au intervenit în paradigma postmodernă a
instituţiilor de control social.
„În Drept, societatea îşi reaminteşte ce a dorit să devină" 1, spunea P. Allott (P.
Allott, 1995:5). Am optat pentru această definiţie revelatoare a Dreptului deoarece
reuneşte, potenţial, pluralismul formelor de memorie socială cu vocaţie normativă. El
trimite întotdeauna la relaţiile dintre membrii unui grup social; este perceput ca o
prescripţie care ne spune ce este normal, ce este dorit şi aşteptat în relaţiile dintre
membrii unui grup sau comunităţi. Starea de normalitate comportă, fireşte, variaţii
istorice şi culturale. Însă, dincolo de aspectele particulare, specifice unui timp şi culturi,
se poate spune că starea de normalitate la care se referă Dreptul modern descrie
relaţiile şi comportamentul de cooperare dintre indivizii care trăiesc într-o comunitate,
într-un grup. Aceste relaţii asigură stabilitatea şi continuitatea comunităţii, fiind de aceea
fixate şi transmise de la o generaţie la alta prin diferite forme ale memoriei colective:
obicei sau tradiţie, cunoştinţe, valori şi ideologii, jurisprudenţă, uzanţe, norme moral-
juridice, tehnici de interpretare etc.
Dreptul modern se raportează la toate aceste forme de memorie - ce conservă şi
transmit standardele comportamentului şi relaţiilor de cooperare/conflict - ca la surse
sau izvoare constitutive. Influenţa acestor surse asupra construcţiei standardelor de
comportament, a normelor cu vocaţie regularizatoare, este variabilă. La nivelul unor
culturi domină tradiţia juridică a comunităţii (common law), în timp ce la nivelul altora
(statute law) dominantă va fi construcţia normativ juridică realizată de un corp de
experţi, precum şi activitatea de legiferare. Istoric privind lucrurile, se vorbeşte (în
special în normativitatea socio-juridică continental europeană) de o evoluţie şi o ierarhie
a surselor normativităţii juridice. Ea ar include tradiţia juridică, jurisprudenţa, procesul
de construcţie şi legiferare a normelor juridice etc. În tradiţia instituţiilor socio-juridice
moderne, prioritatea activităţii de construcţie normativ-juridică şi legiferare a devenit
chiar criteriu de apreciere a gradului de dezvoltare a unui anumit sistem juridic.
În strânsă legătură cu ierarhizarea izvoarelor constitutive, Dreptul modern a asociat,
ca supoziţie constitutivă, postulatul singularităţii şi al unicităţii sale într-un anumit timp şi
pe un anumit teritoriu. Într-un anumit interval temporal şi pe un anumit teritoriu (de
regulă cel naţional), doar normele socio-juridice elaborate sau recunoscute de stat sunt
standarde de comportament în funcţie de care se apreciază şi, la nevoie, se
sancţionează punitiv comportamentul persoanelor care se abat de la acestea. Structura
tradiţională a normei juridice sprijină poziţia dreptului modern de „etalon unic" al
comportamentului. Generalitatea normei de drept modern impune, în mod deliberat,
neglijarea aspectelor contingente, a varietăţii şi pluralismului socio-cultural. Postulatul
generalităţii este edificator: norma trebuie să preceadă cazul, ca o condiţie logic-
raţională a posibilităţii sale de a reglementa conduita unor agenţi sociali foarte diferiţi.
1
Allott, P (1995), Reconstituting Humanity -New International Law; European Journal of International Law, Vol.
13, no.2.
50
Numeroase studii şi cercetări socio-juridice recente au pus în evidenţă existenţa
unor direcţii noi, dezvoltate în contextul actual, marcat, pe de-o parte, de globalizare, iar
pe de alta, de fragmentare şi integrare regională. Aceste tendinţe s-ar caracteriza după
Boaventura de Sousa Santos 2, prin pluralism şi pragmatism. Apreciat, prin tradiţie, ca
fiind specific doar perspectivei sociologice asupra dreptului, pluralismul înseamnă, în
primul rând, sancţionarea (recunoaşterea) juridică a varietăţii, diversităţii şi a
diferenţelor. El presupune „existenţa simultană, în cadrul aceleiaşi ordini juridice, a unor
reguli de drept diferite care se aplică unor situaţii identice sau coexistenţa unei pluralităţi
de ordini juridice distincte care stabilesc sau nu între ele raporturi juridice." 3
(Boaventura de Sousa Santos, 1988:363)
Analiza sociologică a dreptului a făcut întotdeauna distincţia dintre dreptul pozitiv
(etatic) şi diversitatea formelor nonetatice ale normativităţii socio-juridice. Pentru
sociolog, dreptul este întotdeauna plural. Eugen Ehrlich, unul dintre primii promotori ai
pluralismului socio-juridic, observa la începutul secolului XX că „regulile urmate în viaţa
socială sunt acelea ale dreptului trăit (living law) care operează, în general, pentru a
preveni conflictele, iar atunci când acestea apar, funcţionează pentru a le rezolva fără a
recurge la instituţiile statului” (E. Ehrlich, în R. Cotterrell, 1992:27) 4.
Spre deosebire de dreptul pozitiv, formele nonetatice, care ţin de dreptul trăit, sunt
extrem de dinamice. În analiza formelor actuale de drept, născute înafara statului şi a
procesului de legiferare, Gunther Teubner (1997, 2004) foloseşte sintagma de drept
neospontan pentru a caracteriza o mare diversitate de regimuri juridice dezvoltate de
actori globali nonstatali. Între formele tipice de drept global născut înafara statului „lex
mercatoria”, spune Teubner, dreptul transnaţional al tranzacţiilor economice reprezintă
exemplul de succes al dreptului global fără stat. Global Bukowina 5 merge însă mult mai
departe decât dreptul economic. Nu numai economia, ci şi alte sectoare ale societăţii
globale dezvoltă un drept global propriu. Acest proces – aşa cum observă Giddens –
generează „insularizarea statului, a politicilor internaţionale oficiale şi a dreptului
internaţional public” (Teubner, 1997:3). Procesul de pluralizare este, după Teubner,
caracteristica esenţială a dreptului în era globalizării. „Regimurile globale private
dezvoltă, din ce în ce mai mult, un drept material fără participarea statului, fără
legislaţiile naţionale sau tratatele internaţionale. Pretutindeni, răspândirea
reglementărilor private, a acordurilor de rezolvare alternativă a conflictelor este în
creştere; pe scurt, producerea dreptului se realizează paralel cu statul” (Teubner,
2004:73) 6.
Între dreptul pozitiv şi aşa-numitele forme de „drept neospontan” etc. există şi
funcţionează un sistem hibrid (l-am numit noi) care îmbină, în diferite proporţii, elemente
ale sistemului formal de rezolvare a conflictelor cu practici informale. El este vizibil în
multe domenii, inclusiv în practica măsurilor şi strategiilor alternative, mai exact, în ceea
ce astăzi numim generic justiţie restaurativă (domeniul strategiilor şi măsurilor
2
Boaventura de Sousa Santos, Droit: une carte de la lecture deformée. Pour une conception postmoderne du
droit. Droit et Société, no.10, 1988, p. 363.
3
Arnaud, A.J. (1991), Pour une pensée juridique européenne PUF, Paris, p. 203.
4
Eugen Ehrlich, Fundamental Principles of Sociology of Law, in Roger Cotterrell, The Sociology of Law: An
Introduction, London, Butterworth, 1992.
5
Global Bukowina este sintagma folosită de G. Teubner pentru a desemna diversitatea tradiţiilor şi obiceiurilor
socio-juridice dintr-o comunitate.
6
Gunther Teubner (2004), Global Private Regimes: Neo-spontaneous Law and Dual Constitution of
Autonomous Sectors În Karl-Heinz Ladeur Editor, (2004) “Public Governance in the Age of Globalization”,
Ashgate, Aldershote
51
alternative din care face parte şi instituţia probaţiunii, dar şi acela al practicilor de
rezolvare alternativă a conflictelor de tipul medierii victimă-infractor, medierea în grup
familial etc.).
Analiza socio-juridică pune în evidenţă un fenomen foarte interesant, care indică o
reîntoarcere a dreptului la tradiţii şi obiceiuri, la forme negociate de asociere şi
soluţionare a conflictelor, de aplicare a unor măsuri şi sancţiuni atunci când
comportamentul actorilor sociali intră în conflict cu practicile şi valorile comunităţii etc.
Favorizând întâlnirea grupurilor, comunităţilor şi tradiţiilor culturale variate, diferite,
procesele de integrare regională şi de globalizare au transformat analiza sociologică şi
antropologică în surse directe ale dreptului. În acest context, studiile sociologice asupra
grupurilor şi comunităţilor devin o modalitate flexibilă de integrare a pluralismului,
varietăţii şi diferenţelor. În cadrul acestui proces asistăm, pe de-o parte, la
dezierarhizarea surselor normativităţii juridice şi o re-punere în drepturi a tradiţiei juridice
şi a jurisprudenţei, ca expresii ale vieţii juridice efective a comunităţilor. Principala
7
consecinţă a acestei stări de fapt ar fi, după K.H. Ladeur (1999, 2004), reîntoarcerea
dreptului la pragmatism, reinserţia sa în timp şi reintegrarea dimensiunii sociale - a vieţii
reale a indivizilor, comunităţilor, grupurilor etc. - în procesul elaborării şi gestiunii normei
juridice.
Sintetizând aceste schimbări, G. Teubner observa (G. Teubner, 1997, 6-22) 8 că
viziunea tradiţională, modernă asupra Dreptului s-a modificat radical, făcând loc unei
concepţii socio-juridice flexibile ce operează într-un sistem pluralist deschis şi
nonierarhic. Acest câmp socio-juridic pluralist s-ar caracteriza prin următoarele trăsături:
- prin pluralitatea ordinilor juridice;
- prin globalism şi intensificarea practicilor transnaţionale;
- prin localism şi multiplicarea identităţilor;
- prin eterogenizarea şi diminuarea funcţiilor de reglementare şi legiferare care în
mod tradiţional aparţineau statului naţional;
- prin fragmentarea şi destabilizarea realităţii, căreia îi corespunde o nouă formă
de drept (de reţele ale pluralismului juridic global) centrat pe managementul
schimbării, al învăţării şi al riscului, pe rezolvarea creativă a problemelor;
- prin naşterea unei noi paradigme de cunoaştere - postmodernismul - care-şi
propune apropierea de modurile concrete de viaţă.
După unii cercetători, efectele acestor procese sunt vizibile în mutaţiile intervenite în
sfera guvernării (Saskia Sassen, 2004; Lawrence M. Fridman, 2004; G. Teubner, 2004;
K.H. Ladeur, 2004 ş.a.):
- se disipează monopolul juridic şi legislativ al statului;
7
K.H. Ladeur (2004), Globalization and the Conversion of Democracy to Polycentric Networks: Can
Democracy Survive the End of the Nation State? În Karl-Heinz Ladeur Editor, (2004) “Public Governance in
the Age of Globalization”, Ashgate, Aldershote Ladeur, K.H (1999), "The Theory of Autopoiesis as an
Approach to a Better Understanding of Postmodern Law. From Hierarchy of Norms to the Heterarchy of
Changing Patterns of Legal Inter-relationships", EUI, Badia Fiesolana, Italy.
8
G. Teubner (1997), „Global Bukovina: Legal Pluralism in the World Society in Gunther Teubner (Ed) Global
Law Without a State, Darmouth Publishing Company, Aldershot.
52
- statul îşi pierde poziţia de centru juridic al producţiei dreptului naţional şi
internaţional;
- se multiplică sursele normativităţii juridice;
- are loc o deplasare de accent dinspre dimensiunea normativă a Dreptului
(discursul juridic consemnează din ce în ce mai des sintagma de "soft-law")
spre cea axiologică;
- are loc o creştere a rolului grupurilor şi organizaţiilor nonguvernamentale care
devin agenţii unei noi ordini juridice internaţionale care nu mai este legată de
stat - se vorbeşte azi de o lume multicentrică, precum şi de reţelele pluralismului
global generate de multitudinea relaţiilor dintre actorii sociali non-
guvernamentali;
- se produce o apropiere între drept şi realitate - sub forma revalorizării tradiţiei
juridice a comunităţii, grupului - între fapte şi norme (J. Habermas) etc.
***
Nu am reluat întâmplător prezentarea schematică a pluralismului socio-juridic global.
Ea vă provoacă să căutaţi, să înţelegeţi mutaţiile esenţiale care au loc în sfera
normativităţii în lumea postmodernă, vă spune că a încerca să căutaţi o ipotetică
"golden rule" în practica instituţiilor socio-juridice alternative echivalează cu o tentativă
demnă de Don Quijote. Dar nu numai atât. Vă invită să vă familiarizaţi cu ceea ce
psihologii numesc „toleranţa ambiguităţii", respectiv cu coexistenţa unui număr de
adevăruri contradictorii referitoare la una şi aceeaşi situaţie. Observam mai sus, de
exemplu, că lumea de azi se caracterizează prin globalism şi intensificarea practicilor
transnaţionale (vă sugerez să vă gândiţi la ceea ce se întâmplă în comerţul internaţional
şi veţi înţelege mai uşor), dar şi prin localism şi multiplicarea identităţilor (aici v-aş
sugera să vă gândiţi, de exemplu, la discursul actual despre minorităţi - grupuri
structurate în funcţie de apartenenţa etnică, religioasă, de sex sau orientare sexuală,
vârstă etc. - şi la discriminarea pozitivă menită să le protejeze identitatea). Cum putem
lega între ele aceste două caracteristici, aparent opuse, ale lumii de azi, globalism şi
localism? Ca să mă refer la exemplele folosite între paranteze, v-aş răspunde că avem
o obligaţie „născută" din valorile, practicile şi reglementările de drept internaţional al
drepturilor omului de a acorda minorităţilor drepturile necesare păstrării identităţii lor -
care de regulă este locală, particulară anumitor contexte socio-culturale.
Însă principalul motiv pentru care v-am sensibilizat la pluralismul socio-juridic global
este legat de formarea dumneavoastră ca viitori consilieri de probaţiune. Este o profesie
care, spre deosebire de multe altele, vă fereşte, fie că vreţi, fie că nu, de rutină. Aş
putea motiva în multe feluri această afirmaţie. Am să o fac simplu şi cel mai direct cu
putinţă. Practica profesiei de consilier de probaţiune presupune în orice moment
raportarea nu numai la persoane şi situaţii diferite, dar şi la un complex de standarde şi
obligaţii care vin din direcţii foarte diferite. Unele direct din viaţă (identitatea, istoria vieţii
personale etc.), altele din diverse teorii (socio-juridice, psihologice, criminologice, socio-
politice etc.) şi din schimbarea acestor teorii/ideologii (aşa cum tocmai s-a întâmplat) 9,
9
Acum câţiva ani mai vorbeam încă de valori care ţin de tradiţia welfare-istă; astăzi, discursul este radical
schimbat – vorbim de o paradigmă neolibrală a pedepsei şi de încercările de a păstra valorile reabilitării cel
puţin în justiţia juvenilă.
53
din tradiţia şi experienţa altor ţări în materie, din reglementările instituţiilor europene, din
schimbul permanent de informaţii cu colegii noştri din alte ţări, din norme de drept
internaţional, din decizii ale instanţelor internaţionale etc.
Procesul generalizării şi implementării sancţiunilor neprivative de libertate în practica
diferitelor sisteme penale ilustrează şi el efectele multiplicării surselor normativităţii
socio-juridice specifice lumii de azi. El este unul dintre exemplele edificatoare ale
acţiunii şi formelor de manifestare a pluralismului socio-juridic global.
Varietatea formelor în care sunt practicate, în diferite sisteme penale, sancţiunile
neprivative de libertate - începând de la probaţiunea tradiţională până la arestul la
domiciliu şi supravegherea electronică - este efectul acţiunii unei multitudini de surse
(izvoare) socio-juridice. Fiecare dintre ele are un anumit impact mai „tare" sau mai „slab"
asupra practicii administrării sancţiunilor comunitare. Ele acţionează însă întotdeauna
concertat - impunând un pluralism de standarde de care trebuie să fim conştienţi dacă
am optat pentru această carieră profesională. Între acestea, tradiţia juridică a
comunităţilor, mutaţiile în ideologia modernă a sistemelor penale, schimbările în
paradigma psiho-sociologică şi socio-politică, standardele universale şi europene în
materia drepturilor omului, cooperarea internaţională între diferite organizaţii
guvernamentale şi nonguvernamentale etc. au contribuit la dezvoltarea unui sistem
complex de administrare a justiţiei în comunitate. Unele dintre ele sunt descrise mai jos.
Am optat pentru analiza succintă a rolului pe care îl au ideologiile, valorile şi politicile în
domeniul controlului social (paradigma neoliberală-postmodernă a pedepsei). Pentru a
contura o imagine realistă asupra strategiilor alternative, asupra programelor care
combină între ele diferite măsuri şi practici alternative, am realizat o scurtă introducere
în rezolvarea mediată a conflictelor.
Am acordat atenţie principiilor reglementate în sistemul universal şi european al
drepturilor omului. Opţiunea mea, iarăşi, n-a fost întâmplătoare. Aceste reglementări
generează standardele tari ale practicii profesiei dumneavoastră, deoarece stabilesc, în
mod expres, limitele, natura, obiectivele, durata, specificul intervenţiei, obligaţiile
dumneavoastră faţă de beneficiar, drepturile acestuia, caracterul pluridisciplinar,
continuu al formării consilierului de probaţiune etc. În acelaşi timp, ele sunt „standarde
tari" pentru că nu rămâne la latitudinea dumneavoastră dacă să le aplicaţi sau nu.
Acţiunea lor ar trebui însă percepută pe fondul schimbărilor radicale din paradigma
actuală, postmodernă, a pedepsei.
II. Infracţionalitate şi pedeapsă în modernitatea târzie

În această secţiune vom examina, sintetic, unele perspective şi puncte de vedere
dezvoltate recent în domeniul interdisciplinar al sociologiei juridice a pedepsei, care
încearcă să surprindă (şi eventual) să explice schimbările recente (radicale uneori) din
sistemul controlului social în modernitatea târzie. Scopul acestei evaluări este de a
contura tendinţele existente la ora actuală în domeniul în care ne desfăşurăm, fiecare cu
alte obiective, dar împreună, activitatea.
Există un acord între cercetători că, în special ultimele două/trei decade au adus
schimbări radicale în politicile penale care au dominat cultura occidentală modernă.
Creşterea ratelor încarcerării şi revenirea la strategii cu un pronunţat caracter punitiv ar
reprezenta indiciile clare ale sfârşitului „erei reabilitării/reintegrării” şi, mai larg, ale
apusului strategiilor welfare-iste.
54
Preocuparea specială pentru reconfigurarea instituţiilor de control social face însă
parte dintr-un discurs mai amplu, centrat, ca să folosim o sintagmă lansată de Noua
Criminologie Europeană (J. Taylor, 1998), pe „anxietăţile lumii postmoderne”, între care,
„teama de infracţiune (“fear of crime”), de a nu deveni victimă, ocupă un loc central
întreţinut, cu generozitate, de mass media şi întărit de ideologia „riscului” (Beck, 1992).
Generată în anii ’90 de o creştere fără precedent în sec. XX a ratelor infracţionalităţii, în
special a celei juvenile, „teama de a nu deveni victimă” a dat naştere unor reacţii de
răspuns care au condus, în scurt timp, în majoritatea statelor occidentale, la abandonul
valorilor welfariste, la schimbări radicale în sistemele de justiţie penală (Garland, 2001;
J. Pratt, 2000; Bailleau, 2007 etc.). Între ele, creşterea ratelor încarcerării şi, în special,
schimbarea (dramatică uneori) a tratamentului minorilor care au comis fapte penale,
reducerea vârstei răspunderii penale, eliminarea capacităţii penale restrânse (doli
incapax), fluidizarea diferenţelor între tratamentul penal al minorilor şi al adulţilor,
reducerea drastică a programelor de reabilitare şi administrarea lor în termeni de
eficienţă-cost-efect etc. sunt doar câteva efecte.
În ciuda faptului că, în ultimii 10 ani, aşa cum evidenţiază The Burden of Crime in
the EU Research Report: A Comparative Analysis of the European Crime and Safety
Survey (EU ICS, 2005, Jan van Dijk s.a. ), rata infracţionalităţii a scăzut constant, în
majoritatea statelor europene, Belgiei şi a Irlandei, politicile nu s-au schimbat.
Aceste mutaţii s-au petrecut concomitent cu schimbarea priorităţilor in cadrul relaţiei
juridice generate de infracţiune. Siguranţa comunităţilor, centrarea pe victimă şi pe
nevoile sale de recuperare şi reparaţie au devenit preocupări majore ale politicilor
penale.
Firesc, explicaţiile acestor schimbări diferă de la un cercetător la altul. Am să
menţionez, pe scurt, unele ce se bucură de autoritate largă în comunităţile
multidisciplinare care se ocupă de analiza instituţiilor actuale de control social.
David Garland leagă aceste schimbări de apusul unuia dintre miturile fondatoare ale
modernităţii, referitoare la capacitatea statului modern de a asigura “law and order” şi de
a menţine sub control infracţionalitatea, în limitele teritoriului asupra căruia îşi exercită
suveranitatea (1996, 2001). Reîntoarcerea la strategiile punitive a pus în evidenţă, după
sociologul american, limitele suveranităţii şi ale monopolului statului în domeniul
controlului social şi al dreptului de a pedepsi (1996, 2001). Odată cu aceste limite a
devenit evidentă „criza penalităţii moderne (...) a mijloacelor de inginerie socială
construite în modernitate pentru a realiza omenirea perfectă” (D. Garland, 1990:7).
Peisajul actual al pedepsei ar putea fi descris sintetic drept „noua cuşcă de fier” (D.
Garland, 2001:197).
După alţi autori, aceste schimbări nu sunt nici uniforme şi nici universale, ci mai
degrabă „volatile şi contradictorii” (P. O’Malley, 1999; R. Sparks, 2001). Ele îmbină
elemente ale „noii penologii” a riscului cu discursul asupra realizării siguranţei
comunităţilor. Lor li se asociază unele caracteristici ale pedepsei premoderne şi
rezolvării conflictelor. Ideologia riscului, strâns legată de logica actuarială a clasificării,
„defineşte anumite persoane în termenii statutului lor periculos şi negativ în raport cu
altele (victimele) şi, în consecinţă, sunt neutralizate şi izolate în gulaguri care le
limitează iniţiativele infracţionale” (P. O’Malley, 2002:207). În practica actuală a
probaţiunii, după cum bine ştiţi, „evaluarea riscului” a devenit aproape axiomatică. Tipul
de măsură/intervenţie recomandat, intensitatea supravegherii etc. sunt determinate în
funcţie de nivelul identificat al riscului actual sau potenţial. Deloc lipsită de prejudecăţi,
ideologia riscului constituie, după o serie de cercetători, una dintre notele comune ale
penalităţii postmoderne.
55
Animată de credinţa că în orice infractor există „o parte bună”, pedeapsa modernă a
asociat obiectivelor sale centrale - reabilitarea şi reintegrarea - un număr de valori
conexe legate de respectarea demnităţii persoanei şi de protecţia identităţii sale. Spre
deosebire de această tradiţie, asistăm azi la „reemoţionalizarea” pedepsei şi la
transformarea ei într-un „spectacol public al degradării”, în special în lumea anglo-
saxonă (J. Braithwaite, S. Mugford, 1994). Dacă Norbert Elias considera că în
modernitate pedeapsa a suferit o transformare radicală, devenind „un proces de
civilizare”, odată cu renaşterea culturii penale retributive, aprecia John Pratt, asistăm la
un proces invers de „decivilizare” (“decivilizing”) a controlului social şi pedepsei.
„Pedeapsa contemporană a revenit la spectacolul public; pedepsele sunt azi proiectate
să inducă neplăcere şi vizează în mai mică măsură reabilitarea şi reintegrarea
persoanei; retorica şi ideologia asociate sunt structurate în jurul limbajului şi al imaginilor
brutale; există un puternic sentiment de anxietate şi spaimă care dă posibilitate
strategiilor nonmoderne, explicit coercitive şi retributive, să fie acceptate ca metode
fireşti de control al infracţionalităţii”. (J. Pratt, 1998:505).
Există şi puncte de vedere autointitulate realist-cinice care analizează strategiile

recente de control al infracţionalităţii ca o „economie a excesului”. Peisajul postmodern
al controlului infracţionalităţii este simptomatic, după o serie de cercetători, pentru
schimbările profunde aduse la suprafaţă de globalizarea economică. „Într-o lume
globalizată a economiei de azi asistăm la naşterea unor regimuri care produc sistematic
un surplus de populaţii în raport cu cererea economică. Aceste populaţii de “flowed
consumers”, pe care Z. Bauman (1997) le numeşte „vagabonzii modernităţii târzii“,
alimentează pedeapsa postmodernă în virtutea faptului că sunt deja produse ca un
exces pentru care investiţiile nu mai sunt rentabile (S. Hallsworth, 2002:160). Ele sunt
considerate grupuri de risc ridicat şi, în anumite sisteme de control social, sunt supuse
unor îngrădiri chiar înainte de a comite o faptă penală.
Am realizat această prezentare selectivă ca să înţelegeţi că, într-adevăr, peisajul

pedepsei postmoderne s-a schimbat radical şi că, pe acest fond, şi-a făcut loc bine-
cunoscutul slogan „înţelegem mai puţin şi pedepsim mai mult”. Din păcate, fireşte, cu
importante variaţii culturale şi naţionale, el a generat deja o practică „consistentă” care,
aşa cum observam mai sus, a condus la creşterea ratelor încarcerării, inclusiv a
minorilor care au comis fapte penale. Mai are probaţiunea un loc într-un asemenea
sistem centrat pe retribuţie? Mai au reabilitarea şi reintegrarea un rol în sistemele
actuale de control social?
Există programe recent dezvoltate care combină între ele strategiile justiţiei
alternative, mai exact probaţiunea şi ceea ce generic numim justiţia restaurativă. Ele
conservă, parţial, ethosul reabilitării, sunt centrate pe victimă, dar şi pe infractor şi pe
refacerea relaţiilor compromise odată cu comiterea faptei penale. De altfel, justiţia
restaurativă, sub forma medierii victimă-infractor, a avut un rol esenţial în reforma
sistemelor de justiţie penală modernă, în special a justiţiei juvenile.
Înainte de a ne ocupa de prezentarea acestor programe, care sunt ilustrative pentru

“what works” în diferite comunităţi, aş dori să recapitulăm împreună câteva aspecte
legate de înţelegerea/definirea probaţiunii ca instituţie socio-juridică alternativă. Fiind un
manual adresat celor care deja lucrează în sistem, dar şi celor care doresc să-şi
construiască o carieră profesională în acest domeniu, am socotit util să reluăm aceste
aspecte şi să aducem o serie de precizări suplimentare, precum şi o serie de elemente
noi.
56
III. Perspective şi puncte de vedere asupra probaţiunii ca instituţie socio-
juridică alternativă
III.1. Avantajele probaţiunii faţă de privarea de libertate

Într-o analiză recentă referitoare la alternativele la pedeapsa cu închisoarea, A.
Bottoms observa că „ceea ce numim astăzi sancţiuni comunitare (probaţiunea fiind doar
una dintre ele, aşa cum vom observa mai jos; n.n., D.B.) sunt produsul unei istorii
agitate în care aceste instituţii socio-juridice au trecut prin numeroase schimbări” (A.
Bottoms, S. Rex and G. Robinson, 2004:1) 10
Dinamica alternativelor la contactul cu sistemul formal al justiţiei penale şi la
privarea de libertate trebuie însă apreciată, şi subliniez acest lucru, în funcţie de
contextele social culturale şi schimbările la nivelul ideologiilor şi al politicilor generale de
guvernare. Prin urmare, configuraţia acestei dinamici este variabilă de la un spaţiu
cultural la altul, de la un moment istoric la altul. Dincolo însă de această observaţie, aş
dori să reţineţi că există cel puţin două semnificaţii generale ale conceptului de
probaţiune. Semnificaţia generală trimite la măsurile şi strategiile care vizează limitarea
contactului cu sistemul formal al justiţiei penale (“probation is diversion”) şi, într-o
semnificaţie aşa-zis restrânsă, ea reprezintă o alternativă la sancţiunile privative de
libertate.
În ordine istoric-cronologică, probaţiunea a fost una dintre primele măsuri
comunitare. Ea a fost iniţial practicată, în diferite forme, în Marea Britanie încă din Evul
Mediu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea începe să fie acceptată şi în SUA.
Studiile şi cercetările în domeniu apreciază însă că, în ciuda tradiţiei apreciabile,
probaţiunea modernă s-a dezvoltat în secolul XX, în special după cel de-al Doilea
Război Mondial, în anii 60.
Într-o analiză realizată sub egida Naţiunilor Unite de Institutul pentru Cercetarea şi
Prevenirea Infracţiunilor, J. Klaus 11 (J. Klaus, 1998:12) propunea patru argumente în
favoarea probaţiunii şi a măsurilor comunitare:
- măsurile comunitare sunt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de infracţiuni şi
infractori;
- deoarece evită privarea de libertate şi încarcerarea, aceste măsuri sunt centrate
pe reintegrarea în comunitate şi reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai
umane;
- sunt, în general, mai puţin costisitoare decât sancţiunile privative de libertate;
- prin descreşterea numărului de condamnaţi din închisori se evită
supraaglomerarea acestora şi se îmbunătăţeşte calitatea programelor educative
în care sunt integraţi cei care rămân în detenţie.
Promovarea şi reglementarea juridică a sancţiunilor neprivative de libertate s-au
făcut sub impactul unui complex de procese şi mutaţii, aşa cum vom argumenta în acest
studiu. Cu toate acestea, nu putem să nu menţionăm faptul că generalizarea lor se
10
A. Bottoms, S.Rex and G. Robinson (2004), How did we get here in A. Bottoms, S. Rex and G. Robinson
(Eds) Alternatives to Prison, Willan Publishing, Devon.
11
Klaus, J.F. (1998), Handbook for Probation Services. Guidelines for Probation Practitioners and Managers,
United Nations Publications, No.60, Rome, London.
57
leagă şi de reacţiile, prezente în multe sisteme penale, împotriva încarcerării şi efectelor
sale. M. Tonry şi J. Petersila 12 identificau cel puţin şase efecte colaterale ale
încarcerării:
- reduc şansele celui care a ispăşit o pedeapsă privativă de libertate de a-şi găsi un
loc de muncă;
- produc efecte pe termen lung asupra sănătăţii fizice şi mentale a celui încarcerat;
- contribuie la izolarea şi marginalizarea familiei lor;
- închisoarea este criminogenă, o adevărată şcoală pentru infractori;
- pericolul ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie exportate în comunitate;
- reacţia la mediul penitenciar determină, de multe ori, stări şi tendinţe autolitice etc.
Recomandările făcute guvernelor de Raportul recent al Naţiunilor Unite asupra
Alternativelor la privarea de libertate (UNODOC, 2007) identifică două motive esenţiale
pentru care măsurile comunitare sunt alternative mai eficiente în comparaţie cu privarea
de libertate:
Privarea de libertate - se subliniază în raport - încalcă în mod inevitabil cel puţin
unele Drepturi ale omului şi este foarte scumpă. Adevărul este că mare parte din
obiectivele sale pot fi realizate cu mai multă eficienţă, cu alte mijloace. Alternativele la
privarea de libertate încalcă în mai mică măsură drepturile omului şi sunt mai ieftine.
Evaluate pe baza standardelor drepturilor omului şi a cheltuielilor implicate, argumentele
împotriva încarcerării sunt foarte puternice (UNODOC, 2007: 6). 13
III.2. Definiţii şi semnificaţii ale probaţiunii

În ceea ce priveşte definirea probaţiunii, literatura de specialitate apreciază că nu
există un concept care să descrie şi să explice unitar această sancţiune comunitară.
„Sistemele de probaţiune reflectă particularităţile de timp şi spaţiu, culturale, economice,
ale politicilor şi practicii penale dintr-un anumit stat, păstrând însă, în acelaşi timp,
câteva trăsături fundamentale comune, precum şi identitatea şi orientarea profesională
a consilierilor de probaţiune." (R. Harris, 1995, p. 4) 14
- În documentele Naţiunilor Unite, probaţiunea, ca sancţiune dispusă printr-o hotărâre
judecătorească, este definită „drept metodă aplicată unor infractori selectaţi, ce constă
în suspendarea condiţionată a pedepsei şi punerea lor sub supravegherea personală a
consilierului de probaţiune pentru a li se acorda asistenţă şi "tratament". (ONU, 1954,
p.4) 15
- Alte definiţii prezente în literatura de specialitate caracterizează probaţiunea ca sistem
(public sau privat) care administrează furnizarea unor servicii speciale şi funcţionează
de regulă ca subsistem al sistemului mai larg al justiţiei penale. Serviciile asigurate se
referă atât la operaţiuni de reabilitare, cât şi de supraveghere.
12 st
Tonry, M; Petersila, J (1999), Prisons Research at the Beginning of 21 Century, in Tonry and Petersila
(Eds) "Prisons", University of Chicago Press; pp. 5-6.
13
UNODOC (2007), Handbook of basic principles and promising practices On Alternatives to Imprisonment
UNODOC, Criminal Justice Handbook Series, United Nations.
14
Harris, R. (1995), Reflections on Comparative Probation in K. Hamai, R. Ville, R. Harris, M. Hough and U.
Zvekic (eds) Probation Round the World. A Comparative Study, London and New York: Routledge.
15
Organizaţia Naţiunilor Unite (1954), European Seminar on Probation, London 20-30 October 1952. New
York: United Nations (Document St-TAA-SER.C).
58
- Probaţiunea a fost de asemenea caracterizată „ca metodă de pedepsire, cu un
pronunţat caracter socio-pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere şi
asistenţă. Ea se aplică, fără taxă, unor infractori selectaţi în funcţie de particularităţile de
personalitate, tipul de infracţiune comis şi receptivitate, în relaţie cu un sistem al cărui
scop este de a oferi infractorului o şansă de a-şi schimba stilul de viaţă, de a se integra
în societate, fără riscul de a comite noi fapte penale". (C.G. Cartledge, 1995 p. 3-4). 16
În ciuda varietăţii lor, aceste definiţii reflectă o tendinţă mai generală de flexibilizare
a sistemului de sancţiuni prezente în majoritatea sistemelor penale, de descentralizare
şi transfer la nivelul comunităţilor locale a unor atribuţiuni de control social. În acelaşi
timp, trebuie să observăm că această tendinţă a favorizat dezvoltarea programelor de
integrare a tuturor actorilor sociali - victimă, comunitate, infractor - în procesul controlului
infracţionalităţii, al prevenirii şi rezolvării conflictelor.
III.3. Practica probaţiunii: de la probaţiunea tradiţională la probaţiunea

intensivă şi probaţiunea şoc
Semnificaţiile conceptului şi practicii probaţiunii în lume - mutaţiile survenite în timp -
nu pot fi conturate în afara varietăţii formelor sub care a evoluat în diferite momente, în
diferite spaţii socio-culturale şi legislaţii penale.
Una dintre cele mai răspândite sancţiuni comunitare a fost „probaţiunea
tradiţională". Ea consta în suspendarea executării unei pedepse mai severe (de regulă
cea privativă de libertate) şi rămânerea în comunitate a infractorului, sub supraveghere.
În timpul acestei perioade (termen de încercare în unele legislaţii penale), persoana
prestează mai departe o activitate, îşi continuă studiile, rămâne în familie. Ea are
obligaţia - prevăzută de regulă în hotărârea de suspendare a executării - să se
întâlnească regulat cu consilierul de probaţiune, să respecte un număr de interdicţii şi
limitări (ale unor drepturi) hotărâte de instanţă pe baza prevederilor legale. 17
Probaţiunea tradiţională punea accent atât pe reabilitare, cât şi pe control. Echilibrul
dintre reabilitare, control şi pedeapsă reprezintă specificul probaţiunii tradiţionale.
Pentru a spori eficacitatea probaţiunii tradiţionale, unele legislaţii au introdus,
înaintea suspendării, o scurtă perioadă de încarcerare. Această formă este cunoscută
sub numele de „probaţiune şoc". Dacă experimentează, fie şi pentru o scurtă perioadă
de timp, condiţiile şi restricţiile impuse de viaţa din penitenciar, infractorul va fi mai puţin
înclinat să încalce condiţiile impuse de hotărârea de liberare condiţionată şi cu atât mai
puţin să comită noi infracţiuni.
După anii 90, sub presiunea comunităţilor, a pretenţiilor sale sporite pentru siguranţă
şi securitate, dar şi ca mijloc de reducere a supraaglomerării închisorilor, s-a dezvoltat
sistemul „probaţiunii intensive" (supravegherea prin probaţiune intensivă). Ea se
situează între încarcerare şi probaţiunea tradiţională atât în ce priveşte pedepsirea,
gradul de siguranţă comunitară, cât şi în privinţa costurilor material-financiare (A.
Lurigio, J. Petersila, 1992:6). 18 Spre deosebire de cea tradiţională, probaţiunea intensivă
pune accent pe supraveghere şi mai puţin pe reabilitare.
16
Cartledge, C.G., Tak, P.J.P şi Tomic - Malic, M (1995), Probation in Europe in K.Hamai , lucr. cit.
17
Vezi în legislaţia penală română, art. 86(1), 86(2), 86(3) şi 103 din Codul penal.
18
Lurigio, A.J; Petersila, J (1992), The Emergence of Intensive Probation în J.M. Byrane, A.L. Lurigio, J.
Petersila (Eds) Smart Sentencing. The Emergence of Intermediate Sanctions, Sage Publications, Newbury
Park.
59
În unele sisteme penale, probaţiunea se pronunţă în asociere cu alte sancţiuni
neprivative de libertate - cu munca neremunerată în folosul comunităţii, amenda,
supravegherea electronică etc.
În diferite forme sau variante - este astăzi una dintre cele mai răspândite şi folosite
sancţiuni neprivative de libertate. Reglementarea şi practica sa suportă, firesc, impactul
tradiţiilor şi al particularităţilor socio-culturale ale comunităţii. Varietatea socio-culturală a
comunităţilor pe care se grefează explică, aşa cum subliniam mai sus, absenţa unei
perspective unitare asupra definirii acestei instituţii. Cu toate acestea, ea păstrează un
nucleu tare, identificat de experţii în domeniu ca „reconciliere între individ şi grup, o a
doua şansă oferită persoanei care a încălcat "contractul" de a rămâne în comunitate".
(McIvor, 1995, p. 210) 19
IV. Probaţiunea şi programele de justiţie restaurativă. Asistenţa victimelor

infracţiunilor
Observam mai sus faptul că anii ’80-’90 au marcat o creştere fără precedent a ratei
infracţionalităţii în toată lumea occidentală. Pe acest fond, instituţiile penalităţii moderne
şi, odată cu ele, serviciile de probaţiune au intrat într-o serioasă criză de legitimitate. Au
fost repuse în discuţie instituţiile penale welfare-iste şi, în special, modelele centrate pe
reabilitarea infractorilor prin programele de probaţiune tradiţională.
În încercarea de a soluţiona criza reabilitării, aşa cum fusese declarată, alarmist şi
inexact, de Martinson 20 într-un articol din 1974, serviciile de probaţiune au căutat soluţii
noi, creative, care să permită eficacitate sporită în controlul infracţionalităţii. Pe acest
fond, Serviciul de probaţiune dintr-un orăşel canadian, Kitchener-Ontario, a iniţiat o
procedură care a intrat în istorie drept primul program de mediere victimă-infractor: aşa-
numitul experiment Kitchener sau cazul Elmira. În discuţia unui caz de furt în care erau
implicaţi doi tineri din oraşul canadian Elmira, tânărul consilier de probaţiune Mark
Yantzi a făcut o propunere care avea să devină istorie. „N-ar fi oare bine ca cei doi
infractori să se întâlnească cu victimele? (...) Ca membru al bisericii Mennonite, care
păstra o puternică tradiţie a Reformei Protestante din secolul al XVI-lea, Yantzi admira
efectele pacificatoare pe care le aveau întâlnirile directe dintre infractori şi victime”
(Peachey, in G. Johnstone, 2003:178). În forma în care s-a desfăşurat iniţial proiectul
cei doi tineri însoţiţi de doi consilieri de probaţiune, Yantzi şi Worth au trecut pe la toate
victimele de la care au furat, „le-au spus cine sunt şi ce au făcut (...) În total, cei doi
tineri au discutat cu 21 de victime şi au restituit, în trei luni, integral pagubele produse.
(...) Comentând ulterior decizia de a participa la acest proiect, unul dintre cei doi tineri
spunea că alegerea sa a fost o chestiune de respect de sine, că nu dorea să trăiască
uitându-se tot timpul peste umăr” (Peachey, in G.Johnstone, 2003:179, 180). Pe baza
acestui experiment, Yanzi şi Worth au propus, în vara anului 1975, un proiect pe care l-
au numit Proiectul de Reconciliere Victimă-Infractor (Victim-Offender Reconcilliation
Project, VORP).
19
McIvor, G (1995), Practitioner Evaluation in Probation în J. McGuire What Works: Reducing Reoffending-
Guidelines from Research and Practice, Chichester, Wiley and Sons Ltd.
20
În legătură cu critica concluziei la care ajungea Martinson, nothing works, întemeiată pe o analiză statistică
şi pe interpretare superficială a datelor, vezi articolul lui Francis T. Cullen, The Twelve People Who Saved
Rehabilitation: How the Science of Criminology Made a Difference, Criminology, Vol. 43 Number 1, 2005.
60
Practicată iniţial sub forma unor proiecte experimentale, ulterior ca programe
explicite de control al infracţionalităţii, dar şi ca răspuns la nevoile victimei, medierea-
concilierea victimă-infractor s-a răspândit rapid pe toate continentele. În programele de
acum treizeci de ani erau implicaţi în primul rând infractori minori şi victimele lor directe,
în cazul unor infracţiuni de gravitate redusă sau medie. La ora actuală, medierea
victimă-infractor se realizează pentru toate tipurile de infracţiuni (situaţia diferă sensibil
de la o legislaţie la alta), inclusiv în cazuri de omucidere, viol, tâlhărie etc., şi integrează
atât infractori majori, cât şi minori.
Sigur, astăzi ne întrebăm dacă şi în ce măsură putem considera medierea victimă-
infractor o practică restaurativă de rezolvare alternativă a conflictelor, o simplă
modalitate pragmatică de rezolvare a conflictelor fără virtuţi restaurative, sau dacă a
rămas, aşa cum a fost iniţial, o strategie alternativă de limitare şi reducere a contactului
cu sistemul formal al justiţiei penale ori o soluţie de salvare a demersului de reabilitare,
în special în situaţia minorilor care au comis fapte penale? La aceste întrebări nu există
răspunsuri unice. Există şi asemănări, şi diferenţe între jurisdicţiile naţionale (vezi mai
jos, în acest studiu, discuţia despre practicile justiţiei restaurative, precum şi articolele
colegilor din Marea Britanie şi din România). În unele dintre ele medierea victimă-
infractor este doar o strategie alternativă (diversionary strategy) complementară
probaţiunii, de limitare a contactului cu sistemul justiţiei penale, rămânând, deci,
centrată pe problemele infractorului şi, doar în subsidiar, pe problemele victimei. În
această situaţie vorbim de un demers minimalist, care rămâne legat de sistemul justiţiei
penale formale şi de problemele infractorului. Aşa cum menţionam cu altă ocazie „ca o
alternativă la sistemul contradictorial din instanţe de rezolvare a conflictului, medierea
victimă-infractor vizează repararea consecinţelor faptei penale prin intermediul unor
strategii interpersonale sprijinite şi facilitate de o a treia persoană (mediatorul). În ciuda
faptului că poate avea (indirect) efecte restaurative, ea reprezintă, mai degrabă, un
transfer al tranzacţiei din dreptul civil la conflictul penal sau la alte tipuri de conflicte. Din
acest motiv, medierea victimă-infractor reprezintă demersul minimalist din justiţia
restaurativă, apropiat şi asemănător demersului realizat în instanţe. Totuşi, atât
practicile justiţiei restaurative, cât şi medierea victimă-infractor pot fi văzute pe acelaşi
continuum, având la o extremă sistemul instanţelor de rezolvare a conflictelor, iar la
cealaltă, strategiile informale întemeiate pe participarea comunităţii la rezolvarea
conflictelor. Între aceste două extreme se poziţionează o varietate de forme alternative
de rezolvare a conflictelor care păstrează, în diferite proporţii, caracteristici din ambele
extreme” (Balahur în I. Aertsen, D. Miers, 2007). Dacă analizăm medierea victimă-
infractor dintr-o perspectivă maximalistă, atunci fără îndoială că VOM rămâne doar la o
practică cu valenţe restaurative limitate la restituire. În acelaşi articol menţionat mai sus
apreciam că, „într-o concepţie maximalistă, justiţia restaurativă este o strategie de
reconstrucţie a reţelelor reciprocităţii organizate şi a solidarităţii civice” (R. Putnam,
1995:20), precum şi „a comunităţii şi democraţiei sau cel puţin a competenţelor de a fi
democrat” (Braithwaite, 2002:132). Ea ar putea fi, de asemenea, considerată dintr-o
perspectivă maximalistă ca „strategie de dezvoltare a capitalului social (...) şi participării
civice prin învăţare şi decizie participativă”. (Wachtel and McCold, 2000:118) (D.
Balahur în I. Aertsen, D. Miers, 2007)
Însă, dincolo de evaluările pe care le realizăm astăzi – când proiectele şi programele
de rezolvare alternativă a conflictelor sunt răspândite pe toate continentele, în peste 100
de ţări (D. Van Ness, 2005) – nu putem să nu remarcăm că ecoul şi mai ales
răspândirea rapidă a programelor de reconciliere victimă-infractor au favorizat
transferurile. Astfel, sinergiile dintre diferite practici şi programe au generat acest curent
viguros pe care îl caracterizăm astăzi cu ajutorul conceptului umbrelă de justiţie
61
restaurativă. În Restorative Justice and Responsive Regulations (2002:8), John
Braithwaite menţiona peste 300 de programe în America de Nord, peste 500 în Europa,
peste 400 în Canada. G. Bazemore şi M. Schriff (2005) identificau peste 500 de
programe de justiţie restaurativă în SUA implementate în cadrul procesului de reformă a
justiţiei juvenile.
Instructive nu numai pentru cercetarea, dar şi, în primul rând, pentru dezvoltarea
programelor restaurative sunt transferul de bune practici, diversitatea şi combinaţiile cu
modelele tradiţionale, ameliorările şi completările cu experienţa acumulată în diferite
proiecte etc. Acest sistem deschis a generat o mare varietate de modele de justiţie
restaurativă care se aplică în diverse tipuri de conflicte şi de organizaţii. Iniţiatorul
medierii în grup familial în Australia îmi relata faptul că două evenimente l-au influenţat
decisiv, în anii 90, ca ofiţer de poliţie care se ocupa de minorii delincvenţi, să dezvolte şi
să implementeze un model de justiţie restaurativă care astăzi poartă numele primei
comunităţi australiene în care a fost aplicat, şi anume Wagga Wagga (the Wagga
Wagga Model of Conferencing). Practica Maori de a lucra împreună cu familiile copilului
delincvent, de a integra victima şi persoanele ei de sprijin i s-au părut lui O’Connell
mijloace noi prin care putea preveni, în colaborare cu asistenţii sociali, comportamentul
infracţional al copiilor şi tinerilor. Pornind de la această practică şi în strânsă legătură cu
teoria lui Braithwaite (Braithwaite, 1989), care propunea o strategie de reintegrare
întemeiată pe respectarea demnităţii persoanei care a comis fapte penale şi pe
sentimentul de ruşine, O’Connell a dezvoltat un nou model de justiţie restaurativă.
Principalele amendamente aduse practicii Maori au vizat structurarea procesului de
mediere (conferencing) pe baza unui ghid (script), a unui set de întrebări (restorative
qestions) ce au rolul de a conduce procesul la rezultatele dorite, respectiv la restituire,
scuze faţă de victimă şi comunitate, exprimarea regretului pentru fapta comisă şi
identificarea în comun a mijloacelor de reparaţie materială şi emoţională a consecinţelor
faptei penale etc. Pe baza unui script ajustat, ea a putut fi aplicată şi în cauzele în care
nu existau victime directe şi, ulterior, în dezvoltarea unor microcomunităţi restaurative în
şcoli sau în alte organizaţii. Această practică s-a răspândit rapid în Australia, SUA,
Europa şi Asia.
Astăzi, în majoritatea statelor europene, programele de justiţie restaurativă
funcţionează alternativ cu diverse tipuri şi forme de probaţiune. În altele există strategii
combinate care îmbină probaţiunea şi medierea victimă-infractor. Exemplele actuale de
bună practică – şi aici am în vedere reducerea recidivei – evidenţiază rata ridicată de
succes a programelor care combină între ele practicile alternative.
* * *
Practicile restaurative, în marea lor diversitate, împărtăşesc o serie de trăsături şi
valori comune. Între ele, respectul pentru demnitate şi drepturile omului reprezintă
standarde generale, comune pentru orice strategie alternativă. Standardele şi valorile
fundamentate de reglementările europene şi internaţionale în materia drepturilor omului
fixează limitele legale ale intervenţiei acestor programe.
V) Standarde europene şi internaţionale în materia probaţiunii şi a sancţiunilor

alternative
Între dimensiunile şi aspectele care unesc practica probaţiunii în lume se numără,
fără îndoială, şi existenţa unor valori şi standarde comune reglementate atât în
Sistemul universal, cât şi în cel regional al Drepturilor Omului. Indiferent de
particularităţile existente în legislaţiile şi practicile naţionale ale probaţiunii, respectarea
62
principiilor, normelor şi valorilor drepturilor omului este obligatorie, atât în relaţiile cu
infractorul, cât şi cu victima şi comunitatea. În strânsă legătură cu alte criterii,
prevederile legislaţiei internaţionale a drepturilor omului furnizează standardele
intervenţiei, evaluării şi eficacităţii activităţii consilierilor şi serviciilor de probaţiune.
Impactul drepturilor omului asupra dezvoltării legislaţiei şi practicii măsurilor
alternative se poate disemina în câteva direcţii semnificative :
- Reglementarea normativ-juridică a sancţiunilor neprivative de libertate în diferite
convenţii, pacte, şi declaraţii ale drepturilor omului adoptate în sistemul
Naţiunilor Unite şi în sistemul european;
- Elaborarea unor principii ale justiţiei penale întemeiate pe drepturile omului;
- Crearea unor mecanisme de monitorizare a implementării şi respectării
drepturilor omului;
- Realizarea cadrului juridic al cooperării internaţionale în direcţia prevenirii şi
combaterii infracţionalităţii;
- Dezvoltarea, sub egida Naţiunilor Unite şi a organismelor europene, a
proiectelor regionale şi globale de cercetare a infracţionalităţii; a creării
infrastructurii (institute de cercetare care funcţionează sub directa îndrumare a
Comisiei Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Infracţionalităţii şi Justiţiei Penale
sau a Consiliului Europei) necesare realizării periodice a studiilor şi cercetărilor
în materie.
V.1. Norme, valori şi principii fundamentale prezente în documentele

internaţionale şi europene în materia drepturilor omului
V.1.1. Standarde, valori şi norme reglementate de Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului
Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea sancţiunilor comunitare, atât
în sistemul Naţiunilor Unite, cât şi în sistemul european, îl reprezintă Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la
10 decembrie 1948 21.
Prin intermediul principiilor statuate şi prin lista drepturilor civile şi politice
reglementate, declaraţia este la originea mişcării de umanizare şi de reconstrucţie a
legislaţiilor penale în acord cu valorile demnităţii umane. Declaraţia menţionează pentru
prima oară într-un document de drept internaţional principiul legalităţii incriminării,
prezumţia de nevinovăţie, aplicarea legii penale mai favorabile, dreptul de a beneficia de
un proces corect, instrumentat de o instanţă competentă, obiectivă etc.
Declaraţia reglementează nu numai drepturile, dar şi obligaţiile faţă de comunitate,
aceasta reprezentând, în termenii art. 29, alin. 1, „singurul cadru al dezvoltării libere şi
depline a personalităţii individului".
Lista drepturilor şi principiilor reglementate în Declaraţie a fost extinsă considerabil
în cadrul celei de „a doua generaţii" de drepturi ale omului reprezentată de Pactul
21
Adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948.
63
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 22 şi Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale.
Pactul asupra drepturilor civile şi politice dezvoltă şi extinde sfera drepturilor civile şi
politice, introduce noi principii şi garanţii judiciare împotriva exerciţiului abuziv al puterii
publice. Între acestea se numără:
• egalitatea persoanelor în faţa oricărei instanţe, precum şi dreptul ca litigiul să fie
examinat echitabil şi public de către o instanţă competentă, independentă şi
imparţială (art. 14, alin. 1);
• drepturile persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate (art. 10);
• proceduri speciale pentru minorii care au comis infracţiuni (art. 14, alin. 4);
• autoritatea de lucru judecat (art. 14, alin. 7);
• regimul penitenciar şi tratamentul condamnaţilor (art. 10, alin. 1);
• regimul penitenciar al infractorilor minori (art. 10, alin. 2, lit. b şi alin. 3);
• dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante (art. 7) etc.
V.1.2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Fără a pierde din vedere că sistemul drepturilor omului este unitar şi indivizibil şi că
fiecare document extinde lista drepturilor recunoscute şi protejate, voi face mai jos câteva
precizări legate de unul dintre cele mai recente documente în materie adoptate la nivelul
Uniunii Europene. Ca membră a Uniunii Europene, România şi toate instituţiile publice,
instanţele, persoanele juridice etc. au obligaţia de a respecta normele Dreptului
comunitar care beneficiază de supremaţie (în raport cu dreptul naţional) şi de efect direct.
Tratatul de la Amsterdam (în vigoare de la 1 mai 1999) prevede în art. 6(2) că
Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, născute din tradiţia constituţională comună a statelor membre şi
recunoscute ca principii generale de drept comunitar. Un nou articol introdus de Tratatul
de la Amsterdam - art. 6(1) - prevede că Uniunea Europeană se fundamentează pe
principiile libertăţii, democraţiei drepturilor omului şi statului de drept. Pornind de la
prevederile Tratatului de la Amsterdam, Consiliul European de la Cologne (iunie 1999) a
decis elaborarea unui document propriu al Uniunii Europene care să facă vizibile aceste
drepturi pentru cetăţenii Europei.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată în mod solemn
la 7 decembrie 2000 în cadrul reuniunii Consiliul European de la Nisa. Ea reprezintă
documentul propriu al Uniunii Europene în materia promovării şi protecţiei drepturilor
omului. Carta reglementează un set de drepturi fundamentale pe care orice cetăţean al
UE, indiferent de circumstanţele în care se află, poate să şi le valorifice nestânjenit. Ea
a fost introdusă în legislaţia primară de Tratatul de la Lisabona (semnat la 31 decembrie
2007). În consecinţă, drepturile reglementate trebuie observate în activitatea oricărei
instituţii.
22
Ambele pacte au fost adoptate şi deschise spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16
decembrie 1966. Primul a intrat în vigoare la 23 martie, iar cel de-al doilea, la 3 ianuarie 1976. România a
ratificat pactele la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I,
nr.146 din 20 noiembrie 1974.
64
Pentru discuţia noastră referitoare la măsurile şi sancţiunile alternative au relevanţă
directă un număr de drepturi reglementate de Cartă, am să enumăr ilustrativ câteva
dintre ele. Carta reglementează pentru prima oară într-un document internaţional dreptul
persoanei la demnitate 23. Capitolul 1 al Cartei, Demnitatea, reglementează un set de
drepturi fundamentale care protejează această valoare. Articolul 1 din Cartă prevede că
„Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie respectată şi protejată.” Din
reglementarea referitoare la inviolabilitatea demnităţii umane rezultă că acestei valori
nu-i pot fi aduse restrângeri/limitări în nici o circumstanţă sau împrejurare. Interpretată în
coroborare cu alte prevederi europene şi internaţionale în materia drepturilor omului,
rezultă că de respectarea demnităţii trebuie să se bucure orice persoană, inclusiv în
situaţia în care este suspectată sau găsită vinovată de comiterea unei fapte penale sau
ori de câte ori intră în contact cu sistemul formal al justiţiei penale.
De un interes special pentru demersul nostru sunt şi articolele 2 şi 4 care interzic
pedeapsa capitală (art. 2), precum şi tortura, pedepsele şi tratamentele crude inumane
sau degradante. Capitolul VI al Cartei, referitor la Justiţie (art. 47-50), reglementează
drepturile fundamentale ale persoanelor în contact cu sistemul de justiţie. Articolul 49
reglementează principiile legalităţii şi proporţionalităţii între fapta comisă şi pedeapsa
pronunţată. Menţionam mai sus faptul că diversificarea sancţiunilor penale şi
introducerea unei palete mai largi de opţiuni, între care şi măsurile alternative, s-au
realizat, între altele, în scopul respectării principiului proporţionalităţii.
Carta drepturilor fundamentale precizează, în preambul, că drepturile comune cu
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vor fi interpretate în acord cu jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, prevederile Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului 24 şi ale celor 14 protocoale opţionale sunt, de asemenea, de referinţă.
V.1.3. Mecanisme şi proceduri europene în domeniul libertăţii, securităţii şi

justiţiei. Probaţiunea transfrontalieră
Tratatul de la Amsterdam prevedea crearea, la nivel european, a unui spaţiu al
libertăţii securităţii şi justiţiei. Pe baza acestei prevederi, Comisia Europeană a înfiinţat
un directorat specializat - „Libertate, Securitate şi Justiţie” (DG Freedom, Security and
Justice http://ec.europa.eu/dgs/justice_home). În materia justiţiei penale, activitatea
acestui directorat urmăreşte creşterea eficienţei prevenirii şi controlului infracţionalităţii
transfrontaliere. În acelaşi timp, în acord cu prevederile din Tratatul de la Amsterdam (şi
ale Tratatului de la Nisa), are un rol esenţial în asigurarea egalităţii în drepturi a
cetăţenilor indiferent de statul sub a cărui jurisdicţie se judecă o anumită cauză.
Directoratul pentru Libertate, Securitate şi Justiţie a elaborat recent un proiect de decizie
referitor la probaţiunea transfrontalieră. În documentul justificativ se menţionează faptul
că hotărârile judecătoreşti de punere sub probaţiune nu pot fi executate în situaţiile în
care persoana condamnată are domiciliul în alt stat membru. Proiectul de decizie
intenţionează crearea cadrului juridic la nivel european, care să permită realizarea
supravegherii de către serviciile de probaţiune de la domiciliul persoanei chiar dacă
hotărârea judecătorească a fost pronunţată în alt stat membru. O astfel de reglementare
va extinde competenţele serviciilor de probaţiune.
23
Demnitatea este prezentă ca valoare centrală în documentele de referinţă, europene şi internaţionale, în
materia drepturilor omului. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este însă primul document care
transformă demnitatea într-un drept.
24
Adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 – intrată în vigoare în 1953.
65
V.1.4. Reglementarea măsurilor şi sancţiunilor alternative în sistemul
Consiliului Europei
Probaţiunea s-a schimbat mult în Europa. Aşa cum am observat mai sus, în relaţia
juridică generată de infracţiune s-au modificat ierarhiile şi priorităţile. Siguranţa
comunităţilor, centrarea pe victimă şi pe nevoile sale de recuperare şi reparaţie au
devenit preocupări majore ale politicilor penale actuale.
A trecut mai mult de un deceniu şi jumătate de când Consiliul Europei adopta

Recomandarea nr. (92)16 referitoare la „Regulile europene cu privire la sancţiunile şi
măsurile comunitare“. În timp ce ele au contribuit, în bună măsură, la remodelarea
sistemelor penale, la flexibilizarea sistemului de sancţiuni şi la introducerea măsurilor şi
strategiilor alternative, schimbările din practica probaţiunii şi, mai larg, din politicile
penale impun elaborarea unor noi standarde şi regulamente. Reuniunea comună,
desfăşurată recent, a Comitetului European asupra Problemelor Criminalităţii a
Consiliului Europei (European Committee on Crime Problems of the Council of Europe)
şi a Conferinţei Europene Permanente pentru Probaţiune (CEP) a decis realizarea, în
2009, a unui studiu asupra schimbărilor survenite în probaţiune în cele 47 de state
membre ale Consiliului Europei. Pentru realizarea acestei cercetări au fost desemnaţi
doi experţi, Rob Canton de la Universitatea De Montfort (Leicester, UK) şi Anton van
Kalmthout de la Universitatea Tilburg (The Netherlands). Pe această bază, experţii, în
colaborare cu Consiliul Cooperării Penologice (Council of Penological Cooperation), vor
formula recomandări ce vor fi supuse aprobării Consiliului de Miniştri la sfârşitul anului
2009. Noul set de reguli ar trebui să intre în vigoare în 2010.
Sigur, deocamdată, raportându-ne la ceea ce este în vigoare, vă reamintesc câteva

dintre valorile, normele şi principiile prevăzute de Recomandarea Consiliului Europei nr.
(92)16 referitoare la „Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare”.
În sistemul european de protecţie a drepturilor omului, ideea de a integra

comunitatea şi în special victima în cadrul justiţiei penale aparţine, aşa cum observam
mai sus, Consiliului Europei. Consiliile de reabilitare, înfiinţate în 1979, au reprezentat o
primă tentativă de instituţionalizare a tratamentului comunitar al persoanelor care au
comis infracţiuni.
Elaborarea unui document european special în materia drepturilor omului, care

reglementează sancţiunile neprivative de libertate, s-a realizat, de asemenea, sub egida
Consiliului Europei. La 19 octombrie 1992, Consiliul Europei adopta Recomandarea nr.
(92)16 referitoare la „Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile
25
comunitare." Valorile, principiile şi normele care fundamentează aceste reguli se
întemeiază pe unul dintre cele mai importante şi eficace documente regionale în materia
drepturilor omului, respectiv pe Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului, semnată la Roma, sub auspiciile Consiliului Europei, la 4
noiembrie 1950. Ea prezintă o semnificaţie specială pentru dreptul internaţional al
drepturilor omului din mai multe motive: a fost primul tratat din lume în materie; el a
înfiinţat prima procedură şi curte internaţională unde se pot adresa plângeri în domeniul
drepturilor omului; este cel mai dezvoltat şi eficient dintre toate sistemele de drepturi ale
omului; jurisprudenţa dezvoltată este cea mai extinsă în comparaţie cu orice alt sistem
internaţional etc.
25
www.coe/fr/engl/legaltxt.
66
Elaborarea „Regulilor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare" 26 a
avut trei obiective principale:
• să stabilească un set de reguli care să ofere standarde pentru legislaţiile
naţionale în materia sancţiunilor alternative;
• să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului ale
infractorilor supuşi unor asemenea sancţiuni;
• să creeze un ansamblu de reguli/standarde celor care sunt răspunzători de
implementarea şi administrarea acestor măsuri. Ele au fost considerate o
completare la regulile europene referitoare la regimul de detenţie în închisori
(European Prison Rules) adoptate în 1987.
Utile acum un deceniu şi jumătate, ele vor fi înlocuite (începând din 2010 ) cu un
nou set de reguli, adaptat orientărilor şi tendinţelor actuale din sistemele de justiţie
penală.
În loc de concluzii
S-au schimbat multe în ultimii ani, aşa cum am încercat să vă sugerez în acest
capitol. Nu este nimic nefiresc dacă înţelegem „lecţia” pluralismului socio-juridic, a
diversităţii surselor reglementării sistemului justiţiei alternative. Pe măsură ce zeitgeistul
neoliberal se va face simţit şi în România, este de anticipat că vor interveni, în
continuare, schimbări importante.
BIBLIOGRAFIE
Ivo Aertsen, David Miers. (Eds) (2007), Restorative Justice: Evaluative Findings in Europe, Frankfurt,
Polizei und Wisenschaft.
Philip Allott (1995), Reconstituting Humanity - New International Law, European Journal of International
Law, vol. 13, no. 2.
Ivo Aertsen, Tom Daems and Luc Robert (2006), Institutionalizing Restorative Justice, Devon, Willan
Publishing.
Doina Balahur, Brian Littlechild and Roger Smith (Eds) (2007), Restorative Justice Developments in
Romania and Great Britain, “Al.I. Cuza” University Press.
Doina Blahur, Alessandro Padovani and Sabrina Brutto (2008), Probation and Restorative Justice in
Romania and Italy, “Al.I. Cuza” University Press.
Doina Balahur (2004), Probation and Community Reintegration/Probaţiune şi Reintegrare Comunitară,
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Doina Balahur (2007), Restorative Justice and Victim-Offender Mediation in Romania, in David Miers,
Ivo Aertsen (Eds), Restorative Justice: Evaluative Findings in Europe, Frankfurt, Polizei und
Wisenschaft.
Boaventura de Sousa Santos (1988), Droit: une carte de la lecture deformée. Pour une conception
postmoderne du droit, Droit et Société, no.10, 1988.
Anthony Bottoms, S. Rex and G. Robinson (2004), How did we get here, in A. Bottoms, S. Rex and G.
Robinson (Eds) Alternatives to Prison, Willan Publishing, Devon.
Anthony Bottoms (2003), Some Sociological Reflections on Restorative Justice, in Andrew von Hirsch,
Julian Roberts, Anthony Bottoms, Restorative Justice and Criminal Justice, Oxford and Portland, Hart
Publishing.
26
www.coe/fr/engl/legaltxt.
67
Asistarea persoanelor condamnate
Ramona Ghedeon
Dalina Groza
Introducere
Capitolul de faţă îşi propune prezentarea unor aspecte esenţiale din practica
asistenţei şi consilierii persoanelor condamnate în cadrul serviciilor de probaţiune.
Complexitatea activităţii de asistenţă şi consiliere nu poate fi cuprinsă între copertele
unei publicaţii, oricare ar fi factura ei şi oricât de generoase ar fi intenţiile autorilor.
Informaţia prezentată are doar rolul unui instrument de orientare, nu poate răspunde
tuturor întrebărilor şi aşteptărilor, dar atinge subiecte esenţiale privind activitatea de
asistenţă şi consiliere, poate stârni interesul, poate alimenta motivaţia, poate lărgi
câmpul de reflectare asupra problemelor sau câmpul de descoperire a soluţiilor. Altfel
spus, materialul nu reprezintă o reţetă care să garanteze eficienţa activităţii de asistenţă
şi consiliere, ci mai degrabă o hartă care relevă deopotrivă frumuseţea şi pericolul unor
forme de relief, fără să interzică accesul nici la frumuseţea, nici la riscurile profesiei de
explorator. Mesajul acestui capitol este unul foarte concis: “Pentru a fi exploratorul
naturii şi resurselor omului din faţa ta, trebuie să ai curajul de a-ţi explora propria natură
şi propriile resurse. O explorare în care recunoaşterea limitelor personale este un
preambul al sfidării acestora.”
Deşi fiecare capitol abordează o temă specifică (ex. “referatul de evaluare”,
“supravegherea”, “consilierea”, “tulburările mentale”, “consumul de alcool şi droguri”
etc.), s-ar putea ca cititorii să constate că anumite elemente de conţinut se repetă. Acest
aspect reflectă o redundanţă intenţionată, în dorinţa întăririi, prin repetiţie, a unor
principii fundamentale pentru activitatea de probaţiune, care îşi găsesc aplicabilitatea în
egală măsură în fiecare din ariile specifice de intervenţie: evaluarea, supravegherea,
asistenţa şi consilierea.
Un chestionar realizat în anul 2003 cu ocazia unui curs de formare în rândul
consilierilor de probaţiune relevă, prin răspunsurile obţinute, că “asistenţa şi consilierea”
constituie un domeniu al probaţiunii încă nesigur pentru mulţi consilieri, deşi toate
serviciile acordă asistenţă şi consiliere persoanelor aflate în evidenţa lor. Dificultatea
colegilor de a evalua activitatea de asistenţă şi consiliere derulată până în prezent este
generată de lipsa unor instrumente acreditate, specifice acestui tip de sarcină. Din
analiza răspunsurilor la chestionarul aplicat rezulta că numărul persoanelor asistate
variau de la 2 la 65 per serviciu, cuprinzând toate categoriile eligibile (persoane
supravegheate în comunitate, persoane condamnate la pedeapsa închisorii, minori faţă
de care s-a dispus măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, persoane
graţiate). Rezultatele chestionarului conturează următoarele 12 puncte de învăţare
192
solicitate de consilieri cu privire la domeniul asistenţei şi consilierii în cadrul serviciilor de
probaţiune:
a. Accesarea resurselor necesare asistenţei şi consilierii
b. Alegerea metodelor şi tehnicilor de asistare şi consiliere
c. Evaluarea eficienţei activităţii de asistare şi consiliere
d. Implementarea planului de intervenţie/asistare
e. Evaluarea motivaţiei pentru schimbare
f. Evaluarea nevoilor în activitatea de asistare şi consiliere
g. Stabilirea obiectivelor în activitatea de asistare
h. Întocmirea planului de acţiune
i. Evaluarea eligibilităţii beneficiarului pentru includerea într-un program de consiliere
j. Implicarea, responsabilizarea beneficiarului faţă de activitatea de asistare
k. Evaluarea riscului
l. Consemnarea informaţiilor
Analiza rezultatelor chestionarului de evaluare iniţială ne-au ajutat să avem un punct
de plecare, în sensul că ne-au permis cunoaşterea prealabilă a punctelor de învăţare
dorite de către consilierii de probaţiune.
Punctele de învăţare oferite de acest ghid pot fi asemănate cu o legătură de chei
puse la îndemâna consilierilor. Ei vor fi cei care, în funcţie de motivaţia şi contextul în
care vor desfăşura activitatea de asistenţă şi consiliere, vor deschide cu aceste chei
porţile cunoaşterii teoretice sau experienţiale. Cuvintele-cheie oferite de noi sunt:
dezvoltare personală, concretizată în: cunoştinţe, abilităţi şi atitudini necesare în
activitatea de asistenţă şi consiliere; autoevaluarea dificultăţilor personale; capcanele
activităţii de asistenţă şi consiliere;
procesul de asistenţă şi consiliere, cu accent pe: investigare (rol, importanţă,
conţinut); intervenţie; planul de asistenţă şi consiliere (structură, conţinut, formă);
procedura activităţii de asistenţă şi consiliere, cu referire la: reglementările
normative ale asistenţei şi consilierii; termenele regularizate de lege; documentele
procedurale de înregistrare a datelor (în interiorul Serviciului de probaţiune, precum şi
între serviciile de probaţiune şi partenerii săi comunitari).
Dezvoltarea personală a consilierului de probaţiune şi rolul ei în activitatea de

asistenţă şi consiliere
1. Ce înseamnă asistenţa şi consilierea în serviciile de probaţiune

Asocierea celor doi termeni asistenţa şi consilierea în practica şi metodologia
serviciilor de probaţiune are o explicaţie pur tehnică în intenţia de a îmbina intervenţia
psihologică (centrată pe nevoile persoanei) cu cea socială (integrarea în comunitate a
persoanei, repunerea ei în reţeaua socială).
Definirea separată a celor doi termeni atrage atenţia asupra diferenţelor între doi
termeni, „consacraţi” împreună în cadrul normativ.
Asistarea este un demers specializat de acordare de ajutor de către o persoană
specializată unei alte persoane aflate în imposibilitatea momentană sau permanentă de
a-şi rezolva problemele, prin facilitarea accesului la resursele comunităţii.
193
Consilierea este o metodă care, prin utilizarea optimă a relaţiei interpersonale
“consilier-client 1” facilitează cunoaşterea, dezvoltarea, acceptarea emoţională,
maturizarea şi mobilizarea optimă a resurselor personale în vederea formulării şi
rezolvării unor probleme specifice şi luării unor decizii. Relaţiile de consiliere variază în
funcţie de cererea de ajutor şi, astfel, pot fi centrate pe formularea şi rezolvarea unor
probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, îmbunătăţirea relaţiilor
cu ceilalţi, menţinerea unor schimbări comportamentale, cognitive, afective etc.
Asistarea se constituie într-un proces de întrajutorare profesională care se
realizează prin o serie de metode şi tehnici, dintre care enumerăm: consilierea,
medierea, consultanţa, psihoterapia. Toate aceste intervenţii conturează domeniul
asistării. Simplificând lucrurile, considerăm că relaţia potrivită între cele două concepte
este cea de gen-specie, în sensul că noţiunea de consiliere este specie în cadrul
noţiunii gen-asistare. Preluarea (puţin forţată) în textul Legii 129/2002 privind aprobarea
OG 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor a ambilor termeni în formula “asistare şi consiliere” poate fi interpretată din
prisma intenţiei de a „alătura” activitatea de dezvoltare a particularităţilor personale şi de
mobilizare a resurselor interne, prin activitatea de consiliere, cu cea de facilitare a
relaţionării cu mediul şi creşterea accesului la resursele comunităţii asigurate, în special
prin activitatea de asistare. Nu e potrivit să vorbeşti de asistare, de dezvoltarea
relaţionării cu mediul, fără să ţii cont de particularităţile personale, după cum nu este
potrivit nici să consiliezi fără să analizezi influenţele sociale.
Subliniind utilitatea intervenţiei în cadrul serviciilor de probaţiune, din prisma stabilirii
echilibrului între funcţia de control şi cea de sprijin, activitatea de asistare şi consiliere
este esenţială în îndeplinirea scopului probaţiunii.
Pentru ca intervenţiile de asistenţă şi consiliere să conveargă spre aceeaşi finalitate
şi în acelaşi timp să satisfacă raportul optim “cost/eficienţă”, ele trebuie să fie ghidate de
principiile de eficienţă ale oricărei intervenţii din domeniul specific la care ne referim.
Aceste principii de eficienţă, cu valabilitatea deja verificată, sunt:
a) Principiul nevoii criminogene: “Programele de intervenţie sau intervenţiile care
ţintesc factorii în legătură directă cu infracţiunea au o probabilitate mai mare de
eficienţă”
b) Principiul riscului: “Intensitatea şi durata intervenţiei trebuie să fie direct corelate
cu nivelul riscului; astfel, pentru un risc crescut, se impun programe de intensitate
crescută şi durată mai lungă”’
c) Principiul responsivităţii: “Eficienţa programelor de intervenţie/intervenţiilor care
corespund stilului de învăţare al clientului şi al consilierului este direct proporţională
cu angajarea clientului ca participant activ “
d) Principiul integrităţii: “Intervenţia trebuie să fie riguros condusă şi furnizată,
respectându-se coerenţa: intrări (resurse umane, materiale, financiare, de
timp)/proces/ieşiri (rezultate imediate, impact), precum şi coerenţa teorie/design”
Pe de altă parte, orice proces de învăţare este condiţionat (ca viteză, conţinut şi
finalitate) de factori interni şi factori externi. Plecând de la premisele că “asistenţa şi
consilierea reprezintă un proces de învăţare” şi că “procesul de învăţare este influenţat
1
Având în vedere specificul activităţii de asistare în cadrul Serviciului de probaţiune, vom folosi în text
termenul de beneficiar, persoană asistată, asistat.
194
de factori interni şi externi clientului”, e util să ţinem cont de aceşti factori în ghidarea
procesului de intervenţie. Consilierul de probaţiune trebuie să fie conştient în munca sa
de persistenţa factorilor interni (de ex.: vârsta, sexul, nivelul instrucţiei, stilul de
învăţare, principiile de viaţă, motivaţia de schimbare) şi de inevitabilitatea factorilor
externi (anturajul, reţeaua de suport social, serviciile sociale, puterea exemplului, agenţii
schimbării, persoane, organizaţii).
FACTORI INTERNI
START FINAL
O persoană o persoană abilitată

cu probleme şi nevoi să se descurce cu
propriile probleme şi nevoi
diminuarea problemei
diminuarea şansei de recidivă
FACTORI EXTERNI
În concluzie, apreciem că activitatea de asistenţă şi consiliere în cadrul unui serviciu
de probaţiune are ca deziderat redarea unei persoane care a săvârşit infracţiuni
comunităţii din care face parte, într-o formă care să garanteze siguranţa acelei persoane
şi a acelei comunităţi.
2. Profilul consilierului de probaţiune
Trebuie să posede consilierul de probaţiune un anumit tip de personalitate sau un
set de calităţi excepţionale pentru a putea realiza o intervenţie eficientă? Iată o întrebare
la care, cu siguranţă, mulţi dintre noi am reflectat. Deşi, aparent, profesia de consilier de
probaţiune nu necesită calităţi excepţionale sau un talent special, activitatea de
asistenţă şi consiliere a persoanelor condamnate presupune, totuşi, nişte atribute ale
consilierului (capacitatea empatică, autenticitatea, o concepţie pozitivă şi liberală despre
om) şi cel puţin două calităţi esenţiale (maturitatea emoţională şi înţelegerea de sine)
fără de care această activitate nu ar fi eficientă.
Capacitatea empatică. Un proverb persan spune: “Să nu judeci niciodată mersul
cuiva înainte de a-i încălţa pantofii”. Plecând de la plasticitatea acestei imagini, am
putea defini empatia ca fiind capacitatea cuiva de a se pune în locul altuia şi de a vedea
lumea aşa cum o vede acela. Astfel, rolul consilierului de probaţiune este de a capta şi
de a reflecta la semnificaţia personală a cuvintelor persoanei pe care o asistă şi o
consiliază. În cadrul acestui proces, consilierul va trebui să facă abstracţie de propriile
sale valori, sentimente şi nevoi şi să se abţină să aplice criteriile care, în mod normal,
fac parte din viaţa sa personală. În viaţa practică, orice situaţie socială ne dă ocazia de
a observa cine este dotat cu această sensibilitate socială şi cine nu. Cel care este
receptiv la reacţiile celorlalţi, care recunoaşte când cineva este nefericit, care sesizează
nuanţele subtile ce relevă calitatea raporturilor dintre părinţi şi copii sau soţi, această
persoană are ceea ce trebuie pentru a se angaja în relaţia profesională de consiliere.
Autenticitatea sau acordul intern. Autenticitatea se referă la înţelegerea de sine,
la perceperea experienţei într-o manieră asertivă. Astfel, cu cât consilierul de probaţiune
este mai puţin subiectul anxietăţii, cu atât el este capabil să se înţeleagă mai bine. Cu
195
cât se înţelege mai bine pe sine, cu atât este mai în măsură să atingă acordul intern.
Rezultă, deci, că atât autenticitatea, cât şi empatia nu se referă la simple forme de
comportament, ci la personalitatea însăşi, aşa cum se exprimă ea în acţiune. Consilierul
de probaţiune nu se poate manifesta „ca şi cum ar simţi” ceea ce-i spune persoana din
faţa sa, ca şi cum s-ar pune de acord cu acesta, ca şi cum s-ar abţine să judece sau ca
şi cum ar accepta-o aşa cum este, ci „chiar să simtă”, să se pună de acord, să se abţină
să judece, să accepte persoana aşa cum este. Autenticitatea înseamnă congruenţa
dintre gândurile, trăirile şi manifestările exterioare ale consilierului, congruenţă relevată
în maniera constantă de abordare a relaţiei profesionale cu persoana condamnată.
Dacă un consilier nu va fi autentic, îi va fi greu, dacă nu imposibil, să menţină aceeaşi
atitudine pe tot parcursul procesului de asistenţă şi consiliere. Atitudinea inautentică
este percepută la nivel subconştient de către client şi alterează, cu siguranţă, procesul
în sine, aducând deservicii clientului şi disconfort consilierului.
Concepţia pozitivă şi liberală despre om şi relaţiile interumane. Sistemul de
concepţii al unei persoane se referă la modul de a gândi şi reacţiona înrădăcinat în
personalitatea sa. Dificultatea de reorganizare a unui sistem de atitudini şi valori care s-
a dezvoltat în cursul anilor este incontestabilă, însă nu este sinonimă cu imposibilitatea.
Concepţiile liberale şi umaniste se asimilează în timp, iar o schimbare în acest sens
presupune un efort susţinut de introspecţie şi reflecţie, precum şi numeroase încercări şi
erori. Când însă acest proces este alimentat de un efort conştient, asimilarea acestor
valori se face mai rapid. Se poate spune că cei care reuşesc în procesul de asistenţă şi
consiliere sunt aceia care şi-au însuşit aceste atitudini pozitive despre om şi relaţiile
interumane.
Maturitatea emoţională. Maturitatea emoţională este deosebit de importantă pentru
exercitarea profesiei de consilier de probaţiune şi, prin excelenţă, pentru desfăşurarea
activităţii de asistenţă şi consiliere. Capacitatea de a participa la procesul de schimbare a
unei alte persoane, fără a fi tentat de a modela această schimbare după propria imagine,
este în strânsă legătură cu această maturitate emoţională. Cu alte cuvinte, această
calitate reprezintă acea capacitate de a servi întotdeauna ca rezonator şi amplificator la
eforturile de redresare ale clientului, uneori ca un ghid sau model, şi niciodată ca
judecător. Maturitatea emoţională presupune securitate internă. Acest lucru permite
consilierului să păstreze seninătatea (egalitatea dispoziţiei) în faţa oscilaţiilor inevitabile
ale atitudinii persoanei condamnate. În acest fel, consilierul nu se va lăsa derutat şi
tulburat de anumite detalii descrise de client. Consilierul trebuie, de asemenea, să facă
faţă acelor perioade sterile, când acţiunile sale par să nu producă nici un efect în
atitudinea şi comportamentul clientului. Pe de altă parte, consilierul trebuie să facă faţă
adulaţiei al cărei obiect este uneori. Fără un grad ridicat de securitate interioară, consilierul
de probaţiune nu va fi capabil să înfrunte o asemenea varietate de situaţii încărcate de
emoţie, la care este supus, menţinându-şi, în acelaşi timp, eficacitatea şi integritatea
afectivă. Totuşi consilierul nu trebuie să rămână indiferent la sentimentele pozitive pe care
clientul i le dovedeşte, ci să încerce, în timp, să-l facă pe client să diminueze această
apreciere şi să se simtă din ce în ce mai autonom.
Înţelegerea de sine. Se spune că „instrumentul principal al consilierului este propria
sa personalitate”. Cel care se implică în activitatea de asistenţă şi consiliere trebuie să
cunoască foarte bine instrumentul cu care lucrează, adică propria persoană – cu
potenţialul şi limitele sale. Înţelegerea de sine reprezintă un atribut esenţial al
consilierului. Această înţelegere nu presupune o simplă imagine intelectuală a propriului
eu, ci, mai degrabă, o cunoaştere a eului aşa cum acţionează în fiecare moment, „o
deschidere constantă la experienţă”. Consilierul trebuie să fie deschis la propria
experienţă şi total eliberat de manevre defensive.
196
În esenţă, relaţia profesională “consilier-asistat”, care apare şi se dezvoltă în cadrul
procesului de asistenţă şi consiliere, poate fi sintetizată astfel: consilierul trebuie să fie
capabil de autenticitate, transparenţă, atitudine călduroasă şi sentimente pozitive vizavi
de client. Văzând lumea şi eul beneficiarului asistat, aşa cum le vede el însuşi,
consilierul îl va ajuta pe acesta să vadă şi acele aspecte pe care refuzase să le vadă
sau să le recunoască înainte. Astfel, beneficiarul va evolua gradual către tipul de
persoană care doreşte să fie, se va actualiza ca fiinţă unică şi autonomă, acţionând,
ulterior, într-o manieră caracteristică propriei persoane, devenind o persoană matură,
capabilă să-şi abordeze propria viaţă şi să rezolve problemele cu care se confruntă.
3. Capcanele activităţii de asistenţă şi consiliere

Ca instrument primordial al activităţii de asistenţă şi consiliere, consilierul de
probaţiune are propriile calităţi şi defecte, propriile bagaje sociale (experienţe,
circumstanţe) şi propriile caracteristici (comportamente, atitudini, stil). Atestarea oficială,
universitară, este necesară dar nu şi suficientă pentru ca o persoană care întruneşte
condiţiile prevăzute de lege să se simtă în largul său în exerciţiul acestei profesii,
realizând asistarea unei persoane aflate în nevoi. Adevărata largheţe a manifestărilor, în
plan profesional, este dată de motivaţia reală a persoanei care îmbracă haina juridică şi
morală a acestei profesii. Largheţea devine eleganţă atunci când motivaţia este
canalizată spre pregătirea profesională continuă.
Un prim pas în conştientizarea capcanelor activităţii de asistenţă şi consiliere este
conştientizarea propriilor limite, temeri. Ca orice instrument ale cărui caracteristici –
oricât de performante – sunt pasibile la un moment dat de uzură (mai cu seamă în
situaţia utilizării necorespunzătoare), instrumentul de lucru al consilierului – adică
propria sa personalitate - trebuie îngrijit şi îmbunătăţit în permanenţă. Pentru a şti ce
parametru funcţional al său trebuie îmbunătăţit, un consilier are nevoie în prealabil de
sinceritatea de a recunoaşte ce anume “nu merge” în funcţionalitatea sa profesională
sau unde anume întâmpină dificultăţi. Când un consilier îşi conştientizează capcanele,
lucrează la ele, le poate depăşi. Recunoaşterea lor necesită exerciţii succesive de
autoanaliză şi o mare disponibilitate spre reflectare. Efortul funcţionării la parametrii
ridicaţi merită a fi depus şi timpul necesar descoperirii capcanelor (viciilor de
funcţionare) merită consumat, întrucât numai atunci când devii un “instrument bun”, poţi
face o activitate de asistenţă şi consiliere adecvată.
Exemplificăm o serie de capcane personale identificate de către consilieri în cadrul

activităţilor anterioare de training:
1. „Empatizez prea puternic cu minorii care au parcurs experienţa detenţiei…”
2. „Nu pot lucra cu violatori…”
3. „Atunci când un client plânge (pentru că parcurge o experienţă nefericită), îmi
vine şi mie să plâng…”
4. „Mă enervează când un client continuă să mintă, după ce i-am arătat că ştiu care
este adevărul; nu-mi pot ascunde această enervare faţă de el...”
5. „Mă simt vinovat că nu pot face mai mult, că nu pot rezolva toate problemele cu
care clientul vine înspre mine…”
6. „Există clienţi care mă fac să mă simt vinovat pentru eşecul lor, deşi am conştiinţa
faptului că eu am depus toate diligenţele necesare în vederea succesului…”
197
Odată gestionate propriile temeri ale consilierului de probaţiune, în activitatea de
asistenţă şi consiliere, trebuie abordate cu precauţie şi pricepere capcanele generale
ale activităţii de asistenţă sau a momentelor dificile generate de beneficiari.
Ca practicieni în acest domeniu trebuie să ţinem cont, în primul rând, de capcana
fundamentală a întrajutorării: “E mai uşor să oferi un peşte cuiva înfometat, decât să-l
înveţi să pescuiască”. Menirea consilierului de probaţiune nu este aceea de „a oferi
peşte”, ci de a asista persoana în procesul de învăţare a pescuitului, iar produsul final al
unui proces de asistenţă şi consiliere eficient nu este o persoană care şi-a potolit
foamea cu un peşte, ci o persoană abilitată să pescuiască.
Beneficiarul activităţii de asistenţă şi consiliere este o persoană cu probleme de
adaptare socială, cu nevoi a căror acoperire nu a fost posibilă prin efort personal, sau
chiar de specialitate.
Există momente, dar şi tipuri de beneficiari care necesită o atenţie deosebită în
activitatea de asistenţă şi consiliere, deoarece prin comportamentul lor doresc să
influenţeze, să manipuleze consilierul. Este important să fim conştienţi de capcanele pe
care ni le întind persoanele aflate în evidenţă şi, de asemenea, de punctele noastre
slabe, care ne fac „victimele” acestora:
„… poate ar trebui să mă sinucid…” – beneficiarul asistării se prezintă ca victimă,
are nevoie de ajutor, plânge, spune poveşti triste, pentru a te face să crezi că nu te poţi
aştepta la nimic de la el şi trebuie să faci tu totul.
„tu ştii mai bine, tu eşti profesionistul, eşti foarte bun…” – persoana asistată te
complimentează exagerat, te laudă pentru a te responsabiliza.
„nu mă ajuţi” – asistatul te face responsabil, se aşteaptă ca tu să faci totul, el nu
investeşte nimic în procesul de schimbare.
„nu poţi înţelege, nu simţi durerea, nu ştii ce greu e…” – beneficiarul vrea să ajungi
la concluzia că nu-l poţi ajuta, determinându-te să faci eforturi mai mari decât este
necesar.
„noi ştim mai bine” – persoana asistată foloseşte pluralul, invocând o alianţă cu tine
(se consideră aliatul tău, te face aliatul lui) în rezolvarea problemelor lui, în care, de fapt,
sunt implicate şi alte persoane.
„tu eşti primul care mă înţelege…” – majoritatea beneficiarilor sunt sinceri într-o
astfel de afirmaţie, însă unii o fac doar din dorinţa de a obţine avantaje, de a nu fi
criticaţi.
„m-ai forţat să fur din nou, pentru că nu m-ai ajutat” – beneficiarul te face
responsabil pentru comportamentul lui şi pentru întregul proces.
“vrei să mă termini, asta vrei, nu?” - persoana încearcă să fie agresivă prin limbaj
verbal şi nonverbal, pentru că, dacă te sperie, nu mai eşti critic.
„nu ai încredere în mine”, „nu-ţi pasă de mine”, „dacă nu ai încredere în mine, mai
bine ne oprim” – asistatul te face să demonstrezi contrariul, să îi dai foarte multă
libertate, să te implici mai mult decât este nevoie.
“aş vrea să discut şi amănuntul ăsta cu tine…” - beneficiarul care insistă, face
presiuni, abuzează de timp, pentru a te convinge să rezolvi tu problemele în locul lui.
„să nu spui că ţie nu ţi s-a întâmplat...” – persoana asistată pune întrebări sau
încearcă să mute atenţia spre viaţa personală a consilierului.
198
Conştientizarea acestor dificultăţi asigură programarea eforturilor, a resurselor
personale şi ale serviciului, construirea unor strategii „de a face faţă” situaţiilor dificile
întâlnite în activitatea de asistenţă şi consiliere. Aceste strategii fac apel la stăpânirea
de sine, echilibru emoţional, exersatele abilităţi specifice ascultării active şi, nu în
ultimul rând, la clarificarea rolurilor în procesul de intervenţie.
Procesul de asistenţă şi consiliere
Procesul de asistenţă şi consiliere demarează la cererea persoanei aflate în

evidenţa unei instituţii şi se finalizează în mod normal în momentul atingerii obiectivelor
planului de asistare (existând şi situaţiile excepţionale când acest proces încetează
înainte de atingerea obiectivelor, fie la cererea asistatului, fie la iniţiativa consilierului ca
urmare a nerespectării condiţiilor asistării stabilite de comun acord). Un rol important îl
are automotivarea persoanei sau ajutorul de specialitate în vederea conştientizării
problemelor şi solicitarea de sprijin în depăşirea acestora.
Procesul de asistare, în general, are o desfăşurare în timp, sub forma a patru stadii:
1. Construirea relaţiei “consilier-asistat”,
2. Investigarea,
3. Elaborarea şi implementarea planului de acţiune/intervenţie
4. Evaluarea eficienţei intervenţiei.
Întrucât primul şi ultimul stadiu reprezintă aspecte general valabile şi utilizează

principii omniprezente în toate dimensiunile de intervenţie şi asistare, vom insista în
acest capitol doar asupra celor două stadii care particularizează activitatea de asistenţă
şi consiliere, şi anume: investigarea şi planul de acţiune/intervenţie (denumit în domeniu
plan de asistare).
Planurile de acţiune identifică paşii specifici care trebuie urmaţi în vederea atingerii
scopurilor şi obiectivelor stabilite în procesul de schimbare. Pot fi apreciaţi chiar
indicatorii de performanţă pentru fiecare scop sau obiectiv. Stabilirea indicatorilor
reprezintă primul pas al procesului de evaluare, de control al modului de atingere a
obiectivelor stabilite; al doilea pas îl reprezintă măsurarea rezultatelor reale şi
compararea lor cu rezultatele planificate; cel de-al treilea pas al procesului de control îl
reprezintă evaluarea cauzelor apariţiei eventualelor discrepanţe dintre rezultatele
planificate şi cele obţinute (aceste discrepanţe pot fi atât pozitive, cât şi negative, şi
trebuie incluse în procesul de feedback). Pasul final este acela de a lua măsuri de
corectare prin modificarea obiectivelor şi schimbarea planului, ceea ce îi repoziţionează
pe consilier şi beneficiar la începutul procesului de planificare, dar cu un bagaj
suplimentar de informaţii care trebuie valorizat (ce merge, cum merge, ce nu merge,
unde nu a mers).
199
Într-o prezentare grafică succintă, procesul de asistenţă şi consiliere ar arăta în felul
următor:
RELAŢIE
CLIENTUL CONSILIERUL
INVESTIGARE
DIAGNOSTIC
CONCLUZIE
PLAN DE ACŢIUNE
PRACTICA
(IMPLEMENTAREA PLANULUI)
EVALUAREA
FINALIZAREA REVIZUIREA UN NOU PLAN
200
C) DE CE este importantă investigarea?
O bună investigare reprezintă fundamentul unei bune intervenţii. Investigaţia, ca
secvenţă a procesului de asistenţă şi consiliere, are două dimensiuni:
a). o dimensiune arborescentă, cuprinzând totalitatea rezultatelor înregistrate prin
incursiunea în cele zece arii de investigare prezentate anterior;
b). o dimensiune convergentă, concretizează într-un set de informaţii relevante cu
privire la nevoile criminogene, problemele cu care se confruntă clientul, strategiile de
rezolvare, stilul de învăţare, modalităţile de abordare, circumstanţele de viaţă, gândurile,
trăirile şi comportamentele generate de aceste circumstanţe, precum şi într-un set de
prezumţii cu privire la riscul de recidivă şi perspectivele de reintegrare socială.
Dimensiunea convergentă a investigaţiei este cea valorificată de consilierul de
probaţiune în realizarea unei intervenţii eficiente, ghidată de cele patru principii de
eficienţă a intervenţiei prezentate anterior (principiul nevoii criminogene, principiul
riscului, principiul responsivităţii şi principiul integrităţii).
Investigarea nu reprezintă o simplă inventariere a problemelor şi resurselor
persoanei asistate, ci şi o ierarhizare şi o analiză a relevanţei lor în procesul de
schimbare comportamentală şi reintegrare socială. Finalitatea investigării, explorării nu
este doar o colecţie de informaţii şi prezumţii necesare consilierului în vederea elaborării
unui plan de asistenţă şi consiliere bun, ci şi o oportunitate de dezvoltare personală
pentru consilierul de probaţiune (în sensul că permite achiziţionarea unor cunoştinţe,
exersarea unor deprinderi, adoptarea unor atitudini şi, în egală măsură, verificarea
atributului acestor cunoştinţe, abilităţi şi atitudini de a fi cele mai potrivite raportate la
unicitatea persoanei investigate/evaluate).
Aparent, în timpul investigării, persoana aflată în evidenţă este ofertantul de
informaţii, iar consilierul este receptorul. La o analiză mai atentă a procesului, însă, se
validează concluzia că rolurile de ofertant şi receptor sunt interşanjabile. Prin
incursiunea pe care consilierul o face în lumea clientului, pe de o parte îşi pune
cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile în slujba procesului de asistenţă şi consiliere (ca
ofertant), iar pe de altă parte înregistrează informaţii relevante despre personalitatea şi
situaţia personală a beneficiarului asistat (ca receptor). Tot astfel, asistatul nu numai că
oferă – voluntar sau involuntar - date despre sine, dar în acelaşi timp este şi receptor de
noi informaţii (în sensul că, relevându-şi conţinutul intrapsihic în faţa consilierului,
răspunzând la întrebările şi provocările acestuia, beneficiarul îşi reorganizează mental
propria experienţă de viaţă, o reanalizează, oferindu-şi şansa receptării acestei
experienţe din alt unghi decât cel iniţial). Din această interşanjabilitate a rolurilor rezultă
că investigaţia este importantă deopotrivă pentru asistat şi consilier.
ROLUL INVESTIGĂRII
PENTRU CONSILIER PENTRU CLIENT

¾ a descoperi legătura cu comportamentul ¾ a-l ajuta să ofere informaţii
infracţional structurate
¾ a analiza elementele din viaţa nestructurată a ¾ a-l face să se simtă în siguranţă
clientului ¾ a-l ajuta să gestioneze rezistenţele
¾ a analiza poziţia clientului (nivel educaţional – ¾ a-l ajuta să înţeleagă semnificaţia
slabă înţelegere) evenimentelor din viaţa lui
¾ a sesiza subiectivitatea istoriei clientului
¾ a sesiza legătura dintre dezamăgiri – atitudini
negative – convingeri disfuncţionale
202
D) CUM se realizează investigarea?
Activitatea de investigare a clientului este realistă atunci când se anticipează şi se
iau în consideraţie o gamă variată de răspunsuri: comportamentale, cognitive,
emoţionale şi fiziologice.
Dintre abilităţile de intervievare vom face referire în acest capitol la cele specifice
ascultării active, la tehnica întrebărilor deschise şi la tehnici de întreţinere sau animare
sub aspectul conţinutului, procedurii şi climatului intervievării.
Raţiunea includerii acestor tehnici în secţiunea „Abilităţi de investigare” este
localizată în faptul că ele ghidează comportamentul profesional al consilierului, accentul
căzând pe interviul de evaluare sau de explorare.
a. Ascultarea activă, reflexivă

O bună ascultare este o abilitate fundamentală în investigaţia şi evaluarea situaţiei
persoanei asistate şi a problemelor cu care se confruntă. Această tehnică presupune
receptarea activă a mesajului şi aprofundarea domeniilor investigate. Se recomandă
utilizarea frecventă a afirmaţiilor clientului (care stimulează exprimarea interlocutorului),
în favoarea întrebărilor consilierului (care pot întrerupe sau redirecţiona firul expunerii).
Aspecte practice pentru realizarea ascultării active:

• nu vorbiţi despre propria persoană
• nu schimbaţi frecvent subiectul
• nu daţi sfaturi, nu diagnosticaţi, nu criticaţi, nu blamaţi
• nu pretindeţi că aţi înţeles ce vrea să spună clientul, dacă de fapt nu l-aţi înţeles
• confirmaţi că aţi înţeles
• faceţi-l să audă ceea ce spune (reflectarea)
• repetaţi cuvintele-cheie (afirmarea)
• parafrazaţi ideile principale
• sumarizaţi informaţia
b. Transformarea întrebărilor conclusive în întrebări deschise

Întrebările sunt cele mai importante surse pentru culegerea informaţiilor necesare
procesului de intervenţie. Modul în care se formulează întrebările influenţează obţinerea
unor informaţii relevante sau nu.
Realizând o corelaţie cu tipurile de întrebări, apreciem că întrebările deschise de
tipul: ce?, când?, cum?, care?, unde?, determină răspunsuri ample, provocând la
dialog. Întrebările ipotetice (ce s-ar întâmpla dacă…?, ce ar presupune să…?) şi
întrebările de opinie (ce părere ai despre…?) sunt subcategorii ale întrebărilor deschise
care încurajează exprimarea unor puncte de vedere, a perspectivei beneficiarilor
asupra ariilor investigate.
Întrebările conclusive, specie a întrebărilor de tip închis, sunt cele în care răspunsul
este deja conţinut şi oferit, sub forma unei afirmaţii sau negaţii (întrebări la care clientul
nu poate să răspundă decât prin da sau nu).
203
Aplicaţie: Tipuri de abordări pentru transformarea întrebării conclusive „Consumi
alcool?” în întrebare deschisă
Abordarea I – consilierul informat
(care îi sugerează clientului că este informat cu privire la situaţia acestuia, din alte
surse, ceea ce denotă un interes prealabil pentru această situaţie)
Am observat că ai declarat organelor de urmărire penală că obişnuieşti să bei
De câte ori pe săptămână se întâmplă lucrul acesta?
Cu cine obişnuieşti să bei?
Ce preferi să consumi?
Cât apreciezi că îţi este necesar pentru a te ameţi?
Care a fost cea mai mare cantitate de alcool pe care ai consumat-o?
Când s-a întâmplat?
Cum ai reacţionat?
A afectat acest aspect consumul ulterior?
Abordarea II – consilierul naiv
(care dă de înţeles că nu ştie prea multe despre situaţia clientului sau, chiar dacă ştie,
preferă să cunoască varianta lui)
Ai afirmat că nu obişnuieşti să consumi alcool…
Dacă, ipotetic, ai face lucrul acesta, ce băuturi ai prefera?
De ce cantitate crezi că ai avea nevoie pentru a te ameţi?
Cum ai apreciat această cantitate?
Cum crezi că te-ai comporta dacă te-ai ameţi?
Ai fost vreodată într-o astfel de situaţie?
Poţi să-mi povesteşti mai multe …
Abordarea III – consilierul colateral
(care se arată interesat de comportamentul prietenilor clientului pentru a ajunge de
fapt la comportamentul clientului)
Cum obişnuiţi să vă petreceţi timpul? (dacă unul din răspunsuri este „la bar”, urmaţi
una din abordările de mai sus)
Ce preferaţi mai mult?
Cine hotărăşte ce veţi face?
Care este atitudinea celorlalţi?
Dacă unul din grup propune să mergeţi la bar? (continuaţi abordările I sau II)
c. Tehnici de întreţinere
Atât pentru practica lucrului individual, cât şi a celui de grup cu persoanele care au
săvârşit infracţiuni, se conturează exigenţa metodologică pentru consilierul de
probaţiune de a ţine cont de trei niveluri în demersurile lui de intervievare, pentru a
asigura eficienţa activităţii de investigare: conţinutul, procedura şi climatul. Activitatea de
investigare se poate desfăşura individual sau în grup (grup familiar, grup de prieteni),
motiv pentru care vom face referire la ambele modalităţi de lucru. Este recomandat ca
discuţiile în grup în activitatea de investigare să fie urmate de interviuri individuale
pentru a verifica şi confrunta informaţiile culese.
204
În funcţie de nivelul urmărit, tehnici de întreţinere pot fi: tehnici de animare (cu privire
la conţinutul activităţii de investigare), tehnici de organizare (cu privire la procedura
activităţii de investigare) şi tehnici de facilitare (cu privire la climatul activităţii de
investigare).
Tehnici de animare utilizate la nivelul conţinutului (prin aceste tehnici se

exersează funcţia de clarificare)
Definirea termenilor
Tehnica presupune asigurarea înţelegerii ideilor vehiculate în cadrul interviului, a
cuvintelor noi - susceptibile de a nu fi înţelese sau de a fi interpretate. Iniţiativa de a
exercita această funcţie ar trebui să aparţină în principal persoanei care nu înţelege un
termen folosit în cadrul interviului. Clientul ar putea avea dificultăţi în a înţelege termenii
folosiţi de consilier, iar acesta din urmă are obligaţia de a-şi adapta discursul la nivelul
de pregătire/înţelegere şi dezvoltare intelectuală al persoanei asistate. De asemenea,
se poate întâmpla ca cel care nu înţelege termenii folosiţi de client să fie consilierul,
dacă se utilizează frecvent expresii tip jargon, argou sau specifice unui grup de cartier.
Consilierul SRSS ar putea folosi abordări care să nu-l implice în mod direct, de
exemplu: “Mă întreb dacă înţelegem acelaşi lucru…”, “Ar fi util să explici ce înţelegi tu
prin expresia asta…”.
Feedback permanent (include reflectarea, parafrazarea)
Această funcţie de clarificare constă în prezentarea sau reformularea spuselor
persoanei consiliate pentru a verifica înţelegerea corectă a punctului de vedere
exprimat. Nu există un moment oportun pentru utilizarea acestei tehnici sau o proporţie
adecvată a reformulării pentru a creşte randamentul interviului de investigare. Practica
în domeniu relevă însă că simpla ei utilizare este în măsură să faciliteze consensul
asupra celor discutate.
Ex: Reflectare: „Înţeleg că...”, „Spuneai că...”
Parafrazare: „Cu alte cuvinte...”, „Dacă înţeleg bine...”
Rezumatul sinteză (sumarizarea)
Există două modalităţi de a evalua activitatea derulată. Pe de o parte, rezumarea
unei părţi din discuţia anterioară sau a elementelor-cheie deja discutate, pe de altă
parte, rezumatul sinteză care, spre deosebire de reformulare, vizează elementele ce
privesc atingerea obiectivelor, astfel că necesită o elaborare mai amplă şi implică şi
contribuţia consilierului (consilierul poate utiliza, pentru realizarea rezumatului sinteză
inclusiv concluziile sale din întâlnirile precedente de asistenţă şi consiliere cu acelaşi
client).
Ex: „Aşadar ceea ce am discutat...”, „Înţeleg în final...”, „Ce s-a întâmplat a fost...”
Explicitarea (resemnificarea, parafrazarea)
Explicitarea constă în transformarea unui mesaj concis exprimat într-unul explicit şi, în
acest fel, verificarea faptului dacă a fost înţeleasă semnificaţia exactă a mesajului.
Explicitarea se realizează stabilind o legătură între ceea ce abia s-a exprimat şi ceea ce
s-a afirmat anterior.
Ex: „Spui că vei pleca de la acest loc de muncă, pentru că nu ai satisfacţii, dar deseori
vorbeşti de relaţia bună cu cei de la lucru, eşti mândru de lucrările realizate şi luna
trecută ai fost chiar premiat…”
205
Tehnici de organizare utilizate la nivelul procedurii
În ceea ce priveşte procedura activităţii de investigare, relaţia „consilier-beneficiar”

presupune o serie de interacţiuni şi tehnici de organizare, iar monopolul discuţiei deţinut
de consilier, în defavoarea clientului (în cazul investigării individuale) sau monopolul
discuţiei asupra situaţiei unuia dintre participanţi, în defavoarea celorlalţi (în cazul
lucrului în grup) perturbă activitatea de investigare şi, pe cale de consecinţă, activitatea
de asistare şi consiliere. Raţiunea utilizării unor tehnici de organizare a investigării
rezidă în necesitatea reglării implicării părţilor: tehnicile de organizare completează
tehnicile de animare prezentate anterior:
Acordarea cuvântului
Această tehnică este relativ uşor de descris şi aplicat, atribute care se pot întoarce
împotriva ei, în sensul că riscă să fie tratată cu superficialitate sau chiar neglijată. Ea
constă în simplul fapt de a acorda dreptul la cuvânt clientului (în cazul investigării
individuale) şi fiecărui participant (în cazul investigării realizate în grup) care doreşte să
se exprime. În cazul unei discuţii faţă în faţă, acordarea dreptului la cuvânt se realizează
mutual, fără precizări în acest sens, respectând cursul firesc al dialogului. Specificul
tehnicii în grupurile de promovare a schimbării comportamentale constă în faptul că, în
principiu, toţi membrii grupului îşi vor exprima părerea despre acelaşi aspect sau vor
descrie ce simt despre subiectul discutat. În acest sens pot varia criteriile de participare:
acordarea cuvântului celui care se oferă primul; acordarea cuvântului într-o anumită
ordine, începând de la X; acordarea cuvântului în perechi, X prezentând varianta lui Y şi
invers etc.
Provocarea participării
Procedura constă în provocarea participării/implicării persoanelor care se exprimă mai
greu. Pauzele mari apărute în lucrul de grup constituie bariere în procesul de relaţionare
verbală, iar în cazul unui interviu de investigaţie individual, comunicarea verbală
defectuoasă sărăceşte de conţinut investigaţia. În cazul grupurilor de remediu, tehnica
presupune provocarea răspunsurilor participanţilor evazivi şi a celor lapidari. Arta
animaţiei constă în identificarea momentului în care fiecare membru e dispus mai mult să
intervină şi în găsirea modului de intervenţie care îl va ajuta mai mult în acel moment.
Temperarea participării
Tehnica presupune temperarea persoanelor intervievate care au tendinţa de a
monopoliza discuţia. Ca regulă generală, în măsura în care îi vom arăta persoanei care
este motivul pentru ce se caută temperarea ei, vom avea mai multe şanse să-i obţinem
colaborarea: vom facilita în continuare investigaţia în domeniul vizat, în cazul lucrului
individual, iar în cadrul lucrului în grup, vom oferi posibilitatea tuturor membrilor să-şi
exprime părerea.
Sensibilizarea la timp
Acest procedeu constă în sensibilizarea persoanei intervievate asupra timpului
destinat sarcinilor şi repartizarea timpului pe măsură ce investigaţia progresează. Se
procedează la stabilirea timpului pe care vrem să-l consacrăm întrevederii.
206
Tehnici de facilitare utilizate la nivelul climatului
În vederea asigurării unui climat favorabil evoluţiei investigării, tehnicile de facilitare

îşi dovedesc utilitatea în abordarea dimensiunii socio-emotive a persoanelor implicate.
Exteriorizarea
Conform postulatelor abordării perceptuale, exteriorizarea sentimentelor şi emoţiilor
este de natură să favorizeze interacţiunea. Pentru a facilita analiza comportamentului
delincvent, este nevoie de facilitarea prealabilă a procesului de exteriorizare a
gândurilor şi sentimentelor ce au stat în spatele comportamentului delincvent. Deşi este
greu de admis, datorită imaterialităţii lor, în spatele comportamentului antisocial se află
emoţii negative. Comprimate şi reţinute, aceste emoţii negative devin dureroase şi
potenţează reacţiile negative împotriva celorlalţi (revoltă, frustrare, învinovăţire).
Stimularea exprimării sentimentelor - prin reflectarea acestora, stimularea aserţiunilor de
motivare intrinsecă, empatia reprezintă câteva dintre cele mai importante tehnici de
facilitare, care oferă informaţii consilierului despre lumea interioară a clientului.
Focalizarea
Tehnica este inspirată din teoria schimbării personale care descrie procesul psihologic
ce constă în îndreptarea atenţiei spre lumea emoţiilor şi sentimentelor, astfel încât
semnificaţia a ceea ce este trăit se degajă în câmpul conştiinţei.
Distragerea atenţiei
Tehnica presupune evitarea tensiunilor în cadrul întrevederii şi evitarea unei înfruntări
pe care clientul sau grupul nu ar putea să o integreze. Este posibil să apară astfel de
situaţii tensionate pe fondul unor încercări de preluare a puterii. De asemenea, după un
exerciţiu solicitant, se recomandă destinderea clientului/grupului printr-un joc distractiv,
o glumă, o pauză etc.
Obiectivarea
A patra funcţie de facilitare constă în obiectivarea reacţiilor, ceea ce presupune
eliberarea conţinutului lor de încărcătura socio-emoţională care le însoţeşte. De
exemplu, la o afirmaţie a clientului de genul: “Viaţa mea e distrusă. E o prostie să
susţineţi că am şansa să mi-o refac”, replica consilierului poate avea următoarea formă:
“Am putea reţine că ai o opinie diferită de cea exprimată de mine. Poţi să-mi
împărtăşeşti temerile tale.”
Această structură a abordării (ascultarea activă, transformarea întrebărilor
conclusive în întrebări deschise, tehnicile de întreţinere cu privire la conţinutul,
procedura şi climatul investigării) nu trebuie privită ca un algoritm format din paşi a căror
simplă respectare garantează reuşita activităţii de investigare.
Structura prezentată mai sus este în măsură doar să faciliteze, nu şi să garanteze
atingerea scopului final al activităţii de investigare. Garanţia rezidă nu în tehnici, ci în
modul de aplicare şi integrare a lor în practică, aspect care ţine de procesul de
dezvoltare personală a consilierului de reintegrare socială şi supraveghere. Dezvoltarea
personală este cea care îşi lasă amprenta asupra profesionalismului acestuia, cea care
îi defineşte stilul personal de lucru şi cea care asigură convergenţa tuturor tehnicilor
utilizate spre atingerea scopului final al activităţii de investigare.
207
Interviul Motivaţional – Să ajuţi oamenii să se schimbe
Liz Bramley
Fay Hodgkinson
Introducere
O abordare motivaţională este esenţială pentru a ajuta cu succes persoanele să-şi
schimbe comportamentul. O analiză atentă a studiilor de cercetare axate pe aspectele
de succes în munca desfăşurată cu beneficiarii a demonstrat în mod clar că o serie de
strategii de intervenţie, în principiu cognitive şi de tip comportamental, duc la o reducere
semnificativă a ratei de recidivă. Un aspect central care a ieşit la iveală în ultimii ani se
referă la conceptul de motivare şi la legătura între acesta şi procesele de schimbare a
unui comportament problematic. Nu este neobişnuit pentru consilierii de probaţiune să
se confrunte cu beneficiari care par a fi puţin motivaţi să-şi schimbe comportamentul
infracţional. De asemenea, este cazul unui număr semnificativ de beneficiari care au un
nivel de ambivalenţă ridicat privind realizarea de acţiuni pozitive pentru rezolvarea
problemelor care conduc la şi întreţin comportamentul infracţional.
Întrebarea este cum pot fi ajutaţi beneficiarii care nu par pregătiţi să se schimbe, să-
şi crească nivelul de motivaţie şi astfel să crească probabilitatea reducerii ratei de
recidivă? De asemenea, cum pot consilierii să crească gradul de motivare atunci când
acesta este scăzut sau nesigur?
Înţelegerea pe care o dăm motivaţiei, precum şi abilităţile necesare pentru a lucra în
această manieră s-au dezvoltat lucrând cu persoane dependente de alcool şi droguri.
Motivaţia era văzută în special ca un atribut pe care beneficiarii îl aduceau cu ei în
procesul de tratament. Lipsa motivaţiei era văzută ca o dovadă a dependenţei. Se
credea că era puţin probabil ca beneficiarii care păreau nemotivaţi să beneficieze de pe
urma programului de intervenţie. Aceştia erau supuşi unor metode de lucru bazate pe o
confruntare exagerată care viza înfrângerea comportamentului defensiv şi a tendinţei de
negare a problemelor existente. Consumatorii de droguri erau confruntaţi în mod repetat
cu consecinţele negative ale comportamentului lor, li se spunea fără ocolişuri că abuzul
de substanţe este de neacceptat şi că acesta este cauza problemelor lor. Rezultatul
scontat era ca el să accepte că are o problemă serioasă legată de dependenţă şi că ar
trebui să facă ceva în legătură cu aceasta. Deşi bine intenţionată, o astfel de abordare
este considerată astăzi contraproductivă.
Un aspect-cheie al abordării motivaţionale este recunoaşterea faptului că procesul

confruntării se asociază cu creşterea şi confirmarea rezistenţei la schimbare. Cu cât
cineva este forţat mai tare, cu atât se creează mai multă rezistenţă. Probabilitatea de
a declanşa schimbarea creşte utilizând o abordare nonconfruntaţională/nonconflict,
care să accentueze răspunderea personală şi să recunoască importanţa oferirii de
oportunităţi beneficiarului pentru a-şi explora comportamentul şi consecinţele
acestuia, atât negative, cât şi pozitive.
384
Ce este motivaţia?
Motivaţia pentru schimbare înseamnă mai mult decât respectarea unor reguli,
înseamnă mai mult decât un acord stabilit cu consilierul sau respectarea regulilor pentru
a evita o ameninţare. Un om este cu adevărat motivat să se schimbe dacă este:
• dispus
• capabil
• pregătit
Gradul şi nivelul motivaţiei variază pentru diferite activităţi.
Dispus – Importanţă
Înainte ca o schimbare să poată avea loc, ea trebuie recunoscută ca fiind suficient
de importantă pentru a încerca măcar. O anumită acţiune continuă până în momentul în
care ceva anume ne avertizează că lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie identificată
o discrepanţă sau o inconsecvenţă între acţiunile actuale şi valori, credinţe sau
obiective. Disponibilitatea de a se schimba trebuie să vină din interiorul, din sinea
persoanei şi este în strânsă legătură cu propriile sale obiective şi valori – să nu fie ceva
ce depinde de recompense externe sau pedepse.
Capabil – Încredere
O dată ce am identificat disponibilitatea de a se schimba, trebuie să existe şi
încrederea în schimbare. Este necesar ca atât consilierul, cât şi beneficiarul să fie
încrezători în posibilitatea schimbării. Credinţa beneficiarului că se poate schimba este
un bun prevestitor al schimbării (Miller & Rollnick, 2002). Credinţa consilierului în
potenţialul beneficiarului are, de asemenea, o mare influenţă.
Pregătit – Acum este momentul potrivit
În cele din urmă, trebuie identificat momentul potrivit pentru schimbare. Chiar dacă
importanţa şi încrederea pot fi ridicate, poate nu este momentul potrivit pentru ca
schimbarea să aibă loc. Este esenţial să observăm momentul potrivit şi să acţionăm în
consecinţă. În tabelul de mai jos sunt menţionate exemple despre ce ar putea afirma
oamenii, indicatori ai motivaţiei lor.
Componentele Semne ale unui nivel Nivel ridicat al motivaţiei

motivaţiei scăzut al motivaţiei
Dispus, capabil şi Semne ale rezistenţei Afirmaţii
pregătit automotivante/semne ale
schimbării
Dispus De ce ar trebui să... / Vreau să mă schimb
Importanţă (de ce ?) Ă, dar... fiindcă...
Sunt îngrijorat
Avantajele schimbării sunt...
Capabil Nu pot Pot să fac asta.
Încredere (cum ?) Nu e vina mea Am aceste abilităţi
Ei trebuie să se schimbe, Am făcut-o şi altă dată
nu eu Voi reuşi să fac asta, în
Nu e sub controlul meu aceste situaţii
Pregătit Nu acum Acum e momentul potrivit
(când ?) O s-o fac, la un moment dat Pot să fac primul pas
Am început
385
Gradul de motivaţie variază şi oamenii au adesea sentimente amestecate sau idei
contradictorii despre ceva / cineva (ambivalenţă).
Nepregătit ------------------------------------- Ambivalenţă

----------------------------------------------------Pregătit
Rezistenţă Ambivalenţă Discuţii despre schimbare
Ambivalenţa este normală.

Motivaţia este un proces dinamic.
Ciclul Schimbării
Un model util care ne ajută să înţelegem procesul schimbării a fost oferit de doi
psihologi, James Prochaska şi Carlo DiClemente în 1982. Ei au încercat să înţeleagă
cum şi de ce se schimbă oamenii, fie singuri, fie cu sprijin din afară. Cei doi psihologi au
descris o serie de faze prin care trec persoanele în decursul procesului de schimbare.
Abordarea motivaţională este folosită pentru a-i determina să treacă dintr-o fază în alta.
În cadrul acestei abordări, „motivaţia” poate fi înţeleasă drept starea actuală a unei
persoane sau cât este de pregătită pentru a face schimbarea. Aceasta este o stare
internă care poate fi influenţată de factori externi. Motivul pentru care aceste faze sunt
prezentate ca un cerc (sau o roată) este că această figură reprezintă realitatea, aceea
că în aproape orice proces de schimbare este normal ca persoanele să parcurgă cercul
de mai multe ori înainte de a realiza o schimbare stabilă. Cercetările iniţiale asupra
fumătorilor au demonstrat că aceştia trec prin acest cerc de la 3 până la 7 ori (în medie
de 4 ori) înainte de se a lăsa, în cele din urmă, de fumat. Acest model recunoaşte
recăderea ca fiind un eveniment normal sau o fază normală a schimbării şi sugerează
că ar trebui adoptate, de către consilier, diverse abordări în funcţie de faza în care se
află beneficiarul în procesul schimbării.
În studiile lor au încercat să exploreze natura schimbării comportamentale în raport
cu procesele implicate în promovarea şi menţinerea schimbării. În baza concluziilor din
studiile lor, Prochaska şi DiClemente au propus o serie de faze prin care trec
persoanele în procesul de schimbare a unui comportament problematic. Modelul
denumit „ciclul schimbării” are şase faze:
386
Recadere
Pre-
Mentinere contemplare
Schimbari Contemplare
active
Decizie
Este folosită o abordare motivaţională pentru a-i ajuta pe oameni să avanseze dintr-o
fază în alta. Acest model sugerează consilierului că ar trebui să adapteze diferite
abordări, în funcţie de faza în care se află beneficiarul în procesul schimbării.
Fazele ciclului Ce ar putea Sarcini pentru consilier

spune şi gândi
oamenii în
această fază
Pre-contemplare – „Nu am o Dacă unei persoane aflate în această fază
tribunalul şi consilierul problemă, doar i se spune că are o problemă, va fi mai
cred că beneficiarul că alţii nu sunt degrabă surprinsă decât defensivă.
trebuie să îşi schimbe de acord” Beneficiarul are nevoie să primească
comportamentul, dar informaţii şi feedback despre problemele
beneficiarul nu îl existente şi trebuie să devină conştient că
consideră ca fiind o trebuie să se schimbe.
problemă
Contemplare – „Pe de o parte Odată ce a devenit oarecum conştient de
beneficiarul are îndoieli vreau să mă problema sa, beneficiarul intră într-o stare
privind stilul său de schimb, dar pe ambivalentă, în care se şi gândeşte, dar şi
viaţă, cântăreşte de alta nu vreau” respinge posibilitatea de a se schimba,
elementele pro şi contra oscilând între motive de îngrijorare şi
legate de justificări ale lipsei îngrijorării. Consilierul ar
comportamentul trebui să profite de fiecare ocazie pentru a
infracţional şi se explora această ambivalenţă şi a înclina
gândeşte la posibilitatea balanţa în favoarea schimbării. Aceasta este
de a se schimba faza în care Interviul Motivaţional poate fi cu
atât mai util pentru promovarea schimbării.
387
Decizie – „Vreau să-mi Când balanţa se înclină, beneficiarul va lua
beneficiarul e pregătit schimb decizia de a-şi schimba un anumit
să facă anumite alegeri comportamentul” comportament. Consilierul va auzi mai multe
referitor la ceea ce afirmaţii automotivante şi mai puţine cuvinte
urmează să facă de rezistenţă. Există disponibilitatea pentru
schimbare şi trebuie explorate modalităţi de
depăşire a posibilelor obstacole. Sarcina
consilierului în această fază este să îl sprijine
pe beneficiar cu informaţiile în baza cărora a
luat decizia să se schimbe şi să identifice o
strategie prin care să îşi poată atinge acest
obiectiv. În acest moment, auto-
responsabilitatea este foarte importantă,
precum şi încrederea beneficiarului în propria
abilitate de a se schimba. Astfel, este
esenţial să colaborăm cu beneficiarul pentru
a identifica strategii faţă de care să se simtă
încrezător.
Acţiune – beneficiarul „Am început Beneficiarul a luat decizia clară de a se
face deja paşi spre să...” schimba şi se află în procesul de a
schimbarea activă a întreprinde acţiuni pentru a-şi atinge
comportamentului obiectivele. Adesea, beneficiarii îşi
construiesc propriile strategii de schimbare,
pe care au şanse mai mari să le urmeze.
Asta nu elimină nevoia de intervenţie, ci
subliniază importanţa ca decizia iniţială de a
se schimba să fi fost luată de către
beneficiar.
Menţinere – „Mă schimb” Faza de menţinere se axează pe susţinerea
beneficiarul schimbării în faţa dificultăţilor. Viaţa e plină
colaborează în mod de greutăţi şi evenimente neprevăzute ce ar
constructiv cu putea afecta schimbările pe care oamenii le-
consilierul de au făcut. În acest sens, menţinerea
probaţiune şi cu alte înseamnă prevenirea recăderii. Ar trebui să
persoane pentru a remarcăm că menţinerea schimbării
dezvolta strategii pe comportamentale ar putea necesita abilităţi şi
termen lung pentru a-şi strategii diferite de cele ce au fost necesare
menţine schimbarea pentru a declanşa schimbarea.
Recăderea sau „Am făcut un Recăderea nu e întotdeauna un eşec, ci doar
căderea – beneficiarul pas înapoi, dar o etapă a procesului de învăţare. Unii
a revenit la un anumit nu e totul oameni, descurajaţi de acest simţ al eşecului
model comportamental pierdut” şi ruşinii, pot să recadă în precontemplare;
legat de comiterea de mulţi parcurg apoi ciclul spre contemplare
infracţiuni. Poate fi sau decizie. Este important ca beneficiarul să
vorba de un incident aibă şansa să se gândească la simple
izolat sau de o revenire strategii de salvare şi să îşi facă timp să
mai substanţială. În înveţe din greşeli. Uneori recăderea poate
activitatea motivaţiona- însemna deplasarea pe Ciclul Schimbării
lă sistematică, aceasta până în contemplare, pentru a mai lucra la
este considerată o rezolvarea gândurilor şi sentimentelor
potenţială experienţă de ambivalente referitoare la nevoia de a se
învăţare, şi nu un eşec. schimba.
388
Ce este Interviul Motivaţional (IM)?
William Miller şi Stephen Rollnick, consideraţi creatorii Interviului Motivaţional, l-au
definit drept „un stil de consiliere directiv, centrat pe beneficiar, pentru a-l ajuta să-şi
exploreze şi să-şi rezolve ambivalenţa cu privire la schimbarea comportamentului”.
Examinarea şi rezolvarea ambivalenţei sunt scopul său central, iar consilierul
direcţionează în mod intenţionat discuţia, urmărind acest scop.
Interviul Motivaţional nu este o tehnică sau un set de tehnici de „aplicat”
persoanelor, este mai degrabă un stil interpersonal modelat de o filozofie centrală
potrivit căreia toţi dispunem de un potenţial puternic de a ne schimba. Totuşi există
diverse tehnici de consiliere caracteristice abordării motivaţionale. Astfel, stilul abordării
este unul blând şi pozitiv; nu se caracterizează prin a judeca şi a provoca, dorinţa de
schimbare vine de la persoana în cauză şi nu este impusă de către consilier. Oferă
alternative, şi nu răspunsuri, iar scopul este doar acela de a obţine o dorinţă internă de
schimbare.
Există o serie de prezumţii referitoare la schimbare care sprijină această abordare:
• Cu toţii experimentăm schimbări comportamentale atât în plan personal, cât şi
profesional.
• Modul în care experimentăm schimbarea depinde de propriile circumstanţe, de
starea de spirit şi situaţia la momentul respectiv.
• Astfel, răspunsul nostru la schimbare poate varia în funcţie de situaţie.
• Schimbarea nu are loc întotdeauna rapid.
• Ritmul în care are loc schimbarea este variabil, depinde de situaţie, de
circumstanţele individuale şi de abilitatea de a-i face faţă la momentul respectiv.
• Rezolvarea unor probleme care persistă de mult timp poate însemna un proces
mai lung, care poate fi dificil şi dureros, pentru că orice schimbare presupune o
pierdere.
• Simpla cunoaştere a faptului că o anumită situaţie este dăunătoare nu este
suficientă pentru a motiva schimbarea, iar recăderea este normală.
Principiile Interviului Motivaţional

Principiile IM se bazează pe credinţa că toţi oamenii dispun de un potenţial al
schimbării şi că rolul consilierului este de a elibera acest potenţial folosind procesul
natural de schimbare. Există patru principii esenţiale:
Exprimarea empatiei
Este esenţială abordarea unui stil empatic prin care consilierul de probaţiune
încearcă să înţeleagă exact situaţia beneficiarului, fără a-l judeca, critica sau învinui.
Această abordare transmite mesajul „Ştiu cum te simţi”. De asemenea, permite
consilierului să exploreze suferinţa din jurul comportamentului, precum şi aspectele
plăcute ale acestui comportament. Consilierul adoptă o atitudine de ascultare
respectuoasă - dorinţa de a înţelege şi aprecia perspectiva beneficiarului. Empatia este
în special asociată cu terapia centrată pe client şi a fost încorporată cu succes în multe
alte programe care îi ajută pe oameni să se schimbe. Cercetările au demonstrat că
indiferent de metoda de consiliere, impactul consilierului are legătură cu gradul de
empatie demonstrat.
389
Când cineva se simte înţeles, este mult mai probabil să se deschidă şi să fie receptiv
atunci când este încurajat să îşi analizeze motivele din spatele ambivalenţei.
Evidenţierea discrepanţelor
Cel de-al doilea principiu al IM este de a crea şi amplifica în mintea beneficiarului o
discrepanţă între comportamentul actual şi scopurile mai generale. Acest lucru poate fi
făcut conştientizând care sunt costurile comportamentului prezent. Când un
comportament este perceput a fi în conflict cu scopuri personale importante (de ex.
familie, responsabilităţi, loc de muncă, propria imagine), este mult mai probabil să aibă
loc schimbarea. Consilierul are ca scop sublinierea neconcordanţelor în cele afirmate
(de ex. „comportamentul meu nu afectează pe nimeni...”) şi diminuarea dorinţei de a
continua acest comportament, ajutând cu gentileţe persoana să vadă cum
comportamentul actual o îndepărtează mai degrabă decât să o apropie de scopul său.
Odată ce beneficiarul a înţeles acest lucru, devine mai motivat să facă schimbări.
Scopul abordării motivaţionale este ca oamenii să-şi identifice propriile motive de

schimbare şi nu ca acestea să le fie impuse de consilier. Oamenii sunt în general mai
convinşi de ceea ce se aud pe ei înşişi spunând decât de ceea ce le spun alţii.
Evitarea certurilor/discuţiilor în contradictoriu

Am menţionat că provocarea directă duce la o rezistenţă mai mare. Confruntarea
directă sau un stil prin care judecăm îi fac pe beneficiari şi mai defensivi şi închistaţi în
starea lor. Abordarea motivaţională priveşte rezistenţa ca o parte normală a procesului
de schimbare şi în strânsă legătură cu ambivalenţa faţă de schimbare. Astfel,
argumentele împotriva schimbării nu sunt contestate şi, odată ce au fost epuizate toate
motivele pentru a nu realiza schimbarea, atunci consilierul poate să exploreze motivele
pentru schimbare şi să sublinieze inconsecvenţele.
În mod ironic, încercând să convingă, consilierul cel mai probabil va determina

persoana să rămână aşa cum este. Când comportamentul consilierului nu conduce la
rezistenţă, este mai probabil ca schimbarea să se realizeze.
Sprijinirea răspunderii de sine

Cel de-al patrulea principiu se referă la credinţa persoanei în propria abilitate de a
demara şi a duce la îndeplinire schimbările necesare pe care le-a identificat. Dacă un
om simte că nu este posibilă schimbarea, atunci aceasta devine o perspectivă puţin
probabilă. Prin urmare, consilierul are un rol important în a-l ajuta pe beneficiar să
depăşească barierele impuse de schimbare şi să îşi asume responsabilitatea pentru a
face posibilă schimbarea. Nu există calea corectă de a te schimba şi, dacă o strategie
nu funcţionează, pot fi încercate multe altele, limita fiind doar imaginaţia beneficiarului.
Încrederea consilierului în posibilitatea realizării schimbării este un factor semnificativ

care contribuie la acest proces. Mesajul din partea consilierului este de sprijin, el
trebuie să crească numărul de opţiuni, să-l ajute să identifice alte comportamente
pozitive, DAR este opţiunea fiecărui individ dacă şi cum să se schimbe, şi
responsabilitatea acestor acţiuni este a sa.
390
Modelarea pro-socială este discutată într-un capitol separat, dar vom evidenţia aici
legătura cu motivaţia. Consilierul ar trebui să fie un model pozitiv în generarea
schimbării, prin propriul comportament, oferind încurajare şi sprijin beneficiarului.
Motivaţia şi diversitatea
Abordarea motivaţională este eficientă doar într-un mediu prietenos şi sigur pentru
toată lumea. Asta înseamnă să ţinem cont de diversitate (vezi capitolul Abordarea
diversităţii). Abilităţile motivaţionale pot fi utilizate pentru a identifica diferenţele şi a le
aborda în mod adecvat. Spre exemplu, în stabilirea unei relaţii umane, trebuie să se ţină
seama de sex şi diferenţele culturale privind spaţiul personal acceptabil şi contactul
vizual. Abilitatea esenţială este aceea de a observa reacţia beneficiarului la ceea ce
spune şi face consilierul şi de a reacţiona în concordanţă.
Esenţa abordării motivaţionale este nu de a presupune ce anume motivează o
anumită persoană, ci de a afla asta de la persoana respectivă. Ne aşteptăm ca
persoanele să aibă valori diferite, iar scopul este de a le înţelege şi de a găsi o bază
comună.
Este important să reţinem că unii beneficiari pot întâmpina dificultăţi de citire,
scriere, înţelegere a limbajului complex, de numărare, de realizare a bugetelor şi pot
necesita dezvoltarea de anumite abilităţi sociale pentru a putea relaţiona cu alţii.
Dacă are insuficiente abilităţi de înţelegere, un beneficiar ar putea:
- fi incapabil să înţeleagă până şi cele mai simple instrucţiuni;
- fi incapabil să îşi facă prieteni şi să devină retras;
- fi incapabil de a-şi face înţelese sentimentele;
- fi considerat nepoliticos/neatent;
- fi agresiv, atunci când lucrurile pe care le spun sau pe care cred că le-au auzit
sunt interpretate greşit;
- fi incapabil să se exprime sau să prezinte o opinie;
- fi incapabil de a lua parte la o discuţie;
- interpreta greşit ceea ce i se spune.
Îmbunătăţind aceste abilităţi, oamenii ar putea deveni mai încrezători în abilitatea lor
de a se schimba, ceea ce i-ar face mai dispuşi să se schimbe.
În calitate de consilier de probaţiune, puteţi sprijini beneficiarul evitând folosirea unui
limbaj complex şi verificând că beneficiarul vă înţelege. Desigur, această idee este
valabilă şi pentru comunicarea scrisă.
Înţelegerea comportamentului uman: Abordarea cognitiv-comportamentală

Multe modele de schimbare se bazează pe Teoria învăţării sociale (Bandura) sau pe
Abordarea cognitiv-comportamentală, care susţine şi modelarea pro-socială. Această
abordare subliniază rolul factorilor externi în modelarea şi accentuarea proceselor
cognitive ale individului, de exemplu raţionamentul, rezolvarea problemelor şi învăţarea
prin observaţie, urmărirea modului în care ceilalţi se comportă şi dacă comportamentul
are rezultate pozitive sau negative şi apoi copierea acestuia.
391
Abordarea cognitiv-comportamentală lucrează pe principiul potrivit căruia gândurile,
comportamentul şi sentimentele sunt corelate:
Comportament
CE VEDEM
CEEA CE NU VEDEM
Gânduri Sentimente
1. Comportamentul nostru este determinat de gânduri şi sentimente - modelele

cognitive, emoţionale şi comportamentale (ex.: gânduri, sentimente şi
comportamente) sunt interconectate
2. Oamenii au capacitatea de a prelua controlul asupra propriei vieţi
3. Comportamentul este centrat pe obiective (cu toţii ne comportăm într-un anumit
mod, din anumite motive)
4. Repetăm comportamentele pentru care suntem lăudaţi, dar...
5. Învăţăm comportamente şi tipare de gândire prin observarea altora şi
observarea comportamentelor care sunt lăudate: indivizii nu reacţionează în
mod direct la stimuli externi – sistemul cognitiv (credinţele) mediază între lumea
exterioară şi sinele persoanei.
Astfel, ştim că, dacă vrem să schimbăm comportamentul, trebuie să abordăm

gândurile, sentimentele şi atitudinile care generează acest comportament. Consilierul
joacă un rol integrant în acest proces, ajutându-l pe beneficiar să identifice şi să
exploreze gândurile şi sentimentele din spatele comportamentului pe care doresc să-l
schimbe. De aceea, această abordare este adesea utilizată şi în activitatea de lucru cu
victimele, beneficiarul fiind încurajat să privească situaţia din perspectiva victimei, şi nu
doar din propria perspectivă (vezi capitolul din manual redactat de Cristina Călin şi
Beverly Radcliffe).
Abilităţi de intervievare
Aşa cum am afirmat mai sus, IM nu este o metodă care să fie folosită cu beneficiarii.
IM presupune o serie de abilităţi de intervievare care, dacă sunt folosite cu măiestrie,
pot ajuta beneficiarii să treacă cu succes prin diferite faze ale ciclului schimbării. Aceste
tehnici includ folosirea întrebărilor deschise, ascultarea activă şi reflexivă, sumarizarea,
lauda şi obţinerea de afirmaţii automotivante.
392
Întrebări deschise
La primele întâlniri din cadrul IM, este importantă stabilirea unei atmosfere de
încredere şi acceptare. De asemenea, este importantă obţinerea de informaţii esenţiale
de la beneficiar. Un posibil mod de a începe este folosirea întrebărilor deschise, şi nu a
celor închise, care conduc doar la răspunsuri scurte de tipul da/nu.
Dacă sunt folosite atent, întrebările deschise pot permite explorarea gândurilor,
sentimentelor şi comportamentului persoanei în cauză, luarea în discuţie a motivele
pro şi contra schimbare şi îi permit consilierului să-l înţeleagă pe beneficiar şi să
demonstreze empatie.
Consilierul trebuie să fie conştient că succesiunea întrebare/răspuns poate fi simţită

ca un interogatoriu şi prea multe întrebări pot crea o stare de disconfort. De aceea, este
important ca intervievatorul să ştie când să se oprească. Miller şi Rollnick sugerează
folosirea succesivă a maximum trei întrebări deschise şi folosirea reflectării şi a
sumarizării intercalate cu aceste întrebări, ceea ce conduce la un stil de intervievare mai
blând şi mai puţin conflictual.
Exemple de întrebări deschise pot fi „Ce îţi place la jocurile de noroc?”, „De ce crezi
că este important să faci o schimbare?”, „Spune-mi cum era când toate îţi mergeau
bine…” Răspunsurile la cele mai bune întrebări deschise sunt informaţii pe care altfel nu
le-ai fi putut ghici, aceste întrebări sunt esenţiale pentru a descoperi lumea
beneficiarului.
Miller şi Rollnick afirmă că întrebări evocative cheie, folosite împreună cu ascultarea
reflexivă, pot ajuta la obţinerea unor afirmaţii automotivante.
- Întrebările ce reflectă recunoaşterea problemei includ: „Care sunt problemele pe
care ţi le cauzează alcoolul?”, „Care este cea mai mare problemă a ta?”, „Ce ai dori
diferit la viaţa ta?”
- Întrebările ce reflectă îngrijorare sunt următoarele: „Care sunt dezavantajele
băuturii?”, „Ce te deranjează la ….?”
- Întrebările ce reflectă intenţia de a se schimba includ: „Ce te face să crezi că este
important să te schimbi?”, „Care sunt lucrurile bune legate de schimbare?“, „Când ai
mai experimentat schimbarea în trecut?”
- Întrebările ce reflectă optimismul includ: „Ce îl face pe partenerul tău să creadă că
poţi reuşi?”, „Pe o scară de la 1 la 10, cât de încrezător eşti?”
Ascultarea activă
Ascultarea este o abilitate pe care cu toţii credem că o stăpânim, dar de fapt puţini
dintre noi ascultă aşa cum trebuie, pentru că în realitate trebuie să răspundem unor
cerinţe presante şi există elemente care ne distrag atenţia. Ascultarea activă include
limbajul corpului, contact vizual, gesturile pe care le facem şi este un proces în dublu
sens: receptarea şi transmiterea de semnale către cealaltă persoană, care să arate că îi
acordăm acelei persoane întreaga noastră atenţie. Este o activitate care implică patru
niveluri: folosirea corpului, a minţii, a inimii şi a spiritului.
Ascultarea activă este deosebit de importantă când începem să lucrăm cu cineva

pentru a obţine o evaluare exactă şi a stabili o legătură cu respectiva persoană.
Ascultarea activă înseamnă respect, sunt folosite întrebări deschise şi închise pentru
a indica interesul şi a oglindi nu numai cuvintele beneficiarului, dar şi alte aspecte
observate, de exemplu „...pari a fi un pic nefericit...”.
393
Ascultarea reflexivă
Această abilitate este, poate, cea mai provocatoare din cadrul Interviului
Motivaţional. Ascultarea reflexivă nu înseamnă doar oglindirea cuvintelor pronunţate de
persoana din faţa noastră, dar şi a ceea ce credem noi că a spus. Ascultarea reflexivă
are scopul de a verifica dacă am înţeles corect şi îi dă posibilitatea beneficiarului de a
corecta eventualele neînţelegeri, dovedind astfel o empatie mai mare.
O oglindire corectă a celor spuse permite beneficiarului să-şi exploreze ambivalenţa,
întrucât reflectăm în discursul nostru discrepanţele din discursul lui. Acest instrument
este deosebit de puternic atunci când folosim propriile lui cuvinte pentru a reflecta cele
spuse de el, pentru că astfel este mult mai greu pentru beneficiar să nege că ar fi spus
el acele lucruri.
Reflectarea poate fi folosită pentru a contura interviul prin ceea ce alegi să reflectezi
din discursul beneficiarului şi stilul în care faci acest lucru. De exemplu, poţi alege să
oglindeşti doar cuvintele („ţi-a plăcut acel moment din viaţa ta”) sau poţi oglindi emoţiile
(„observ că acest lucru te supără”) sau sensul cuvintelor („te simţi rănit de asta”) sau un
gest nonverbal („văd că eşti afectat, este evident că acest lucru te supără”).
Utilizarea ascultării active permite beneficiarului să se simtă înţeles şi, prin urmare,
mai dispus să se implice în relaţia cu consilierul.
Sumarizarea
Afirmaţiile de sumarizare sunt liantul materialului în discuţie. Pot fi folosite pentru a
atrage atenţia asupra unor aspecte şi pentru a dirija interviul. Sumarizarea acordă şansa
unor clarificări şi astfel ne asigurăm că persoana din faţa noastră chiar asta doreşte să
transmită. Prin sumarizarea argumentelor pro şi contra unui anumit comportament se
poate schimba balanţa motivaţională şi se pot obţine declaraţii automotivaţionale, de
exemplu: „Pe de o parte eşti îngrijorat că bei mai mult decât este bine pentru tine şi
crezi că asta a condus la câteva din condamnările din trecut. Eşti foarte îngrijorat că
dacă continui cu acest comportament vei ajunge la închisoare. Pe de o parte, nu ştii
dacă bei mai mult decât alte persoane pe care le cunoşti şi nu crezi că eşti alcoolic. Se
pare că pendulezi între două puncte şi nu ştii ce să faci. Această stare poate crea
confuzie câteodată.”
Sumarizarea, împreună cu reflectarea/oglindirea, este o modalitate utilă de a separa

calupul de întrebări adresate beneficiarului şi de a conduce la un stil de intervievare
mai blând şi mai puţin conflictual.
Lauda
Am subliniat deja că este important ca intervievatorul să creadă că oamenii se pot
schimba şi lauda este un mod de a confirma acest lucru. Prin laudă se transmite sprijin,
respect şi încurajare. Este exact opusul unei atitudini critice/de judecător şi a umilirii
persoanei. În momentul în care persoanele nu se simt judecate/criticate, se relaxează şi
sunt mai dispuse să dezvăluie informaţii şi aspecte mai puţine pozitive despre ei. Lauda
este modalitatea prin care recunoşti părţile bune din viaţa cuiva, de exemplu: „Ai realizat
multe ajungând în acest punct ...”. Sunt multe studii care sprijină opinia potrivit căreia
oamenii sunt mai predispuşi să se schimbe dacă le este recompensat comportamentul.
Mulţi beneficiari s-au confruntat foarte mult cu un feedback negativ pe parcursul vieţii şi
nu se poate subestima importanţa unui feedback prosocial pozitiv.
„Feedback-ul este un dar.”
394
Afirmaţii automotivante
Când oamenii încep să îşi dea singuri seama de inconsecvenţele între ceea ce fac
şi ceea ce îşi doresc cu adevărat, acest lucru îi poate motiva să se schimbe. Abilitatea
constă în a pleca de la o afirmaţie şi a construi plecând de la acel punct fără ca
persoana să se simtă presată să acţioneze înainte de a se simţi pregătită. Am subliniat
deja că, dacă cineva se simte forţat să se schimbe, se poate obţine efectul opus şi acest
lucru poate duce la rezistenţă. Recunoaşterea problemei este primul pas şi din acest
punct se poate începe construcţia. Abilitatea constă în obţinerea declaraţiilor
automotivante care duc la angajament şi încredere în posibilitatea de a schimba
comportamentul. Există dovezi potrivit cărora cu cât se foloseşte mai mult un limbaj care
implică asumarea unui angajament, cu atât este mai dispusă persoana să se schimbe.
Optimismul consilierului că schimbarea este posibilă îl încurajează pe beneficiar să
analizeze succesele anterioare şi să fie optimist că este posibilă schimbarea şi de data
asta. Afirmaţiile automotivante recunosc implicit caracterul negativ al comportamentului
actual şi sprijină procesul schimbării.
Balanţa motivaţională
Una din trăsăturile IM este că beneficiarul este încurajat să vorbească despre părţile
pozitive şi negative ale comportamentului său actual. I se poate solicita beneficiarului să
descrie care sunt avantajele acestui comportament. Acest lucru este de regulă o
introducere înainte de analizarea celeilalte feţe a monedei – dezavantajele. Avantajul
acestei discuţii este că oamenii încep să vorbească şi să se simtă confortabil, iar
ambelor părţi ale problemei ambivalente pot fi clarificate. Poate fi constructivă
desenarea pe hârtie a unei balanţe decizionale, iar beneficiarul să treacă argumentele
pro şi contra referitoare la un anumit comportament. Adesea doar discutarea părţilor
negative poate duce la afirmaţii automotivante de schimbare a comportamentului.
Avantajele schimbării Costurile schimbării

Costurile dacă nu mă schimb Avantajele dacă nu mă schimb
Capcane de evitat
IM s-a dovedit a fi un stil de consiliere extrem de valoros, dar consilierii trebuie să fie
capabili să recunoască diferitele tipuri de contramotivaţie cu care se pot confrunta, cum
ar fi rezistenţa, comportamentul defensiv şi cearta; ei trebuie să dispună de abilităţile
necesare să le abordeze în mod eficient. Poate că s-a mers prea repede în punerea în
practică a planurilor de schimbare fără a se verifica mai întâi gradul de pregătire al
beneficiarului. Dacă aşa stau lucrurile, consilierul a căzut într-o capcană şi îl poate
determina pe beneficiar să se certe, să-l întrerupă, să nege existenţa problemei sau să-l
ignore. Toate acestea sunt semne că beneficiarul nu se simte ascultat, respectat sau
luat în serios sau poate că pur şi simplu beneficiarul nu este încă pregătit să pună în
aplicare ceea ce consideră consilierul că este o schimbare evidentă şi necesară de
395
comportament. Când se foloseşte IM şi atunci când consilierul observă contramotivarea,
acesta trebuie să încerce să evite anumite capcane.
Capcana întrebare-răspuns
În cazul acestei capcane, dialogul urmează tiparul întrebărilor urmate de răspunsuri.
Sunt folosite întrebări închise în loc de cele deschise, ceea ce conduce la pasivitate din
partea beneficiarului şi la închiderea căilor de acces către un nivel mai profund de
experienţă. După cum am observat deja, întrebările scurte şi răspunsurile succinte nu
duc la nimic bun, nu îi permit aproape deloc beneficiarului să-şi exploreze ambivalenţa
sau nu permit aprofundarea relaţiei dintre consilier şi beneficiar.
Capcana confruntării/negării
Când ne confruntăm cu contramotivaţia, este foarte uşor să cădem în capcana
confruntării/negării; când beneficiarul nu este încă pregătit să se schimbe, la orice
argument al consilierului el aduce un contraargument. Totul începe când consilierul (mai
degrabă decât beneficiarul) identifică o anumită problemă şi apoi încearcă să-l convingă
pe beneficiar că trebuie să facă ceva în legătură cu acea problemă. IM încurajează
ideea ca beneficiarul să spună cu voce tare motivele pentru schimbare, în loc ca
intervievatorul să se angajeze în încercări zadarnice pentru a-l convinge să se schimbe.
Dacă nu-i laşi beneficiarului nici o altă şansă decât aceea de a se certa, atunci asta se
va întâmpla.
Capcana expertului
În acest caz, consilierul cade în capcana în care lasă impresia că el are toate
răspunsurile şi îi dă indicaţii beneficiarului fără să-i permită acestuia să-şi stabilească
propriile scopuri. Problema aici este că beneficiarul poate accepta pasiv sugestiile
consilierului şi se poate angaja doar cu jumătate de gură să-şi schimbe
comportamentul. De asemenea, atitudinea consilierului poate produce rezistenţă acolo
unde înainte nu exista rezistenţă. Un consilier care aplică principiile IM va oferi în
schimb sfaturi, dar va face lucrul acesta numai dacă observă că beneficiarul este
motivat şi doar la cererea beneficiarului sau dacă observă că beneficiarul este în pericol
dacă nu i se dau sfaturi.
Capcana etichetării
Capcana etichetării este o problemă specială în domeniul dependenţei, dar are
implicaţii şi în activitatea serviciilor de probaţiune când sunt folosite anumite cuvinte,
cum ar fi „puşcăriaş” sau altele echivalente. Această capcană apare atunci când un
consilier, în încercarea de a determina pe beneficiar să-şi privească cu realism situaţia,
încearcă să-l convingă că este „alcoolic” sau „dependent de droguri”. Aceste etichete
poartă cu ele un stigmat şi de aceea fac să crească rezistenţa la schimbare, în loc să
încurajeze schimbarea. Abordarea motivaţională evită etichetarea şi consideră că
problemele pot fi complet explorate fără nevoia de etichetare.
Capcana învinovăţirii
Mulţi beneficiari îi învinovăţesc pe alţii pentru problemele lor şi consilierii se pot simţi
obligaţi să le arate cum ei sunt de fapt responsabili pentru situaţia în care se află.
Învinuirea nu este relevantă. Miller şi Rollnick sugerează aplicarea unei politici gen
„lipsa de vină”, pentru că importantă nu este învinovăţirea, ci ce putem face acum
pentru a remedia situaţia. Dacă apare în discuţie ideea de vină, reformulaţi astfel: „…în
acest moment nu mă interesează cine este vinovat, ci mă interesează să ştiu ce
probleme sunt şi cum poţi să le faci faţă …”
396
Capcana concentrării premature pe o anumită problemă
Se întâmplă când consilierul şi beneficiarul doresc să se concentreze pe teme
diferite, de exemplu când consilierul doreşte să discute despre comportamentul
infracţional, dar beneficiarul doreşte să discute o gamă mai largă de aspecte. Este bine
să-i permiteţi beneficiarului să abordeze tema pe care o doreşte. Interviul poate fi mai
apoi uşor redirecţionat folosind reflectarea şi sumarizarea.
Tehnici de ajutor
Când se lucrează cu contramotivarea, este important de reţinut că, atunci când
simţiţi că persoana din faţa dvs. opune rezistenţă sau începe să fie certăreaţă, nu este
neapărat vina acesteia. Consilierul îşi poate schimba comportamentul pentru a obţine
un răspuns diferit. Se poate ca intervievatorul să meargă prea rapid, să dea sfaturi într-
un moment nepotrivit înainte ca beneficiarul să fie dispus să le primească sau poate că
beneficiarul se simte pur şi simplu judecat. De aceea, consilierul trebuie să-şi
amintească să schimbe strategia în funcţie de rezistenţa pe care o întâmpină şi să
reformuleze afirmaţiile pentru a da un nou impuls discuţiei. Amintiţi-vă întotdeauna că
puteţi reduce nivelul de rezistenţă schimbând subiectul şi direcţionând discuţia spre
opţiuni şi scopuri sau îi amintindu-i beneficiarului că opţiunea de a se schimba este a lui.
Multe din abordările de succes în activitatea cu beneficiarii implică angajarea

acestora în rezolvarea problemei.
Ei trebuie să înveţe să fie independenţi în momentul în care încetează colaborarea

cu Serviciul de probaţiune . De aceea, este utilă identificarea punctelor forte (le avem cu
toţii!!!) şi a punctelor de sprijin, precum şi o atitudine optimistă în privinţa a ceea ce se
doreşte a se realiza. Totuşi, toţi trebuie să recunoaştem că recăderea este o fază
inevitabilă a schimbării, însă trebuie să o recunoaştem şi să lucrăm cu ea. În ultimă
instanţă, dacă intervievatorul este în impas şi nu mai ştie ce să spună, poate fi utilă
folosirea exerciţiilor cu creionul pe hârtie pentru a cere beneficiarului să-şi prezinte viaţa,
să analizeze efectele infracţiunilor lui asupra celorlalţi, să deseneze balanţa
motivaţională, să scoată la iveală declaraţii automotivante şi să elaboreze planuri de
acţiune pentru schimbare.
Motivaţia: rolul organizaţiei

Cea mai mare parte a acestui capitol s-a referit la modalităţi de creştere a motivaţiei
de a se schimba. Este important să ne amintim că experienţa beneficiarului cu
probaţiunea şi consilierii îi va influenţa în fiecare moment motivaţia. Dacă oamenii sunt
întâmpinaţi într-un mod adecvat atunci când sosesc la Serviciul de probaţiune, dacă nu
sunt lăsaţi să aştepte mai mult decât ar fi rezonabil, dacă toţi angajaţii se comportă cu ei
într-un mod agreabil şi respectuos şi, în general, dacă Serviciul de probaţiune îi tratează
cu respect, atunci toate acestea vor duce la creşterea motivaţiei beneficiarilor. În acelaşi
timp, lipsa de respect îi face pe oameni să nu fie dispuşi să respecte regulile, ceea ce
poate fi foarte descurajant.
IM şi alte tehnici sunt foarte valoroase în timpul anumitor sesiuni de lucru, dar
prezentarea generală a Serviciului de probaţiune şi caracterul instituţiei influenţează
în permanenţă motivaţia beneficiarilor.
397
Beneficiarul involuntar şi cum se poate menţine motivaţia în general
Am discutat în acest capitol de motivarea persoanelor pentru a se schimba, şi acest
lucru se poate realiza mult mai uşor dacă beneficiarul s-a oferit din proprie iniţiativă să
participe la întâlniri. Acest lucru demonstrează cel puţin un grad de disponibilitate pentru
analizarea unei anumite probleme. În activitatea de probaţiune, mulţi beneficiari vin la
Serviciul de probaţiune pentru că există o decizie a instanţei care le cere acest lucru. Ei
pot intra la şedinţele de consiliere simţindu-se furioşi, plin de resentimente şi fără dorinţa
de a discuta aspecte personale cu funcţionarii serviciului. În loc să priviţi aceste lucruri
ca pe o barieră în calea folosirii IM, tocmai acesta este motivul pentru care IM se poate
dovedi un instrument eficient. Chiar dacă beneficiarul nu a avut posibilitatea de a alege
să participe la şedinţele de consiliere, el are posibilitatea de a alege cu privire la ceea ce
discutaţi; unul dintre elementele-cheie ale IM este că beneficiarul este liber să facă ceea
ce doreşte, deşi va trebui să suporte consecinţele actelor sale. Este important să se
pună accent pe controlul personal asupra subiectelor discutate, aşa cum este, de
asemenea, importantă stabilirea rolului şi a responsabilităţilor consilierului. Acest lucru
poate fi văzut şi ca un contract între consilier şi beneficiar privind rezultatele dorite şi
natura relaţiei dintre cei doi. Studiile au arătat faptul că, dacă există un acord clar cu
privire la cât de departe se poate merge, roluri, aşteptări şi rezultate, creşte
probabilitatea finalizării cu succes a ordinului de supraveghere impus de instanţă.
Autoritatea este mai bine acceptată ca fiind legitimă şi gradul de angajare pentru
implementarea schimbării creşte.
Dacă beneficiarul se simte implicat în realizarea planului de intervenţie, dacă nu
toate obiectivele sunt stabilite de consilierul de probaţiune şi dacă relaţia dintre consilier
şi beneficiar se bazează pe încredere şi respect, este mult mai mare probabilitatea ca
motivaţia să fie menţinută pe toată durata supravegherii şi ca schimbarea să se
realizeze cu succes. Consilierul de probaţiune este un model pozitiv şi prosocial, care
crede în schimbare şi în abilitatea beneficiarului de a-şi contura un viitor pozitiv. Pentru
ca această abordare să poată fi susţinută de către consilieri, este important ca
organizaţia în care aceştia lucrează să fie şi ea una pozitivă şi pro-socială, cu o viziune
atât pentru angajaţi, cât şi pentru beneficiarii serviciilor oferite. Fiecare are rolul său,
indiferent cât de neînsemnat ar părea, în conturarea viitorului beneficiarului.
BIBLIOGRAFIE
Interviul Motivaţional, pregătirea persoanelor pentru schimbarea comportamentului adictiv -
William Miller & Stephen Rollnick (1991).
Interviul Motivaţional, pregătirea persoanelor pentru schimbare - William Miller & Stephen Rollnick
(2002).
Trusă de unelte pentru abilităţi motivaţionale: încurajarea şi sprijinirea persoanelor pentru a se
schimba – Catherine Fuller & Phil Taylor (2008).
Lucrul cu clienţi involuntari - Chris Trotter (1999).
398
Modelarea pro-socială
John Teasdale
Scopul acestui capitol
• Clarificarea în teorie şi în practică a ceea ce înseamnă modelarea pro-socială

• Stabilirea implicaţiilor şi a modalităţii de aplicare în practică
• Identificarea abilităţilor necesare pentru a fi eficientă
Profesorul meu favorit

Când am început şcoala, la 4 ani, profesoara mea favorită era dra Laurent. Ştiai de
la început la ce trebuie să te aştepţi de la dra Laurent pentru că explica foarte clar ceea
ce aşteaptă ea de la tine. Acest lucru m-a ajutat foarte mult atunci când am început
şcoala, când învăţam cum trebuie să mă comport într-un mediu nou pentru mine. Dra
Laurent a precizat, încă de la început, în ce limite ne încadrăm în privinţa
comportamentului şcolar, mai ales în clasa sa, şi ceea ce aveai şi ce nu aveai voie să
faci. Dra Laurent avea reguli pe care trebuia să le urmezi; dacă nu le respectai, trebuia
să te aştepţi la urmări.
Dra Laurent era destul de dură, dar întotdeauna corectă: dacă spunea că urma să
facă ceva, o făcea. Avea reguli normale, echilibrate, realiste, care puteau fi impuse - nu
prea multe şi nici prea puţine. Ea era cea care mă ajuta cel mai mult la citire şi la
scriere. Ea a făcut ca învăţătura să fie distractivă şi interesantă; era foarte bună la
descrierea şi explicarea lucrurilor şi spunea foarte clar ceea ce dorea de la tine.
Abilitatea de a descrie, explica şi demonstra, îmbinată cu cea de a stabili foarte clar
care sunt limitele într-o relaţie, a făcut ca dra Laurent să fie o profesoară foarte bună.
În şcoala generală, dra Andrews era una dintre profesoarele mele favorite – cred că
era favorita tuturor. Dra Andrews zâmbea mereu; nu ţipa niciodată, era prietenoasă şi
caldă. Dra Andrews îţi dădea întotdeauna impresia că era interesată de ceea ce făceai,
de cum progresai; simţeai că drei Andrews chiar îi păsa de tine şi făcea tot ce putea ca
să te încurajeze. Tuturor le plăcea de dra Andrews, iar dânsei îi plăcea de noi toţi. Era
una dintre cele mai respectate profesoare din şcoală, toţi o ascultau şi încercau să facă
ceea ce ea le cerea.
Apoi, când am împlinit 14 ani, a apărut dl Tyson de la desen tehnic. Dl Tyson era
înalt şi chipeş. Era foarte sigur pe el, dar fără a fi arogant, relaxat şi calm, fără a fi
indiferent, la modă şi la zi, fără a te face să te simţi inferior. Atunci când dl Tyson
spunea să ai grijă cum desenezi, aveam mare grijă cum desenam, iar când îmi spunea
să nu apăs prea tare creionul, nu apăsam prea tare. Adesea îl priveam şi mă gândeam
că aş fi vrut să fiu exact ca dânsul când mă voi face mare.
399
Aceasta este experienţa pe care am avut-o cu profesorii din şcoală, cei care m-au
influenţat şi mi-au modelat gândirea şi comportamentul, iar metodele folosite de ei
pentru a realiza aceasta descriu ceea ce înseamnă modelarea pro-socială.
Care au fost profesorii tăi favoriţi şi de ce? De ce ţi-au plăcut? Care dintre calităţile lor
te-au influenţat şi pe tine?
Ce înseamnă modelarea pro-socială

Gândindu-mă la acei profesori şi la alţii care au avut un impact constructiv şi pozitiv
asupra vieţii mele, este important să observăm faptul că ceea ce contează în primul
rând este felul în care relaţionează unii faţă de alţii; interacţiunea noastră cu ei,
abordarea, stilul sau abilitatea de a ne angaja şi de a participa în relaţii cu indivizi şi
grupuri se regăsesc adesea în centrul succesului şi eficienţei noastre. Studiul lui Chris
Trotter evidenţiază faptul că succesul modelării pro-sociale depinde în parte de aceste
calităţi. Felul în care lucrăm cu infractorii şi în care colaborăm determină abilitatea de a
putea face intervenţii pozitive, care vor genera la rândul lor schimbări pozitive.
Ceea ce nu este modelarea pro-socială

Trotter subliniează faptul că aceasta nu este o soluţie simplă, aplicabilă. Nu există
baghete magice care să schimbe peste noapte felul de a fi al oamenilor. Obţinerea unei
schimbări pozitive nu este un proces uşor sau direct, adesea implică obstacole şi multă
perseverenţă (vezi capitolul referitor la Tehnici motivaţionale). Modelarea pro-socială nu
este o concepţie nouă: oamenii au folosit cu multe generaţii în urmă aceste abilităţi
pentru a implementa acest model. Noi ştim aceasta pentru că am trecut prin aşa ceva,
nu numai la şcoală cu profesorii, dar şi acasă, în viaţa şi relaţiile noastre. Implementarea
acestei abordări nu este dificilă, dar necesită un efort susţinut în timp. Modelarea pro-
socială nu este o „opţiune simplă – un mod de a permite oamenilor să facă ceea ce
doresc fără a stabili limite”.
Ingredientele principale pentru a avea o reuşită

Există trei ingrediente principale pentru o abordare reuşită:
1. abilitatea de a dezvolta relaţii de înaltă calitate,
2. abilitatea de a acţiona ca model şi de a demonstra prin acţiunile şi
comportamentul propriu ce fel de comportament aştepţi de la alţii,
3. abilitatea de a reafirma comportamentul aşteptat şi de a descuraja celelalte
tipuri de comportamente care trebuie schimbate.
1.Relaţii de înaltă calitate

Ce înseamnă o relaţie de înaltă calitate şi care sunt aspectele principale? Dacă vă
gândiţi la relaţiile pe care le aveţi cu alţii, atât în viaţa personală. cât şi în cea de la
serviciu, începeţi să vă daţi seama că relaţiile cele mai bune cuprind o serie de aspecte
obişnuite, care sunt de fapt cheia unei relaţii de succes. În privinţa teoriei modelării pro-
sociale, un aspect foarte important îl reprezintă abilitatea de a înţelege care sunt
limitele unei relaţii, unde încep şi unde se termină. Parametrii unei relaţii, regulile şi
limitele sunt toţi factori foarte importanţi.
400
Dacă vă gândiţi la alte aspecte, probabil că o să întocmiţi o listă care ar cuprinde
următoarele:
I. Un stil deschis, cald, flexibil, înţelegător şi entuziast;
II. Abilitatea de a permite altora să exprime ceea ce simt şi părerile proprii, precum
şi împărtăşirea experienţei lor fără a se simţi ameninţaţi sau preocupaţi de faptul
că nu sunt ascultaţi sau luaţi în seamă;
III. Nevoia de a-i simpatiza pe cei cu care lucrezi sau cel puţin de a avea o
consideraţie pentru ei;
IV. Abilitatea de a folosi umorul la timpul potrivit este de asemenea crucială pentru a
avea succes. Trebuie să fim conştienţi de faptul că umorul ne poate ajuta uneori
să facem faţă unor situaţii foarte dificile şi ameninţătoare. Umorul folosit la timpul
potrivit, cu abilitate, poate diminua şi dispersa adesea unele dintre cele mai
volatile şi delicate situaţii;
V. Relaţiile de înaltă calitate depind în mare parte, pentru a avea succes, de un
contact frecvent sau periodic: nu putem să întreţinem nişte relaţii de înaltă calitate
cu persoanele cu care nu avem suficient contact;
VI. În final, probabil lucrul cel mai important, este acela că orice relaţie de înaltă
calitate există numai atunci când înţelegem reciproc cum trebuie să ne încadrăm
în limitele relaţiei respective.
În privinţa simpatizării şi consideraţiei, despre importanţa acestor aspecte atunci

când intrăm într-o relaţie, Graham Smith, inspector-şef al Probaţiunii din Anglia şi Ţara
Galilor, a spus odată:
“Munca faţă în faţă cu oamenii, care este de fapt esenţa activităţii noastre cu
infractorii, depinde foarte mult, pentru a fi eficientă şi a avea succes, de relaţia pe care o
are funcţionarul cu infractorul. Studiile au arătat că, acolo unde a existat o consideraţie
între infractor şi funcţionarul respectiv, numărul recidivelor a scăzut. Într-o serie de alte
studii a reieşit faptul că acolo unde există o consideraţie reciprocă, şi nu aversiune unul
faţă de celălalt, a existat o reducere cu 40% a numărului de recidive. Este interesant de
constatat faptul că a plăcea/a nu plăcea pe cel cu care lucrezi era un aspect care ţinea
mai degrabă de funcţionarul respectiv decât de infractor.” (Graham Smith, Oslo, 1994)
2. Dezvoltarea abilităţilor pentru a putea deveni un model de urmat pentru ceilalţi
Care sunt calităţile unui model bun? Cum poţi să devii un model bun de urmat?
Înainte de a intra în detalii legate de model, trebuie să definim ce înseamnă

termenul model în acest context. Trotter menţionează existenţa mai multor tipuri de
modele:
• Primul tip, în general nerealizabil, este „modelul suprem” - în sport sau în celebrităţi
care apar în presă, eroi, personaje fictive, pozitive, care fac numai bine, dar care nu
pot fi egalate vreodată de noi
• Al doilea tip este un model realist, realizabil – oameni cu care ne putem relaţiona în
viaţa de zi cu zi; oameni care s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi noi, care s-
au realizat şi au avut relaţii de succes; sunt oameni care sunt capabili să se bucure
de un stil de viaţă care nu implică un comportament infracţional sau antisocial şi
care au satisfacţii şi împliniri.
401
În cadrul modelării pro-sociale, noi trebuie să aspiram la acest al doilea tip de
model. Cele mai bune modele de urmat sunt cele precum profesoara mea, dra Laurent,
care pot da explicaţii concrete şi reale, care ştiu să povestească şi să descrie foarte
bine, care ştiu să folosească limbajul astfel încât să transmită foarte bine ceea ce
trebuie să facem sau să înţelegem.
Cele mai bune modele pun accentul şi pe aspectele şi motivaţiile pozitive, iar
adesea folosesc gratificări.
Ei ştiu să empatizeze şi să îşi dea seama că oamenilor le este teamă de autorităţi şi
le lipseşte încrederea în organizaţii - mai ales în cele care se pot folosi de puterea pe
care o deţin. Ceea ce spunem şi ceea ce facem vor fi baza obţinerii eficienţei: felul în
care ne comportăm şi lucrurile pe care le spunem sunt cheia succesului.
Cele mai bune modele sunt oameni punctuali şi de încredere, corecţi şi deschişi.
Aceştia sunt capabili să respecte sentimentele celorlalţi şi au o consideraţie faţă de cei
cu care lucrează, nu numai faţă de colegi, dar şi faţă de infractorii cu care
interacţionează. Modelele bune de urmat îşi dau seama că oamenii au uneori puncte de
vedere diferite, prin urmare, ei le vor lua în considerare şi vor încerca să le înţeleagă.
Aceştia vor fi întotdeauna pregătiţi să interpreteze motivele şi comportamentul altora în
mod pozitiv până când au dovezi contrare. Ei nu vor aproba niciodată comportamentul
infracţional sau antisocial şi îşi vor exprima întotdeauna părerile negative faţă de
efectele unui astfel de comportament. Modelele bune de urmat vor promova
întotdeauna imagini pozitive legate de atitudini sociale constructive, relaţii bune de
familie şi importanţa prietenilor şi a partenerilor care nu sunt certaţi cu legea.
Prin urmare, cele mai eficiente modele sunt cele care reuşesc să ne demonstreze
concret şi real comportamentul pe care ar trebui să-l urmeze ceilalţi. Ei sunt capabili
să se facă înţeleşi şi să fie interpretaţi întocmai. Ei îi vor gratifica şi îi vor motiva pe
oameni atunci când aceştia vor face ceea ce li se cere şi nu îi vor critica atunci când
lucrurile nu merg bine. Ei vor avea în vedere faptul că ne temem de schimbări şi că
nu avem încredere în indivizii şi organizaţiile care îşi etalează puterea şi care
încearcă să ne influenţeze.
În final, ei recunosc faptul că nici unul dintre noi nu este perfect: toţi suntem modele
care încercăm să reuşim. Ei vorbesc deschis despre anumite probleme pe care le-ar
avea, care adesea sunt similare cu dificultăţile prin care trec infractorii. Schimbarea are
loc în timp; toţi facem greşeli; cu alte cuvinte, toţi suntem oameni şi facem parte din
umanitatea care include şi succese, şi eşecuri, bucurie şi tristeţe, durere şi plăcere.
3. Susţinerea eficientă
Susţinerea, încurajarea şi motivarea comportamentelor pe care dorim să le obţinem se
poate face mai uşor dacă reuşim să acţionăm şi să răspundem imediat
comportamentelor pe care încercăm să le influenţăm. Puterea acestei reacţii imediate
poate fi foarte eficientă în declanşarea schimbării. Pentru a avea un potenţial maxim,
trebuie să acţionăm imediat şi să ne asigurăm că răspunsul nostru este clar şi categoric.
Trebuie să dăm explicaţii clare şi realiste referitoare la un comportament care ar fi
acceptabil sau inacceptabil. Trebuie să fim foarte clari atunci când încurajăm sau întărim
un comportament adecvat; transmitem un mesaj care este clar, categoric şi susţinut cu
tărie.
Susţinerea cu tărie a unui argument funcţionează cel mai bine atunci când încercaţi
să încurajaţi un comportament; nu mai are acelaşi efect dacă apare ca o reacţie
402
întârziată. Trebuie să venim cu argumente clare atunci când dorim să încurajăm
anumite comportamente şi să ne asigurăm că beneficiarii înţeleg motivul pentru care le
susţinem. Fraze simple (uneori numite „sprijin de bază”), precum „Foarte bine ai făcut!”
sau „Bine” nu sunt îndeajuns dacă nu sunt însoţite de o explicaţie mai detaliată. Empatia
şi faptul că arătaţi că i-aţi înţeles pe cei cu care lucraţi vor consolida şi mai mult această
susţinere.
Ce gratificări putem să oferim? Problema gratificărilor poate fi una dificilă, care
depinde de contextul politic în care lucrezi – unele societăţi nu privesc cu ochi buni
aceste gratificări. De exemplu, nu putem să avem în vedere gratificări financiare pentru
a obţine o schimbare comportamentală, iar atunci trebuie să ne gândim la gratificări
care nu sunt materiale.
Studiile lui Trotter au arătat faptul că lauda este un instrument foarte puternic din
inventarul nostru, mai ales atunci când se doreşte susţinerea, încurajarea şi motivarea
schimbării. Ştim şi noi cum ne simţim atunci când suntem lăudaţi şi complimentaţi de
către şefii noştri sau de alţii, cum aceasta ne motivează şi ne încurajează, dorind în
continuare să avem performanţe şi mai bune. Acest efect îl are şi asupra altora, motiv
pentru care trebuie să se folosească atunci când este cazul. Trebuie să avem grijă
totuşi să transmitem aceste laude numai atunci când sunt meritate; laudele trebuie să
fie reale, să se simtă că vin din suflet. Atunci când laudele sunt transmise fără tact, pot fi
percepute ca fiind condescendente sau, şi mai rău, sarcastice.
O a doua gratificare ar fi cea legată de timp. Timpul este important, iar timpul nostru
oferit celorlalţi poate fi considerat ca o gratificare. Putem spune „O să petrec mai mult
timp cu tine pentru că văd că răspunzi bine şi eşti entuziasmat.” În conversaţii, spunem:
„Merge bine, faci progrese. Nu trebuie să ne întâlnim atât de des şi nu o să-ţi mai ocup
aşa mult din timpul tău.” Felul în care foloseşti timpul tău – mai mult decât timpul în sine
- este crucial pentru a fi eficient. Un scop clar definit şi o judecată echilibrată conduc la o
reuşită sigură.
O altă gratificare este înregistrarea comentariilor pozitive în rapoarte. Transmiteţi
beneficiarilor că faceţi acest lucru şi arătaţi-le ceea ce aţi scris în rapoarte. Adesea
înregistrăm numai aspectele negative, incidentele când au apărut probleme sau când
cineva nu a avut un comportament adecvat. Trebuie să avem grijă să înregistrăm atât
progresele făcute, cât şi punctele tari.
Dacă dorim să folosim şi alte gratificări, atunci îi putem asista pe cei cu care lucrăm,
susţinându-i, ajutându-i să îşi rezolve anumite probleme din afara atribuţiilor noastre
obişnuite, cum ar fi probleme legate de locuinţă sau aspecte legate de ajutorul social,
găsirea unui loc de muncă sau o problemă personală.
În final, faţă de cei care răspund bine şi fac progrese, putem depune un efort mai
mare, inclusiv considerându-i ca o prioritate şi acordându-le mai mult timp, pentru că au
un potenţial mai mare şi sunt motivaţi să se schimbe. Trebuie avut grijă în această
situaţie: nu trebuie să ne concentrăm toate eforturile noastre asupra celor care răspund
bine; adesea, cei mai dificili şi mai intransingenţi sunt cei care au cel mai mult nevoie de
noi. Trebuie să judecăm echilibrat şi să avem o imagine generală clară.
Pe scurt: lauda este susţinerea cea mai acceptabilă şi puternică de care dispune un
consilier. Este foarte important ca această susţinere să fie întotdeauna legată de un
anumit aspect din comportament şi să fie explicită, astfel încât infractorul să poată
face şi singur această legătură. Susţinerea nu trebuie să fie făcută la modul general;
trebuie să fie întotdeauna specifică şi ţintită cu grijă.
403
Susţinerea trebuie să pară întotdeauna reală, să nu devină un automatism. Un
exemplu este acela când suntem plătiţi pentru munca noastră. În general, când începem
să muncim, suntem mulţumiţi de salariul stabilit şi de încasări, dar această plăcere nu
durează mult; după câteva luni, această gratificare automată nu mai are aceeaşi putere
motivaţională şi devine o obişnuinţă, o luăm ca atare. De aceea trebuie să aveţi în
vedere faptul că susţinerile automate îşi pierd impactul foarte repede.
Susţinerea trebuie să fie întotdeauna legată de comportament: trebuie să gratificăm
şi să încurajăm numai comportamentele bune. Nu putem să lăudăm un comportament
fără un anumit motiv. Lauda, care adesea este neaşteptată, are cel mai mare efect.
Descurajarea, dezaprobarea unui comportament

Mereu folosim aceleaşi abilităţi şi metode ca să descurajăm un anumit
comportament. Trebuie să înţelegem foarte bine de ce anumite comportamente sunt
inacceptabile; o reacţie susţinută, categorică şi imediată în faţa acestor comportamente
ar fi foarte eficientă. O reacţie întârziată nu va avea acelaşi efect. Dacă mâine îi spui
cuiva că a avut un comportament urât, impactul va fi foarte redus. Motivele şi explicaţiile
clare legate de comportamentele inacceptabile sunt cele mai eficiente. Dacă sunteţi
capabili să transmiteţi căldură, interes şi preocupare faţă de cineva care se comportă
bine şi în acelaşi timp să vă schimbaţi total atitudinea atunci când se comportă rău, veţi
avea o reuşită.
Este important să tineţi minte de asemenea că un răspuns pozitiv şi imediat faţă de
cineva care caută să se schimbe sau să îşi modifice comportamentul sau care exprimă
regrete şi păreri de rău va avea cu siguranţă efectul dorit. Atunci când interacţionăm cu
oamenii în privinţa comportamentului pe care îl au, de obicei insistăm sau ne
concentrăm numai asupra laturii negative – aspectele care ne deranjează. Studiile
referitoare la modelarea pro-socială ne încurajează să reacţionăm invers, să ne
concentrăm asupra aspectelor pozitive. S-a sugerat faptul că trebuie să transmitem
patru comentarii pozitive pentru fiecare aspect negativ, cu alte cuvinte, să schimbăm
dramatic echilibrul răspunsurilor noastre. Trebuie de asemenea să avem în vedere
comentariile de dezaprobare faţă de comportament şi faţă de persoana respectivă. Noi
dorim să schimbăm comportamentul, nu persoana în sine. Nu suntem într-un magazin
în care vrem să cumpărăm mere galbene, delicioase, de aceeaşi mărime, greutate şi
culoare!
Trebuie să ne asigurăm de faptul că obiectivul şi aşteptările stabilite pentru

schimbarea comportamentului sunt realiste şi realizabile. Dacă stabilim nişte obiective
prea mari, probabil că vom avea un eşec.
În acelaşi mod în care încurajăm schimbarea prin înregistrarea comentariilor pozitive

în rapoarte, putem de asemenea să înregistrăm şi aspectele negative, care vor
descuraja, sperăm, comportamentele nedorite. Din nou, este important să discutăm sau
să împărtăşim toate acestea şi să dăm explicaţii legate de ceea ce s-a scris în raport şi
ce trebuie făcut pentru remedierea acelei situaţii.
Întărim ideea că timpul este un instrument important în descurajarea
comportamentului infracţional şi antisocial. Putem spune „O să petrec mai mult timp cu
tine pentru că ai nevoie de asta. Va trebui să ne întâlnim mai des pentru că progresezi
foarte lent/nu progresezi.” Utilizarea acestor măsurători cu un nivel
crescător/descrescător poate avea ca rezultat o influenţare eficientă.
404
Abilităţile-cheie necesare în vederea oferirii unei modelări pro-sociale eficiente
Ca să aibă succes, modelarea pro-socială va depinde de asemenea şi de
dezvoltarea în continuare a unei serii de abilităţi care să completeze practica dvs.,
permiţându-vă să puneţi în practică teoria într-un mod în care să poată susţine
obiectivele pe care doriţi să le atingeţi, ca să promovaţi eficienţa.
Abilitatea de a transmite un feedback constructiv este crucială şi probabil cea mai
importantă în interacţiunea cu ceilalţi. Un feedback constructiv creşte conştientizarea de
sine, oferă opţiuni şi încurajează dezvoltarea, deci este important atât să îl transmiteţi,
cât şi să îl primiţi. Feedback-ul constructiv nu înseamnă numai feedback „pozitiv”.
Feedback-ul negativ transmis într-un mod abil poate fi foarte important şi folositor.
Feedback-ul destructiv nu ar trebui transmis niciodată: acesta reprezintă un feedback
fără tact. Feedback-ul destructiv îl face pe cel care îl primeşte să se simtă foarte rău, îl
lasă fără posibilitatea de a clădi ceva şi fără opţiunea de a pune în practică ceea ce a
învăţat.
Unele puncte generale legate de feedback pot fi folositoare, dar trebuie avut în
vedere faptul că, pe măsură ce practicaţi şi deveniţi mai abili în transmiterea de
feedback, o să începeţi să aveţi o abordare mult mai sofisticată şi mai rafinată decât
cea oferită de aceste puncte generale.
Adesea este important să începeţi cu un comentariu pozitiv. Dacă începeţi

feedback-ul cu comentarii negative, beneficiarii adesea se vor „închide în ei” şi nu vor
mai asculta ceea ce doriţi să spuneţi. Dacă începeţi cu unul pozitiv, mai mult ca sigur o
să captaţi atenţia şi interesul lor încă de la început.
Fiţi mai specifici în privinţa feedback-ului: trebuie să se relaţioneze cu acţiunea sau
cu comportamentul respectiv. Transmiteţi feedback numai legat de o acţiune sau
comportament care poate fi schimbat de către beneficiar. Fiţi realişti şi concentraţi-vă.
Întotdeauna oferiţi o alternativă în schimbarea comportamentului sau a acţiunii – nu-l
rugaţi pe beneficiar să facă ceva diferit fără a-i acorda un ajutor sau o explicaţie despre
cum trebuie să acţioneze sau să se comporte. Spuneţi-i ceea ce a greşit şi tineţi minte
că aici avem în vedere comportamentul şi acţiunile care trebuie schimbate, nu
persoana. Daţi-le explicaţii, nu-i examinaţi!
În general, avem tendinţa de a transmite un feedback în privinţa comportamentului
şi le spunem unora că trebuie să se schimbe pentru a fi acceptaţi de altcineva. Este
mult mai bine să transmiteţi acest feedback pentru că, dacă cineva trebuie să se
schimbe, atunci dvs. trebuie să credeţi şi să investiţi în acea schimbare: nu aveţi de ce
să vă distanţaţi de feedback-ul pe care îl transmiteţi.
Atunci când oferiţi feedback, este important să permiteţi beneficiarilor să aleagă
dacă doresc să-l audă sau nu. Nu puteţi impune schimbarea, aceasta trebuie să vină
din partea acelei persoane. Oamenii trebuie să înţeleagă de ce trebuie să se schimbe;
trebuie să accepte nevoia de schimbare, trebuie să vadă că există un avantaj pentru ei
dacă se schimbă şi trebuie să dorească acest lucru şi să se angajeze să o facă, altfel
devine o muncă ineficientă.
Rezolvarea problemei este o altă abilitate importantă şi necesară implementării

acestui model. Aceasta este abilitatea de a aduna informaţii, de a le sorta, de a vă gândi
la opţiunile disponibile şi la consecinţele legate de aceste opţiuni şi apoi de a acţiona.
405
Abilitatea de a asculta este de asemenea foarte importantă şi eficientă. Adesea
putem interpreta greşit ceea ce spun oamenii, permitem să fim întrerupţi în timp ce
dialogăm şi facem presupuneri legate de ceea ce ni s-a spus fără a reflecta şi fără a
verifica dacă am înţeles corect.
În sfârşit, abilităţile de negociere sunt de asemenea foarte importante. Foarte
importantă este posibilitatea de a aduna şi centraliza informaţiile, de a le transmite
altora, de a vedea rezultatele şi de a găsi situaţiile în care aveţi numai de câştigat în
urma unor compromisuri.
Comportament şi aspect
După cum s-a menţionat deja, este foarte important modul în care te comporţi
pentru a fi un funcţionar eficient. Comportamentul tău este expresia:
y gândirii
y motivaţiei
y atitudinii
y sentimentelor
Acestea nu se pot vedea, dar se reflectă în comportamentul pe care îl ai. Oamenii te
observă şi te judecă în funcţie de comportamentul pe care îl ai – ceea ce spui şi ceea ce
faci!
Trebuie să fii foarte conştient de faptul că tu eşti responsabil de propriul
comportament. Comportamentul şi atitudinea pe care o ai faţă de ceilalţi vor genera şi
felul în care ei se vor comporta cu tine. Un anumit tip de comportament dă naştere la
acelaşi fel de comportament: dacă eşti nepoliticos cu oamenii, trebuie să te aştepţi ca şi
ei să fie nepoliticoşi; dacă nu îi respecţi, atunci nici ei nu te vor respecta.
Comportamentul tău poate ajuta sau înrăutăţi toate tranzacţiile şi interacţiunile dvs. cu
ceilalţi.
Tu alegi cum trebuie să te comporţi. Comportamentul este o alegere conştientă pe

care o faci; de aceea trebuie să faci alegerea corectă. Foloseşte-ţi comportamentul la
muncă în avantajul tău.
Aspectul tău este de asemenea foarte important, pentru că spune multe despre
tine. Dacă mă duc la dentist, mă aştept ca acesta să fie curat, să aibă mâinile curate şi
să fie îmbrăcat adecvat; dacă îmi angajez un avocat care să mă reprezinte în instanţă,
aş dori ca acesta să aibă un aspect de om inteligent, îngrijit, să nu apară în ultimul
moment nepregătit, purtând o pereche de jeans şi un tricou. La fel gândesc şi cei cu
care lucrăm: nu numai că trebuie să avem un comportament adecvat, să ascultăm ceea
ce au de spus şi să avem încredere, ci să fim şi un exemplu prin aspectul nostru. Nu aş
dori ca acelui consilier de probaţiune care mă supervizează să nu îi pese cum este
îmbrăcat, pentru că aceasta ar reflecta şi o lipsă de atenţie faţă de alte aspecte din
comportamentul său. Acesta este un aspect controversat şi mereu evităm să-l discutăm,
dar totuşi este important.
Trebuie să ne simţim confortabil în pielea noastră, având potenţialul şi abilitatea de
a fi eficienţi. Avem nevoie să fim încrezători în noi înşine şi siguri pe noi atunci când
lucrăm. Trebuie să fim competenţi şi eficienţi, dar mai ales trebuie să demonstrăm un
interes entuziast şi real în ceea ce facem. Modelarea pro-socială se bazează în mare
măsură pe aceste calităţi pentru a avea succes.
406
Dacă munca noastră implică angajarea cu infractorii într-un proces în care scopul
final este acela de a le schimba acestora comportamentul pe termen lung, atunci
această abordare a modelării pro-sociale trebuie să fie axa în jurul căreia ne învârtim.
Trebuie să fie baza şi platforma peste care ne clădim practica noastră.
Trebuie să îmbrăţişăm şi să recunoaştem importanţa dezvoltării unor relaţii de înaltă

calitate cu cei cu care lucrăm. Trebuie să ne canalizăm abilităţile către cunoaşterea şi
înţelegerea acestor comportamente pe care dorim să le susţinem şi trebuie să ne
asigurăm că putem dezvolta strategii constructive şi pozitive în vederea descurajării şi
reducerii comportamentelor inacceptabile. Trebuie să acceptăm faptul că nu putem
schimba comportamentul numai prin a evidenţia aspectele negative – prin pedepsirea
sau prin concentrarea tuturor eforturilor asupra aspectului negativ din comportamentul
indivizilor –, ci mai degrabă trebuie să punem accentul pe aspectele pozitive din viaţa
acestor indivizi, pe punctele lor tari şi pe potenţialul pe care aceştia îl au de a se
schimba şi de a progresa.
Este important să ştim care este scopul nostru, să ştim exact ceea ce dorim să
facem şi când puteam realiza aceasta. Trebuie să avem un obiectiv, o structură şi limite
stabilite care ne vor ajuta să realizăm ceea ce ne-am propus. Trebuie să gestionăm cu
grijă aceste limite şi să ne asigurăm că le stabilim atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi.
Nu ne putem supăra pe cineva care a întârziat dacă noi întârziem mereu!
În final, comportamentul nostru este cheia succesului nostru, abilitatea de a fi
flexibil, corect şi deschis este foarte importantă. Este foarte important să fim capabili să
descriem şi să explicăm ceea ce se cere, iar abilitatea de a demonstra prin
comportamentul propriu ce fel de comportament dorim de la alţii este de asemenea
crucială.
Trebuie să avem abilitatea de a asculta pentru a-i putea înţelege pe cei cu care
lucrăm şi pentru a putea interpreta cu precizie ceea ce ei simt. Trebuie să fim empatici
şi sensibili în faţa a ceea ce îi motivează pe oameni şi trebuie să ştim cum să
răspundem.
În final, să ţineţi minte, ceea ce spunem şi ceea ce facem, dar şi felul în care o
facem vor fi modul în care se va evalua eficienţa noastră.
407
203
Interviul
Frédéric Nils ºi Bernard Rimé1
Introducere
Încã din Antichitate, metoda discuþiei a fost frecvent utilizatã de cãtre filozofi,
medici, preoþi sau avocaþi. Totuºi, în cursul celei de-a doua jumãtãþi a secolului
al XIX-lea, un cuvânt englezesc care, în realitate, este traducerea literalã a
francezului entrevue (întrevedere) a cãpãtat o semnificaþie tehnicã aparte
în contextul jurnalismului. Interviul a fost desemnat drept o întâlnire în cursul
cãreia un reprezentant al presei întreabã o persoanã de la care sperã sã obþinã
declaraþii în vederea publicãrii lor. Având aceastã conotaþie mediaticã, cuvân-
tul englezesc cu origini franþuzeºti cunoaºte un succes rapid în multe alte limbi.
Prin extensie, interviul a devenit denumirea datã unei metode de culegere a
informaþiilor. Conform acestei metode, douã persoane întreþin o conversaþie.
Una dintre ele a luat iniþiativa ºi asigurã conducerea conversaþiei prin întrebãri.
Ea vizeazã un obiectiv precis. În general, cealaltã acceptã sã serveascã acest
obiectiv ºi îºi dezvoltã rãspunsurile la întrebãrile puse. Aceastã tehnicã este
folositã acum doar pentru culegerea informaþiilor într-un numãr considerabil
de profesii; economistul, asistentul social, medicul, observatorul, avocatul,
detectivul, consilierul educativ, psihologul din cadrul unui serviciu de anga-
jãri, psihiatrul ºi mulþi alþii o utilizeazã zilnic. În aceastã accepþie a utilizãrii
profesionale, de cele mai multe ori este vorba despre lucrul la cazuri separate.
Dar când depãºim acest stadiu, iar întrebãrile analoage sunt puse unor diferite
persoane pentru a integra datele, metoda interviului trece în categoria metodei
ºtiinþifice.
Freud a fost unul dintre pionierii interviului. Obiectivul pe care îl urmãrea
era explorarea unor motive inconºtiente. La început, a practicat interviul sub
1. Frédéric Nils este asistent la Facultatea de Psihologie ºi ªtiinþe ale Educaþiei din
cadrul Universitãþii din Louvain-la-Neuve, Belgia, iar Bernard Rimé este profesor în
cadrul aceleaºi instituþii.
204 METODE SPECIFICE
hipnozã, dar imediat a optat pentru metoda prin care pacientul era invitat sã
se exprime pur ºi simplu liber, el intervenind doar pentru a propune o inter-
pretare a celor spuse (Breuer ºi Freud, 1895). Discursul dezvoltat în aceste
condiþii trebuia sã serveascã finalitãþilor psihoterapiei fiecãrui client. Dar
discursul tuturor pacienþilor luaþi la un loc a constituit materialul de la care
Freud a putut sã-ºi dezvolte teoriile generale privind motivaþiile inconºtiente
ºi ale dinamicii personalitãþii. Un alt pionier al metodei interviului a fost Jean
Piaget. El expunea succesiv diferiþi copii la aceeaºi situaþie problematicã,
apoi le asculta comentariile privind maniera de a aborda situaþia ºi de a o
rezolva. Îi chestiona în detaliu despre unul sau altul dintre aspectele reflecþiilor
lor. Fãcând aceasta, a avut la dispoziþie un material care i-a permis sã dezvolte
o teorie asupra unuia dintre aspectele gândirii infantile ºi a evoluþiei la diferite
vârste. Astãzi, existã numeroase aspecte ale ºtiinþelor sociale care pot utiliza
metoda interviului. De exemplu, aceastã metodã este un instrument privilegiat
pentru antropolog, atunci când îi consultã pe cei care îi furnizeazã informaþiile.
Astfel, în general, el ia ca obiect un element cultural: o credinþã, un obicei
sau un mit. Pune întrebãri pregãtite cu grijã despre diferite aspecte ale obiec-
tului, iar rãspunsurile pe care le primeºte îi suscitã noi întrebãri. În felul acesta,
culege elementele care îi vor permite sã elaboreze un rãspuns la chestiunea
cercetãrii sale. Sociologii au recurs frecvent la interviu în cadrul investigaþiilor
ºtiinþifice pe care le întreprind. În domenii destul de variate (de exemplu,
rãspîndirea zvonurilor, studierea unor probleme pe care le întâmpinã tinerii în
obþinerea unui prim loc de muncã sau stabilirea de relaþii între modul cum
este perceputã violenþa urbanã ºi votul extremist), deseori, interviul se dove-
deºte un instrument puternic în culegerea unui material bogat ºi pertinent
pentru un mare numãr de obiecte de cercetare.
În acest capitol, vom examina mai întâi caracteristicile de bazã ale metodei
interviului (secþiunea 1), apoi vom face inventarul diferitelor tipuri de infor-
maþii pe care acesta ne permite sã le adunãm (secþiunea 2) ºi a diferitelor forme
pe care le poate lua metoda (secþiunea 3). Apoi, vom examina într-un mod foarte
concret diferitele momente ale pregãtirii (secþiunea 4) ºi ale realizãrii interviu-
lui (secþiunea 5). În final, vom discuta despre atitudinile pe care trebuie sã le
aibã intervievatorul, dacã vrea sã se asigure de o cooperare optimã din partea
respondenþilor (secþiunea 6).
INTERVIUL 205
1. Caracteristicile esenþiale ale tehnicii intervievãrii
Am putea defini interviul drept un dialog a cãrui finalitate este adunarea de

informaþii legate de o temã determinatã. Intervievatorul pune întrebãri pregã-
tite în prealabil, iar interlocutorul reacþioneazã la ele. În timpul acestui schimb,
persoana intervievatã produce un discurs în care aratã, dupã caz, semnificaþia
pe care o dã practicilor sale, percepþia pe care o are asupra unui eveniment sau
a unei situaþii, interpretarea unei reprezentãri pe care ºi-a fãcut-o despre lumea
înconjurãtoare. Prin întrebãrile ºi reacþiile sale, intervievatorul urmãreºte douã
obiective imediate: pe de o parte, se strãduieºte sã facã exprimarea acestui
discurs mai uºoarã ºi sã-l conducã pe interlocutor cãtre reflecþii mai profunde;
pe de altã parte, este atent sã menþinã conversaþia în limita tematicilor cer-
cetãrii.
Aºadar, interviul se înscrie într-un cadru interactiv: el este constituit
dintr-o secvenþã de acþiuni reciproce între douã persoane (uneori mai multe).
Aºadar, nu este vorba despre o situaþie în cursul cãreia una dintre cele douã
pãrþi i-ar comunica celeilalte informaþii de-a gata, de care ar fi dispus
înainte de întâlnire. Dinamica interviului dã naºtere, în mare parte, informaþiei
ce va fi culeasã. De aceea, toate elementele care pot afecta derularea discuþiei
sunt, în egalã mãsurã, susceptibile de a avea un impact asupra datelor care vor
rezulta în urma ei. Aceste elemente sunt numeroase. Ele þin de caracteristicile
celor douã pãrþi prezente, cât ºi de contextul în care interacþioneazã.
Astfel, atât intervievatorul, cât ºi interlocutorul sãu au caracteristici proprii.
Aspectul fizic (þinuta vestimentarã, coafura, un handicap vizibil etc.), unele trã-
sãturi ale personalitãþii (siguranþa, anxietatea, capacitatea de a fi extravertit etc.),
statusul (cercetãtor într-o universitate, student, sindicalist, ºef de întreprin-
dere etc.), nivelul de ºcolarizare, vârsta, genul sau originea etnicã sunt tot
atâtea ingrediente ce caracterizeazã ºi pot fi la originea inhibiþiilor sau a
tendinþelor de rãspuns personal pentru cel intervievat.
În plus, contextul în care se deruleazã o discuþie poate influenþa desfãºu-
rarea acesteia. Contextul e reprezentat în primul rând de mediul fizic înconju-
rãtor. Prezenþa unor terþi, zgomotele din jur sau dispunerea obiectelor dintr-o
încãpere sunt tot atâtea elemente potenþiale ce distrag atenþia pe care trebuie
sã o controlãm. De asemenea, contextul trebuie privit din punct de vedere
cultural ºi instituþional. Tocmai la acest nivel sunt definite poziþiile, statusurile,
rolurile ºi ritualurile de interacþiune ce vor prevala în timpul interviului. Oare
o persoanã intervievatã în clãdirile unei universitãþi prestigioase va da rãspunsuri
asemãnãtoare celor pe care le-ar da dacã ar fi întrebatã pe stradã, la locul de

muncã sau la domiciliu? Probabil cã nu. Dupã aceeaºi logicã, un interviu
privind practicile literare va trezi, foarte probabil, atitudini diferite, dacã cel
care îl comandã vine din partea unui centru de cercetare în sociologia culturii
sau a unui departament de marketing al unei importante edituri.
În sfârºit, contextul unui interviu trebuie luat ca un cadru semiotic, adicã
drept un univers de semnificaþii pe care intervievatorul ºi intervievatul le pot
culege pentru discursul lor. În aceastã privinþã, pericolul major ar fi inexistenþa
unui referenþial comun celor doi protagoniºti ai discuþiei: termenii folosiþi ar
deveni echivoci ºi, în cel mai rãu caz, cei doi interlocutori ar avea impresia cã
vorbesc limbi diferite.
Dupã cum am vãzut, interviul nu se situeazã numai într-un cadru interactiv.
În plus, se înscrie într-unul discursiv, în mãsura în care pune în joc un proces
dinamic ce se bazeazã în principal pe limbajul vorbit. Cea care dã bogãþie ºi
profunzime datelor furnizate este natura discursivã a metodei interviului.
Întrebãrile directe sau cele mai nuanþate, cererile de clarificare ºi reformulãrile
sunt tot atâtea strategii de care dispune un intervievator pentru a accede mai
bine la sensul pe care interlocutorul sãu îl dã temei de cercetare. De asemenea,
în funcþie de aceastã temã, flexibilitatea tehnicilor de interviu îi oferã cercetã-
torului rãgazul sã procedeze într-un mod structurat ºi standardizat sau, dimpo-
trivã, sã adopte o atitudine non-directivã, lãsând persoana intervievatã sã se
exprime liber. Totuºi, oricare ar fi marja de libertate acordatã participantului
la un interviu, þine exclusiv de competenþa intervievatorului sã orienteze dialo-
gul în funcþie de ipotezele sale de lucru. Din acest motiv, este cazul ca el sã
stãpâneascã un ansamblu de practici conversaþionale. Tocmai prin aceasta,
intervievatorul va fi în mãsurã sã-l motiveze pe intervievat sã interacþioneze ºi
sã orienteze adecvat discursul spre finalitãþile pe care le urmãreºte.
Vom încheia acest scurt tur de orizont al caracteristicilor metodei interviu-
lui subliniind remarcabila sa flexibilitate în privinþa nivelurilor de analizã pe
care le permite. Unii cercetãtori claseazã dintr-odatã interviul printre metodele
calitative de culegere a informaþiei. Dupã opinia noastrã, este o gravã eroare.
Denumirea de calitativã sau cantitativã þine mai puþin de metoda observa-
þiei utilizate ºi mai mult de tehnicile de analizã cãrora aceste observaþii le vor
fi supuse. Materialul recoltat pe calea unei discuþii poate la fel de bine sã facã
obiectul unor analize statistice aprofundate, cât ºi al unei abordãri pur cali-
tative. El se preteazã unor mãsuri prin numãrarea anumitor cuvinte sau clase
de cuvinte. Însã, la fel de bine, se va putea ca acelaºi conþinut sã fie supus
unei analize manuale de tip structural sau unor metode inductive.
INTERVIUL 207
2. Informaþiile disponibile în situaþia de interviu
Existã trei tipuri de informaþii ce pot fi accesibile în situaþia de interviu:

informaþiile inerente conþinutului discursului, cele legate de forma pe care o
ia discursul ºi cele care þin de manifestãrile nonverbale sau expresive.
2.1. Conþinutul discursului
În majoritatea cercetãrilor din ºtiinþele socioumane, tehnicile de interviu sunt

folosite pentru a stoca informaþii de conþinut. Acestea servesc drept bazã pentru
a trage concluzii în privinþa percepþiilor, atitudinilor, sentimentelor, reprezen-
tãrilor, valorilor sau a credinþelor participanþilor. Spre deosebire de textul
scris, aceste conþinuturi constau într-un discurs relativ spontan, organizat mai
mult sau mai puþin liber de persoana intervievatã. Prin acest discurs, partici-
pantul la interviu îºi exprimã realitatea sa singularã, verbalizatã prin limbaj.
De aceea, conþinutul este bogat, dar uneori ºi contradictoriu ºi chiar dificil de
sesizat. Va fi cu atât mai dificil de sesizat, dacã nu ne mulþumim sã rãmânem
la conþinutul manifest al discursului produs, pentru a întreprinde analiza
structurii sale latente ºi, prin aceasta, implicitã care se degajeazã din el.
Desigur, studierea sensului latent al conþinutului unui interviu nu e valabilã
în cazul interviurilor structurate ºi standardizate. Dimpotrivã, cercetãtorul
aflat în luptã cu niºte conþinuturi produse în cadrul discuþiilor mai puþin
directive se va gãsi foarte repede în faþa unei dileme importante, formulatã de
o întrebare a lui G. Michelat (1975): Cum sã pãstrezi ecuaþia personalã a
individului, cum sã te serveºti de singularitatea individualã pentru a atinge
socialul?. Cu alte cuvinte, trebuie privilegiatã rigoarea interferenþei stabilite
pornind de la o analizã transversalã a ansamblului conþinuturilor interviurilor
realizate sau trebuie pãstratã singularitatea fiecãruia dintre conþinuturile luate
izolat, recurgând la metode de analizã mai inductive? Idealul ar consta în a
adopta un dublu demers. Primul, cel transversal, se ocupã cu explorarea
regularitãþilor ºi a diferenþelor dintre ansamblul conþinuturilor de interviu,
pornind, de exemplu, de la o analizã tematicã. Cel de-al doilea demers, care
ar viza studierea conþinutului latent al fiecãrui interviu, s-ar centra pe explora-
rea relaþiilor dintre elementele unui acelaºi conþinut, trecând printr-o analizã
a co-ocurenþelor sau o analizã structuralã. În ultimã instanþã, desigur, alegerea
în raport cu aceastã dilemã trebuie dictatã de cãtre obiectivele fixate ale
cercetãrii.
2.2. Forma discursului
În faþa conþinutului unei discuþii, ne putem hotãrî sã ne centrãm pe cuvintele

folosite de cãtre subiect. Aceste informaþii ne permit sã aflãm multe. Într-ade-
vãr, cuvintele pe care intervievatul le reia în discursul sãu pot face obiectul
unor categorizãri pe dimensiuni absolut pertinente pentru un mare numãr de
teme de cercetare. De exemplu, pentru a ºti mai multe în legãturã cu afectivi-
tatea în privinþa unei teme specifice dezvoltate în interviu, cuvintele pot fi
evaluate în funcþie de colorarea lor afectivã. Pentru aceasta, existã dicþionare
ce preiau un vast ansamblu de cuvinte din limbã, pentru care a fost calculat un
indice de afectivitate. O altã dimensiune interesantã este cea a abstracþiei. Ca
ºi în cazul afectivitãþii, existã repertoare ce permit sã se includã cuvintele în
anumite categorii, în funcþie de continuumul ce porneºte de la cuvintele cele
mai concrete (casã, cal, a mânca) pânã la termenii cei mai abstracþi (justiþie,
concentrare, putere). Acest gen de abordare permite interferenþa codurilor
lingvistice folosite de subiecþi.
În aceeaºi ordine de idei, unii cercetãtori, lucrând pe parametrii enunþãrii,
au dezvoltat o întreagã serie de indicatori ce permit sã se procedeze la
interferenþe pe baza cuvintelor folosite. De exemplu, TIR (Type Token Ratio)
mãsoarã bogãþia vocabularului folosit pornind de la numãrul de cuvinte diferite
utilizate din numãrul total al acestora. Cu cât acest rezultat este mai ridicat,
cu atât vocabularul este mai bogat. DRQ (Discomfort-Relief Quotient) este un
indicator al tensiunii ce se calculeazã împãrþind numãrul de cuvinte ce exprimã
starea proastã cu numãrul de cuvinte ce exprimã relaxarea.
Printre altele, cercetãtorul se poate concentra asupra unor elemente para-
lingvistice prezente în enunþare. Din acest punct de vedere, G.F. Mahl (1987)
a fost precursorul analizelor de discurs ce face legãtura între stãrile emoþionale
ºi tulburãrile de limbaj. Prin intermediul acestui gen de analize, este posibil
sã aflãm multe în privinþa felului în care un subiect apreciazã o temã, pornind
de la debitul sãu verbal, de la ezitãri, pauze totale sau umplute (ããã), de
la tãceri, de tremurul vocii sau de la elementele ce marcheazã dezorientarea
sau mânia care îi caracterizeazã discursul.
INTERVIUL 209
2.3. Informaþiile ce reies din registrul nonverbal
Exprimarea verbalã nu se poate disocia de un ansamblu de manifestãri ce pun

în practicã motricitatea locutorului. Varietatea acestor comportamente nonver-
bale ce însoþesc discursul este de aºa naturã, încât studierea lor constituie un
câmp de investigaþie în sine (pentru o trecere în revistã, vezi Feldman ºi Rimé,
1991). În continuare, vom schiþa câteva date esenþiale reieºite din cercetarea
privind diferitele manifestãri nonverbale ale unui locutor.
În timpul schimbului verbal, privirea interlocutorului alterneazã. Ea se
focalizeazã uneori asupra chipului partenerului, pentru ca, mai apoi, deseori
nefocalizatã, sã se îndrepte spre puncte din spaþiul îndepãrtat (vezi Brossard,
1992; Rimé, 1977). Aceste variaþii sunt determinate mai ales de activitatea
de codare-decodare. Îl privim pe celãlalt atunci când vorbeºte, cât ºi atunci
când are manifestãri nonverbale ºi, dimpotrivã, ne îndreptãm privirea în altã
parte atunci când suntem pe cale de a vorbi. Dar aspectele motivaþionale intrã
ºi ele în calcul. Când motivaþia socialã faþã de celãlalt este ridicatã (fie cã este
pozitivã, ca în cazul atracþiei ºi al simpatiei, sau negativã, ca în cazul mâniei ºi
agresivitãþii), pentru partener, atenþia vizualã creºte. Dimpotrivã, atunci când
motivaþia socialã este scãzutã (dispreþ, jenã, ruºine, refuz de a interacþiona etc.),
timpul în care partenerul este privit va tinde spre valori minime.
O parte importantã a comportamentelor nonverbale ale unui locutor rezidã
în miºcãrile ritmice ale capului, trunchiului, braþelor ºi mâinilor, care însoþesc
ritmul comunicãrii verbale. Aceste miºcãri o puncteazã ºi tind sã-i accentueze
momentele importante. Totuºi, existã manifestãri mult mai specifice care
însoþesc gesturile mâinilor (Rimé ºi Schiaratura, 1991; Rimé, în curs de
editare; Schiaratura, 1991). Prezenþa acestor gesturi reveleazã complexitatea
deosebitã a universului mental al celui care vorbeºte. Astfel, gesturile de
marcaj sunt gesturi nu prea elaborate, cu o alurã ritmicã ce se manifestã
atunci când locutorul are conºtiinþa ambiguitãþii potenþiale a ceea ce spune,
când introduce în discursul sãu un element important ori nou sau atunci când
enunþã etapele raþionamentului sãu. Acestea iau, deseori, forma unor miºcãri
scurte ºi sacadate din mâini sau din încheietura lor. Elementele ideografice
însoþesc procesul gândirii, indicând într-o oarecare mãsurã incursiunea men-
talã a locutorului. Este ceea ce se manifestã atunci când, evocând verbal
noþiunea de reciprocitate, mâna stângã a locutorului porneºte cãtre cea dreaptã,
apoi cea dreaptã cãtre cea stângã. Elementele iconice se manifestã fie sub
forma referinþelor verbale, fie prin acþiunea caracteristicã, fie prin relaþiile
spaþiale pe care le pune în legãturã cu alte obiecte referenþiale. Astfel, în cazul

unui locutor care povesteºte despre o coliziune dintre maºini, mâinile care i se
izbesc una de cealaltã constituie un exemplu tipic de element iconic. Elemen-
tele de pantomimã nu se limiteazã la gesticulaþia mâinilor, ci ajung chiar la un
adevãrat ansamblu al dinamicii corporale, dând astfel impresia pantomimei,
ca atunci când, adresându-ne cuiva mai scund decât noi, îndoim genunchii;
locutorul joacã atunci rolul de referent, fie cã este vorba despre o persoanã,
despre un obiect sau despre un eveniment. Elementele ideografice, iconice ºi
pantomimice fac în aºa fel încât, în timp ce locutorul evocã în plan verbal
configurãri spaþiale sau dinamice, acesta sã dispunã în acelaºi timp de imagini
sau de scheme imediat traductibile în acte ºi capabile sã dubleze cuvântul sau
chiar sã-l substituie. Elementele deictice implicã gesturi de punctare ºi orien-
teazã cãtre obiectul referenþial, fie cã acesta e prezent realmente sau doar
virtual, arãtând cã locutorul se menþine în relaþie topologicã activã cu referenþii
discursului sãu (de exemplu, a vorbi de oamenii ãia arãtând cu degetul în
direcþia unde aceºtia efectiv se aflã). În fine, gesturile simbolice se substituie
discursului; având o formã arbitrarã, ele fac parte dintr-un cod împãrtãºit de
membrii unei culturi sau subculturi (de exemplu, a ridica degetul mare pentru
a spune O.K.). Ele indicã faptul cã oratorul este capabil sã schimbe instan-
taneu codul ºi sã treacã de la codul verbal la unul gestual, de îndatã ce obiec-
tivele sale de comunicare necesitã acest lucru.
Vom încheia acest tur de orizont evocând pe scurt manifestãrile faciale ale
locutorului. În acest caz, pot fi distinse douã mari categorii. Pe de o parte,
elementele de mimicã facialã (a face cu ochiul, a te încrunta, a ridica ochii
cãtre cer) pun în acþiune o singurã zonã facialã. Ca ºi gesturile simbolice
menþionate mai sus, elementele de mimicã sunt de cele mai multe ori o formã
arbitrarã ºi fac parte dintr-un cod comun. Pe de altã parte, expresiile faciale
emoþionale configureazã schimbãri ce implicã mai multe zone faciale ºi
corespund în mod tipic unor stãri emoþionale specifice (vezi Ekman, 1989;
Ekman ºi OSullivan, 1991). Trebuie sã subliniem cã, dacã aceste manifestãri
însoþesc ºi, prin urmare, pun în valoare anumite stãri emoþionale spontane
ale interlocutorului, ele nu sunt mai puþin susceptibile de manipulãri deliberate
din partea acestuia. Manifestãrile expresive faciale pot într-adevãr sã fie
accentuate sau reduse, pot fi totalmente inhibate, modificate sau ascunse.
În încheiere, vom sublinia cã aceste comportamente vizibile ale locutorului
scapã deseori atenþiei focalizate a auditorului sãu, fiindcã acesta trebuie sã
dea prioritate obligaþiei de prelucrare a informaþiei verbale. Aºadar, ele con-
stituie mai degrabã un fel de fundal, apãrând, în general, doar în zonele
INTERVIUL 211
preconºtiente ale periferiei atenþionale. Nu ajung la atenþia propriu-zisã decât

atunci când par bizare, neobiºnuite sau discordante în raport cu contextul
verbal sau situaþional. Atunci când acest lucru se produce, de cele mai multe
ori el este în detrimentul prelucrãrii a ceea ce se transmite verbal. Situaþia
aceasta implicã faptul cã intervievatorul care ar decide sã-ºi îndrepte atenþia în
mod deliberat asupra registrului manifestãrilor nonverbale ale respondentului
sãu riscã sã piardã o parte din firul discursului acestuia. Sã mai notãm cã, cu
cât locutorul se angajeazã mai profund în discursul sãu, cu atât miºcãrile
corporale tind sã se desfãºoare mai mult ºi sã fie în concordanþã mai strânsã
cu conþinutul verbal. Când are loc acest fenomen, intervievatorul are mari
ºanse sã poatã crede cã tema respectivã este pe placul intervievatului ºi cã
acesta se exprimã cu spontaneitate ºi în mod sincer.
3. Diferite tehnici de interviu
Vom pune în discuþie mai jos diferitele moduri de a realiza un interviu.

Evantaiul propus nu tinde spre exhaustivitate, întrucât unele tehnici foarte
specifice au fost dezvoltate în funcþie de obiectele de investigat. Dezvoltarea
lor ar depãºi cadrul acestui capitol. Ne vom opri totuºi puþin, în scop ilustrativ,
la una dintre tehnicile specifice, cea numitã laddering.
3.1. Interviul structurat sau directiv
Utilizând aceastã tehnicã de discuþie, posibilitatea de manevrã oferitã inter-

vievatorului este redusã, chiar nulã. Acesta dispune de o listã de întrebãri
precise, a cãror formulare ºi ordine sunt prestabilite. Unele tehnici de discuþie
ºi mai directe vor tinde sã standardizeze contactul iniþial dintre cercetãtor ºi
interlocutorul sãu, dar ºi rãspunsurile ºi reformulãrile pe care ºi le poate per-
mite intervievatorul în funcþie de întrebãrile celuilalt. Uneori, chiar rãspunsu-
rile furnizate de cãtre participant vor trebui sã facã parte dintr-un ansamblu de
propuneri predefinite, din care va avea de ales.
În cursul discuþiilor directive, intervievatorul noteazã chiar el reacþiile
interlocutorului pe foaia de rãspuns prevãzutã în acest scop. În majoritatea
cazurilor, aceste reacþii vor face obiectul unei prelucrãri de tip cantitativ.
Discuþia directã este o metodã de cercetare ce serveºte, adeseori, ca substi-
tut al chestionarelor. Datoritã faptului cã oferã posibilitatea contactului perso-
nal, discuþia directivã este mai atrãgãtoare decât chestionarul ºi e de preferat
faþã de acesta, atunci când vrem sã asigurãm o ratã crescutã a rãspunsurilor.

Discuþia directã este preferatã chestionarului ºi atunci când dorim sã verificãm
cum înþeleg participanþii întrebãrile ce le sunt puse. Prin comparaþie cu alte
modalitãþi de discuþie în domeniul cercetãrii, discuþia structuratã garanteazã o
fiabilitate mai ridicatã, dat fiind gradul sãu ridicat de standardizare. Însã vom
alege aceastã tehnicã doar dacã tematicile ce trebuie investigate sunt foarte
precise, operaþionale la un nivel foarte ridicat ºi dacã indicatorii diferitelor
variabile de studiat au fost deja validaþi anterior. În fine, aceastã metodã
extrem de standardizatã va fi preferatã în locul altor metode de interviu atunci
când intervievatorilor de care dispunem le lipseºte experienþa.
Iatã, de exemplu, o parte a unui protocol de discuþie standardizat, folosit în
cazul prostituatelor ce reprezentau obiectul unui studiu asupra violenþei în
privinþa ocupaþiei lor:
Întrebarea 1. Vi s-a întâmplat sã fiþi agresatã verbal când faceþi trotuarul?
Da Nu
1.1. Dacã da, de câte ori vi s-a întâmplat în cursul ultimelor ºase luni?
O datã Între 2 ºi 5 ori Între 6 ºi 10 ori Peste 10 ori
1.2. Dacã da, care sunt agresiunile verbale tipice care vi s-au adresat?
.................
.................
Întrebarea 2. Vi s-a întâmplat sã fiþi agresatã fizic în timp ce faceþi trotuarul?
Da Nu
2.1. Dacã da, de câte ori vi s-a întâmplat în cursul ultimelor trei luni?
O datã Între 2 ºi 5 ori Între 6 ºi 10 ori Peste 10 ori
2.2. Dacã da, aþi avut nevoie de îngrijiri medicale?
Da Nu
INTERVIUL 213
3.2. Interviul semistructurat sau semidirectiv
Interviul semidirectiv este probabil tehnica de intervievare cea mai utilizatã în

cercetarea din cadrul ºtiinþelor socioumane. Acest tip de tehnicã, foarte flexibil,
se situeazã undeva la mijloc între discuþiile standardizate ºi cu cele non-direc-
tive, în mãsura în care nu este nici complet structurat, utilizând o listã de
întrebãri precise, nici pe deplin liber.
Pentru realizarea unor discuþii semidirective, intervievatorul dispune de o
serie de întrebãri care îi servesc drept ghid ºi pe care nu le pune într-o ordine
strictã, ci în funcþie de fluxul conversaþional ºi al reacþiilor interlocutorului
sãu. Pe cât posibil, el îl va lãsa pe intervievat sã se exprime liber, în termenii
care îi convin ºi în succesiunea pe care o doreºte. Rolul intervievatorului va fi
acela de a focaliza discuþia pe tematicile studiate, punând întrebãrile adecvate
în momentele propice.
3.3. Interviul liber sau non-directiv
În acest caz, doar tematica sau tematicile ce trebuie investigate servesc inter-
vievatorului drept ghid a priori. Cele care vor orienta atitudinile ºi întrebãrile
acestuia vor fi mai mult dinamica interacþiunii ºi fluxul conversaþional. Totuºi,
este posibil ºi, de multe ori, necesar sã pregãtim un interviu liber. În primul
rând, cercetãtorul va încerca sã formalizeze ºi sã descrie problematica pe care
el înþelege sã o investigheze în cursul discuþiilor sale. Apoi, va defini tipul
optim de acþiune ce trebuie stabilit în cursul interviului (rolul de intervievator
ºi de intervievat, spaþiul alocat afectivitãþii, distanþa dintre cele douã pãrþi). În
al treilea rând, cercetãtorul va reflecta asupra genului de informaþii pe care va
trebui sã le obþinã de la interlocutorul sãu, astfel încât sã nu piardã timp
cãutând în timpul interviului ºi sã fie în mãsurã sã adune o sumã de informaþii
necesare bunei derulãri a cercetãrii sale.
Exemplul urmãtor este retranscrierea unei pãrþi dintr-un interviu liber,
realizat cu o persoanã care a trãit experienþa de a fi la un pas de moarte (near
death experience):
Intervievatorul: Tocmai mi-aþi relatat circumstanþele accidentului ºi ale experienþei
pe care aþi trãit-o imediat dupã aceea. Aþi putea sã-mi spuneþi ce a schimbat
aceastã experienþã în viaþa dumneavoastrã?
Intervievatul: Acest lucru mi-a schimbat felul de a vedea lucrurile. Nu imediat,
ci dupã un an sau doi. Mi-am zis: Ceea ce ai trãit trebuie sã-þi foloseascã mai
târziu. Este ca ºi cum cineva îmi dãduse o a doua ºansã. Din cauza accidentului,
nu mai ºtiu sã profit, aºa cã acum încerc sã ajut oamenii cât mai mult. Asta s-a
schimbat în mine. Simt nevoia sã fiu în contact cu aceºti oameni ºi sã-i ajut. Acest
lucru a devenit foarte important. Înainte, munceam, aveam viaþa mea Acum, mã
preocupã tot ce se petrece în jurul meu.
Intervievatorul: Ce înþelegeþi prin aceasta?
Intervievatul: Ei, bine, de exemplu, când privesc ºtirile la televizor, când vãd câte
rãzboaie ºi câte accidente existã, asta mã impresioneazã mult mai mult ca înainte.
Dupã cîte am vãzut, rãzboiul este o idioþenie. Atunci, încerc sã vorbesc despre
toate astea celor din jurul meu, sã le explic faptul cã nici un conflict nu serveºte
la nimic, cã, într-adevãr, toate au la bazã lucruri lipsite de vreo importanþã
3.4. Povestea vieþii
Povestea vieþii, discuþia ºi istorisirea biograficã constituie un ansamblu de

tehnici esenþial narative pe care nu le vom discuta aici, fiindcã sunt dezvoltate
în altã secþiune a acestei lucrãri.
3.5. Discuþia exploratorie
Discuþia exploratorie nu vizeazã punerea la încercare a unei construcþii

ipotetice, dar se situeazã deasupra cercetãrii. Este vorba despre o tehnicã al
cãrei obiectiv este de a completa lectura fãcutã în legãturã cu o temã de
cercetare. Pentru a realiza aceste discuþii, cercetãtorul se va adresa în special
experþilor în domeniu (alþi cercetãtori, profesori etc.), actorilor din teren
direct vizaþi de publicul-þintã (de exemplu, educatori, asistenþi sociali, psiho-
terapeuþi) ºi, în fine, unor persoane aparþinând publicului-þintã al studiului.
Ideal ar fi ca aceste interviuri sã ducã spre un nou chestionar pentru cercetãtor
ºi cãtre descoperirea de aspecte ale problematicii ignorate pânã atunci. Pentru
a îndeplini acest obiectiv, tehnicile semidirective sau libere se vor dovedi cele
mai eficiente.
3.6. Discuþia centratã
Focused interview (Merton, Fiske ºi Kendall, 1956) este deosebit de util

pentru studierea percepþiei ºi impactului unui eveniment sau ale unei experienþe
precise asupra celor care i-au fost martori sau participanþi. În cursul discuþiei,
intervievatorul abordeazã o serie de aspecte privitoare la acest eveniment sau
INTERVIUL 215
la aceastã experienþã. Este liber sã punã interlocutorului sãu întrebãrile pe

care le doreºte ºi nu trebuie sã se plieze nici unui ordin specific, nici unei
formulãri riguroase, cum se întâmplã în cazul discuþiei structurate. De aseme-
nea, remarcãm cã discuþia centratã este frecvent folositã în grup ºi are, sub
acest aspect, un succes remarcabil, mai ales în domeniul cercetãrilor de
marketing. În acest caz, participanþii sunt invitaþi, de exemplu, sã priveascã
atent o serie de spoturi publicitare, iar mai apoi trebuie sã-ºi exprime impre-
siile asupra a ceea ce i-a marcat, schimbarea de atitudine în raport cu produsul
prezentat, ceea ce le-a displãcut etc.
3.7. Tehnicile specifice
În vederea urmãririi unor obiective specifice de investigare, putem dezvolta la

infinit tehnicile specifice de interviu. Le vom ilustra prezentând pe scurt teh-
nica numitã laddering (Reynolds ºi Gutman, 1988; Grunert ºi Grunert, 1995;
Martins, 1997). Ea îi va permite lectorului sã-ºi dea seama cã niºte instrumente
foarte punctate pot fi puse în practicã atunci când vrem sã realizãm inter-
viuri special adaptate la niºte tematici de cercetare particulare.
Pe plan teoretic, laddering-ul provine dintr-o generalizare a Means-End
Theory (Gutman, 1982; Olson ºi Reynolds, 1983). Conform acesteia, semnifi-
caþia datã unui comportament este stocatã în memorie sub forma unui lanþ
compus din elemente organizate în mod ierarhic. Acest lanþ ar începe de la
atribuþiile asociate direct comportamentului. Acestea ar fi conectate la conse-
cinþele lor pentru individ, ele însele fiind legate, în final, de valorile personale
ale acestuia. Astfel, în cazul comportamentului intitulat periatul dinþilor,
atributele pe care individul le va evoca vor fi de tip descriptiv: folosirea unei
paste de dinþi ºi a unei periuþe, realizarea unei serii de miºcãri cu periuþa etc.
Consecinþele la care se va gândi ca fiind legate de aceste atribute ar fi:
evitarea cariilor, a avea dinþii curaþi, o respiraþie proaspãtã etc. În cazul
cariilor, valorile personale asociate acestor consecinþe ar putea fi sãnãtatea în
general; în cazul dinþilor albi ºi al respiraþiei proaspete, stima de sine la nivel
fizic. Tehnica laddering are ca obiectiv retrasarea acestor lanþuri de asociere
între un comportament, atributele sale, consecinþele ce decurg de aici ºi
valorile personale asociate.
La nivel practic, laddering-ul constã într-o discuþie semidirectivã faþã în
faþã. Discuþia începe chestionând participantul în legãturã cu comportamentul
pe care l-ar manifesta într-o situaþie aparte. Urmarea interviului constã în a
urca treptat la valorile care presupun acest comportament, punând de mai

multe ori întrebãri de tipul: De ce acest lucru este important pentru dumnea-
voastrã?. Odatã realizate o serie de interviuri de acest tip, este posibilã organi-
zarea rãspunsurilor persoanelor intervievate sub formã de hartã, reprezentând
lanþurile celor mai frecvente asocieri ce leagã comportamentele, atributele,
consecinþele ºi valorile asociate.
4. Etapele pregãtirii unui interviu
Aceastã secþiune urmãreºte sã ofere lectorului o viziune de ansamblu a modului

de elaborare ºi realizare a unui interviu.
4.1. Alegerea metodei
Alegerea unei metode de observare depinde, în principal, de obiectivele speci-

fice ºi de ipotezele cercetãrii ce trebuie îndeplinite. La rândul lor, resursele
disponibile (timp, bani, material, capital uman) orienteazã aceastã alegere.
Pentru a selecta metoda cea mai adecvatã, se recomandã insistent cererea de
sugestii de la utilizatorii experimentaþi.
Metodele care presupun dialogul se dovedesc deosebit de judicioase pentru
urmãrirea obiectivelor, precum reconstituirea unei secvenþe de acþiuni, a
experienþelor sau evenimentelor din trecut, studierea sensului pe care actorii
îl dau practicilor lor ºi situaþiilor cu care sunt confruntaþi sau studierea unei
probleme precise (Quivy ºi van Campenhoudt, 1988). Principalele avantaje
ale metodei sunt profunzimea datelor culese ºi respectarea cadrului de referinþã
de cãtre participanþi, graþie flexibilitãþii tehnicilor de strângere a informaþiilor.
Dezavantajele metodei dialogului sunt costurile ºi faptul cã ea se adapteazã în
funcþie de cel intervievat. Drept urmare a acestui ultim aspect, metoda cere
din partea celui care o practicã o experienþã solidã atât la nivel metodologic,
cât ºi la nivel comunicaþional. Dacã aceasta lipseºte, cercetãtorul va reuºi cu
greu sã instituie un contact direct cu celãlalt protagonist al discuþiei. În ceea
ce priveºte costul, dacã timpul acordat strângerii de informaþii este scurt, va
trebui sã se renunþe la ideea de a folosi aceastã metodã, întrucât realizarea
unei serii de discuþii, codarea lor, analizarea ºi interpretarea informaþiilor
culese implicã mai mult timp.
În privinþa respondenþilor, întotdeauna este util sã ne întrebãm care sunt
motivele ce-i împing pe unii indivizi sã participe la un interviu de cercetare,
INTERVIUL 217
în timp ce alþii refuzã. Altfel spus, oare persoanele care se oferã voluntar
pentru acordarea unui interviu împãrtãºesc anumite caracteristici ce le disting
de cele ce refuzã un asemenea angajament? Dacã este aºa, validitatea datelor
obþinute poate fi alteratã.
4.2. Pregãtirea ghidului de interviu
În cursul acestei faze prealabile, va fi vorba despre conceperea unui instrument

capabil sã producã toate informaþiile necesare pentru a testa ipotezele cercetã-
rii. Dispozitivul care va aduna aceste elemente va constitui ghidul de interviu.
Evident, acesta va þine cont de gradul de directivitate ce i s-a dat intervieva-
torului. În cazul unei discuþii standardizate, ghidul de interviu reia ansamblul
întrebãrilor ce trebuie puse interlocutorului, în timp ce, în cazul interviului
liber, problema este rezolvatã cu o listã de tematici care trebuie abordate. În
orice caz, ghidul de interviu va trebui sã atingã douã scopuri fundamentale:
asigurarea cã interviul se focalizeazã pe tematicile cercetãrii ºi facilitarea schim-
bului dintre cei doi protagoniºti. În general, un ghid de interviu se compune
din trei pãrþi distincte: partea introductivã prealabilã interviului, cea consa-
cratã elementelor de descriere a participantului ºi criteriilor ce vor sta la baza
includerii sale în eºantion ºi, în fine, lista întrebãrilor interviului sau a tema-
ticilor ce trebuie abordate.
Partea introductivã este crucialã, întrucât de calitatea sa depinde în mare
parte motivaþia iniþialã a subiectului de a participa la discuþie; ea trebuie pre-
gãtitã în aºa fel încât sã-l facã pe viitorul participant sã aibã încredere. Pentru
aceasta, ea trebuie sã-l prezinte clar pe intervievator ºi pe cel care comandi-
teazã cercetarea, sã explice tipul de informaþie ce trebuie obþinut ºi în ce scop,
sã expliciteze condiþiile interviului (respectarea confidenþialitãþii, consimþãmân-
tul liber, durata aproximativã, posibilitatea participantului de a pune întrebãri),
sã descrie posibilele beneficii pentru participant ºi, în fine, sã cearã permisiu-
nea de a trece la intervievare.
Cea de-a doua parte a ghidului, care priveºte elementele descriptive, trebuie
sã permitã intervievatorului sã-ºi dea seama încã de la începutul discuþiei dacã
interlocutorul rãspunde criteriilor de includere în eºantion. În acest scop, va
fi elaboratã o listã de întrebãri descriptive, care sã reia caracteristicile necesare
participãrii la cercetare. Astfel, de exemplu, dacã este vorba despre o cercetare
destinatã studierii beneficiilor diferitelor dispozitive de inserþie profesionalã
pentru tinerii ºomeri, vor fi necesare întrebãri referitoare la vârstã ºi la
participarea la diverse dispozitive de inserþie, pentru a se ºti dacã potenþialul

participant poate fi inclus în eºantion.
Ultima fazã a pregãtirii materialului priveºte întrebãrile ce urmeazã a fi
puse în cadrul interviului propriu-zis. În acest caz, trebuie îndeplinite douã
sarcini de bazã: redactarea întrebãrilor ºi aranjarea lor într-un document
coerent ghidul de interviu. Scopurile ce trebuie urmãrite în redactarea între-
bãrilor sunt: 1. circumscrierea conþinuturilor pertinente pentru obiectivele
cercetãrii; 2. utilizarea unui limbaj clar ºi purtãtor de sens pentru populaþia-
-þintã ºi, în fine, 3. folosirea unei formule de prezentare, menitã sã maximizeze
validitatea ºi fiabilitatea rãspunsurilor. Scopurile ce trebuie urmãrite în organi-
zarea ansamblului întrebãrilor sunt asigurarea unui flux conversaþional agreabil
ºi reducerea ezitãrilor în privinþa ordinii întrebãrilor.
4.3. Elaborarea întrebãrilor
Pentru ca ansamblul întrebãrilor pregãtite sã atingã obiectivele cercetãrii, aces-

tea trebuie anunþate în prealabil, iar componentele fiecãreia dintre ele (variabile,
relaþii între variabile, indicatori) trebuie opþionalizate cât mai precis. Odatã
îndeplinitã aceastã dublã sarcinã, se poate elabora o primã schiþã a întrebãrilor
pentru fiecare dintre aceste componente. Pentru elaborarea întrebãrilor, se va
þine cont de urmãtoarele recomandãri:
1. Sã se evite întrebãrile care, în formularea lor, sugereazã interlocutorului sã
rãspundã mai degrabã într-un fel decât în altul. În acest sens, va fi preferatã
întrebarea: Folosiþi un prezervativ în raporturile sexuale?, decât Prefe-
raþi sã riscaþi în timpul actelor sexuale?.
2. Sã se adopte o formulã corespunzãtoare mai degrabã limbajului vorbit,
decât a celui scris. De exemplu, se vor evita formulãri de genul: În
introducere, aº dori sã rãspundeþi la întrebarea urmãtoare, preferându-se
cele de tipul: Pentru început, aº dori sã ºtiu dacã.
3. Sã se evite termenii proveniþi din argou, din jargon sau cei tehnici, cât ºi
abrevierile, întrucât existã riscul ca întrebarea sã nu fie înþeleasã corect sau
chiar deloc. Astfel, întrebarea: Când sunteþi victima unei frãmântãri legate
de urmãrile accidentului rutier, aceste gânduri sunt însoþite de simptome
fizice, ca lombalgii, dureri gastro-duodenale sau cefalee? va fi înlocuitã
cu: Când, fãrã sã vreþi, vã gândiþi la accidentul de maºinã, simþiþi dureri
de spate, de stomac sau de cap?.
INTERVIUL 219
4. Sã fim preciºi în privinþa conceptelor folosite, a perioadelor la care facem

referire ºi a faptelor implicate. În locul întrebãrii: Sunteþi la curent cu
programul politic al partidului X înainte de alegeri?, va fi preferatã
întrebarea: Sunteþi la curent cu programul politic al partidului X înainte
de alegerile municipale din 21 iunie 1999?.
5. Structura întrebãrilor sã fie simplã ºi sã se evite cu orice preþ negaþiile
duble. De exemplu, vor fi evitate întrebãri de tipul: Nu credeþi cã nu ar
fi mai bine?....
6. Sã fie evitate formulãri ce implicã o dublã întrebare, cum ar fi: Sunteþi
satisfãcut de condiþiile dumneavoastrã de lucru ºi de salariu?.
7. Sã fie pregãtitã o listã de întrebãri incitante, atunci când persoana inter-
vievatã ezitã sau rãspunde confuz. Este vorba despre replici de genul:
Dacã vã înþeleg bine sau: Ca sã vã dau un exemplu.
4.4. Prezentarea întrebãrilor
Dupã ce am formulat întrebãrile, trebuie sã avem în vedere prezentarea lor,

fiindcã acest fapt are un impact important asupra înþelegerii ºi, din acel mo-
ment, asupra validitãþii interviului. Existã un mare numãr de tehnici curente.
Astfel, tehnica split question constã în a pune o primã întrebare destul de
generalã, pentru a continua cu întrebãri de clarificare mai precise, formulate
în funcþie de primul rãspuns dat de cãtre participant. De exemplu, dacã ne
intereseazã nivelul de ºcolarizare al unui individ, vom începe prin a-l întreba
care sunt studiile cele mai înalte pe care le-a absolvit, iar mai apoi vom cere
lãmuriri cu privire la acestea. Astfel, dacã participantul rãspunde cã e absol-
vent de bacalaureat, va fi întrebat mai apoi cu ce rezultate l-a obþinut.
Tehnica lui Funnel este destul de asemãnãtoare ºi e foarte potrivitã pentru
obþinerea unor rãspunsuri referitoare la un concept complex. Prima întrebare
pusã rãmâne generalã, în aºa fel încât sã putem obþine primele comentarii din
partea respondentului. De exemplu, dacã punem întrebãri în privinþa ele-
mentelor de ordin ergonomic din cadrul locului de muncã al funcþionarilor
unei administraþii, se va pune o primã întrebare generalã, de tipul: Ce
credeþi despre mobilierul dumneavoastrã din birou?. Apoi, se vor pune o
serie de întrebãri în legãturã cu fiecare dintre indicatorii conceptului. Pentru
a continua cu exemplul nostru, se vor adresa întrebãri mai precise, mai cu
seamã asupra calitãþii fiecãruia dintre elementele mobilierului, asupra apara-
turii informatice etc.
Tehnica lui Funnel inversatã este folositã atunci când participanþii nu trebuie
sã aibã multe cunoºtinþe referitoare la o anumitã temã. O serie de întrebãri
precise în privinþa componentelor temei de studiat sunt puse la început, cu
scopul de a activa cunoºtinþele subiectului legate de aceasta. Odatã ce partici-
pantul a putut sã-ºi facã o ideea mai cuprinzãtoare asupra tematicii avute în
vedere, se trece la întrebãri mai generale. De exemplu, sã ne imaginãm cã vor
fi realizate interviuri cu persoane defavorizate, cu scopul de a cunoaºte mai
bine care sunt beneficiile politicii de discriminare pozitivã la care sunt supuse.
Interviul va demara prin întrebãri foarte concrete legate de viaþa cotidianã ºi
de mãsurile punctuale (acces la stagii de formare, activitãþi de cartier, valo-
rizarea diferenþelor culturale etc.), pentru a se ajunge apoi la întrebãri mai
abstracte ºi mai generale.
4.5. Organizarea ansamblului întrebãrilor
Din acest punct de vedere, este important sã se ia în considerare douã criterii:

fluxul conversaþional ºi ordinea întrebãrilor.
În ceea ce priveºte primul criteriu, regula este de a fi utilizate fraze de
tranziþie de la o temã la alta, întrebãrile referitoare la o aceeaºi temã fiind
grupate în aceeaºi parte a ghidului de discuþii. Aceste fraze de tranziþie sunt
de tipul: Ne-am referit pânã acum la problema X, acum aº dori sã ºtiu ceva
mai mult despre problema Y.
În privinþa unui interviu, existã trei tipuri de efecte legate de ordinea
întrebãrilor: efectul de consistenþã, cel de obosealã ºi cel de redundanþã.
Efectul de consistenþã intervine atunci când participantul are sentimentul cã
rãspunsul sãu la o întrebare trebuie sã aibã legãturã cu rãspunsurile date la
întrebãrile precedente. Pentru a remedia cât de cât aceastã situaþie, putem
folosi niºte comentarii ce-i vor permite respondentului sã înþeleagã faptul cã
ne aflãm la un alt nivel al chestionãrii. Efectul de obosealã poate surveni dacã
respondentul începe sã considere cã timpul acordat interviului este lung sau
ºi-a epuizat capacitãþile de concentrare. Pentru a remedia situaþia, trebuie
inserate în mod regulat comentarii, cu scopul de a recupera atenþia respon-
dentului. De asemenea, este de dorit sã se înceapã cu întrebãri dificile ºi sã se
termine cu tematici care necesitã mai puþine resurse de atenþie. În fine, efectul
de redundanþã este legat de impresia cã aceeaºi întrebare se repetã de mai
multe ori în cursul discuþiei, ceea ce diminueazã probabilitatea unui rãspuns
corect din partea participantului. În acest caz, vor fi utilizate aceleaºi mijloace
ca ºi în cazul remedierii efectului de consistenþã.
INTERVIUL 221
În general, în privinþa organizãrii întrebãrilor, intervievatorul va încerca sã

respecte urmãtoarele criterii:
1. sã înceapã cu întrebãri la care sã se poatã rãspunde uºor ºi care sã reflecte
direct obiectul cercetãrii, aºa cum a fost stipulat pentru faza de pregãtire a
interviului;
2. sã se plaseze întrebãrile complexe sau cele sensibile dupã ce s-a stabilit
raportul de încredere, dar înainte ca oboseala sã se instaleze în mintea
respondentului;
3. sã se ordoneze întrebãrile în mod logic, în aºa fel încât sã aibã sens pentru
intervievat;
4. sã se grupeze întrebãrile asupra unei anumite teme;
5. în cadrul aceleiaºi teme, sã se meargã de la general la specific (în afara
utilizãrii tehnicii inversate a lui Funnel);
6. sã fie utilizate comentarii de tranziþie.
4.6. Pretestul
În cazul colectãrii de informaþii cu ajutorul interviului, pretestul se poate

dovedi foarte folositor în mai multe privinþe. El permite intervievatorului sã
se familiarizeze cu ghidul de interviu ºi sã-ºi verifice propriile competenþe. În
plus, dat fiind cã un pretest nu se realizeazã de cãtre o singurã persoanã, pot fi
luate mãsuri de fiabilitate, pornind de la rãspunsurile mai multor participanþi.
În fine, faza de pretest este momentul când este asiguratã validitatea comuni-
cãrii cu ajutorul unui instrument bine pus la punct. Pentru aceasta, intervieva-
torul se va opri asupra fiecãrei întrebãri ºi îi va cere participantului sã-i spunã
cum o înþelege. Obiectivul este acela ca sensul fiecãrei întrebãri sã fie identic
atât pentru intervievator, cât ºi pentru persoana intervievatã.
5. Etapele realizãrii unui interviu
5.1. Contactul iniþial
Primul contact trebuie sã urmãreascã douã obiective cruciale: motivarea

interlocutorului pentru a participa la interviu ºi cel de a-l face sã aibã încredere
în aºa fel încât sã rãspundã cât se poate mai onest la întrebãri. În acest scop,
intervievatorul va acorda o importanþã capitalã faptului ca participantul sã fie
conºtient de interesul general al cercetãrii ºi de beneficiile potenþiale pe care
le-ar putea avea de aici. Pentru a se instala o relaþie de încredere, intervieva-

torul va adopta o poziþie modestã ºi va pune în vedere aspectul confidenþial al
colectãrii datelor. Pentru acest contact iniþial, intervievatorul va trebui, de
asemenea, sã se pregãteascã pentru motivele de refuz în privinþa participãrii ce
ar putea fi invocate de cãtre interlocutorul sãu, având la dispoziþie mijloacele
prin care sã le poatã contracara. În plus, va mai trebui sã se gândeascã la
eventualele întrebãri pe care i le-ar putea adresa viitorul participant.
5.2. Întrebãrile descriptive
Pentru a-ºi da seama dacã interlocutorul sãu are caracteristicile necesare care
sã-i permitã includerea în eºantion, intervievatorul trebuie sã-i adreseze diverse
întrebãri. Aceastã fazã a interviului va trebui sã fie scurtã, iar excluderea unui
respondent potenþial va trebui sã-i fie justificatã acestuia în cel mai respectuos
mod posibil.
5.3. Conþinutul interviului
Dacã ghidul de interviu a fost pregãtit în mod corect, atunci intervievatorul

cunoaºte succesiunea exactã a întrebãrilor ce trebuie puse. Misiunea sa se va
limita la: 1. eventuala reformulare a întrebãrilor, fãrã a le altera sensul, în
cazul unei înþelegeri eronate a respondentului; 2. reorientarea respondentului,
dacã acesta se pierde în vreo digresiune lipsitã de relevaþã ºi 3. discuþia
motivãrii interlocutorului ºi menþinerea atenþiei sale la un nivel optim. Printre
altele, intervievatorul va avea grijã sã nu-ºi exprime niciodatã acordul sau
dezaprobarea faþã de rãspunsurile date, întrucât existã riscul ca acest aspect sã
modifice întreaga discuþie. Aºadar, este preferabil sã fie evitatã orice mimicã
sau orice interjecþie.
Am semnalat deja cã, în cazul discuþiilor semidirijate ºi al interviurilor
libere, intervievatorul nu dispune decât de o listã neordonatã de întrebãri sau
de teme de tratat. În aceste condiþii, el va trebui neapãrat sã aibã competenþele
conversaþionale necesare pentru ca discursul sã rãmânã focalizat pe tematicile
studiului, pãstrând atitudinea empaticã indispensabilã unei bune desfãºurãri a
acestui tip de discuþie.
INTERVIUL 223
5.4. Sfârºitul interviului
Când s-a epuizat lista întrebãrilor adresate sau a temelor abordate, interlocu-
torul va avea grijã sã-i mulþumeascã participantului ºi sã rãspundã la diverse
întrebãri pe care acesta i le pune în legãturã cu cercetarea ºi interviul pro-
priu-zis. În cazul interviurilor cu referire la teme mai sensibile, intervievatorul
va da coordonatele centrului de cercetare pentru care le realizeazã, pentru a
evita orice disconfort moral sau psihologic pe termen lung ºi pentru a-i
permite intervievatului contactul cu o persoanã competentã.
5.5. Codarea informaþiilor
În cazul discuþiilor standardizate, se întâmplã deseori ca intervievatorul sã

codifice informaþiile pe durata interviului, însemnând rãspunsurile date într-o
grilã de codare prevãzutã în acest scop. Dacã unele întrebãri deschise presupun
o muncã asiduã de colectare a datelor, intervievatorul trebuie sã înregistreze
pe suport vocal rãspunsurile date. Ideal ar fi ca aceastã înregistrare sã facã
mai apoi obiectul unei transcrieri complete înainte de a fi supusã analizei.
Dacã, în cadrul unui interviu, registrul nonverbal este luat în calcul, acesta
trebuie în întregime înregistrat video. În ambele cazuri, înregistrarea poate sã
facã obiectul unei codãri de cãtre factori de decizie independenþi, ce trebuie sã
respecte un ansamblu de criterii importante, ascultând ºi/sau vizionând înre-
gistrarea.
În majoritatea cazurilor, folosirea unui suport (microfon, camerã etc.)
pentru înregistrare trezeºte neîncrederea persoanelor participante la interviu.
Pentru a contracara aceastã neîncredere, de obicei, li se reaminteºte, încã de
la începutul interviului, respectarea confidenþialitãþii ºi ºtergerea benzilor
magnetice imediat ce analizele au ajuns la final. Ca regulã generalã, neîncre-
derea datoratã prezenþei unui mijloc de înregistrare sau a unei camere dispare
în urmãtoarele cinci minute. De asemenea, acest interval este în strânsã
dependenþã cu mãrimea ºi vizibilitatea aparatului folosit.
6. Atitudinea generalã a intervievatorului
Neutralitate, empatie sau non-directivitate sunt termeni ce revin frecvent în

scrierile metodologice consacrate tehnicilor de interviu. Aceºti termeni se
referã la o atitudine generalã pe care un bun intervievator trebuie sã o adopte
în cursul unei discuþii. Tocmai la aceastã problemã ne vom referi în rândurile

urmãtoare. Printre altele, ne punem întrebãri ºi în privinþa comportamentelor
ce trebuie evitate într-o situaþie sau alta. Diferitele puncte pe care le abordãm
acum sunt valabile pentru majoritatea tehnicilor de interviu. Totuºi, lectorul
îºi va da repede seama cã, în anumite situaþii, discuþia structuratã nu poate
îndeplini condiþiile pe care le vom trece în revistã.
Pe toatã durata unei discuþii, intervievatorul va trebui sã dea dovadã de o
atitudine binevoitoare faþã de interlocutor. Astfel, acesta va avea încredere ºi
se va simþi încurajat sã se exprime în modul cel mai profund, dând acces la
propriul cadru de referinþã. Aceastã bunãvoinþã se va manifesta atât în registrul
verbal, cât ºi în cel comportamental.
În ceea ce priveºte registrul verbal, tonul optim ce trebuie adoptat va
îmbina simultan respectul ºi modestia, inspirând siguranþã. Pentru reuºita
unei discuþii nu este recomandat tonul lipsit de bunãvoinþã, dispreþuitor sau
timid. La fel, va fi evitatã exprimarea laconicã, întrucât aceasta ar putea
provoca foarte repede necazuri persoanei intervievate. Stilul folosit atât în
introducerea în discuþie, cât ºi în formularea întrebãrilor va fi cât mai deschis
posibil. Prin aceastã deschidere înþelegem stilul care îi oferã intervievatului
posibilitatea de a se exprima dupã propriile categorii mentale. Aceasta îi
permite sã-ºi elaboreze discursul în funcþie de propriul cadru de referinþã,
fãrã a trebui sã facã eforturi de adaptare la o structurã fixã ºi impusã abrupt.
Deschiderea se referã ºi la un mod de chestionare ce trebuie perceput de
cãtre participant mai degrabã ca pe un ajutor în exprimarea discursului sãu,
decât ca pe un interogatoriu (cum e cel de la poliþie sau, ºi mai rãu, cel folosit
de Inchiziþie). Exact aici capacitãþile de empatie ale intervievatorului îºi
dovedesc importanþa. Distanþându-se de propriul cadru de referinþã ºi apro-
piindu-se de cel al interlocutorului, intervievatorul va deveni oglinda aces-
tuia ºi îi va uºura elaborarea discursului. În plus, acest fapt îi va permite
intervievatorului sã pãstreze o perfectã neutralitate atât în cele ce spune, cât
ºi în privinþa remarcilor sau a reflecþiilor. Aceasta implicã, aºadar, abþinerea
de la orice judecatã referitoare la discursul intervievatului, dar ºi stãpânirea
vocii, a respiraþiei, a elementelor de mimicã, a atitudinilor, pentru a nu
orienta rãspunsurile participanþilor într-o direcþie în care s-ar simþi încurajaþi
prin asemenea indicii verbale sau comportamentale.
Lucrul acesta ne face sã privim mai de aproape registrul nonverbal, faþã de
care se impun douã remarci. În primul rând, existã o distanþã optimã ce
trebuie respectatã între protagoniºtii unui interviu. Aceasta este evaluatã la
aproximativ un metru. Dincolo de aceastã limitã, distanþa este prea mare
pentru a asigura o interacþiune optimã. Dacã e mai micã, existã riscul de a
INTERVIUL 225
intra în spaþiul personal al participantului, ceea ce poate provoca reacþii de

apãrare ºi chiar agresivitate. În al doilea rând, intervievatorul trebuie sã fie
atent la atitudinea ºi la poziþia sa în raport cu persoana intervievatã. Poziþia
idealã este aceea de a sta jos în faþa interlocutorului, fiind despãrþit de acesta
printr-o masã sau un birou. Braþele intervievatorului vor fi aºezate pe masã.
Pentru ca gesturile sã fie controlate, este preferabil sã aibã la dispoziþie un
material necesar pentru a lua note, ceea ce va permite ºi scrierea câtorva
cuvinte-cheie în timpul interviului. În privinþa poziþiei, intervievatorul va sta
uºor aplecat înainte, ceea ce va permite manifestarea interesului faþã de cele
spuse de interlocutor, fãrã sã dea totuºi senzaþia cã l-ar invada.
În final, câteva cuvinte în legãturã cu privirea pe care intervievatorul o
adreseazã intervievatului. Trebuie sã þinem minte cã, prin privire, un individ
conferã congenerilor coexistenþa socialã. În societate, cel care nu este privit
se simte ignorat sau negat. Ca urmare, va cãuta cu orice preþ sã-ºi facã simþitã
prezenþa în conºtiinþa celuilalt ºi, ca atare, sã primeascã atenþia vizualã
sau va înceta sã interacþioneze. Dimpotrivã, cine este privit insistent va accede
la o stare aparte a conºtiinþei de sine (Rimé ºi Lebon, 1984). Ca ºi când s-ar
afla sub lumina unui proiector (sau în prezenþa unei oglinzi, a unei camere de
filmat sau a unui microfon), este conºtient cã reprezintã un obiect de observare
pentru celelalte persoane. A fi conºtient de sine are ca particularitate faptul de
a acþiona ca un activator specific pentru toate informaþiile legate de propria
persoanã. Cu aceastã ocazie, aceste informaþii aparenþã fizicã, trãsãturi
caracteristice, atitudini, stãri afective, scopuri ºi norme pe care le urmãresc,
speranþe, aspiraþii etc. devin mai accesibile decât în mod curent. În fond,
sub privirea fixã a cuiva, cel privit simte o luciditate aparte. Dacã aceastã
situaþie nu se prelungeºte prea mult, existã ºanse ca luciditatea sã se soldeze
cu o sinceritate deosebitã din partea intervievatului. Dimpotrivã, atunci când
depãºeºte un anumit prag de duratã, în general, aceastã stare, a conºtientizãrii
sinelui, are efecte negative asupra celui în cauzã. Astfel, pentru intervievator,
privirea adresatã celuilalt este, în acelaºi timp, un atribut necesar, un instru-
ment auxiliar potenþial ºi o armã periculoasã
Concluzii
Sperãm cã lectorul a gãsit în acest capitol elementele teoretice care sã-i alimen-
teze reflecþia în privinþa temeiniciei interviului ca metodã de observare în
cercetarea fãcutã în cadrul ºtiinþelor socioumane. Enumerarea caracteristicilor
discuþiei, cât ºi dezvoltarea referitoare la tipurile de informaþii pe care le
poate aduna ar trebui sã confirme acest lucru. Apoi, am încercat sã furnizãm

un instrument de lucru pentru orice persoanã dornicã sã recurgã la observarea
prin dialog în cadrul unei colectãri de date riguroase. Ne-am ocupat mai întâi
de diferite tehnici de interviu aflate la dispoziþia cercetãtorului. Apoi, am
detaliat etapele de elaborare ºi de realizare a unui interviu. În final, ne-am pus
întrebãri în privinþa atitudinilor pe care un intervievator trebuie sã le dezvolte
pentru a-ºi garanta cooperarea optimã din partea interlocutorului sãu.
Acest rapid tur de orizont nu se poate încheia fãrã o remarcã legatã de
evoluþia interviului faþã de inovaþiile recente în materie de tehnologie de
informare. Existenþa unor forumuri de discuþii accesibile pe internet, cât ºi
posibilitatea de a comunica on-line prin intermediul cãilor informatice vor
oferi în curând celor ce utilizeazã tehnicile de interviu posibilitãþi noi de
colectare a datelor. Cu aceste noi mijloace de comunicare, intervievatorul nu
va mai cunoaºte limite datorate distanþelor sau costurilor pe care le presupune
comunicarea telefonicã. El va putea sã adune informaþii de la indivizi rãspân-
diþi pânã ºi în cele patru colþuri ale planetei. Dacã acest canal, încã puþin
folosit pentru a realiza discuþii de cercetare, se dezvoltã, va fi totuºi nevoie ca
tehnicile actuale de interviu sã fie adaptate Ne dãm întâlnire într-un viitor
apropiat.
Referinþe bibliografice
Banaka, W.H., 1971, Training in depth interviewing, Harper & Row, New York.
Bertaux, D., 1980, Lapproche biographique, sa validité méthodologique, ses potentialités,
Cahiers internationaux de sociologie, LXIX, pp. 197-225.
Blanchet, A., 1991, Dire et faire dire: lentretien, Armand Colin, Paris.
Blanchet, A.; Pages M., 1985, Lentretien dans les sciences sociales: lécoute, la parole
et le sens, Dunod, Paris.
Brossard, A., 1992, La psychologie du regard, Delachaux & Niestlé, Neuchâtel, Paris.
Demazière, D.; Dubar, C., 1997, Analyser les entretiens biographiques, Nathan, Paris.
Desmarais, D.; Pillon, J.-M., 1996, Pratique des histoires de vie: au carrefour de la
formation, de la recherche et de lintervention, LHarmattan, Paris.
Ekman, P., 1989, Lexpression des émotions, în B. Rimé, K.R. Scherer (ed.), Les
émotions, Delachaux & Niestlé, Neuchâtel, Paris, pp. 183-202.
Ekman, P.; OSullivan M., 1991, Facial expression: Methods, means and moues, în
R.S. Feldman, B. Rimé (ed.), Fundamentals of Nonverbal Behavior, Cambridge
University Press, New York, pp. 163-199.
Feldman, R.S.; Rimé B., 1991 (ed.), Fundamentals of Nonverbal Behavior, Cambridge
University Press, New York.
9. Normalitate, conformitate
ºi devianþã socialã
Petronel Dobricã
Introducere
Emile Durkheim: individul în societatea modernã
R.K. Merton: anomia ºi visul american al reuºitei
E. Sutherland: individ, asocieri diferenþiale, organizare socialã diferenþialã
H. Becker: Construcþia socialã a devianþei Outsiders ºi antreprenori morali
Erving Goffman: individul instituþionalizat ºi mitul victoriei culturale a
instituþiilor totale
Introducere
Devianþa este una dintre temele fundamentale ale sociologiei. De la sfâºitul secolului
al XIX-lea, cînd efectele industrializãrii ºi urbanizãrii societãþilor europene erau
privite ca semne ale unei veritabile patologii sociale ºi pânã în zilele noastre, marcate
de anxietatea generatã de criminalitate ºi de supra-expunerea mediaticã a acesteia,
sociologia a furnizat o multitudine de teorii explicative privind devianþa ºi deviantul.
Diversitatea rezultatelor reflecþiei sociologice asupra acestei teme provine din faptul
cã explicarea comportamentului deviant presupune raportarea la un mod mai general
de a înþelege individul ºi societatea; mai exact, este condiþionatã de raportarea la
modurile în care sociologii îºi re-construiesc permanent obiectul de studiu, teoriile
ºi metodologiile asociate.
Diversitatea modelelor de analizã privind devianþa nu exclude existenþa punctelor
comune; elementul central al diferitelor perspective sociologice asupra devianþei
este natura socialã a comportamentului deviant: ca ºi comportamentul conformist,
comportamentul deviant este un comportament social, care apare în cursul participãrii
indivizilor la viaþa socialã.
Definiþia normalitãþii nu se construieºte de la sine; ca orice definiþie, are nevoie
de un anumit referenþial. Referenþialul normalitãþii este alcãtuit din elemente la
338 IDENTITATE {I DIFERENÞÃ
prima vedere contrastante: conformitatea ºi devianþa. Comportamentul normal apare

ca rezultat al contrapunerii comportamentului deviant celui conformist. Pentru a
avea loc aceastã contrapunere e necesarã existenþa unui teritoriu comun celor douã
tipuri de comportament: acesta este teritoriul normelor sociale.
Raportarea la normã calificã individul ºi comportamentele sale: conformistul
este un om normal, pentru cã respectã normele sociale, pe cînd deviantul este
anormal, pentru cã le încalcã. O asemenea perspectivã presupune fetiºizarea cel
puþin într-o anumitã mãsurã conceptului de normã socialã; ea constituie fundamentul
modului normativist de înþelegere a vieþii sociale. Perspectiva normativistã are un aer
dogmatic, dat de postulatul pe care se sprijinã: simplul fapt al existenþei normelor
implicã respectarea lor. Acest mod de a privi societatea exclude în bunã mãsurã
indivizii, pentru cã ignorã diversitatea acestora ºi a grupurilor sociale, poziþiile din
care este compusã structura socialã, reprezentãrile asupra societãþii asociate acestor
poziþii, caracteristicile sub-lumilor sociale etc.
Viaþa cotidianã a oamenilor nu are mare lucru în comun cu postulatul normativist
ºi judecãþile derivate din el: indivizii îºi urmãresc interesele, se întâlnesc cu ceilalþi,
muncesc, se distreazã, viseazã, iubesc sau se detestã, în spaþii sociale concrete, în
care normele sunt definite ºi redefinite permanent, în funcþie de situaþiile în care sunt
implicaþi indivizii. Aceºtia sunt conformiºti pentru anumiþi indivizi ºi grupuri, dupã
cum pot fi devianþi în ochii altora, adepþi ai respectãrii normelor în spaþiul public ºi
practicanþi constanþi sau ocazionali ai devianþei secrete în spaþiul privat.
Într-o formulã iconoclastã, poate fi fixatã normalitatea, ca spaþiu al coexistenþei
conformitãþii ºi îndepãrtãrii de la norme, drept obiect al sociologiei devianþei?
Teorii clasice asupra devianþei

Prezentarea reflecþiei sociologice asupra unui domeniu sau altul al vieþii sociale
presupune o anumitã selecþie, realizatã pe baza unor criterii. Criteriile pe care le-am
avut în vedere în selecþia teoriilor prezentate în aceastã secþiune sunt relevanþa în
construcþia ºi re-construcþia sociologiei, în particular a sociologiei devianþei, capacitatea
de a genera alte modele ºi teorii explicative precum ºi actualitatea lor, datã de
relevanþa pentru înþelegerea ºi explicarea devianþei în societãþile contemporane.
Diferenþele dintre aceste teorii trebuie privite în sensul complementaritãþii para-
digmelor explicative: nu existã un mod unic de a privi devianþa ci moduri de a o
defini ºi explica.
Emile Durkheim: individul în societatea modernã

Perspectiva lui Durkheim asupra crimei constituie una dintre concepþiile teoretice
clasice care au influenþat în mod decisiv arhitectonica discursului sociologic despre
devianþã. Ce este crima? Cum definim devianþa? Existã acte substanþial deviante
sau spaþiul îndepãrtãrii de la norme este marcat de relativitate? Crima este în mod
obligatoriu ºi exclusiv dãunãtoare societãþii sau trebuie înþeleasã ca parte constitutivã
NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ 339
al unei anumite «normalitãþi», element necesar ºi util pentru funcþionarea mecanismului

social? Putem concepe criminalul ca agent reglator al vieþii sociale? Care sunt
adevãratele funcþii ale pedepsei? Poate exista o societate perfectã, în care sã nu
existe devianþã? Sunt câteva dintre temele analizate de cãtre Emile Durkheim în De
la division du travail social (1893), Les regles de la methode sociologique (1895) ºi
Le suicide (1897). Analiza acestor probleme constituie unul dintre elementele
importante în efortul lui Durkheim de a fundamenta sociologia ca ºtiinþã: rãspunsurile
durkheimiene contrasteazã extrem de puternic cu imaginile oferite de simþul comun,
în care crima este definitã prin proprietãþile intrinseci ale actului iar criminalul este
privit ca fiinþã periculoasã pentru funcþionarea societãþii.
Normal ºi patologic. Dublul statut al devianþei ºi deviantului

Obiectul oricãrei ºtiinþe a vieþii, fie individualã, fie socialã, este, spune Durkheim,
de a defini ºi explica starea normalã, în opoziþie cu contrariul sãu. Distincþia dintre
normal ºi patologic este necesarã nu numai pentru înþelegerea crimei; semnificaþiile
acestei probleme condiþioneazã statutul social ºi ºtiinþific al sociologiei. O astfel de
interpretare este clar susþinutã de R. Aron arunci cand analizeazã concepþia sociologicã
a lui Durkheim: Distincþia dintre normal ºi patologic, dezvoltatã în capitolul III al
Regulilor metodei sociologice, joacã un rol important în gândirea lui Durkheim.
Dupã pãrerea mea, aceastã distincþie va rãmâne pânã la sfârºitul carierei unul dintre
fundamentele gândirii sale, deºi o utilizeazã mai puþin frecvent în perioada sa ultimã,
cea a Formelor elementare ale vieþii religioase. Importanþa acestei distincþii þine de
intenþiile reformatoare ale lui Durkheim. Dorinþa sa de a fi un savant pur nu-l
împiedica sã afirme cã sociologia n-ar merita o orã de efort dacã rezultatele n-ar
permite ameliorarea societãþii. Avea speranþa sã fondeze sfaturi de acþiune (conseils
daction) pe baza studiului obiectiv ºi ºtiinþific al fenomenelor sociale. Distincþia
dintre normal ºi patologic este în mod clar un intermediar între observarea faptelor
ºi asemenea sfaturi. Dacã un fenomen este normal nu avem de ce sã-l eliminãm,
chiar dacã ne ºocheazã moral; dimpotrivã, dacã este patologic, dispunem de un
argument ºtiinþific pentru a justifica proiecte de reformã1.
Criteriul pe baza cãruia stabilim caracterul normal sau patologic al unui fapt
social este generalitatea sa; frecvenþa unui fapt, indicator al normalitãþii sale, trebuie
analizatã în cadrul unui tip social dat, într-o anumitã fazã a evoluþiei sale. Cu alte
cuvinte, un fapt poate fi normal într-o societate ºi anormal în altã societate; în
aceeaºi societate, acelaºi fapt poate fi considerat normal la momentul t1 ºi anormal,
patologic, la momentul t2. Generalitatea ca ºi raritatea unui fapt sau altul sunt date
de condiþiile de existenþã ale vieþii colective2.
Dupã Durkheim, crima este un fenomen normal; ea este întâlnitã în toate
societãþile cunoscute ºi în toate timpurile. Universalitatea ºi normalitatea crimei sunt
rezultatul variaþiilor individuale ºi colective: o societate în care conºtiinþele indivizilor
1. Aron, R., 1967, Les étapes de la pensée sociologique, Paris: Gallimard, p. 369.
2. Durkheim, E., [ 1895] 2004, Regulile metodei sociologice, Bucureºti: Editura Antet.
ar fi absolut identice este imposibil de conceput. Dupã cum e inevitabil ca oamenii

sã se abatã, mai mult sau mai puþin, de la tipul colectiv, tot astfel este inevitabil ca
unele dintre aceste abateri sã fie considerate crime: Închipuiþi-vã o societate de sfinþi,
un schit exemplar ºi perfect. Crimele propriu-zise vor fi necunoscute în ea; dar greºelile
care par de nimic omului de rând vor provoca în ea acelaºi scandal pe care-l genereazã
delictul ordinar în conºtiinþele de rând. Dacã, deci, aceastã societate se gãseºte înarmatã
cu puterea de a judeca ºi de a pedepsi, ea va socoti aceste acte drept criminale ºi le
va trata ca atare 3.
Crima nu este doar normalã, ea este necesarã ºi utilã. Deplina uniformitate a
conºtiinþelor ar proteja societatea de crimã; în acelaºi timp, societatea nu s-ar putea
schimba, ar rãmâne încremenitã în faza respectivã. Criminalul ºi inovatorul sunt, dintr-un
anumit punct de vedere, asemãnãtori: ºi unul, ºi altul, pun sub semnul întrebãrii
modurile comune de a face, de a simþi, de a gândi. Uneori între cele douã personaje
existã identitate: unele moduri noi de a gândi, simþi, acþiona, sunt considerate deviante,
înainte de a deveni generale. Am putea spune cã actorii schimbãrii sociale sunt,
deopotrivã, geniul ºi criminalul: Pentru ca ea sã poatã evolua, (conºtiinþa moralã
a societãþii, n.n.) trebuie ca originalitatea individului sã poatã încolþi; iar pentru ca
aceea a idealistului care viseazã sã întreacã veacul sãu sã se poatã manifesta, e nevoie
ca aceea a criminalului, care este mai prejos de timpul sãu, sã fie cu putinþã. Una nu
merge fãrã altaDe câte ori, într-adevãr, ea (crima, n.n.) nu este decât o anticipare
a moralei viitorului, o îndrumare cãtre ce va fi! Dupã dreptul atenian, Socrate era
un criminal ºi condamnarea lui n-avea nimic nedrept. Cu toate acestea, crima sa,
anume independenþa sa de gândire, era utilã nu numai omenirii, ci ºi patriei sale 4.
Conºtiinþa colectivã ºi cuplul crimã-pedeapsã

În centrul perspectivei durkheimiene se aflã ideea de conºtiinþã colectivã, definitã
ca ansamblul credinþelor ºi sentimentelor comune majoritãþii membrilor unei societãþi.
Forþa ºi întinderea conºtiinþei colective variazã în funcþie de tipul de solidaritate
dominant. Existã douã tipuri de solidaritate: solidaritatea mecanicã, specificã
societãþilor cu grad redus de diferenþiere internã, în care indivizii sunt asemãnãtori,
ºi solidaritatea organicã,specificã societãþilor cu grad ridicat de diferenþiere internã,
în care indivizii sunt diferiþi. Aceste douã tipuri de solidaritate ºi societãþile pe care
le configureazã trebuie înþelese ca tipuri ideale: astfel, în societãþile moderne,
solidaritatea organicã, deºi dominantã, coexistã cu solidaritatea mecanicã, ce are
însã o sferã de acþiune redusã. În societãþile fundamentate pe solidaritatea mecanicã,
conºtiinþa colectivã acoperã cea mai mare parte a conºtiinþelor individuale; senti-
mentele împãrtãºite în comun de cãtre membrii colectivitãþii au o forþã extremã, care
se manifestã în atitudinea faþã de crimã ºi criminal. În schimb, în societãþile al cãror
principiu constitutiv este solidaritatea organicã, sfera de existenþã acoperitã de
conºtiinþa colectivã este mai redusã; reacþiile colective faþã de încãlcarea regulilor
3. Ibidem, pp. 90-91.

4. Ibidem, p. 92.
sunt mai slabe, marja interpretãrilor individuale a imperativelor colective este mai
largã5. Legãturilor de solidaritate mecanicã le corespunde dreptul represiv, în vreme
ce dreptul restitutiv corespunde legãturilor de solidaritate organicã. Fiecare tip de
drept dispune de un anumit tip de sancþiune: dreptului represiv îi sunt caracteristice
sancþiunile represive, dreptului restitutiv sancþiunile restitutive.
Indiferent de tipul de societate, crima reprezintã o rupturã a texturii solidaritãþii
sociale, a credinþelor ºi sentimentelor comune majoritãþii membrilor unei societãþi.
Mai exact a acelor sentimente care au ca proprietãþi distinctive o anumitã intensitate
medie ºi un anumit grad de precizie. Legãtura dintre cele douã elemente, crima ºi
sentimentele pe care le afecteazã, este esenþialã; variabilitatea acestor sentimente
determinã variabilitatea actelor considerate drept criminale ºi, în consecinþã, imprimã
crimei marca unei anumite relativitãþi. Prin urmare, crima nu poate fi definitã prin
caracteristicile intrinseci ale actului; cãutând un element constant, prezent în toate
tipurile de crimã cunoscute, Durkheim observã cã numãrul comportamentelor care
au fost considerate întodeauna ºi pretutindeni drept crime este redus: Variaþiile
dreptului represiv dovedesc în acelaºi timp cã acest caracter constant n-ar putea sã se
gãseascã printre proprietãþile intrinseci ale actelor impuse sau prohibite de cãtre
regulile penale, de vreme ce acestea prezintã o asemenea diversitate, ci în raporturile
pe care le susþin si cu o anumitã condiþie care le este exterioarã. 6.
În înþelegerea ºi definirea crimei opoziþia dintre aceasta ºi conºtiinþa colectivã este
esenþialã: Putem deci sã spunem... cã un act este criminal când ofenseazã stãrile
puternice ºi definite ale conºtiinþei colective.[ ...] Aceastã opoziþie, deci, este cea care
naºte crima, departe de a derva din ea. În alþi termeni, nu trebuie spus cã un act
ofenseazã conºtiinþa comunã pentru cã este criminal, ci cã este criminal pentru cã ofenseazã
conºtiinþa comunã. Nu-l respingem pentru cã este crimã, ci este crimã pentru cã îl
respingem7.
Caracteristica esenþialã a crimei rezidã, aºadar, în faptul cã determinã din partea
societãþii o anumitã reacþie, denumitã pedeapsã. Definirea crimei prin extragerea
caracterului comun al actelor care compun varietatea comportamentului criminal
reprezintã ilustrarea principiilor metodologice durkheimiene, care solicitã a nu lua
niciodatã ca obiect de cercetãri decât un grup de fenomene definite mai înainte prin
oarecare caractere exterioare care le sunt comune ºi a cuprinde în aceeaºi cercetare
pe toate cele care rãspund la aceastã definiþie. De pildã, constatãm existenþa unui
numãr oarecare de acte care înfãþiºeazã toate acest caracter exterior cã, o datã
sãvârºite, ele determinã din partea societãþii aceastã reacþiune particularã care se
cheamã pedeapsã. Noi facem din ele un grup sui generis, cãruia îi impunem o
rubricã comunã; îi dãm numirea de crimã oricãrui act pedepsit...8.
Modul în care Durkheim concepe crima nu este unul de tip statistic, cum am
putea crede dacã ne-am opri la criteriul generalitãþii sau frecvenþei unui anumit
comportament, utilizat pentru a distinge normalul de patologic. Pentru ca un act sã
5. Aron, 1967, op.cit., p. 323.

6. Durkheim, E., [ 1893] 1991, De la division du travail social, Paris: Quadrige/ PUF, pp. 36-37.
7. Ibidem, pp. 47-48.
8. Durkheim, 2004, op.cit. p. 67.
fie considerat crimã nu este suficient sã se îndepãrteze de la modul obiºnuit de a face

un anumit lucru; el trebuie sã genereze o anumitã reacþie din partea celorlalþi,
reacþie care apare în mãsura în care sentimentele colective afectate de crimã sunt vii
ºi puternice. Dacã aceste sentimente colective au o slabã intensitate nu putem vorbi
despre crimã ci doar despre un comportament care se îndepãrteazã de la modul
comun de a face, gândi sau simþi. Definiþia crimei cuprinde aºadar douã elemente:
un act care lezeazã conºtiinþa colectivã ºi reacþia socialã sub forma pedepsei.
Modul în care Durkheim defineºte pedeapsa derivã logic din concepþia acestuia
despre crimã. Orice act criminal afecteazã nu doar victima propriu-zisã (viaþa sau
integritatea fizicã a individului, dreptul de proprietate etc); mai important, crima
lezeazã însãºi societatea, prin faptul cã se împotriveºte sentimentelor colective care,
deºi existã prin intermediul indivizilor, au ca fundament o realitate superioarã
acestora, societatea. Principala victimãa criminalului este societatea: crima afecteazã
textura cea mai intimã a acesteia, reþeaua de sentimente colective care-i determinã
existenþa, legãturile de solidaritate cele mai profunde stabilite între indivizi.
Ce este aºadar pedeapsa? Dupã Durkheim, pedeapsa este în primul rând o
reacþie pasionalã care urmãreºte rãzbunarea; acest caracter este cu atât mai evident
cu cât societatea este mai puþin cultivatã (de exemplu, popoarele primitive pedepsesc
pentru a pedepsi, cu unicul scop de a produce suferinþã)9. Legea talionului este
expresia tipicã a modului de a atinge acest scop: fiind marcatã de pasiune, pedeapsa
tinde sã îmbrace forme maxime, atât ca intensitate cât ºi ca orizont.
În societãþile fundamentate pe principiul solidaritãþii mecanice pedeapsa are douã
trãsãturi esenþiale: rãzbunarea ºi suferinþa (suferinþã ca mijloc de rãzbunare). Morala
societãþilor moderne, în care principiul constitutiv este solidaritatea organicã, impune
justificarea pedepsei pe baza altor argumente: nevoia de apãrare ia locul dorinþei de
rãzbunare; furia este înlocuitã de spiritul de prevedere; suferinþa fizicã este eliminatã.
În realitate, spune Durkheim, aceste mutaþii compun un model care exprimã mai
degrabã cum ar trebui sã fie pedeapsa decãt cum este aceasta în realitate: orice
pedeapsã presupune acceptarea unei anumite suferinþe: Astfel, natura pedepsei nu
s-a schimbat în mod esenþial. Tot ce putem spune este cã nevoia de rãzbunare e mai
bine controlatã astãzi decât în trecut. Spiritul de prevedere care s-a trezit nu mai lasã
la fel de liber acþiunea oarbã a pasiunii; o menþine între anumite limite, se opune
violenþelor absurde, ravagiilor inutile...Cu toate astea, pasiunea rãmâne sufletul penalitãþii.
Putem, deci, spune cã pedeapsa constã într-o reacþie pasionalã de intensitate gradualã10.
De unde vine necesitatea de a pedepsi crima? Simþul comun ne indicã un rãspuns
simplu: din moment ce crima produce victimei o suferinþã, este absolut fireascã
pedepsirea criminalului; în plus, pedeapsa descurajeazã, aratã tuturor cã asemenea
fapte vor fi întotdeauna condamnate. Explicaþia propusã de cãtre Durkheim are însã
o altã dimensiune, mult mai subtilã: reacþia faþã de crimã este o condiþie a existenþei
societãþii, în sensul de mijloc de reafirmare ºi conservare a sentimentelor colective
afectate de crimã. Argumentaþia durkheimianã conduce la o concluzie care contrazice
9. Durkheim, 1991, op.cit., p. 52.

10. Ibidem, p. 57.
modul obiºnuit de a privi crima ºi criminalul: orice crimã ne produce oroare; este
firesc sã fie aºa, pentru cã ne simþim noi înºine ameninþaþi; de unde satisfacþia
generatã de suferinþa criminalului, satisfacþie care, chiar dacã morala modernã ne
obligã s-o refuzãm ca scop al pedepsei, ne produce o plãcere proporþionalã cu
dezaprobarea resimþitã. În acelaºi timp, cuplul crimã-reacþie socialã configureazã
spaþiul reafirmãrii ºi întãririi fundamentului societãþii: scopul pedepsei este refacerea
solidaritãþii sociale afectatã de actul criminal, a acelor sentimente vii ºi puternice
care leagã indivizii unii de alþii. Potrivit simþului comun, pedeapsa este destinatã
îndreptãrii criminalului ºi descurajãrii celor care i-ar putea urma exemplul; dupã
Durkheim, acestea nu sunt decât scopuri secundare, de fapt mai mult efecte marginale
ale funcþiei principale a pedepsei: refacerea ºi întãrirea conºtiinþei colective: La
fel este ºi cu pedeapsa. Deºi procedeazã printr-o reacþie mecanicã, prin miºcãri
pasionale ºi în mare parte iraþionale, rolul jucat de ea este util. Numai cã acest rol nu
este acolo unde îl vedem noi în mod obiºnuit. Ea nu serveºte sau serveºte în micã
mãsurã sã corijeze sau sã-i intimideze pe posibilii sãi imitatori; din acest dublu
punct de vedere eficacitatea sa este în mod evident îndoielnicã ºi, în orice caz,
mediocrã. Adevãrata sa funcþie este de a menþine intactã coeziunea socialã, menþinând
întreagã vitalitatea conºþiinþei comune 11.
Consecinþa acestui raþionament contravine nu doar cunoaºterii comune, ci ºi
diverselor ideologii construite în jurul pedepsei: deºi este aplicatã criminalului,
pedeapsa se adreseazã în principal oamenilor oneºti. Poate fi crima necesarã ºi utilã,
deºi criminalul acþioneazã împotriva indivizilor ºi societãþii? Paradoxul, dupã raþiona-
mentul durkheimian, este numai aparent: deºi crima afecteazã indivizii ºi societatea,
pedeapsa este mijlocul reafirmãrii sentimentelor afectate, ºi prin aceasta cuplul
crimã-pedeapsã contribuie la creºterea solidaritãþii sociale.
Anomia ºi viaþa omului în societatea modernã

Conceptul de anomie a fost utilizat de cãtre Durkheim în partea finalã a Diviziunii
muncii sociale (1893); l-a dezvoltat ulterior în Le suicide (1897), sinuciderea
anomicã fiind unul dintre principalele tipuri de sinucidere (alãturi de sinuciderea
egoistã ºi altruistã). Termenul anomie a trecut din vocabularul sociologic în vocabularul
curent, fiind utilizat în maniere diverse, în diferite tipuri de discurs public. Dintre
semnificaþiile vulgare ale acestui concept, cea care se apropie cel mai mult de sensul
durkheimian este lipsa de norme, înþeleasã ca incapacitate a normelor ºi valorilor
sociale de a reglementa conduitele indivizilor. În realitate, semnificaþia durkheimianã
a conceptului este mai largã; anomia semnificã drama omului modern, prizonier al
dorinþelor ºi pasiunilor împinse cãtre imposibil, al dorinþei de a avea cât mai mult ºi
mai repede, de a simþi cât mai intens: egoismul, sursã ºi scop al eforturilor individului.
Acest concept joacã un rol extrem de important în analiza problemei fundamentale
a reflecþiei durkheimiene, relaþia dintre individ ºi colectivitate: Tema acestei prime
cãrþi (De la division du travail social, n.n.) este tema centralã a gândirii durkheimiene,
11. Ibidem, p. 76.

aceea a relaþiei dintre indivizi ºi colectivitate. Cum poate constitui o adunare de

indivizi o societate? Cum pot aceºtia sã realizeze aceastã condiþie a existenþei
sociale care este consensul?12.
Într-un alt tip de lecturã, conceptul de anomie nuanþeazã semnificaþia temei:
problema relaþiei dintre individ ºi societate capãtã o formã mai precisã, aceea a vieþii
individului în societate. Omul este o fiinþã socialã în mãsura în care participã la viaþa
grupurilor din care este compusã societatea; participarea la viaþa acestora presupune
limitarea libertãþilor individului. În schimbul acestei cedãri, individul primeºte
influenþa protectoare a grupului (familial, religios, profesional): scopurile grupului
sunt mai înalte decât cele individuale ºi datoritã acestui fapt omul dispune de reperele
ºi energia necesare pentru a-ºi îndeplini funcþia socialã. Omul este moral, spune
Durkheim, în mãsura în care îºi îndeplineºte funcþia.
Participarea la viaþa socialã poartã marca tipului de societate în care acesta
trãieºte: în societãþile simple, bazate pe solidaritatea mecanicã (societãþile arhaice),
omul, pentru a fi om, trebuie sã semene celorlalþi, sã realizeze în sine toate trãsãturile
tipului colectiv; pe mãsurã ce diviziunea muncii sociale se dezvoltã, solidaritatea
organicã tinde sã devinã dominantã, tipul colectiv se estompeazã, iar individul
devine din ce în ce mai mult persoanã, în sensul de ... sursã autonomã de acþiune,
în ...mãsura în care existã în el ceva care este al lui ºi numai al lui ºi care îl
individualizeazã, în care este mai mult decât o simplã încarnare a tipului generic al
rasei ºi al grupului sãu13.
Estomparea tipului colectiv are drept consecinþã diversificarea dorinþelor ºi aspira-
þiilor indivizilor: dincolo de nevoile fiziologice, relativ uºor de satisfãcut, apar aspiraþii
pe care individul le transformã în scopuri pentru a cãror realizare îºi utilizeazã toatã
energia. Omul fericit, spune Durkheim, este cel care reuºeºte sã punã de acord scopurile
spre care tinde cu mijloacele de care dispune. Poate individul singur sã realizeze un
asemenea acord? Rãspunsul lui Durkheim este negativ: O fiinþã oarecare nu poate
fi fericitã sau chiar nu poate trãi decât dacã nevoile sale sunt în raport rezonabil cu
mijloaceleCum poate fi fixatã cantitatea de bunãstare, de confort, de lux, pe care
o fiinþã umanã o poate cãuta în mod legitim? Nu gãsim, nici în constituþia organicã,
nici în cea psihologicã a omului, nimic care sã limiteze aceste înclinaþii Atâta
vreme cât dorinþele depind doar de individ, acestea sunt nelimitate. În ea însãºi,
fãcând abstracþie de orice putere exterioarã care sã o regleze, sensibilitatea noastrã
este un abis fãrã fund, imposibil de împlinitPentru cã nimic nu le poate opri, ele
(dorinþele, n.n.) depãºesc întotdeauna ºi infinit mijloacele de care individul dispune14.
Singura autoritate care poate limita aspiraþiile individului este autoritatea societãþii:
Singurã societatea, fie direct în ansamblul sãu, fie prin intermediul unuia dintre
organele sale, e în stare sã joace acest rol moderator; pentru cã ea este singura
putere moralã superioarã individului, ºi a cãrei autoritate este acceptatã de acesta.
12. Aron, 1967, op.cit., p. 319.

13. Durkheim, 1991, p. 399.
14. Durkheim, E., [ 1897] 2002, Le suicide. Etude sociologique (Livre deuxieme: Causes sociales
et types sociaux). Cegep de Chicoutimi (ed. electronicã, Jean-Marie Tremblay), pp. 99-100.
Singurã ea are autoritatea necesarã pentru a spune adevãrul ºi a marca punctul

dincolo de care pasiunile nu pot trece15.
Existã, spune Durkheim, în conºtiinþa moralã a oricãrei societãþi, o anumitã ierarhizare
a ocupaþiilor, profesiilor, o estimare a cantitãþii de bunãstare asociatã fiecãrei poziþii.
Aceastã ierarhizare cuprinde praguri minime ºi maxime, între care sunt plasate aºtep-
tãrile indivizilor, dupã cum presupune acceptarea modului de ocupare a funcþiilor sociale
ºi a mijloacelor asociate acestora ca fiind juste: Conform acestor idei preexistente,
existã, de exemplu, o anumitã manierã de a trãi care este privitã ca limita superioarã
pe care ºi-o poate propune muncitorul în eforturile pe care le face pentru a-ºi îmbunãtãþi
existenþa, ºi o limitã inferioarã sub care e dificil de tolerat sã coboare... Una ºi cealaltã
sunt diferite pentru muncitorul de la oraº ºi pentru cel de la þarã, pentru servitor ºi
pentru lucrãtorul cu ziua, pentru angajatul din comerþ ºi pentru funcþionar etc... La
fel, îl blamãm pe bogatul care trãieºte în zgârcenie, dar îl blamãm de asemenea
atunci când cautã în exces rafinamentul luxului. Economiºtii protesteazã degeaba:
va fi totdeauna scandalos pentru sentimentul public ca un individ sã poatã folosi
pentru consumaþii absolut superflue o prea mare cantitate de bogãþie ºi pare chiar cã
aceastã intoleranþã nu se relaxeazã decât în perioadele de perturbare moralã16. Sub
presiunea societãþii dorinþele indivizilor sunt limitate la ceea ce aceºtia pot spera în
mod legitim sã realizeze; aceastã limitare este relativã sub un dublu aspect, în sensul
cã graniþele ei variazã de la individ la individ ºi de la o epocã istoricã la alta, în
funcþie de creºterea sau descreºterea venitului colectiv ºi de evoluþia ideilor morale:
definiþia luxului ca ºi aprecierea a ceea ce este de strictã necesitate pentru o clasã sau
alta se schimbã în funcþie de schimbãrile prin care trece societatea 17.
Evident cã individul nu este imobil, nu e un fel de masã inertã asupra cãreia se
exercitã presiunea societãþii. Dimpotrivã, el cautã în permanenþã sã-ºi îmbunãtãþeascã
situaþia; ceea ce este însã esenþial este faptul cã aceste cãutãri sunt limitate între
graniþele fixate de societate. Moderaþia impusã pasiunilor ºi dorinþelor îl fereºte pe
individ de decepþii catastrofale; fericirea omului, înþeleasã ca mulþumire cu propria
soartã, apare ca rezultantã a unui complex format din aspiraþiile rezonabile, în raport
cu poziþia socialã, posibilitãþile deþinute ºi eforturile depuse. Fundamentul acestui
acord stã în acceptarea de cãtre indivizi a principiilor de clasificare socialã, existente
în orice societate: naºterea într-o anumitã clasã, în societãþile trecute, meritul ºi
calitãþile ereditare, în societãþile moderne, îndeplinesc aceeaºi funcþie, aceea de a
indica individului zona socialã spre care este îndreptãþit sã aspire.
Starea normalã este, aºadar, starea definitã prin adecvarea dorinþelor individului
la posibilitãþile de care acesta dispune; sursa acestui echilibru este societatea, care
aratã fiecãruia, chiar dacã într-un mod relativ, pânã unde e rezonabil sã-ºi proiecteze
dorinþele. Starea în care societatea nu mai poate îndeplini acest rol este starea de
anomie; aceasta apare în cazul transformãrilor sociale de anvergurã: Când societatea
este tulburatã, fie cã este vorba despre o crizã dureroasã, fie prin transformãri
15. Ibidem, p. 101.

16. Ibidem, pp. 101-102.
17. Ibidem, p. 102.
fericite dar prea bruºte, devine temporar incapabilã sã exercite aceastã acþiune; ºi
iatã de unde vin aceste creºteri bruºte ale curbei sinuciderilor...18.
Ceea ce au în comun crizele economice ºi perioadele de creºtere rapidã a
prosperitãþii colective ºi individuale este faptul cã ºi unele ºi altele perturbã ordinea
colectivã. Creºterea ratei sinuciderilor în perioadele de declin economic se explicã
prin faptul cã indivizii sunt obligaþi sã coboare sub nivelul cu care fuseserã obiºnuiþi,
sã-ºi restrângã aspiraþiile, sã se mulþumeascã cu mai puþin: cum societatea nu le
poate reface educaþia moralã într-un timp scurt, nemulþumirea resimþitã de cãtre
aceºtia genereazã ...suferinþele care îi detaºeazã de o existenþã diminuatã înainte de
a o fi experimentat19.
Într-o manierã diferitã, dar similarã în consecinþele sale, creºterea bruscã a
bunãstãrii sociale ºi individuale afecteazã de asemenea echilibrul dintre posibilitãþi,
dorinþe ºi recompensele sociale obþinute de cãtre indivizi. În situaþii normale, scala
aspiraþiilor individului este dependentã de cea a posibilitãþilor de care acesta dispune;
creºterea rapidã a bogãþiei, spune Durkheim, afecteazã acest echilibru: Nu mai
ºtim ce e posibil ºi ce nu, ce e just ºi ce e injust, care sunt revendicãrile ºi speranþele
legitime, care sunt cele care depãºesc mãsura. În consecinþã, nu mai rãmâne nimic
care sã nu poatã fi pretins... e atins chiar principiul care prezideazã repartizarea
cetãþenilor între diferite slujbe. Pentru cã raporturile dintre diferitele pãrþi ale societãþii
sunt modificate, ideile care exprimã aceste raporturi nu pot rãmâne aceleaºi...
Pentru cã prosperitatea a crescut, dorinþele sunt exaltate. Starea de dereglare sau
anomie este, deci, ºi mai mult întãritã prin faptul cã pasiunile sunt mai puþin
disciplinate chiar în momentul în care ele ar fi avut nevoie de o disciplinã mai
puternicã20. Spectacolul bogãþiei celor favorizaþi într-o asemnea perioadã stimuleazã
întreaga societate, indiferent de poziþia socialã ºi de posibilitãþile asociate; individul
are senzaþia cã poate dori orice, cã totul este posibil, cã regulile sunt relative.
Societatea, a cãrei autoritate funcþiona mai înainte ca frânã moralã în calea extinderii
nemãsurate a pasiunilor individului, este acum incapabilã sã le tempereze. Ambiþiile
ºi pasiunile umane se împletesc într-o spiralã infinitã; fiecare plãcere satisfãcutã
genereazã o alta, fiecare etapã parcursã înseamnã doar o îndepãrtare de momentul
iniþial, fãrã a-l apropia pe individ de scopul final. De fapt, acest scop are o existenþã
morganaticã: singurul lucru cert este permanenta exaltare a dorinþelor. Cum ele nu
mai sunt limitate, în mod fatal vor rãmâne în urma realizãrilor: acest decalaj este
sursa nemulþumirilor ºi frustrãrilor care determinã creºterea ratei sinuciderilor o
datã cu creºterea prosperitãþii colective.
Starea de anomie, spune Durkheim, nu apare doar în cazul crizelor: existã o
zonã socialã în care anomia este deja o stare cronicã, zona comerþului ºi a industriei.
De o parte ºi de alta, se declarã cã naþiunile trebuie sã aibã drept unic sau principal
obiectiv sã prospere industrial... industria, în loc sã continue sã fie privitã ca un
mijloc în vederea unui scop care o depãºeºte, a devenit scopul suprem al indivizilor
ºi societãþilor. Dar atunci a apãrut situaþia cã dorinþele pe care le pune în joc nu mai
18. Ibidem, p. 103.

19. Ibidem, p. 104.
20. Ibidem.
sunt limitate de nicio autoritate. Aceastã apoteozã a bunãstãrii, sanctificându-le,

pentru a spune astfel, le-a pus deasupra oricãrei legi umane. Pare cã e un soi de
sacrilegiu sã le limitezi... În cele din urmã, aceastã dezlãnþuire a dorinþelor a fost ºi
mai mult agravatã de chiar dezvoltarea industriei ºi extinderea aproape nelimitatã a
pieþei... Existã o sete de lucruri noi, de plãceri ignorate, de senzaþii necunoscute, dar
care-ºi pierd întreaga savoare îndatã ce sunt cunoscute21. Aceastã cãutare permanentã,
pasiunea pentru infinit, prezentatã în societatea modernã drept calitate moralã supremã,
este în realitate expresia stãrii de anomie, stare patologicã, sursã de nemulþumire ºi
disperare. Tradiþiile ºi practicile sociale sunt incapabile sã regleze viaþa indivizilor;
ceea ce trebuie construit este o nouã moralã, care sã corespundã schimbãrilor intervenite
la nivel colectiv ºi individual22 (Durkheim, 1897/2002, II, 124).
Interpretãri durkheimiene
E. Durkheim a fost ºi este interpretat în maniere extrem de diferite23: i-a fost
atribuitã paternitatea sociologismului (individul are o autonomie aparentã, e un actor
pasiv ale cãrui comportamente sunt efectul presiunilor structurilor sociale), a fost
considerat precursorul holismului în sociologie (primatul structurilor sociale asupra
indivizilor impune plasarea explicaþiei sociologice la nivelul societãþii ºi nu la nivelul
indivizilor care o compun); dimpotrivã, a fost înþeles ca relaþionist realist (termenii
societate ºi cauze sociale exprimã de fapt proprietãþile relaþiilor la care participã
indivizii, singurele cu adevãrat reale), analizele sale fiind retraduse în termenii
sociologiei acþiunii, fundamentatã pe postulatul individualismului metodologic (explicaþia
sociologicã trebuie plasatã le nivelul actorilor sociali ºi sistemelor de interacþiune în
care aceºtia sunt angajaþi). În alte perspective24 influenþa asupra dezvoltãrii sociologiei
nord-americane, în forma structural-funcþionalismului, a fost contrapusã influenþei
asupra teoriilor de tip interacþionist.
Utilizarea diferitã ºi uneori divergentã a analizelor durkheimiene nu este un fapt
anormal; ea se datoreazã, pe de o parte, diferenþelor teoretice ºi metodologice dintre
diferitele ºcoli ºi curente, care presupun un anumit tip de privire asupra societãþii,
precum ºi o anumitã lecturã a teoriilor clasice; pe de altã parte, perspectiva
durkheimanã este una care se desfãºoarã, de cele mai multe ori simultan, la niveluri
multiple. Ideea presiunilor exercitate de cãtre societate asupra indivizilor (limitarea
relativã a aspiraþiilor în funcþie de mijloacele rezonabile, disponibile în funcþie de
poziþia individului în ierarhia socialã) nu este câtuºi de puþin ireconciliabilã cu ideea
autonomiei individului, angajat în activitãþi sociale prin care urmãreºte realizarea
scopurilor individuale ºi de grup. Structurile sociale sunt preexistente indivizilor; în
acelaºi timp, natura socialã a omului rezidã în participarea la viaþa grupurilor sociale,
din ce în ce mai diferite, pe mãsurã ce diviziunea socialã a muncii este mai
accentuatã. A înþelege individul ºi societatea presupune înþelegerea individului în
21. Ibidem, p. 106.

22. Ibidem, p. 124.
23. Boudon, R., 1979, La logique du social, Paris: Hachette, pp. 37-40.
24. Durand, J.-P., Weil, R. (coord.), 1993, Sociologie contemporaine, Paris: Vigot, p. 80.
societate. Dincolo de un minim de norme ºi valori împãrtãºite de membrii unei

aceleiaºi societãþi, fãrã de care aceasta s-ar dezintegra, lumea modernã este o lume
a diferenþelor dintre indivizi ºi grupuri. Viaþa socialã presupune întâlnirea acestor
norme ºi valori diferite, a modurilor de a face, simþi ºi gândi, care tind sã devinã din
ce în ce mai specifice sub-lumilordin care este compusã lumea socialã: cu excepþia
unui numãr extrem de redus de comportamente, evaluarea îndepãrtãrii de la norme
devine din ce în ce mai mult o chestiune care þine de grup: în aceastã perspectivã,
definirea crimei prin dublul criteriu al îndepãrtarii de la normã ºi al reacþiei sociale
care este pedeapsa, a influenþat într-o mãsurã considerabilã dezvoltarea perspectivelor
sociologice asupra devianþei.
R.K. Merton: anomia ºi visul american al reuºitei

Teoria mertonianã a anomiei a fost dezvoltatã în versiuni succesive, timp de 26 de
ani: prima variantã a studiului Social structure and anomie(un text de 10 pagini)
a fost publicatã în anul 1938, în American Sociological Review; ultimul text publicat
de Merton asupra anomiei apare în 1964, Anomie, anomia and social interaction:
contexts of deviant behavior25. Principala lucrare a lui Merton, Social theory and
social structure (1949), cuprinde forma reelaboratã ºi cel mai des utilizatã ulterior a
studiului Social structure and anomie26.
Robert King Merton (1910-2003)

Unul dintre cei mai importanþi sociologi americani, R.K. Merton este întemeietorul
sociologiei ºtiinþei. De asemenea, dezvoltã analiza funcþionalistã ºi pe cea
structuralistã. Dezvoltãrile sale conceptuale asociate analizei funcþionale accentueazã
faptul cã toate fenomenele au consecinþe asupra structurii sociale mai largi ºi cã
atât funcþiile cât ºi disfuncþiile sociale au un rol esenþial în procesul de schimbare
socialã. Conceptul de anomie, preluat de la E. Durkheim, este definit de Merton
ca referitor la o stare de conflict structural între cerinþele culturale (definiþiile
culturale ale succesului social) ºi oportunitãþile pe care indivizii le au la dispoziþie
pentru a împlini aceste cerinþe.
Lucrãri:
Social Theory and Social Structure (1949)
The Sociology of Science (1973)
Paradigma: structural-funcþionalism
25. Besnard, P., 1978, Merton a la recherche de lanomie, Revue francaise de sociologie, 19(1):
3-38, pp. 3-4.
26. În aceastã analizã am utilizat Social structure and anomie, reeditatã în Delinquency, Crime
and Social Process (1969, Harper & Row), dupã ediþia din 1957 a Social Theory and Social
Structure, The Free Press.
Una din imaginile comune asupra relaþiei dintre individ ºi societate este construitã
plecând de la ideea dominanþei impulsurilor biologice asupra comportamentului
uman: urmãrind satisfacerea acestor instincte, indivizii intrã în conflict cu anumite
constrângeri, care compun ceea ce numim controlul social. Ordinea socialã este
rezultatul luptei dintre individ ºi societate; originea comportamentelor deviante
rezidã aºadar în impulsurile biologice, care, în anumite situaþii, sunt mai puternice
decât constrângerile sociale.
Critica lui Merton asupra acestei perspective porneºte de la douã observaþii, care
constituie în egalã mãsurã tema studiului sãu privind anomia: frecvenþa comportamentului
deviant variazã în funcþie de poziþia ocupatã de indivizi în cadrul structuri sociale;
devianþa îmbracã forme diferite, în funcþie de caracteristicile structurii sociale.
Astfel definitã problema, întrebarea centralã este dacã ºi în ce mãsurã structura
socialã genereazã o anumitã presiune spre devianþã, astfel încât comportamentul
deviant poate fi privit ca rãspuns la anumite situaþii sociale. Cu alte cuvinte, intenþia
lui Merton este de a identifica sursele culturale ºi sociale ale devianþei: Scopul
nostru fundamental este de a descoperi cum anumite structuri sociale exercitã o
presiune categoricã asupra anumitor indivizi din societate, de a se angaja mai de
grabã în comportamente deviante decât în comportamente conformiste27.
Aceastã perspectivã, de tip sociologic, priveºte comportamentele deviante ca
formã de rãspuns normal (în sensul de comportament aºteptat) la situaþia socialã în
care indivizii sunt plasaþi; deviantul nu este caracterizat prin tendinþe biologice
diferite nici ca naturã, nici ca intensitate de cele ale individului care respectã
ordinea socialã, iar anumite forme de comportament deviant sunt, din punct de
vedere psihologic, la fel de normale ca ºi comportamentele conformiste.
Structurã socialã, structurã culturalã:

obiective sociale ºi mijloace instituþionalizate
Dintre elementele structurii sociale ºi culturale, Merton reþine douã care i se par
fundamentale: obiectivele definite cultural ca legitime ºi mijloacele sau modurile
acceptate social de a atinge aceste obiective (deºi distincþia nu exte explicitã în textul
lui Merton uneori acesta utilizeazã termenii structurã socialã ºi structurã culturalã
ca fiind interºanjabili obiectivele þin de structura culturalã iar mijloacele de structura
socialã).
În funcþie de societate, obiectivele legitime sunt comune tuturor membrilor
societãþii sau sunt specifice diverselor straturi din care aceasta este compusã: ele
furnizeazã cadrul de referinþã pentru aspiraþiile indivizilor, sunt lucrurile pentru care
meritã sã te lupþi. În unele societãþi, cum este societatea americanã, aceste obiective
sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de zona socialã în care sunt plasaþi; în
alte societãþi, în care mobilitatea socialã pe verticalã este limitatã (cum este cazul
27. Merton, R.K., 1957, Social structure and anomie, în Social Theory and Social Structure, New
York: Free Press, pp. 131-160, reeditat în Cressey, D.R, Ward, D.A., 1969, Delinquency,
Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 254-285; p. 255.
extrem al societãþilor bazate pe caste), obiectivele sunt diferite, fiind specifice

diverselor zone sociale ºi indivizilor care le populeazã.
Indiferent de tipul de societate, atingerea obiectivelor este condiþionatã de utilizarea
anumitor mijloace, acceptate ºi promovate social; normele sociale limiteazã opþiunile
indivizilor privind cãile de a atinge obiectivele legitime, excluzându-le pe unele care,
din punct de vedere individual, pot pãrea mai eficiente (forþã, fraudã, putere). Cu
alte cuvinte, orice grup social elaboreazã definiþii a ceea ce este permis, interzis,
obligatoriu sau preferat.
Cuplul obiective-mijloace genereazã practicile dominante în societate; la modul
ideal, între aceste douã elemente ar trebui sã existe o relaþie constantã: societatea
trebuie sã accentueze nu numai importanþa atingerii unui anumit obiectiv ci în egalã
mãsurã obligaþia de a utiliza mijloacele instituþionalizate (legale, legitime, practici
instituþionalizate); pe de altã parte, accentuarea exclusivã sau exageratã a mijloacelor
în raport cu scopurile propuse indivizilor poate conduce la uitareascopurilor
pentru care au fost create. Atunci când accentul este pus îndeosebi pe obiective, in
sensul ca orice mijloc e permis pentru atingerea scopurilor, societatea este slab
integratã; atunci când mijloacele sunt ritualizate, conformitatea devine valoarea cea
mai importantã, societatea devine închisã, incapabilã de schimbare. Între aceste
tipuri polare, se plaseazã societãþile care pãstreazã un anumit echilibru în raportul
obiective-mijloace: sunt societãþile integrate ºi relativ stabile, care în acelaºi timp
permit schimbarea28.
Echilibrul dintre obiective ºi mijloace este realizat în mãsura în care indivizii
reuºesc atingerea obiectivelor promovate de cãtre societate prin utilizarea mijloacelor
instituþionalizate; dacã obiectivele nu pot fi atinse prin utilizarea mijloacelor legitime,
unii indivizi pot opta pentru comportamente de tip deviant: ... comportamentul
aberant poate fi privit sociologic ca simptom al disocierii dintre aspiraþiile fixate
cultural ºi modurile structurate social de a realiza aceste aspiraþii29.
Nu existã societate fãrã norme care sã reglementeze comportamentele indivizilor;
în acelaºi timp societãþile diferã în funcþie de gradul de adecvare a mijloacelor
legitime la scopurile aflate în vârful ierarhei culturale. Pentru Merton, alegera
mijlocului este elementul central în înþelegerea devianþei. Din aceastã perspectivã,
modul în care Merton defineºte conceptul de anomie este fundamental diferit de
semnificaþia durkheimianã a conceptului: la Durkheim, conceptul este construit
prin raportare predominantã la dorinþele nelimitate ale individului (anomia, ca
maladie a infinitului), pe când la Merton, comportamentul inovator, principala reacþie
adaptativã de tip deviant, priveºte exclusiv mijloacele alese de cãtre indivizi. Faptul
cã putem vorbi despre douã sensuri ale conceptului de anomie, marcate îndeosebi de
diferenþe ºi mai puþin de asemãnãri, este ilustrat suplimentar de observaþia cã analiza
lui Merton conþine o singurã referire la Durkheim, ºi accea extrem de lapidarã:
Datoritã acestui accent diferit asupra scopurilor ºi mijloacelor instituþionale, ultimele
pot fi atât de afectate de accentul pe scopuri încât comportamentul multor indivizi va
28. Ibidem, p. 257.

29. Ibidem, p. 258.
fi limitat doar de consideraþii de eficienþã tehnicã. În acest context, întrebarea

fundamentalã devine: care dintre procedurile disponibile e mai eficientã în obþinerea
valorii recunoscute social? Procedura cea mai eficientã din punct de vedere tehnic,
legitimã sau nu din punct de vedere cultural, devine preferatã în raport cu comporta-
mentul prescris instituþional. Pe mãsurã ce acest proces de atenuare continuã,
societatea devine instabilã ºi dezvoltã ceea ce Durkheim numeºte anomie sau lipsã de
norme30.
Visul american ºi starea anomicã

Dupã Merton, societatea americanã pare sã se apropie de tipul polar în care existã
un accent ridicat asupra anumitor obiective de succes, fãrã insistenþa corespondentã
asupra mijloacelor instituþionale. Acumularea bogãþiei, banul, ca valoare în sine,
constituie semnul reuºitei sociale: americanul este ...bombardat din toate pãrþile
cu precepte care afirmã dreptul, sau adesea, datoria, de a lupta pentru acest scop
(succesul financiar, n.n.) chiar ºi în faþa frustrãrilor repetate31. Familia, ºcoala ºi
instituþiile de muncã sunt principalii agenþi ai procesului prin care indivizii sunt presaþi
în permanenþã sã participe la competiþia socialã; pãcatul fundamental nu este eºecul,
ci renunþarea ºi lipsa dorinþei de a urma visul succesului. Competiþia este deschisã
tuturor, indiferent de poziþia deþinutã în structura socialã: orice individ poate ajunge
în vîrful ierarhiei sociale, cu condiþia sã-ºi doreascã ºi sã depunã eforturi continue în
acest sens. Semnificaþiile sociologice ale acestei perspective rezidã în: reducerea
capacitãþii critice a indivizilor lipsiþi de oportunitãþi reale de a reuºi, conservarea
structurii puterii sociale (indivizii din straturile dezavantajate se identificã nu cu cei
din aceeaºi zonã ci cu cei aflaþi în vârful societãþii americane), presiunea în sensul
conformãrii la valorile societãþii americane32. Societatea americanã este, aºadar, caracte-
rizatã prin decalajul dintre accentul pus pe bogãþie, ca principal simbol al succesului,
ºi modurile legitime de a urmãri atingerea acestui scop: accentul asupra scopurilor
de succes tinde sã fie lipsit de echivalentul asupra procedurilor instituþionale.
Conceptul de anomie poate fi definit în douã maniere. Pe de o parte, ceea ce
presupune, într-o anumitã mãsurã, simplificarea analizei mertoniene, ca decalaj între
obiectivele promovate de cãtre societate ºi mijloacele legitime de a le atinge. Pe de
altã parte, dacã plecãm de la observaþia cã obiectivele ºi mijloacele aparþin unor
structuri diferite (care nu sunt interºanjabile), anomia apare ca discordanþã între
structura culturalã ºi structura socialã. Din perspectiva structurii culturale, aceleaºi
obiective sunt propuse tuturor indivizilor, indiferent de poziþia lor socialã; din
perspectiva structurii sociale, accesul la mijloace este însã condiþionat de dispunerea
neuniformã a resurselor în structura socialã 33.
Anomia genereazã devianþã în mãsura în care neputinþa de a atinge scopurile
promovate de cãtre societate, cu ajutorul mijloacelor disponibile, îl preseazã pe individ
30. Ibidem.
31. Ibidem, p. 260.
32. Ibidem, p. 263.
33. Besnard, 1978, op.cit.
sã gãseascã soluþii pentru a rezolva acesatã contradicþie: Chiar dacã problema noastrã
rãmâne aceea a genezei sociale ºi culturale a diferitelor rate ºi tipuri de comportament
deviant, perspectiva noastrã se va deplasa din planul patternurilor valorilor culturale
cãtre planul tipurilor de adaptare la aceste valori, adoptate de cãtre indivizi care
ocupã diferite poziþii în structura socialã34.
Tipuri de adaptare la starea anomicã

Contradicþia dintre structura culturalã ºi cea socialã configureazã tipologia adaptãrilor
individuale, dupã cum individul acceptã, respinge sau înlocuieºte scopurile ºi mijloacele
instituþionalizate: conformitate, inovare, ritualism, retragere ºi rebeliune. Merton
atrage atenþia asupra faptului cã aceste reacþii de adaptare nu sunt tipuri de organizare
a personalitãþii ci tipuri de rãspuns ale indivizilor la starea anomicã a societãþii;
adoptarea unei anumite reacþii de adaptare este în mare mãsurã determinatã de
poziþia ocupatã de cãtre individ în structura socialã. Analiza este centratã pe activitatea
economicã (producþie, schimb, distribuþie ºi consum de bunuri ºi servicii); în acelaºi
timp, indivizii pot trece de la o formã de adaptare la alta, în funcþie de tipul de
activitate socialã în care sunt angajaþi35.
Conformitatea este definitã ca acceptare deopotrivã a scopurilor culturale ºi a
mijloacelor instituþionale; este comportamentul cel mai rãspândit, care conferã socie-
tãþii stabilitate ºi continuitate 36: putem vorbi despre societate doar în mãsura în care
comportamentele majoritãþii indivizilor sunt orientate cãtre valorile fundamentale37.
Inovarea constituie modul de adaptare specific indivizilor care acceptã scopurile
propuse de cãtre societate dar utilizeazã mijloace interzise instituþional. Presiunea
cãtre inovare se exercitã în maniere diferite, în funcþie de diferenþele existente îintre
straturile din care este compusã structura socialã.: Din punct de vedere sociologic
apare problema de a stabili care trãsãturi ale structurii noastre sociale predispun
cãtre acest tip de adaptare, astfel încât genereazã o frecvenþã mai ridicatã a comporta-
mentului deviant într-un strat social decât în altul 38. La nivelurile economice înalte,
distincþia dintre mijloacele legitime ºi cele ilegitime (sau nelegale) este adesea greu
de realizat: istoria marilor averi americane, realizate de indivizi iscusiþi, deºtepþi, de
succes, este marcatã de inovaþii, cu un statut legal mai mult sau mai puþin incert; în
pofida acestei incertitudini, toleranþa ºi respectul cu care cei care reuºesc sunt trataþi
de cãtre ceilalþi constituie un indicator al accentului disproporþionat pus de cãtre societate
pe scopuri, comparativ cu accentul pus pe mijloace: importantã este reuºita, mai puþin
modul în care este realizatã. În acelaºi timp, succesul financiar al indivizilor plecaþi
de josstimuleazã imaginaþia ºi eforturile celor plasaþi în condiþii dezavantajoase:
34. Merton, 1969, op.cit., p. 263.

35. Ibidem, p. 264.
36. Includerea acestui tip de comportament în tipologia modurilor de adaptare individualã
contrasteazã atât cu intenþia de a cãuta sursele culturale ºi sociale ale devianþei, cât ºi cu
conþinutul termenului anomie.
37. Ibidem, p. 265.
38. Ibidem.
oricine, indiferent de poziþia iniþialã ocupatã în societate, poate ajunge în vârful

piramidei sociale39.
Deºi frecvenþa comportamentelor deviante în zonele superioare ale ierarhiei
sociale ceea ce Sutherland numeºte white collar criminality este mai ridicatã decât
aratã statisticile penale, cea mai puternicã presiune cãtre devianþã se manifestã în straturile
de jos ale structurii sociale. Aceastã zonã socialã, caracterizatã prin ceea ce Merton
numeºte inconsistenþã structuralã40, prezintã o ratã ridicatã a comportamentelor
deviante datoritã faptului cã indivizii au interiorizat scopurile asupra cãrora insistã
societatea americanã, dar sunt privaþi de mijloacele legitime de a le atinge: Multe
cercetãri au demonstrat cã zonele specializate în viciu ºi crimã constituie un rãspuns
normal la situaþia în care accentul cultural pe succesul financiar a fost asimilat, dar
accesul la mijloacele legitime ºi convenþionale necesare pentru a reuºi este limitat 41.
Combinarea presiunii cãtre succes ºi a oportunitãþilor convenþionale limitate genereazã
creºterea probabilitãþii de adoptare a comportamentelor deviante. Imposibilitatea de
a reuºi social pentru cei cu educaþie formalã scãzutã, ocupaþii manuale ºi resurse
economice limitate, pune sub semnul întrebãrii ideologia claselor deschise: mobilitatea
socialã pe verticalã este teoreticã, câtã vreme majoritatea indivizilor nu dispun de
posibilitãþi reale de a accede la straturi superioare ale societãþii.
Lipsa oportunitãþilor ºi blocarea mobilitãþii sociale pe veticalã nu genereazã în mod
obligatoriu devianþã; existã societãþi (cum sunt cele organizate pe sistemul castelor)
în care oportunitãþile indivizilor sunt limitate; oportunitãþile specifice fiecãrei zone
sunt însã însoþite de aspiraþii specifice zonei sociale respective42.
Privitã din aceastã perspectivã, sãrãcia nu constituie, în ea însãºi, o sursã de devianþã.
Comportamentul deviant apare pe scarã largã doar în situaþia în care toþi indivizii,
indiferent de poziþia în structura socialã, sunt orientaþi spre aceleaºi scopuri, dar o
parte însemnatã dintre ei beneficiazã în micã mãsurã sau sunt complet excluºi de la
modurile legitime de a le atinge: Alfel spus, societatea noastrã neagã prin implicaþie
existenþa indivizilor sau grupurilor care nu participã la competiþia pentru obþinerea
succesului financiar. Într-adevãr, acelaºi corp de simboluri ale succesului este aplicat
tuturor. Scopurile depãºesc liniile de clasã, nu sunt limitate de cãtre acestea, deºi
actuala organizare socialã este astfel construitã încât existã diferenþe între clase în
privinþa accesibilitãþii la ele. În aceastã situaþie, una dintre virtuþile americane
cardinale, «ambiþia», promoveazã un viciu cardinal «comportamentul deviant»43.
Evident cã indivizii plasaþi în acest tip de situaþie nu elaboreazã analize prin
referire la inconsistenþa structurii culturale ºi sociale; în general, ei tind sã atribuie
dificultãþile pe care le resimt în viaþa socialã unor cauze mistice. Una dintre cele mai
frecvente explicaþii de acest tip, identificatã de cãtre Merton, este doctrina norocului44:
la fel cum în orice reuºitã ºansa joacã un rol important, eºecul este explicat prin lipsa
39. Ibidem, pp. 266-268.

40. Ibidem, p. 270.
41. Ibidem, p. 269.
42. Ibidem, p. 270.
43. Ibidem.
44. Ibidem, pp. 272-273.
de ºansã (aceastã doctrinã explicã ºi apetenþa indivizilor din anumite straturi sociale
pentru jocurile de noroc de toate tipurile). Norocul sau lipsa de ºansã sunt utilizate
diferit, în funcþie de situaþia individului. Cel care reuºeºte, îl invocã aproape întotdeauna,
mascând astfel discrepanþa dintre eforturile depuse ºi recompensele sociale obþinute;
pe de altã parte, dacã reuºita þine în bunã mãsurã ºi de noroc, asta înseamnã cã nu structura
socialã este cauza eºecului, pentru cã norocul sau lipsa de ºansã pot apãrea în orice
zonã a societãþii. Cel care eºueazã invocã lipsa de ºansã pentru a-ºi conserva stima
de sine ºi capacitatea de a încerca din nou sã obþinã succesul; conform modelului
visului american, eºecul nu este altceva decât o etapã a drumului cãtre reuºitã.
Dacã inovarea demonstreazã o socializare imperfectã (devianþa se manifestã prin
utilizarea de mijloace interzise), ritualismul presupune, dimpotrivã, o internalizare
perfectã a mijloacelor instituþionale: indivizii îºi reduc aspiraþiile pânã la punctul în
care acestea pot fi satisfãcute. E dificil de stabilit dacã aceastã formã de adaptare,
specificã pãrþii inferioare a clasei mijlocii, constituie sau nu un comportament
deviant; oricum, observã Merton, renunþarea la visul reuºitei financiare ºi la lupta
pentru ascensiune socialã reprezintã în mod cert o îndepãrtare de la modelul cultural
american. Individul care adoptã aceastã strategie este caracterizat de frica de acþiune,
fricã generatã de intensitatea luptei pentru obþinerea reuºitei: ambiþiile înalte pot
genera frustrãri ºi presupun pericole, pe când aspiraþiile scãzute produc satisfacþie ºi
securitate45. Muncitorul care evitã sã iasã în evidenþã prin depãºirea normei de lucru,
ca ºi birocratul conformist, sunt exemple de actori sociali care au identificat o scãpare
privatã, individualã, din calea pericolelor ºi frustrãrilor generate de competiþia socialã.
În acelaºi timp, reaminteºte Merton, cum tipurile de adaptare nu sunt tipuri de
personalitate, e posibil ca ritualistul sã adopte în anumite conjuncturi comportamente
inovative, dupã cum e posibil ca excesul de ritualism sã fie determinat, ºi sã mascheze
în acelaºi timp, îndepãrtarea anterioarã de la reguli 46.
Retragerea este, în analiza mertonianã, tipul de adaptare cel mai puþin frecvent:
individul care adoptã aceastã strategie renunþã atât la scopul reuºitei sociale cât ºi la
mijloacele instituþionale. Vagabonzii, cerºetorii, dependenþii de alcool ºi droguri etc.
fac parte din societate la modul teoretic; în realitate, existenþa lor, de regulã solitarã,
se desfãºoarã în margini atât de îndepãrtate de centrul vieþii sociale, încât nu putem
vorbi despre ei ca despre niºte membri veritabili ai colectivitãþii. Perdanþi în lupta
pentru reuºita socialã, cei care adoptã acest tip de adaptare rezolvã conflictul dintre
cele douã elemente ale structurii culturale ºi sociale într-o manierã dramaticã:
individul se asocializeazã, rãmâne membru al societãþii exclusiv în mãsura în care
constituie o problemã socialã. Sustragerea din viaþa socialã este condamnabilã ºi adesea
condamnatã de cãtre societate: În contrast cu conformistul, care þine societatea în
funcþiune, acest tip de deviant constituie o sarcinã inutilã; în contrast cu inovatorul,
care cel puþin este deºtept ºi activ, el nu apreciazã scopurile de succes, preþuite atât
de mult în societate; în contrast cu ritualistul, care mãcar se conformeazã moravurilor,
el nu acordã atenþie practicilor instituþionale. Nicio societate nu acceptã cu uºurinþã
repudierea valorilor sale. A fi altfel înseamnã a pune sub semnul întrebãrii aceste valori47.
45. Ibidem, p. 274.

46. Ibidem, pp. 275-276.
47. Ibidem, p. 278.
Spre deosebire de tipul anterior, rebeliunea este un tip de adaptare colectivã care
presupune, ca ºi retragerea, îndepãrtarea de valorile societãþii. Spre deosebire de tipul
anterior, individul nu pleacã din societate, ci propune un program: lipsa echilibrului
dintre obiective ºi practicile instituþionale trebuie rezolvatã nu prin ajustãri parþiale
ºi succesive ale sistemului social (perspectiva doctrinei conservatoare), ci prin
transformarea integralã a sistemului. Acest tip de adaptare vizeazã atât structura socialã
cât ºi structura culturalã: noi obiective pentru care meritã sã lupþi, o nouã structurã
socialã caracterizatã prin armonia dintre eforturi, merite ºi recompense sociale 48.
Anomie ºi devianþã în societatea contemporanã

Teza lui Merton constã în ideea ca structura socialã ºi culturalã genereazã o anumitã
presiune cãtre anomie ºi comportamente deviante, presiune resimþitã diferit de cãtre
indivizi, în funcþie de zona socialã în care sunt plasaþi. Pentru simplificarea problemei,
analiza a fost centratã pe mijloacele legitime sau nelegitime utilizate în competiþia pentru
succesul financiar, considerat obiectivul cultural cel mai important. În acelaºi timp,
Merton menþioneazã faptul cã existã ºi alte scopuri alternative: Domeniul creaþiei
intelectuale ºi artistice, de exemplu, furnizeazã modele alternative de carierã care nu
atrag recompense financiare deosebite. În mãsura în care structura culturalã oferã
prestigiu acestor alternative iar structura socialã permite accesul la ele, sistemul este
cumva stabilizat... Dar tendinþa centralã cãtre anomie rãmâne... 49.
În pofida faptului cã priveºte societatea americanã a anilor 50, actualitatea
analizei mertoniene este surprinzãtoare, dupã cum surprinzãtoare este ºi relevanþa
conceptului de anomie pentru studiul devianþei ºi criminalitãþii în societãþile europene.
Aceastã situaþie se explicã, în bunã mãsurã, prin faptul cã Statele Unite reprezintã cel
mai important exportator de modele culturale. Una dintre consecinþele adoptãrii acestor
modele este tendinþa criminalitãþii internaþionale de a îmbrãca formele criminalitãþii
nord-americane50.
Conceptul de anomie, definit ca stare de contradicþie între structura culturalã ºi
structura socialã (contradicþie pusã în luminã de dezechilibrul dintre obiectivele
sociale ºi practicile legitime), permite surprinderea unor caracteristici majore ale
societãþii româneºti contemporane: prin intermediul publicitãþii, indivizii sunt îndemnaþi
în permanenþã spre obþinerea de bunuri ºi servicii din ce în ce mai puþin legate de
satisfacerea nevoilor biologice. Semnificaþia lor a fost redusa la aceea de indicatori
de status. Paradoxal, aceºtia nu au corespondenþã, sau au o legãturã extrem de slabã,
cu pãtura socialã din care indivizii fac parte: sunt mai de grabã indicatori ai statusului
de om care a reuºit. Uneori între aceºti indicatori (autoturism, locuinþã, îmbrãcãminte,
diverse accesorii) existã o incongruenþã evidentã, cum este cazul, de exemplu, al
maºinilor de lux prezente în cartierele sãrace de la periferia marilor oraºe. Douã
elemente sunt importante: ca obiectele deþinute sã indice cât mai evident reuºita
48. Ibidem, pp. 279-281.

49. Ibidem, p. 282.
50. Pinatel, J., 1971, La société criminogène, Paris: Calman- Levy.
socialã ºi ca dobândirea lor sã fie cât mai rapidã. Aceste condiþii presupun ignorarea,
în bunã mãsurã, a legitimitãþii mijloacelor: orice mijloc e bun, în mãsura în care
conduce la atingerea scopului. Aceastã atitudine e întãritã în pofida lipsei cãilor
sociale legitime pentru o mare parte a societãþii de mediatizarea stilului de viaþã ºi
a averilor fabuloase obþinute de personaje cu un trecut mai mult sau mai puþin
chestionabil. Doctrina meritului (definit ca rezultat al educaþiei, eforturilor ºi utilizãrii
mijloacelor legale) tinde sã fie înlocuitã în bunã mãsurã de doctrina cinicã a spiritului
descurcãreþ. Aceastã substituire este atât de avansatã încât, frecvent, în mãsura în
care reuºita datoratã meritului nu este suspectatã de nesinceritate, constituie obiect
de ironie ºi dispreþ.
Categoria cea mai expusã acestui mod de a imagina viaþa individului în societate
este cea a copiilor ºi tinerilor; frecvent, familia este cea care întãreºte tendinþa de
ignorare a problemei legitimitãþii mijloacelor, în favoarea obþinerii reuºitei materiale.
La aceastã situaþie se adaugã dorinþa pãrinþilor, întrucâtva fireascã, de a reuºi prin
intermediul copiilor: Proiectarea ambiþiilor pãrinþilor are de asemenea o relevanþã
deosebitã asupra subiectului (rolul jucat de familie în patternurile comportamentului
deviant, n.n.). Aºa cum este bine-cunoscut, mulþi pãrinþi, confruntaþi cu eºecul
personal sau cu succesul limitat, pot transfera dorinþa de a reuºi asupra copiilor 51.
În termenii analizei redate mai sus, decalajul dintre aceste aspiraþii ºi mijloacele
deþinute de cãtre familia de origine poate constitui sursa devianþei tânãrului angajat
în viaþa socialã. Problema modului în care sunt socializaþi copiii este una de
importanþã crucialã în înþelegerea devianþei. În cursul socializãrii primare, copilul
interacþioneazã cu un tip aparte de lume socialã, construit de alþii semnificativi:
aceastã construcþie, la origine subiectivã, este primitã de cãtre copil ca realitate
obiectivã (în sensul cã este singura lume pe care o cunoaºte, care i se impune):
Orice individ se naºte în interiorul unei structuri sociale obiective în care întâlneºte
alþii semnificativi care se ocupã de socializarea lui.[ ...] Definiþiile acestora asupra
situaþiei lui sunt stabilite pentru copil ca realitate obiectivã. Astfel, copilul se naºte
nu numai în interiorul unei structuri sociale obiective ci, în aceeaºi mãsurã, în
interiorul unei lumi sociale subiective. Alþii semnificativi [ ...] selecþioneazã aspectele
în funcþie de propria lor poziþie în structura socialã ºi, în egalã mãsurã, în funcþie de
idiosincraziile lor individuale, înrãdãcinate biografic. Lumea socialã este filtratã
pentru individ prin intermediul acestei duble selectivitãþi[ ...] În consecinþã, copilul
din clasele inferioare va sfârºi nu numai prin a locui o lume foarte diferitã de cea a
copiilor din clasele superioare, dar, de asemenea, va sfârºi prin a se diferenþia de
vecinul sãu, deºi acesta aparþine aceleiaºi clase52.
Importanþa definiþiilor date lumii sociale în înþelegerea comportamentului deviant
constituie tema secþiunii urmãtoare, destinatã teoriilor învãþãrii sociale a devianþei.
51. Merton, 1969, op.cit., p. 283.

52. Berger, P. ºi Luckmann, T., [ 1966]1992, La construction sociale de la realité, Paris: Meridiens
Klincksieck (traducere de Michel Maffesoli), p. 180.
E. Sutherland: individ, asocieri diferenþiale,

organizare socialã diferenþialã
Poate exista o teorie explicativã a crimei care sã poatã fi utilizatã într-o manierã
similarã celei în care inginerii utilizeazã teoriile fizicienilor? Cum ar trebui sã arate
o asemnea teorie?
În esenþã, rãspunsul lui Sutherland este urmãtorul: pentru a fi ºtiinþificã, teoria
despre crimã trebuie sã aibã caracteristicile pe care le prezintã teorile ºtiinþifice din
celelalte câmpuri de cunoaºtere; ceea ce presupune în mod obligatoriu cã elementele
care constituie cauza crimei trebuie sã fie prezente întotdeauna când crima este
prezentã, dupã cum trebuie sã fie absente în lipsa acesteia.
Observaþiile empirice ºi modul obiºnuit de a privi societatea conduc spre o
anumitã imagine despre crimã 53 ºi criminal: furturile, tâlhãriile, jafurile, violurile
etc sunt comise de indivizi care provin din zonele sãrace ale societãþii, din familii
dezorganizate, cu un nivel de instrucþie scãzut, fãrã ocupaþie sau cu ocupaþii în
general manuale, cu un anumit trecut infracþional etc. În general, tipul infractorului
are foarte puþine elemente în comun cu tipul omului obiºnuit. În mãsura în care anumiþi
infractori nu fac parte din categoria monºtrilor sociali, faptele lor sunt explicate
cel mai frecvent prin referire la situaþia lor socialã dezavantajoasã, cu precãdere la
sãrãcie: a furat pentru cã n-avea ce sã mãnânce, a dus o bucatã de pâine copiilor,
ce sã facã dacã era plin de datorii ºi nu mai putea s-o scoatã la capãt etc, sunt tipuri
de înþelegerea crimei ºi criminalului, vehiculate de simþul comun. Acest model a
fost preluat într-o mãsurã ºi de anumite teorii ºtiinþifice privind criminalitatea,
centrate pe sãrãcie ºi trãsãturile particulare ale indivizilor din mediile sociale
defavorizate. E. Sutherland observã cã, pe lângã acest tip de criminalitate (pe care o
putem numi, pentru simplificarea problemei, criminalitate de subzistenþã), existã ºi
o altã categorie de crime ºi criminali, care prezintã caracteristici specifice: mita,
traficul de influenþã, primirea de foloase necuvenite, diferitele moduri de utilizare a
puterii în interes personal, adica ceea ce în limbajul cotidian contemporan e desemnat
generic prin sintagma infracþiuni de corupþie. Toate acestea sunt realizate de indivizi
din clasa superioarã, care provin din familii organizate, cu un nivel de educaþie
formalã ridicat, cu poziþii importante în lumea administraþiei ºi afacerilor, cu venituri
peste medie. Ori, pentru aceastã categorie, modelul explicativ enunþat mai sus este
în mod evident inadecvat. E. Suderland considera ca, pentru ca o teorie explicativã
sã fie ºtiinþificã în sensul deplin al termenului, ea trebuie sã poatã fi aplicatã ambelor
tipuri de crime ºi criminali, atât celor cu statut socioeconomic scãzut cât ºi celor cu
statut ridicat. Studiile indicã asocierea comportamentului criminal, într-o mãsurã
mai micã sau mai mare, cu patologii sociale sau personale, ca sãrãcia, locuinþe
proaste, cartiere mizere, lipsa facilitãþilor recreaþionale, familii necorespunzãtoare ºi
53. Termenul crimã în accepþiunea anglo-saxonã este acela de încãlcare a legii penale, spre
deosebire de sensul curent din limba românã, care este cel de omor. Vom utiliza primul sens
al termenilor de crimã ºi criminal.
demoralizate, debilitate mintalã, instabilitate emoþionalã ºi alte trãsãturi sau condiþii...

Alte studii au demonstrat de asemenea cã mulþi dintre indivizii care prezintã asemnea
trãsãturi ºi condiþii nu comit crime ºi cã indivizi din clasa socioeconomicã înaltã
încalcã legea frecvent, deºi nu trãiesc în sãrãcie, nu sunt lipsiþi de oportunitãþi
recreaþionale, nu sunt debili mintal sau instabili emoþional. Evident, nu condiþiile
sau trãsãturile în sine sunt cele care cauzeazã crima, pentru cã uneori acestea sunt
prezente în absenþa criminalitãþii, dupã cum alteori sunt absente, deºi criminalitatea
este prezentã54. Dupã Sutherland ºi Cressey, cadrul explicãrii comportamentului
criminal trebuie sã fie acelaºi cu cel utilizat pentru explicarea comportamentului
non-criminal; în acelaºi timp, deºi cele douã tipuri de comportament au multe
trãsãturi comune, ele sunt diferite ºi, în consecinþã, explicarea comportamentului
criminal constituie o parte specificã a teoriei generale a comportamentului uman.
Existã, printre alte tipuri de analizã, douã moduri de explicare a comportamentului
criminal: explicaþia de tip situaþional, care pune accentul pe elemente concomitente
comiterii crimei, ºi explicaþia de tip genetic, care presupune analiza elementelor
anterioare momentului comiterii crimei. În primul tip de explicaþie, esenþial este
complexul persoanã-situaþie: situaþia obiectivã este importantã pentru explicarea
crimei, în mãsura în care furnizeazã oportunitatea comiterii actului. De exemplu,
cineva ia decizia sã spargã o bancã, observând cã mãsurile de siguranþã sunt fragile.
Numai cã aceastã situaþie obiectivã nu genereazã în mod automat un comportament
criminal: nu orice individ care observã deficienþele sistemului de pazã al unei bãnci
va lua decizia sã o jefuiascã. Luarea unei asemenea decizii presupune un anumit tip
de raportare subiectivã la respectiva situaþie, condiþionatã de viaþa anterioarã a
individului: dacã acesta defineºte situaþia ca fiind obiectiv potrivitã pentru a jefui
banca, este pentru cã experienþele anterioare, înclinaþiile ºi abilitãþile dobândite
genereazã cadrul subiectiv în care se integreazã aceastã oportunitate obiectivã.
Societatea ca realitate diversã:

învãþarea comportamentului criminal
Explicarea comportamentului criminal presupune un anumit mod de a înþelege
societatea ºi participarea individului la viaþa socialã. Perspectiva normativã asupra
acestei ecuaþii simplificã ambii termeni: societatea existã, funcþioneazã ºi se conservã
datoritã unor norme, valori ºi instituþii fundamentale; indivizii respectã aceste valori
fie din convingere, fie ca urmare a acþiunii instanþelor de control social. Din aceastã
perspectivã (proprie îndeosebi ºtiinþelor juridice) existã douã categorii de comportamente
ºi indivizi, complet segregate: crima ºi criminalul, pe de o parte ºi comportamentul
conformist, promovat de cãtre individul respectabil (cel care respectã ceea ce îndeosebi
juriºtii numesc modelul etico-normativ), pe de altã parte. Aceastã segregare presupune
cauzalitãþi sociale ºi biografii individuale fundamental distincte, construite într-o bunã
mãsurã retrospectiv: cauzele comportamentului criminal sunt altele decât cele ale
comportamentului conformist, criminalul este substanþial diferit de cetãþeanul respectabil.
54. Sutherland E.H. ºi Cressey D.R., 1966, Principles of Crimnology, Philadelphia: J.B.
Lippincot Co, pp. 77-83, reeditat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency, Crime
and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 426-433, pp. 426-428.
Teoria lansatã de Sutherland ºi Cressey propune un alt model: comportamentul

criminal ºi cel non-criminal, deºi diferite, au multe puncte comune; în contrast cu
viziunea monocromãasupra societãþii, aceasta apare ca mozaicde grupuri sociale,
caracterizate de moduri diverse de a defini aceleaºi norme ºi valori sociale (diversitatea
definiþiilor apare uneori chiar în cadrul aceluiaºi grup social). Aceastã manierã de a
privi organizarea societatãþii ºi comportamentele indivizilor are consecinþe importante
asupra modului în care Sutherland ºi Cressey explicã geneza comportamentului
criminal: diferenþele dintre grupurile sociale ºi indivizii care le compun (criminali
ºi non- criminali) nu exclud, ci, dimpotrivã, presupun existenþa aceloraºi tipuri de
interacþiuni ºi procese. Mai exact, procesele care conduc la comportamentul criminal
sunt identice cu cele care genereazã comportamentele non-criminale.
În formularea autorilor explicaþiei genetice a comportamentului criminal55, aceasta
cuprinde urmãtoarele elemente:
1. Comportamentul criminal este învãþat.
2. Comportamentul criminal e învãþat în interacþiune cu alþi indivizi, în procese de
comunicare (verbalã ºi non-verbalã).
3. Cea mai importantã parte a acestei învãþãri se defãºoarã în cadrul grupurilor
personale familiare (agenþiile impersonale de comunicare, ca filmele sau ziarele,
joacã un rol relativ neimportant).
4. Învãþarea include tehnicile de comitere a crimei (mai mult sau mai puþin complicate)
ºi o anumitã orientare a mobilurilor, imboldurilor, raþionalizãrilor ºi atitudinilor.
5. Aceastã orientare specificã e învãþatã pornind de la definirea favorabilã sau
defavorabilã a normelor legale. În anumite grupuri sociale, indivizii definesc
normele legale în termeni favorabili (în sensul respectãrii lor); în alte grupuri,
definiþiile sunt defavorabile (în sensul încãlcãrii legii). De regulã, în grupurile
din care e formatã societatea americanã, aceste douã tipuri de definiþii, deºi
contradictorii, coexistã.
6. Individul devine delincvent din cauza excesului de definiþii favorabile încãlcãrii
legii în raport cu definiþiile favorabile respectãrii ei. Orice individ asimileazã cultura
grupurilor din care face parte; aceasta poate fi compusã din patternuri criminale,
non-criminale sau neutre în raport cu geneza crimei. Conform principiului asocierilor
diferenþiale, individul devine criminal datoritã contactului cu patternurile criminale
ºi izolãrii de patternurile non-criminale.
7. Asocierile diferenþiale variazã în frecvenþã, duratã, prioritate ºi intensitate. Prioritatea
este importantã pentru cã genereazã o anumitã selectivitate, datã de expunerea
iniþialã la un anumit tip de definþii; ea trebuie interpretatã în legãturã cu intensi-
tatea, care se referã la prestigiul sursei definiþiei favorabile sau defavorabile respectãrii
legii precum ºi la reacþiile emoþionale legate de un tip sau altul de asocieri.
8. Procesul de învãþare a comportamentului criminal include mecanismele presupuse
de orice proces de învãþare.
9. Comportamentul criminal este expresia aceloraºi nevoi ºi valori ca ºi comporta-
mentul non-criminal; în consecinþã, încercãrile de a explica geneza crimei prin
55. Ibidem, pp. 429-431.

apelul la valori ºi mobiluri generale (fericirea, banii, obþinerea unui anumit status
social etc) sunt lipsite de consistenþã, de vreme ce aceleaºi valori ºi mobiluri sunt
prezente ºi în comportamentele conformiste.
Aºadar, individul devine criminal ca urmare a participãrii la diferite asocieri

diferenþiale; aceste asocieri sunt determinate de contextul general al organizãrii
sociale; grupurile din care este compusã societatea prezintã rate ale criminalitãþii
diferite, care evolueazã în timp. Explicarea ratei criminalitãþii trebuie sã fie consistentã
cu explicarea comportamentului criminal: ambele privesc crima, ceea ce diferã este
nivelul de analizã.
Teoria geneticã asupra comportamentului criminal are drept element central
conceptul de organizare socialã diferenþialã (preferat de Sutherland ºi Cressey celui
de dezorganizare socialã). Conceptul rezumã ideea potrivit cãreia cauzele crimei
trebuie cãutate în organizarea socialã, a cãrei expresie este: Un grup social poate
fi organizat în sensul promovãrii comportamentului criminal sau împotriva acestui
tip de comportament. Cele mai multe comunitãþi sunt organizate atât pentru compor-
tamentul criminal cât ºi pentru cel non-criminal ºi în acest sens rata criminalitãþii
este expresia organizãrii diferenþiale a societãþii. Explicarea variaþiilor ratei crimina-
litãþii prin organizarea diferenþialã e consistentã cu teoria asocierilor diferenþiale
referitoare la procesul prin care indivizii devin criminali 56.
Low class ºi upper class: segregarea administrativã a criminalilor

Faptul cã simþul comun asociazã crima ºi criminalitatea cu sãrãcia are la bazã
observaþia cã indivizii acuzaþi de anumite infracþiuni contra patrimoniului (de exemplu,
furtul sau tâlhãria) sau contra persoanei (loviri, vãtãmãri corporale, infractiuni
sexuale etc.) au, în general, un statut socioeconomic scãzut. Aceastã observaþie este
confirmatã de datele statistice privind criminalitatea: cei care populeazã secþiile
penale ale instanþelor de judecatã ºi, ulterior, centrele de reeducare ºi închisorile
provin, predominant, din zonele defavorizate ale societãþii. Pornind de la aceste date
statistice, teoriile explicative asupra crimei ajung la concluzii similare cu cele
furnizate de simþul comun: concentrarea crimei în anumite zone ale societãþii
conduce la explicarea delincvenþei prin sãrãcie ºi elementele care o configureazã sau
o însoþesc (nivel de instrucþie scãzut, locuri de muncã prost plãtite, ºomaj, locuire în
cartiere nesigure, alcoolism etc).
Critica lui Sutherland cu privire la acest tip de explicaþie porneºte de la observaþia
cã statisticile penale ignorã în bunã mãsurã un alt tip de criminalitate, desemnat prin
sintagma criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality): criminalitatea specia-
liºtilor din diverse domenii, a oamenilor de afaceri, a oamenilor politici, a înalþilor
funcþionari în administraþia publicã etc., pe scurt, a indivizilor respectabili ºi respectaþi.
Criminalitatea gulerelor albe este concentratã în domenii extrem de divese: afaceri
imobiliare, cãi ferate, asigurãri, armament, bãnci, utilitãþi publice, industria petrolului,
56. Ibidem, p. 432.

reorganizarea firmelor ºi politicã etc. Ea are o existenþã mai mult sau mai puþin
difuzã în toate domeniile ºi tipurile de profesii: Criminalitatea gulerelor albe existã
în fiecare ocupaþie ºi poate fi descoperitã uºor în conversaþii obiºnuite cu reprezentanþi
ai acestora, prin rãspunsul la întrebarea: Care sunt practicile necinstite în ocupaþia
dumneavoastrã?57.
Costurile financiare asociate acestui tip de criminalitate sunt mult mai mari decât
cele generate de tipul de crimã care constituie ceea ce numim în mod obiºnuit
problema socialã a criminalitãþii. În afara acestui tip de costuri, mai importante
pentru Sutherland sunt efectele criminalitãþii gulerelor albe asupra relaþiilor sociale:
Pierderile financiare generate de criminalitatea gulerelor albe, oricât de mari ar fi,
sunt mai puþin importante decât efectele dãunãtoare asupra relaþiilor sociale. Criminalitatea
gulerelor albe încalcã încrederea socialã ºi genereazã neîncredere, afecteazã morala
socialã ºi produce dezorganizare la scarã largã. Alte tipuri de crimã au un efect
relativ redus asupra instituþiilor ºi organizãrii sociale 58.
De ce nu apar sau apar în micã mãsurã gulerele albeîn statisticile oficiale
privind criminalitatea? Dupã Sutherland, explicaþia stã în modul de implementare a
dreptului penal, care conduce la segregarea administrativã a criminalilor. Spre
deosebire de infracþiunile indivizilor din zonele defavorizate ale societãþii, cercetate de
poliþiºti, procurori ºi judecate de instanþele de drept penal, faptele gulerelor albe sunt
analizate de inspectori ºi comisii de tip administrativ sau de instanþe de drept civil.
În cazul indivizilor care fac parte din low class, sancþiunile aplicate sunt de naturã penalã
(forma tip a acestora este pedeapsa cu închisoarea); pentru indivizii din upper class,
sancþiunile sunt de regulã de naturã civilã sau administrativã (avertismente, ordine de
încetare a activitãþii, amenzi, în mod excepþional sancþiuni privative de libertate):
Astfel, criminalii din categoria gulerelor albe sunt segregaþi administrativ de ceilalþi
criminali ºi, în bunã mãsurã, consecinþa acestei segregãri este cã nu apar drept
criminali în sensul propriu al termenului nici pentru ei înºiºi, nici pentru publicul
general sau pentru criminologi59.
Care sunt cauzele modului diferit de implementare a dreptului penal, reflectat în
aceastã segregare administrativã a criminalilor? Aplicarea legii este condiþionatã,
spune Sutherland, de poziþia socialã a celui vizat: spre deosebire de indivizii cu
statut socioeconomic scãzut, gulerele albedeþin resursele necesare pentru a face sã
treacã neobservate comportamentele susceptibile de a fi calificate ca fiind infracþiuni;
în situaþia în care acest lucru nu e posibil, poziþia lor socialã le furnizeazã mijloacele
de a determina calificarea acestor comportamente drept contravenþii sau delicte civile.
Pe de altã parte, poziþia gulerelor albeîn structura socialã afecteazã nu numai modul
în care este aplicatã legea (faptul cã frecvent anchetele judiciare care-i privesc se limiteazã
la un singur vinovat este semnificativ); poate mai important, ea influenþeazã conþinutul
legii, în sensul cã reprezentanþii upper class (în legislativ ºi agenþiile de implementare
a legii) sunt cei care stabilesc care sunt comportamentele permise sau interzise,
calificarea juridicã a acestora (contravenþii, infracþiuni, delicte civile etc.) precum ºi
57. Ibidem, pp. 350-351.

58. Ibidem, p. 353.
59. Ibidem, p. 356.
tipurile de sancþiuni aplicabile: modelarea dreptului ºi sistemului juridic este marcatã

de interesele celor care elaboreazã ºi controleazã implementarea legii60.
Relativa imunitate a gulerelor albe se explicã ºi prin dezechilibrul de putere dintre
aceºtia ºi victimele lor: de regulã acestea din urmã sunt neorganizate ºi nu dispun
de cunoºtinþele necesare pentru a se putea proteja sau reacþiona împotriva acestui tip
de crime ºi criminali: Criminalitatea gulerelor albe înfloreºte acolo unde oamenii
de afaceri ºi profesioniºtii puternici se întâlnesc cu cei care sunt slabi. În aceastã
privinþã, e ca ºi cum ai fura bomboanele unui copil. Pe de altã parte, multe dintre
crimele indivizilor din clasa de jos sunt comise împotriva persoanelor bogate ºi
puternice, în forma spargerilor ºi furtului. Din cauza acestei diferenþe între puterea
victimelor, criminalii din categoria gulerelor albe se bucurã de o anumitã imunitate 61.
Evident, nu toþi indivizii care aparþin categoriei gulerelor albe sunt criminali,
dupã cum nu toþi cei cu statut socioeconomic scãzut încalcã legea. Faptul cã unii sunt
suprareprezentaþi în statisticile penale iar ceilalþi sunt subreprezentaþi induce un
anumit tip de explicaþie a cauzelor crimei, criticabilã din douã motive: ecuaþia
sãrãcie-crimã nu e aplicabilã criminalitãþii gulerelor albe; la limitã, teoriile întemeiate
pe aceastã asociere nu au un caracter ºtiinþific, în sensul deplin al termenului, de
vreme ce o veritabilã teorie ºtiinþificã asupra crimei trebuie sã priveascã ambele
tipuri de crimã ºi criminali. Aproape exclusiv, utilitatea acestor teorii este de ordin
descriptiv62: indivizii din clasa de jos comit, în general, un anumit tip de infracþiuni
(infracþiuni de subsistenþã, realizate frecvent prin violenþã fizicã), pe când crimina-
litatea gulerelor albe este compusã din infracþiuni a cãror finalitate este accentuarea
puterii economice (realizarea lor este posibilã datoritã poziþiei sociale ºi resurselor
asociate acesteia).
Aplicarea principiului asocierilor diferenþiale unificã explicarea comportamentelor
umane: ca ºi celelalte tipuri de comportament, comportamentul criminal al gulerelor
albe este învãþat; aceastã învãþare este realizatã ... în cadrul asocierilor directe sau
indirecte cu cei care deja practicã acest tip de comportament; cei care învaþã compor-
tamentul criminal prin contacte strânse ºi frecvente sunt segregaþi de cei care respectã
legea. Dacã un individ devine sau nu criminal este în bunã mãsurã determinat de
frecvenþa ºi intensitatea contactelor pe care individul le întreþine cu cele douã tipuri
de comportament63.
Formele în care indivizii încalcã legea depind de apartenenþa acestora la grupurile
sociale; diferenþele de poziþie socialã (determinatã în principal de factori cum ar fi
familia de origine, nivelul de instrucþie formalã, ocupaþia, veniturile, locuirea,
elemente care nu exclud eforturile personale) se reflectã în tipurile de infracþiuni pe
care le comit: Cei care devin criminali din categoria gulerelor albe îºi încep în general
cariera pornind din case ºi cartiere bune, absolvã colegii, intrã, fãrã mare dificultate,
în lumea afacerilor, unde criminalitatea este, practic vorbind, o tradiþie, ºi sunt atraºi
în acest tip de comportament, ca în orice alt tip de cutumã. Cariera criminalilor din
60. Ibidem, p. 357.

61. Ibidem.
62. Ibidem, p. 358.
63. Ibidem, pp. 358-359.
clasele de jos porneºte în general din familii ºi cartiere deteriorate, unde achiziþio-
neazã atitudini ºi tehnici ale crimei prin asociere cu delincvenþi ºi segregarea parþialã
de cei care respectã legea. Trãsãturile esenþiale ale procesului sunt aceleaºi pentru
cele douã categorii de criminali64.
Social ºi antisocial în comportamentul criminal.

Utilizarea socialã a legii
În contrast cu perspectiva care insistã asupra caracterului antisocial al crimei (ºi
criminalului), teoria asocierilor diferenþiale accentueazã caracterul social al acestui
tip de comportament, dat de participarea individului la viaþa diverselor grupuri care
compun societatea. Apartenenþa la acestea presupune asimilarea modului în care
ceilalþi indivizi îºi reprezintã tipurile de comportament dezirabil sau indezirabil;
interiorizarea acestor reprezentãri implicã, alãturi de alte elemente, însuºirea defini-
þiilor asupra legii. Aceste definiþii, deºi se traduc prin comportamente individuale,
au un fundament colectiv, dat de grupul social; cum societãþile contemporane sunt
puternic diferenþiate, definiþiile asupra legii sunt variate ºi uneori contradictorii, de
la un grup social la altul ºi, uneori, în interiorul aceluiaºi grup social.
Principiul asocierilor diferenþiale propune, într-o manierã implicitã, un anumit
rãspuns la problema liberului arbitru ºi a consecinþelor presiunilor exercitate asupra
indivizilor de cãtre structura socialã. Potrivit acestei perspective [i în opoziþie cu
teoria mertonianã, individul poate încãlca legea, dupã cum o poate respecta, indiferent
de poziþia deþinutã în structura societãþii, de raritatea sau multitudinea oportunitãþilor
sociale care caracterizeazã situaþia sa. Unii membri ai low class încalcã legea pe
când alþii o respectã; acelaºi lucru este valabil ºi pentru cei din upper class. Acest
fapt se explicã prin adeziunea la un anumit tip de definiþii, definiþii care au ca punct
de plecare conþinutul formal al normei legale. Dincolo de acest punct referenþial
comun, reprezentãrile indivizilor asupra legii sunt extrem de diverse, în toatã
întinderea societãþii.
În anumite situaþii, în eforturile de a-ºi satisface interesele, individul se poate afla
în situaþii contradictorii, în pofida faptului cã a interiorizat definiþia favorabilã
respectãrii legii. Aceasta poate intra în contradicþie cu perspectiva competitorilor, ale
cãror practici se îndepãrteazã de dispoziþiile legii: Legea preseazã într-o direcþie,
celelalte forþe preseazã în direcþia opusã. În afaceri, «regulile joculuiintrã adesa în
conflict cu normele legale. Un om de afaceri care doreºte sã respecte legea este
împins de cãtre competitorii sãi sã le adopte metodele (nelegale, n.n.). Acest fapt
este ilustrat în mod clar de persistenþa mitei comerciale, în ciuda eforturilor insistente
ale organizaþiilor de afaceri de a o elimina 65.
Cred cã dihotomia definiþii favorabile/definiþii defavorabile asupra legii tinde sã
fie marcatã, în societatea contemporanã, de o anumitã relativitate. Explozia legisla-
tivã, inclusiv în materie penalã (invadarea excesivã a domeniilor tradiþional extra-
64. Ibidem, p. 359.

65. Ibidem.
penale de cãtre instituþiile de drept penal, cum este cazul familiei ºi zonei afacerilor),
creeazã indivizilor dificultãþi în adecvarea comportamentelor la exigenþele dispo-
ziþiilor legale. Principiul moºtenit din dreptul roman nimeni nu se poate apãra
invocând necunoaºterea legii devine chestionabil, în condiþiile în care inclusiv
profesioniºtii dreptului (avocaþi, procurori, judecãtori), reclamã dificultãþile de
adaptare la dinamica alertã a sistemului legislativ. În general, concepþia juridicã
asupra efectivitãþii normei de drept este una de tip restrictiv, fiind fixatã în cadrul
raportului drept aplicarea dreptului, cu consecinþa subestimãrii diversitãþii relaþiilor
întreþinute de indivizi cu sistemul legal. Dimpotrivã, perspectiva sociologicã asupra
dreptului ºi sistemului legal porneºte de la ideea cã [ ...] dreptul nu este o noþiune
omogenã: alãturi de dreptul juriºtilor coexistã un drept «efectiv», nu în sensul
aplicãrii incorecte, ci în sensul aplicãrii sale în funcþie de nevoile ºi interesele
multiple ale destinatarilor sãi66.
Diferenþierea societãþii ºi diversitatea normativã (legalã ºi extra-legalã) care-i este
consecutivã impun analizarea rolului jucat de interesele indivizilor în utilizarea legii.
Tipologia pe care o propun este formatã din trei elemente: interesul de a se raporta
la o anumitã normã legalã, interesul de a interpreta într-un anumit fel norma legalã,
interesul de a susþine adoptarea unei anumite norme legale. Primele douã elemente
se referã la ceea ce Sutherland numeºte segregarea administrativã a criminalilor,
generatã de poziþia socialã a celor din upper class: ...criminalii din categoria
gulerelor albe sunt relativ imuni din cauza influenþei clasei din care fac parte asupra
instanþelor de judecatã ºi a puterii de a orienta implementarea ºi administrarea legii.
Aceastã influenþã afecteazã nu numai activitatea curentã a curþilor de judecatã ci,
mai important, marcheazã activitatea anterioarã a acestora, în cadrul cãreia au fost
stabilite precedentele judiciare ºi procedurile dupã care funcþioneazã astãzi67. Spre
deosebire de primele douã tipuri de interes, care se referã îndeosebi la implicarea
indivizilor (efectivã sau potenþialã) în mecanismul judiciar, interesul de a adopta o
anumitã normã legalã este legat predominant de protejarea anumitor poziþii. Posibilitatea
de a realiza acest interes nu este egal distribuitã în societate ci variazã în funcþie de
poziþia indivizilor ºi grupurilor în structura socialã. Anumite interese, la origine
individuale sau de grup, sunt transformate, prin utilizarea mecanismelor legale
(legislative ºi de administrare a justiþiei), în interese supra-individuale, despre care
se afirmã cã sunt importante pentru toþi membrii societãþii.
Printre principiile constituþionale ale statelor democratice, egalitatea în faþa legii
ocupã un loc central; presupoziþia care stã la baza acestui principiu (de asemenea de
naturã constituþionalã) este aceea cã legea serveºte interesului general: cum acest
interes operaþionalizat prin instituþii juridice care conþin drepturi ºi obligaþii
corelative este al tuturor în egalã mãsurã, este firesc ca toþi indivizii sã rãspundã
egal în faþa legii: legitimitatea acþiunilor statului, definit ca instrument neutru de
gestionare ºi menþinere a ordinei sociale, este fundamentatã pe ideea ocrotirii acestui
interes general.
66. Rangeon, François, 1989, Reflexion sur leffectivité du droit, în Lochac Daniele ºi Dominique
Memmi (coord.), Les usages sociaux du droit, Paris: PUF, pp. 126-149.
67. Ibidem, p. 355.
Interesul general pare, la prima vedere, o realitate obiectivã extrem de solidã.

Analiza conþinutului sãu face ca aceastã soliditate sã devinã discutabilã 68: ele-
mentele care-l compun sunt extrem de eterogene ºi de dificil de definit69 (dreptul
la o viaþã decentã, dreptul la muncã, ocrotirea familiei etc). În societãþile moderne
existã un numãr limitat de norme ºi valori care întrunesc acordul unanim al
indivizilor (în principal cele care se referã la viaþa individului, integritatea fizicã ºi
mentalã, proprietate etc). Caracterul inconstant al sistemului normativ-valoric al
unei societãþi reflectã opþiunile valorice al celor care au posibilitatea de a-l
defini. În consecinþã, dreptul ºi sistemul legal reflectã ºi protejeazã valori ºi
interese specifice anumitor grupuri sociale, în detrimentul altora: Legislativul nu
poate fi, prin natura sa, un cadru neutru. Ca oricare organizaþie birocraticã, el
rãspunde la presiunea celor puternici ºi privilegiaþi. Este o armã în lupta acestora
pentru exercitarea dominaþiei... Noþiunea statului, înþeles în sensul de cadru
neutru din punct de vedere valoric, este în mod evident cel mai puternic legitimat
mit pe care îl putem imagina70.
Din aceasta perspectivã devine necesarã înþelegerea devianþei ca rezultat al
interacþiunii dintre indivizii ºi grupurile care constituie societatea.
H. Becker: construcþia socialã a devianþei

Outsiders ºi antreprenori morali
Howard Becker este cunoscut în sociologia devianþei prin Outsiders71 (1963), lucrare
care a marcat dezvoltarea uneia dintre perspectivele fundamentale în înþelegerea
devianþei, desemnatã prin expresia teoria etichetãrii.
Conceputã iniþial ca abordare a devianþei în sensul restrîns al termenului (în socio-
logia americanã a anilor 60, studiul devianþei era definit ca studiu al criminalitãþii,
analizatã predominant pe baza deciziilor poliþiei ºi tribunalelor), perspectiva lui Becker
a pornit de la modelul explicativ utilizat în sociologia muncii (activitatea agenþiilor
oficiale de administrare a justiþiei trebuie abordatã în aceeaºi manierã în care este
privitã activitatea profesioniºtilor din alte domenii). Aceasta extindere a demersului
68. Chambliss, W.J. ºi Seidman, R.B, 1971, Law, Order and Power, Massachutes: Addison-Wesley
Publishing Company.
69. În cazul României, aceastã dificultate este accentuatã îndeosebi de imprecizia obligaþiilor care
revin statului ºi de lipsa sancþiunilor aplicabile agenþilor sãi. De exemplu, deºi statul ocro-
teºte copilul, amploarea fenomenului vagabondajului juvenil ºi a cerºetoriei (fenomenul
copiii strãzii) indicã pasivitatea autoritãþilor, a cãror activitate s-a limitat la simpla adoptare a
unor acte normative. Tristã ºi amuzantã în acelaºi timp este formula cu care ofiþerul de stare
civilã începe oficierea cãsãtoriei: În România statul ocroteºte ºi încurajeazã familia.
70. Ibidem, p. 54.
71. Am utilizat traducerea francezã (J.-P. Briand ºi J.-M. Chapoulie), Outsiders. Etudes de la socio-
logie de la deviance (Metailie, 1985), cu postafaþa lui Howard Becker pentru aceastã ediþie.
clasic de studiere a deviantei a contribuit la modificarea radicalã a modului de

definire a domeniului: Acest demers metodologic banal a condus la o schimbare
importantã în analiza delincvenþei. În loc sã cãutãm rãspunsul la întrebarea de ce
oamenii acþioneazã «rãu», am analizat ansamblul activitãþilor în cursul cãrora indivizii
definesc anumite acþiuni drept «dãunãtoare», alþii le comit, iar alþii reacþioneazã la
aceste acte (reale sau presupuse). Asemenea analize puneau în evidenþã faptul cã
«delincvenþa» nu constituie o categorie omogenã, ci reflectã mai de grabã interesele
profesionale ale indivizilor care o definesc ºi identificã «delincvenþii». Studiul delincvenþei
a fost astfel înlocuit cu studiul devianþei72. Elementele care fundamentau perspectiva
convenþionalã asupra devianþei (dimensiunea normativã oficialã, motivaþiile, trãsãturile
de caracter, situaþia socialã a delincvenþilor etc) ca ºi problema etiologiei devianþei
au fost în bunã mãsurã abandonate, în favoarea înþelegerii procesului de interacþiune
dintre indivizii ºi grupurile implicate în procesul de construire socialã a devianþei.
Outsiders a fost elaboratã în contextul mai larg al eforturilor de redefinire a
domeniului devianþei, prin includerea, alãturi de deviant, a actorilor social responsa-
bili de adoptarea ºi aplicarea normelor (antreprenorii morali, cum îi numeºte Becker),
precum ºi a consecinþelor pe care le implicã faptul de a fi desemnat drept deviant:
Recent am asistat la dezvoltarea unei abordãri naturaliste a acestor fenomene
(fenomenelor de devianþã, n.n.) în care atenþia este concentratã asupra interacþiunilor
dintre cei care sunt acuzaþi de comiterea de infracþiuni ºi cei care formuleazã aceste
acuzaþii (Matza, 1969). Mai mulþi autori- Frank Tannenbaum (1938), Edwin Lemert
(1951), John Kitsue (1962), Kai Erikson (1962) ºi eu însumi, pentru a nu cita decât
câþiva au contribuit la elaborarea a ceea ce a fost desemnat prin expresia destul de
nefericitã «teoria etichetãrii». Teoria etichetãrii nu este o teorie cu toate rezultatele
ºi imperativele pe care aceastã calitate le presupune dupã cum nu e centratã
exclusiv, cum au gândit unii, asupra actului etichetãrii. E vorba mai de grabã de o
manierã de a considera un domeniu de activitãþi umane, de o perspectivã a cãrei
valoare, dacã are una, se va manifesta în progresul înþelegerii fenomenelor anterior
obscure (voi ceda aversiunii pentru eticheta aplicatã în mod obiºnuit acestei teorii,
utilizând în viitor expresia «teorii interacþioniste despre devianþã»)73.
Elaborarea ºi impunerea normelor sociale

Fundamentul explicaþiilor convenþionale asupra devianþei este dat de conceptul de
normã: în termeni foarte simpli, deviantul este acel individ care încalcã normele
sociale. O asemenea definiþie, chiar dacã nu afirmã explicit, este bazatã pe postulatul
generalitãþii normelor sociale (sau cel puþin a unui numãr semnificativ de norme) în
toatã întinderea societãþii, a existenþei unui sistem normativ pe care indivizii trebuie
sã-l respecte. Comportamentul deviant constã în îndepãrtarea de la normã. Una dintre
consecinþele acestei perspective este aceea cã devianþa ºi devianþii constituie categorii
72. Becker, 1985, op.cit., pp. 238-239.

73. În 1973, Becker a adaugat formei iniþiale a Outsiders capitolul referitor la Analiza retrospectivã
a teoriei etichetãrii. Aceastã analizã este inclusã în traducerea francezã a lucrãrii, pp. 201-234,
pp. 203-205.
omogene. De aici preocuparea pentru etiologia devianþei, centratã pe identificarea facto-

rilor sociali sau pe personalitatea individului. Fragilitatea acestui model de înþelegere
a devianþei ºi deviantului este datã, dupã Becker, de inconsistenþa presupoziþiilor de
la care porneºte.
O primã observaþie se referã la generalitatea normelor ºi la (presupusul) acord
asupra acestora: normele sociale sunt create în cadrul grupurilor sociale. În societãþile
moderne definiþia normei ºi a modului de aplicare a acestora, departe de a face obiectul
unui acord unanim, variazã în funcþie de grupurile sociale: Normele sociale sunt
create de cãtre grupuri sociale specifice. [ ] Nu e deloc necesar ca toate aceste grupuri
sã împãrtãºeascã aceleaºi norme ºi, în realitate, e rareori cazul. Totul le conduce spre
dezvoltarea sistemelor de norme diferite, atât problemele ridicate de mediul lor cât
ºi istoria ºi tradiþiile lor.[ ] Imigranþii italieni care continuã sã fabrice vin pentru ei
înºiºi în timpul prohibiþiei acþioneazã conform normelor imigranþilor italieni, dar
încalcã legea noii þãri.[ ...] Delincventul din clasa popularã care se luptã pentru a
apãra teritoriul bandei sale nu face altceva decât ceea ce considerã necesar ºi just,
dar educatorii, asistenþii sociali ºi poliþia sunt de altã pãrere [ ...] Chiar dacã unii pot
susþine cã o mare parte, chiar cea mai mare parte a normelor dintr-o societate, sunt
de obicei admise de cãtre toþi indivizii, cercetãrile empirice consacrate normelor
concret determinate relevã în general atitudini variabile faþã de ele74.
Pe de altã parte, se poate susþine ideea cã, acceptând aceastã diversitate normativã
specificã grupurilor sociale, existã totuºi norme obligatorii pentru toþi indivizii (de
exemplu, normele aplicate de diverse agenþii oficiale, al cãror fundament este juridic).
Aceastã obligativitate teoreticã, spune Becker, nu exclude diferenþele în raportarea
indivizilor la normã: Normele oficiale, aplicate de grupuri special constituite în
acest sens, pot diferi de cele pe care majoritatea oamenilor le considerã potrivite.
Într-un grup, anumite facþiuni pot fi în dezacord asupra ceea ce numim norme efectiv
în uzaj. Dar ceea ce este cel mai important în studiul comportamentelor desemnate
în mod obiºnuit drept deviante este cã perspectiva indivizilor care adoptã aceste compor-
tamente poate fi total diferitã de cea a oamenilor care le condamnã. Într-adevãr, un
individ poate estima cã este judecat dupã norme la a cãror elaborare n-a contribuit ºi
pe care nu le acceptã, care-i sunt impuse prin forþã de cãtre «strãini» (outsiders, n.n.)75.
O a treia observaþie se referã la capacitatea, inegal distribuitã în societate, de a impune
norme sociale. Aceastã distribuþie marcheazã contextele în care indivizii ºi grupurile
care deþin aceastã capacitate imagineazã ce este bine pentru grupuri, sau, la un nivel
mai general, pentru societate; pornind de la aceastã proiecþie, ceilalþi indivizi sunt
obligaþi sã adopte anumite comportamente ºi nu altele, considerate dãunãtoare ºi
periculoase atât pentru indivizi cât ºi pentru desfãºurarea vieþii sociale.
În general, efortul de a impune norme ºi modelele de comportament asociate
caracterizeazã viaþa tuturor grupurilor din care este compusã societatea: bãrbaþii
cautã sã impunã anumite norme femeilor, adulþii- tinerilor, albii- minoritãþilor etnice,
clasa medie- clasei de jos etc: Diferenþele în capacitatea de a stabili normele ºi de
a le face sã fie aplicate altor indivizi sunt în mod esenþial diferenþe de putere (legalã
74. Ibidem, pp. 38-39.

75. Ibidem, pp. 39-40.
sau extralegalã). Grupurile cele mai capabile sã impunã propriile norme sunt cele a
cãror poziþie socialã le dã instrumentele ºi puterea. Diferenþele de vârstã, de sex, de
clasã ºi de origine etnicã sunt toate legate de diferenþe de putere.[ ] Trebuie deci sã
recunoaºtem mai întâi cã devianþa e creatã prin reacþia oamenilor faþã de tipuri parti-
culare de comportament ºi prin desemnarea acestor comportamente drept deviante.
Dar trebuie sã pãstrãm în minte, de asemenea, cã normele create ºi conservate prin
aceastã desemnare, departe de a fi unanim acceptate, fac obiectul dezacordurilor ºi
conflictelor, pentru cã rezultã din procesele de tip politic din interiorul societãþii76.
Termenul outsider surprinde esenþa dezacordului dintre individ ºi grup, generat
de interacþiunea prin care este impusã norma; el are un dublu sens, dat de poziþia
participanþilor la aceastã interacþiune: individul despre care se crede cã a încãlcat o
normã este considerat strãin (outsider) de cãtre ceilalþi membri ai grupului; în acelaºi
timp, individul poate refuza atât norma cât ºi legitimitatea celor care-i analizeazã
comportamentul, considerându-i, în consecinþã, strãini (outsiders). Mãsura în care
individul sau grupul se desemneazã reciproc drept strãini este variabilã, în funcþie de
natura comportamentului ºi normei încãlcate77. De exemplu, în sensul perspectivei
lui Becker, tratamentul aplicat celui care încalcã o regulã de circulaþie este diferit de
tratamentul aplicat hoþului; primul este de acord cu regulile de circulaþie, în vreme
ce al doilea elaboreazã frecvent ideologii care sã-i justifice comportamentul.
Indivizi ºi grupuri: construirea socialã a devianþei

Comportamentul deviant este, aºadar, rezultatul interacþiunii dintre individ ºi grup.
Ca ºi ceilalþi autori analizaþi în acest capitol, Becker suþine cã devianþa are un caracter
social. Spre deosebire de abordãrile curente în epocã, el ignorã în bunã mãsurã atât
problema poziþiei individului în structura socialã (semnificativã doar în privinþa
capacitãþii a impune norme ºi de a evalua comportamentele celorlalþi) cât ºi importanþa
factorilor sociali implicaþi în cauzalitatea devianþei. Sensul caracterului social al
devianþei rezidã în idea cã [ ] grupurile sociale creeazã devianþa instituind norme
a cãror încãlcare constituie comportamente deviante, aplicând aceste norme anumitor
indivizi, pe care-i eticheteazã ca devianþi. Din acest punct de vedere, devianþa nu
este o calitate a actului comis de cãtre o persoanã, ci mai de grabã consecinþa
aplicãrii de cãtre ceilalþi a normelor ºi sancþiunilor. Deviantul este cel cãruia aceastã
etichetã i-a fost aplicatã cu succes iar comportamentul deviant este comportamentul
cãruia colectivitatea îi ataºeazã aceastã etichetã 78.
Rezultat al interacþiunii dintre individ ºi grup, comportamentul deviant presupune
coexistenþa a douã elemente: un act prin care este încãlcatã o normã ºi reacþia grupului,
generatã de aceastã încãlcare. Pornind de la formele pe care le pot prezenta termenii
relaþiei presupuse de aceastã definiþie simplã, Becker introduce câteva nuanþãri care
conduc la ideea relativitãþii devianþei. O primã nuanþare se referã la actul deviant:
76. Ibidem, p. 41.

77. Ibidem, pp. 25-27.
78. Ibidem, pp. 32-33.
nu este obligatoriu ca individul considerat deviant sã fi comis în mod real actul care
a condus la etichetarea sa; procesul de etichetare nu este infailibil (de exepmlu, erorile
judiciare). Pe de altã parte, reacþia societãþii în raport cu comportamentul deviant nu
este de tip mecanic: aceasta este diferitã, putând varia în funcþie de o multitudine de
factori, cum ar fi momentul comiterii actului (în perioada campaniilor sociale
împotriva anumitor comportamente, ºansa de a fi prins ºi pedepsit mai aspru este mai
ridicatã decât în perioadele obiºnuite), statutul persoanei care a comis actul (legea e
aplicatã diferit celor din clasa medie faþã de cei din cartierele sãrace, albilor faþã de
negri etc), victima actului (poziþia socialã ºi resursele acesteia), consecinþele comporta-
mentului (relaþiile sexuale înainte de cãsãtorie sunt de regulã tolerate, cu excepþia
apariþiei unei sarcini ilegitime) etc. Acest tip de observaþii conduce la concluzia cã
devianþa nu este o calitate intrinsecã actului deviant: Acelaºi comportament poate
constitui o transgresare a normelor dacã este comis la un anumit moment sau de cãtre
o anumitã persoanã, sau poate sã nu constituie o încãlcare a normei dacã este comis
la un alt moment sau de cãtre o altã persoanã; anumite norme- dar nu toate- sunt
încãlcate fãrã a atrage o pedeapsã. Pe scurt, caracterul deviant sau non-deviant al
unui act depinde în parte de natura actului adicã de faptul de a fi încãlcat sau nu
o normã ºi în parte de reacþia celorlalþi79. Existenþa sau inexistenþa reacþiei
grupului în raport cu încãlcarea normei constituie un argument pentru rafinarea
termenilor utilizaþi în cele douã tipuri de situaþii: comportament deviant (deviant
behavior) ºi comportament care încalcã o normã (rule-breaking behavior).
Pe baza acetor observaþii, Becker utilizeazã criteriile respectarea/transgresarea
normei ºi etichetarea/absenþa etichetãrii ca deviant pentru a construi o tipologie a
comportamentului deviant 80: cei care încalcã norma ºi sunt percepuþi ca devianþi,
cei care nu încalcã norma dar sunt consideraþi devianþi (erorile în etichetare sunt
probabil mai numeroase în situaþiile extra-judiciare decât în spaþiul tribunalelor) ºi
cei care încalcã norma fãrã a fi desemnaþi drept devianþi (fie pentru cã actul nu este
cunoscut de cãtre ceilalþi, fie pentru cã, datoritã unor circumstanþe momentul
acþiunii, tipul normei încãlcate, poziþia autorului etc. comportamentul nu determinã
nicio reacþie din partea celorlalþi).
Devianþa secretã este una dintre formele acestui ultim tip de devianþã: norma
este încãlcatã, dar acest fapt nu este cunoscut de cãtre ceilalþi. Individul aflat în
aceastã situaþie este însã vulnerabil în raport cu procedurile utilizate pentru desco-
perirea tipului respectiv de comportament: dacã actul ar fi descoperit, autorul sãu ar
fi etichetat drept deviant81. Deºi exemplele date de Becker privesc anumite preferinþe
sexuale, consumul de stupefiante, homosexualitatea, conceptul de devianþã secretã
este aplicabil tuturor aspectelor clandestine ale vieþii sociale: Ca ºi în cazul acuzaþiei
false, nimeni nu cunoaºte cu adevãrat extinderea fenomenului, dar sunt convins cã
este foarte important, mult mai important decât ne putem imagina. O observaþie sumarã
m-a convins de acest fapt. Cea mai mare parte a oamenilor cred probabil cã fetiºismul
fetiºismul sadomasochist în particular este o perversiune rarã ºi exoticã. Ori am
79. Ibidem, p. 37.

80. Ibidem, pp. 3-45.
81. Ibidem, p. 211.
avut ocazia, acum câþiva ani, sã consult un catalog al unui vânzãtor de fotografii
pornografice destinat exclusiv amatorilor acestei specialitãþi. Catalogul nu conþinea
fotografii cu nuduri ºi nici cu acte sexuale. În locul acestui tip de imagini, conþinea
pagini ºi pagini cu femei încãlþate cu toc înalt, prinse în cãmãºi de forþã sau în cãtuºe,
biciuind alte femei etc. Fiecare paginã a catalogului conþinea un eºantion al unei
pãrþi a colecþiei, care putea atinge pânã la 120 de fotografii. Un calcul rapid mi-a
arãtat cã vânzãtorul deþinea în stoc între 15 000 ºi 20 000 de fotografii imediat
disponibile pentru vânzare. Numãrul lor ºi impresia de lux a catalogului indicau în
mod clar cã individul conducea o afacere prosperã ºi dispunea de o clientelã vastã.
ªi cu toate astea nu întâlnim în fiecare zi fetiºiºti sado-masochiºti. În mod evident
aceºtia sunt capabili sã pãstreze secretã perversiunea lor [ ...] Cei care studiazã
homosexualitatea au observat de asemenea cã anumiþi homosexuali sunt capabili sã
disimuleze devianþa în faþa non-devianþilor pe care îi frecventeazã. Numeroase
persoane care consumã stupefiante sunt de asemenea capabile sã ascundã acest fapt
celor din jurul lor, care nu se drogheazã82.
Cariera socialã a deviantului

Preluat din studiile asupra profesiilor, conceptul de carierã socialã a fost utilizat de
cãtre Becker pentru realizarea unui model secvenþial al devianþei: succesiunea de
etape prin care trece individul de la momentul încãlcãrii normei (încãlcare realã sau
prezumatã), pânã la adoptarea modului de viaþã deviant.
Prima etapã a carierei deviante este cea a încãlcãrii normei. De ce anumiþi
indivizi încalcã normele sociale? Aceastã întrebare frecventã (comunã atât simþului
comun cât ºi teoriei sociologice, n.n.) are dezavantajul, observã Becker, cã se
bazeazã pe presupunerea conform cãreia doar anumiþi indivizi sunt tentaþi sã încalce
normele sociale. În realitate, poate cã tentaþia de a încãlca normele (fapt indicat ºi de
devianþa secretã) e resimþitã de un numãr mult mai mare decât numãrul aparent al
devianþilor: Indivizii sunt mult mai devianþi, cel puþin în imaginaþie, decât par. În
loc sã ne întrebãm de ce devianþii vor sã facã lucruri care sunt dezaprobate, poate cã
e mai potrivit sã ne punem problema de ce cei care respectã normele, deºi sunt tentaþi
sã le încalce, nu o fac 83. Un rãspuns pertinent la aceastã întrebare trimite la ideea
angajamentului individului în societatea convenþionalã: individul normal îºi investeºte
progresiv interesele în comportamente conforme cu exigenþele instituþiilor sociale;
cu cât acest angajament este mai intens, cu atât pierderile generate de încãlcarea
normei ºi etichetarea ca deviant vor fi mai mari (de exemplu, consumul de droguri
poate conduce la pierderea familiei, reputaþiei, locului de muncã etc.). Încãlcarea
normei poate fi ocazionalã (mulþi indivizi traverseazã aceastã experienþã) sau poate
fi începutul unei cariere deviante. Acest pasaj presupune dezvoltarea motivelor ºi
intereselor deviante: în cazul unor comportamente deviante, cum este consumul de
marihuana, motivaþia nu preexistã actului ci este construitã ulterior, prin interacþiune
82. Ibidem, pp. 44-45.

83. Ibidem, pp. 49-50.
cu devianþi experimentaþi, pe mãsurã ce individul asimileazã atât tehnicile necesare

consumãrii drogului cât ºi definiþia socialã a plãcerii de a fuma 84. Motivaþia comporta-
mentului deviant are un caracter social chiar ºi atunci când activitatea este desfãºuratã
în secret ºi solitar (de exemplu, consumul de marihuana, ca ºi cel de pornografie,
presupun asimilarea unui set minimal de definiþii ºi a unui anumit limbaj, comun
acestor tipuri de devianþi).
A doua etapã a procesului de formare a carierei deviante este desemnarea publicã
ca deviant. Faptul de a fi prins ºi etichetat drept deviant este extrem de important:
în ochii celorlalþi individul înceteazã sã mai fie persoana dinainte, primind un nou
statut (homosexual, drogat, maniac etc), statut care va marca interacþiunile sale cu
indivizii din societatea convenþionalã. Plecând de la distincþia status principal/status
subordonat ºi caracteristicã principalã/caracteristici accesorii ale statusului, Becker
observã cã eticheta de deviant tinde sã configureze statutusul principal al individului;
ceilalþi se vor aºtepta ca cel etichetat drept deviant sã prezinte ºi alte caracteristici
asociate acestui status: de exemplu, oamenii estimeazã cã un individ care a furat,
chiar dacã a fãcut-o o singurã datã, e probabil sã fure în continuare, dupã cum poate
sã comitã ºi alte infracþiuni, poate fi violent, periculos, nedemn de încredere etc:
Identificarea individului ca deviant precede celelalte identificãri. La întrebarea:
«Ce fel de persoanã ar încãlca o normã atât de importantã?rãspunsul este: «Cineva
diferit de noi, care nu poate sau nu vrea sã se poarte ca o fiinþã moralã ºi care ar
putea sã încalce ºi alte norme importante». Identitatea deviantã dominã celelalte
identificãri. A trata o persoanã care este deviantã sub un aspect ca ºi cum ar fi
deviantã sub toate aspectele echivaleazã cu a enunþa o profeþie care contribuie la
propria realizare. Astfel se pun în miºcare diverse mecanisme care contribuie la
modelarea individului conform imaginii pe care ceilalþi o au despre el85. Individul
etichetat ca deviant constatã cã practicile convenþionale necesare pentru a trãi în
societate îi sunt în bunã mãsurã refuzate: fostul deþinut are dificultãþi în a gãsi un loc
de muncã, consumatorul de droguri este considerat periculos ºi în consecinþã este
evitat de cãtre ceilalþi etc. Deºi anumiþi indivizi pot reuºi sã abandoneze comportamentul
deviant, acest tip de presiune acþioneazã în sensul amplificãrii comportamentului
deviant, astfel încât individul poate adopta ºi alte practici ilegitime; acest fapt este
însoþit frecvent de trecerea în a treia etapã a procesului de formare a carierei deviante.
Aceastã etapã constã în intrarea într-un grup deviant organizat, fapt care are consecinþe
importante în elaborarea propriei concepþii a deviantului despre sine. Apartenenþa la
un grup deviant implicã adeziunea la subcultura specificã acestuia, definitã de Becker
ca ansamblu de idei ºi puncte de vedere asupra lumii sociale, de maniere de adaptare
precum ºi de activitãþi rutiniere fondate pe aceste puncte de vedere86. Pe lângã tehnicile
de practicare a comportamentelor deviante cu minim de disconfort, un element
central al acestei subculturi este ansamblul de raþionalizãri referitoare la poziþia
grupului în societate: sistemul de autojustificãri are ca funcþii principale neutralizarea
atitudinilor conformiste pe care devianþii le pot încã simþi în raport cu propria devianþã
84. Ibidem, pp. 64-83.

85. Ibidem, pp. 56-57.
86. Ibidem, pp. 60-62.
ºi furnizarea raþiunilor de a menþine linia de conduitã în care individul s-a angajat:

Sistemele de justificare ale grupurilor deviante comportã tendenþial o respingere
globalã a normelor morale convenþionale, instituþiilor oficiale ºi, mai general, al
întregului univers al convenþiilor obiºnuite87.
Devianþii ºi antreprenorii morali

Ca în orice tip de analizã sociologicã, modul în care este formulatã problema devianþei
influenþeazã în bunã mãsurã rezultatele cercetãrii. În situaþia în care devianþa este
definitã prin anumite comportamente, ipoteza ºi, în acelaºi timp, punctul final al
analizei rezidã în ideea diferenþei substanþiale între comportamentul normal ºi cel
deviant. Consecutivã acestui mod de definire a devianþei este calificarea deviantului
ca fiinþã asocialã sau antisocialã, personaj cu caracteristici distincte de cele ale
omului normal. Concluzia unui asemenea demers este cã devianþa ºi devianþii
constituie categorii omogene.
Critica lui Becker porneºte de la observaþia cã o asemenea omogenitate presupune
identitate între cei care încalcã normele ºi cei care sunt pedepsiþi. Ori, aºa cum am
vãzut urmãrind analiza sa, aceastã identitate este doar aparentã: pe lângã indivizii
desemnaþi devianþi pentru cã realmente au încãlcat o normã, existã indivizi pe care
ceilalþi îi considerã devianþi deºi n-au încãlcat nicio normã, în vreme ce alþii sunt
consideraþi normali, deºi încalcã normele sociale. Mai mult, în anumite cazuri
încãlcarea normei nu are nicio însemnãtate: anumiþi indivizi (cum sunt cei din
categoria gulerelor albe) pot încãlca normele legale fãrã a risca (sau cu riscuri
minime) sã fie desemnaþi drept devianþi.
Pentru a ieºi din impasul generat de aceastã eterogenitate, Becker propune un alt
mod de a formula devianþa: interacþiunea dintre indivizi ºi grupuri este esenþialã
pentru definirea comportamentului deviant. Natura acestuia este aceeaºi cu natura
comportamentului normal; deviantul nu are caracteristici aparte, diferite de cele ale
oamenilor obiºnuiþi: Trebuie sã considerãm devianþa ºi devianþii, care încarneazã
acest concept abstract, ca rezultat al procesului de interacþiune între indivizi sau
grupuri: unii, urmãrind satisfacerea propriilor interese, elaboreazã ºi fac sã fie aplicate
normele sub a cãror acþiune cad ceilalþi care, cãutând de asemenea satisfacerea
propriilor interese, comit acte pe care primii le calificã drept deviante88. Acest mod
de definire a devianþei are drept principalã consecinþã faptul cã, plasat într-un raport
de putere defavorabil, orice individ este prezumtiv deviant: urmãrind realizarea unui
interes oarecare, se poate transforma în obiect al acþiunii celor care deþin puterea-
-legalã sau extra-legalã- în efortul de a-ºi impune propriile reprezentãri asupra lumii
sociale: Teoriile interacþioniste asupra devianþei, ca toate teoriile interacþioniste în
general, insistã asupra manierei în care actorii sociali se definesc mutual ºi definesc
ceea ce este în jurul lor. Ele acordã o atenþie deosebitã diferenþelor în puterea de a
defini, manierei în care un grup dobîndeºte ºi utilizeazã puterea de a determina
87. Ibidem, p. 62.

88. Ibidem, p. 187.
modul în care alte grupuri trebuie considerate, înþelese ºi tratate. Elitele, clasele
conducãtoare, patronii, adulþii, bãrbaþii, albii, pe scurt grupurile cu statut superior,
îºi menþin puterea atât prin controlul reprezentãrilor asupra lumii sociale cât ºi prin
utilizarea formelor mai rudimentare de control. Poate cã utilizeazã mijloace mai
rudimentare pentru a-ºi stabili hegemonia. Dar controlul bazat pe manipularea
definiþiilor ºi etichetelor acþioneazã cu mai multã fineþe ºi cu costuri mai mici, ºi
acesta e preferat de cãtre grupurile cu statut superior89.
Perspectiva interacþionistã introduce în ecuaþia devianþei un personaj nou, antreprenorul
moral: cel care are iniþiativa adoptãrii normei (pentru cã în societãþie contemporane
normele nu se creeazã de la sine) ºi care, pentru obþinerea conformitãþii, se adreseazã
unor indivizi pe care îi putem numi, în spiritul analizei lui Becker, antreprenori
derivaþi: poliþiºti, procurori, judecãtori, membri ai agenþiilor guvernamentale sau
ne-guvernamentale. Teoretic, sarcina acestora este de a-i urmãri ºi pedepsi pe toþi
devianþii. În realitate, resursele limitate (insuficiente pentru a urmãri ºi pedepsi toþi
delincvenþii), interesele personale ºi de grup (care-i determinã uneori sã priveascã în
altã parte decât spre locul în care se desfãºoarã infracþiunea), puterea anumitor
devianþi prezumtivi sau pur ºi simplu dezacordurile existente în câmpul birocratic asupra
a ceea ce constituie comportament deviant, toate acestea relativizeazã importanþa
actului prin care norma este încãlcatã, justificând sensul dat de Becker ideii de
construcþie socialã a devianþei.
Anumite interacþiuni dintre antreprenorii morali ºi devianþi, gestionate de agenþiile
specializate controlate de primii, conduc la apariþia unui tip particular de instituþie.
Utilizând conceptul goffmanian de instituþie totalã, vom analiza, în secþiunea urmãtoare,
câteva dintre caracteristicile închisorii.
Erving Goffman: individul instituþionalizat

ºi mitul victoriei culturale a instituþiilor totale
Deºi au trecut mai bine de patru deceniii de la publicarea lucrãrilor lui Erwing
Goffman, actualitatea analizelor sale este evidentã; Goffman, probabil primul
teoretician postmodern în sociologie, a furnizat modele de analizã care au reorientat
analiza sociologicã, contribuind într-o mãsurã semnificativã la schimbãrile cunoscute
de aceastã disciplinã în ultimele decenii 90.
Conceptul de instituþie totalã a fost lansat de cãtre sociologul american 91 o datã cu
publicarea lucrãrii Asylums. Essays on the Social Situation of Mental Patient and
Other Inmates (1961). Aceastã lucrare se încadreazã prin stil, teorie ºi modul de culegere
a datelor, în ceea ce este cunoscut în sociologie ca ªcoala de la Chicago. Cu toate
89. Ibidem, p. 229.

90. Fine, G.A. ºi Maning, P., 2003, Erving Goffman, în Ritzer G. (coord), The Blackwel Companion
to Major Contemporary Social Theorists, Oxford: Blackwell Publishing Ltd., pp. 34-63, 58.
91. E. Goffman (1922-1982) s-a nãscut în Canada, dar activitatea sa în sociologie s-a desfãºurat
în Statele Unite (doctoratul în sociologie, University of Chicaco, 1953), preºedinte al Asociaþiei
Amercane de Sociologie (1981-1982).
cã nu priveºte exclusiv închisoarea, cercetarea sa susþine J.F. Galliher cu referire

la analiza lui Goffman a avut un impact major asupra studiului acestei instituþii,
furnizând teorie unui domeniu pânã atunci în bunã mãsurã ateoretic92.
Probabil cã niciuna dintre instituþiile pe care le cunoaºtem astãzi nu a avut
ciudatul destin de a fi subiect al criticilor ºi dezbaterilor pe tema reformãrii încã de
la naºtere, aºa cum s-a întâmplat cu instituþia închisorii93 Este aceastã instituþie un
spaþiu al îndreptãrii morale a individului sau dimpotrivã, e una dintre cele mai
importante surse criminogene? Ce urmãreºte cu adevãrat acest instrument al tehnologiei
punitive, resocializarea ºi reinserþia condamnatului sau simpla neutralizare temporarã
a acestuia?
Fãrã a formula explicit asemenea întrebãri, Goffman propune o analizã ale cãrei
rezultat contrasteazã dramatic cu diversele ideologii (juridice sau morale) construite
în jurul pedepsei cu închisoarea: instituþiile totale nu cautã cu adevãrat victoria
culturalã. Dacã apar totuºi modificãri culturale, poate cã aceasta are de a face cu
eliminarea ocaziilor de a manifesta anumite comportamente ºi cu nereuºita în a þine
ritmul cu ultimele modificãri din lumea exterioarã94.
Acest diagnostic pesimist genereazã urmãtoarea întrebare: dezinteresul pentru
victoria culturalã tradusã, în cazul închisorii, în obiectivele resocializãrii ºi
reinserþiei sociale a deþinuþilor este expresia unei intenþii sau decurge din natura
instituþiilor totale?
Conceptul de instituþie totalã

Instituþia totalã este un hibrid social, rezultat al asocierii dintre comunitatea de
rezidenþã ºi organizaþia formalã: O instituþie totalã poate fi definitã drept un loc în
care îºi desfãºoarã viaþa ºi activitatea un numãr mare de indivizi cu statut similar,
desparþiþi de restul societãþii pentru o perioadã de timp apreciabilã ºi care duc
împreunã o viaþã strict delimitatã, reglementatã oficial de cãtre instituþie 95.
Elementul pe baza cãruia este construit conceptul de instituþie totalã este ceea ce
Erving Goffman numeºte caracterul delimitator al acestui tip de instituþie. Orice
instituþie socialã prezintã, într-un anumit grad, tendinþa de a delimita în spaþiul social
o anumitã categorie de indivizi, activitãþi ºi scopuri. În general, aceste delimitãri
sunt însã restrânse; în majoritatea situaþiilor, instituþiile acapareazã individul
numai parþial: viaþa cotidianã în societate este împãrþitã în zone (familie, loc de
muncã, grupul de prieteni etc.) în care individul îºi desfãºoarã activitatea exercitând
92. Galliher, J.F., 1995, Chicagos Two Worlds of Deviance Research: Whose Side Are They
On?, în Fine, Gary Alan (coord.), The Second Chicago School? The Development of a
Postwar American Sociology, Chicago: University Chicago Press (164-188), p. 173.
93. Foucault, M., [ 1975] 2005, A supraveghea ºi a pedepsi. Naºterea închisorii, Piteºti: Editura
Paralela 45.
94. Goffman, Eving, [ 1961]2005, Aziluri: Eseuri despre situaþia socialã a pacienþilor psihiatrici
ºi a altor categorii de persoane instituþionalizate, trad. de Anacaona Mîndrilã, Iaºi: Editura
Polirom, p. 23.
95. Ibidem, p. 11.
anumite roluri, fãrã ca vreuna dintre ele sã reclame angajarea totalã a individului.
Scopurile propuse de instituþiile obiºnuite nu numai cã tolereazã doar anumite
componente ale personalitãþii individului, dar solicitã în mod expres doar acea parte
necesarã pentru performarea optimã a rolului. În cazul instituþiilor totale (cãmine
pentru orfani ºi sãraci, aºezãminte psihiatrice, închisori, cazãrmi militare, mânãstiri,
etc), caracterul delimitator este extrem de pronunþat: Un element fundamental al
organizãrii societãþii moderne constã în faptul cã individul tinde sã doarmã, sã se
destindã ºi sã munceascã în locuri diferite, cu co-participanþi diferiþi, sub incidenþa
unor autoritãþi diferite ºi fãrã o planificare raþionalã generalã. Trãsãtura centralã a
instituþiilor totale poate fi descrisã ca fiind dãrâmarea graniþelor care separã în mod
normal aceste trei domenii ale vieþii 96.
Caracterul delimitator al instituþiei totale genereazã caracteristicile specifice vieþii
instituþionalizatului: aceasta se desfãºoarã în acelaºi loc, în toate aspectele sale, în
prezenþa unui mare numãr de indivizi din aceeaºi categorie; instituþionalizaþii au în
general aceleaºi obligaþii ºi se supun aceleiaºi unice autoritãþi; toate activitãþile sunt
strict programate, scopul lor fiind acela de a asigura îndeplinirea obiectivelor instituþiei.
Îndeplinirea acestor obiective presupune uniformizarea indivizilor care populeazã
acest tip de instituþii. Existã instituþii în care libertatea ºi originalitatea sunt încurajate
(de exemplu, instituþiile culturale); în alte instituþii gradele de libertate sunt mai
reduse, însã o anumitã originalitate este acceptatã (de exemplu funcþionarilor dintr-un
minister oarecare li se cere sã vinã la serviciu îmbrãcaþi decent; solicitarea de a te
îmbrãca decent permite o anumitã marjã de alegeri personale). Spre deosebire de
cazul instituþiilor sociale obiºnuite, logica de funcþionare a instituþiilor totale tinde sã
excludã complet alegerile personale. Toate nevoile individului, începând cu cele de
igienã personalã ºi pânã la cele de ordin spiritual, sunt îndeplinite conform unor
scheme birocratice. Încercarea de a satisface un numãr mare de necesitãþi omeneºti
prin organizarea birocraticã a unor grupuri mari de oameni reprezintã faptul cheie al
instituþiilor totale, indiferent dacã este sau nu o modalitate necesarã sau eficientã de
organizare socialã în circumstanþele date97.
Penitenciarul ca instituþie totalã:

tehnologia uniformizãrii indivizilor
Traseul parcurs de cãtre instituþionalizat este marcat de presiunile exercitate de cãtre
instituþie cu scopul de a ºterge convenþiile sociale interiorizate anterior de cãtre individ.
Aceste presiuni au rostul de a elimina cât mai mult din eul civil al instituþionalizatului
ºi de a-l determina sã asimileze regulile ºi modelele de comportament caracteristice
instituþiei totale; cu alte cuvinte, individul este îndepãrtat progresiv de lumea din afara
instituþiei, pentru a putea fi socializat potrivit standardelor ºi scopurilor instituþiei
totale. Acest tip de presiuni numite de Erving Goffman procese de înjosire a
eului este relativ standardizat ºi poate fi clasificat în câteva mari categorii98.
96. Ibidem, p. 17.

97. Ibidem. p. 18
98. Ibidem, pp. 24-33.
Restrângerea identitãþii constã în deposedarea de rolurile pe care individul le juca

în viaþa civilã (profesionale, familiale etc); unele dintre acestea vor fi pierdute
pentru totdeauna, ele nemaiputând fi recuperate dupa întoarcerea în viaþa civilã.
Executarea pedepsei ºi buna conduitã, temeiuri care conduc la reabilitarea fostului
deþinut, sunt pãrþi ale mitului potrivit cãruia deþinutul eliberat redevine la fel de
onorabil ca oricare alt individ; în realitate, chiar dupã îndeplinirea acestor condiþii
care atestã succesul pedepsei, reacþiile indivizilor cu care fostul deþinut intrã în
contact sunt construite, cel puþin într-o anumitã mãsurã, plecând de la stigmatul de
fost deþinut. Ca orice stigmat, acesta se referã la ... situaþia individului pe care
ceva îl descalificã ºi împiedicã sã fie deplin acceptat de cãtre societate 99. Individul
stigmatizat resimte în permanenþã o anumitã incertitudine în ceea ce priveºte statutul
sãu, în sensul cã nu e niciodatã sigur în privinþa atitudinii celorlalþi (de acceptare sau
de respingere) Aceastã incertitudine nu provine doar din faptul cã individul stigmatizat
nu ºtie în ce categorie îl vom plasa, ci deasemenea, presupunând cã locul în care îl
plasãm îi este favorabil, din faptul cã alþii pot continua sã-l defineascã în funcþie de
stigmatul sãu100.
Procedurile de internare (fotografiere, cântãrire, percheziþie, dezbrãcarea, spãlarea,
tunderea, îmbrãcãmintea standard etc) au drept scop modelarea ºi codificarea
individului, astfel încât acesta sã poatã deveni obiect în mecanismul birocratic de
administrarea a pedepsei. Mãsurile adoptate pe baza acestor atribute ignorã în mod
necesar majoritatea temeiurilor sale anterioare de autodefinire101: noul venit pierde
mare parte din bunurile personale, aspect foarte important, spune Goffman, deoarece
persoanele investesc simþãminte de autodefinire în posesiunile lor102. Socializarea
rolului de deþinut începe prin comunicarea obligaþiilor instituþionalizatului într-o
manierã care sã-l provoace pe acesta: testele de supunere (procedee prin care individul
este provocat, în interacþiuni caracterizate prin asimetria de putere în favoarea perso-
nalului instituþiei) au drept rol avertizarea personalului în privinþa caracterului nou-
-venitului. În general, procedurile de internare pot fi considerate adevãrate ritualuri
de trecere, prin care instituþionalizatul înþelege cã mecanismele de funcþionare ale
instituþiei sunt incompatibile cu codurile culturale de care se servea în lumea din
afarã. Treptat, individul înceteazã sã mai fie persoana particularã dinaintea intrãrii în
instituþie. Propria imagine despre sine se va modifica; în acelaºi timp, angajaþii ºi
ceilalþi instituþionalizaþi îl percep în funcþie de aceste noi atribute, care configureazã
calitatea de deþinut.
Procedeele de defigurare contribuie de asemenea la modificarea identitãþii individului.
Hainele pe care le primeºte instituþionalizatul sunt grosolane ºi adesea nepotrivite ca
mãrime; instituþionalizatul este privat de posibilitatea de a-ºi controla aspectul
exterior (deþinutul pierde ceea ce Goffman numeºte trusa de identitate, adicã acele
instrumente cu care în afara instituþiei indivizii îºi modeleazã înfãþiºarea).
99. Goffman Erving, [ 1963]1975, Stigmate: Les usages sociaux des handicaps, Paris: Les
Editions de Minuit, p. 7.
100. Ibidem, p. 25.
101. Goffman, 2005, op.cit., p. 26.
102. Ibidem, p. 28.
Procesele de contaminare sunt generate de faptul cã instituþionalizatul se aflã în

permanenþã în prezenþa altora; acest fapt determinã imposibilitatea de a avea un
spaþiu exclusiv, în care corpul ºi obiectele personale sã fie inaccesibile celorlalþi:
În instituþiile totale, aceste teritorii personale sunt încãlcate; graniþele pe care
individul le traseazã între propria fiinþã ºi mediul înconjurãtor sunt încãlcate, iar
expresiile fizice ale eului suferã pângãriri103. Instituþionalizatul suferã diverse
contaminãri: divulgarea informaþiilor referitoare la biografia sa, contaminarea fizicã
directã (murdãrirea, impurificarea corpului prin ingerarea de mâncare preparatã în
condiþii neigienice, prin folosirea de articole de îmbrãcãminte ºi lenjerie folosite
anterior de alþi instituþionalizaþi, împãrþirea patului cu o altã persoanã etc), expunerea
totalã (în anumite situaþii instituþionalizaþii sunt nevoiti sã-ºi satisfacã necesitaþile
fiziologice de faþã cu ceilalþi), contaminarea interpersonalã (molestarea sexualã,
percheziþia personalã, inclusiv în cavitãþile corporale, inspectarea locului de dormit),
contaminarea prin sistemul de adresare folosit în relaþiile cu instituþionalizaþii (angajaþii
se adreseazã acestora pe un ton familiar, exprimând implicit aprecierea cã aceºtia le
sunt inferiori; în relaþiile dintre ei, instituþionalizaþii fac bineînteles abstracþie de
statutul deþinut anterior intrãrii în instituþie; formulele de adresare ºterg diferenþele
anterioare de poziþie socialã, educaþie etc), contaminarea prin amestecul în relaþia
instituþionalizatului cu persoane apropiate (citirea corespondenþei ºi caracterul public
forþat al vizitelor) etc. Aceste procese, denumite de Erving Goffman forme elementare
ºi directe de agresare a eului, care implicã atât relaþiile dintre personal ºi instituþio-
nalizaþi cât ºi interacþiunile dintre aceºtia din urmã, contrazic concepþia despre sine
pe care individul o deþinea anterior intrãrii în instituþie 104.
Lumea instituþiei totale este o lume care exclude autonomia individului ºi posibilitatea
ca acesta sã deþinã controlul asupra vieþii sale; penitenciarul trebuie sã reformeze
indivizi foarte diferiþi într-un context care presupune uniformitate: motivaþia funda-
mentalã folositã pentru atacurile la adresa eului (diferitele temeiuri invocate, cum ar
fi raþiunile sanitare, responsabilitatea viaþa ºi siguranþa deþinuþilor, ºamd) sunt adesea
[ ...] simple raþionalizãri, determinate de eforturile de administrare a activitãþii
cotidiene a unui mare numãr de persoane, într-un spaþiu limitat ºi cu cât mai puþine
resurse cheltuite105.
Principalul efect al instituþionalizãrii este desemnat de cãtre Goffman prin termenul
de deculturaþie, definit ca [ ] dezvãþare care îl face temporar incapabil sã se descurce
cu anumite caracteristici ale vieþii de zi cu zi în afara instituþiei, dacã ºi când reuºeºte
sã se întoarcã în afarã106. Cu alte cuvinte individul instituþionalizat pierde capacitatea
de a utiliza codurile culturale pe baza cãrora interacþiona cu ceilalþi indivizi în socie-
tatea convenþionalã, anterior intrãrii în instituþie; în acelaºi timp, modelele de interacþiune
specifice intituþiei totale sunt incompatibile cu caracteristicile relaþiilor dintre indivizii
obiºnuiþi. Reacþiile ºi modalitãþile de adaptare la viaþa din instituþia totalã sunt total
nefolositoare dincolo de graniþele acesteia, pentru cã logica celor douã lumi este diferitã.
103. Ibidem, p. 32.

104. Ibidem, p. 42.
105. Ibidem, p. 51.
106. Ibidem, p. 24.
Atunci când ºederea în penitenciar este foarte îndelungatã, existã posibilitatea ca

adaptarea perfectã la mediul închisorii sã aibã drept consecinþã perfecta inadaptare
la mediul liber. Sau, în alþi termeni, cu cât adaptarea la penitenciar este mai ridicatã,
cu atât creºte probabilitatea ca readaptarea la lumea liberã sã fie mai dificilã, dacã nu
imposibilã. Ritmul rapid al schimbãrii sociale, caracteristic societãþilor contemporane,
poate agrava dificultãþile de reintegrare în lumea liberã; un deþinut eliberat dupã execu-
tarea unei pedepse lungi va recunoaºte foarte puþine elemente ale lumii din care a plecat.
Adaptãrile secundare: adaptãri individuale

sau adaptãri de grup?
Strategiile individuale de adaptare la viaþa în instituþia totalã sunt grupate de cãtre
Goffman în mai multe categorii 107:
a) retragerea situaþionalã: caracteristic acestui tip de reacþie adaptativã este faptul
ca individul este dezinteresat de exterior, dând atenþie doar evenimentelor petrecute
în proximitatea sa, pe care le priveºte într-un mod pur personal;
b) tactica inflexibilã: constã în provocãri la adresa instituþiei, care indicã refuzul
de a colabora cu personalul (cei care adoptã aceastã tacticã în penitenciare sunt
aºa-numiþii deþinuþi problemã).
c) colonizarea: aceastã tacticã se caracterizeazã prin faptul cã instituþionalizatul
ajunge sã califice starea de instituþionalizat ca fiind dezirabilã. Cel care adoptã
tactica colonizãrii ajunge sã considere cã satisfacþiile pe care ºi le procurã în
instituþie îi oferã o existenþã suficient de confortabilã. Existã cazuri de deþinuþi
care considerã cã penitenciarul le oferã o viaþã chiar mai bunã decât cea pe care
o pot avea în libertate; în anumite situaþii aceºtia încearcã sã-ºi prelungeascã cât
mai mult ºederea în penitenciar, încãlcând în mod intenþionat regulile instituþiei,
astfel încât sã punã comisia de liberare condiþionatã în imposibilitatea de a
dispune eliberarea din închisoare.
d) tactica convertirii: are drept caracteristicã principalã faptul cã individul pare
sã se autodefineascã în funcþie de aºteptãrile instituþiei: În timp ce instituþionalizatul
colonist îºi construieºte un mediu cât mai liber, profitând de resursele limitate
care-i stau la dispoziþie, convertitul adoptã un stil mai disciplinat, moralist,
monocrom, prezentându-se pe sine drept un individ al cãrui entuziasm faþã de
instituþie se aflã întotdeauna la dispoziþia personalului instituþiei108.
e) tactica minimalizãrii riscurilor: Aceasta presupune o combinaþie oarecum
oportunistã de adaptãri secundare, convertiri, colonizãri ºi loialitate faþã de grup,
astfel încât instituþionalizatul sã aibã ºanse maxime, în condiþiile particulare în
care se aflã, de a ieºi din instituþie, în cele din urmã, nevãtãmat fizic ºi psihic. De
obicei, aflat între tovarãºii sãi de detenþie, individul va susþine contramoravurile
ºi le va ascunde celorlalþi cât de docil se poartã când se aflã doar cu angajaþii109.
107. Ibidem, pp. 63-67.

108. Ibidem, p. 64.
109. Ibidem, p. 65.
Aceastã tacticã presupune renunþarea la lumea din afara instituþiei pânã la limita
colonizãrii; în acelaºi timp individul evitã convertirea, încercând sã se sustragã
pe cât posibil sarcinilor trasate de cãtre administraþia închisorii, uneori sacrificând
în schimb interesele colegilor de detenþie (deþinuþii vorbesc frecvent despre
perversitatea colegilor de detenþie, perversitate care reflectã adoptarea acestui
tip de strategie).
Ca în orice instituþie, controlul social nu este deplin, chiar dacã în instituþiile

totale acesta tinde sã îmbrace forme maxime. Pe mãsurã ce vechimea instituþiona-
lizatului creºte, acesta învaþã care sunt modalitãþile prin care poate încãlca obligaþiile
impuse de cãtre personal, obþinând satisfacþii care sã-i ofere sentimentul cã este în
continuare, într-o oarecare mãsurã, stãpânul propriei vieþi. Adaptãrile secundare
un fel de locuinþã pentru eu, dupã expresia lui Goffman- sunt [ ...] practici care
nu provoacã în mod direct personalul, dar le permit instituþionalizaþilor sã obþinã
satisfacþii interzise ori sã obþinã satisfacþii permise, dar prin mijloace interzise 110.
Reprezentarea instituþiei totale ca realitate alcãtuitã din douã lumi (cea a angajaþilor
ºi cea a instituþionalizaþilor), care interacþioneazã, în termenii lui Goffman, pe baza
unor stereotipuri înguste ºi antagonice, explicã mobilizarea instituþionalizaþilor în
efortul de a ascunde adaptãrile secundare la care recurg. Unele dintre aceste adaptãri
secundare sunt în realitate cunoscute de cãtre personal: de exemplu, angajaþii
penitenciarelor cunosc ºi tolereazã micul comerþ care se desfãsoarã între deþinuþi, cu
toate cã oficial regulamentul interzice aceastã activitate.
Caracteristic pentru viaþa în instituþia totalã este faptul cã, supus proceselor de
despuiere ºi contaminare a eului, individul este singur în faþa instituþiei. Aceastã
singurãtate este cu atât mai paradoxalã cu cât, aºa cum menþionam, în instituþia
totalã viaþa individului este complet desegregatã. Personalul din instituþiile totale
urmãreºte ca tendinþele de solidarizare, ca fraternizarea ºi formarea clicilorsã fie
limitate; în pofida acestui fapt, cultura instituþionalizaþilor cuprinde aºteptarea ca
loialitatea de grup sã prevaleze ºi determinã reacþii ostile la adresa celor care încalcã
aceasta loialitate 111.
Dupã Goffman, în raport cu constrângerile instituþiei, instituþionalizaþii reacþioneazã
numai în mod excepþional prin acþiuni colective; în general instituþionalizaþii utilizeazã
strategii individuale de adaptare: aºadar semnificaþia pe care o acordã adaptãrilor
secundareeste aceea de reacþii individuale în raport cu constrângerile sistemului.
Adaptãrile secundare pot fi însã privite ca adaptãri de grup: aceste strategii
individuale sunt de fapt produse ale grupului instituþionalizaþilor, fiind învãþate de
cãtre individ în interacþiunle din cadrul grupului112. De exemplu, în penitenciarele
româneºti este bine cunoscutã practica socialã desemnatã prin termenul de caleaºcã:
este vorba de un tip de adaptare secundarã care constã în desfãºurarea unor relaþii
comerciale de schimb, între deþinuþi plasaþi uneori la etaje sau chiar în aripi diferite
110. Ibidem, p. 57.

111. Ibidem, p. 62.
112. Dobricã, P., 2005, Lege ºi societate. Studii de sociologia pedepsei, Bucureºti: Editura
Omega Ideal.
ale penitenciarului. Concret, ca urmare a unor negocieri, deþinuþii se înþeleg între ei

sã facã anumite schimburi. O pungã în care sunt puse bunurile oferite de cãtre unul
dintre ei este legatã cu o sfoarã ºi aruncatã de la o fereastrã la alta, pânã la destinatar,
care retrimite caleaºca, cu bunurile pe care le oferã la schimb, primului deþinut.
Evident cã nu întotdeaua schimbul are loc direct între cei doi co-schimbaºi; de
regulã, caleaºcatrece printr-un numãr mare de mâini, pe traseul pe care îl parcurge.
Ar fi deci foarte uºor ca unul dintre mijlocitori sã reþinã bunurile care urmeazã sã fie
schimbate; dupã cum ar fi la fel de uºor ca cel care primeºte caleaºca sã refuze
sã îndeplineascã contraprestaþia. În general, asemenea situaþii constituie excepþii.
Faptul cã indivizi condamnaþi penal (aºadar, persoane care în niciuncaz n-ar inspira
încredere oamenilor obiºnuiþi) respectã regulile schimbului, demonstreazã cã suportul
acestei interacþiuni trebuie cãutat la nivelul grupului de deþinuþi; deºi unii dintre ei
sunt condamnaþi chiar pentru furt, doar în mod excepþional bunurile sunt furate sau
pãrþile nu-ºi îndeplinesc întocmai contra-prestaþia la care s-au obligat. Explicaþia
acestei onestitãþi rezidã în acordul cvasiunanim al deþinuþilor asupra imoralitãþii
comportamentului care se îndepãrteazã de la modelul prestabilit de interacþiune
presupus de acest veritabil contract de schimb; acest model de interacþiune are un
suport colectiv, care presupune definirea de cãtre grup a drepturilor ºi obligaþiilor
participanþilor la relaþiile sociale din lumea deþinuþilor.
Discursuri autojustificatoare. Bifurcarea discursului.

Una dintre temele dominante ale culturii instituþionalizaþilor este aceea a fabricãrii
de cãtre instituþionalizaþi a discursurilor autojustificatoare. Situaþia analizatã de catre
Goffman este aceea în care instituþionalizatul se aflã într-o poziþie inferioarã celei pe
care o deþinea înainte de intrarea în instituþia totalã. Acesta trãieºte într-o [ ] ambianþa
de eºec personal, în care ideea cãderii în dizgraþie revine permanent113. Procesele
de reorganizare a eului presupun elaborarea unui discurs în care faptele anterioare
intrãrii în instituþie sunt prezentate (uneori modificat, prin accentuarea elementelor
favorabile ºi prin ocultarea elementelor nefavorabile), într-o manierã de naturã sã
justifice starea în care se aflã instituþionalizatul. Ca reacþie, individul tinde sã alcãtuiascã
o poveste, o istorie, o relatare tristã, un fel de lamentare ºi scuzã în acelaºi timp, pe
care o spune mereu tovarãºilor sãi pentru a-ºi explica situaþia inferioarã actualã. Ca
urmare, eul devine pentru instituþionalizat subiectul predilect al conversaþiilor ºi al
preocupãrilor sale, în mai mare mãsurã decât se întâmplã în lumea din afarã, ceea ce
duce la multã autocompãtimire114.
Analiza lui Goffman asupra discursurilor instituþionalizaþilor, aplicatã la instituþia
penitenciarã, necesitã anumite nuanþãri115. Analizând instituþiile totale, Goffman se
referã la situaþia în care instituþionalizatul beneficiazã în instituþie de o situaþie
inferioarã celei pe care o ocupa în societatea convenþionalã. În cazul penitenciarului,
deºi aceasta este situaþia majoritãþii deþinuþilor, încã cel puþin douã situaþii sunt
113. Goffman, 2005, op.cit., p. 67.

114. Ibidem.
115. Dobricã, 2005, op.cit.
posibile: situaþia în care deþinutul percepe starea sa în penitenciar ca fiind superioarã

celei pe care o avea în libertate ºi situaþia în care noþiunile de afarã ºi înãuntru
sunt indistincte, ca urmare a unui trecut infracþional la capãtul cãruia detenþia devine
o stare normalã. În al doilea rând, indiferent de raportul dintre starea anterioarã
deþinerii ºi starea deþinutului în detenþie, indivizii dezvoltã diferite tipuri de discursuri,
în funcþie de reacþia pe care doresc s-o obþinã din partea auditorului.
Existã cazuri de deþinuþi care percep detenþia ca pe o poziþie mai bunã decât cea
pe care o aveau în libertate. Un acoperiº deasupra capului, câteva mese pe zi, haine
relativ curate, sunt comoditãþi considerate de la sine înþelese pentru membrii clasei
mijlocii (pentru care, în raport cu stilul de viaþã caracteristic acestei categorii sociale,
condiþiile din penitenciar sunt în mod evident nesatisfãcãtoare); asta nu înseamnã
însã cã anumiþi indivizi, care ocupã poziþii dezavantajate în societate, nu pot considera
cã ceea ce oferã penitenciarul este oricum superior standardului de viaþã avut în libertate.
Pe de altã parte, de regulã, plasarea în detenþie are drept consecinþã diminuarea resurselor
economice ale individului, chiar dacã statutul sãu socioeconomic anterior era rezonabil;
anumiþi deþinuþi se vãd lipsiþi total de resurse economice, în situaþia în care sunt
abandonaþi de familie ºi prieteni.
Pentru indivizii proveniþi din zonele dezavantajate ale societãþii, facilitãþile oferite
de penitenciar pot fi completate prin diverse strategii, inexistente în libertate. De
exemplu, numeroºi deþinuþi cu posibilitãþi materiale reduse (nevizitaþii sau cei care
provin din familii foarte sãrace) pot obþine satisfacerea unor mici plãceri prestând
diferite munci pentru deþinuþii avuþi (cum ar fi spãlatul hainelor, aranjarea patului,
sau chiar servicii sexuale etc). Solicitãrile de acest tip sunt destul de numeroase,
astfel încât frecvent deþinuþii de acest tip îºi pot procura beneficii (þigãri, hranã,
îmbrãcãminte) care sã-i determine sã aprecieze cã viaþa la închisoare nu este chiar
atât de rea. În termenii lui Goffman, acest tip de deþinut este cel care adoptã tactica
minimalizãrii riscurilor, cu un puternic accent pe tactica colonizãrii. E important
însã de menþionat faptul cã lumea din afara penitenciarului continuã sã existe pentru
acest tip de individ; faptul cã e posibil sã o dea în barã intenþionat pentru a amâna
momentul eliberãrii sau sã comitã o nouã infracþiune pentru a reveni în închisoare nu
înseamnã cã semnificaþiile societãþii convenþionale dispar din conºtiinþa individului.
Intrarea în penitenciar este uneori o strategie adaptativã utilizatã de cãtre foºti
deþinuþi care s-au obiºnuit ºi au învãþat mecanismele lumii închisorii. Uneori, înainte
de venirea iernii, foºti clienþi ai penitenciarelor comit o infracþiune, de regulã minorã,
cu scopul de a se întoarce în penitenciar pentru o perioadã scurtã de timp. Dimensiunea
esenþialã a acestei strategii este una economicã.
O situaþie diferitã este cea a deþinuþilor de carierã: caracteristic pentru aceºtia
este faptul cã raportul dintre lumea penitenciarului ºi lumea din afarã este construit
pe perceperea detenþiei ca o stare fireascã. Privarea de libertate constituie pentru
acest tip de individ regula iar starea de libertate excepþia. Faþã de tipul anterior (în
care individul utilizeazã penitenciarul ca element al strategiei de adaptare la constrângerile
economice impuse de societatea convenþionalã), pentru acest tip de deþinut viaþa în
instituþia penitenciarã reprezintã elementul pe baza cãruia ãºi construieºte identitatea.
Clipele de libertate sunt utilizate pentru satisfacerea plãcerilor egoiste iar actele prin
care aceste plãceri sunt satisfãcute îndeplinesc în acelasi timp ºi funcþia de creºtere
a prestigiului în spaþiul închisorii. În limbajul cotidian acest tip este desemnat prin
termenul de criminal irecuperabil. Ar fi însã greºit sã considerãm acest tip uman drept
asocial: sociabilitatea sa este specializatã, în sensul cã referenþialul nu este societatea
convenþionalã ci lumea închisorii. Poziþia ocupatã de un asemenea individ în ierarhia
deþinuþilor este superioarã celei ocupate în lumea exterioarã închisorii ierarhia existentã
dincolo de zidurile închisorii; pentru deþinuþii de acest tip, [ ]eliberarea înseamnã
mutarea din poziþia ierarhicã superioarã dintr-o lume mai micã într-o poziþie inferioarã
dintr-o lume mai mare 116.
Indiferent de tipul din care fac parte, deþinuþii elaboreazã diferite tipuri de discursuri
justificatoare, în funcþie de reacþiile pe care sconteazã sã le obþinã din partea audito-
riului. Cu alte cuvinte, discursurile justificatoare prezintã diferenþe semnificative,
dupã cum interlocutorul face parte din categoria deþinuþilor sau din categoria personalului.
În lumea deþinuþilor, prestigiul de care un deþinut se bucurã depinde, printre
altele, de gravitatea infracþiunii pentru care a fost închis. Hoþii mãrunþi (cei închiºi
pentru furturi din buzunare, de exemplu) se bucurã de un prestigiu mult mai scãzut
decât deþinuþii condamnaþi pentru infracþiuni cu un grad de pericol ridicat. Pentru
câºtigarea unei poziþii cât mai importante în camera de detenþie deþinutul nu are
interesul sã minimalizeze actul infracþional comis ºi nici sã diminueze gradul sãu
de vinovaþie. Trecutul infracþional ºi gravitatea ultimei infracþiuni reprezintã cartea
sa de vizitã, pe baza cãreia este perceput de cãtre ceilalþi colegi ºi de cãtre personal.
Uneori povestea sãvârºirii infracþiunii este reconstruitã succesiv, pornind de la
câteva elemente reale, astfel încât forma finalã pãstreazã puþine puncte de contact cu
faptele, aºa cum s-au petrecut în realitate. În unele cazuri, anumite biografii astfel
construite capãtã forme legendare, transformându-se în elemente importante ale
contraculturii penitenciare. Figura centralã este cea a infractorului care prin inteligenþã,
curaj ºi forþã reuºeºte sã învingã sistemul legal ºi, punctual, sã impunã norme ºi
valori opuse celor din modelul cultural dominant. Uneori asemenea istorii cautã sã
justifice cariera infracþionalã: proprietatea înceteazã sã fie obiect al contractului ºi
al dobândirii legitime, calea naturalã de obþinere fiind violenþa; viaþa celorlaþi
este lipsitã de importanþã, în mãsura în care victima este consideratã un obstacol în
calea infractorului etc. Un asemenea discurs, care acrediteazã ideea unei cariere
spectaculoase, este ilustrat de urmãtorul fragment de interviu: Nu ºtiam cã el va fi
executat, asta aflasem mai târziu, dar îmi spunea mereu; când scapi, te duci în
Petroºani ºi o omori pe Eugenia; mã auzi ce spun eu? Jurã-mi, ºi juram, mi-era ºi
teamã de el dar îl iubeam mult de tot, era singurul care fãcea orice pentru mine. Eu
am fost transferat din nou la Gãieºti ºi în 1977 la cutremur am evadat din nou, ce
credeþi cã am fãcut, m-am dus la Petroºani ºi am aruncat-o pe Eugenia de la etajul 7,
mã þinusem de cuvânt [ ...] 1988. Alte fapte groaznice, þinând suspendat un martor
mincinos de la etajul 9 al blocului, intrând în poliþia judeþului sã-l omor pe comandantul
acesteia pentru cã-i spusese la concubina mea sã mã lase, ca sã nu îmi poatã da
domiciliul în oraº [ ...] Nici un poliþist din Maramureº nu dorea sã fie el cel care mã
aresteazã. Ajunsesem chiar o sperietoare...117.
116. Goffman, 2005, op.cit., p. 72.

117. Istodor, Eugen, 2005, Vieþaºii de pe Rahova. Din mãrturiile unor condamnaþi, Iaºi: Editura
Polirom, pp. 307-310.
Versiunea prezentatã personalului instituþiei este evident diferitã. Deþinuþii ºtiu

foarte bine cã, odatã cu intrarea în penitenciar, sunt însoþiþi de dosarul penal; în
consecinþã realizeazã faptul ca angajaþii penitenciarului cunosc foarte bine trecutul
infracþional ºi circumstanþele faptei pentru care respectivul individ a fost închis. Pe
de altã parte, în relaþia cu personalul, scopul deþinutului este acela de a accede cât
mai deplin la sistemul de privilegii ºi recompense. Aºa încât deþinuþii, în majoritatea
cazurilor, promoveazã discursuri de naturã sã transmitã o imagine favorabilã asupra
propriei persoane: discursul este construit fie pe ideea inocenþei absolute (altcineva
a comis crima iar sistemul juridic politiºti, procurori, judecatori,avocaþi a comis
o eroare condamnându-l) fie pe ideea imposibilitãþii de a evita comiterea faptei (a fost
obligat sã fure pentru a-ºi creºte copii, pentru a face rost de bani pentru medicamente,
a vrut doar sã fure dar victima a reacþionat ºi, în încãierare, involuntar, a ucis-o etc.).
Scopul acestui tip de discurs este prezentarea ca individ demn de încredere, ascultãtor,
conformist în raport cu regulile casei.
Acelaºi tip de discurs este vehiculat ºi în interacþiunile cu persoanele care, din
diverse motive, intrã în contact cu deþinuþii (cercetãtori, jurnaliºti, reprezentanþi ai
ONG-urilor, membrii ai misiunilor de caritate etc.). Deþinuþii sunt atât de convingãtori
încât senzaþia unui vizitator neavizat este aceea cã puºcãriile sunt pline de nevinovaþi:
Dupã aia, i-a fãcut expertizã... procurorul... cã tu ºtiai cã moarta era gravidã. Nu,
dom procuror, de unde sã ºtiu!. La expertizã s-a dovedit cã a fost lovitã din spate
cu cuþitul. Sã zicem, cum zic ei. Amantul declarã cã m-a vãzut cã eram cãlare pe
soþie ºi o tãiam. Cine minte? Expertiza? Amantul? Trec mai departe. Amantul zice
cã m-am luat dupã el, cu cuþitul, el avînd în mânã piciorul de scaun. Vasãzicã, dacã
eu m-am luat dupã el când a avut un picior de scaun, el m-a lovit pe mine, o loviturã
aici, s-a rupt bãþul ãla în trei bucãþiBine, dar cine mã oprea sã nu-l tainu zic sã-l
omor, sã nu-l tai. Aici minte toþi, în primul rând el m-a lovit pe mine acolo, când
m-am apropiat de soþia mea, acolo m-a lovit cu piciorul ãla de scaun ºi dupã lovitura
aia eu nu mi-am mai dat seama ºi am fãcut prostia ce am fãcut 118. Repetarea acestui
tip de discurs, centrat pe ideea inocenþei sau a responsabilitãþii societãþii, tinde sã
stabilizeze în eul deþinutului o anumitã adversitate faþã de lumea din afarã, consideratã
vinovatã de starea în care acesta a ajuns.
Sãrãcia, imposibilitatea de a gãsi o locuinþã, reacþia de respingere faþã de cel care
a fãcut închisoare, sunt elementele care compun judecãþile prin care individul îºi
justificã sau neagã vinovãþia. Astfel, responsabilitatea moralã a deþinutului tinde sã
fie dezangajatã, deþinutul transferând responsabilitatea faptelor sale asupra societãþii.
Acest proces este catalizat ºi de deficienþele sistemului juridic; uneori, în aceeaºi camerã
de detenþie pot fi întâlniþi deþinuþi care, pentru o infracþiune ce prezintã un pericol social
redus, au primit pedepse mai mari decât deþinuþi care au comis infracþiuni incompa-
rabil mai grave. Discursul prin care sistemul juridic este blamat capãtã astfel aspecte
obiective: deþinuþii constatã cã nu întotdeaunã pedeapsa reflectã gravitatea faptei.
Situaþiile în care pentru un furt mãrunt pedeapsa a fost mai asprã decât pentru
prejudicierea gravã unei bãnci sunt utilizate insistent în lamentãrile care pun sub
semnul întrebãrii dreptatea socialã ºi echitatea sistemului judiciar: ªi, dacã stau sã
118. Ibidem, p. 150.

mã gândesc, ºi infracþionalitatea a crescut. Dar nu existã ºtire sã nu-mi dea câte douã,
trei, patru crime. A-nnebunit lumea. Lume amãrâtã. Deci e greu afarã. În România,
deci, care are bani trãieºte; care n-are bani nu trãieºte ca ãla cu bani. Sunt
importanþi, cã nu poþi face cumpãrãturi pe un nasture. Sau, eu ºtiu, orice afacere se
face pe bani, nu pe nasturi. Deci banul e la putere. Nu existã afacere cinstitã. Oricât ai
vrea s-o faci de cinstitã, tot nu... Vã daþi seama cã, într-o afacere, se vorbeºte de milioane
de dolari. ªi nu toþi banii, cred eu, sunt curaþi sau, în afacerea aia, totul e legal... De
ce nu sunt pedepsiþi? Pedepsesc, dar nu ei...ãia mai mici. Deci haide sã luãm un
caz...facem o comparaþie între un mesevist (condamnat la detenþie pe viaþã, n.n.)
oarecare ºi un general, pe care...nu-i dau numele. Care avea vreo trei crime la el, la
momemtul potrivit. Generalul ºi-a luat trei ani cu suspendare, nici mãcar cu închisoare,
ºi unul d-ãsta amãrât ºi-a luat meseveul sau 20-25 de ani. Deci tot banii-i la putere.
Cã ºi eu, dacã aº avea bani, aº scãpa mai ieftin. Acuma, depinde de suma pe care o
dai. Degeaba asta cu PNA-ul119.
Prin acest tip de discurs deþinuþii cautã sã se protejeze în raport cu etichetele
morale care le sunt atribuite; mai important, asemenea discursuri sunt elemente ale
concepþiei comune asupra raportului dintre deþinut ºi grup, pe de o parte, ºi societatea
convenþionalã, pe de altã parte. Aceastã concepþie reprezintã un liant puternic, prin
care indivizii dobîndesc sentimentul cã aparþin societãþii deþinuþilor, înþeleasã ca
societate în societate 120. Se constituie douã grupuri, cu propria perspectivã asupra
celuilalt: pe de o parte, societatea largã, pentru care deþinuþii apar ca fiinþe periculoase,
care trebuie þinute în captivitate ºi care nu pot fi consideraþi fiinþe umane de acelaºi
rang ca oamenii liberi; de cealaltã parte grupul deþinuþilor, victime ale societãþii cel
puþin pentru faptul cã au fost respinºi de cãtre aceasta (nu întâmplãtor deþinuþii au
credinþa, credinþã care apare ºi în unele tipuri de subculturi muzicale, cã locul
multora dintre cei din afarã este de fapt în închisoare, cã faptele pentru care ei sunt
închiºi sunt mai puþin grave decât faptele comise de cãtre unii indivizi consideraþi pe
nedrept respectabili).
Asemãnarea de tratament consolideazã tendinþele de apartenenþã la grup, astfel
încât, ca urmare a procesului de stigmatizare aplicat deþinutului de cãtre societate,
acesta tinde sã se raporteze din ce în ce mai mult la normele grupului de deþinuti, pe
mãsurã ce se îndepãrteazã de societatea convenþionalã. Corelativ, perspectiva socie-
tãþii asupra deþinuþilor este în bunã mãsurã ilustratã de modul în care televiziunile
transmit informaþii despre fapte de naturã penalã: spectacolul arestãrilor, filmele
realizate în penitenciare, în care camerele de luat vederi insistã asupra personajelor
cu capetele rase, tatuate sau insistenþa cu care sunt prezentate cazurile de automuti-
lare, conduc la imaginea deþinutului pericol pentru societate, irecuperabil, care
trebuie þinut departe de oamenii cinstiþi pentru cât mai mult timp.
Aceste mecanisme sunt întãrite de natura instituþiei penitenciare: procesele de
despuiere a eului, pentru a folosi terminologia lui Goffman, urmãresc supunerea
individului, condiþia funcþionãrii instituþiei fiind aceea de ºtergere a codurilor culturale
119. Ibidem, p. 82.

120. Sykes, M.G., 1958, The society of captives. A study of a maximum security prison, New
Jersey: Princeton University Press.
cu care indivizii intrã în institutie. Îndepãrtarea fizicã ºi simbolicã a individului de

grupurile din care provine este însoþitã de apropierea de grupul de deþinuþi. Calitatea
omului de fiinþã socialã se exprimã prin nevoia de a face parte din grupurile sociale,
fapt care presupune împãrtãºirea unor norme, valori ºi scopuri de grup. Indiferent de
infracþiunea comisã, deþinutul resimte nevoia de a face parte dintr-un grup social, în
aceeaºi mãsurã ca cel mai onorabil cetãþean. Individul plasat în spaþiul închisorii este
obligat sã-ºi manifeste sociabilitatea în cadrul comunitãþii deþinuþilor; în mod firesc,
va asimila normele ºi valorile specifice acestui grup, faþã de care este obligat sã
manifeste un anumit ataºament, cel puþin pe perioada detenþeiei: Concepþia despre
lume a unui grup are rol de sprijin pentru membrii grupului; teoretic, ea le furnizeazã
acestora o definiþie autojustificatoare a situaþiei în care se aflã ºi o concepþie marcatã
de prejudecãþi cu privire la cei care nu fac parte din grup [ ...]121.
Paradoxurile închisorii:
iluzia reformãrii individului în instituþia totalã
În centrul ideologiilor construite de-a lungul timpului în jurul pedepsei cu închisoarea
stã ideea resocializãrii condamnatului în vederea reintegrãrii sociale. Deþinutul cu
comportare bunã este cel ce dã dovezi temeinice de îndreptare. Buna comportare în
penitenciar este luatã drept dovadã a redobândirii capacitãþii de a reintra în societate
a condamnatului: codul penal de la 1937 vorbeºte despre condamnatul reclasat,
codul penal actual despre cel reeducat. Simplã diferenþã terminologicã, datã de
limbajul diferit utilizat în epoci; elementul comun constã în faptul cã cei abilitaþi sã
diagnosticheze aceastã capacitate au drept referinþã un spaþiu fundamental diferit de
spaþiul societãþii convenþionale. Mecanismul juridic prin intermediul cãruia se produce
translaþia acestui diagnostic de la un spaþiu social la altul ignorã în bunã mãsurã
consecinþele diferenþelor dintre cele douã spaþii asupra comportamentului uman.
Una din sursele ineficienþei pedepsei cu închisoarea este generatã de contradicþia
dintre raþionalitãþile specifice celor douã spaþii: raþionalitatea instituþiei penitenciare,
fundamentatã pe limitarea gradelor de libertate de care poate dispune deþinutul, pe
principiul privãrii individului de posibilitatea de a face alte alegeri în afara celor
subsumate logicii de funcþionare a instituþiei; raþionalitatea lumii în care individul se
miºcã liber, raþionalitate care presupune nu doar posibilitatea, dar ºi necesitatea ca
individul sã facã în permanenþã alegeri122. Din aceastã perspectivã, semnificaþia efectului
de deculturaþie este mai largã decât pare la prima vedere: nu e vorba de o simplã
rãmînere în urmã în raport cu schimbãrile intervenite în lumea din afara instiuþiei ci
despre pierderea cvasicompletã a exerciþiului autonomiei individuale, efect exterior
ºi vizibil al contradicþiei dintre cele douã tipuri de raþionalitate.
Conformitatea ridicatã ºi obiºnuinþa cu regulile instituþiei penitenciare semnificã
adaptarea la acestã sub-lume socialã; în acelaºi timp ea poate indica ºi creºterea
121. Goffman, 2005, op.cit. p. 8.

122. Dobricã, P., 2008, Libertate. Detenþie. Viaþã socialã. Despre contradicþia dintre douã tipuri
fundamentale de raþionalitate, ca sursã a ineficienþei pedepsei cu închisoarea, Sociologie
Româneascã, 6(1), pp. 3-10.
dificultãþii de readaptare la exigenþele lumii libere, îndeosebi în cazul celor care, dupã
expresia lui Goffman, colonizeazã instituþia123. Pedepsele lungi accentueazã acest efect;
consecinþa vizibilã este inflaþia carceralã ºi creºterea ratei recidivei. Acestea au drept
consecinþã creºterea sentimentului insecuritãþii sociale, care la rândul sãu genereazã
cererea opiniei publice de înãsprire a politicilor penale: acestea tind din ce în ce mai
mult spre ignorarea scopului resocializãrii ºi reintegrãrii sociale a deþinuþilor, paralel
cu accentuarea interesului pentru [ ] neutralizarea delincvenþilor, ca rãspuns politic
simplu ºi imediat124. Aceste procese se întãresc mutual: pedeapsa cu închisoarea
presupune dificultãþi de readaptare la viaþa din societata convenþionalã; uneori acestea
sunt imposibil de depãºit, astfel încât deþinutul liberat revine în închisoare într-un
mod pe care îl putem califica drept voluntar: lumea închisorii devine lumea socialã
în funcþie de care individul îºi construieºte identitatea.
Eºecul închisorii ca instituþie de practicare a ceea ce Michel Foucault numea
ortopedie moralã125 se explicã prin fundamentul contradictoriu al acestei instituþii:
pregãtirea oamenilor pentru viaþa liberã prin privarea de libertate. În mãsura în care
închisoarea îºi propune cu adevãrat ca program reformarea moralã a individului
pedepsit, specificul ei hibrid comunitate de rezidenþã ºi organizaþie formalã
creeazã un inamic natural al propriei justificãri: redobândirea treptatã de cãtre
deþinut a capacitãþii de a trãi în societate are drept concurent redutabil dobîndirea
treptatã de cãtre individ a capacitãþii de a trãi în lumea deþinuþilor 126.
Michel Foucault (1926-1984)

Eseist, filozof, antropolog, istoric ºi sociolog francez care s-a afirmat în perioada
structuralismului ºi poststructuralismului din ºtiinþele sociale.
Temele abordate de Foucault sunt dintre cele mai diverse, dar toate orbiteazã în
jurul efectelor puterii: modul în care puterea produce un registru al adevãrului,
produce subiecþii ºi cunoaºterea, cãreia îi conferã legitimitate pentru ca aceasta
din urmã sã o legitimeze la rândul sãu. Arheologia cunoaºterii este unul dintre
conceptele centrale în sistemul teoretic al lui Foucault ºi priveºte relaþia istoricã
dintre experienþele individuale ºi transformarea acestora în cunoaºtere obiectivã,
supuse fiind unui context determinat. Analizei genezei ºi evoluþiei instituþiilor
care formeazã subiecþi ai cunoaºterii ºi supuºi ai puterii, filozoful francez i-a
acordat, de asemenea, o mare importanþã. Lucrãrile sale sunt deosebit de
actuale pentru analiza istoricã a transformãrilor care conduc la consolidarea
unei societãþi a supravegherii continue.
Lucrãri:
Folie et déraison: Histoire de la folie à lâge classique (1961)
123. Ibidem.
124. Kensey, A., 2007, Prison et recidive, Paris: Armand Collin, p. 222.
125. Foucault, 2005, op.cit.
126. Dobricã P., 2010, Progresivitatea sociabilitãþii în douã sisteme penale. Instituþia regimului
progresiv de executare a pedepsei cu închisoarea, Sociologie Româneascã, 8(1), pp. 27-40.
La naissance de la clinique (1963)

Les Mots et les choses. Une archéologie des sciences humaines (1966)
Surveiller et punir. Naissance de la prison (1975)
Paradigmã: catalogat drept poststructuralist; a refuzat sã fie asociat cu vreo
paradigmã anume.
Plasarea în acelaºi spaþiu a unui numãr mare de indivizi condamnaþi pentru fapte
de naturã ºi gravitate diferite are drept consecinþã ºtergerea, într-o anumitã mãsurã,
a diferenþelor de concepþie referitoare la ceea ce este drept sau nedrept, permis sau
interzis, moral sau imoral. Individul aflat într-un asemenea context tinde sã asimileze
definiþiile asupra lumii elaborate în interiorul grupului de deþinuþi. Admiþând cã
scopul oficial al angajaþilor penitenciarului este acela de a resocializa persoanele pe
care le au în custodie, eforturile personalului sunt într-o anumitã mãsurã (variabilã
în funcþile de caracteristicile sociale ºi personale ale indivizilor) contracarate de
presiunea exercitatã de grupul deþinuþilor. Evident cã, faþã în faþã cu personalul,
deþinutul va afirma adeziunea la definiþiile favorabile respectãrii legii; în realitate,
datã fiind presiunea grupului, este mult mai probabil ca definiþiile defavorabile sã fie
întãrite (chiar dacã, la intrarea în penitenciar, modul în care nou-venitul se raporta
la normele ºi valorile lumii din afarã putea fi mai apropiat de cel al angajaþilor decât
de cel al deþinuþilor).
Participarea permanentã la viaþa unui grup social implicã, în termeni durkheimieni,
însuºirea modului de a fi, de a gândi ºi de a simþi specific grupului. Ori este foarte
probabil ca insuccesul aplicãrii sanctiunilor privative de libertate în reducerea
criminalitãþii ºi creºterea ratei recidivei sã se explice tocmai prin preeminenþa
influenþei grupului de deþinuþi în raport cu cea a personalului instituþiei penitenciare.
Concluzie
Lumea contemporanã este o lume a diferenþelor; aparent paradoxal, pe mãsurã ce
modul de viaþã specific societãþii de consum tinde sã acopere întreg spaþiul social,
creºterea asemãnãrilor dintre indivizii ºi grupurile sociale care compun aceastã lume
este însoþitã de accentuarea diferenþelor. Societatea în care trãim transmite tuturor
aceleaºi aspiraþii; ele par sã fie realizabile pentru oricine, indiferent de zona socialã
în care este plasat; apartenenþa individului la un grup social sau altul, faptul de a
face parte dint-o anumitã sub-lume socialã, genereazã însã diversitatea modurilor de
asimilare ºi oportunitãþilor de realizare a acestor aspiraþii.
Dincolo de caracteristicile specifice zonelor din care este compusã lumea socialã,
caracteristici care marcheazã modurile în care indivizii îºi reprezintã societatea ºi
participarea la viaþa acesteia, existã o notã comunã, aceea a permanentei definiri ºi
re-definiri a normelor sociale. Redefinirea continuuã a devianþei ºi conformitãþii are
drept consecinþã re-inventarea perpetuuã a normalitãþii.
Enunþuri fundamentale
Elementul central al diferitelor perspective sociologice asupra devianþei este
natura socialã a comportamentului deviant: ca ºi comportamentul conformist,
comportamentul deviant este un comportament social, care apare în cursul parti-
cipãrii indivizilor la viaþa socialã. Teoriile din sociologia devianþei trebuie privite
în sensul complementaritãþii lor: nu existã un mod unic de a privi devianþa ci
moduri de a o defini ºi explica.
Universalitatea ºi normalitatea crimei sunt rezultatul variaþiilor individuale ºi
colective: o societate în care conºtiinþele indivizilor ar fi absolut identice este
imposibil de conceput; crima este normalã, necesarã ºi utilã (Durkheim).
Starea normalã este starea definitã prin adecvarea dorinþelor individului la posi-
bilitãþile de care acesta dispune; sursa acestui echilibru este societatea, care aratã
fiecãruia, chiar dacã într-un mod relativ, pânã unde e rezonabil sã-ºi proiecteze
dorinþele. Starea în care societatea nu mai poate îndeplini acest rol este starea de
anomie; aceasta apare în cazul transformãrilor sociale de anvergurã (Durkheim)
Comportamentele deviante pot fi privite ca formã de rãspuns normal (în sensul de
comportament aºteptat) la situaþia socialã în care indivizii sunt plasaþi; deviantul
nu este caracterizat prin tendinþe biologice diferite nici ca naturã, nici ca
intensitate de cele ale individului care respectã ordinea socialã, iar anumite
forme de comportament deviant sunt, din punct de vedere psihologic, la fel de
normale ca ºi comportamentele conformiste (Merton).
Anomia este rezultatul discordanþei dintre structura culturalã ºi structura socialã.
Din perspectiva structurii culturale, aceleaºi obiective sunt propuse tuturor indivizilor,
indiferent de poziþia lor socialã; din perspectiva structurii sociale, accesul la
mijloace este condiþionat de dispunerea neuniformã a resurselor în structura
socialã. Structura socialã ºi cea culturalã genereazã o anumitã presiune cãtre
anomie ºi comportamente deviante, presiune resimþitã diferit de cãtre indivizi, în
funcþie de zona socialã în care sunt plasaþi. (Merton).
Procesele care conduc la comportamentul criminal sunt identice cu cele care
genereazã comportamentele non-criminale. Individul devine criminal ca urmare a
participãrii la diferite asocieri diferenþiale; aceste asocieri sunt determinate de
contextul general al organizãrii sociale (organizarea socialã diferenþialã). Comporta-
mentul criminal este învãþat, ca orice tip de comportament, prin interacþiuni în
cadrul grupurilor (Sutherland).
Termenul criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality) desemneazã
criminalitatea specialiºtilor din diverse domenii, a oamenilor de afaceri, a oamenilor
politici, a înalþilor funcþionari în administraþia publicã etc., pe scurt, a indivizilor
respectabili ºi respectaþi.
Devianþa e creatã prin reacþia oamenilor faþã de tipuri particulare de comportament
desemnate de cãtre ceilalþi drept comportamente deviante. Normele create ºi
conservate prin aceastã desemnare, departe de a fi unanim acceptate, fac obiectul
dezacordurilor ºi conflictelor, pentru cã rezultã din procesele de tip politic din
interiorul societãþii (Becker).
Devianþa ºi devianþii sunt rezultatul procesului de interacþiune între indivizi sau

grupuri: unii, urmãrind satisfacerea propriilor interese, elaboreazã ºi fac sã fie aplicate
normele sub a cãror acþiune cad ceilalþi care, cãutând de asemenea satisfacerea
propriilor interese, comit acte pe care primii le calificã drept deviante (Becker).
Devianþa secretã constã în încãlcarea normelor sociale, fãrã ca acest fapt sã fie
cunoscut de cãtre ceilalþi; individul aflat în aceastã situaþie este însã vulnerabil
în raport cu procedurile utilizate pentru descoperirea tipului respectiv de compor-
tament: dacã actul ar fi descoperit, autorul sãu ar fi etichetat drept deviant (Becker).
Instituþia totalã este un hibrid social, rezultat al asocierii dintre comunitatea de
rezidenþã ºi organizaþia formalã; caracterul total este dat de delimitarea accentuatã
de restul societãþii (Goffman).
Deculturaþia constã în rãmânerea în urmã a individului în raport cu lumea din afara
instituþiei totale, atrofierea capacitãþii de organizare autonomã a propriei vieþi.
Întrebãri ºi sugestii pentru continuarea reflecþiei

Care sunt comportamentele pe care grupul dumneavoastrã de prieteni le defineºte
drept deviante? Dar cele definite de cãtre pãrinþii sau rudele dumneavoastrã mai
în vârstã?
În ce mãsurã viaþa de student v-a fãcut sã vã schimbaþi atitudinea faþã de
normalitatea sau devianþa anumitor comportamente?
Care sunt raporturile dintre comportamentul normal ºi cel deviant? Deviantul
este întotdeauna celãlalt?
Credeþi cã, prin anumite comportamente, aþi putea intra în categoria devianþilor
secreþi?
Comparaþi semnificaþiile conceptului de anomie, la Durkheim ºi Merton. În ce
mãsurã sunt ele aplicabile societãþii româneºti contemporane?
Care sunt punctele de complementaritate între perspectiva lui Sutherland asupra
criminalitãþii gulerelor albe ºi concepþia lui Becker privind construcþia socialã a
devianþei?
Este închisoarea un loc din care oamenii ies mai buni? Imaginaþi o interacþiune
cu un fost deþinut: care sunt diferenþele faþã de interacþiunea cu un om obiºnuit?
Bibliografie
Aron, R., 1967, Les etapes de la pensee sociologique, Paris: Gallimard.
Becker, H.S., [ 1963] 1985, Outsiders. Etudes de la sociologie de la deviance, Paris: Metailie
(traducere realizatã de J.-P. Briand ºi J.-M. Chapoulie).
Becker, H.S., 2003, Politics of Presentation: Goffman and Total Institution,. Symbolic
Interactions. 26 (4): 659-669. University of California Press.
Berger, P., Luckmann, T., [ 1966] 1992, La construction sociale de la realite, Paris:
Meridiens Klincksieck (traducere de Michel Maffesoli).
Besnard, P., 1978, Merton a la recherche de lanomie, Revue francaise de sociologie 19 (1):
3-38.
Boudon, R., 1979, La logique du social, Paris: Hachette.

Chambliss, W.J. ºi Seidman, R.B., 1971, Law, Order and Power, Massachutes: Addison-
-Wesley Publishing Company.
Dobricã P., 2010, Progresivitatea sociabilitãþii în douã sisteme penale. Instituþia regimului
progresiv de executare a pedepsei cu închisoarea, Sociologie Româneascã 8(1): 27-40.
Dobricã, P., 2005, Lege ºi societate. Studii de sociologia pedepsei, Bucureºti: Editura
Omega Ideal.
Dobricã, P., 2008, Libertate. Detenþie. Viaþã socialã. Despre contradicþia dintre douã tipuri
fundamentale de raþionalitate, ca sursã a ineficienþei pedepsei cu închisoarea, Sociologie
Româneascã, 6(1). 3-10.
Durand, J.-P. ºi Weil, R. (coord.). 1983, Sociologie contemporaine, Paris: Vigot.
Durkheim, E., [ 1893]1991, De la division du travail social,. Paris: Quadrige/ PUF.
Durkheim, E., [ 1895]2004, Regulile metodei sociologice, Bucureºti: Editura Antet.
Durkheim, E., [ 1897]2002, Le suicide. Etude sociologique (volumul II: Causes sociales et
types sociaux), Cegep de Chicoutimi (ed. electronicã, Jean-Marie Tremblay).
Fine, G.A. ºi Maning, P., 2003, Erving Goffman, în Ritzer G. (ed). The Blackwel Companion
to Major Contemporary Social Theorists, Oxford: Blackwell Publishing, pp. 34-63.
Foucault, M., [ 1975]2005, A supraveghea ºi a pedepsi. Naºterea închisorii, Piteºti: Editura
Paralela 45.
Galliher, J.F., 1995, Chicagos Two Worlds of Deviance Research: Whose Side Are They
On?, în Gary Alan Fine (coord.), The Second Chicago School?:The Development of a
Postwar American Sociology, Chicago: University Chicago Press, pp. 164-188.
Goffman Erving, [1963]1975, Stigmate: Les usages sociaux des handicaps, Paris: Les
Editions de Minuit.
Goffman, Eving, [ 1961]2005. Aziluri: Eseuri despre situaþia socialã a pacienþilor psihiatrici
ºi a altor categorii de persoane instituþionalizate, trad. de Anacaona Mîndrilã, Iaºi:
Editura Polirom.
Istodor, Eugen, 2005, Vieþaºii de pe Rahova. Din mãrturiile unor condamnaþi, Iaºi: Editura
Polirom.
Kensey, A., 2007, Prison et recidive, Paris: Armand Collin.
Merton, R.K., 1957, Social structure and anomie, Social Theory and Social Structure, New
York: Free Press, pp. 131-160, reeditat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency,
Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 254-285.
Pinatel, J., 1971, La societé criminogene, Paris: Calman-Levy.
Rangeon, François, 1989, Reflexion sur leffectivite du droit, în Lochac, Daniele ºi Memmi,
Dominique (coord.), Les usages sociaux du droit, Paris: PUF, p.127.
Sutherland E.H. ºi Cressey D.R., 1966, Principles of Crimnology, Philadelphia: J.B.
Lippincot Co, pp. 77-83, reprintat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency,
Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 426-433.
Sutherland, E.H., 1940, White Collar Criminality. American Sociological Review, 5:1-12,
reeditat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency, Crime and Social Process,
New York: Harper & Row, pp. 349-361.
Sykes, M.G., 1958, The society of captives. A study of a maximum security prison, New
Jersey: Princeton University Press.
CODUL PENAL
Titlul II. Infracţiunea,

Capitolul I. Dispoziţii generale, art. 15 - art. 17
Articolul 15 - Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Articolul 16 – Vinovăţia
(1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie
cerută de legea penală.
(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită.
(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui
(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o
prevede în mod expres.
Articolul 17 - Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune

Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită
şi prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Titlul II.
Capitolul V. Unitatea și pluralitatea de infracţiuni, art. 35 – art. 45
Articolul 35 - Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni
sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau
ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
1
Articolul 36 - Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă
(1) Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul
pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
(2) Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune.
(3) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea complexă consumată.
Articolul 37 - Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau

complexă
Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este
judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.
Articolul 38 - Concursul de infracţiuni

(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci
când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei
infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o
persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a
produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
Articolul 39 - Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni

(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în
parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la
care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la
care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă
se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii conform lit. c).
(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la
pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu
închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei
închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută
2
de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
Articolul 40 - Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune
concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39.
(2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare
a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă
pentru o infracţiune concurentă.
(3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru
infracţiunile concurente.
(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se
aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată
sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi de pedeapsa
aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune
concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Articolul 41- Recidiva

(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului
de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie
depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
(2) Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este
detenţiunea pe viaţă.
3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare
pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Articolul 42 - Condamnări care nu atrag starea de recidivă

La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare
la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
Articolul 43 - Pedeapsa în caz de recidivă

(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită
pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas
neexecutat din aceasta.
(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se
află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor
3
referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa
anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar depăşi cu mai
mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau
mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe
viaţă.
(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în
stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune
şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se
descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile
alin. (1)-(5).
(7) Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Articolul 44 - Pluralitatea intermediară

(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa
anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.
Articolul 45 - Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de

siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni
(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.
(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de
aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa
principală.
(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut:
a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai
grea dintre acestea;
b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se
adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din
pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se
scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse
accesorii, se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-
se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
4
(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un
conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare.
Măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.
Titlul II.
Capitolul VI. Autorul și participanţii, art. 46 - art. 52
Articolul 46 - Autorul şi coautorii

(1) Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală.
(2) Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală.
Articolul 47 - Instigatorul
Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală.
Articolul 48 – Complicele
(1) Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii
faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar
dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Articolul 49 - Pedeapsa în cazul participanţilor

Coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine
seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art.
74.
Articolul 50 - Circumstanţe personale şi reale

(1) Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se
răsfrâng asupra celorlalţi.
(2) Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Articolul 51 - Împiedicarea săvârşirii infracţiunii

(1) Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă
săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau
dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.
(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie o
altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
5
Articolul 52 - Participaţia improprie
(1) Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de
legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o
altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu
intenţie.
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din
culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără
vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
(4) Dispoziţiile art. 50 şi art. 51 se aplică în mod corespunzător.
Titlul III. Pedepsele, art. 53 – art. 70, art. 83 – art. 106
Articolul 53 - Pedepsele principale

Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
Articolul 54 - Pedeapsa accesorie

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei privative de libertate.
Articolul 55 Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
Capitolul II
Pedepsele principale
Secţiunea 1 Detenţiunea pe viaţă
Articolul 56 - Regimul detenţiunii pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se
execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Articolul 57 - Neaplicarea detenţiunii pe viaţă

Dacă la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de
ani, în locul detenţiunii pe viaţă i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi
pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
6
Articolul 58 - Înlocuirea detenţiunii pe viaţă
În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65
de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu
pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor
drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării
pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a
făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale.
Articolul 59 - Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei

detenţiunii pe viaţă
În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii,
perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa
închisorii.
Secţiunea a 2-a Închisoarea
Articolul 60- Regimul închisori

Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile
şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Secţiunea a 3-a Amenda
Articolul 61 - Stabilirea amenzii

(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească
statului.
(2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma
corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu
numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile.
(3) Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de
individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se
stabileşte ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale
ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai
pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu
pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu
pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
(5) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, iar
pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea
acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.
(6) Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se
aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şi alin. (5).
7
Articolul 62 - Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii
(1) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe
lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
(2) Limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi lit. c) se
determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi
reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei.
(3) La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine
seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Articolul 63 - Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

(1) Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot
sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr
corespunzător de zile cu închisoare.
(2) Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă
neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se
adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură
pedeapsă.
(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile alin. (1) şi
alin. (2), unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.
Articolul 64 - Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci

(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din
motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa
înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de
sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi
de muncă în folosul comunităţii.
(2) Dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii,
obligaţia de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei
închisorii.
(3) Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se face de
(4) Executarea muncii în folosul comunităţii dispusă în condiţiile alin. (1) încetează
prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.
(5) Instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii
cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în
condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de
executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă
neexecutate prin muncă în folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru
noua infracţiune, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua
infracţiune.
(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu îşi dă
8
consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda
neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii conform art. 63.
Capitolul III Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare

Secţiunea 1 Pedeapsa accesorie
Articolul 65 - Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii

exercitării unor drepturi
(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66
alin. (1) lit. a), b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă
complementară.
(2) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către
instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora
dintre acestea.
(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală
privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
(4) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie având conţinutul prevăzut la art.
66 alin. (1) lit. c) se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce
pedeapsa a fost considerată ca executată.
Secţiunea a 2-a
Pedepsele complementare
Articolul 66 - Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în
interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre
următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
9
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori
de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
(2) Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică,
instanţa dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit.
b).
(3) Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b) se dispune
cumulativ.
(4) Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive
întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana
va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care
urmează a fi expulzată.
(5) Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) şi lit.
o), instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de
împrejurările cauzei.
Articolul 67 - Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată
dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că,
faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului,
această pedeapsă este necesară.
(2) Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea
prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.
(3) Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în
cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Articolul 68 - Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi
(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă,
după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
(2) În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului
de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării.
(3) Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau
înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei
noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea
pedepsei închisorii.
10
Articolul 69 - Degradarea militară
(1) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a
dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
(2) Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în
activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este
închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.
(3) Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari în activitate, în rezervă
sau în retragere pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală
aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Articolul 70 - Publicarea hotărârii definitive de condamnare

(1) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând seama
de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului,
instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea
infracţiuni.
(2) Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanţă, într-
un cotidian local sau naţional, o singură dată.
(3) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei
condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane.
Articolul 83 - Condiţiile amânării aplicării pedepsei

(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de
supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia
cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori
s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,
de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că
aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată.
(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras
de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a
identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care
însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62.
(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării
pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor
la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de
supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
11
supraveghere.
Articolul 84 - Termenul de supraveghere

(1) Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute
obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.
Articolul 85 - Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

(1) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,
precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale
de existenţă.
(2) Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă
între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se
stabileşte prin legea de executare a pedepselor;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu
care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se
apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
(3) Pentru stabilirea obligaţiei prevăzute la alin. (2) lit. b), instanţa va consulta
informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la
posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la
nivelul instituţiilor din comunitate.
(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanţa individualizează,
în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(5) Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite
12
prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Articolul 86 - Supravegherea
(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e)
se comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)-c) şi alin.
(5) se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. d)-j) se face de organele abilitate, care vor sesiza
serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea
obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)-d), într-un termen cât mai scurt de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă,
fie încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel
mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Articolul 87 - Modificarea sau încetarea obligaţiilor

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică
fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a
celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru
a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.
(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus,
atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Articolul 88 - Revocarea amânării aplicării pedepsei

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse,
instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana
supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa
revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când
persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă
infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere,
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca
urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform
dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.
(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau
revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în
mod corespunzător.
13
Articolul 89 - Anularea amânării aplicării pedepsei
(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
(2) În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării
pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacă se
dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării
pedepsei.
Articolul 90 - Efectele amânării aplicării pedepsei

(1) Persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică
pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea
decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a
descoperit o cauză de anulare.
(2) Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de
siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Secţiunea a 5-a
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Articolul 91- Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel
mult 3 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un
an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea
ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,
de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că
aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va
mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o
perioadă determinată.
(2) Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile
art. 62, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată
sub supraveghere.
(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
14
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
(4) Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum
şi a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei şi atenţionarea
condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă
va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va
executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Articolul 92 - Termenul de supraveghere

(1) Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de
supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă
mai mică decât durata pedepsei aplicate.
(2) Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a
pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
(3) Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de
supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

(1) Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte
următoarele măsuri de supraveghere:
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
de existenţă.
(2) Instanţa impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele
obligaţii:
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
(3) Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în
condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu
poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare
a pedepselor.
(4) Pentru stabilirea conţinutului obligaţiei prevăzute la alin. (3), instanţa va consulta
informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la
posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la
nivelul instituţiilor din comunitate.
(5) Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
15
supraveghere.
Articolul 94 - Supravegherea condamnatului

(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e)
se comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b),
alin. (3) şi alin. (5) se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de
îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. c) şi lit. d) se face de organele
abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea
obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), precum şi alin. (3) într-un
termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă:
condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel
mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică
fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a
celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru
a asigura condamnatului şanse mai mari de îndreptare.
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Articolul 96 - Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori
stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
(2) Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă
suspendarea şi dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedeşte
că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
(3) Dacă pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 nu a
fost executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art. 63 alin. (2) sau art.
64 alin. (5) şi alin. (6), instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, la
care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda.
(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă
infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
16
(5) Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz,
potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.
(6) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau
revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În cazul revocării,
dispoziţiile alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Articolul 97 - Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
(2) În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune
suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 91. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere.
Articolul 98 - Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se
consideră executată.
(2) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
Secţiunea a 6-a Liberarea condiţionată
Articolul 99 - Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

(1) Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra
în societate.
(2) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării
condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere.
(3) De la data liberării condiţionate, condamnatul este supus unui termen de
supraveghere de 10 ani.
17
Articolul 100 - Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii
(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar
nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra
în societate.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune
liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în
cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei,
în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea
din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea
efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte
10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea
din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea
efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte
10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării
condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului
de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei
pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

(1) Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai
mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte
5 zile;
de existenţă.
(2) În cazul prevăzut în alin. (1), instanţa poate impune condamnatului să execute una
sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
18
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
(3) Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost
aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. d)-f), instanţa individualizează,
în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(5) Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se
execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata
termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligaţiile prevăzute în alin.
(2) lit. c)-g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere.
(6) Abrogat.
Articolul 102 - Supravegherea condamnatului

(1) Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin. (1) lit. c)-e) se comunică
serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) şi lit. b)
se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)-g) se face de organele abilitate, care vor sesiza
serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
(3) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) şi lit. e)
poate fi realizată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute
de legea specială.
(4) Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa,
dacă:
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor
noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente,
instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială.
19
Articolul 104 - Revocarea liberării condiţionate
(1) Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea
şi dispune executarea restului de pedeapsă.
(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a
fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua
infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau
pluralitate intermediară.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul liberării
condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Articolul 105 - Anularea liberării condiţionate

condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a
aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează,
aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a
dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei
liberări.
(3) Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din
durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la
data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Articolul 106 - Efectele liberării condiţionate

În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi
nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
Titlul IV. Măsurile de siguranţă.

Capitolul I Dispoziţii generale, art. 107 – art. 108;
Capitolul II Regimul măsurilor de siguranţă, art. 109 – 111
Articolul 109 - Obligarea la tratament medical

(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic
de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi
obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol.
(2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se
poate dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de
libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.
20
Articolul 110 - Internarea medicală
Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau
suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, se poate lua
măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la
obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Articolul 111 - Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
(1) Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze
care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii
sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi, se poate lua măsura interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie
sau activitate.
(2) Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel
puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă
cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data
respingerii cererii anterioare.
Titlul V. Minoritatea, art. 113 – art. 134
Articolul 113 - Limitele răspunderii penale

(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte
că a săvârşit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Articolul 114 - Consecinţele răspunderii penale

(1) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi
18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.
(2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de
libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a
fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru
care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Articolul 115 - Măsurile educative

(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.
1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
2. Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
21
(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în
condiţiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.
Articolul 116 - Referatul de evaluare

(1) În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74,
instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde
şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială
pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse
acestuia de către instanţă.
(2) Referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii
educative sau a obligaţiilor impuse se întocmeşte de către serviciul de probaţiune în
toate cazurile în care instanţa dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării
sau încetării executării obligaţiilor impuse, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 126,
când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenţie.
Capitolul II Regimul măsurilor educative neprivative de libertate
Articolul 117 - Stagiul de formare civică

(1) Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligaţia minorului de a
participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă
consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi
pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
(2) Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata cursului
de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără a afecta
programul şcolar sau profesional al minorului.
Articolul 118 – Supravegherea

Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în
cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub
coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare
sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în
legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Articolul 119 - Consemnarea la sfârşit de săptămână

(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia
minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată
cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are
obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi
impuse de instanţă.
(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Articolul 120 - Asistarea zilnică

(1) Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta un
program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de
desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.
(2) Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar
22
supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Articolul 121 - Obligaţii ce pot fi impuse minorului

(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanţa poate
impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită
de instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
(2) Când stabileşte obligaţia prevăzută în alin. (1) lit. d), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(3) Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea
serviciului de probaţiune.
(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de
probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau
nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

(1) Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea
unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a
asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare.
Articolul 123 - Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de

libertate
(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care,
iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa
maximă.
(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), dacă nici de această dată nu sunt
respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse,
23
instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-
un centru educativ.
(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate
săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
(4) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), precum şi în alin. (3) lit. a) şi lit.
b), instanţa poate impune noi obligaţii în sarcina minorului ori sporeşte condiţiile de
executare a celor existente.
Capitolul III Regimul măsurilor educative privative de libertate
Articolul 124 - Internarea într-un centru educativ

(1) Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un
program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum
şi programe de reintegrare socială.
(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani.
(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine măsura
internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul
prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.
(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a
împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii
internării.
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un
centru educativ.
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de
către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine
asupra înlocuirii şi dispune:
24
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea
prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Articolul 125 - Internarea într-un centru de detenţie

(1) Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi
supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani
sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă
între 5 şi 15 ani.
(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura
internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa
cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata
măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.
(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a
împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii
internării.
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un
centru de detenţie.
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de
către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, instanţa revine
asupra înlocuirii şi dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie;
b) prelungirea duratei acestei internări în condiţiile prevăzute în alin. (3).
Articolul 126 - Schimbarea regimului de executare

Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana
internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţează
negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane
internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un
penitenciar.
25
Articolul 127 - Calculul duratei măsurilor educative
În cazul măsurilor educative privative de libertate, dispoziţiile art. 71-73 se aplică în
mod corespunzător.
Capitolul IV Dispoziţii comune
Articolul 128 - Efectele cauzelor de atenuare şi agravare

În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi agravare
sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele
prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.
Articolul 129 - Pluralitatea de infracţiuni

(1) În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia
o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de
criteriile prevăzute în art. 74.
(2) În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una
după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură
educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după
care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se
aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime
din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data
săvârşirii infracţiunii comise după majorat;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea
pe viaţă, se execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se
execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi
maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
(3) În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-
a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data
judecării.
(4) În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multor infracţiuni concurente se
aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni, după care se face
aplicarea dispoziţiilor alin. (2).
(5) Pedeapsa stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2) lit. b) nu poate face obiectul
amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere.
Articolul 130 - Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii

Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al
suspendării sub supraveghere ori al liberării condiţionate se descoperă că persoana
supravegheată mai săvârşise o infracţiune în timpul minorităţii pentru care s-a luat,
chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate,
amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se în mod corespunzător
dispoziţiile art. 129 alin. (2)-(4).
26
Articolul 131 - Prescripţia răspunderii penale a minorilor
Termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute în art. 154, se reduc la
jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori şi se întrerup sau se
suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori.
Articolul 132 - Prescripţia executării măsurilor educative

(1) Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.
(2) Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata
măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
(3) Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se
suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori.
(4) În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura
educativă mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus înlocuirea.
Articolul 133 - Efectele măsurilor educative

Măsurile educative nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.
Articolul 134 - Minorul devenit major

(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică şi majorilor care, la data săvârşirii
infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
(2) Când, la data pronunţării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă
de libertate, infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanţa, ţinând seama de
posibilităţile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum şi de celelalte criterii
prevăzute în art. 74, poate dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.
Titlul IX. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării, art. 165 – art.171
Articolul 165 - Reabilitarea de drept

Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă
infracţiune.
Articolul 166 - Reabilitarea judecătorească

(1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţă, după împlinirea
următoarelor termene:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depăşeşte 5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;
c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată
27
ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a
liberării condiţionate.
(2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi
reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază
că merită acest beneficiu.
Articolul 167 - Calculul termenului de reabilitare

(1) Termenele prevăzute în art. 165 şi art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârşit
executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.
(2) Pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care
amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod.
(3) În caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la
data actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau
de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de graţiere se
referă la infracţiuni în curs de judecată.
(4) În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la
data împlinirii termenului de supraveghere.
(5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu
pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse.
Articolul 168 - Condiţiile reabilitării judecătoreşti

Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întruneşte
următoarele condiţii:
a) nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166;
b) a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite
prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut
posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.
Articolul 169 - Efectele reabilitării de drept sau judecătoreşti

(1) Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile
care rezultă din condamnare.
(2) Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care
condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.
(3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă.
Articolul 170 - Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească

(1) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere
decât după un termen de un an, care se socoteşte de la data respingerii cererii prin
hotărâre definitivă.
(2) Condiţiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de
timp care a precedat noua cerere.
(3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii de formă poate fi
reînnoită potrivit Codului de procedură penală.
28
Articolul 171 - Anularea reabilitării
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel
reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la
respingerea cererii de reabilitare.
Titlul X. Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, art. 172 - art. 187
Articolul 172 -Dispoziţii generale

Ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie dintre cele arătate în
prezentul titlu, înţelesul acesteia este cel prevăzut în articolele următoare, afară de
cazul când legea penală dispune altfel.
Articolul 173 - Legea penală

Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice,
ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de
lege.
Articolul 174 - Săvârşirea unei infracţiuni

Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca
tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator
sau complice.
Articolul 175 - Funcţionar public

(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar
de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia..
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana
care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public.
Articolul 176 - Public

Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice
sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică.
Articolul 177 - Membru de familie

(1) Prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
29
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi
şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute
în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor
acesteia în raport cu rudele fireşti.
Articolul 178 - Informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale

(1) Informaţii secrete de stat sunt informaţiile clasificate astfel, potrivit legii.
(2) Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la
care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care
aparţine unor asemenea persoane.
Articolul 179 - Arme

(1) Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii
legale.
(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi
care au fost întrebuinţate pentru atac.
Articolul 180 - Instrument de plată electronică

Prin instrument de plată electronică se înţelege un instrument care permite titularului
să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de
monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi
executate de către instituţii financiare.
Articolul 181 - Sistem informatic şi date informatice

(1) Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură
prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
(2) Prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau
concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
Articolul 182 - Exploatarea unei persoane

Prin exploatarea unei persoane se înţelege:
a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat;
b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori
de aservire;
c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare
sexuală;
d) obligarea la practicarea cerşetoriei;
e) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.
Articolul 183 - Consecinţe deosebit de grave

Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei.
30
Articolul 184 - Faptă săvârşită în public
Fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului,
chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane;
c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi
dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot
fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele
participante.
Articolul 185 - Timp de război

Prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata
stării de război.
Articolul 186 - Calculul timpului

(1) La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul
de 12 luni. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare
datei de la care au început să curgă.
(2) Dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este
divizibil cu fracţia de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va
aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata obţinută se transformă
în luni. În acest caz, luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele
întregi rezultate din aplicarea fracţiei.
(3) În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile alin. (2), transformarea făcându-se între ani şi luni.
Articolul 187 - Pedeapsă prevăzută de lege

Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor
de reducere sau de majorare a pedepsei.
31
CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
Titlul IV. Proceduri speciale,

Capitolul III. Procedura în cauzele cu infractori minori, art. 504 – art. 517
Articolul 504 - Dispoziţii generale

Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în
executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu
completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I
din titlul V al părţii generale.
Articolul 505 - Persoanele chemate la organul de urmărire penală

(1) Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice
ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii
acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea
căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea.
2) Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea
persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală
consideră necesar.
(3) Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu
împiedică efectuarea acestor acte.
Articolul 506 - Referatul de evaluare a minorului

(1) În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci
când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa
minorul, potrivit legii.
(2) În cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecată are obligaţia să dispună
efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În situaţia în
care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale,
potrivit dispoziţiilor alin. (1), dispunerea referatului de către instanţă este facultativă.
(3) Abrogat.
(4) Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri
motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor.
(5) Abrogat.
Articolul 507 - Compunerea instanţei

(1) Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă
obişnuite de către judecători anume desemnaţi potrivit legii.
(2) Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alin. (1) rămâne competentă să judece
potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp
inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
1
(3) Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit
procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu
a împlinit 18 ani.
Articolul 508 - Persoanele chemate la judecarea minorilor
(1) La judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după
caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află
temporar minorul.
(2) Persoanele arătate la alin. (1) au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze
cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate.
(3) Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
Articolul 509 - Desfăşurarea judecăţii

(1) Cauzele cu inculpaţi minori se judecă de urgenţă şi cu precădere.
(2) Şedinţa de judecată este nepublică. Cu încuviinţarea instanţei, la desfăşurarea
judecăţii pot asista, în afară de persoanele arătate la art. 508, şi alte persoane.
(3) Când inculpatul este minor cu vârsta mai mică de 16 ani, instanţa, dacă apreciază
că administrarea anumitor probe poate avea o influenţă negativă asupra sa, poate
dispune îndepărtarea lui din şedinţă. În aceleaşi condiţii pot fi îndepărtaţi temporar din
sala de judecată şi părinţii ori tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul.
(4) La rechemarea în sală a persoanelor prevăzute la alin. (3) preşedintele completului
le aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa lor.
(5) Ascultarea minorului va avea loc o singură dată, iar reascultarea sa va fi admisă de
judecător doar în cazuri temeinic justificate.
Articolul 510 - Inculpaţii minori cu majori

(1) Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii
majori, şi nu este posibilă disjungerea, judecata are loc potrivit dispoziţiilor art. 507
alin. (1) şi după procedura obişnuită.
(2) Cu privire la inculpaţii minori din aceste cauze se aplică dispoziţiile referitoare la
procedura în cauzele cu infractori minori.
Articolul 511 - Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de

libertate
În cazul în care s-a luat faţă de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative de
libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se
dispune aducerea minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a
reprezentantului serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate
şi a persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia.
Articolul 512 Abrogat.
Articolul 513 - Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de

libertate
(1) Prelungirea măsurii educative neprivative de libertate în cazul în care minorul nu
2
respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse se dispune de
instanţa care a pronunţat această măsură.
(2) Înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă ori înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate pentru vreuna dintre cauzele prevăzute la art. 123 din Codul penal se dispune
de instanţa care a pronunţat această măsură.
Articolul 514 - Punerea în executare a internării într-un centru educativ

(1) În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru
educativ, punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre
organului de poliţie de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a
hotărârii.
(2) Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului.
(3) Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru
educativ, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane
fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
(4) Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru
educativ nu este găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi
sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum şi pentru
darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal
se înaintează centrului educativ în care se va face internarea.
(5) Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului educativ în
care minorul este internat.
(6) Conducătorul centrului educativ comunică de îndată instanţei care a dispus măsura
despre efectuarea internării.
Articolul 515 - Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie

(1) Măsura educativă a internării minorului într-un centru de detenţie se pune în
executare prin trimiterea unei copii a hotărârii definitive prin care s-a luat această
măsură organului de poliţie de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori
comandantului locului de deţinere, când acesta este arestat preventiv.
(2) Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un
centru de detenţie, judecătorul delegat va emite şi ordinul prin care interzice minorului
să părăsească ţara. Dispoziţiile privind întocmirea şi conţinutul ordinului în cazul
punerii în executare a pedepsei închisorii se aplică în mod corespunzător.
(3) Dacă executarea măsurii revine organului de poliţie, dispoziţiile art. 514 alin. (2)
(4) Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului de detenţie în
care minorul este internat.
(5) Conducătorul centrului de detenţie comunică de îndată instanţei care a dispus
măsura despre efectuarea internării.
3
Articolul 516 - Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru
educativ
(1) Menţinerea măsurii internării minorului într-un centru educativ, prelungirea ori
înlocuirea acesteia cu internarea într-un centru de detenţie în cazurile prevăzute la art.
125 alin. (3) din Codul penal se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să
judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă săvârşită anterior.
(2) Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice şi liberarea
din centrul educativ la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii
privind executarea pedepselor, de către instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se
află centrul educativ, corespunzătoare în grad instanţei de executare. Revenirea asupra
înlocuirii sau liberării, în cazul în care acesta nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de
executare a măsurii educative ori obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la
sesizarea serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
(3) În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra înlocuirii se
dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de
minor.
Articolul 517 - Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru

de detenţie
(1) Prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenţie în cazurile prevăzute
la art. 125 alin. (3) din Codul penal se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa
să judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă săvârşită anterior.
(2) Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice, liberarea din
centrul de detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii
privind executarea pedepselor, de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află
centrul de detenţie, corespunzătoare în grad instanţei de executare. Revenirea asupra
înlocuirii sau liberării, în cazul în care acesta nu respectă cu rea-credinţă condiţiile de
executare a măsurii educative ori obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la
sesizarea serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat în primă instanţă pe
minor.
(3) În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra înlocuirii şi
prelungirea duratei internării se dispun de instanţa căreia îi revine competenţa să
judece noua infracţiune săvârşită de minor.
Titlul IV. Proceduri speciale,

Capitolul V. Procedura reabilitării, art. 527- art. 537
Articolul 527 – Reabilitarea

Reabilitarea are loc fie de drept, în cazurile prevăzute la art. 150 sau 165 din Codul
penal, fie la cerere, acordată de instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute în
prezentul capitol.
Articolul 528 - Reabilitarea de drept

(1) La împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 165 din Codul penal, dacă
persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa
cazierului judiciar va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată
4
condamnatului.
(2) La împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 150 din Codul penal, dacă
persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, organul care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana juridică vor şterge
din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei juridice.
Articolul 529 - Reabilitarea judecătorească

Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a
judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere
reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază
condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii
domiciliază în străinătate.
Articolul 530 - Cererea de reabilitare

(1) Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după
moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot
continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
(2) Reabilitarea judecătorească se dispune în cazurile şi condiţiile prevăzute la art. 166
şi 168 din Codul penal.
(3) În cerere trebuie să se menţioneze:
a) adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia;
b) condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată
acea condamnare;
c) localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot intervalul de timp
de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea
pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la
introducerea cererii;
d) temeiurile cererii;
e) indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea
cererii.
(4) La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile
reabilitării.
Articolul 531 - Măsurile premergătoare

După fixarea termenului de soluţionare a cererii de reabilitare se dispune citarea
persoanei care a solicitat reabilitarea şi a persoanelor a căror ascultare instanţa o
consideră necesară, se iau măsuri pentru aducerea dosarului în care s-a pronunţat
condamnarea şi se solicită copia fişei cazierului judiciar al condamnatului.
Articolul 532 - Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi

fond
(1) Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi
fond în următoarele cazuri:
a) a fost introdusă înainte de termenul legal;
b) lipseşte menţiunea prevăzută la art. 530 alin. (3) lit. a) şi petiţionarul nu s-a
prezentat la termenul de înfăţişare;
5
c) lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) şi
petiţionarul nu a completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a
acordat în vederea completării.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), cererea poate fi repetată după împlinirea
termenului legal, iar în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), oricând.
(3) În cazul prescripţiei executării pedepsei, nu poate depune cerere de reabilitare
persoana prevăzută la art. 530 alin. (1), dacă lipsa executării este imputabilă persoanei
condamnate.
(4) Cererea de reabilitare în privinţa căreia rezultă că nu priveşte o persoană
condamnată determinată, precum şi cererea formulată în numele unei persoane
condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt inadmisibile.
Articolul 533 - Soluţionarea cererii

(1) La termenul fixat, în şedinţă nepublică, instanţa ascultă persoanele citate prezente,
concluziile procurorului şi ale petiţionarului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru admiterea reabilitării.
(2) Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare faţă de condamnat a fost pusă în
mişcare acţiunea penală pentru altă infracţiune, examinarea cererii se suspendă până la
soluţionarea definitivă a acelei cauze.
Articolul 534 - Situaţiile privind despăgubirile civile

(1) Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu
i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa,
apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde un termen
pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) nu poate depăşi 6 luni.
(3) În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea
reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi.
(4) Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin
hotărârea dată asupra reabilitării.
Articolul 535 – Contestaţia

Sentinţa prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă contestaţiei în
termen de 10 zile de la comunicare, care se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară. Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă
nepublică, cu citarea petentului. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia
instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Articolul 536 - Anularea reabilitării

(1) În cazul prevăzut la art. 171 din Codul penal, instanţa prevăzută la art. 529 dispune
anularea reabilitării, din oficiu sau la cererea procurorului.
(2) Dispoziţiile art. 533 se aplică în mod corespunzător.
6
Articolul 537 - Menţiunile despre reabilitare
După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanţa
dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat
condamnarea.
Titlul V. Executarea hotărârilor penale.

Cap. I Dispoziţii Generale, art. 550 - art. 554;
Articolul 550 - Hotărârile executorii

(1) Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.
(2) Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.
Articolul 551 - Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe

Hotărârile primei instanţe rămân definitive:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului;
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
Articolul 552 - Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii

pronunţate în calea de atac a contestaţiei
(1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci
când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.
(2) Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data
pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în
faţa instanţei care o judecă.
Articolul 553 - Instanţa de executare

(1) Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la
instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de către prima
instanţă de judecată.
(2) Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar.
(3) Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei
ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre,
cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa
de apel sau, după caz, de către instanţa ierarhic superioară.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar
executorii, cu excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi
măsurile preventive, care se pun în executare, după caz, de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa care le-a dispus.
7
(5) Când hotărârea instanţei de apel a fost modificată prin hotărârea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
procedează potrivit alin. (3).
(6) În cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul delegat cu
executarea din cadrul instanţei de executare poate delega unele atribuţii judecătorului
delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în
circumscripţia căreia locuieşte persoana aflată în executare.
Articolul 554 - Judecătorul delegat cu executarea

(1) Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi pentru
efectuarea punerii în executare.
(2) Dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo
nelămurire sau împiedicare la executare, judecătorul delegat cu executarea poate
sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispoziţiilor art. 597 şi 598.
Titlul V. Executarea hotărârilor penale,

Capitolul II. Punerea în executare a hotărârilor,
Secţiunea 1. Punerea în executare a pedepselor principale, art. 557, art. 559,
art. 560 și art. 561
Articolul 557 - Executarea mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de

interzicere a părăsirii ţării. Acordul instanţei de părăsire a ţării
(1) Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea
condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la
locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al
mandatului de executare.
(2) În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri
definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa
unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără
învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(3) Dispoziţiile art. 229 privind luarea măsurilor de ocrotire sunt aplicabile în mod
corespunzător, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie.
(4) Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de
poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire,
precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de
pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit
instanţei care a emis mandatul.
(5) Dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă,
va fi constrânsă la aceasta.
(6) Când condamnatul se află în stare de deţinere, un exemplar al mandatului de
executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere.
(7) Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la
care condamnatul a început executarea pedepsei.
(8) O copie de pe procesul-verbal se trimite de îndată instanţei de executare.
8
(9) Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui
condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi
iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(10) Pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate solicita
motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului României potrivit
art. 85 alin. (2) lit. i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal. Instanţa de executare
soluţionează cererea în camera de consiliu, după ascultarea persoanei supravegheate şi
a consilierului de probaţiune, prin încheiere definitivă. În cazul în care admite cererea,
instanţa stabileşte perioada pentru care persoana supravegheată poate părăsi teritoriul
României.
Articolul 559 - Punerea în executare a amenzii penale

(1) Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată
integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii.
(2) Când cel condamnat se află în imposibilitate de a achita integral amenda în
termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea
condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe o perioadă de cel mult 2
ani, în rate lunare.
Articolul 560 - Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci

(1) Instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate
cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, potrivit art. 64
alin. (1) din Codul penal, este instanţa de executare.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii,
execută amenda ori de către persoana condamnată. Când dispune înlocuirea pedepsei
amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, instanţa va
menţiona în dispozitiv două entităţi din comunitate unde urmează a se executa munca
neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării
iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în
hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate.
(3) Obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se pune în
executare prin trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probaţiune.
Articolul 561 - Înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu

închisoarea
(1) Instanţa competentă să dispună, potrivit art. 64 alin. (5) lit. a) din Codul penal,
înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu închisoarea este instanţa de executare, iar
în cazul prevăzut la art. 64 alin. (5) lit. b) din Codul penal, instanţa care judecă în
primă instanţă infracţiunea săvârşită înainte de executarea integrală a muncii în folosul
comunităţii.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii,
execută amenda ori la sesizarea serviciului de probaţiune.
(3) Punerea în executare a hotărârii se face potrivit art. 555-557.
9
Capitolul II. Secţiunea a 3-a. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă, art.
566 – art. 573
Articolul 566 - Obligarea la tratament medical

(1) Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre
definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de
pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe
teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Autoritatea de
sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării
la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul.
(2) Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care
urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare
a măsurii luate se va dispune internarea medicală.
(3) În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a
detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea
prevăzută la alin. (1) se face administraţiei locului de deţinere.
Articolul 567 - Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical

(1) Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea
tratamentului medical este obligată să comunice instanţei:
a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b) dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după
prezentare;
c) dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura
obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală;
d) dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura
de siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se
mai impune.
(2) În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia instanţei care a dispus
executarea, comunicarea prevăzută la alin. (1) lit. b)-d) se face judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară.
(3) Dispoziţiile alin. (1) lit. b)-d) şi ale alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în
cazul prevăzut la art. 566 alin. (3).
Articolul 568 - Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical

(1) Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa prevăzută la art. 567 alin.
(2) dispune internarea medicală, în situaţiile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. a) şi b),
iar în situaţiile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d) efectuarea unei expertize
medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată
măsura de siguranţă.
(2) În cazurile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d), persoana obligată la tratament
medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate desemnat
de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei prevăzute la alin. (1).
10
(3) Dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în
vederea efectuării expertizei, se vor aplica dispoziţiile art. 184 alin. (4).
(4) După primirea raportului de expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de
specialitate prevăzut la alin. (2), instanţa, în şedinţă publică, ascultă concluziile
procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului
acesteia, precum şi ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când
consideră necesar, şi dispune fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie
internarea medicală.
(5) Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură
un avocat din oficiu.
(6) O copie de pe hotărârea definitivă a instanţei prevăzute la art. 567 alin. (2) se
comunică instanţei de executare.
Articolul 569 - Internarea medicală

(1) Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune
în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de
expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia
locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.
(2) Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare
comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a
făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere.
(3) După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a
cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12
luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu
executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de
sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea
acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru
a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Articolul 570 - Obligaţiile în legătură cu internarea medicală

(1) Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoştinţând
despre aceasta instanţa de executare.
(2) În cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale refuză să
se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de
poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate
pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în
sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(3) Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită,
autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliţie pentru darea în urmărire,
precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al
sesizării adresate organelor de poliţie se trimite instanţei de executare.
(4) Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care
consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei
circumscripţie se găseşte unitatea sanitară.
11
Articolul 571 - Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
(1) Judecătoria, după primirea încunoştinţării prevăzute la art. 570 alin. (4), dispune
efectuarea unei expertize medico-legale.
(2) Instanţa se pronunţă asupra sesizării prevăzute la art. 569 alin. (3) sau a
încunoştinţării prevăzute la art. 570 alin. (4), după ascultarea concluziilor
procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când
aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale avocatului său, precum şi ale
expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar, şi
dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu
măsura obligării la tratament medical.
(3) Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată
sau de procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale.
Dispoziţiile art. 568 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(4) Dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu.
(5) O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau
încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.
Articolul 572 - Măsurile de siguranţă provizorii

(1) În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a
fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în
executare se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de
judecată care a luat această măsură.
(2) Dispoziţiile prevăzute la art. 566-571 se aplică în mod corespunzător.
Articolul 573 - Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a

exercita o profesie ori o altă activitate
(1) Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în
executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la
îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.
(2) Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze
organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.
(3) Persoana cu privire la care s-a luat măsura prevăzută la art. 111 alin. (1) din Codul
penal poate cere instanţei de executare revocarea măsurii, în condiţiile art. 111 alin.
(2) din Codul penal.
(4) Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura,
după ascultarea concluziilor avocatului acesteia şi ale procurorului.

Capitolul II. Secţiunea a 5-a. Punerea în executare a amenzii judiciare și a
cheltuielilor judiciare avansate de stat, art. 577 – art. 578
Articolul 577 - Amenzile judiciare

(1) Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o.
(2) Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din
dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii,
execută amenda penală.
12
(3) Executarea amenzilor judiciare se face de organul arătat la alin. (2).
Articolul 578 - Cheltuielile judiciare avansate de stat

(1) Dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui
extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare
organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
(2) În situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu
depune recipisa de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de
parchet, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei
procurorului, executarea cheltuielilor judiciare se face de organul arătat la alin. (1).

Capitolul III. Alte dispoziţii privind executarea.
Secţiunea 1. Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la aplicarea
pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei, art. 582
Articolul 582 - Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei

(1) Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei se pronunţă, din oficiu
sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori
a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
(2) Dacă până la expirarea termenului prevăzut la art. 86 alin. (4) lit. c) din Codul
penal persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu a respectat
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea, serviciul de
probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea,
în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau de partea
interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
(3) Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 din Codul penal,
instanţa, anulând sau, după caz, revocând amânarea aplicării pedepsei, dispune
condamnarea inculpatului şi executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare,
aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau

Capitolul III. Alte dispoziţii privind executarea.
Secţiunea 11 . Schimbări în executarea unor hotărâri, art. 583, art. 585, art.
587 și art. 588
Articolul 583 - Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere
(1) Asupra revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere
prevăzute la art. 96 sau 97 din Codul penal se pronunţă, din oficiu, la sesizarea
procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în
primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
(2) Dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din Codul penal,
condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
13
serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă
suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de
consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la expirarea termenului de
supraveghere.
Articolul 585 - Alte modificări de pedepse

(1) Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii
sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive,
existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva;
c) pluralitatea intermediară;
d) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de
executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare
de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
(3) Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.
(4) La primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar
a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei.
Articolul 587 - Liberarea condiţionată

(1) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit
dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere.
(2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării
condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia
propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an
şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.
(3) Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare.
Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare.
(4) O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune
competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat.
Articolul 588 - Anularea şi revocarea liberării condiţionate

(1) Asupra anulării liberării condiţionate prevăzute la art. 105 alin. (1) din Codul penal
se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune,
instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea..
(2) Instanţa prevăzută la alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării liberării condiţionate,
în situaţia prevăzută la art. 104 alin. (2) din Codul penal.
(3) Instanţa prevăzută la art. 587 alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării liberării
condiţionate, în situaţia prevăzută la art. 104 alin. (1) din Codul penal, la sesizarea
serviciului de probaţiune, precum şi în cazul când instanţa care l-a judecat pe
condamnat pentru o altă infracţiune nu s-a pronunţat în această privinţă.
19 iulie 2013, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 515 din 14 august 2013.
14
(4) Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice
locului de deţinere şi serviciului de probaţiune, atunci când este cazul, o copie de pe
dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.

Capitolul IV. Dispoziţii comune, art. 597 – art. 601
Articolul 597 - Procedura la instanţa de executare

(1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa
instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor
interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat
din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa
condamnatul.
(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este
adus la judecată.
(21) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ poate
participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în prezentul titlu şi
prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere, cu acordul său şi în prezenţa
apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului.
(3) Participarea procurorului este obligatorie.
(4) După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin
sentinţă.
(5) Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt
contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.
(6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre
situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de
executare.
(7) Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului
titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de
la comunicare.
(8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-
un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie.
Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Prevederile alin.
Articolul 598 - Contestaţia la executare

(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele
cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în
hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo
împiedicare la executare;
15
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micşorare a pedepsei.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la
instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la
instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte
o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa
revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Articolul 599 - Rezolvarea contestaţiei la executare

(1) Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută la art. 597.
(2) În cazul arătat la art. 598 alin. (1) lit. d), dacă din hotărârea pusă în executare nu
rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea contestaţiei,
constatarea acestora se face de către instanţa competentă să judece contestaţia.
(3) Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de
acesta.
(4) După pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la
executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de
prezentul titlu.
(5) Cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există
identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.
Articolul 600 - Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile

(1) Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în cazurile
prevăzute la art. 598 alin. (1) lit. a) şi b), la instanţa de executare prevăzută la art. 597,
iar în cazul prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce
se execută. Dispoziţiile art. 598 alin. (2) teza a II-a se aplică în mod corespunzător.
(2) Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(3) Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă
potrivit legii civile.
Articolul 601 - Contestaţia privitoare la amenzile judiciare

1) Contestaţia împotriva executării amenzilor judiciare se soluţionează de către
instanţa care le-a pus în executare.
(2) Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător.
16
LEGE Nr. 253/2013 din 19 iulie 2013
privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal
TITLUL I
CAPITOLUL I
Domeniul şi scopul reglementării
ART. 1
Domeniul de reglementare
Prezenta lege reglementează modul şi condiţiile în care sunt executate:
a) pedeapsa amenzii;
b) pedeapsa accesorie;
c) pedepsele complementare: interzicerea exercitării unor drepturi,
degradarea militară, publicarea hotărârii de condamnare, dizolvarea persoanei
juridice, suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice,
închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, interzicerea de a
participa la procedurile de achiziţii publice, plasarea sub supraveghere
judiciară, afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare;
d) măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă în cazul
amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi
liberării condiţionate;
e) măsurile educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică,
supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică;
f) obligaţiile impuse de instanţă în cazul liberării minorului din executarea
unei măsuri educative privative de libertate;
g) măsurile neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal: controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune;
h) obligaţiile impuse de instanţă în cazul acordării amânării sau întreruperii
executării pedepsei;
i) obligaţiile impuse de procuror în cazul dispunerii renunţării la urmărirea
penală.
ART. 2
Definiţii
În sensul prezentei legi, expresiile de mai jos au următorul înţeles:
a) instituţii din comunitate - autorităţile şi instituţiile publice, organizaţiile
nonguvernamentale şi alte persoane juridice care participă la executarea
pedepselor sau măsurilor neprivative de libertate prin colaborare la nivelul
comunităţii locale cu autorităţile direct responsabile de asigurarea executării
acestor pedepse sau măsuri;
b) termen de supraveghere sau durata supravegherii desemnează intervalul
de timp în care persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei,
1
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, liberarea condiţionată ori
o măsură educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor, trebuie să
respecte obligaţiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina
sa.
ART. 3
Scopul legii
(1) Prin reglementarea executării pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri prevăzute la art. 1 se urmăreşte asigurarea echilibrului dintre protecţia
societăţii prin menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni, şi menţinerea în comunitate a persoanei care a comis una sau mai
multe fapte prevăzute de legea penală.
(2) Scopul măsurilor procesuale prevăzute la art. 1 lit. g) este asigurarea
bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la
urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii de infracţiuni, în
condiţiile promovării unor măsuri alternative la arestarea preventivă.
CAPITOLUL II
Principii
ART. 4
Legalitatea executării
Executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute la
art. 1 dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, neprivative de
libertate, se realizează în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 286/2009
privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, ale prezentei legi şi ale altor
reglementări în materie.
ART. 5
Temeiul executării
Pedepsele, amânarea aplicării pedepsei, măsurile educative şi celelalte
măsuri prevăzute la art. 1, neprivative de libertate, se execută numai în temeiul
hotărârilor judecătoreşti rămase definitive, iar alte măsuri neprivative de
libertate luate în cursul procesului penal se execută în temeiul dispoziţiilor
organelor judiciare.
ART. 6
Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Pedepsele, măsurile educative şi celelalte măsuri prevăzute la art. 1 dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal, neprivative de libertate, sunt
puse în executare în condiţii care să asigure respectarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale, cu limitările inerente naturii şi conţinutului acestor
pedepse şi măsuri.
ART. 7
Respectarea demnităţii umane
(1) Pedepsele, măsurile educative şi celelalte măsuri prevăzute la art. 1,
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, neprivative de
libertate, se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane.
2
(2) Executarea pedepselor şi a măsurilor prevăzute la alin. (1) nu poate
implica aplicarea unor tratamente inumane sau degradante.
ART. 8
Respectarea dreptului la viaţa privată
(1) Pedepsele, măsurile educative şi celelalte măsuri prevăzute la art. 1
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, neprivative de
libertate, sunt puse în executare în condiţii care să nu îngrădească exercitarea
dreptului la viaţa privată mai mult decât este inerent naturii şi conţinutului lor.
(2) Fotografierea sau înregistrarea audiovideo a persoanelor care execută
obligaţiile prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a) - c), art. 93 alin. (2) lit. a) - c), art.
101 alin. (2) lit. a) şi b) şi art. 121 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, de către persoanele care asigură sau
contribuie la executarea acestor obligaţii nu se poate face fără consimţământul
persoanei supravegheate.
ART. 9
Respectarea confidenţialităţii şi a datelor cu caracter personal
Persoanele fizice şi juridice implicate în executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a celorlalte măsuri prevăzute la art. 1 sunt obligate la respectarea
confidenţialităţii şi a regulilor de protecţie a datelor cu caracter personal,
prevăzute de reglementările în materie.
ART. 10
Interzicerea discriminării
În timpul executării pedepselor, măsurilor educative şi a celorlalte măsuri
prevăzute la art. 1 dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
neprivative de libertate, este interzisă orice formă de discriminare pe temei de
rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori
apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel.
ART. 11
Informarea persoanei care nu vorbeşte, nu înţelege limba română ori nu
se poate exprima
(1) Informarea persoanei aflate în executarea pedepselor, măsurilor
educative sau a altor măsuri prevăzute la art. 1 dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, neprivative de libertate, care nu vorbeşte sau nu
înţelege limba română ori nu se poate exprima, cu privire la conţinutul
pedepsei sau măsurii dispuse, precum şi cu privire la principalele acte efectuate
în procedura de executare a acestora se face într-o limbă, respectiv într-un
limbaj pe care aceasta îl înţelege, prin intermediul unui traducător şi interpret
autorizat sau prin intermediul unui interpret de limbaj mimico-gestual, plătit
din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
(2) În cazul cetăţenilor români care aparţin unei minorităţi naţionale,
informarea prevăzută la alin. (1) se face în limba maternă a acestora, la cererea
persoanei.
(3) Informarea prevăzută la alin. (1) poate fi făcută şi de către un consilier de
probaţiune sau, după caz, de către reprezentantul autorităţii responsabile de
punerea în executare a pedepselor, a măsurilor educative sau a altor măsuri
3
prevăzute la art. 1, care cunoaşte limba sau limbajul utilizat de către persoana
în cauză, cu acordul acesteia, în condiţiile stabilite prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi.
ART. 12
Implicarea persoanei şi a comunităţii în executare
(1) Executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute
la art. 1 dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, neprivative de
libertate, se bazează pe cooperarea persoanei aflate în executare şi implicarea
activă a instituţiilor din comunitate.
(2) În vederea asigurării unei cooperări efective a persoanei aflate în
executare, aceasta are dreptul de a solicita instituţiei care asigură executarea
măsurii în cauză lămuriri cu privire la conţinutul pedepsei sau al măsurii pe
care o execută.
ART. 13
Suportarea costurilor
(1) Dacă, în mod excepţional, pe parcursul executării pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri prevăzute la art. 1, dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, neprivative de libertate, este necesară efectuarea unor
cheltuieli, achitarea unor taxe sau contribuţii, acestea vor fi suportate de către
persoanele vizate, cu excepţia situaţiilor în care persoanele nu dispun de
mijloace băneşti suficiente.
(2) Sunt considerate persoane fără mijloace băneşti suficiente persoanele
singure sau persoanele din familiile cărora, în ultimele două luni anterioare
formulării cererii pentru scutirea de la plata cheltuielilor prevăzute la alin. (1),
le-a fost recunoscut dreptul la ajutor social, prin emiterea dispoziţiei de către
primar, în condiţiile Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu
modificările şi completările ulterioare, şi/sau la alocaţia pentru susţinerea
familiei, în condiţiile Legii nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea
familiei, republicată, cu modificările ulterioare. În acest caz, sumele prevăzute
la alin. (1) se suportă în întregime de la bugetul de stat, prin bugetul
CAPITOLUL III
Caracterul jurisdicţional al executării
ART. 14
Judecătorul delegat cu executarea
(1) Instanţa de executare deleagă anual unul sau mai mulţi dintre judecătorii
acesteia pentru coordonarea activităţilor privind punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti.
(2) Judecătorul delegat cu executarea unei pedepse sau măsuri neprivative de
libertate rămâne, de regulă, acelaşi pe toată perioada executării.
(3) Activitatea specifică procesului de supraveghere efectuată de către
serviciul de probaţiune sau de către celelalte autorităţi responsabile de punerea
în executare a pedepselor, măsurilor educative sau a altor măsuri prevăzute la
4
art. 1 şi de către instituţiile din comunitate se desfăşoară sub îndrumarea şi
controlul judecătorului delegat cu executarea.
ART. 15
Atribuţiile judecătorului delegat cu executarea
În realizarea activităţii de îndrumare şi control al executării pedepselor şi
măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute de prezenta lege, neprivative de
libertate, judecătorul delegat cu executarea exercită următoarele atribuţii:
a) asigură punerea în executare, prin comunicarea, către serviciul de
probaţiune şi alte instituţii prevăzute de prezenta lege implicate în executarea
pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, a copiilor de pe hotărâre sau,
după caz, de pe dispozitivul acesteia, prin care s-au dispus aceste pedepse sau
măsuri;
b) asigură punerea în executare a măsurilor educative neprivative de
libertate, prin exercitarea competenţelor prevăzute de prezenta lege;
c) sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în
executare a hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire ori
împiedicare;
d) rezolvă incidentele ivite în cursul executării date prin lege în competenţa
sa;
e) sesizează instanţa de executare, în cazurile prevăzute de prezenta lege,
pentru modificarea conţinutului, înlocuirea, încetarea unor obligaţii sau
revocarea unor pedepse ori măsuri neprivative de libertate;
f) soluţionează plângerile împotriva deciziilor consilierului de probaţiune;
g) aplică amenzi judiciare în cazul comiterii unor abateri judiciare prevăzute
de prezenta lege;
h) îndeplineşte alte atribuţii date prin lege în competenţa sa.
ART. 16
Actele judecătorului delegat cu executarea
(1) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. c) şi e), judecătorul
delegat cu executarea întocmeşte o adresă de sesizare în care consemnează
împrejurările constatate, pe care o înaintează instanţei.
(2) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. d), f) şi g), judecătorul
delegat cu executarea se pronunţă prin încheiere. Încheierile emise în
exercitarea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. d) şi f) nu sunt supuse niciunei
căi de atac.
(3) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. a) şi b), judecătorul
delegat emite adrese sau dispoziţii.
ART. 17
Relaţia consilierului de probaţiune cu judecătorul delegat cu executarea
(1) Consilierul de probaţiune este obligat să încunoştinţeze de îndată
judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire, împiedicare ori
incident survenit în cursul executării a cărui soluţionare revine, potrivit legii,
judecătorului.
(2) În situaţia în care, pentru sesizarea instanţei potrivit art. 15 lit. e), legea
prevede consultarea prealabilă de către judecător a unui raport sau referat de
evaluare, la solicitarea judecătorului, consilierul de probaţiune transmite
5
raportul sau referatul de evaluare în termen de 14 zile de la data primirii
solicitării la serviciul de probaţiune. Nedepunerea raportului sau a referatului
de evaluare în termenul stabilit nu împiedică sesizarea instanţei de către
judecătorul delegat cu executarea.
(3) În cazurile expres prevăzute de lege, consilierul de probaţiune emite
decizii care sunt obligatorii pentru persoanele aflate în supraveghere şi
instituţiile din comunitate vizate.
(4) Împotriva deciziilor consilierului de probaţiune, persoana sau instituţia
din comunitate vizată poate face plângere la judecătorul delegat cu executarea.
Plângerea persoanei supravegheate nu suspendă executarea deciziei atacate.
(5) Nu se poate formula plângere împotriva sesizării instanţei făcute de către
consilierul de probaţiune în cazurile în care sesizarea este de competenţa sa.
(6) Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea
petentului şi a consilierului de probaţiune. Neprezentarea părţilor legal citate nu
împiedică soluţionarea plângerii.
CAPITOLUL IV
Colaborarea cu instituţiile din comunitate în executarea pedepselor şi a
măsurilor neprivative de libertate
ART. 18
Participarea instituţiilor din comunitate la executarea pedepselor şi a
măsurilor neprivative de libertate
(1) Organizarea şi desfăşurarea executării pedepselor şi a măsurilor
neprivative de libertate se fac, în cazurile prevăzute de lege, de către instituţii
din comunitate, sub coordonarea serviciului de probaţiune.
(2) Persoanele juridice de drept public pot fi implicate în activităţile
prevăzute la alin. (1) şi participă la desfăşurarea acestora, prin decizie a
consilierului de probaţiune sau, după caz, prin dispoziţie a judecătorului delegat
cu executarea.
(3) Persoana juridică de drept public nu poate refuza desfăşurarea, în
condiţiile alin. (1), a unei activităţi ce nu implică suportarea unor cheltuieli
suplimentare, altele decât cele inerente activităţii respective. Refuzul
nejustificat constituie abatere judiciară şi se sancţionează potrivit art. 19.
(4) În cazul în care activitatea stabilită de către consilierul de probaţiune sau,
după caz, de judecătorul delegat cu executarea implică alocarea unor resurse
bugetare suplimentare, altele decât cele inerente activităţii respective, de către
persoana juridică de drept public, desfăşurarea respectivei activităţi nu poate fi
dispusă fără consimţământul persoanei juridice în cauză.
(5) Persoanele juridice de drept privat pot fi implicate în activităţile
prevăzute la alin. (1) dacă sunt abilitate potrivit art. 20.
(6) Instituţiile din comunitate care participă la executarea pedepselor şi a
măsurilor neprivative de libertate trebuie să respecte în activitatea lor
standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din comunitate
aprobate prin hotărâre a Guvernului.
6
ART. 19
Abateri judiciare
(1) Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor stabilite
în sarcina instituţiilor din comunitate care participă la executarea pedepselor şi
a măsurilor neprivative de libertate constituie abatere judiciară şi se
sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.
(2) Criteriile pe baza cărora se apreciază neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a atribuţiilor stabilite în sarcina instituţiilor din comunitate
sunt stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(3) Amenda judiciară prevăzută la alin. (1) se aplică de către judecătorul
delegat cu executarea. Procedura privitoare la amenda judiciară este cea
prevăzută la art. 284 din Legea nr. 135/2010, care se aplică în mod
corespunzător.
(4) Sesizarea judecătorului delegat cu executarea se face de către serviciul de
probaţiune sau din oficiu.
ART. 20
Procedura de abilitare a asociaţiilor, fundaţiilor şi societăţilor
comerciale
(1) Abilitarea asociaţiilor, fundaţiilor şi societăţilor comerciale dintre cele
prevăzute la art. 21 se acordă la cerere de către judecătorul delegat cu
executarea din cadrul tribunalului în circumscripţia căruia acestea îşi au sediul.
(2) Cererea de abilitare va fi însoţită de următoarele documente:
a) o copie de pe încheierea privind înregistrarea societăţii comerciale la
registrul comerţului, respectiv înscrierea asociaţiei sau a fundaţiei în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor;
b) o copie de pe actul constitutiv şi statutul persoanei juridice;
c) bilanţul şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani;
d) o prezentare a activităţilor care urmează să fie organizate în cadrul
persoanei juridice, a compatibilităţii acestora cu standardele prevăzute la art. 18
alin. (6), precum şi a condiţiilor în care aceste activităţi pot fi executate;
e) alte acreditări sau abilitări relevante pentru activitatea pentru care se
solicită abilitarea.
(3) Judecătorul delegat cu executarea, primind cererea, solicită Direcţiei de
probaţiune întocmirea în termen de două luni a unui raport.
(4) La elaborarea raportului prevăzut la alin. (3), Direcţia de probaţiune va
solicita informaţii şi documente de la serviciul ori serviciile de probaţiune în a
căror circumscripţie teritorială urmează să îşi desfăşoare activitatea asociaţia,
fundaţia ori societatea comercială dintre cele prevăzute la art. 21.
(5) Judecătorul se pronunţă în camera de consiliu, cu citarea persoanei care
solicită abilitarea şi a Direcţiei de probaţiune.
(6) Abilitarea se acordă prin încheiere definitivă, pe o perioadă de 5 ani. O
copie a încheierii prin care s-a admis cererea de abilitare se comunică Direcţiei
de probaţiune, în vederea înscrierii persoanei într-o bază de date constituită la
nivel naţional.
(7) Abilitarea poate fi retrasă de judecătorul delegat cu executarea din cadrul
tribunalului care a acordat-o, prin încheiere definitivă, din oficiu sau la
7
sesizarea Direcţiei de probaţiune. Motivele şi condiţiile în care va putea fi
retrasă abilitarea se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
ART. 21
Abilitarea societăţilor comerciale
(1) Pot solicita abilitarea pentru organizarea executării muncii neremunerate
în folosul comunităţii doar societăţile comerciale care au concesionat un
serviciu public.
(2) Contravaloarea prestaţiilor persoanelor care efectuează munca
neremunerată în folosul comunităţii în cadrul societăţilor comerciale prevăzute
la alin. (1) se virează la bugetul de stat, cu excepţia situaţiei în care
contravaloarea prestaţiilor este utilizată conform alin. (3).
(3) Societăţile comerciale prevăzute la alin. (1) pot folosi contravaloarea
prestaţiilor pentru finanţarea unor cursuri de calificare profesională pentru
persoane aflate în supravegherea serviciilor de probaţiune.
(4) Abilitarea societăţilor comerciale pentru alte activităţi decât cele
prevăzute la alin. (1) se face potrivit art. 20.
TITLUL II
Executarea pedepselor neprivative de libertate
CAPITOLUL I
Executarea pedepsei amenzii aplicabile persoanei fizice
ART. 22
Achitarea amenzii
(1) Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral
amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi să comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plăţii,
în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia.
(2) Dacă persoana condamnată se află în imposibilitate de a achita integral
amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la
cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o
perioadă ce nu poate depăşi 2 ani.
(3) Judecătorul delegat cu executarea, analizând cererea persoanei
condamnate şi documentele justificative privind imposibilitatea acesteia de
achitare integrală a amenzii, se pronunţă prin încheiere. În cazul în care dispune
eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare
în cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi termenul de
plată. Prevederile art. 16 alin. (2) referitoare la incidentele ivite în cursul
executării se aplică în mod corespunzător.
ART. 23
Procedura în caz de neexecutare a amenzii
(1) Judecătorul delegat cu executarea, constatând că persoana condamnată nu
a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) sau
(2), sesizează instanţa de executare, care procedează după cum urmează:
8
a) când constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dispune
executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii, în afară de
cazul în care persoana nu poate presta această muncă din cauza stării de
sănătate, în condiţiile prevăzute la art. 64 din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare;
b) când constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului şi acesta
nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii, înlocuieşte amenda cu închisoarea, în condiţiile art. 64 din Legea
nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare;
c) când constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii, înlocuieşte amenda
cu închisoarea, în condiţiile art. 63 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
(2) Sesizarea instanţei de executare în condiţiile alin. (1) lit. a) se poate face
şi la cererea condamnatului, de către judecătorul delegat cu executarea, chiar
înainte de expirarea termenului de plată a amenzii.
(3) Procedura în faţa instanţei de executare este cea prevăzută la art. 586 şi
597 din Legea nr. 135/2010.
(4) Pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea pedepsei amenzii,
instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la
autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă
apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii
publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a
condamnatului.
(5) În cazul în care instanţa de executare dispune executarea amenzii prin
muncă neremunerată în folosul comunităţii, o copie a hotărârii se trimite
serviciului de probaţiune competent. Prevederile art. 51 se aplică în mod
corespunzător.
(6) Executarea muncii în folosul comunităţii se face într-un termen de
maximum 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de executare a pedepsei
amenzii, prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, şi
poate înceta şi prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă neexecutate.
Prevederile art. 52 alin. (2) - (8) se aplică în mod corespunzător.
ART. 24
Executarea amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii
(1) Dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi ale art. 23 se aplică în mod corespunzător
şi în cazul persoanei condamnate la pedeapsa amenzii care însoţeşte pedeapsa
închisorii.
(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii, dispusă pentru executarea
pedepsei amenzii, se execută după executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei închisorii.
……………..
9
TITLUL III
Executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă
potrivit Codului penal
CAPITOLUL I
ART. 43
Informarea instanţei de judecată
(1) Pentru stabilirea de către instanţa de judecată a obligaţiei prevăzute la art.
64 alin. (1), art. 85 alin. (2) lit. b) şi art. 93 alin. (3) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, serviciile de probaţiune transmit
Direcţiei de probaţiune informaţii specifice, în vederea centralizării acestora şi
a publicării listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul
fiecărui serviciu de probaţiune pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei şi a
curţilor de apel.
(2) Lista prevăzută la alin. (1) cuprinde instituţiile din comunitate în cadrul
cărora poate fi prestată muncă neremunerată în folosul comunităţii şi tipurile de
activităţi care pot face obiectul acesteia. Lista este inclusă în baza de date
prevăzută la art. 20 alin. (6).
(3) La solicitarea serviciilor de probaţiune, instituţiile din comunitate vor
comunica date în vederea includerii acestora în lista prevăzută la alin. (1),
potrivit specificului activităţilor pe care le desfăşoară.
(4) Autorităţile publice locale sunt obligate să pună la dispoziţia serviciilor
de probaţiune datele solicitate conform alin. (3), în termen de 7 zile. În caz de
neexecutare, serviciile de probaţiune vor sesiza judecătorul delegat cu
executarea. Necomunicarea datelor la solicitarea judecătorului delegat
constituie abatere judiciară.
(5) Informaţiile prevăzute la alin. (1) se transmit anual sau ori de câte ori
intervin modificări.
ART. 44
Informarea serviciului de probaţiune
(1) În cazul în care împotriva unei persoane aflate în executarea unor
obligaţii sau măsuri a căror supraveghere este încredinţată serviciului de
probaţiune a fost începută urmărirea penală sau aceasta a fost arestată
preventiv, trimisă în judecată ori condamnată pentru o altă infracţiune, organul
judiciar care a dispus aceste măsuri va informa, în scris, serviciul de probaţiune
care exercită supravegherea, în termen de 3 zile.
(2) În cazul în care serviciul de probaţiune are cunoştinţă despre faptul că
împotriva unei persoane aflate în supraveghere s-a început urmărirea penală sau
a fost trimisă în judecată într-un alt dosar penal, va informa organul judiciar
competent despre faptul că persoana se află în executarea unei pedepse, măsuri
educative sau a altei măsuri neprivative de libertate.
10
ART. 45
Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor
(1) În mod excepţional, consilierul de probaţiune, prin decizie, poate acorda
persoanei supravegheate, la cererea motivată a acesteia, permisiunea în
executarea obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) şi f), respectiv art. 101
alin. (2) lit. d) şi e) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, în următoarele cazuri:
a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau funeraliile
unui membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 din Legea nr.
286/2009, cu modificările şi completările ulterioare;
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
c) susţinerea unui examen;
d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
(2) Permisiunea prevăzută la alin. (1) poate fi acordată pe o perioadă de
maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (1) lit. d) când, în mod
excepţional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară
pentru urmarea tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se
include în termenul de supraveghere.
(3) Despre acordarea permisiunii prevăzute la alin. (1), consilierul de
probaţiune încunoştinţează persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 29 alin.
(1) lit. m) şi n), precum şi judecătorul delegat cu executarea.
ART. 46
Acordul instanţei de părăsire a ţării
(1) În cazul în care, pe durata termenului de supraveghere, persoana
supravegheată doreşte să părăsească teritoriul ţării, în condiţiile în care prin
hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) lit.
i), respectiv art. 93 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, solicită instanţei de executare încuviinţarea în acest
sens.
(2) Cererea persoanei supravegheate se soluţionează în camera de consiliu,
după ascultarea acesteia şi a consilierului de probaţiune. Instanţa se pronunţă
prin încheiere definitivă. Durata părăsirii ţării nu poate depăşi 30 de zile într-un
an. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
(3) O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de
probaţiune competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi
Direcţiei Generale de Paşapoarte.
CAPITOLUL II
Amânarea aplicării pedepsei
ART. 47
Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
stabilite de instanţă
(1) În cazul dispunerii amânării aplicării pedepsei, judecătorul delegat cu
executarea transmite o copie de pe hotărârea instanţei serviciului de probaţiune,
cu menţiunea că toate măsurile de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1)
11
din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se execută
integral, potrivit legii.
(2) În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei una sau mai multe dintre obligaţiile
prevăzute la art. 85 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de
pe dispozitivul hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29,
după caz.
ART. 48
Modificarea sau încetarea obligaţiilor
(1) În situaţia în care, pe parcursul termenului de supraveghere, consilierul
de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre
obligaţiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi
obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanţa
de executare, potrivit art. 87 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
(2) Sesizarea instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu
executarea, la cererea persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
ART. 49
Îndeplinirea obligaţiilor civile
(1) Persoana supravegheată va depune la consilierul de probaţiune dovada
îndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel puţin 3
luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
(2) În cazul nedepunerii dovezii de îndeplinire a obligaţiilor civile în
termenul prevăzut la alin. (1), consilierul de probaţiune, din oficiu sau la
cererea judecătorului delegat, solicită persoanei supravegheate informaţii cu
privire la motivele care au condus la aceasta. În situaţia în care constată că
persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile, în tot sau în parte,
consilierul de probaţiune sesizează instanţa, în vederea aplicării dispoziţiilor
art. 88 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Sesizarea instanţei de executare se poate face şi de către procuror sau de
către judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
(4) Pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea obligaţiilor civile,
instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la
autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă
apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii
publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a
condamnatului.
(5) Îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după
sesizarea instanţei, potrivit alin. (2) sau (3), nu atrage revocarea amânării
aplicării pedepsei, dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului de
supraveghere.
12
ART. 50
Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a)
din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal
(1) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire
şcolară ori de calificare profesională, primind copia hotărârii judecătoreşti,
decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi
instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc, comunicând acestei
instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
(2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de
pregătire şcolară ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana
supravegheată, cât şi cu privire la instituţia stabilită, se efectuează de serviciul
de probaţiune competent.
(3) În cazul în care persoana supravegheată va urma un curs de calificare,
aceasta va începe cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei
întrevederi, iar, dacă va urma un curs de pregătire şcolară, aceasta se va înscrie
în anul şcolar următor.
ART. 51
Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b)
circumscripţie locuieşte persoana care urmează a presta muncă neremunerată în
folosul comunităţii, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza
evaluării iniţiale a persoanei, în care din cele două instituţii din comunitate
menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul
de activitate, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa.
(2) În cazul în care executarea muncii nu mai este posibilă în niciuna dintre
cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărâre, consilierul de
probaţiune sesizează judecătorul delegat cu executarea, care va desemna o altă
instituţie din comunitate pentru executarea muncii.
(3) După evaluarea iniţială, pentru emiterea deciziei prevăzute la alin. (1),
persoana supravegheată prezintă un certificat medical eliberat, după caz, de
medicul său de familie sau de un medic de medicină generală, care confirmă
faptul că persoana este aptă pentru prestarea unor activităţi dintre cele propuse
de consilierul de probaţiune şi nu prezintă risc pentru sănătatea altor persoane.
Pentru persoanele care nu pot suporta costurile evaluării medicale, acestea sunt
suportate de la bugetul de stat.
(4) Persoana care urmează a presta muncă neremunerată în folosul
comunităţii este obligată să prezinte medicului ce efectuează examinarea, în
vederea eliberării certificatului medical prevăzut la alin. (3), toate datele
privind starea sa de sănătate relevante pentru această examinare.
(5) Pe parcursul executării, persoana are obligaţia de a informa consilierul de
probaţiune cu privire la apariţia unor modificări referitoare la starea sa de
sănătate.
13
(6) În cazul în care persoana supravegheată a devenit inaptă pentru prestarea
unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori prezintă risc
pentru sănătatea altor persoane, aceasta prezintă un certificat medical eliberat
potrivit dispoziţiilor legale care confirmă faptul că persoana nu mai este aptă.
(7) În cazul constatării incapacităţii de a presta muncă neremunerată în
folosul comunităţii, zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii
rămase neexecutate nu se mai execută, cu excepţia situaţiei în care, pe durata
termenului de supraveghere, starea de incapacitate temporară de muncă
încetează. Dispoziţiile alin. (5) şi (6) se aplică în mod corespunzător.
(8) Persoana supravegheată care, în timpul prestării muncii neremunerate în
folosul comunităţii, a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a
unei boli profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile legii.
(9) Îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana
supravegheată desfăşoară muncă neremunerată în folosul comunităţii se
realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate stabilite prin
decizia prevăzută la alin. (1).
(10) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de executare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii, atât cu privire la persoana supravegheată,
cât şi cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul
de probaţiune competent.
ART. 52
Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii
(1) Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de
cel mult 6 luni de la data începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în
care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre
cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate temporară
de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată în folosul comunităţii
poate fi prestată până la expirarea termenului de supraveghere.
(2) Două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă.
(3) În cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate
remunerată sau urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională,
durata muncii prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două
ore. La solicitarea persoanei supravegheate, durata muncii prestate poate fi
prelungită de către consilierul de probaţiune cu până la două ore de muncă.
(4) În zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu desfăşoară o
activitate remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare
profesională, durata muncii prestate într-o zi calendaristică nu poate depăşi 8
ore.
(5) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii
sau în zilele de duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale,
decât la solicitarea persoanei şi în măsura în care acest lucru este posibil.
(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care,
datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au altă zi de repaus decât
duminica.
(7) Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea
prevederilor legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de
14
muncă. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi executată în
locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru
sănătatea sau integritatea persoanelor.
(8) După executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii,
instituţia din comunitate unde persoana supravegheată a executat munca
neremunerată în folosul comunităţii are obligaţia de a emite şi de a comunica
serviciului de probaţiune şi persoanei supravegheate un document care atestă că
munca neremunerată în folosul comunităţii a fost executată.
ART. 53
Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. c)
circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să frecventeze unul sau mai
multe programe de reintegrare socială, primind copia hotărârii judecătoreşti,
decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau programele care
trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din
comunitate în care urmează să aibă loc acestea, comunicând acestei instituţii
copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
(2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai
multe programe de reintegrare socială, atât cu privire la persoana
supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se
efectuează de serviciul de probaţiune competent.
ART. 54
Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. d)
circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să se supună măsurilor de
control, tratament sau îngrijire medicală, primind copia hotărârii judecătoreşti,
comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii instituţiei în care urmează să aibă
loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în hotărâre. În
cazul în care instituţia nu este menţionată în hotărâre, consilierul de probaţiune
decide instituţia în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea
medicală şi comunică acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi
decizia sa.
(2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a se supune măsurilor
de control, tratament sau îngrijire medicală, atât cu privire la persoana
supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se
efectuează de serviciul de probaţiune competent.
(3) Instituţia prevăzută la alin. (1) sesizează serviciul de probaţiune atunci
când constată că persoana supravegheată nu îşi respectă îndatoririle stabilite în
cadrul controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale. Sesizarea serviciului de
probaţiune poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă
persoană interesată.
(4) Costurile controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale sunt acoperite
de la bugetul de stat.
ART. 55
15
Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) -
j) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal
(1) În cazul impunerii faţă de persoana supravegheată a obligaţiilor
prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) - j) din Legea nr. 286/2009, cu modificările
şi completările ulterioare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de
pe dispozitivul hotărârii, după caz, autorităţilor, instituţiilor sau persoanelor
prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. g) - j), m) şi n).
(2) În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile impuse,
autorităţile sau instituţiile prevăzute la alin. (1), abilitate să supravegheze
modul de îndeplinire a acestor obligaţii, sesizează serviciul de probaţiune.
(3) Sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor
impuse poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană
interesată.
ART. 56
Sesizarea în vederea revocării amânării aplicării pedepsei
(1) În cazul în care constată nerespectarea unora dintre măsurile de
supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat
această nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă,
sesizează instanţa, în vederea revocării amânării aplicării pedepsei.
(2) Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror, în cazul comiterii
unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, şi de către judecătorul delegat
cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei persoane interesate,
după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune. Raportul de
evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat.
CAPITOLUL III
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
ART. 57
stabilite de instanţă în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere
(1) Munca neremunerată în folosul comunităţii dispusă în cazul persoanei
condamnate la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării se
execută într-un interval de cel mult un an de la data începerii prestării muncii,
cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei
sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de
incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată
în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului de
supraveghere.
(2) Dispoziţiile art. 24 alin. (2), respectiv art. 47 - 54 şi 56 se aplică în mod
corespunzător.
16
CAPITOLUL IV
Liberarea condiţionată
ART. 58
stabilite de instanţă
(1) În cazul acordării liberării condiţionate, instanţa de judecată care a dispus
liberarea condiţionată transmite serviciului de probaţiune o copie de pe
hotărârea prin care s-a acordat liberarea, cu menţiunea că toate măsurile de
supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, se execută integral, potrivit legii, şi cu
indicarea perioadei de executare a măsurilor de supraveghere, respectiv a
obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, atunci când este cazul, calculată potrivit
art. 101 alin. (5) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare.
(2) În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a
dispus liberarea condiţionată una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la
art. 101 alin. (2) lit. c) - g) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, instanţa de judecată care a dispus liberarea condiţionată
comunică o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, după caz, şi
persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. h) - j), m) şi n),
abilitate să supravegheze îndeplinirea acestor obligaţii.
ART. 59
Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a)
circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire
şcolară ori de calificare profesională, primind copia hotărârii judecătoreşti prin
care s-a acordat liberarea condiţionată, decide, pe baza evaluării iniţiale a
persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care urmează
să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii
prin care s-a acordat liberarea, precum şi decizia sa.
(2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de
pregătire şcolară ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana
liberată, cât şi cu privire la instituţia stabilită, se efectuează de serviciul de
probaţiune competent.
(3) În cazul în care persoana supravegheată va urma un curs de calificare,
aceasta va începe cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei
întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire şcolară, aceasta se va înscrie
în anul şcolar următor.
ART. 60
Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. b)
circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să frecventeze unul sau mai
17
multe programe de reintegrare socială, primind copia hotărârii judecătoreşti,
decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau programele care
trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din
comunitate în care urmează să aibă loc acestea, comunicând acestor instituţii o
copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
(2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai
multe programe de reintegrare socială, atât cu privire la persoana liberată, cât şi
cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de
probaţiune competent.
ART. 61
Modificarea sau încetarea obligaţiilor
(1) În situaţia în care, pe parcursul supravegherii, consilierul de probaţiune
constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre obligaţii, stabilirea
unor noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, va sesiza
instanţa, potrivit art. 103 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
executarea, la cererea celui liberat sau a persoanei vătămate, după consultarea
raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
ART. 62
Sesizarea instanţei pentru revocarea liberării condiţionate
(1) În cazul în care constată nerespectarea uneia sau a unora dintre măsurile
de supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat
această nerespectare şi întocmeşte un raport. Dacă apreciază că nerespectarea s-
a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării liberării
condiţionate.
(2) În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile prevăzute la
art. 101 alin. (2) lit. c) - g) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, organele abilitate însărcinate cu verificarea modului de
îndeplinire a acestor obligaţii sesizează serviciul de probaţiune.
(3) Sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor
prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. c) - g) din Legea nr. 286/2009, cu modificările
şi completările ulterioare, poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau
de altă persoană interesată.
(4) Sesizarea instanţei în vederea revocării liberării condiţionate poate fi
făcută şi de către procuror, în cazul comiterii unei noi infracţiuni în termenul de
supraveghere, şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei
vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea raportului întocmit
de consilierul de probaţiune. Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de
judecătorul delegat.
18
TITLUL IV
Dispoziţii privind executarea măsurilor educative neprivative de libertate
CAPITOLUL I
ART. 63
Organizarea executării măsurilor educative neprivative de libertate
(1) Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe
durata executării acestora asigurându-se menţinerea şi întărirea legăturilor
minorului cu familia şi comunitatea, dezvoltarea liberă a personalităţii
minorului, precum şi implicarea acestuia în programele derulate, în scopul
formării sale în spirit de responsabilitate şi respect pentru drepturile şi
libertăţile celorlalţi.
(2) Minorului aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate i se asigură, potrivit principiului interesului superior al copilului,
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie,
convenţiile internaţionale la care România este parte şi de legislaţia specială, în
măsura în care exercitarea acestora nu este incompatibilă cu natura şi
conţinutul măsurii.
(3) Conţinutul modalităţilor concrete de executare a măsurilor educative
neprivative de libertate se stabileşte ţinând seama de vârsta, personalitatea,
starea de sănătate, situaţia familială şi socială a minorului.
ART. 64
Rolul serviciului de probaţiune în executarea măsurilor educative
(1) Organizarea, supravegherea şi controlul executării măsurilor educative
neprivative de libertate se desfăşoară sub coordonarea serviciului de
probaţiune.
(2) Serviciul de probaţiune poate încredinţa supravegherea executării
măsurilor educative neprivative de libertate prevăzute în Legea nr. 286/2009,
cu modificările şi completările ulterioare, unor instituţii din comunitate dintre
cele incluse în baza de date constituită la nivel naţional potrivit art. 20 alin. (6).
ART. 65
Informarea minorului şi a familiei
(1) După rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a luat faţă de minor o
măsură educativă neprivativă de libertate, judecătorul delegat cu executarea, în
aplicarea procedurii prevăzute la art. 511 din Legea nr. 135/2010, fixează un
termen, dispunând aducerea minorului şi citarea reprezentantului legal al
acestuia, a reprezentantului serviciului de probaţiune pentru punerea în
executare a măsurii luate şi a persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia.
Împreună cu citaţia, serviciului de probaţiune i se comunică şi o copie de pe
hotărârea instanţei.
(2) În cadrul întâlnirii, judecătorul delegat îi prezintă minorului şi persoanei
desemnate cu supravegherea acestuia scopul şi conţinutul sancţiunii aplicate,
precum şi consecinţele nerespectării acesteia.
19
CAPITOLUL II
Executarea măsurilor educative neprivative de libertate
ART. 66
Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică
(1) Obiectivul măsurii educative a stagiului de formare civică constă în
sprijinirea minorului în conştientizarea consecinţelor legale şi sociale la care se
expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi responsabilizarea acestuia cu privire
la comportamentul său.
(2) Cursurile de formare civică se elaborează în baza programei-cadru
aprobate prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului educaţiei
naţionale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în
conformitate cu standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile
din comunitate prevăzute la art. 18 alin. (6).
(3) Consilierul de probaţiune sau, după caz, persoana desemnată din cadrul
instituţiei din comunitate organizează, efectuează demersurile necesare în
vederea participării minorului şi supraveghează minorul pe durata stagiului de
formare civică.
(4) Includerea minorului într-un curs de formare civică se efectuează în cel
mult 60 de zile de la punerea în executare a hotărârii conform art. 511 din
Legea nr. 135/2010.
(5) Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue
sau periodice, derulate pe durata a cel mult 4 luni, şi include unul sau mai
multe module cu caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei şi personalităţii
minorilor incluşi în respectivul stagiu şi ţinând seama, pe cât posibil, de natura
infracţiunii comise. În desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va avea în
vedere un număr lunar de 8 ore de formare civică.
circumscripţie locuieşte minorul care trebuie să frecventeze cursul de formare
civică decide, pe baza evaluării iniţiale a minorului, instituţia din comunitate în
care urmează să aibă loc acesta, comunicând acestei instituţii copia de pe
dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
(7) Instituţia din comunitate desemnată potrivit alin. (6) sau serviciul de
probaţiune, după caz, adaptează conţinutul concret al stagiului, potrivit
programei-cadru prevăzute la alin. (2), în funcţie de particularităţile minorului,
cu aprobarea consilierului de probaţiune.
(8) Desfăşurarea cursului de formare civică se realizează de către un
reprezentant al instituţiei din comunitate stabilite prin decizia prevăzută la alin.
(6).
ART. 67
Executarea măsurii educative a supravegherii
(1) Măsura educativă a supravegherii are ca obiectiv participarea minorului
la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor
activităţi sau a intrării în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta
procesul de îndreptare a acestuia.
20
(2) Supravegherea şi îndrumarea minorului în executarea măsurii educative a
supravegherii se realizează de către părinţii minorului, cei care l-au adoptat sau
tutore. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare,
instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de
timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate a
minorului, la cererea acesteia.
(3) În cazul în care persoana prevăzută la alin. (2) nu este desemnată prin
hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita,
permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea
consilierului de probaţiune desemnează persoana ce urmează să exercite
supravegherea. Dispoziţiile art. 65 se aplică în mod corespunzător.
(4) Controlul executării măsurii educative a supravegherii şi controlul
îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea se
realizează de către consilierul de probaţiune.
(5) Supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic
presupun verificarea modului în care acesta îşi respectă obligaţiile care decurg
din statutul său familial, şcolar sau profesional.
supravegherii participarea minorului la un curs şcolar sau de formare
profesională, iar minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învăţământ,
dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
(7) Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la momentul
prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa
judecătorului delegat cu executarea în condiţiile art. 511 din Legea nr.
135/2010.
ART. 68
Executarea măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână
(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca obiectiv
evitarea contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenţei acestuia în
anumite locuri care să îl predispună pe minor la manifestarea unui
comportament infracţional.
(2) Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează începând cu
ora 0,00 a zilei de sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de duminică.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care,
datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au alte zile de repaus decât
sâmbăta şi duminica.
(4) Măsura educativă se execută pe durata unor sfârşituri de săptămână
consecutive, în afară de cazul în care instanţa sau judecătorul delegat cu
executarea, la propunerea consilierului de probaţiune, a dispus altfel, de regulă,
sub supravegherea persoanei majore cu care locuieşte minorul ori a altei
persoane majore desemnate de instanţa de judecată.
(5) În cazul în care persoana majoră în supravegherea căreia se află
executarea măsurii nu este desemnată prin hotărârea instanţei sau persoana
desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent sau temporar,
supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de probaţiune
21
desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea. Dispoziţiile art. 65
se aplică în mod corespunzător.
(6) Controlul executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de
săptămână şi controlul îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită
supravegherea se realizează de către consilierul de probaţiune sau, după caz, de
persoana desemnată de acesta din cadrul unei instituţii din comunitate.
(7) În vederea exercitării controlului, minorul care locuieşte singur sau, după
caz, persoana prevăzută la alin. (4) are obligaţia de a permite persoanei
desemnate cu controlul executării şi supravegherii executării măsurii efectuarea
vizitelor programate sau inopinate la locuinţa minorului, în zilele în care
minorul trebuie să se afle în acel spaţiu potrivit hotărârii instanţei.
Nerespectarea acestei obligaţii de către minor atrage aplicarea dispoziţiilor art.
123 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Nerespectarea obligaţiei de către persoana desemnată cu supravegherea atrage
aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 19.
(8) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul măsurii
educative sau consilierul de probaţiune a stabilit în sarcina minorului
participarea la un curs şcolar ori de formare profesională sau participarea la un
program de reintegrare, dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) şi ale art. 53 se aplică
în mod corespunzător.
(9) Consemnarea la sfârşit de săptămână se pune în executare în termen de
cel mult 15 zile de la momentul prezentării minorului şi a persoanei desemnate
cu supravegherea în faţa judecătorului delegat cu executarea în condiţiile art.
511 din Legea nr. 135/2010.
ART. 69
Executarea măsurii educative a asistării zilnice
(1) Supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se
realizează de consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana desemnată
prin decizia acestuia, din cadrul unei instituţii din comunitate.
(2) Programul zilnic pe care trebuie să îl respecte minorul şi activităţile pe
care trebuie să le îndeplinească acesta sunt stabilite de comun acord de către
consilierul de probaţiune şi părinţi, tutore sau altă persoană în grija căreia se
află minorul, cu consultarea acestuia. În caz de dezacord, programul se
stabileşte de către judecătorul delegat cu executarea, prin încheiere motivată,
după audierea celor interesaţi. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
(3) Programul stabilit potrivit alin. (2) va ţine cont de nevoile identificate ale
minorului, de situaţia sa socială şi, după caz, profesională şi de obligaţiile şi
interdicţiile impuse acestuia pe perioada executării măsurii. Programul are în
vedere dezvoltarea armonioasă a personalităţii minorului, prin implicarea
acestuia în activităţi ce presupun relaţionare socială, organizarea modului de
petrecere a timpului liber şi valorificarea aptitudinilor sale.
(4) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul măsurii
educative sau consilierul de probaţiune a stabilit în sarcina minorului, în
conţinutul programului zilnic, participarea la un curs şcolar ori de formare
profesională sau participarea la un program de reintegrare, dispoziţiile art. 50
alin. (1) şi (2) şi ale art. 53 se aplică în mod corespunzător.
22
(5) Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de
la momentul prezentării minorului în faţa judecătorului delegat cu executarea în
condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010, iar asistarea zilnică începe cel mai
târziu în 5 zile de la stabilirea programului.
(6) În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă
privativă de libertate, stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult
15 zile de la punerea în libertate a minorului.
CAPITOLUL III
Dispoziţii comune
ART. 70
Punerea în executare a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată
(1) Dacă instanţa de judecată a stabilit în sarcina minorului obligaţia
prevăzută la art. 121 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător.
(2) Dacă instanţa de judecată a stabilit în sarcina minorului obligaţiile
prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. c) sau d) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, judecătorul delegat cu executarea
comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz, şi persoanelor sau
instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. m) sau n), abilitate să supravegheze
îndeplinirea acestor obligaţii. În cazul în care s-a stabilit obligaţia prevăzută la
art. 121 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, comunicarea se face Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului
Bucureşti ori, după caz, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie locuieşte minorul. Victima sau membrul de familie al acesteia la
care se referă obligaţia impusă minorului va fi informat şi asupra posibilităţii de
a solicita emiterea unui ordin european de protecţie, în condiţiile legii.
(3) În cazul dispunerii obligaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. f) din
Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, o copie de pe
dispozitivul hotărârii se comunică de către consilierul de probaţiune instituţiei
în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală
menţionate în hotărâre. În cazul în care instituţia nu este menţionată în hotărâre,
consilierul de probaţiune stabileşte, prin decizie, instituţia în care urmează să
aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală şi comunică acesteia
copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
(4) Costurile controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale sunt acoperite
de la bugetul de stat.
(5) Executarea obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) din Legea nr.
286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, începe după cum urmează:
a) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost stabilite, în cazul
obligaţiilor prevăzute la lit. b) - d);
b) la data aducerii la cunoştinţa minorului a conţinutului concret al obligaţiei,
stabilit de către consilierul de probaţiune, în cazul obligaţiilor prevăzute la lit.
a), e) şi f).
23
(6) Executarea obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) din Legea nr.
286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, încetează de drept la data
executării sau considerării ca executată a măsurii educative pe care o însoţesc.
ART. 71
Minorul liberat din executarea unei măsuri educative privative de
libertate
(1) Dispoziţiile art. 70 se aplică în mod corespunzător în cazul minorului
liberat din centrul educativ sau din centrul de detenţie.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), executarea obligaţiilor încetează de drept la
data împlinirii duratei internării.
ART. 72
Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor
(1) La solicitarea minorului, pentru motive temeinic justificate, consilierul de
probaţiune poate acorda, prin decizie, o permisiune în executarea obligaţiilor
prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 286/2009, cu
(2) Permisiunea prevăzută la alin. (1) nu poate fi acordată pe o perioadă mai
mare de 5 zile. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
(3) În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina minorului
executarea obligaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, la solicitarea minorului,
pentru motive obiective, consilierul de probaţiune poate să acorde minorului,
prin decizie, permisiunea de a depăşi limita teritorială stabilită de instanţă. În
cazul în care solicitarea minorului priveşte părăsirea teritoriului ţării, durata
permisiunii nu poate depăşi 30 de zile într-un an.
(4) Despre acordarea permisiunii prevăzute la alin. (1) sau (3), consilierul de
probaţiune încunoştinţează, după caz, persoanele sau instituţiile prevăzute la
art. 29 lit. m) şi n), precum şi judecătorul delegat cu executarea.
ART. 73
(1) În situaţia în care, pe parcursul supravegherii executării unei măsuri
educative, consilierul de probaţiune constată că este necesară modificarea
conţinutului unora dintre obligaţiile impuse de către instanţă, impunerea unor
noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, sesizează
instanţa, potrivit art. 121 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 286/2009, cu modificările
şi completările ulterioare.
executarea, la cererea minorului, părinţilor, tutorelui sau a altei persoane în
grija căreia se află minorul ori a persoanei vătămate, după consultarea
referatului de evaluare întocmit de consilierul de probaţiune. Referatul de
evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat.
ART. 74
Sesizarea instanţei pentru prelungirea sau înlocuirea măsurilor
educative
(1) Dacă minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau
obligaţiile impuse, sesizarea instanţei pentru prelungirea sau înlocuirea măsurii
educative neprivative de libertate în condiţiile art. 123 alin. (1) şi (2) din Legea
24
nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se face de către
consilierul de probaţiune, potrivit art. 121 alin. (4) lit. b) din Legea nr.
286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror în cazul comiterii
unei noi infracţiuni pe durata măsurii educative şi de către judecătorul delegat
cu executarea, la cererea părinţilor, tutorelui sau a altei persoane în grija căreia
se află minorul ori a persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după
consultarea referatului de evaluare întocmit de consilierul de probaţiune.
Referatul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat.
(3) În înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate instanţa va avea
în vedere severitatea acestor măsuri în ordinea prevăzută la art. 115 alin. (1)
pct. 1 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 75
Colaborarea cu serviciul de probaţiune pe durata executării măsurilor
educative neprivative de libertate
(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate,
consilierul de probaţiune sau, după caz, persoana desemnată de acesta din
cadrul unei instituţii din comunitate colaborează îndeaproape cu părinţii,
adoptatorul, tutorele, curatorul sau o altă persoană însărcinată cu supravegherea
minorului.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a înştiinţa consilierul de
probaţiune cu privire la nerespectarea de către minor a oricăreia dintre
obligaţiile şi interdicţiile stabilite pentru acesta.
ART. 76
Supravegherea minorului căsătorit
(1) În cazul în care minorul supus unei măsuri educative neprivative de
libertate este căsătorit, supravegherea modului de executare a măsurii se
exercită de către consilierul de probaţiune.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în situaţia în care
minorul condamnat la o măsură educativă neprivativă de libertate a devenit
major până la momentul încheierii executării măsurii.
……………….
25
HOTĂRÂRE Nr. 604/2016 din 24 august 2016
pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
ANEXĂ
REGULAMENT
de aplicare a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal
ART. 1
Sunt instituţii din comunitate în sensul art. 2 lit. a) din Lege următoarele:
a) autorităţile şi instituţiile publice, altele decât cele direct responsabile de
asigurarea punerii în executare a pedepselor sau măsurilor neprivative de libertate,
precum: instituţiile administraţiei publice, unităţile şi instituţiile de învăţământ,
precum şi spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, unităţile medicale,
instituţiile sau lăcaşurile de cultură sau de cult;
b) asociaţiile, fundaţiile şi societăţile reglementate de Legea societăţilor nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute la art. 21
din Lege şi abilitate potrivit procedurii prevăzute la art. 20 din Lege.
ART. 2
Persoanele juridice de drept public sau de drept privat competente să pună în
executare sau, după caz, să supravegheze executarea pedepselor, măsurilor educative
sau a altor măsuri neprivative, dispuse de organele judiciare, sau a unora dintre
acestea sunt, după cum urmează:
A. în cazul persoanelor fizice:
1. inspectoratul judeţean de poliţie, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă
este cazul, cel în care îşi are locuinţa persoana faţă de care s-a dispus una dintre
măsurile prevăzute la art. 1 din Lege - pentru interzicerea dreptului de a deţine, de a
purta şi de a folosi orice categorie de arme, pentru interzicerea dreptului de a conduce
anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, pentru interzicerea dreptului de a se
afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice stabilite de instanţă, pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori
cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu
alte persoane stabilite de instanţă ori de a se apropia de acestea;
2. inspectoratele judeţene de poliţie, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti în a căror circumscripţie se află localităţile vizate de
interdicţie - pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de
instanţă, respectiv cele din circumscripţia în care îşi au domiciliul sau locuinţa victima
sau persoanele stabilite de instanţă faţă de care s-a dispus interdicţia de a comunica
sau de a se apropia de acestea, precum şi inspectoratul judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are locuinţa condamnatul, pentru situaţiile în care victima sau
persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie cu acesta;
1
3. primăria de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul, cea de la locuinţa persoanei
condamnate - pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în
orice alte funcţii publice, respectiv pentru interzicerea dreptului de a alege;
4. serviciul public de asistenţă socială de la nivelul comunei, oraşului sau
municipiului, în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă
este cazul, cel în care îşi are locuinţa condamnatul - pentru interzicerea drepturilor
părinteşti, respectiv pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator;
5. direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei
circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, cea în care
îşi are locuinţa condamnatul - pentru interzicerea drepturilor părinteşti;
6. Inspectoratul General al Poliţiei Române - pentru interzicerea dreptului de a
ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public,
respectiv pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, când
acestea se află în afara circumscripţiei în care îşi are domiciliul sau locuinţa persoana
faţă de care s-a dispus una dintre măsurile prevăzute la art. 1 din Lege;
7. Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date - pentru
interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice, pentru interzicerea dreptului de a alege, respectiv pentru interzicerea dreptului
de a se afla în anumite localităţi;
8. Inspectoratul General pentru Imigrări - pentru interzicerea dreptului de a alege, în
cazul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, pentru interzicerea dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României, respectiv pentru interzicerea dreptului de
a părăsi teritoriul României;
9. Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - pentru interzicerea dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României, precum şi pentru interzicerea dreptului
de a părăsi teritoriul României;
10. Direcţia Generală de Paşapoarte - pentru interzicerea dreptului cetăţenilor
români de a părăsi teritoriul României;
11. Departamentul consular al Ministerului Afacerilor Externe - pentru interzicerea
dreptului de a alege, în cazul în care persoana locuieşte în străinătate;
12. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici - pentru interzicerea dreptului de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
13. instituţia în cadrul căreia cel condamnat exercită o funcţie - pentru interzicerea
dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
14. Secretariatul General al Guvernului ori structura administraţiei publice centrale
în subordinea căreia este organizată instituţia în cadrul căreia cel condamnat îşi
exercită funcţia - pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat;
15. persoana juridică în cadrul căreia persoana exercită funcţia, profesia, meseria
sau activitatea, precum şi, dacă este cazul, persoana juridică care asigură organizarea
şi coordonarea exercitării profesiei sau activităţii ori autoritatea care a învestit-o cu
exercitarea unui serviciu de interes public - pentru interzicerea dreptului de a ocupa
funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv persoana fizică în sarcina căreia sunt
încredinţate unele măsuri de supraveghere;
2
16. comandantul unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana
condamnată, respectiv centrul militar judeţean sau zonal de la domiciliul
condamnatului - pentru punerea în executare a pedepsei degradării militare;
17. cotidianul local sau naţional desemnat de judecător - pentru punerea în
executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare;
B. în cazul persoanelor juridice:
1. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, pentru cazul în care persoana juridică
respectivă este societate, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul comerţului
computerizat pentru persoane juridice şi persoane fizice;
2. Ministerul Justiţiei, pentru cazul în care persoana juridică se încadrează în
prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi
completările ulterioare, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul naţional al
persoanelor juridice fără scop patrimonial - asociaţii, fundaţii şi federaţii;
3. Tribunalul Bucureşti, pentru cazul partidelor, în vederea înscrierii menţiunii în
Registrul partidelor politice;
4. judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul sindicatul, pentru cazul în care
acesta se încadrează în prevederile Legii dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul
special;
5. judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul societatea, pentru cazul în care
aceasta se încadrează în prevederile Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi
alte forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul societăţilor agricole;
6. instituţia sau autoritatea publică competentă cu înregistrarea activităţii respective,
pentru persoanele juridice înfiinţate prin acte normative;
7. Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Banca Naţională a
României şi Autoritatea de Supraveghere Financiară, în cazul în care persoana juridică
a fost condamnată pentru săvârşirea unor infracţiuni privind spălarea banilor ori
finanţarea actelor de terorism;
8. inspectoratul judeţean de poliţie, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti în a cărui circumscripţie se află sediul persoanei juridice,
pentru a verifica respectarea interdicţiei dispuse;
9. organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, respectiv organul care a
înregistrat persoana juridică - pentru pedeapsa dizolvării;
10. organul de poliţie în a cărui circumscripţie se află punctele de lucru ale
persoanei juridice, pentru pedeapsa suspendării activităţii sau unei activităţi, respectiv
pentru pedeapsa închiderii unui punct de lucru;
11. administratorul sistemului electronic de achiziţii publice, pentru pedeapsa
interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice;
12. lichidatorul desemnat din Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în
Insolvenţă din România, respectiv un expert judiciar din lista nominală cuprinzând
experţii tehnici judiciari;
13. organul de poliţie în circumscripţia căruia se află locul unde urmează a se face
afişarea, în vederea verificării îndeplinirii obligaţiei de afişare a hotărârii de
condamnare;
3
C. în cazul persoanelor fizice, când se dispune executarea pedepselor şi măsurilor
neprivative de libertate menţionate la art. 1 lit. d) - f) şi la art. 23 alin. (1) lit. a) din
Lege:
1. instituţia din comunitate în care urmează a avea loc cursul de pregătire şcolară
sau de calificare profesională;
2. instituţia din comunitate în care urmează a se desfăşura munca neremunerată în
folosul comunităţii;
3. instituţia în care urmează a avea loc controlul, tratamentul sau îngrijirea
medicală;
4. instituţia din comunitate căreia îi este încredinţată supravegherea executării unor
măsuri educative neprivative de libertate;
5. instituţia din comunitate în care urmează a se desfăşura un program de
reintegrare socială;
D. în cazul persoanelor fizice sau juridice, când se dispune renunţarea la urmărirea
penală:
1. grefierul desemnat de procurorul general sau de prim-procurorul parchetului,
pentru ţinerea la zi a evidenţei punerii în executare a obligaţiilor dispuse şi informarea
periodică a procurorilor de caz cu privire la acestea;
2. organul de poliţie în circumscripţia căruia se află instituţia unde se prestează
munca neremunerată în folosul comunităţii, pentru cazul în care procurorul
încredinţează acestuia, potrivit legii, verificarea modului de îndeplinire a acestei
obligaţii;
3. organul de poliţie, pentru emiterea procesului-verbal de consemnare a executării
obligaţiei de a cere public scuze persoanei vătămate;
4. instituţia din comunitate în cadrul căreia urmează a se desfăşura munca în folosul
comunităţii ori programul de consiliere;
E. în cazul persoanelor fizice, când se dispune controlul judiciar sau controlul
judiciar pe cauţiune:
1. grefierul anume desemnat de procurorul general sau de prim-procurorul
parchetului, pentru ţinerea la zi a evidenţei punerii în executare a obligaţiilor dispuse
şi informarea periodică a procurorilor de caz cu privire la acestea;
2. organul de poliţie în circumscripţia căruia domiciliază sau locuieşte persoana în
cauză;
3. Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, în cazul
cetăţenilor români cu domiciliul în România;
4. Inspectoratul General pentru Imigrări, pentru cetăţenii străini faţă de care s-a
impus interdicţia de a nu depăşi o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar,
decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia, în cazul în care această limită se referă la
teritoriul României;
5. Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, pentru persoanele faţă de care s-a
dispus interdicţia de a nu depăşi o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar,
6. Direcţia Generală de Paşapoarte, în cazul cetăţenilor români faţă de care s-a
dispus interdicţia de a nu depăşi o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar,
4
7. organul de poliţie în raza căruia domiciliază sau locuieşte inculpatul, pentru
obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, date prin lege în
competenţa acestui organ;
8. instituţia sanitară în care urmează a se efectua tratamentul, pentru obligaţia de a
se supune unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul
dezintoxicării, prevăzută la art. 215 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare;
9. banca sau băncile la care inculpatul are deschise conturi, pentru obligaţia de a nu
emite cecuri, prevăzută la art. 215 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 135/2010, cu
ART. 3
(1) Coordonarea, supravegherea şi controlul executării pedepselor şi măsurilor
neprivative de libertate menţionate la art. 1 lit. d) - f) şi la art. 23 alin. (1) lit. a) din
Lege se realizează de către serviciul de probaţiune.
(2) În funcţie de pedepsele şi măsurile neprivative de libertate prevăzute la art. 1 lit.
d) - f) şi la art. 23 alin. (1) lit. a) din Lege, serviciul de probaţiune poate încredinţa
supravegherea executării măsurilor şi obligaţiilor dispuse de instanţă unor instituţii din
comunitate dintre cele incluse în baza de date constituită la nivel naţional potrivit art.
20 alin. (6) din Lege şi menţionate la art. 2 lit. C.
(3) Instituţiile de învăţământ, respectiv instituţiile de pregătire şi formare
profesională şi conţinutul cursurilor organizate de acestea se stabilesc prin ordin
comun al ministrului justiţiei şi al ministrului educaţiei naţionale şi cercetării
ştiinţifice.
ART. 4
(1) În termen de 15 zile de la primirea dispoziţiilor transmise de judecătorul delegat
cu executarea, procurorul sau, după caz, instituţiile şi persoanele prevăzute la art. 2, au
obligaţia de a lua măsurile necesare pentru punerea în executare şi să informeze
judecătorul delegat cu executarea cu privire la aceste aspecte.
(2) În cazul în care una dintre instituţiile din comunitate căreia serviciul de
probaţiune i-a încredinţat, prin decizie, organizarea, desfăşurarea, verificarea sau
supravegherea măsurilor şi obligaţiilor dispuse de instanţă, nu poate participa la
realizarea atribuţiilor stabilite din motive neimputabile acesteia, consilierul de
probaţiune emite o nouă decizie către o altă instituţie din baza de date constituită la
nivel naţional, potrivit art. 20 alin. (6) din Lege, revocând decizia iniţială.
(3) În cel mult 15 zile de la data încetării sarcinilor ce le revin, instituţiile
menţionate la art. 2 au obligaţia de a informa, după caz, judecătorul delegat,
procurorul, respectiv consilierul de probaţiune, cu privire la modul în care s-a
desfăşurat executarea.
(4) Pe durata executării pedepselor accesorii şi complementare, instituţiile şi
persoanele prevăzute la art. 2 au obligaţia de a răspunde solicitărilor şi verificărilor
realizate de judecătorul delegat cu executarea.
(5) În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, acordarea de către
organele abilitate desemnate cu supravegherea, de permisiuni în executarea pedepselor
5
complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) - o) din Legea nr. 286/2009 privind
Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare se comunică şi serviciului de
probaţiune competent teritorial.
ART. 5
Pentru cazul în care s-a dispus interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri
sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice stabilite de
instanţă, inspectoratul judeţean de poliţie, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti, în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă
este cazul, cel în care îşi are locuinţa, persoana faţă de care s-a dispus una dintre
măsurile prevăzute la art. 1 din Lege, va transmite o copie de pe dispozitivul hotărârii
structurii de jandarmerie competente teritorial, care va proceda potrivit propriilor
competenţe legale. Pentru interzicerea dreptului de a se afla la anumite manifestări
sportive, culturale ori alte adunări publice, Inspectoratul General al Poliţiei Române
transmite copia de pe dispozitivul hotărârii Inspectoratului General al Jandarmeriei
Române.
ART. 6
(1) În aplicarea art. 11 alin. (1) din Lege, informarea persoanei aflate în executarea
pedepselor, măsurilor educative sau a altor măsuri neprivative de libertate prevăzute
de art. 1 lit. d) - f) şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Lege, care nu vorbeşte sau nu înţelege
limba română, nu se poate exprima sau are o dizabilitate care îi afectează capacitatea
de înţelegere şi comunicare, se face într-o limbă sau printr-un limbaj pe care aceasta îl
înţelege ori prin utilizarea altor mijloace sau formate adaptate de comunicare, printr-
un traducător, interpret autorizat, interpret de limbaj mimico-gestual sau un alt
specialist, plătit din bugetul de stat, prin bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune.
(2) În aplicarea art. 11 alin. (2) din Lege, în cazul cetăţenilor români care aparţin
unei minorităţi naţionale, informarea persoanei aflate în executarea pedepselor,
măsurilor educative sau a altor măsuri neprivative de libertate prevăzute la art. 1 lit. d)
- f) şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Lege, care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română
ori nu se poate exprima, cu privire la conţinutul pedepsei sau măsurii dispuse, precum
şi cu privire la principalele acte efectuate în procedura de executare a acestora, se face
în limba maternă a acestora, la cererea persoanei, prin intermediul unui traducător sau
interpret autorizat ori prin intermediul unui interpret de limbaj mimico-gestual, plătit
din bugetul de stat, prin bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune.
(3) Informarea prevăzută la alin. (1) şi (2) se poate realiza în condiţiile prevăzute la
alin. (4) şi (5), cu acordul persoanei, de către un consilier de probaţiune sau, după caz,
de către reprezentantul autorităţii responsabile de punerea în executare a sancţiunilor
sau măsurilor, care cunoaşte limba sau limbajul utilizat de către persoana în cauză sau
care dispune de mijloace şi formate de comunicare accesibile persoanei
supravegheate.
(4) În cadrul primei întrevederi cu persoana aflată în executarea unei pedepse sau
măsuri neprivative de libertate, consilierul de probaţiune sau responsabilul autorităţii
este obligat să o întrebe cu privire la limba în care persoana preferă să desfăşoare
corespondenţa şi/sau comunicarea, prezentându-i posibilităţile de realizare a
informării prevăzute la alin. (1) - (3), consemnând despre acestea într-un proces-
verbal.
6
(5) În temeiul opţiunii exprimate de către persoana prevăzută la alin. (4), consilierul
de probaţiune contactează, după caz, un traducător, un interpret autorizat, un interpret
mimico-gestual sau utilizează un limbaj ori mijloace sau formate de comunicare
accesibile persoanelor supravegheate, respectiv consemnează acceptarea
corespondenţei şi a comunicării prin intermediul altor consilieri de probaţiune ori prin
intermediul reprezentanţilor autorităţilor responsabile.
(6) Consilierul de probaţiune sau reprezentantul autorităţii responsabile informează
persoana de cetăţenie străină despre posibilitatea de a lua legătura cu reprezentanţii
diplomatici şi o sprijină în vederea contactării acestora.
(7) Prevederile alin. (1) - (6) se aplică în mod corespunzător şi pentru executarea
pedepselor, măsurilor educative sau a altor măsuri neprivative de libertate prevăzute
de art. 1 lit. b), c), g) - i) din Lege, cheltuielile ocazionate fiind plătite din bugetul
ART. 7
(1) Costurile pe care le presupune executarea pedepselor, măsurilor educative şi a
altor măsuri prevăzute la art. 1 din Lege se suportă din bugetul de stat, distinct, prin
bugetul instituţiilor publice implicate, prin raportare la specificul activităţii şi
contribuţia fiecăreia dintre instituţii în desfăşurarea procesului penal sau în executarea
măsurilor şi obligaţiilor dispuse.
(2) În aplicarea art. 54 alin. (4), art. 57 alin. (2), art. 70 alin. (4) şi a art. 77 alin. (2)
din Lege, precum şi în aplicarea art. 272 alin. (2) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, se procedează în mod corespunzător, potrivit
alin. (1).
(3) În aplicarea art. 13 din Lege, pentru executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri prevăzute de art. 1 lit. d) - f) şi art. 23 alin. (1) lit. a) din
Lege, dacă pe parcursul executării acestora este necesară efectuarea de către persoană
a unor cheltuieli, achitarea unor taxe sau contribuţii, iar persoana în cauză nu dispune
de mijloace băneşti suficiente, aceasta poate solicita în scris ca taxele, cheltuielile sau
contribuţiile să fie suportate de la bugetul de stat, prin bugetul Direcţiei Naţionale de
Probaţiune.
(4) În cazul prevăzut la alin. (3), persoana care doreşte suportarea cheltuielilor
intervenite cu executarea de către Direcţia Naţională de Probaţiune întocmeşte o
cerere prin care arată că se încadrează în prevederile art. 13 alin. (2) din Lege.
(5) Cererea prevăzută la alin. (4) se depune împreună cu înscrisurile doveditoare
prevăzute la art. 13 alin. (2) din Lege la serviciul de probaţiune competent sau, după
caz, la autoritatea responsabilă, care o înaintează Direcţiei Naţionale de Probaţiune,
împreună cu un referat cuprinzând propunerea de admitere sau respingere a cererii.
(6) Compartimentul de specialitate din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune
constată că persoana nu are mijloace băneşti suficiente şi dispune acoperirea
cheltuielilor cu executarea din bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune.
(7) Categoriile de cheltuieli, taxe sau contribuţii care pot fi suportate, potrivit art. 13
din Lege, de la bugetul de stat, prin bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune se
stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.
(8) În aplicarea art. 13 din Lege, pentru executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri prevăzute de art. 1 lit. a - c) şi g) - i) din Lege, dacă pe
parcursul executării acestora este necesară efectuarea de către persoană a unor
7
cheltuieli, achitarea unor taxe sau contribuţii, iar persoana în cauză nu dispune de
mijloace băneşti suficiente, aceasta poate solicita în scris ca taxele, cheltuielile sau
contribuţiile să fie suportate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
ART. 8
(1) Constituie neîndeplinire a atribuţiilor stabilite în sarcina instituţiilor din
comunitate şi se sancţionează potrivit art. 19 alin. (1) din Lege şi următoarele fapte
săvârşite în executarea dispoziţiilor primite de la consilierul de probaţiune:
a) refuzul nejustificat al persoanei juridice de drept public de a organiza
desfăşurarea unor activităţi ce nu implică cheltuieli, precum şi refuzul persoanei
juridice de drept privat de a desfăşura activităţile pentru care a fost abilitată;
b) refuzul nejustificat al persoanei juridice de drept public sau de drept privat de a
transmite informaţiile prevăzute la art. 23 alin. (4), art. 43 alin. (4), art. 49 alin. (4),
respectiv netrimiterea, în cel mult 30 de zile de la data încetării măsurilor şi
obligaţiilor, a informaţiilor cu privire la modul de îndeplinire a acestora;
c) nerealizarea vizitelor programate sau inopinate la locuinţa minorului, în
condiţiile art. 68 alin. (7) din Lege;
d) nesesizarea serviciului de probaţiune de către instituţia din comunitate, atunci
când constată că persoana nu respectă condiţiile de executare şi obligaţiile fixate de
instanţă.
(2) Constituie îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor stabilite în sarcina
instituţiilor din comunitate şi se sancţionează potrivit art. 19 alin. (1) din Lege:
a) întârzierea nejustificată sau repetată a persoanei juridice de drept public ori a
celei de drept privat în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi potrivit
competenţelor ce îi revin;
b) întârzierea nejustificată sau repetată a persoanei juridice de drept public sau de
drept privat de a transmite informaţiile prevăzute la art. 23 alin. (4), art. 43 alin. (4),
art. 49 alin. (4);
c) nerespectarea principiului nediscriminării, a demnităţii umane şi a
confidenţialităţii în activitatea desfăşurată cu persoanele faţă de care s-a dispus una
dintre pedepsele sau măsurile dintre cele prevăzute la art. 1 din Lege;
d) nerespectarea standardelor minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din
comunitate, aprobate prin hotărâre a Guvernului, precum şi a condiţiilor în care pot fi
desfăşurate activităţile în care acestea sunt implicate.
(3) Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se
distinct în bugetul Ministerului Justiţiei.
(4) Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care
fapta constituie infracţiune.
(5) În cazul neîndeplinirii dispoziţiilor transmise de consilierul de probaţiune,
acesta are obligaţia sesizării judecătorului delegat cu executarea, care trebuie să facă
referire la decizia transmisă iniţial, aspectele pe care le consideră relevante în sensul
neîndeplinirii sarcinilor transmise, precum şi, după caz, confirmarea primirii deciziei
şi informarea cu privire la încetarea sarcinilor dispuse.
ART. 9
(1) În aplicarea art. 20 din Lege, standardele minime de lucru în probaţiune pentru
instituţiile din comunitate se afişează pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei.
8
(2) În vederea obţinerii abilitării, asociaţiile, fundaţiile şi societăţile comerciale
dintre cele prevăzute la art. 21 din Lege realizează o prezentare a programului, a
cursului sau, după caz, a activităţii pentru desfăşurarea cărora doresc să obţină
abilitarea şi o analiză a modului în care programul, cursul sau activitatea propusă
respectă standardele minime de lucru în probaţiune, precum şi alte acreditări şi
abilitări relevante pentru activitatea pentru care se solicită abilitarea.
(3) În soluţionarea cererii de abilitare, judecătorul delegat solicită Direcţiei
Naţionale de Probaţiune realizarea unui raport de conformitate.
(4) În realizarea raportului, specialiştii Direcţiei Naţionale de Probaţiune solicită
clarificări şi documente atât de la instituţia din comunitate, cât şi de la serviciile de
probaţiune în a căror circumscripţie urmează să îşi desfăşoare activitatea asociaţiile,
fundaţiile sau societăţile comerciale respective.
(5) Raportul, întocmit în termen de două luni de la primirea solicitării sau, după caz,
a ultimelor clarificări, cuprinde referiri cu privire la compatibilitatea programului, a
cursului sau, după caz, a activităţii cu standardele minime de lucru în probaţiune,
aprecieri cu privire la condiţiile de executare propuse, precum şi avizul Direcţiei
Naţionale de Probaţiune.
(6) Avizul Direcţiei Naţionale de Probaţiune poate fi condiţionat de luarea unor
măsuri ce pot fi luate în vederea asigurării respectării standardelor minime de lucru în
probaţiune.
(7) În situaţia emiterii unui aviz negativ, Direcţia Naţională de Probaţiune îşi
motivează poziţia în conţinutul raportului prevăzut la alin. (3).
(8) În cazul modificărilor condiţiilor de abilitare prevăzute de art. 20 alin. (2) lit. b),
d) şi e) din Lege, care afectează în sens negativ desfăşurarea activităţilor privind
executarea pedepselor, măsurilor educative sau a altor măsuri prevăzute de art. 1 lit. d)
- f) şi art. 23 alin. (1) lit. a), asociaţia, fundaţia sau societatea este obligată să notifice
judecătorul delegat cu executarea din cadrul tribunalului în circumscripţia căruia
aceasta îşi are sediul în maximum 30 de zile lucrătoare de la data la care a intervenit
modificarea condiţiei. Notificarea este însoţită de declaraţia pe propria răspundere a
reprezentantului legal al asociaţiei, fundaţiei sau societăţii comerciale abilitate,
precum şi de dovezi.
(9) Primind notificarea, judecătorul delegat decide asupra menţinerii abilitării în
contextul noilor condiţii sau dispune retragerea abilitării.
(10) Absenţa notificării cu privire la modificarea condiţiilor de abilitare se
sancţionează cu amendă judiciară.
(11) Până la aprobarea, prin hotărâre a Guvernului, a standardelor minime de lucru
în probaţiune pentru instituţiile din comunitate, evaluarea activităţilor prevăzute de art.
20 alin. (2) lit. d) se va realiza potrivit standardelor care decurg din cadrul legal ce
reglementează activitatea de probaţiune, precum şi potrivit standardelor de lucru
existente la nivel naţional şi european în domeniile specifice programului, cursului
sau, după caz, activităţii pentru desfăşurarea cărora se solicită abilitarea.
ART. 10
(1) În aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) lit. e) din Lege, cererea de abilitare
trebuie însoţită şi de certificatul constatator emis de registrul comerţului, care să ateste
situaţia actuală a solicitantului, precum şi de dovada înregistrării ca operator de date
cu caracter personal în temeiul Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu
9
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu
(2) Retragerea abilitării are loc din oficiu sau la sesizarea Direcţiei Naţionale de
Probaţiune, după cum urmează:
a) dacă au fost aplicate 3 amenzi judiciare, în decurs de un an pentru neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor de către instituţiile din comunitate;
b) dacă prin modul concret de îndeplinire a sarcinilor au fost puse grav în pericol
drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei;
c) dacă faţă de persoana abilitată au fost emise decizii definitive de constatare a
nerespectării prevederilor legale privind statutul, respectiv îndeplinirea obligaţiilor
bugetare prevăzute de lege.
(3) Asociaţia, fundaţia sau societatea reglementate de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, căreia i s-a retras abilitarea
poate să solicite o nouă abilitare numai dacă face dovada îndeplinirii cerinţelor
prevăzute de lege şi remedierii aspectelor care au condus la retragerea abilitării.
(4) Asociaţia, fundaţia sau societatea reglementată de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, căreia i s-a retras de două ori
autorizaţia pentru acelaşi program, curs sau activitate, pierde dreptul de a se mai
abilita pentru o perioadă de 2 ani de la data pronunţării încheierii definitive prin care
s-a dispus retragerea.
……………….
ART. 16
(1) În vederea supravegherii executării pedepselor, măsurilor educative sau a altor
măsuri neprivative, instituţiile de la art. 2 îşi organizează evidenţe separate cu privire
la măsurile instituite faţă de persoanele prevăzute la art. 1 din Lege şi modul de
îndeplinire a acestora, putând constitui, după caz, baze de date distincte şi au dreptul
de a solicita instituţiilor şi autorităţilor publice, precum şi persoanelor fizice şi juridice
comunicarea de date şi informaţii necesare supravegherii executării măsurilor
prevăzute la art. 1 din Lege.
(2) Bazele de date şi evidenţe prevăzute la alin. (1) se constituie şi se gestionează
prin raportare la prevederile legale privind respectarea datelor cu caracter personal.
(3) În scopul asigurării unei evidenţe corespunzătoare a situaţiilor în care sunt puse
în executare sentinţe judecătoreşti vizând interzicerea dreptului de a fi ales, a dreptului
de a alege, precum şi a dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă,
Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din subordinea
Ministerului Afacerilor Interne operează în Registrul naţional de evidenţă a
persoanelor, pe baza comunicărilor efectuate, în condiţiile legii, menţiuni operative
aferente interdicţiilor dispuse, precum şi menţiuni referitoare la controlul judiciar sau
controlul judiciar pe cauţiune.
(4) Serviciile de probaţiune întocmesc evidenţe referitoare la permisiunile acordate
de consilierul de probaţiune manager de caz pe durata termenului de supraveghere.
10
LEGE Nr. 254/2013 din 19 iulie 2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal
…………………..
TITLUL III
Executarea pedepselor privative de libertate
CAPITOLUL VIII
Liberarea condiţionată
ART. 95
Condiţiile de acordare a liberării condiţionate
Persoana condamnată poate fi liberată condiţionat înainte de executarea în
întregime a pedepsei privative de libertate, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute la
art. 99 sau, după caz, la art. 100 din Codul penal.
ART. 96
Partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii
prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale
(1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a
instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se
calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate
pentru 4 zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate
pentru 3 zile de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate
pentru două nopţi de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ
general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se
consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare
profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate, se
consideră 20 de zile executate, indiferent de numărul lucrărilor ştiinţifice sau al
invenţiilor realizate, pentru întreaga durată a executării pedepsei, inclusiv în cazul
pedepselor contopite.
(2) Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza
muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.
ART. 961
Procedura elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate
(1) Caracterul ştiinţific al lucrărilor elaborate de către deţinuţi este stabilit, potrivit
dispoziţiilor legale, de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, denumit în
continuare CNCS, cu sprijinul logistic al Unităţii Executive pentru Finanţarea
1
Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării, denumită în continuare
UEFISCDI.
(2) Brevetarea invenţiilor se realizează, potrivit dispoziţiilor legale, de către Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci, denumit în continuare OSIM.
(3) Lucrările ştiinţifice sau invenţiile brevetate pot fi elaborate de către deţinuţi în
condiţiile stabilite în prezenta lege şi prin regulamentul de aplicare a prezentei legi,
care se completează, după caz, cu prevederile legale privind evaluarea lucrărilor
ştiinţifice de către CNCS cu sprijinul logistic al UEFISCDI, respectiv procedurile
efectuate de OSIM cu privire la cererile de brevet de invenţie.
(4) Pe durata elaborării de lucrări ştiinţifice sau de invenţii pot fi desfăşurate
activităţi lucrative, fără ca acestea să se suprapună şi fără ca, însumată, durata
desfăşurării tuturor acestor activităţi să depăşească durata prevăzută de legislaţia
muncii.
(5) Lucrările ştiinţifice se pot elabora numai în domeniile şi specializările
universitare stabilite de nomenclatorul domeniilor şi al specializărilor/programelor de
studii universitare.
(6) În cazul lucrărilor ştiinţifice sau invenţiilor brevetate realizate în coautorat,
numărul zilelor considerate ca executate se împarte proporţional la numărul de
coautori. În cazul în care mai mulţi coautori sunt persoane private de libertate,
procedura se aplică în mod individual fiecărui coautor.
(7) Comisia pentru liberare condiţionată sesizată potrivit legii, în vederea analizării
acordării zilelor considerate ca executate, ia la cunoştinţă de acordarea caracterului
ştiinţific, respectiv brevetarea invenţiei, potrivit alin. (1) şi (2), şi verifică respectarea
procedurii de elaborare a lucrării ştiinţifice publicate, respectiv invenţiei brevetate.
(8) O nouă solicitare privind elaborarea unei lucrări ştiinţifice sau invenţii se poate
formula doar după finalizarea lucrării anterioare.
ART. 97
Procedura de acordare a liberării condiţionate
(1) Liberarea condiţionată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de
procedură penală, la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru
liberare condiţionată.
(2) Comisia pentru liberare condiţionată este alcătuită din judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul
penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar,
directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în
circumscripţia căruia se află penitenciarul. Secretariatul comisiei se asigură de către
şeful serviciului evidenţă din penitenciarul respectiv.
(3) Comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a persoanei condamnate,
ţinând seama de:
a) fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care
este considerată ca executată, conform art. 96;
b) regimul de executare a pedepsei privative de libertate în care este repartizată;
c) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de
cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
2
d) conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia pentru reintegrare socială, în
special în cadrul muncii prestate, al activităţilor educative, moral-religioase, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al
formării profesionale, precum şi responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate
şi sancţiunile disciplinare aplicate;
e) antecedentele sale penale.
(4) În activitatea sa, comisia ţine cont şi de rezultatele aplicării instrumentelor-
standard de evaluare a activităţilor desfăşurate de deţinuţi, aprobate prin decizie a
directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(5) Persoana condamnată este adusă în faţa comisiei pentru liberare condiţionată, cu
excepţia situaţiilor în care prezintă afecţiuni medicale confirmate de medic, care nu
permit prezentarea sa. În acest caz, persoana condamnată poate depune înscrisuri.
(6) Propunerea comisiei pentru liberare condiţionată este cuprinsă într-un proces-
verbal motivat, care cuprinde poziţia membrilor comisiei faţă de propunerea de
liberare.
(7) La procesul-verbal de propunere a liberării condiţionate se anexează, prin grija
consilierului de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit
legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul, recomandările cu privire la
măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 101 din Codul penal care pot
fi aplicate de către instanţa de judecată, în cazul în care restul de pedeapsă rămas
neexecutat la data liberării persoanei condamnate este de 2 ani sau mai mare.
(8) Dispoziţiile alin. (7) nu se aplică persoanelor condamnate de cetăţenie străină,
faţă de care s-a dispus pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. c) din
Codul penal.
(9) Persoana condamnată poate prezenta, în faţa comisiei pentru liberare
condiţionată, dovezi că şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare ori s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii acestor obligaţii.
(10) Procesul-verbal prevăzut la alin. (6), împreună cu documentele care atestă
menţiunile cuprinse în acesta, se înaintează judecătoriei în a cărei circumscripţie se
află penitenciarul, iar procesul-verbal se comunică de îndată persoanei condamnate.
(11) În cazul în care comisia pentru liberare condiţionată constată că persoana
condamnată nu întruneşte condiţiile pentru a fi liberată condiţionat, în procesul-verbal
întocmit potrivit alin. (6) fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei acesteia,
care nu poate fi mai mare de un an. În cazul în care cererea de liberare condiţionată
este formulată înainte de îndeplinirea condiţiei privind îndeplinirea fracţiunii
prevăzute de Codul penal, iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei
fracţiuni este mai mare de un an, termenul stabilit de comisie va fi data împlinirii
fracţiunii prevăzute de Codul penal. În cazul în care perioada rămasă de executat până
la împlinirea acestei fracţiuni este mai mică de un an, termenul fixat de comisie poate
depăşi data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul penal, dar nu poate fi mai mare de
un an. Totodată, comisia comunică, de îndată, procesul-verbal persoanei condamnate,
care are posibilitatea ca, în termen de 3 zile de la aducerea la cunoştinţă, sub
semnătură, să se adreseze, cu cerere de liberare condiţionată, judecătoriei în
circumscripţia căreia se află penitenciarul.
(12) Metodologia de lucru a comisiei pentru liberare condiţionată este stabilită prin
regulamentul de aplicare a prezentei legi.
3
(13) În vederea soluţionării cererii de liberare condiţionată a persoanei condamnate
sau a propunerii formulate de comisie, instanţa poate consulta dosarul individual al
persoanei condamnate sau poate solicita copii ale actelor şi documentelor din acesta.
TITLUL V. DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA MĂSURILOR

EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE
CAPITOLUL III
Regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate
ART. 144
Dispoziţii generale privind regimurile de executare a măsurilor educative
privative de libertate
(1) Regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate cuprind
ansamblul de reguli care stau la baza executării acestor măsuri.
(2) Regimul de executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ
este comun tuturor persoanelor internate, individualizându-se din perspectiva
demersurilor recuperative destinate acestora, pentru a răspunde nevoilor de dezvoltare
fizică şi psihică.
(3) Regimurile de executare a măsurilor educative ale internării într-un centru de
detenţie sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele internate trecând
dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
ART. 145
Consiliul educativ
(1) În fiecare centru educativ se constituie un consiliu educativ, al cărui scop este
individualizarea regimului de executare a măsurii educative a internării într-un centru
educativ, prin stabilirea asistenţei educaţionale, psihologice şi sociale acordate fiecărei
persoane internate.
(2) Consiliul educativ este alcătuit din directorul centrului, care este şi preşedintele
consiliului, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială, educatorul
responsabil de caz, învăţătorul sau dirigintele, un psiholog, un asistent social şi şeful
serviciului supraveghere, evidenţă şi acordare drepturi persoane internate.
(3) La lucrările consiliului educativ pot participa, în calitate de invitaţi, în cazul
minorilor, un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent
potrivit legii în circumscripţia căruia se află centrul educativ şi un reprezentant al
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea consiliului
judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti pe teritoriul
căruia se află centrul educativ.
(4) Secretariatul consiliului educativ este asigurat de către o persoană din cadrul
serviciului educativ, alta decât educatorul responsabil de caz.
ART. 146
Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de
executare a măsurii educative a internării în centrul de detenţie
(1) În fiecare centru de detenţie se constituie o comisie pentru stabilirea,
individualizarea şi schimbarea regimului de executare a măsurii internării, alcătuită
din directorul centrului, care este şi preşedintele comisiei, directorul adjunct pentru
4
educaţie şi asistenţă psihosocială, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii,
medicul-şef, educatorul responsabil de caz, un psiholog şi un asistent social.
(2) La lucrările comisiei prevăzute la alin. (1) pot participa, în calitate de invitaţi, în
cazul minorilor, un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune
competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află centrul de detenţie şi un
reprezentant al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din
subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului
Bucureşti pe teritoriul căruia se află centrul de detenţie.
……………………….
TITLUL V. DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA MĂSURILOR

EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE
CAPITOLUL X
Liberarea persoanelor internate, înlocuirea măsurii internării în centrul de
detenţie sau în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice,
continuarea executării măsurii educative privative de libertate în penitenciar
ART. 179
Condiţiile şi procedura de înlocuire a măsurii internării în centrul de detenţie
sau în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice
(1) Înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, persoanelor internate li se poate înlocui
măsura internării în centrul de detenţie sau în centrul educativ cu măsura educativă a
asistării zilnice, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 124 alin. (4) şi, respectiv,
art. 125 alin. (4) din Codul penal.
(2) Consiliul educativ sau comisia prevăzută la art. 146, cu participarea
judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în calitate de preşedinte, şi a unui
consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în
circumscripţia căruia se află centrul, stabileşte dacă minorul a dovedit interes constant
pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese în vederea
reintegrării sociale, în prezenţa acestuia, şi formulează propunerea de înlocuire a
internării cu măsura educativă a asistării zilnice. La formularea propunerii se ţine
seama şi de perioadele de internare anterioare.
(3) La analiza situaţiei minorului, consiliul educativ sau comisia prevăzută la art.
146, în componenţa prevăzută la alin. (2), poate lua în considerare implicarea acestuia
în muncă.
(4) Propunerea formulată conform alin. (2), cuprinsă într-un proces-verbal motivat,
împreună cu documentele care atestă menţiunile consemnate în acesta, se înaintează
instanţei competente potrivit art. 516 alin. (2) şi art. 517 alin. (2) din Codul de
procedură penală.
(5) Dispoziţiile art. 97 alin. (4) - (8) şi alin. (10) - (13) se aplică în mod
corespunzător. Termenul pe care îl fixează consiliul educativ sau comisia prevăzută la
art. 146, în componenţa prevăzută la alin. (2), în cazul în care constată că persoana
internată nu îndeplineşte condiţiile pentru înlocuirea măsurii internării în centrul de
5
detenţie sau în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice, nu poate fi mai
mare de 4 luni.
ART. 180
Condiţiile şi procedura de acordare a liberării din centrul educativ sau de
detenţie
(1) După împlinirea vârstei de 18 ani, persoanele internate pot fi liberate dacă
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 124 alin. (4) şi, respectiv, art. 125 alin. (4) din
Codul penal.
(2) În prezenţa persoanei internate, consiliul educativ sau comisia prevăzută la art.
146, cu participarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în calitate de
preşedinte, şi a unui consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune
competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află centrul, stabileşte dacă aceasta
a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a
făcut progrese în vederea reintegrării sociale şi formulează propunerea de liberare din
centrul educativ sau de detenţie. La formularea propunerii se ţine seama şi de
perioadele de internare anterioare.
(3) La analiza situaţiei persoanei internate, consiliul educativ sau comisia prevăzută
la art. 146, în componenţa prevăzută la alin. (2), poate lua în considerare implicarea în
muncă.
(4) Propunerea formulată conform alin. (2), cuprinsă într-un proces-verbal motivat,
care cuprinde poziţia membrilor comisiei faţă de propunerea de liberare, împreună cu
documentele care atestă menţiunile consemnate în acesta, se înaintează instanţei
competente potrivit art. 516 alin. (2) şi art. 517 alin. (2) din Codul de procedură
penală.
(5) Dispoziţiile art. 97 alin. (4) - (8) şi (10) - (13) se aplică în mod corespunzător.
Termenul pe care îl fixează consiliul educativ sau comisia prevăzută la art. 146, în
componenţa prevăzută la alin. (2), în cazul în care constată că persoana internată nu
îndeplineşte condiţiile pentru liberarea din centrul educativ sau de detenţie, nu poate fi
mai mare de 6 luni.
ART. 181
Dispoziţii comune
(1) Înlocuirea măsurii internării în centrul educativ sau de detenţie cu măsura
educativă a asistării zilnice şi liberarea se dispun de către instanţa din circumscripţia
teritorială în care se află centrul, corespunzătoare în grad instanţei de executare, la
cererea persoanei internate sau la propunerea făcută potrivit art. 179 şi 180.
(2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea măsurii
internării în centrul educativ sau de detenţie cu măsura educativă a asistării zilnice sau
a liberării, prin hotărârea de respingere, fixează termenul după expirarea căruia
propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare decât cel
stabilit potrivit art. 179 alin. (5) şi art. 180 alin. (5).
(3) Hotărârea instanţei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa din circumscripţia
teritorială în care se află centrul, corespunzătoare în grad instanţei care a avut
competenţa să judece apelul hotărârii prin care s-a aplicat măsura educativă, în termen
de 3 zile de la comunicare. Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de
executare.
6
(4) O copie de pe hotărârea rămasă definitivă prin care s-a dispus înlocuirea măsurii
sau liberarea din centrul educativ sau de detenţie se comunică serviciului de
probaţiune şi organelor de poliţie competente.
ART. 182
Condiţiile şi procedura pentru continuarea executării măsurii educative
privative de libertate în penitenciar
(1) Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana
internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţează
negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane
internate, administraţia centrului poate cere instanţei stabilite, potrivit art. 181,
continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.
(2) Prin comportament care influenţează negativ sau împiedică procesul de
recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate se înţelege:
a) iniţierea de acţiuni care conduc la nefrecventarea sau refuzul său constant,
precum şi al altor persoane internate de a participa la cursuri de instruire şcolară şi
formare profesională, la programe de educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă
socială;
b) introducerea, deţinerea sau traficul de arme, materiale explozive, droguri,
substanţe toxice sau alte obiecte şi substanţe care pun în pericol siguranţa centrului, a
misiunilor sau a persoanelor;
c) nerespectarea interdicţiilor prevăzute la art. 82 lit. a) - c);
d) nerespectarea, în mod repetat, a interdicţiilor prevăzute la art. 82 lit. f) şi h).
(3) Consiliul educativ sau comisia prevăzută la art. 146, cu participarea
judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în calitate de preşedinte, şi a
asistentului social, din oficiu sau la sesizarea comisiei de disciplină, analizează situaţia
persoanei internate care a săvârşit una dintre faptele prevăzute la alin. (2), în prezenţa
acesteia, şi poate propune continuarea executării măsurii educative privative de
libertate în penitenciar.
(4) Propunerea motivată de continuare a executării măsurii educative privative de
libertate în penitenciar este cuprinsă într-un proces-verbal. Procesul-verbal, împreună
cu documentele care atestă menţiunile consemnate în acesta, se înaintează instanţei
competente potrivit art. 518 din Codul de procedură penală, după ce acesta a fost
comunicat persoanei internate.
(5) Dispoziţiile art. 97 alin. (12) şi (13) se aplică în mod corespunzător.
(6) Hotărârea instanţei este definitivă.

Manual Probațiune

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Probațiune

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LEGE Nr.

252 din 19 iulie 2013

ART. 1 - Scopul şi funcţiile sistemului de probaţiune

ART. 4 - Organizarea Direcţiei

ART. 12 - Organizarea structurilor teritoriale de probaţiune

ART. 141 - Competenţa serviciului sau biroului de probaţiune

ART. 142 - Categorii de minori supuşi evaluării

§1. Evaluarea inculpaţilor minori

ART. 143 - Competenţa biroului de evaluare presentenţială

§2. Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative neprivative

ART. 1419 - Biroul competent

§3. Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative privative de

ART. 1424 - Biroul competent şi situaţiile în care acesta realizează evaluarea

ART. 1428 - Categorii de persoane supuse evaluării

§1. Evaluarea inculpaţilor majori

ART. 1429 - Competenţa biroului de evaluare presentenţială

ART. 1437- Biroul competent

§3. Evaluarea persoanelor majore aflate în executarea unei pedepse privative

ART. 1441 - Procedura de evaluare a persoanei private de libertate

§1. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite

ART. 1442 - Verificarea competenţei şi luarea în evidenţă a persoanei

§2. Derularea activităţii de supraveghere şi control

ART. 1452 - Supravegherea respectării măsurilor

§1. Punerea în executare a măsurilor educative

ART. 1468 - Serviciul de probaţiune competent cu supravegherea măsurilor

ART. 14105 - Verificarea competenţei serviciului şi alocarea cazului

ART. 14119 - Condiţii pentru aplicarea avertismentelor

ART. 14121 - Gestionarea bazei de date constituite la nivel naţional

ART. 14122 - Gestionarea procesului de asistare

ART. 15 - Numărul de posturi la nivelul sistemului naţional de probaţiune

ART. 19 - Măsuri pentru asigurarea îndeplinirii de către Direcţie a atribuţiilor

2. Nu sunt incluse în textul actualizat modificările efectuate prin art. IV din

Art. 1 – Serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor

Art. 2 – În exercitarea atribuţiilor specifice, personalul serviciilor va respecta

Art. 3 - (1) Personalul serviciilor locale se compune din:

Art. 5 - Şeful asigură conducerea curentă a activităţii serviciului, scop în care:

Art. 6 - (1) Şeful serviciului se subordonează ierarhic directorului direcţiei de

Art. 7 - Consilierii desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:

Art. 8 – (1) În fiecare serviciu şi la nivelul direcţiei de specialitate există o

Art. 9 – (1) În fiecare serviciu şi la nivelul direcţiei de specialitate există o

Art. 15 – (1) Pentru evidenţa activităţii serviciului se întocmesc şi se păstrează:

Art. 17 - Cererile sau reclamaţiile personalului se adresează şefului ierarhic

Art. 18 – (1) Şeful serviciului şi directorul direcţiei de specialitate stabilesc

Art. 19 - Dispoziţiile prezentului regulament vor fi aduse la îndeplinire de Direcţia

Art. 20 – Şeful serviciului are obligaţia de a aduce la cunoştinţa consilierilor din

Art. 21 – Prezentul Regulament de ordine interioară al serviciilor de protecţie a

Art. 22 - Prezentul regulament de organizare şi funcţionare a serviciilor de

Art. 1 - În exercitarea atribuţiilor specifice, în raporturile cu persoanele aflate în evidenţa

Art. 2 – Prezentul Cod deontologic reglementează standarde de conduită profesională a

Art. 3 - Respectarea standardelor de conduită prescrise de Codul deontologic revine

Art. 4 - Prezentul Cod este aplicabil:

Art. 5 - În desfăşurarea oricărei activităţi, consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii trebuie

Art. 6 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii au îndatorirea să respecte drepturile şi

Art. 7 - Atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în societate, consilierii, şefii

EXERCITAREA ÎNDATORIRILOR PROFESIONALE ŞI DE SERVICIU

Art. 9 - Personalul din domeniul reintegrării sociale şi supravegherii este dator să

Art. 11 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii trebuie să impună ordine şi decenţă în

Art. 12 - Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi

Art. 13 – (1) Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii sunt obligaţi să folosească

Art. 14 – (1) Consilierii, şefii serviciilor şi inspectorii au îndatorirea de a se preocupa în

DEMNITATEA SI ONOAREA PROFESIEI

Art. 17 – (1) Atât în exercitarea atribuţiilor profesionale cât şi în afara acestora,

Art. 18 – (1) Consilierilor, şefilor serviciilor şi inspectorilor nu le este îngăduit să