FACTORI CARE BLOCHEAZA GÂNDIREA CRITICĂ ȘI ACTIVISMUL

ELEVILOR ÎN ȘCOALĂ

Prof. înv. primar Gronea Ileana

Școala Gimnazială ”Dumitru Popovici” Șerbănești

O cale de stimulare şi antrenare a gândirii critice a elevilor o constituie înainte de toate

identificarea blocajelor, a barierelor, a factorilor inhibatori ai acesteia. Există numeroşi

factori care ţin de elev, cum ar fi : zestrea sa nativă, mediul stimulativ sau nestimulativ din

care provine, particularităţile de personalitate, de voinţă şi caracter, puterea de angajare în

sarcină, atitudinea faţă de muncă, faţă de învăţare. Obstacolele creaţiei pot fi de ordin

intelectual, moral, fizic, psihic sau social.

Recordul în privinţa unor practici contraindicate pentru dezvoltarea creativităţii

elevului în învăţare îl deţine mediul şcolar. Practicile inhibitoare ţin mai ales de cadrul

didactic, de concepţia sa asupra actului didactic, de pregătirea sa psihopedagogică, de

personalitatea, comportamentul şi atitudinile sale. Unele din aceste practici inhibitoare sunt:

- Lipsa de flexibilitate şi de toleranţă faţă de răspunsurile personale ale elevilor, într-o altă

formă decât cea predată, considerându-se că elevul nu a învăţat lecţia;

- Transmiterea, în permanenţă, a cunoştinţelor gata construite, asociată cu o formă expozitivă

sau impozitivă,

- Limitarea libertăţii de gândire laterală a elevilor şi înăbuşirea tendinţei de a imagina

alternative fantastice;

- Descurajarea ideilor proprii ale elevului şi a nonconformismului;

- Îngrădirea dorinţei de a efectua desene nesupuse canoanelor;

- Hipercriticismul şi sarcasmul cadrului didactic;

- Preţuirea memoriei brute şi a reproducerii contextuale;

- Directivismul, dogmatismul şi rigiditatea stilului de predare;

- Uniformizarea şi lipsa tratării diferenţiate;

- Lipsa de entuziasm şi comoditatea profesorului, implicarea activă a elevului în sarcină

solicitând şi din partea profesorului efort de participare şi de cooperare;

- Interese reduse din partea educatorului în a stimula creativitatea elevilor pentru a evita

abaterea de la proiectul de lecţie prestabilit;

- Evitarea folosirii metodelor interactive de stimulare a creativităţii pentru a nu crea

„dezordine” în clasă;

- Instaurarea în clasă a unei atmosfere tensionate, stresante, mai ales atunci când se face

recapitularea sau verificarea cunoştinţelor.

Aceste practici inhibitoare ţin mai ales de cadrul didactic, de concepţia sa asupra actului

didactic, de pregătirea sa psihopedagogică, de personalitatea, comportamentul şi atitudinile

sale. Tot ca o manifestare a conformismului poate fi considerată rigiditatea metodologică.

Înarmat cu acelaşi repertoriu de strategii didactice, cadrele didactice solicită din partea

elevului aplicarea aceloraşi algoritmi de învăţare, încorsetaţi de programă atotcuprinzătoare şi

de un timp mereu insuficient pentru cât ar dori profesorul să facă.

Conformismul, ca presiune din exterior, de supunere la norme, şi din interior, ca tendinţă

de acceptare a acestora, este o explicaţie a ceea ce nu ar trebui să se facă pentru a dezvolta

creativitatea. Un alt factor care blochează manifestările creative ale elevilor este ridiculizarea

ideilor elevilor.

Critica prematură este contraindicată, mai ale că din greşeli se poate învăţa. Observaţiile

critice, restrictive şi distructive din partea profesorului conduc la autocenzurarea exagerată

până la reprimarea ideilor chiar înainte ca acestea să prindă contur. Stilul autoritar al cadrului

didactic impune soluţionarea problemelor cu răspunsuri fixe şi predeterminate, în defavoarea

complexităţii şi flexibilităţii creaţiei. Treptat, elevul se inhibă, fiindu-i teamă să încerce ceva

nou pentru a nu greşi. Astfel, curajul îl va părăsi, gustul riscului se stinge şi odată cu acestea şi

curiozitatea şi dorinţa de a fi inovativ.

Un alt factor care inhibă creativitatea poate fi sistemul de evaluare, prin modul cum, cât
şi când este realizată. Pentru a institui un moment de relaxare şi de liberă exprimare, cadrul

didactic ar trebui să lase loc în activitatea desfăşurată cu elevii de perioade de neevaluare.

Aceste momente ar trebui să fie cât mai dese, dacă ţinem cont de noile orientări

postmoderniste în evaluarea şcolară.

Conform acestora, se vorbeşte tot mai mult de evaluarea dialogată, accentuându-se

funcţiile ameliorativă şi reglatorie a acesteia, şi mai puţin pe cele de control, sancţionare şi

ierarhizare.