MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

Implicațiile conceptuale ale absurdului din perspectiva noțiunilor de estetic,

etic și divin

Argument
Capitolul 1. Considerații generale asupra absurdului
Definirea absurdului în calitate de categorie prin care este anulat raționalul și intrăm
în contact cu transcedentalul. Incompatibilitatea cu realul/autenticitatea (realul = o dimensiune
unitară din punctul de vedere al rațiunii comune).
Care este negația realității? – jocul posibilății infinite și accidentalitatea. Jocul cu
determinațiile este un principiu de realizare a absurdului pe care l-a explicat Constantin
Noica în cartea sa ,,Sase maladii ale spiritului contemporan". Absurdul este identic cu
Ahoretia (maladia non-actului, expusă tot de Noica) - Ahoretia este maladia ce trimite pe om
în nisipul pustiurilor, sau pe tineri sub poduri, adică în «nicăieri». Acatholia si atodetia puteau
încă face pe om să se zbuciume și afirme; catholita, todetită și horetita, la rîndul lor puteau
duce, cu accesele lor sau alteori cu sindromul lor de calmă desfășurare a bolii, la mari
înfăptuiri omenești. Ahoretia însă este pînă la urmă maladia non-actului.
Timpul absurd la Franz Kafka – o circularitate temporală sau o încercare lipsită de
sens și finalitate. Imaginea coșmarului sau a mlaștinii kafkiene. Conceptul de libertate
absurdă al lui Camus.

Capitolul 2. Despre estetic și etic

 Estetica și etica privite nu în puritatea lor, ca simple concepte formale, lipsite

de conținut, ci ca perspective plenare asupra lumii. Viziunea lui Kierkegaard
asupra eticii (= simpla universalitate), împreună cu conștiința formală a
lui ,,trebuie să..". Etica este sinonimă cu datoria și raționalul, dar nu se ajunge
pe calea aceasta la Adevăr/Absolut/Soluție.
 Schiller cu studiul său Scrieri estetice. El afirmă posibilitatea unei depășiri
estetice a datoriei, realizată printr-o conștiință suprasensibilă - rezultatul este
MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

nobilul. Suprasensibilul este spațiul unde rațiunea conlucrează cu sensibilul

(aici sensibilul suferă o mutație calitativă, trece într-un plan superior, întrucât
rațiunea acționează asupra materialului estetic cu scopul de a-i suprima
caracterul finit, plasându-l dincolo de simțuri, de subiectivitatea vulgară). În
sfera suprasensibilului intră nobilul, sublimul și Absolutul. Etica este un
criteriu pentru stabilirea unei legi; ea nu este plenară conținutistic, are o
valoare formală. Hegel: Etica = universalul formal, lipsit de conținut. (idee
preluată mai târziu de Kierkegaard)
 Estetica= imaginea pură, nemijlocirea, apel la joc, individual care se adună în
individual. Distincția sublim practic/sublim teoretic.
 Dacă obiectul eticii este datoria, obiectul esteticii în schimb este pasiunea -
Emil Cioran cu studiul Pe culmile disperării, pentru pasiunea/estetica
absurdului. Cioran găsește originea absurdului în omul care a pierdut totul. Ce
înseamnă a pierde totul? Absurdul se naște în indivudalul care nu s-a articulat
ca personalitate ancorată în contingență, în real. = Perspectiva estetică asupra
absurdului. Cu cât omul trăiește mai aproape cu moartea, cu atât mai articulată va fi
conștiința sa estetică și cu atât mai intens va simți forța vieții în întreaga ei carnalitate,
reflectându-se într-o pasiune a nebuniei și iraționalului, dar care închide în ea o
substanță sacră. De altfel, viața este sacră. Nu degeaba în trecut era interzisă
consumarea sângelui animal. Sângele simbolizează viața, iar cum aceasta e sacră,
sângele capătă și el același statut. Viața și moartea sunt interconectate, conform
expresiei frumoase a lui Cioran: ,,A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de
bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu
atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii."1
 Werther ca imagine a esteticii pure. Optica lui Hegel asupra personajului –
boala esteticii. Iubirea romantică ca mișcare finită și accidentalitate.
 Schiller și imaginea sugestivă pe care o conturează în jurul esteticii și a eticii-
Omul realist vs. Omul idealist / Etica vs. Estetica. Separate, ele nu conduc spre
Adevăr.

1
Cioran, Emil; Pe culmile disperării; pp. 6
MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

Capitolul 3. Absurdul kierkegaardian (ascensional) și absurdul bidimensional (plat)

Argumente pentru justificarea tipologizării absurdului. Mișcare verticală vs. mișcare
orizontală. Cum se manifestă categoriile de estetic, etic și divin, în peisajul filosofiei absurde?
Absurdul esteticii rezidă în iluzia pe care o generează aceasta cu privire la eternitate, făcându-ne să
credem că interioritatea noastră este una plenară, când de fapt este complet vidată, goală. Don Juan,
prin estetică, este o adevărată individualitate, însă îi lipsește generalitatea legii și crede că-și
poate face din propria viață o lege. Estetica devine absurdă în final, când Don Juan se
întâlnește cu statuia Comandorului, căci absurdul este iraționalul care intră în contact cu
transcendența. Etica absurdului este o revoltă, o libertate absurdă, negativă, așa cum a definit-
o Albert Camus. Absurdul kierkegaardian cuprinde determinații religioase, gândește în
limitele categoriei de divin. Divinul și Absolutul sunt principalele concepte care trăiesc în filosofia
lui Soren Kierkegaard.

3.1 Gândirea dualistă si paradoxul

Împăcarea conceptului de Absolut cu mijlocirea = ea este identitatea cu sine în
mișcare/devenirea însăși. Absolutul este un rezultat, conținutul lui nu mai este gol, nu mai
întrunește o trăsătură pur formală. Dualismul hegelian rezidă în binomul formă-conținut, o
relație de interdependență, unde ambele conlucrează. Relația dintre subiectul absolut/
conceptul absolut și diferența interioară= Prin urmare pura mișcare a identității cu sine, faptul de a
deveni identic cu sine pentru a atinge culmile Absolutului și pentru a-ți curge prin vine ,,sângele
universal", este poziționată într-un raport de sinonimie cu diferența interioară, cu alteritatea sau
scindarea altfel spus, unde diferența nu este de fapt o diferență, ci ființa ei acționează și se suprimă în
virtutea simplității unității. Diferența interioară este conținutul absolut, este esența originară.
Cel de-al treilea stadiu hegelian al conștiinței individuale: ființa-pentru-sine (în același
timp și omul absurd al lui Kierkegaard) - Această a treia relaţie, în care unul dintre extremi
este această realitate adevărată, este raportarea acesteia, ca fiind nimicnicie, la esenţa
imuabilă; şi avem încă de considerat mişcarea acestei raportări. În ce priveşte mai întâi
raportul opus al conştiinţei, raport în care realitatea ei este nemijlocit pentru ea nimicnicie,
fapta sa reală va fi o acţiune a neantului, satisfacţia sa – un sentiment al nefericirii sale.
MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

Capitolul 4. Existenta absurda traita cu frica si cutremurare

 Studierea textului Frică și cutremurare, acolo unde regăsim credința în virtutea
absurdului, așa cum o explică Soren Kierkegaard. Imaginea lui Avraam ca
figură a cavalerului credinței, ca situare în raport absolut cu Absolutul și
transcenderea raționalului, depășirea lui. Mișcarea dublă pe care o săvârșește
Avraam prin actul său în care este dispus să-l sacrifice pe Isaac: o face pentru
Dumnezeu (sacrificiu) și pentru el însuși (egoism) în același timp = din
dualismul mișcării lui Avraam rezultă paradoxul kierkegaardian, neputința de a
judeca actul său prin registrul raționalului, dat fiind că Avraam este
individualitatea care nu se lasă mijlocită în Universal; se plasează dincolo de
Universal/Etic într-un raport absolut cu Absolutul. - ,,După acestea, Dumnezeu a
încercat pe Avraam şi i-a zis [...]: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l
iubeşti, şi du-te în pămîntul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l
voi arăta Eu!»"2 [Facerea 22:1-2].
 Paradoxul kierkegaardian îl aflăm la intersecția dintre eternitate și efemeritate,
dintre individual și divin. Cine are curajul de a se lăsa ispitit astfel trebuie să
știe că va trece prin lupta împotriva cărnii și a sângelui. Individualul trebuie să
se comporte ca individual până la capăt, adică toată tensiunea pe care o
generează ciocnirea dintre eternitate și vremelnicie, toată încordarea care se
adună în sufletul său, trebuie simțită estetic, pasional, în toată plenitudinea
subiectivității sale până la cutremurare. Absurdul kierkegaardian se
caracterizează prin faptul că individualul nu poate fi supus medierii în virtutea
universalului (a eticului), dat fiind că el se situează mai presus de acesta ca
individual sau, cum spune Kierkegaard, se află într-un raport absolut cu
Absolutul.
 Dialectica kierkegaardiană: Din acea zi, Avraam a început să îmbătrânească și
n-a mai putut uita că Dumnezeu i-a cerut lui aceasta. Isaac a continuat să
înflorească așa ca până atunci, dar ochii lui Avraam s-au întunecat tot mai
mult, și din acel moment ei nu mai cunoscură încântarea
 Analiza conceptului de repetiție kierkegaardiană ca o trecere a omului printr-o
criză acută pentru a ajunge la ființa-pentru-sine (Hegel), la armonia absolută.
Repetiția este moartea care dă naștere, bătrâna însărcinată. Compatibilitatea
repetiției kierkegaardiene cu ,,hiatul extratemporal" (Bahtin). Prin nimicnicie și
2
Kierkegaard, Soren; Frică și cutremurare; pp. 7
MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

durere se împacă omul cu Dumnezeu. Fericirea se află în durere. Credința =

individualul care se află ca individual deasupra universalului. Mitul lui Avraam
înmănunchează divinul cu estetica și exclude eticul.

Capitolul 5. TEMNIȚA ABSURDULUI

Această tipologie nu cunoaște plenitudinea conceptului de divin (Divinul ca Soluție).

Etica este prezentă doar prin forța faptei, a voinței (libertatea absurdă teoretizată de Camus).
Estetica este prezentă prin jocul cu determinațiile și plasarea ființei într-un spațiu al morții.
Absurdul bidimensional este o moarte continuă; omului îi este imposibil să se elibereze din
spațiul neființei, al esteticii (ea este compatibilă și cu forma, are funcția de a abstractiza).
Încearcă să iasă din determinația esteticii, dar se rătăcește în labirintul ei. Prin suspendarea
celui de-al doilea termen din dihotomia moarte-renaștere, ne întâlnim cu absurdul
bidimensional.
Eugene Ionesco privește de pildă conceptul de eu și propria individualitate în relație directă cu
relativitatea pură și neagă conceptul de Absolut: ,,Sinele acesta care este, este el absolut, e relativ?
Acest eu ( care gandește desigur ), eul acesta ... nu-l pot defini. Această gândire a mea e poate o
gândire determinată de alții. Putem fi oare, fiecare dintre noi, schimbați unul cu altul, sau suntem de
neînlocuit ?"

5.1 Kafka și Kierkegaard. Mecanisme absurde kafkiene

Kafka și Kierkegaard se opun diametral prin viziunea asupra existenței. Conceptul de

angoasă este privit în sine ca mod de existență la Kafka, pe când la Kierkegaard el înlesnește
renașterea, are o latură pozitivă. Analiza romanului Castelul și a nuvelei Metamorfoza.
Viziunea lui Ionesco asupra operei kafkiene - labirintul ca supratemă a operei lui Franz Kafka.
Estetica vrea doar să se joace și întemnițează individualul în propria lume (jocul cu
determinațiile reprezintă princpiul artistic de desfășurare a esteticii), în timp ce etica cere o soluție,
cere acțiune reală, dar sfârșește într-o revoltă camusiană absurdă, lipsită de succes. La Franz Kafka ele
niciodată nu se vor împăca. Decalajul dintre estetică și etică construiește universul absurd kafkian
(bidimensional).
MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

Concluzii

Bibliografie:

1. BAHTIN, MIHAIL, Probleme de literatură și estetică, Univers, 1982.

2. CAMUS, ALBERT, Mitul lui Sisif, Polirom, 2020.
3. CAMUS, ALBERT, Ciuma, Polirom, 2020.
4. CIORAN, EMIL, Pe culmile disperării, Humanitas, 2017.
5. ENESCU, RADU, Franz Kafka, Editura pentru literatură universală, 1968.
6. GOETHE, JOHANN W., Suferințele tânărului Werther, Polirom, 2015.
7. HEGEL, FRIEDRICH, Fenomenologia spiritului, Univers Enciclopedic, 2010.
8. HEGEL, FRIEDRICH, Prelegeri de estetică, Editura Academiei, 1966.
9. HEGEL, FRIEDRICH, Spiritul creștinismului, Paideia, 2016.
10. IONESCO, EUGENE, Note și contranote, Humanitas, 2011.
11. KAFKA, FRANZ, Castelul. Editura RAO, 2007.
12. KAFKA, FRANZ, Metamorfoza și alte povestiri, Editura Polirom, 2012.
13. KAFKA, FRANZ, Procesul, Polirom, 2012.
14. NABOKOV, VLADIMIR, Cursuri de literatură,, THALIA, 2004.
15. NOICA, CONSTANTIN, Șase maladi ale spiritului contemporan, Humanitas 2012.
16. SCHILLER, FRIEDRICH, Scrieri estetice. Editura Univers, 1981.
17. SOREN, KIERKEGAARD, Faptele iubirii (Las obras del amor), Hermeneia, 2006.
18. SOREN, KIERKEGAARD, Frică și cutremurare. Editura Antaios, 2001.
19. SOREN, KIERKEGAARD, Scrisoare către un prieten, Editura Mașina de scris & Universal
Dalsi, 1997.
20. SOREN, KIERKEGAARD, Sau-sau