Tema 1 : Politici educaționale

Politica educaţională este, în primă accepţie, expresia judecăţilor

de valoare care fundamentează educaţia, dându-i orientările majore,
prioritare, la un moment dat. Sub acest aspect, ea se contopeşte cu
filosofia educaţiei. Prin a doua accepţie, aceea de punere în practică,
înţelegem prin politică educaţională modul de traducere în fapte a
opţiunilor fundamentale: adoptarea unui curriculum determinant şi
luarea unor măsuri sociale, economice, administrative, privind
realizarea acestui curriculum. Orice politică, inclusiv politica
educaţională a unui stat, se sprijină pe cadrele care o duc la
îndeplinire.

Este de aşteptat ca politica educatională să primească de la educaţie:

(1) adecvarea conţinuturilor şi organizării sistemului de Invăţământ În
cadrul unei societăţi bazate pe economia de piaţă, domnia legii şi
existenţa libertăţilor individuale;
(2) soluţionarea, cât mai repede posibil, a problemelor provocate de
lenta moderniyare a ţării, prin intermediul profesiunilor asigurate prin de
sistemul de Învăţământ, cercetarea ştiinţifică şi politicile educaţionale;
(3) transformarea şcolilor, liceelor şi universităţilor în surse de inovare
morală, cognitivă şi tehnologică pentru întreaga societate;
(4) asigurarea compatibilităţii rezultatelor, operaţiunilor şi organizării
şcolii cu standardele europene.
Politica educatională este necesară deoarece sistemul de
Învăţământ actual nu mai corespunde tipului nou de societate care se
dezvoltă în România, bazat pe economia de piaţă şi procesele
democratice participative. Sistemul actual pune adesea un accent prea
mare pe informaţie, în locul înţelegerii, pe memorizare în locul gândirii
creatoare, pe separare în locul integrării disciplinelor, pe alternative de
învăţare colectiviste şi nu individualiste, pe actul decizional centralizat
şi nu instituţionalizat sau individualizat, pe pregătirea generală mai
degrabă decât pe cea specifică, de o calitate internaţională, şi pe un
sistem bazat pe o concurenţă necorespunzătoare (în privinţa poziţiilor şi
ofertelor de muncă) şi nu pe parteneriat. Chiar dacă se poate cădea de
acord asupra slăbiciunilor sistemului de învăţământ anterior, este foarte
greu de realizat un acord în privinţa drumului ce trebuie urmat în viitor.
Lucrul acesta devine şi mai greu într-un mediu caracterizat de lipsa
resurselor financiare şi umane.
Pentru a face faţă acestor constrângeri, MEN a început un proces
de reformă ce va fi implementat fără întârziere, o reformă
atotcuprinzătoare bazată pe expertiză şi nu pe experimentare şi testare
repetată, care va aduce o schimbare reală şi nu numai un compromis
politic, noi metode de participare la luarea deciziilor şi de dezbatere
publică a problemelor, o implementare sistematică şi consecventă a
deciziilor, trăgând în acelaşi timp învăţămintele privind tranziţia de la o
societate industrială la una bazată pe cunoaştere, în scopul promovării
cunoaşterii şi performanţelor economice pe baza unor criterii globale.
Politica educatională completă ce se urmăreşte în România are în
vedere şase componente:
− Elaborarea unui curriculum naţional.
− Schimbarea caracterului sistemului de învăţământ, funcţiile
centrale ale învăţământului superior devenind rezolvarea problemelor,
inovarea şi cercetarea ştiinţifică.
− Deschiderea instituţională în privinţa curiculumului,
calificărilor, consultării, expertizei şi cercetării, toate bazându-se pe
nevoile societăţii.
− Dezvoltarea infrastructurii necesare şi conectarea instituţiilor
la sistemul naţional şi cel internaţional de comunicaţii.
− Modificarea managementului şcolar şi academic prin
descentralizare, o mai mare autonomie instituţională a instituţiilor şi
finanţare globală (prin acordarea unei mai mari libertăţi în luarea
deciziilor de cheltuire a banilor).
−Înfiinţarea unor unităţi integrate curriculare de cercetare şi prin
cooperare internaţională, pe baza criteriilor de performanţă şi
compatibilitate operaţională.
Scopurile reformei sunt la fel de cuprinzătoare şi includ:
− Reducerea substanţială a analfabetismului şcolar şi funcţional,
punerea accentului pe programele profesionale/vocaţionale şi o mai
mare relevanţă socială a activităţii instituţiilor din sistemul de
Învăţământ la toate nivelurile.
 − Creşterea numărului de elevi de liceu şi de studenţi.
− Introducerea În sistemul de Învăţământ a noi forme de
educaţie netradiţionale (la distanţă şi educaţia alternativă) ca o
completare a sistemului tradiţional.
− Reglementarea structurii sistemulului educaţional şi creşterea
competitivităţii sale pe plan internaţional.
− Schimbarea caracterului sistemului În favoarea dezvoltării
aptitudinilor de rezolvare a problemelor.
−Încurajarea unei abordări individuale a studiului În care elevii
Îşi aleg singuri o combinaţie de discipline pentru studiu.
− Promovarea autonomiei instituţionale În sistemul de
Învăţământ inclusiv prin stabilirea unor arii curriculare locale şi
delegarea luării deciziilor legate de personal la nivelul comunităţii.
−Îmbunătăţirea finanţării şcolilor şi universităţilor prin
Încurajarea unui control tot mai mare al fondurilor extrabugetare şi a
sprijinului local.
− înfiinţarea unui sistem modern de evaluare şi implementarea
unui sistem de evaluare instituţională.
− Stimularea cercetării ştiinţifice În Învăţământul superior.
− Folosirea tehnologiilor comunicării pentru accesul la surse de
informare internaţionale.
− Asigurarea promovării academice numai pe merite
profesionale.
− Creşterea efectului educaţiei asupra nivelului de trai al
populaţiei. Este evident că aceste scopuri pot fi realizate doar dacă se
produce o transformare a cadrelor didactice şi administrative din
sistemul naţional de Învăţăm‚nt.
Perfecţionarea profesorilor va include Înfiinţarea unor centre
regionale de perfecţionare a profesorilor şi a unui Serviciu Naţional de
Formare Continuă a Profesorilor. Œn privinţa conţinutului
perfecţionării, se va pune accentul pe perfecţionarea pedagogică,
metodologică şi ştiinţifică.
Perfecţionarea administrativă, beneficiind de asistenţă
internaţională, va pune accentul pe noile atitudini şi procese În vederea
promovării unei descentralizări şi democratizări adecvate (la nivelul
instituţiilor, comunităţilor, părinţilor şi elevilor) a proceselor
decizionale. O componentă majoră a reformei o constituie continuarea şi
dezvoltarea programelor care se adresează minorităţilor sociale şi etnice.
Identitatea culturală şi lingvistică va fi protejată de sistemul de
învăţământ. Tot mai mulţi membri ai minorităţilor etnice vor fi
încurajaţi să-şi continue studiile în învăţământul superior, În paralel cu
promovarea folosirii limbilor minorităţilor în şcoli (ca prima sau a doua
limbă). O atenţie deosebită va fi acordată existenţei manualelor în
limbile minorităţilor, dar respectând noul curriculum din România.

Pe scurt, politica educatională este cuprinzătoare; ea implică

curriculumul, profesorii, manualele, strategia privind admiterea,
finanţarea, personalul şi aproape toate celelalte aspecte ale sistemului de
Învăţământ. Politica educatională este ambiţioasă, dar şi provocatoare,
recunosc‚ndu-se faptul că România are nevoie de o astfel de reformă
pentru a putea face faţă provocărilor tranziţiei la economia de piaţă şi la
o societate democratică