Testament

De Tudor Arghezi

Tema și viziunea despre lume

MODERNISMUL este un curent literar și

artistic manifestat în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, care se definește în opoziție cu valorile de tip
tradițional, promovând noul și inovația formelor. În
poezie se consideră că anul de naștere al liricii moderne
este 1857, când Charles Baudelaire publică volumul
„Florile Răului.”
Tudor Arghezi este unul dintre cei mai prolifici
și originali poeți români din toate timpurile și face
parte, alături de Mihai Eminescu și Nichita Stănescu,
din seria poeților care au transformat hotărâtor
evoluția limbajului poetic românesc. El inovează
logosul creator, realizând schimbări neașteptate la
nivelul metamorfozelor limbajului poetic.
Poezia Testament este așezată în fruntea
volumului de versuri Cuvinte potrivite, publicat în anul
1927. Aspectele moderniste ale poeziei sunt susținute
de promovarea esteticii urâtului, limbajul șocant,
fantezia metaforică și inovațiile prozodice. Totodată,
este o artă poetică, deoarece autorul își manifestă un
crez artistic despre menirea poetului și a poeziei.
O trăsătură a modernismului prezentă în text
este adeziunea poetului la estetica urâtului.
Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare:
„Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”. Poezia e catharsis, purificare a experienței
derizorii prin cuvânt.
O altă trăsătură a modernismului este
limbajul ca „esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este
redată în forme surprinzătoare și fascinante. Asocieri
lexicale precum: „seară răzvrătită”, „cuvinte potrivite”,
„dumnezeu de piatră”, „rodul durerii de vecii” au forța
adevărului enunțat frust și aproape familiar.
Tema centrală a textului este poezia ca
moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, arată
concepția autorului cu privire la literatură, precum și la
relația sa cu antecesorii și cu generațiile viitoare. Tema
centrală este dublată de tema ipostazei creatorului, ca
meșteșugar al cuvintelor care dă naștere unei creații
poetice unice.
O primă imagine poetică care reflectă tema
moștenirii spirituale este surprinsă în cadrul primei
strofe. Incipitul poeziei este conceput ca o adresare
directă a eului liric către fiul său spiritual: „Nu-ți voi
lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat
pe o carte”. Prima strofă evidențiază drumul greu al
cunoașterii și al experienței înaintașilor: „De la
străbunii mei până la tine/ Prin râpi și gropi adânci.”
Metafora „seară răzvrătită” face trimitere la trecutul
zbuciumat al strămoșilor. Cartea este o „treaptă” în
desăvârșirea cunoașterii, poezia fiind un „bun
spiritual”.
O a doua imagine poetică care reflectă tema
ipostazei creatorului este cea care definește poezia în
ultima strofă: „Slova de foc și slova făurită/
Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald
îmbrățișat în clește”. Pornind de la actul modelării
metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației
într-o imagine inedită și sugestivă. Inspirația și
meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul
incandescent: „slova de foc”, nu poate lua forma dorită
fără „îmbrățișarea cleștelui”: efortul intens și migălos
de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și
sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui talentul,
inspirația. Procesul este o sărbătoare miraculoasă a
creației.
 Relevante pentru tema și viziunea despre lume
a poetului sunt și elementele de structură și
compoziție.
Titlul este surprinzător, caracteristic poeziei
moderne, sugerând ideea creației văzută ca moștenire
spirituală, ca bun transmis din generație în generație.
Poate fi interpretat în sens denotativ: document
juridic, unilateral prin care o persoană își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte și în
sens conotativ surprinde relația spirituală dintre
generații, ideea moștenirii spirituale, a creației poetice
pe care autorul o lasă fiului spiritual, capabil să ducă
mai departe munca înaintașilor și să îmbogățească
zestrea spirituală.
Figurile semantice inedite caracterizează stilul
poeziei argheziene. Epitetele sunt surprinzătoare, în
asocieri oximoronice: „Veninul strâns l-am preschimbat
în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Comparațiile și metaforele creează imagini în contururi
dure, alături de culori luminoase: „E-ndreptățirea
ramurei obscure/ Ieșită la lumină din pădure”. Limbajul
este înnoit prin exploatarea la maximum a conotației,
poetul folosind resurse lingvistice până atunci
inaccesibile.
 Poezia „Testament” este un veritabil manifest
literar, exprimând viziunea argheziană asupra
originilor creației, relației autor-cititor și a cuvântului
poetic sau nepoetic ca material estetic. Toate acestea
susțin caracterul de artă poetică modernă al textului,
Arghezi rămânând în istoria literaturii române drept un
„poet-orchestră”, prin „capacitatea lui de a folosi
toate coardele instrumentului poetic într-o literatură
de poeți în general monocorzi” (N. Manolescu).