Eseu Testament

INTRODUCERE
Modernismul este un curent literar apărut în sec al XX-lea, care implică ideea de negare a tradiției. Privit în
opoziție cu tradiționalismul, care respectă cu strictețe regulile impuse de tradiție, modernismul promovează
nonconformismul, dinamismul, inovația. În literatura română din perioada interbelică, cele două curente literare
coexistă. Modernismul, constituit în jurul revistei „Sburátorul”, este susținut de criticul literar Eugen Lovinescu
și presupune în literatura română efortul de sincronizare cu modelele europene. Poeții modernişti pledează
pentru o lirică ce este caracterizată prin cultul formei, rafinamentul limbajului şi al construcției textului. Înnoirea
limbajului și intelectualizarea emoției accentuează primatul ambiguității, polisemia, obscuritatea. Astfel, poezia
nu mai este meditație asupra lumii, ci meditație asupra limbajului şi a ei înseși, explicându-se astfel preferința
moderniştilor pentru artele poetice.
O caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creaţiei lor, de a-şi sintetiza
concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis de o artă poetică („Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga sau „Joc secund" de lon Barbu).
Poezia „Testament" deschide volumul de debut al lui Arghezi, „Cuvinte potrivite" (1927) și este o artă poetică,
deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul
artistului în societate. Dacă titlul volumului „Cuvinte potrivite" este o metaforă inedită ce desemnează poezia în
ipostaza de meşteşug, titlul poeziei „Testament" este o metaforă care indică responsabilitatea poetului față de
urmaşii cititori și față de actul creator.
Revendicat deopotrivă de clasici și de moderni, Tudor Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic, prin
încălcarea convențiilor și a regulilor.

ÎNCADRAREA ÎN CURENTUL LITERAR

Particularitățile modernismului identificate în poezia Testament" sunt estetica urâtului, limbajul șocant cu
neașteptate asocieri lexicale și semantice (termeni argotici, religioşi, arhaisme, neologisme, expresii populare),
fantezia metaforică, înnoirile prozodice. Arghezi consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos
sau urât, grotesc sau sublim, poate constitui material poetic. Imaginarul poetic este pus în relație cu o
concepție nouă, modernă, privind poezia, resursele ei şi misiunea poetului. Asocierile semantice
surprinzătoare se regăsesc în comparații inedite („Împărăchiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în
cleşte"), epitetul rar („Dumnezeu de piatră", „durerea surdă şi amară"), oximoronul (,,Veninul strâns l-am
preschimbat în miere").
Totodată, poezia este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o problematică specifică liricii
moderne transformarea socialului în estetic, raportul dintre inspirație și tehnica poetică, estetica urâtului. Astfel,
poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului: „ Și frământate mii
de săptămâni/ Făcui din ele muguri și coroane”. Creația artistică este atât produsul inspirației divine, sugerate
de metafora „slova de foc”, cât şi al tehnicii poetice, redate prin metafora „slova făurită". Rolul poeziei este
acela de transfigurare a oricăror aspecte ale realității, prin cuvânt și imagine artistică: „Din bube, mucegaiuri şi
noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi".
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME + 2 scene reprezentative
Tema poeziei „Testament" o reprezintă creația literară, textul fiind o artă poetică modernă . Viziunea despre
lume este una inedită, în care se percepe creația sub două ipostaze: cea de meşteşug, punându-se accentul
pe efortul creator al poetului, care devine un meşteşugar, ce transformă urâtul în frumos, și ca moștenire,
creație transmisă urmaşilor (fii spirituali ai poetului) ca dovadă și ca mijloc de cunoaştere. Textul abordează
teme recurente în lirica argheziană: poezia și poetul, cartea, testamentul, metamorfoza materiei în spirit şi a
urâtului în frumos.
O imagine poetică relevantă pentru temă o reprezintă strofa a II-a, unde "cartea", creația elaborată cu trudă de
poet, este numită „hrisovul vostru cel dintâi", cartea de căpătâi a urmaşilor. Cartea capătă o semnificație sacră,
divină, devenind asemănătoare Bibliei, dar are şi o valoare socială, deoarece prezintă suferințele strămoşilor,
înnobilându-le, fiind o mărturie pentru întreaga lor existenţă:„ Al robilor cu săricile, pline/ De osemintele
vărsate-n mine". „Cartea" este definită ca „hrisov", act cu care se vor legitima generațiile viitoare. Poetul are
orgoliul de a fi scris prima carte a unui neam. Datoria față de urmaşi este la fel de importantă ca și cea faţă de
strămoşi: urmaşii îi sunt „stăpâni poetului”. Aceștia, la rândul lor, trebuie să ducă mai departe „ramura obscură"
a neamului pe care poetul, cel dintâi, l-a scos din penumbra istoriei la lumina vieții spirituale.
O altă imagine reprezentativă este curpinsă in strofa a III-a, unde poetul apare în ipostaza de exponent al unui
neam cu adânci rădăcini în istorie. Acesta a parcurs, treaptă cu treaptă, o istorie zbuciumată, aşa cum
sugerează metaforele de factură modernistă „seara răzvrătită" şi „râpi şi gropi adânci". Se remarcă forța
expresivă a termenilor populari şi arhaici: „pe brânci", „rob", „hrisov", „sarică". Poetul are o dublă
responsabilitate/misiune, aceea de a exprima în operele lui suferințele neamului său de robi( „Rodul durerii de
vecii întregi") și pe aceea de a transmite generațiilor viitoare, al căror reprezentant este „fiul", zestrea spirituală,
adică propria creație. Cartea este definită succesiv „treaptă” și „hrisov". Este o treaptă în istoria neamului
pentru că poetul a reușit să convertească valorile materiale în valori spirituale, aşa cum sugerează versurile:
„Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/Sapa-n condei şi brazda-n călimară". Această schimbare n-ar fi fost
posibilă fără efortul depus de înaintaşi, sugerat de termenul popular „sudoarea". Datoria față de strămoşi este
sacră, aşa cum sugerează elementele care trimit la cultul strămoşilor, respectiv „osemintele” și „cenuşa
morților din vatră", pe care poetul o transformă, prin creație, în idol la care se vor închina generațiile viitoare
(„Dumnezeu de piatră"). În viziunea lui Tudor Arghezi, poezia îmbină două dimensiuni: pe de-o parte,
inspirația, harul, genialitatea, sugerate prin metafora „slova de foc" și efortul stilistic, meșteșugul, sugerate prin
metafora „slova făurită": „Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită/Ca fierul cald, îmbrăţişat
în clește".
Tudor Arghezi are o viziune inedită asupra creației, poetul devenind un născocitor, iar poezia presupune
meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creația artistică este produsul inspirației divine, cât și al tehnicii
poetice. Acestea fac din „Testament” o artă poetică modernă, cu elemente tradiționaliste și moderniste.

ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE

Titlul
Un element de compoziție al textului este titlul, care poate fi interpretat dintr-o perspectivă denotativă și una
conotativă. În sens propriu, testamentul este un act juridic întocmit de o persoană prin care îşi exprimă
dorințele ce urmează a fi îndeplinite după moartea acesteia, centrându-se pe transmiterea averii sale. Religios
vorbind, titlul trimite la cele două părţi ale Bibliei (Noul și Vechiul Testament), mai ales că apare în text ideea
cărții „de căpătâi", a celei dintâi cărți a unui neam, care trimite pe cititor cu gândul la ideea legăturii între
generații, a datoriei poetului de a-şi lăsa opera moştenire urmaşilor. Din acest punct de vedere derivă şi sensul
conotativ al termenului, întrucât moştenirea pe care o lasă eul liric urmaşilor-cititori sau viitori truditori ai
condeiului este una spirituală. Prin urmare, titlul prezintă fenomenul ambiguității.
Incipitul
Incipitul este formulat cu un specific testamentar, deşi e derutant, întrucât un testament presupune afirmaţia,
iar poetul începe cu un verb la forma negativă, urmat de adverbul „decât": „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după
moarte/ Decât un nume adunat pe o carte". Poetul se adresează unui fiu spiritual, căruia îi lasă acest
„testament", ce conţine ideea moştenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte", care devine simbol al
identității obținute prin cuvânt. Această idee este completată de vocativul „fiule", care denumeşte, în sens
generic, pe toți cititorii săi ulteriori, poetul devenind, în mod simbolic, un tată, un mentor pentru generațiile
viitoare. „Cartea", metafora centrală a poeziei, este o „treaptă a cunoaşterii” (Arghezi percepe optimist
omenirea ca pe o scară, simbol al ascensiunii). Poezia devine astfel un bun spiritual și peren: "Nu-ți voi lăsa
drept bunuri după moarte...".
Limbajul poetic
Un alt element de compoziție al textului este limbajul poetic arghezian, care potențează tema și viziunea
despre lume. Astfel, la nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc
valențe estetice, potrivit viziunii ilustrate de estetica urâtului. De exemplu, structuri precum, „bube, mucegaiuri
și noroi", „ciorchini de negi” încearcă să exprime într-o nouă manieră frumosul, dându-i o nouă valoare. Ineditul
limbajului arghezian provine și din valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri care surprind arhaisme
("hrisov"), regionalisme ("grămădii"), cuvinte și expresii populare ("gropi", "râpi", "pe brânci", "plăvani”,
”zdrenje"), termeni religioşi ("cu credinţă", "icoane", "Dumnezeu”..)dar şi neologisme ("obscur"). Seriile
antonimice: "când să-mbie, când să-njure" sugerează diversele tonalități ale creației argheziene.

CONCLUZIA
În concluzie, poezia „Testament”, de Tudor Arghezi, este o artă poetică interbelică de sinteză, întrucât
reunește elemente tradiționaliste și moderniste. Ea prezintă creația artistică atât ca produs al inspirației divine,
cât și al tehnicii poetice, al efortului creator.