VI.

BALNEOLOGIE GENERALĂ
ORIGINEA APELOR MINERALE ŞI CLASIFICAREA LOR

Prin noţiunea de ape minerale se înţeleg acele ape naturale care. administrate pe cale internă în cură
de băut sau pe cale externă sub formă de băi, inhalaţii sau irigaţii, au acţiuni terapeutice asupra
organismului. Pentru ca o apă să poată fi considerată minerală, ea trebuie să îndeplinească anumite
condiţii: să conţină cel puţin 1 g de săruri obişnuite (cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi) la litru, să conţină ele-
mente chirnice cu acţiune farmacodinamică importantă (I, As, Fe) în anumite cantităţi admise ca
minimum necesare, să conţină unele gaze (CO2, H2S, Radon) în anumite concentraţii sau să aibă la izvor
temperatura de peste 20° (ape termale) şi, bineînţeles, să aibă o acţiune terapeutică verificată şi
recunoscută ştiinţific.
Apele minerale sînt soluţii complexe de substanţe disociate, nedisociate şi gaze aflate în anumite
combinaţii chimice şi stări, fizico-chimice, care nu pot să fie reproduse pe cale artificială. Explicaţia
complexităţii apelor minerale este dată de originea lor şi de acţiunea în cursul formării lor a mai multor
factori diferiţi: presiune, temperatură, reacţii chimice, circulaţia prin roci. cu compoziţii chimice variate
etc.
Marea majoritate a apelor minerale provine din apa precipitaţiilor atmosferice care pătrund în
profunzimea solului prin roci permeabile sau prin falii şi fisuri ale scoarţei pămîntului şi circulă subteran,
dizolvînd diverse elemente chimice ale rocilor prin care circulă, precum şi bioxidul de carbon din
atmosferă şi din straturile superficiale ale solului, în circulaţia lor, unele ape au o dinamică activă mare,
adică circulă foarte rapid, motiv pentru care au o mineralizare totală foarte scăzută, fiind aproape dulci;
altele au o activitate dinamică mijlocie, dizolvînd mai multe săruri, în special rocile de sare, cum sînt
izvoarele din staţiunile Slănic Moldova, Malnaş, Sîngiorz, iar altele, în sfîrşit, au activitate dinamică
redusă, avînd o circulaţie mică prin depozite sedimentare bogate în sare şi iod prin roci cristaline bogate
în bicarbonaţi, cum sînt cele de la Govora, Bazna, Sovata etc.
În ţara noastră există mai multe zone hidrochimice în care predomină anumite tipuri de ape minerale:
în Transilvania predomină apele sărate, în regiunea subcarpatică apele sărate iodurate, lanţul munţilor
vulcanici şi estul Carpaţilor consituie zona apelor carbogazoase alcaline şi sărate, în zona rocilor cristaline
din Carpaţi predomină apele carbogazoase bicarbonatate calcice-magneziene şi, în sfîrşit, în partea de est
a ţării există o zonă a apelor termale, pe o linie care uneşte staţiunile Victoria şi Herculane.
Termalitatea apelor minerale este condiţionată de adîncimea de la care provin. Apele, care nu
pătrund decît în straturile superficiale ale solului pînă la 15—20 de m, au temperaturi variabile în funcţie
de anotimp. Cele de la 20—30 de m au temperaturi aproape constante, egale cu media anuală a
temperaturii atmosferice în acea regiune (2—11°). Peste 30 de m adîncime, temperatura solului creşte
treptat cu un grad pentru fiecare 33 de m adîncime, astfel încît şi apele care provin de la adîncimi mari şi
nu se amestecă cu ape de suprafaţă, au temperatura corespunzătoare adîncimii de la care provin. De
exemplu, apele de la Herculane, care au temperaturi între 50 şi 54°, provin de la adîncimi de 1400—1500
de metri. Există ape de suprafaţă cu temperatură crescută, lacurile helioterme, a căror termalitate se
datoreşte căldurii solare.
Substanţele chimice din apele minerale provin în cea mai mare parte din scoarţa pămîntului, de unde
sînt antrenate mecanic sau în urma unor transformări chimice de către apa care circulă în scoarţă. Sodiul
şi potasiul provin din rocile sedimentare de suprafaţă. Sodiul se găseşte în cantitate mai mare în apele
minerale decît potasiul, datorită afinităţii lui chimice mai mari. Calciul şi magneziul provin din rocile
sedimentare, depozitele de calcar, rocile de dolomit sau din roci eruptive calcaroase. Fierul este luat din
minereurile de origine vulcanică, iar manganul îşi are originea tot în rocile eruptive, însoţind adeseori
fierul. Dintre anioni, clorul este cel mai răspîndit în apele minerale, provenind în cea mai mare parte din
roci sedimentare şi, în mai mică măsură, din dezagregarea diferitelor roci sau din produse ale activităţii
biologice. Bromul şi iodul provin din roci sedimentare de origine marină. Ionul bicarbonic rezultă din
transformarea carbonaţilor din rocile sedimentare sub acţiunea acidului carbonic. Sulfaţii provin din rocile
sedimentare bogate în gips, iar arsenul se găseşte în rocile cristaline de origine eruptivă.
Gazele dizolvate în apele minerale au şi ele provenienţe diferite. Bioxidul de carbon din apele
carbogazoase concentrate îşi are originea în rocile profunde de calcar care se dezagregă sub acţiunea
temperaturilor şi presiunilor înalte. Mai poate să fie şi de origine vulcanică. Hidrogenul sulfurat provine
de obicei din rocile sedimentare gipsoase sub acţiunea unor bacterii sulfuroase reductoare. Alteori provine
din descompunerea unor substanţe organice în lacuri sau în apa mării la adîncimi mari. Există şi emanaţii
de H2S liber, numite solfatare, de origine vulcanică. Gazele nobile radioactive provin din roci vulcanice,
ca rezultat al dezagregării unor substanţe radioactive.
Dată fiind compoziţia complexă şi acţiunea terapeutică foarte variată a apelor minerale, în practica
medicală balneară este necesară o clasificare a lor care să permită o grupare a principalelor caractere
comune ale apelor minerale asemănătoare. Nu există o clasificare a apelor minerale pe baza unor criterii
farmacologice sau biologice. Clasificarea admisă în ţara noastră este făcută pe baza a trei criterii:
temperatură, concentraţie osmotică şi compoziţie chimică. Aceste date fizico-chimice dau anumite
indicaţii încă de la început asupra acţiunii terapeutice a apelor. Bineînţeles însă că precizarea valorii te-
rapeutice a unei ape minerale se face numai pe baza rezultatelor obţinute prin cercetări complexe fizico-
chimice, experimentale şi clinice.
Clasificarea în funcţie de temperatură :
— ape minerale reci, cu temperatura sub 20°;
— ape minerale termale, peste 20°, dintre care unele izoterme (34—37°), altele hiperterme (peste 37
—38°).
Clasificarea în funcţie de concentraţia osmotică :
1. ape acratice, cu mineralizare sub 1 g la litru ;
2. ape hipotone, cu concentraţie osmotică sub 325 de milimoli şi cu o mineralizat ie totală între 1 şi 8
g/litru ;
3. ape izotone, cu o concentraţie osmotică apropiată de aceea a serului sanguin (325 milimoli) şi cu o
mineralizaţie totală de 8—10 g la litru;
4. ape hipertone, cu concentraţie osmotică mai mare de 325 milimoli şi cu mineralizare totală de
peste 10 g/litru.
Clasificarea in funcţie de compoziţie chimică, pe baza anionilor şi cationilor predominanţi, a
elementelor cu acţiune farmacologică importantă şi a gazelor cu efect terapeutic, recunoaşte 11 categorii
de ape minerale :
1. Ape oligominerale (acratice), cu un conţinut de minimum 1 g substanţe solide la litru.
2. Ape carbogazoase, cu minimum 1 g de CO2 liber la litru.
3. Ape alcaline, care conţin minimum 1 g de bicarbonat la litru, mai ales de sodiu sau potasiu.
4. Ape alcalinoteroase şi teroase care conţin minimum 1 g de bicarbonat la litru, predominînd cel
legat de calciu şi magneziu.
5. Ape feruginoase, cu minimum 10 mg de ioni de fier la litru.
6. Ape arsenicale. cu minimum 0,7 mg de arsen la litru.
7. Ape clorurosodice, care conţin peste 1 g de clorură de sodiu la litru.
8. Ape iodurate, cu minimum 1 mg de iod la litru.
9. Ape sulfuroase, care trebuie să conţină cel puţin 1 mg de sulf titrabil la litru.
10. Ape sulfatate, în care există cel puţin 1 g de sulfat legat fie de sodiu şi magneziu (ape purgative),
fie de calciu (ape gipsoase), fie de fier (ape vitriolice).
11. Ape radioactive, care conţin cel puţin 30 de unităţi Mache.

COMPOZIŢIA ŞI STRUCTURA FIZICO-CHIMICĂ A APELOR MINERALE

Apele minerale sint soluţii complexe de soluţii minerale şi gaze pe care le conţin în proporţii foarte
diferite. Pentru ca în limbajul internaţional să poată fi utilizate valori comune, s-au stabilit can tităţile
minime necesare din anumite substanţe conţinute în apele minerale pentru ca o apă să poată fi considerată
de anumit tip. Pentru sărurile obişnuite, cantitatea minimă necesară dizolvată într-un litru de apă minerală
trebuie să fie de 1 g, cum este cazul clorurii de sodiu, bicarbonatului, sulfatului şi bioxidului de carbon.
Pentru elementele care în cantităţi foarte mici manifestă o acţiune farmacologică importantă, cantităţile
minime sînt de ordinul miligramelor: pentru sulf, iod: arsen 1 mg, pentru fier 10 mg.
Sărurile conţinute de apele minerale se găsesc în parte sub formă moleculară, însă în cea mai mare
parte disociate în ioni încărcaţi fie pozitiv (cationi), fie negativi (anioni). Pentru fiecare substanţă în parte
există o constantă de disociaţie care reprezintă raportul dintre partea disociată şi cea nedisociată a acelei
substanţe.

MODUL GENERAL DE ACŢIUNE A APELOR MINERALE

Apele minerale utilizate în terapeutică sînt foarte diferite: unele cu concentraţii mari sau foarte mari
pot să fie aplicate numai sub formă de băi sau irigaţii, altele de concentraţie în jurul celei osmotice a
sîngelui (325 milimoli), care pot să fie date în cură internă, etc. Deci, în funcţie de concentraţia lor şi de
compoziţia lor fizico-chimică, apele minerale se administrează prin diferite metode. Se înţelege că şi
modul lor de acţiune va fi diferit, în funcţie de calea de administrare şi de compoziţia lor fizico-chimică.
Apele minerale sînt soluţii complexe, fiecare apă avînd o compoziţie fizico-chimică proprie, care-i dă
o anumită specificitate, atît clinică şi farmacodinamică, cit şi terapeutică. Datorită acestei individualităţi,
orice apă minerală naturală are calităţile ei care nu pot să fie reproduse în laborator, oricît de mult s-ar
apropia din punctul de vedere al compoziţiei chimice. De aceea se şi recomandă ca utilizarea apelor
minerale, mai ales în cură internă, să se facă de preferinţă la izvor, nu cu ape îmbuteliate sau transportate
sau care să fie consumate în staţiune, însă după cîleva ore de la recoltarea lor de la izvor. Aceasta, pentru
că unele ape în contact cu aerul, mai ales cu oxigenul din aer, suferă unele modificări ale compoziţiei lor
chimice, transformări ale sărurilor, oxidări, precipitări etc, care fac ca, din punct de vedere calitativ
terapeutic, apa să sufere. De asemenea apele carbogazoase, prin transportare, îmbuteliere etc. îşi pierd o
mare parte din bioxidul de carbon. Apele termale trebuie folosite numai la sursă, iar cele radioactive de
asemenea, deoarece îşi pierd proprietăţile în urma emanaţiilor continue.
Formele de utilizare a apelor minerale sînt următoarele: băile (cură externă), cura internă
(crenoterapia), inhalaţiile, pulverizaţiile şi aerosolii (calea respiratorie), irigaţii vaginale, băi intestinale şi
injecţiile cu ape minerale.
Modul de acţiune, deşi în general este determinat de specificul fiecărei ape minerale (carbogazcasă,
sulfuroasă etc), este în mare măsură în funcţie şi de calea de administrare folosită. De aceea, vom vedea
pe rînd modul de acţiune a apelor minerale în funcţie de metoda şi calea de administrare folosită.
Acţiunea apelor minerale în cură externă (băi). Acţiunea generală a băilor cu ape minerale este în
parte asemănătoare cu aceea a băilor simple, la care se adaugă acţiunea specifică determinată de
substanţele pe care le conţine. Factorii principali de acţiune a băilor cu ape minerale sînt: termic, mecanic
şi chimic. Se poate afirma că, in general, acţiunea oricărei băi cu apă minerală este mai intensă decît aceea
a băilor simple, deoarece la factorii termic şi mecanic se adaugă factorul chimic, prezent totdeauna la
orice apă minerală, de orice tip, chiar şi la cele oligominerale sau acratice.
Deoarece băile cu ape minerale se aplică numai în staţiunile balneare, această metodă terapeutică se
face numai în cadrul curei balneare, la care se adaugă implicit şi alţi factori de cură pe lîngă băi, şi anume
acţiunea climatului, a odihnii, a regimului dietetic, a noului regim de viaţă, toţi aceşti factori contribuind
în complex la efectul terapeutic obţinut la bolnavii care fac cura balneară.
Ca şi la băile simple, al căror mecanism de acţiune a fost prezentat la capitolul de hidroterapie, băile
cu ape minerale acţionează asupra unei mari suprafeţe de tegument. Pielea, organ deosebit de înzestrat cu
terminaţii nervoase şi cu o foarte bogată reţea vasculară, este locul de declanşare a numeroase acţiuni
reflexe, al căror rezultat este modificarea funcţiei mai multor aparate şi sisteme din organism, în pri mul
rînd a funcţiei aparatului cardiovascular şi prin aceasta a funcţiilor metabolice ale organismului. Se poate
spune că acţiunea băilor minerale este o acţiune generală asupra organismului în întregime, acest efect
general fiind mijlocit de o serie de alte reflexe declanşate de baie prin intermediul factorilor termic,
mecanic şi chimic.
Factorul termic al băilor este asemănător cu acela prezentat la băile simple (vezi capitolul de
hidroterapie). Totuşi, acţiunea termică a băilor cu ape minerale este influenţată considerabil de prezenţa în
apa minerală a unor elemente care provoacă vasodilataţie tegumentară, ca de exemplu CO 2, H2S, ceea ce
face ca temperatura de indiferenţă a organismului pentru apa minerală să fie mai joasă decît pentru apa
simplă.
Factorul mecanic, deşi asemănător cu acela al băilor simple, este într-o oarecare măsură modificat în
cazul băilor cu ape minerale, deoarece, datorită densităţii lor mai mari, presiunea hidrostatică este
crescută, deci şi acţiunea asupra circulaţiei tegumentare şi, prin aceasta, asupra circulaţiei generale este
mai mare. Aceasta este important de ştiut la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului cardiovascular, la care
asemenea presiuni hidrostatice sînt greu de suportat: hipertensivi, aterosclerotici, miocardici. La aceştia
sînt contraindicate băile prea concentrate, îndeosebi cele sărat concentrate.
De asemenea, la băile carbogazoase intervine şi un alt factor mecanic suplimentar, constituit de
masajul fin, însă pe suprafaţă mare, pe care-l exercită bulele de gaz asupra tegumentului.
Tot datorită presiunii hidrostatice mari a unor ape concentrate, mai ales adăugată factorului termic, în
baie mişcările sînt uşurate, ceea ce favorizează anumite tipuri de tratamente cu mişcare la bolnavi cu
diferite afecţiuni musculare şi articulare : reumatism degenerativ, sechele de reumatism inflamator
(poliartrită cronică evolutivă, spondilită ankilo-poetică etc), sechele de poliomielită şi altele. La aceşti
bolnavi se aplică aşa-numitele băi kinetoterapeutice cu rezultate bune.
Factorul chimic este cel mai important dintre toţi în cazul băilor cu ape minerale. Acţiunea chimică
depinde de caracterul apei minerale folosită pentru băi. Ea se exercită atît pe cale generală nespecifică,
prin excitarea terminaţiilor nervoase din tegument, adăugîndu-se deci la acţiunea factorilor termic şi
mecanic, cît şi prin acţiune directă asupra mediului interior al organismului, specifică deci, după
pătrunderea lor în organism prin piele.
Acţiunea nespecifică a factorului chimic se exercită asupra tegumentului prin modificarea
echilibrului mineral al acestuia, sub influenţa unor ioni din apa minerală. Aceste modificări, la rîndul lor,
reprezintă punctul de plecare a unor excitaţii ale receptorilor din piele (exteroceptorii), care se transmit la
sistemul nervos central, determinînd reacţii de răspuns neurovegetative şi neuroendocrine, deci reacţii
generale ale organismului. Aceste reacţii sînt nespecifice, deoarece au loc in acelaşi fel, indiferent de ionii
din apa minerală care au acţionat asupra tegumentului.
În afară de această acţiune nespecifică, diferitele substanţe chimice din apele minerale au şi acţiuni
specifice, determinate de acţiunea calitativ deosebită a diferitelor componente minerale din apă. Aceste
componente (de exemplu, bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, iodul etc.) acţionează specific după
resorbţia lor prin tegument. S-a dovedit că aceste substanţe pot să pătrundă prin piele datorită proprie-
tăţilor lor liposolubile. O dată pătrunse în organism, ele îşi exercită acţiunea în întreg organismul, acţiune
care va fi descrisă la fiecare tip de apă minerală în parte.
În concluzie, apele minerale administrate sub formă de băi au o acţiune mult mai intensă, uneori
chiar diferită de aceea a băilor cu apă simplă, diferenţa fiind determinată de elementele chimice din apele
minerale care, pe de o parte, modifică acţiunea factorilor termic şi mecanic, iar pe de altă parte exercită o
acţiune nespecifică importantă pe cont propriu, iar unele şi o acţiune specifică după pătrunderea lor în
organism prin tegument. Principalele deosebiri între băile simple şi cele minerale sînt următoarele :
— băile simple reduc sensibilitatea pielii, în timp ce băile cu ape minerale o măresc, datorită acţiunii
sărurilor şi gazelor pe care le conţin ;
— băile cu ape minerale scad temperatura de indiferenţă a tegumentului;
— băile cu ape minerale determină schimburi importante între ionii din apă şi cei din tegument, cu
consecinţe, asupra metabolismului general;
— din apa minerală se resorb prin piele, pătrunzînd in mediul intern, numeroase substanţe, care-şi
exercită acţiunea şi pe această cale.
Acţiunea generală a apelor minerale în cura internă. Apele minerale fiind soluţii complexe de
diferite elemente minerale, săruri, gaze etc, se înţelege că ele se administrează în cura internă pentru
introducerea acestor substanţe în scop terapeutic. De aceea, cura internă cu ape minerale este pînă la un
punct asemănătoare cu terapia medicamentoasă. Diferenţa dintre aceste două feluri de terapii este de la
început însă evidentă. În timp ce tratamentele medicamentoase utilizează substanţe anumite, în doze
precise, cura internă cu ape minerale utilizează complexe de elemente dizolvate în anumite condiţii,
acţiunea lor fiind de asemenea complexă, o rezultantă a acţiunii lor asupra organismului. În plus, pro -
blema dozării apelor minerale administrate în cura internă este o problemă dificilă, care trebuie făcută cu
multă atenţie.
Modul de acţiune a apelor minerale în cură internă este atît general, nespecific, cît şi asupra anumitor
organe şi funcţiuni. Apele minerale îşi exercită acţiunea lor generală asupra organismului în sensul
modificării reactivităţii, încetul cu încetul, paralel cu ameliorarea simptomatologiei bolnavului tratat.
Modificarea reactivităţii generale a organismului depinde de starea funcţională a sistemului nervos
central, de modul cum este condusă cura, de compoziţia apei minerale administrate, de cantitatea de apă şi
de ritmul de administrare etc. Apele minerale determină o serie de reflexe cu punct de plecare în tubul
digestiv, reflexe care pot să se manifeste la distanţă asupra diferitelor funcţii din organism.
În afară de acţiunea generală a apelor minerale, ele exercită şi acţiuni locale, fie asupra organelor
digestive (calea de pătrundere) — stomac, intestin, căi biliare etc, fie asupra organelor de excreţie —
rinichi şi căi urinare.
În plus, datorită cantităţii de apă ingerată, este influenţată economia apei în organism, ceea ce ne
atrage atenţia că aceste cure sînt contraindicate la cei cu boli ale aparatului cardiovascular, ale aparatului
urinar, însoţite de tulburări în eliminarea apei şi deci de edeme.
Acţiunea apelor minerale în cură internă este o acţiune complexă, care depinde de mai mulţi factori
de care trebuie să se ţină neapărat seama :
— factorii fizici : temperatură, cantitate, concentraţie osmotică etc. ;
— factorii chimici : compoziţia apei minerale ;
— apa însăşi.
a) Acţiunea datorită factorilor fizici. Temperatura apei, rece sau caldă, este un factor important. Atît
apa rece cît şi cea caldă, adică orice apă cu temperatură diferită de aceea a mucoasei gastrice exercită
acţiuni biologice diferite, manifestate prin modificări locale ale funcţiei stomacului, ale sensibilităţii, ale
funcţiei secretoare şi motilităţii gastrice, precum şi la distanţă, asupra altor organe, pe cale reflexă.
Influenţa asupra motilităţii gastrice şi intestinale este diferită, după cum apa ingerată este rece sau
caldă. Apa rece în cantitate mică excită motilitatea gastrică. În cantitate mare însă determină închiderea
pilorului, cu evacuare întîrziată a stomacului. Deci apa rece în cantităţi prea mari este contraindicată la
bolnavii cu diskinezii ale stomacului, adică cu tulburări ale evacuării gastrice. De asemenea, motilitatea
intestinului este influenţată în sensul accelerării peristaltismului de către apa rece. Această influenţă este
reflexă, prin declanşarea unor reflexe duodeno- şi gastrocolice, care au ca rezultat accelerarea evacuării,
peristaltismului, de unde indicaţia apelor reci în atonii intestinale, cu constipaţie.
Apa caldă între 35 şi 45° are o acţiune moderatoare asupra motilităţii stomacului. Apa la aceste
temperaturi părăseşte repede stomacul gol. Asupra intestinului, apa caldă inhibează mişcările peristaltice,
combătînd colicile şi spasmele intestinale. Apa fierbinte, de peste 45°, inhibează motilitatea stomacului şi
intestinului. Ea se menţine mai mult timp în stomac.
Influenţa temperaturii asupra secreţiei este de asemenea diferită: apa rece şi în cantitate mică, excită
secreţia gastrică, în cantitate mare o inhibă; apa caldă reduce cantitatea şi secreţia gastrică. În cazurile de
hipersecreţie gastrică, care însoţeşte frecvent gastritele, boala ulceroasă etc, se vor administra deci apele
minerale încălzite, iar în cazurile de hiposecreţie, dimpotrivă, apele reci.
Şi sensibilitatea mucoasei gastroduodenale este influenţată de temperatura apei minerale ingerate.
Apa rece în cantitate mică măreşte sensibilitatea mucoasei, deci nu se indică la bolnavii cu dureri. Apa
caldă şi fierbinte are o acţiune calmantă asupra sensibilităţii mucoasei.
Temperatura apei influenţează indirect şi celelalte componente, îndeosebi cea minerală, prin viteza
de resorbţie, care este diferită la apa rece faţă de cea caldă.
Cantitatea apei minerale ingerate este un alt factor important. Acţiunea secretoare a stomacului este
direct proporţională cu cantitatea de apă ingerată. Apa părăseşte relativ repede stomacul: după 15 minute
rămîne de obicei jumătate din cantitatea administrată, iar după 30 de minute toată cantitatea este evacuată.
Apa nu se resoarbe în stomac. Cantităţile mari încetinesc evacuarea stomacului, în funcţie însă şi de
temperatura apei şi de tonicitatea pereţilor stomacului. La bolnavii cu atonii gastrice sînt contraindicate
administrările de cantităţi mari de apă dintr-o dată. Apele minerale nu se prescriu în cantităţi mai mari de
250 ml pentru o dată. Excepţie fac numai apele diuretice, care se pot bea şi în cantităţi mai mari.
Timpul de administrare, în raport cu mesele, are de asemenea o importanţă deosebită. Apele
administrate dimineaţa, pe nemîncate, se elimină mai repede din stomac. Dacă se dau însă în timpul
mesei, diluează secreţia gastrică şi au o influenţă negativă asupra digestiei. De aceea, apele minerale se
administrează de obicei dimineaţa pe nemîncate sau între mese, la 3—4 ore după masă. Numai apele
arsenicale, feru-ginoase şi radioactive se prescriu după masă, adică atunci cînd stomacul este plin.
Concentraţia osmotică a apelor minerale influenţează de asemenea funcţiile digestive, atît
motilitatea, cît şi resorbţia apei în intestin. Apele hipotone şi izotone se elimină relativ repede din stomac
şi se resorb rapid şi în cantitate mare în intestin. Cele hipertone sînt reţinute mai mult timp în stomac şi
evacuate numai după diluare. Resorbţia acestor ape concentrate în intestin este de asemenea mai dificilă,
mai ales dacă conţin săruri greu difuzibile (de exemplu sulfaţi). Aceste ape au şi un efect excitant asupra
peristaltismului, avînd o influenţă purgativă.
b) Acţiunea datorită factorilor chimici. Dacă factorii fizici amintiţi îşi au importanţa lor, totuşi carac-
terul terapeutic al apelor minerale se datoreşte în primul rînd elementelor minerale pe care le conţin.
Substanţele minerale au un rol deosebit în metabolismul general al organismului, în menţinerea constanţei
unor raporturi dintre ioni. Deşi în mod normal aportul de substanţe minerale este asigurat de alimentaţie,
totuşi, în cazuri patologice, ingerarea de ape minerale poate să asigure un aport de săruri minerale care pot
să influenţeze favorabil echilibrul hidromineral tulburat într-un sens sau într-altul al organismului.
Diferitele substanţe minerale introduse în organism o dată cu apa minerală sînt resorbite prin tubul
digestiv şi pot să exercite fie o serie de acţiuni locale, fie acţiuni generale asupra organismului, prin aşa-
numitul proces de transmineralizare. Compoziţia chimică a apei minerale ingerate influenţează atît
cantitativ cît şi calitativ metabolismul hidromineral, atît în caz de carenţe minerale, cît şi în cazurile de
excese ale anumitor elemente. Normalizarea aceasta a diferitelor metabolisme se realizează prin
intermediul sistemului nervos vegetativ şi endocrin, intervenind în procesul de vindecare a bolii.
Aceste modificări nu au loc rapid, ci prin însumări treptate ale cantităţilor de săruri din apa minerală
administrată zilnic. Există anumite diferenţe între elementele minerale conţinute de apele minerale: unele
au tendinţa să se acumuleze în organism, cum sînt potasiul, bromul, magneziul; altele, dimpotrivă, nu se
acumulează. Există şi interrelaţii şi influenţe între diferitele elemente, excesul unuia ducînd la acumularea
sau eliminarea altuia, cum este cazul clorului cu bromul şi potasiul cu sodiul, care se exclud reciproc, sau
al clorurilor şi bicarbonaţilor de sodiu şi potasiu care favorizează retenţia de calciu şi fosfor.
Toate aceste schimbări calitative în compoziţia minerală a organismului, cu înlocuirea unor elemente
cu altele, eliminarea unora în exces sau acumularea altora se definesc prin noţiunea de transmineralizare.
Circulaţia substanţelor minerale dizolvate în apele minerale după ingestie cunoaşte două momente
importante : resorbţia lor în tubul digestiv, inclusiv acţiunea lor locală asupra funcţiilor digestive şi
eliminarea lor pe de o parte, iar pe de altă parte, acţiunea lor în continuare, după resorbţie.
Resorbţia substanţelor minerale se face în cea mai mare parte în intestinul subţire. În stomac şi în
intestinul gros resorbţia este mult mai mică. Principalii factori care determină resorbţia diferitelor
elemente minerale în intestin sînt procesele de osmoză şi de filtrare, comportarea faţă de co-loizi şi mai
ales procesele active fiziologice care se petrec în mucoasa intestinală. Diferitele elemente minerale trec
mai ales prin celulele intestinale, a căror membrană are o permeabilitate selectivă pentru anumiţi ioni, mai
ales pentru substanţele liposolubile, ca şi prin spaţiile intercelulare. Resorbţia este accelerată de prezenţa
bioxidului de carbon în apa minerală ingerată, de prezenţa bilei, iar în cazul ionilor de Ca, P, Mg, de
prezenţa vitaminei D. În schimb, alteori resorbţia este încetinită, cum se întîmplă în cazul unor modificări
de pH al conţinutului intestinal, de amestecul cu substanţe alimentare diferite etc.
Eliminarea substanţelor minerale introduse în organism o dată cu apele minerale se face pe mai
multe căi, însă principala cale este cea renală, prin care se elimină aproape exclusiv ionii de Na, K, Cl etc,
apoi calea intestinală, prin care se elimină unele metale grele, ca şi unele elemente greu solubile. Unele
substanţe se elimină şi prin transpiraţie.
Diferitele elemente din apele minerale au acţiune mai mult sau mai puţin importantă asupra funcţiilor
aparatului digestiv, acţiuni care vor fi prezentate la capitolul următor privitor la diferitele categorii de ape
minerale.
Acţiunea substanţelor minerale după resorbţie. După trecerea lor în mediul intern al organismului
(sînge, limfă, lichide interstiţiale), substanţele minerale dizolvate în aceste umori intervin în primul rînd în
menţinerea în anumite limite a presiunii osmotice, condiţie esenţială pentru existenţa în stare coloidală a
diferitelor substanţe biologice din aceste umori. în urma ingerării apelor minerale, diferitele substanţe
conţinute trecînd în umori determină variaţii mai mult sau mai puţin importante ale presiunii osmotice,
care declanşează mecanisme de reglare şi adaptare, ce au ca rezultat o creştere treptată a rezistenţei
nespecifice a organismului.
În plus, unele substanţe minerale exercită anumite influenţe directe asupra funcţiilor anumitor
organe, acţiuni care vor fi prezentate la capitolul următor (diferite categorii de ape minerale).
Pe de altă parte, substanţele minerale introduse pe această cale în organism determină anumite
modificări ale raporturilor cantitative dintre ionii perechi Na-K, Ca-Mg etc, cu consecinţe importante
asupra diferitelor funcţii ale organelor. Aceste modificări ale raporturilor dintre ioni au ca rezultat între
altele şi modificări ale stării fizico-chimice a coloizilor. De exemplu, apele alcaline determină o umflare a
coloizilor prin creşterea proprietăţii acestora de a fixa apa, pe cînd Ca şi alţi ioni determină, invers, o
deshidratare a coloizilor.
Se înţelege că toate aceste acţiuni influenţează în mare măsură funcţiile tulburate ale organismului în
caz de boală. Acest lucru reiese şi mai evident, dacă amintim că, din cele 11 elemente chimice care stau la
baza materiei vii, în afară de O, H, C, N pe care organismul şi le procură numai din lu mea organică şi din
atmosferă, celelalte 7 (S, P, Cl, K, Na, Mg, Ca) se găsesc în diferite cantităţi şi în apele minerale. Fără să
ne oprim asupra rolului pe care îl joacă în organism aceste elemente chimice, vom sublinia numai
importanţa deosebită a introducerii lor o dată cu apa minerală în organism.
În afară de aceste elemente care se găsesc în cantităţi relativ mari în organism şi care, de asemenea,
trebuie să existe în concentraţii apreciabile în apele minerale pentru a avea un efect terapeutic, mai există
o categorie de elemente care în doze extrem de mici îndeplinesc în organism un rol deosebit de important
în stimularea proceselor metabolice şi tisulare intime, aşa-numitele microelemente şi care, dacă sînt
introduse în organism o dată cu apele minerale în cantităţi chiar foarte mici, pot să determine acţiuni
terapeutice deosebit de importante. Amintim dintre acestea Cu, Zn, Mn, Co ş. a., care în ultimii ani sînt
cercetate din ce în ce mai mult în apele minerale şi considerate ca răspunzătoare de o serie de efecte
favorabile.
c) Acţiunea determinată de ingerarea apei însăşi. Apa reprezintă în organism mediul în care au loc
toate procesele fizico-chimice şi biologice, ea reprezentînd 70% din greutatea corpului uman, din care
50% este apă intracelulară, legată constituţional de celule, iar 20% extracelulară, din care o parte
reprezintă lichidul interstiţial, iar o altă parte apa de circulaţie (limfă, sînge etc).
Apa are o serie de proprietăţi fizico-chimice, care explică funcţiile ei biologice importante. Dintre ele
amintim proprietatea de a fi cel mai perfect lichid dizolvant, constanta die-lectrică mare, căldura specifică
foarte mare, tensiunea superficială foarte mare, conductibilitatea calorică mare. Circulaţia apei în
organism este reglată de o serie de mecanisme, în care intervin o serie de organe (rinichi, plămîn, tegu-
ment etc) coordonate de procese neuroendocrine variate şi fine.
În crenoterapie este deosebit de importantă cunoaşterea caracterelor metabolismului hidric al
organismului bolnavului la care indicăm o cură cu ape minerale, atît pentru dozarea cît mai precisă a
cantităţilor necesare cît şi pentru evitarea unui aport exagerat de lichide pe care un organism cu anu mite
tare organice nu poate să-l compenseze.
Acţiunea sumată a tuturor acestor factori ai apelor minerale (factori fizici, chimici şi acţiunea apei
însăşi) se manifestă prin efecte terapeutice ale curei, care au un caracter complex. Aceste efecte
terapeutice nu pot să fie puse numai pe seama unuia din aceşti factori, ci explicaţia poate să fie dată
numai de totalitatea acţiunii factorilor amintiţi ai apelor minerale. Uneori, mecanismele de acţiune intime
ale apelor minerale nu sînt bine cunoscute. Totuşi, în afară de acţiunile directe asupra anumitor funcţii ale
organismului, apele minerale exercită o serie de acţiuni generale, caracterizate prin modificarea
reactivităţii generale a organismului. Cura cu ape minerale acţionează ca o terapie excitantă nespecifică,
care duce la o mai bună adaptare a organismului la condiţiile de mediu, la creşterea rezistenţei
organismului şi, prin aceasta, la înlăturarea factorilor patologici care întreţin starea de boală.
Toate cele arătate au şi o serie de consecinţe practice, dintre care unele trebuie să fie cunoscute de
cadrele medii de balneofizioterapie, îndeosebi cele privitoare la tehnica de ingestie a apelor minerale.
Apele minerale trebuie considerate ca adevărate medicamente naturale şi de aceea ele trebuie dozate
şi administrate potrivit anumitor prescripţii şi în anumite momente în raport cu mesele.
Timpul ingestiei trebuie să fie indicat dimineaţa pe stomacul gol, cu excepţia apelor feruginoase şi
arsenicale, care se ingerează după mese sau în timpul mesei. Peste zi, apele minerale se pot ingera şi la 2
—4 ore după mese, cînd stomacul este gol.
Apa minerală trebuie băută la izvor, unde are toate proprietăţile ei fizico-chimice naturale.
Dozele care pot să fie utilizate sînt în funcţie de natura izvorului, de boală, de starea bolnavului etc.
Dozele zilnice şi pentru o dată vor fi stabilite numai de medici, pentru fiecare bolnav în parte. În general,
doza zilnică creşte progresiv la începutul curei şi scade treptat către sfîrşitul ei.
Temperatura apei trebuie să fie în general apropiată de temperatura corpului uman, evitîndu-se apele
prea calde, ca şi cele prea reci. Apele mai calde sau mai reci se pot indica numai atunci cînd se urmăresc
anumite efecte asupra funcţiilor motorii şi secretoare ale tubului digestiv.
Timpul necesar pentru ingestia unui pahar cu apă minerală trebuie să fie între 10 şi 30 de minute
pentru un pahar de 200 ml, în înghiţituri mici, în timpul mersului.
Modul de acţiune a apelor minerale în inhalaţii. O altă modalitate de utilizare terapeutică a apelor
minerale este constituită de inhalaţii, adică inspirarea în scop terapeutic a unor ape minerale fin
pulverizate. Apele minerale utilizate pentru inhalaţii sînt cele sărate, alcaline, sulfuroase şi radioactive.
În mecanismul de acţiune a inhalaţiilor cu ape minerale intervin mai mulţi factori: unii fizici şi alţii
chimici, ultimii în funcţie de compoziţia chimică a apelor minerale utilizate.
 Factorii fizici de care depinde efectul terapeutic al inhalaţiilor sînt :
— Temperatura apei inhalate. Temperaturile reci sau indiferente au acţiune calmantă şi liniştitoare
asupra căilor respiratorii superioare, cele calde sau fierbinţi au, dimpotrivă, un efect excitant, cu creşterea
metabolismului local, hiperemie a mucoasei respiratorii, creşterea secreţiei.
— Cantitatea de apă minerală pulverizată inhalată influenţează de asemenea efectul terapeutic. Cea
obişnuită pentru o respiraţie liniştită este de 6—9 litri de ceaţă pe minut.
— Desimea ceţii, care este în funcţie de cantitatea de apă minerală pulverizată pe unitatea de volum
în aer. Concentraţia optimă este de 30 ml/litru de aer.
— Conţinutul ceţii, exprimat de cantitatea de substanţe minerale cuprinse în ceaţa pulverizată în
mg/litru. Unele ape sînt mai concentrate, astfel încît conţinutul lor în substanţe dă o ceaţă mai concentrată,
cu presiune osmotică mare. Inhalaţiile cu ape minerale izotonice au un efect sedativ asupra mucoasei
respiratorii, în timp ce inhalaţiile cu ape minerale hipo- sau hipertonice au un efect excitant, cu producere
de hiperemie şi încetinirea mişcărilor cililor vibratili.
— Gradul de pulverizare sau de dispersie a ceţii. Cu cît gradul de pulverizare este mai mare, cu atît
mărimea particulelor este mai mică, predominînd particulele foarte fine. Gradul de pulverizare
influenţează direct puterea de pătrundere a particulelor în căile respiratorii, care este cu atît mai mai mare
cu cît particulele sînt mai mici, deci cu cît gradul de dispersie este mai mare. Picăturile mari cu diametrul
de 0,1 — 1 mm sînt oprite în cavitatea bucofaringiană, cele între 10 şi 100 μ în trahee, cele mici de 2—10
μ pătrunzînd pînă în bronhiole şi alveole.
În acţiunea inhalaţiilor intervine şi o componentă mecanică determinată de forţa cu care particulele
dispersate izbesc mucoasa respiratorie.
Se mai poate vorbi de asemenea de un efect de contact, reprezentat de presiunea osmotică a soluţiei
dispersate.
În afară de aceşti factori fizici de care depinde efectul terapeutic al inhalaţiilor cu ape minerale,
acţiunea lor este determinată în mare măsură de compoziţia lor chimică.
Apele clorurosodice au un efect excitant asupra mucoaselor, cu producerea unei hiperemii locale
accentuate şi mărirea şi fluidificarea secreţiei bronhiale. Ele au, de asemenea, o acţiune antiinflamatoare,
motiv pentru care se utilizează în procesele catarale cronice cu hiposecreţie.
Apele sulfuroase au acţiune mai complexă, fiind în acelaşi timp excitantă, antiinflamatoare,
antispastică şi trofică asupra mucoaselor respiratorii. În plus, sulful are şi un efect antispastic asupra
musculaturii bronhiale.
Apele alcaline fluidifică secreţiile bronhiale aderente şi vîscoase şi neutralizează acidoza ţesuturilor
inflamate, avînd un efect calmant şi antiinflamator.
În acţiunea terapeutică a inhalaţiilor deosebim un efect local asupra mucoasei bronhiale şi, de
asemenea, o serie de acţiuni generale ale diverşilor ioni pătrunşi în organism după inhalarea lor. Din
aceste două acţiuni predomină însă cea locală. Trebuie subliniat însă faptul că multe din rezultatele
terapeutice ale inhalaţiilor se datoresc reflexelor cu punct de plecare la nivelul receptorilor din mucoasa
respiratorie, declanşate de particulele de lichid inhalate, precum şi de efectul chimic al substanţelor pe
care le conţin.
Acţiunea apelor minerale în irigaţii. Efectul terapeutic al irigaţiilor vaginale cu ape minerale se
datoreşte pe de o parte factorilor fizici ai apei, respectiv temperaturii, concentraţiei osmotice, factorului
mecanic, pe ele altă parte compoziţiei chimice caracteristice diferitelor categorii de ape minerale utilizate.
Factorul mecanic al irigaţiilor determină îndepărtarea secreţiilor patologice, permiţînd apei minerale
să vină în contact cu mucoasa pentru a-şi manifesta efectul.
Apele minerale utilizate mai frecvent pentru irigaţii sînt apele sărate, sărate-iodurate, alcaline,
sulfuroase, precum şi apele oligominerale termale.
 În afară de efectul local asupra mucoasei vaginale, aceste irigaţii determină şi o congestie în micul
bazin, cu efecte favorabile asupra funcţiei organelor genitale, permiţînd îndeosebi resorbţia proceselor
patologice locale. În plus, prin excitarea receptorilor din mucoasă sînt declanşate reflexe care explică
efectul la distanţă, precum şi acţiunea generală asupra organismului a acestor proceduri. Irigaţiile cu ape
minerale sînt indicate în procesele inflamatoare uteroanexiale, precum şi în diferite tulburări funcţionale
în sfera genitală.
Acţiunea spălărilor intestinale. Mecanismul de acţiune a acestei proceduri, care constă în spălarea
intestinului gros cu cantităţi mari de apă minerală (15—30 de litri), constă în influenţa locală pe de o parte
a acestei spălări asupra mucoasei intestinului, de pe care sînt îndepărtate produsele patologice şi asupra
motilităţii intestinului, iar pe de altă parte în acţiunea generală a apei şi sărurilor minerale resorbite de
mucoasa intestinală. Cantitatea mare de apă resorbită influenţează în mod direct diureza şi funcţia renală
în general, iar diferitele săruri resorbite îşi manifestă fiecare acţiunile lor specifice. Nu trebuie
subapreciată nici acţiunea reflexă, cu punct de plecare în terminaţiile nervoase din mucoasa intestinală, pe
care o determină aceste spălări.
Apele minerale utilizate cel mai frecvent pentru spălările intestinale sînt de obicei cele hipotone slab
mineralizate, mai ales sărate, alcaline, alcalinoteroase sau sulfuroase.
Acţiunea apelor minerale în injecţii. Se utilizează pentru injecţii apele sulfuroase, fie pe cale
subcutantă sau intramusculară, fie în injecţii intravenoase. Apele minerale sulfuroase utilizate pentru
injecţii sînt sterilizate în prealabil. Acţiunea favorabilă observată după aceste injecţii se datoreşte efectului
pe care îl au ionii de sulf introduşi în organism.

DIFERITE CATEGORII DE APE MINERALE

Apele oliqometalice sînt ape minerale care conţin mai puţin de 1 g de substanţe dizolvate la litru, iar
substanţele farmaco-dinamice cu acţiune intensă sub limita arătată la clasificarea apelor minerale. Deşi au
mineralizare slabă, totuşi apele oli-gometalice — prin sărurile pe care le conţin şi care au o mare disociere
ionică — prezintă un interes deosebit din punct de vedere terapeutic.
În funcţie de temperatura lor deosebim apele reci sau acratopege (apele oligometalice se mai numesc
şi acratice) şi apele oligometalice termale sau acratoterme.
Apele acratopege se folosesc mai ales în cură internă pentru efectul lor diuretic. Datorită
mineralizării lor reduse şi concentraţiei osmotice mici, aceste ape se resorb rapid şi de asemenea se
elimină rapid, avînd deci un important efect diuretic. Asupra stomacului, aceste ape au un efect excitant
asupra secreţiei şi motilităţii.
Indicaţiile apelor acratopege sînt constituite de afecţiunile inflamatoare cronice ale căilor urinare:
pielite, pielocistite, cistite, tendinţa la formare de calculi, care dacă sînt mici pot să fie eliminaţi în urma
diurezei mari care spală căile urinare.
Principalele staţiuni din ţara noastră cu ape acratopege sînt Olăneşti, izvorul 24 şi Slănicul Moldovei,
izvorul ,,300 scări".
Apele acratoterme se folosesc mai ales în cură externă sub formă de băi şi în mai mică măsură şi în
cură internă. Efectele terapeutice ale băilor cu ape acratoterme se datoresc în primul rînd termalităţii lor şi
constau în calmarea durerilor, înlăturarea contracţiilor musculare, îmbunătăţirea condiţiilor circulatorii
periferice. Indicaţiile apelor acratoterme în cură externă sînt afecţiunile reumatismale cronice şi subacute,
bolile inflamatoare cronice ale organelor genitale la femei, bolile sistemului nervos periferic.
În cură internă, apele acratoterme pînă la 40° au o acţiune calmantă asupra motilităţii gastrice şi
asupra sensibilităţii dureroase, precum şi un efect excitosecretor. în intestin se resorb repede, avînd un
efect diuretic. Sînt indicate în afecţiuni cronice gastroduodenale şi biliare de anumit tip, precum şi în
afecţiunile amintite ale căilor biliare.
Staţiunile balneare din ţara noastră cu ape acratoterme sînt Băile Victoria şi ,,1 Mai", Moneasa,
Geoagiu, Vata de jos şi altele.
Apele carbogazoase sînt apele care conţin cel puţin 1 g de bioxid de carbon dizolvat la 1 litru de apă
minerală. Bioxidul de carbon din apele carbogazoase se găseşte sub două forme: a) liber (CO 2) şi sub
formă de acid carbonic (CO3H2) ; b) sub formă de săruri cu diverşi cationi — bicarbonaţii de sodiu,
potasiu, calciu şi magneziu. Apele carbogazoase sînt de obicei bogat mineralizate, datorită puterii mari de
dizolvare pe care o au. Cele carbogazoase simple sînt rare. De cele mai multe ori apele carbogazoase sînt
în acelaşi timp şi alcaline sau alcalinoteroase, feruginoase, sulfuroase, sărate etc.
Apele carbogazoase se folosesc atît în cură internă, cît şi in cură externă.
Utilizarea lor în cură internă este determinată de efectul excitant pe care-l are CO 2 asupra mucoaselor
digestive. Asupra mucoasei bucofaringiene exercită o acţiune hiperemiantă şi o excitare a nervilor
gustativi, dînd o senzaţie de potolire a setei. Asupra mucoasei gastrice au efect excitosecretor, uşor
analgezic şi excitant al motilităţii stomacului. În intestin provoacă o hiperemie a mucoasei şi o creştere a
motilităţii, cu mărirea resorbţiei hidrosaline, care au ca rezultat creşterea diurezei.
Indicaţiile apelor carbogazoase în cură internă sînt gas-tritele cu aciditate scăzută, enteritele şi
enterocolitele întreţinute de gastrite achilice, bolile inflamatoare cronice ale căilor urinare etc.
În cură externă, sub formă de băi, apele carbogazoase au efecte deosebit de importante, care se
datoresc pe de o parte factorilor termici, mecanici şi chimici (determinaţi de sărurile minerale dizolvate în
apă), iar pe de altă parte mai ales acţiunii mecanice a bulelor de gaz şi excitaţiei chimice a CO 2 asupra
tegumentului. în baia cu apă carbogazoasă degajarea bulelor de CO 2 şi ridicarea lor la suprafaţa apei
realizează un masaj fin al tegumentului şi o excitare a terminaţiilor nervoase din piele (exteroreceptorii),
care declanşează o serie de reflexe cu efect vasodilatator. În plus, CO 2 exercită o acţiune chimică
excitantă asupra aceloraşi receptori şi, de asemenea, o acţiune directă vasodilatatoare asupra capilarelor
din piele. Toate aceste acţiuni determină o vasodilataţie importantă în pielea cufundată în baie, cu răsunet
asupra circulaţiei generale a organismului. Efectul vasodilatator se manifestă şi la distanţă, datorită
faptului că sub acţiunea diferitelor excitaţii provocate de baia de CO2 iau naştere în piele o serie de
substanţe de tipul histaminei şi acetilcolinei, mediatori chimici cu efect vasodilatator. Vasodilataţia
propusă pe toate aceste căi are ca rezultat scăderea presiunii arteriale mai ales la bolnavii hipertensivi.
Prin scăderea tensiunii arteriale şi a pulsului după băile cu ape carbogazoase, munca inimii se uşurează,
circulaţia este îmbunătăţită, creşte diureza, acţiuni la care se adaugă şi efectul calmant asupra sistemului
nervos, de echilibrare şi tonifiere a sistemului nervos vegetativ.
Indicaţiile băilor cu ape carbogazoase sînt în primul rînd bolile aparatului cardiovascular: boala
hipertonică, afecţiunile vasculare periferice (arterite obliterante. trombangeite obliterante, boala Raynaud,
acrocianoză etc), sechelele valvulare compensate, sindroame miocardice fără semne de decompensare şi
altele. Sînt contraindicate însă în insuficienţe cardiace, arteroscleroze înaintate, insuficienţa coronariană
cu crize frecvente, endocardite.
În afară de bolile cardiovasculare enumerate, băile cu ape carbogazoase mai sînt indicate şi în alte
tipuri de afecţiuni: bolile sistemului nervos periferic: nevralgii, nevrite, polinevrite, sechele după paralizii
în bolile sistemului nervos central: tabes, scleroză în plăci, şi mai ales în bolile nervoase funcţionale ca
nevroza astenică; de asemenea, în bolile reumatismale cronice cu interesarea inimii, în hipertiroidii etc.
Emanaţiile naturale de CO2 gazos, denumite mofete, pot să fie şi ele utilizate în scop terapeutic,
datorită faptului că CO2 fiind mai greu decît aerul, se acumulează în grote sau în gropi special amenajate,
în care bolnavul poate să-şi cufunde membrele inferioare sau jumătatea inferioară a corpului în stratul de
gaz carbonic. Mecanismul de acţiune este acelaşi, mai puţin factorii mecanic şi termic ai băilor, iar
indicaţiile sînt asemănătoare.
În ţara noastră există numeroase izvoare cu ape carbogazoase şi mofete. Staţiunile cele mai
importante cu ape carbogazoase sînt Borsec, Buziaş, Vatra Dornei, Tuşnad, Covasna, Lipova etc, iar
mofete se găsesc la Tuşnad, Covasna, Harghita şi altele.
Apele alcaline sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 g de bicarbonat de sodiu sau potasiu la un
litru de apă. De obicei, apele bicarbonatate sînt şi carbogazoase, deci acide, aşa că se poate vorbi de
caracterul lor alcalin ţinînd seama de posibilitatea lor de a fixa acizii.
Apele alcaline pure (cu bicarbonat de Na sau K) sînt foarte rare. Cele mai frecvente sînt apele
alcalinoteroase (cu bicarbonaţi de calciu şi magneziu) sau cele alcaline clorurosodice, alcaline sulfuroase
sau alcaline feruginoase. Din aceste motive, apele alcaline trebuie apreciate în funcţie de com poziţia lor
complexă, fiecare izvor fiind o individualitate fizico-chimică, ale cărei proprietăţi terapeutice trebuie stu -
diate separat clinic şi experimental.
În general însă, apele alcaline se administrează în cură internă, pentru efectele lor asupra funcţiilor
tubului digestiv, sub formă de cură de băut, spălaturi gastrice şi intestinale, precum şi în cură externă, sub
formă de inhalaţii, gargarisme,. irigaţii vaginale.
Cel mai frecvent utilizată este cura de băut. Acţiunea apelor alcaline asupra stomacului se manifestă
prin influenţarea secreţiei, motilităţii şi sensibilităţii gastrice. Administrată pe stomacul gol, cu 1½—2 ore
înainte de masă, apa alcalină are ca efect scăderea secreţiei gastrice printr-un mecanism reflex cu punct de
plecare în mucoasa duodenală. Dacă este administrată însă cu puţin timp înainte de masă sau în timpul
mesei, efectul ei este excitant pentru secreţia gastrică, datorită faptului că din combinarea bicarbonatului
cu acidul clorhidric din sucul gastric rezultă clorura de sodiu care are efect excitosecretor. Administrată
după masă, deci cînd există suc gastric în stomac, efectul este acelaşi, adică excitosecretor. Apele alcaline
au şi un efect de excitare a motilităţii gastrice şi de accelerare a evacuării stomacului.
În afară de acţiunea asupra stomacului, apele alcaline au şi efecte generale care se datoresc trecerii
ionului bicarbonic prin mucoasa intestinală în circulaţia generală. în felul acesta creşte rezerva alcalină a
organismului. Efectul acesta alca-linizant dă rezultate bune în diabetul cu tendinţă la acidoză, precum şi în
alte afecţiuni.
Proprietăţile arătate mai sus sînt caracteristice numai apelor minerale alcaline pure sau în care
predomină ionul bicarbonic, cum sînt apele de la Malnaş (izvorul Măria), Bo-doc (izorul Matild), Slănic
Moldova (izvoarele 1, 1 bis, 3 şi cel din Valea Ciungetului). Datorită prezenţei şi a altor sub stanţe în apa
minerală, alte ape, deşi cu caracter alcalin, au însă efecte excitante asupra secreţiei gastrice, datorită mai
ales clorurii de sodiu, bioxidului de carbon, sulfului etc. Asemenea ape se găsesc la Slănic Moldova
(izvoarele 6, 10, 13), Sîngeorz (izvorul Hebe), Zizin, Covasna (izvorul Horgas) etc.
Pe lîngă acţiunea asupra funcţiilor stomacului, apele alcaline influenţează şi funcţia biliară şi
intestinul, mai ales prin spălarea şi fluidificarea secreţiilor mucoaselor. Deosebit de active asupra funcţiei
biliare sînt apele alcaline-sulfatate (Karlovy-Vary în R. S. Cehoslovacă).
Alcalinizarea urinii în urma administrării de ape alcaline favorizează eliminarea uraţilor, fiind deci
utilă la bolnavii cu diateze urice.
Indicaţiile apelor alcaline în cură internă sînt deci gastritele hiperacide, boala ulceroasă cu
hiperaciditate în faza de acalmie şi fără complicaţii, afecţiunile cronice hepatobiliare, unele forme de
colită, diabetul zaharat, diateza urică şi oxalică.
Sub formă de spălări intestinale sînt indicate în colitele cronice.
Pe cale externă, apele alcaline sînt indicate sub formă de inhalaţii şi gargarisme în afecţiunile catarale
cronice ale căilor aeriene superioare, datorită efectului lor de fluidificare a secreţiilor patologice, care
favorizează eliminarea lor.
Sub formă de irigaţii vaginale sînt indicate pentru acelaşi motiv în metrite cronice, cu leucoree.
Apele alcalinoteroase şi teroase conţin, pe lîngă bicarbonatul de Na şi K, peste 1 g de bicarbonat
legat de calciu sau magneziu la un litru de apă minerală. De obicei aceste ape sînt mixte şi conţin şi CO 2
şi fier, sare, sulf, sulfaţi. Există o diferenţă între apele alcalinoteroase şi cele teroase, în privinţa raportului
dintre cationii de care este legat ionul bicarbonic: în cele alcaline pure predomină Na şi K, în cele
alcalinoteroase se găsesc în proporţii asemănătoare atît Na sau K, cît şi Ca sau Mg, pe cînd în cele teroase
predomină ionii teroşi Ca şi Mg.
 Cel mai important element al acestor ape este calciul, care, resorbit, duce la echilibrarea
metabolismului calciului, tulburat în anumite stări de boală. Calciul intervine în numeroase procese
fiziologice din organism: în metabolismul apei, în coagulare, în excitabilitatea neuromusculară, în per-
meabilitatea membranelor, în metabolismul osos şi altele. De menţionat de asemenea efectul diuretic.
Principalele indicaţii terapeutice ale apelor alcalinoteroase şi teroase sînt gastritele cu hipersecreţie şi
boala ulceroasă, colitele şi enterocolitele cronice, procesele inflamatoare cronice ale căilor urinare,
tulburările metabolismului calciului, ca rahitism, osteomalacie, stările alergice, gută etc.
La noi în ţară se găsesc ape alcalinoteroase la Borsec şi Covasna, iar la Sîngeorz, Tinca şi Slănicul
Moldovei ape alcalinoteroase clorurosodice.
Apele feruginoase sînt ape minerale care conţin cel puţin 10 mg ioni de fier la litru de apă minerală.
In afară de fier, aceste ape conţin de obicei şi alte substanţe dizolvate, uneori peste 1 g la litru, alteori sub
1 g, cînd se numesc oligo-mi-nerale. Apele feruginoase sînt totdeauna şi carbogazoase. În plus sînt
alcaline, alcalinoteroase, sulfatate sau clorurosodice. Acţiunea farmacodinamică se datoreşte însă în
primul rînd fierului pe care îl conţin, care este resorbit în mică măsură în intestin numai sub formă
bivalentă. în prezenţa acidului clorhidric din stomac şi a vitaminei C, participînd ulterior la metabolismul
fierului în organism.
Apele feruginoase se administrează în cură internă numai la izvor, dat fiind că în contact cu aerul,
fierul este transformat în hidroxid de fier care precipită, fierul devenind trivalent, deci inactiv. Nevoile
organismului bolnav sînt acoperite de fierul existent într-un litru de apă pe 24 de ore. Apa se
administrează după mese, cînd secreţia gastrică este maximă, în doze mici de cîte 30 g la 30 de minute,
repetat pînă la doza totală pe 24 de ore, care este între 600 şi 1000 ml.
Indicaţiile curei de băut cu ape feruginoase sînt anemiile, care se datoresc unui aport insuficient de
fier în carenţe alimentare, în anemii datorite unei resorbţii defectuoase, ca în achilia gastrică, stomac
operat, în anemii după hemoragii, deci într-un cuvînt în anemiile feriprive.
În ţara noastră se găsesc ape feruginoase în staţiunile Vatra Dornei, Tuşnad, Buziaş, Covasna ş. a.
Apele arsenicale sînt ape minerale care conţin cel puţin 0,7 mg ioni de arsen la un litru de apă
minerală. Apele arsenicale sînt rareori pure, de obicei fiind concomitent feruginoase sau sulfatate.
Acţiunea arsenului introdus în organism este în primul rînd anabolizantă, adică de reducere a arderilor
tisulare, ceea ce face ca procesele de asimilare să depăşească pe cele de dezasimilare. Ca urmare se obţine
o creştere în greutate, în plus, arsenul are rol de stimulare a hematopoezei.
Apele arsenicale se administrează în cură internă în doze progresive, începînd cu doze mici de 30 ml
de două ori pe zi şi crescînd treptat cu 25 ml pînă la 300 ml/zi. Apa se bea în timpul mesei sau după masă.
La sfîrşitul curei, dozele se scad treptat.
Indicaţiile terapeutice ale apelor arsenicale sînt stările de debilitate la copii, anemiile secundare,
convalescenţa după boli infecţioase, precum şi în nevroza astenică şi în unele boli de piele.
Izvoare cu ape arsenicale se găsesc la Şarul Dornei şi Covasna.
Apele sărate (clorurate sodice) sînt ape minerale în care se găseşte cel guţin 1 g de sare la litru. Apele
sărate din ţara noastră sînt de diferite origini şi au diferite concentraţii. Unele sînt ape sărate de
concentraţie mică, sub 15 g la litru. Aceste ape sînt fie hipotone, fie izotone sau hipertone şi pot să fie
utilizate şi în cură internă sau pentru inhalaţii. Majoritatea conţin şi alte săruri, cel mai adesea iod,
bicarbonat, sulfat, metale teroase (calciu şî magneziu) sau fier.
Alte izvoare şi ape de lacuri sărate conţin peste 15 g/litru, alcătuind grupa apelor sărate concentrate.
În medie, aceste ape au o concentraţie de 70—80 g litru, iar cele mai concentrate ajung pînă la saturaţie
(260 g litru). Şi aceste ape conţin şi alte substanţe, ca şi cele mai puţin concentrate, cel mai adesea iod,
sulfat, CO2, sulf, bicarbonat.
Apele sărate pot să fie administrate în cură internă şi în cură externă sub formă de băi, inhalaţii,
irigaţii. Cura internă cu ape sărate se bazează pe acţiunea lor excitantă asupra mucoasei gastrice şi asupra
motilităţii şi secreţiei intestinale. Apele sărate stimulează şi metabolismul generalrprecum şi
metabolismul apei în urma resorbţiei de sodiu, care atrage după sine apa în ţesuturi.
În cură externă, băile sărate acţionează asupra organismului prin factorii termic, mecanic şi chimic.
Ele provoacă o hiperemie cutanată şi declanşarea unor reflexe prin excitarea terminaţiilor nervoase din
piele, care au ca rezultat o modificare a reactivităţii generale.
În inhalaţii, apele sărate determină a hiperemie a mucoaselor cu fluidificarea secreţiilor, care se
elimină astfel mai uşor. Acelaşi efect îl au irigaţiile asupra mucoasei vaginale sau băile intestinale asupra
mucoasei intestinale.
Indicaţiile apelor sărate în cură internă sînt constituite de gastroduodenitele cronice cu secreţie
redusă, în enterocolite cronice cu mult mucus, iar în cură externă bolile cronice al aparatului locomotor
(poliartroze, artroze, spondiloze), bolile sistemului nervos periferic (nevralgii, nevrite, polinevrite etc),
bolile genitale inflamatoare cronice la femei ş. a. Sub formă de inhalaţii sînt indicate În afecţiunile
catarale cronice, faringolaringobronhiale, iar sub formă de gargarisme în afecţiunile bucofaringiene cu
secreţii vîscoase. Irigaţiile vaginale sînt indicate în afecţiuni inflamatoare uteroanexiale.
Cele mai importante izvoare cu ape sărate pentru cură internă se găsesc la Slănic Moldova, Sîngeorz.
Covasna, Zizin (ape carbogazoase). Pentru cură externă se folosesc apele lacurilor sărate de litoral
(Techirghiol), apele lacurilor sărate continentale (Amara, Lacul Sărat), apa de mare, apele sărate iodurate
de la Olăneşti, Govora, Bazna, apele sărate iodurate şi sulfuroase de la Călimănesti, Olăneşti, Govora,
precum şi apele sărate concentrate din saline (Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Sovata).
Trebuie menţionată bogăţia specifică a ţării noastre pe care o reprezintă lacurile helioterme, care
conţin ape sărate de concentraţii diferite, stratificate, care se încălzesc de la soare şi care, datorită
încălzirii inegale a diferitelor straturi, menţin căldura acumulată în straturile din profunzime (Lacul Ursu
— Sovata, lacurile de la Ocna Sibiului).
Apele iodurate sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 mg de iod la litru. De obicei apele iodurate
sînt clorurosodice, alcaline sau sulfuroase. Iodul are un rol important în organism, făcînd parte din
compoziţia hormanilor tiroidieni. În afară de influenţa asupra tiroidei, iodul are şi un efect vaso dilatator şi
de scădere a tensiunii arteriale, precum şi o afinitate deosebită pentru ţesutul limfatic. Apele iodurate se
administrează în cură internă în hipertiroidie, guşă chistică şi în bolile cronice ale aparatul respirator şi în
cură externă sub formă de băi în reumatismul degenerativ, în hipertensiune aterosclerotică, în tulburări
circulatorii periferice ş. a.
Se găsesc ape iodurate la Govora (sărat concentrate, iodurate şi sulfuroase), Olăneşti (sărate, iodurate
şi sulfuroase), Bazna (sărate concentrate, iodurate) ş. a.
Apele sulfuroase conţin cel puţin 1 mg de sulf la litru, sub formă de hidrogen sulfurat liber sau
diverse săruri în care predomină tiosulfaţii. Apele sulfuroase simple sînt de obicei slab mineralizate, însă
de obicei sînt ape mixte, conţinînd sare, CO2 sau bicarbonat. Unele ape sulfuroase, cum sînt cele de la
Herculane, sînt termale. Acţiunea apelor sulfuroase se bazează pe faptul că sulful pătruns în organism
participă la numeroase procese metabolice tisulare, el făcînd parte din compoziţia unor proteine,
aminoacizi, catalizatori, hormoni etc.
Apele sulfuroase se administrează în cură internă, precum şi în cură externă sub formă de băi şi
inhalaţii. Datorită acţiunii desehsibilizante a sulfului, se folosesc şi în injecţii.
În cură internă exercită o acţiune excitantă asupra secreţiei gastrice, asupra peristaltismului intestinal
şi au efecte coleretice şi diuretice. De aceea sînt indicate în cura de băut, în afecţiuni hepatobiliare, în
colite cronice, în diabet etc.
În cură externă, sub formă de băi, determină o hiiperemie a pielii, o scădere a tensiunii arteriale la
hipertensivi, precum şi un efect sedativ general. Băile cu ape sulfuroase sînt indicate în bolile
reumatismale cronice, în bolile cronice ale sistemului nervos periferic, în boala hipertonică, în tulburări
circulatorii periferice, în unele boli de piele ş. a.
 Inhalaţiile cu ape sulfuroase provoacă o hiperemie importantă a mucoasei respiratorii, precum şi
efecte antispastice şi desensibilizante, fiind indicate în bronşitele cronice cu hipersecreţie, astm bronşic,
rinite cronice atrofice etc. Prin efectele excitante asupra terminaţiilor nervoase din mucoasa respiratorie,
inhalaţiile cu ape sulfuroase declanşează reflexe care au ca rezultat o scădere a tensiunii arteriale la hiper-
tensivi.
Ape sulfuroase se găsesc în staţiunile Herculane, Călimăneşti, Olăneşti, Govora, ş. a.
Apele sulfatate sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 g de săruri la litru, din care predomină
sulfaţii. În funcţie de cationii cu care este combinat ionul SO 4, apele sulfatate se împart în ape sulfatate
sodice (sau glauberiene), ape amare (sau sulfatate magneziene), ape gipsoase (sau sulfatate calcice) şi
vitriolice (cu sulfaţi de fier şi aluminiu). Aceste ape se folosesc numai în cură internă, datorită acţiunii lor
asupra intestinului, ficatului şi căilor biliare. Apele sulfatate determină o scădere a secreţiei şi motilităţii
gastrice, o accelerare a evacuării intestinului prin creşterea peristaltismului (prin efect mecanic şi chimic),
precum şi un important efect colagog şi coleretic prin contracţia veziculei biliare şi stimularea celulelor
hepatice. Apele sulfatate se administrează dimineaţa pe nemîncate, în cantitate de 100—300 ml, încălzite.
Indicaţiile acestor ape sînt constituite de constipaţiile atone, enterocolitele cronice, afecţiunile
hepatobiliare, diabetul uşor şi obezitate.
Izvoare cu ape sulfatate se găsesc la Bălţăteşti, Slănic Moldova şi lîngă Iaşi.
Apele radioactive conţin elemente radioactive din seria uraniului, actiniului sau thoriului, care se
dezagregă spontan şi emit radiaţii alfa, beta şi gama. Unele elemente radioactive au o viaţă foarte scurtă,
iar altele foarte lungă. Radiumul, care este frecvent utilizat în terapeutică, se descompune în radon şi
emite radiaţii alfa şi puţine beta şi gama. Radonul este un gaz nobil solubil în apă şi în grăsimi.
Radioactivitatea unei ape se calculează în raport cu cantitatea de radon pe care o emană, măsurată în
unităţi Mache. O apă minerală trebuie să conţină minimum 80 unităţi Mache la litru pentru a fi
considerată radioactivă. Apele radioactive mai conţin, în afară de radon, şi thoron şi săruri de radhx
Acţiunea apelor radioactive se bazează pe proprietatea substanţelor radioactive de a se localiza
electiv în anumite organe cu conţinut mare în lipoizi, mai ales în glandele cu secreţie internă, sistemul
nervos, ţesutul adipos. Băile radonice determină o vasoconstricţie periferică şi au un efect sedativ asupra
durerilor articulare şi musculare din reumatism. Măresc de asemenea procesele metabolice din organism,
în cură internă, apele radioactive stimulează secreţia gastrică şi motilitatea stomacului.
Indicaţiile apelor radioactive sînt reumatismul inflamator (poliartrită cronică evolutivă), reumatismul
degenerativ, ne-vrite şi nevralgii, afecţiuni endocrine ovariene şi inflamatoare genitale la femei, unele
forme de hipertensiune arterială, în miocardite, boli alergice, boli cu metabolism încetinit, boli endocrine.
În ţara noastră nu există ape puternic radioactive, ci numai slab radioactive, cum sînt cele de la
Herculane (Hercule, Hygea, Şapte izvoare), Borsec (izvorul Curie), Sîngeorz. Slab radioactive sînt şi
nămolurile de la Techirghiol şi mofetele de la Tuşnad şi Covasna.

NĂMOLURILE (PELOIDELE)
Nămolurile sau peloidele sînt substanţe naturale formate din particule fine, insolubile în apă, care
formează cu apa o masă cu caracter plastic. Aceste mase plastice naturale au luat naştere prin procese
geologice şi biologice, din amestecul unor particule fine, insolubile, anorganice şi organice, cu apa.
Cuvîntul de „peloide" derivă de la cuvîntul grec „pelos" (= mîl).
În ceea ce priveşte originea lor, nămolurile se pot împărţi în: a) nămoluri sedimentate în mediu
acvatic, care iau naştere prin depozitarea subacvatică a diverşilor componenţi care le alcătuiesc; b)
nămolurile mineralogene, anorganice, rezultate din dezagregarea unor roci sub influenţa agenţilor at-
mosferici; c) nămolurile de turbă, produse prin descompunerea anaerobă a turbei.
Clasificarea nămolurilor se face în funcţie de origine, mod de formare şi predominanţa elementelor
organice sau anorganice pe care le conţin.
Clasificarea veche împărţea nămolurile în trei tipuri: turbă, sapropeluri şi nămoluri vulcanice. Fiind
prea restrînsă şi necorespunzătoare, s-a adoptat o clasificare mai largă, care ţine seama de originea
geologică a nămolurilor şi de componentele lor principale. Clasificarea acceptată astăzi (Benade) împarte
nămolurile în două mari categorii: sedimente curative şi pămînturi curative.
I. Sedimente curative, adică nămoluri care au luat naştere prin procese de sedimentare, pot să rezulte
fie din substanţe organice sau cu concursul microorganismelor, dînd subclasa sedimentelor organice, fie
prin sedimentarea de substanţe anorganice, dînd subclasa sedimentelor mineralogene.
a) Primele, cele organice, se numesc biolite: acestea la rîndul lor sînt :
— unele cu caracter predominant organic, dintre care:
1. nămoluri de turbă : turbă plană, bombată, intermediară şi pămînturi de turbă ;
2. nămoluri organice : sapropel sau nămol de putrefacţie şi gyttya sau nămol de semiputrefacţie;
— altele cu caracter predominant mineral:
3. şlicuri (de deltă, de mare, de rîuri);
4. nămoluri de izvoare (nămoluri de izvoare termale nămol vulcanic, nămoluri de izvoare reci);
5. cretă şi calcar;
6. minereuri (ocră şi pirită);
7. silicoliţi (Kiesselgur), formate cu concursul diatomeelor, radiolarilor, spongierilor.
b) Cele din a doua categorie se numesc abiolite; ele au luat naştere prin depozitarea exclusivă de
material anorganic (minerogene) :
1. pămînt de sedimentare (argilă) ;
2. sedimente de nisipuri.
II. Pămînturi curative (produse de dezagregare a rocilor); argile, luturi, marne, loess şi luturi de
loess.
Compoziţia chimică a nămolurilor. Turbele sînt amestecuri bogate în carbon, formate din părţi de
plante mai mult sau mai puţin descompuse. Turbele sînt lemnificate în prezenţa apelor minerale sau chiar
a apei simple, sub influenţa unor procese fizico-chimice speciale, îndeosebi prin procese de reducere.
Turbele reprezintă o fază de trecere precoce în transformarea substanţelor organice, în special lemnoase,
în cărbune şi au proprietăţi de combustibili.
Compoziţia chimică a turbei este atît organică, cît şi minerală. Substanţele minerale din turbă se
găsesc în nisipul şi cenuşa plantelor care au format turba şi nu depăşesc 40% din substanţa uscată.
Componentele organice ale turbei sînt:
— substanţe vegetale nedescompuse sau modificate incomplet: celuloze şi hemiceluloze, ligninte,
pectine, răşine;
— substanţe provenite din transformarea acestor substanţe în mediu uşor anaerob, combinaţii
macrocelulare bogate în carbon — substanţe huminice. În afară de humus, se mai găsesc în turbă amine,
acizi organici (acid oxalic, formic, acetic, acizi graşi superiori), precum şi alcool, zahăr, substanţe
estrogene, corpi carotinoizi, taninuri etc.
În ceea ce priveşte componentele minerale, turbele conţin substanţe minerale solubile (mai ales
turbele de pe lîngă izvoarele minerale) ca sulfatul de calciu, clorura de sodiu etc. Unele nămoluri de turbă
conţin mai ales sulfuri, altele fier.
Nămolurile organice sînt sapropelii şi gyttya. Sapropelii sînt în cea mai mare parte de natură
vegetală, descompuse prin putrefacţie anaerobă, care duce la formarea de H 2S în cantitate mare. în
schimb, gyttya, care provine din plante prin semiputrefacţie aerobă, nu conţine H2S. Nămolurile organice
nu conţin acizi huminici.
La noi în ţară, nămolurile organice se găsesc în lacurile maritime (Techirghiol, Siut-ghiol, Duingi) şi
în lacurile continentale existente sau secate, şi sînt formate dintr-o masă argiloasă şi marnoasă, cu nisip
foarte fin, unsuroasă la pipăit. Nămolurile organice conţin de asemenea şi o serie de substanţe anorganice
ca NaCl, sulfat de Na, clorură de Mg, sulfat de calciu, acestea toate solubile, precum şi o serie de săruri
insolubile în apă (carbonaţi de Mg şi Fe, sulfuri şi sulfaţi, silicaţi), precum şi nisip. Aceste nămoluri
conţin şi gaze: H2S, CO2 şi NH3. Sulful şi substanţele organice sînt deosebit de abundente. Totul este
impregnat cu depozite de sulfura de fier, care dă culoarea neagră caracteristică a acestor nămoluri şi care
în contact cu aerul se oxidează, trecînd în hidrat feros, care dă culoarea mai deschisă, cenuşie.
Peloidele minerale conţin foarte puţine substanţe organice, deoarece acestea s-au pierdut sau au
regresat. Şlicurile sînt treceri de la nămolul organic la cel mineral. Ele au păstrat însă o anumită capacitate
hidrică — putere de imbibiţie cu apă. în aceste peloide predomină calciul (CO 3Ca) sau acidul silicic. Ele
pot să fie de origine organică sau chiar anorganică (gaze vulcanice, depozite de pirită). Au capacitate
calorică mică şi greutate specifică mare. Acţiunea acestor nămoluri anorganice se datoreşte în primul rînd
proprietăţilor lor fizice.
La nămolurile organice, pe lîngă proprietăţile fizice amintite, intervine acţiunea diferitelor
componente chimice. în nămolurile de turbă sînt activi acizii huminici, acizii tanici şi tanaţii, diferitele ră-
şini şi uleiuri eterice. Dintre diferitele substanţe organice cărora le revine un rol terapeutic, trebuie
amintiţi diferiţii steroli, substanţele estrogene, progesteronice, auxinele sau substanţele de creştere şi pro-
babil şi alţi stimuli biogeni încă neidentificaţi. La aceste substanţe organice se adaugă şi cele minerale
conţinute în nămolurile de turbă ca sulfaţii, carbonaţii, fosfaţii etc, sau sulful liber sau sub formă de
combinaţii diferite.
Nămolurile suprapelice conţin şi ele numeroase substanţe organice active : substanţe progesteronice,
estrogene, stimuli biogeni, precum şi H2S.
Proprietăţile fizice ale nămolurilor explică în mare măsură acţiunea lor terapeutică.
Între oroprietăţile fizice care trebuie luate în consideraţie interesează mai ales greutatea specifică,
capacitatea de reţinere a apei, gradul de dispersie, plasticitatea, radioactivitatea, termoplexia (păstrarea
sau menţinerea căldurii).
Datorită greutăţii specifice mari a nămolurilor în general, tegumentul este comprimat, în mod
deosebit cel abdominal şi cel toracic.
Capacitatea de reţinere a apei este condiţionată de conţinutul în substanţe organice de origine
vegetală.
Gradul de dispersie înseamnă mărimea particulelor care compun un nămol. Din punct de vedere
terapeutic, gradul de dispersie interesează în mod deosebit, deoarece de el depinde plasticitatea unui
nămol şi suprafaţa lui relativă.
Conservarea calorică sau termopexia este direct proporţională cu capacitatea calorică (produsul
dintre căldura specifică şi greutatea specifică) şi invers proporţională cu gradul de conductibilitate ter-
mică. Nămolurile în general îşi menţin temperatura neschimbată timp mai îndelungat decît o masă de apă
cu aceeaşi temperatură. La peloide, transmiterea căldurii de la nămol la corpul omului se face prin
conductibilitate.
Mecanismul de acţiune a nămolului nu este pe deplin elucidat. S-au emis în legătură cu mecanismul
de acţiune a nămolului diferite ipoteze: chimice, fizice, biologice.
Se ştie astăzi că proprietăţile fizice ale nămolului au un rol deosebit de important.
Termoconductibilitatea, capacitatea termică şi termopexia nămolului, substanţele coloidale care asigură
plasticitatea nămolului, explică în mare măsură avantajele procedurilor de nămol faţă de cele simple cu
apă. Nămolul se pretează mai bine decît apa la termoterapie.
 Un alt factor deosebit de important îl reprezintă, în cazul nămolului, factorul mecanic. Stark, prin
cercetări efectuate la Marienbad, a arătat că frecarea internă în baia de nămol este de cîteva zeci de ori
mai mare decît în apa simplă, ceea ce explică rezistenţa opusă de masa de nămol la mişcările efectuate de
bolnav şi deci efectul mecanic incomparabil mai mare al băii de nămol faţă de apa simplă.
Trebuie adăugat, de asemenea, rolul substanţelor chimice şi biologice din nămol, dintre care unele se
resorb prin piele (cele care sînt în acelaşi timp lipo- şi hidrosolubile, ca CO 2, S, acidul arsenios,
emanaţiile de radiu, precum şi substanţele biologice de tipul estrogenilor, auxinelor etc).
Numai totalitatea acestor factori explică efectul complex al nămolului asupra organismului. Efectul
fiziologic al nămolului se caracterizează printr-o hiperemie tegumentară dată atît de factorul mecanic al
excitaţiei pielii prin particulele mici, solide, în suspensie în nămol, cît şi de factorii fizici (termic) şi
chimici, prin resorbţia substanţelor conţinute în nămol. La acestea trebuie să adăugăm şi rolul substanţelor
biologice active care se resorb prin tegument. Toate aceste acţiuni sînt dirijate pe calea sistemului nervos
central sub acţiunea excitaţiilor variate ca intensitate şi natură, recepţionate de terminaţiile nervoase din
tegument. Prin aceste influenţe este modificată starea imunochimică a organismului.
Mecanismul de acţiune a nămolului s-ar rezuma deci la :
1. excitarea terminaţiilor nervoase din tegument;
2. reacţiile reflexe cu punct de plecare în tegument;
3. formarea în piele de substanţe de tip histaminic;
4. creşterea permeabilităţii pielii;
5. acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organism.
Indicaţiile nămoloterapiei sînt multiple şi, în ultimii ani, în urma extinderii formelor de administrare,
se extind necontenit şi indicaţiile.
Cele mai importante indicaţii ale curei de nămol le constituie bolile reumatismale şi bolile
ginecologice la femei,.
Indicaţia principală a nămolului o reprezintă bolile aparatului locomotor, mai ales cele articulare de
diferite origini. Formele în care tratamentul dă cele mai bune rezultate sînt cele cu mers cronic progresiv
şi cu aspect deformant şi cele secundare după diferite infecţii. De asemenea beneficiază formele de
reumatism cronic abarticular, ca celulite, bursite, mialgii, periartrite etc.
O altă categorie de boli care beneficiază de nămoloterapie o formează bolile sistemului nervos
periferic : nevrite şi nevralgii, îndeosebi nevralgia sciatică.
Un capitol deosebit de important al indicaţiilor nămoloterapiei este capitolul afecţiunilor genitale
inflamatoare cronice la femei, care cuprinde pe de o parte afecţiunile inflamatoare cronice uteroanexiale,
iar pe de altă parte sterilitatea, în care avem în vedere acţiunea asupra factorului endocrin pe de o parte şi
asupra factorului inflamator pe de altă parte. Tot în capitolul ginecopatiilor care beneficiază de cura de
nămol intră şi disfuncţiile endocrine, îndeosebi ovariene. În afecţiunile genitale, o formă frecvent utilizată
o reprezintă tampoanele vaginale cu nămol.
Printre celelalte indicaţii ale peloidoterapiei trebuie amintite tuberculoza ganglionară şi
osteoarticulară nefistulizată, neevolutivă, inflamaţiile cronice netuberculoase ale seroaselor,
perivisceritele, sechelele de poliomielită, de rahitism, căluşurile vicioase şi dureroase, deformaţiile
coloanei vertebrale, atrofiile musculare, obezitatea.
Contraindicatele nămoloterapiei — în afară de cele generale pentru balneofizioterapie — sînt toate
bolile acute, mai ales cele febrile, cu semne hematologice şi V.S.H. crescută. De menţionat apoi dintre
bolile cardiovasculare, hipertensiunea arterială cu Mx peste 18 şi hipotensiunea sub 10 mm presiune
sistolică (pericol de colaps), precum şi dintre bolile respiratorii — astmul bronşic. Sînt contraindicate, de
asemenea, hepatitele cronice cu tendinţă evolutivă spre ciroză, bolile renale cu tulburări generale
importante ş. a. Este contraindicată, de asemenea, sarcina, din cauza pericolului de avort, chiar în primele
luni.
Modul de aplicare a nămolului. Metoda cea mai frecvent utilizată astăzi, mai ales în serviciile de
fizioterapie, este metoda aplicaţiilor locale de nămol, împachetările cu nămol, în peliculă mai mult sau
mai puţin groasă, nămolul fiind încălzit la temperatura de 45—50°. Împachetările cu nămol au o durată de
15—30 de minute şi pot să fie împachetări de 1/2, de 3/4 sau împachetări parţiale ale unui membru sau
cataplasme cu nămol pe anumită articulaţie sau regiune.
O altă metodă o reprezintă băile de nămol la temperatura de 36—40° în diferite concentraţii ale
nămolului amestecat cu apă de lac în cazul celor sapropelice sau cu apă simplă în cazul celor de turbă, cu
o durată de 15—30 de minute. Deşi o metodă terapeutică solicitantă pentru organismul bolnavului, baia
de nămol este o metodă terapeutică cu foarte bune rezultate la bolnavii robuşti, cu o bună funcţie
cardiocirculatorie.
O metodă folosită mai ales în staţiuni este aceea a oncţiu-nilor cu nămol rece şi expunerea la soare
(metoda egipteană).
În afecţiunile cronice genitale la femei se aplică metoda tampoanelor vaginale cu nămol. Se
utilizează nămol cald la temperatura de 35—40°.
În ţara noastră se găsesc numeroase nămoluri terapeutice :
— nămoluri sapropelice de liman la Techirghiol, Eforie, adică în jurul lacului Techirghiol, precum şi
în lacurile de litoral de la nord de Constanţa ;
— nămoluri sapropelice de lacuri sărate continentale la Amara, Lacul Sărat, Sovata (Lacul Negru),
Bazna, Telega, Slănic Prahova, precum şi nămolurile sapropelice fosile de la Ocna Sibiului, Ocnele Mari,
1 Mai, Persani etc.;
— nămoluri de turbă la Vatra Dornei, Borsec, Someşeni, Victoria, 1 Mai şi altele.
Mai există şi nămoluri cu anumite caractere: la Govora — nămol silicios, iodat; la Oglinzi şi Geoagiu
— nămoluri feru-ginoase.