Modernismul este un concept care se defineşte în opoziţie cu tradiţionalismul şi, în

sensul cel mai larg al termenului, “se aplică tuturor curentelor şi tendinţelor inovatoare
din istorie (religioase, filosofice, artistice etc.), ansamblului mişcărilor de idei şi de
creaţie, care convin epocii recente, altfel spus “moderne”, în condiţii istorice date”, după
cum afirma criticul literar şi eseistul Adrian Marino, în studiul “Modern. Modernism.
Modernitate”. Orice mişcare ideologică, artistică, literară, care, în mod spontan
sau programat, se rupe de tradiţie sau chiar o neagă, optând pentru atitudini,
modalităţi de gândire şi de expresie anticonservatoare, se situează pe direcţia
modernismului.

Între termenii modern, modernism, modernitate exista diferenţe de

nuanţă, modern (din latinescul “modo” – recent) având un sens mai cuprinzător, în
cultură referindu-se la tot ce este diferit de tradiţie; modernism (un derivat de la
modern, cu acelaşi etimon latin) este o denumire generică dată, în cultura occidentală,
tendinţelor, mişcărilor, experimentelor artistice novatoare, manifestate începând cu
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea,
iar modernitatea este un termen mai imprecis în cultură, vizând ansamblul trăsături.

Modernismul, raportat la culturile occidentale, este o direcţie extrem de eterogenă,

subordonând curente literare dintre cele mai diverse: simbolismul, expresionismul,
futurismul, apoi curentele literare avangardiste din primele două decenii ale
secolului al XX-lea – dadaismul, suprarealismul, cubismul, abstracţionismul,
ermetismul etc., cu prelungiri şi în perioada dintre cele două Războaie Mondiale. În
pofida diversităţii şi a diferenţelor majore, .

Despre literatura începutului de secol XX, Eugen Ionescu, celebrul scriitor de limba
franceză, de origine română, deschizător de drumuri în teatrul absurdului, afirma într-
un “Discurs despre avangardă” că a fost “conştientizarea şi dirijarea unei schimbări
care trebuia să se impună în cele din urmă, o schimbare care trebuia, într-adevăr, să
schimbe totul” şi că “în timp ce majoritatea artiştilor, a gânditorilor îşi închipuie că sunt
ai vremii lor, autorul rebel (avangardist) e conştient că e împotriva timpului său”.

Modernismul în literatura română

 Eugen Lovinescu, Revista Sburatorul si
modernismul interbelic
Modernismul în literatura română se
defineşte în termeni specifici, având în
vedere că, în istoria şi în critica literară,
acest concept – modernismul – se
foloseşte la noi cu referire la
perioada interbelică, fiind teoretizat
de Eugen Lovinescu, critic literar,
conducător al revistei “Sburătorul”
(1919-1922, 1926-1927), în paginile
căreia au şi fost promovate opere moderniste.

În viziunea lui Eugen Lovinescu, influenţat de filosofia francezului Gabriel Tarde, există
un “saeculum”, adică un “spirit al veacului”, definit ca “o totalitate de condiţii
materiale şi morale, configuratoare ale vieţii popoarelor europene, într-o epocă dată”.
În virtutea acestui “spirit al veacului”, există o “lege a sincronismului”, bazată pe o
primă etapă a “imitaţiei” culturilor apusene.

Mai exact, Eugen Lovinescu sugera adoptarea noilor formule artistice mai întâi prin
imitaţie, deoarece “orice formă de artă apărută într-un centru cultural dezvoltat
se propagă aproape instantaneu peste toată Europa”, ulterior sincronizarea
producând “mutaţii” ale valorilor estetice, având în vedere că valorile artistice nu sunt
imuabile, iar frumosul nu se defineşte la fel pentru toate timpurile şi spaţiile culturale.
O teorie contestată de tradiţionalisti, la vremea respectivă.

Gândirea critică a lui Eugen Lovinescu, precum şi literatura nouă, de factură

modernistă, au exercitat o influenţă benefică asupra literaturii româneşti interbelice,
considerată un moment de vârf în cultura românească, atât în poezie, cât şi în proză.

Modernismul în literatura română interbelică a dus la lărgirea fără precedent a

orizontului tematic şi de viziune, a impus formule literare noi şi este prima
desprindere categorică de prelungirile tradiţionalismului secolului al XIX-lea.
În poezie, expresionismul şi suprarealismul, ermetismul, poezia chtonică (a teluricului)
sau a fiorului metafizic, din operele unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi,
Ion Barbu, au fost şi au rămas repere valorice până astăzi.