

RO
Search
Menu
 despre
 blog
 video
 teme
 autori
 arhiva 2016-2021








 Mădălina Căuneac | © arhiva autoarei
 PROBĂ DE LECTURĂ
Două poezii de Mădălina Căuneac
„Prin scris mi-a fost cel mai ușor să mă exprim artistic încă de când eram copil -
și a rămas principala modalitate de vindecare și organizare interioară; astfel
sper să pot oferi și altora o formă de conexiune (sau daca nu, măcar melancolia
unei amintiri împrumutate).” Mădălina Căuneac
steluțe

pe terasa îmbrăcată cu marmură albă, pătată

stau dezordonat vase de lut joase și foarte largi

cu plante suculente, ficuși și cactuși,

care au avut timp decenii să se dezvolte luxuriant

în soarele care, vară de vară, topește

orice dorință de activitate analitică

ne bem cafelele foarte dulci și concentrate

dimineața, la prânz și seara

uneori cineva merge după croissante și salate

cu năut, roșii si pătrunjel –

ne adunăm în bucătăria largă

cu gresie duochrome în alb și galben,

masă și scaune simple, oalele și tigăile la vedere,

toate bucuriile și amintirile la vedere;

radioul nu se oprește niciodată –

ascultăm old chilean music,

old italian music și uneori chiar old romanian music

și ziua alunecă ca într-un vis fără sfârșit

la prânz orizontul se topește în căldura uscată

stăm sub o fâșie de umbră sumar îmbrăcați,

transpirați

bem limonadă cu mentă si cappuccino

nu vorbim,

trupurile noastre comunică destul;

mijim ochii și orașul în depărtare se face și mai mic,

încastrat în bule luminoase pe genele noastre

după ce ne trezim și umbra a ajuns dincolo de

terasa noastră
luăm din dulapurile masive până-n tavan

rochii largi, albe, vaporoase

și părăsim apartamentul postbelic al bunicii

plin de sute de cărți atacate de carii și praf,

plin de bijuterii și sticle goale de parfum

uitate de ani

printre hainele de cașmir și bumbac;

mergem spre plajă pentru o plimbare

până mult după lăsarea întunericului

înghețată de lămâie, fistic sau vanilie cu fulgi de migdale

mereu însoțită de espresso amărui, ciocolatiu

găsim un ponton liber și așteptăm ca noaptea

să întunece complet marea

să ne înfricoșăm că am putea vreodată

să fim striviți sub valurile tăioase

ne întindem pe vreo plajă și visăm comun

peisaje pe care nu le-am văzut

și acțiuni hollywoodiene improbabile

mă ridic în capul oaselor și-mi îmbrățișez corpul

până brațele par ale altcuiva

iar mainile nu își mai știu originea

vreau acasă;

plecăm desculți, hipnotizați

de imaginea lunii pe orice suprafață

nisipul gâdilă tălpile,

uneori o piatră ascuțită face pasul mai scurt

în miez de noapte când toată lumea doarme

unul sau altul se trezește cu o imagine neclară în minte

deschide geamurile camerei înalte

și își pune picioarele pe pervazul din travertin

sperând să se răcorească –

un pahar cu lapte rece și un biscuite din ovăz

pe cer steluțe, felinarele pe stradă sunt și ele steluțe

geamuri în depărtare luminate de insomniaci imaginari –

sunt tot steluțe

pământul s-a topit într-un univers prietenos

plin de steluțe,

iar noi toți am devenit

steluțe

dumicați de mămăligă

pielea, ca un cauciuc lăsat în soare,

radia căldură și un miros vag de transpirație

de copil care încă nu s-a împlinit;

trasam conturul personajelor

din cărțile ilustrate cu hârtia indigo

rămasă în atelierul lui Tata Lazăr –

prinți și prințese, natură moartă, obiecte fantastice;

la umbra casei, în vie,

mă întindeam pe câte o pătură scoasă la aerisit

și ascultam Radio România Actualități

iar soarele era infinit printre frunzele zimțate;

pământul cald –

printre bulgări și iarbă prăfuită

mi-am pus de atâtea ori capul

în așteptarea serii,

în așteptarea chemării la masă

priveam din cerdacul casei

trenuri care trăgeau în gară –

muget de vaci în depărtare și

miros de cartofi cu usturoi –

o mămăligă mare pentru toți

și o cană de apă călduță adusă de la șosea;

de acolo, din ograda casei

de pe strada bisericii numărul 10

puteam auzi tot zumzetul satului,

fiecare strigare, fiecare galop

puteam vedea strada

care duce în satul vecin

la doi kilometri depărtare

stăteau toți cei care au murit înainte să-i cunosc

mijeam ochii și nu-mi puteam explica cimitirul,

cântarea de doliu, absența

am căutat liniștea aceea de sat așezat

cu bătrânii mei încă în putere

și pământ îngrijit la timp

ani

am primit momente grăbite

în care voiam să opresc timpul

să ies din visare, să respir cât mai mult aer

și să-l depozitez în săculeții plămânilor

cu toate mirosurile de animale, natură și sudoare

îmi mai amintesc doar fragmente și culori arse

roadele au dat în pârg,

strugurii s-au stafidit în vie

–

Textele fac parte din volumul de debut al autoarei – aflat în curs de publicare la OMG.