Procesul de imbatranire

Oamenii de stiinta nu au căzut de acord cu privire la cauzele ce determină

îmbătrânirea. Unii dintre aceştia afirmă că genele noastre sunt programate să se
deterioreze, să se uzeze și în final să dispară, în timp ce alții cred că uzura genelor,
care se măreşte în timp, reprezintă cauza principală a procesului de îmbătrânire. Alţi
cercetători cred că o combinație de mai mulți factori contribuie la îmbătrânire.

Deteriorarea celulelor

Teoria deteriorării celulelor, care a fost propusă pentru prima dată în jurul anului 1882
de către biologul August Weismann, susține că organismul îmbătrâneşte ca urmare a
„uzurii” sale: „Ca şi componentele dintr-un automobil vechi, diferitele părți ale
corpului se uzează prin utilizarea lor repetată…”.

Pornind de la această idee fundamentală, un număr de cercetători explorează în

prezent anumite aspecte fiziologice pentru a descoperi de unde și cum apare această
„uzură”.

Degradarea ADN-ului

Concentrându-se pe deteriorarea ADN-ului de-a lungul vieții, în această teorie se

afirmă că:

„Uzura ADN-ului are loc în mod continuu în celule… Deşi cele mai multe dintre
aceste deteriorări ale ADN-ului sunt reparate în timp, unele dintre ele se
acumulează… şi mutaţiile genetice apar și se înmulţesc odată cu înaintarea în vârstă,
provocând deteriorarea şi funcţionarea defectuoasă a celulelor. În special, deteriorarea
ADN-ului mitocondrial poate conduce la… disfuncții… prin care îmbătrânirea are loc
ca urmare a deteriorării integrității genetice a celulelor organismului”.

ADN-ul mitocondrial (AND mt) evoluează mai rapid decât ADN-ul din nucleul
celulelor şi în consecinţă ADN-ul mitocondrial generează mai mulţi „radicali liberi”
dăunători despre care se crede că ar provoaca îmbătrânirea. Având în vedere că
mitocondriile (uzinele energetice ale celulei) lucrează mai mult pe măsură ce este
disponibilă o cantitate mai mare de combustibil (adică „alimente”), cu cât un
organism consumă mai puţine alimente cu atât mai puțini radicali liberi sunt produşi.
Prin urmare, unii oameni de ştiinţă au fost de părere că restricţia de calorii
(CR-calorie restriction) ne poate menţine tinereţea mai mult timp: „Un regim
alimentar în care numărul de calorii este restricţionat (cu aproximativ 30 la sută sub
nivelul normal, dar peste nivelul de la care apare senzaţia de foame) poate creşte
durata de viaţă, poate scădea incidenţa cancerului și, de asemenea, poate încetini
procesele ce afectează memoria și capacitatea de mișcare”.

Alţi cercetători sunt mai prudenți atunci când vine vorba să recomande o dietă CR: „în
cazul animalelor la care dieta a fost restricţionată în calorii s-a constatat că acestea
cresc mai lent, se reproduc mai puțin, iar sistemul lor imunitar a devenit mai puţin
eficient, … deoarece restricția alimentară pare a comuta organismul într-un mod de
supraviețuire în care creșterea și consumul de energie sunt suprimate”.

În plus, opozanţii dietei CR afirmă că: „chiar dacă o prelungire a duratei de viaţă a
putut fi observată la șoareci, aceasta nu a putut fi constatată în cazul mamiferelor mari,
cum ar fi oamenii… pentru că, spre deosebire de animalele mici, mamiferele mari pot
migra în caz de foamete…”.

Cu toate acestea, cel puțin un studiu a arătat că la oamenii care urmează o dietă CR
„s-a înregistrat o scădere a colesterolului din sânge, a insulinei și… s-a redus riscul de
ateroscleroză, „adică a condiţiilor care contribuie la îmbătrânire şi la deces”.

Cross-link-ul proteinelor

O altă ramură a teoriei deteriorării celulelor se concentrează pe „cross-link-ul

proteinelor”, un proces prin care proteinele vechi şi uzate, care altfel ar fi descompuse
de enzime, sunt protejate de această acțiune prin intermediul unor punţi de legătură
care se formează în interiorul moleculelor şi care pot… cauza probleme. „De-a lungul
timpului o acumulare de astfel de proteine dăunează celulelor și țesuturilor, încetinind
procesele fiziologice din organism…”.

Acest fenomen a fost identificat în cel puțin un semn al îmbătrânirii și el este implicat
şi în altul:

„Cross-link-ul proteinelor din colagenul pielii, de exemplu, s-a dovedit responsabil,

cel puțin parțial, de încrețirea pielii și de alte modificări dermice asociate cu înaintarea
în vârstă, iar… la nivelul ochiului se crede, de asemenea, că are un rol important în
apariţia cataractei. Cercetătorii cred că cross-link-ul proteinelor din pereții arterelor
sau din sistemul de filtrare al rinichilor este responsabil, cel puțin parţial, de
apariţia… aterosclerozei.. “.

Programarea genetică

Studiind procesele care controlează funcţionarea organismului, fiecare dintre teoriile

următoare sugerează ideea că, la nivel celular, suntem „programaţi” să îmbătrânim.

Mulți cercetători cred că: „Îmbătrânirea este rezultatul comutării secvențiale a

anumitor gene (activare/dezactivare), bătrânețea fiind definită ca fiind momentul în
care afecţiunile asociate cu înaintarea în vârstă se manifestă… “.

Pentru a susţine această teorie, oamenii de ştiinţă au studiat procesul de îmbătrânire cu

ajutorul lui Caenorhabditis elegans: „clasicul nematod de laborator… adică cu
ajutorul unor viermi mici, transparenţi… care sunt mai ușor de manipulat genetic, care
au o durată de viață de doar două săptămâni şi care le permit oamenilor de ştiinţă să
vizualizeze mai rapid procesul de îmbătrânire… “.

În anul 1993 un grup de cercetători a descoperit că: „Anumiţi viermi Caenorhabditis

elegans care aveau doar o singură mutaţie a unei gene au trăit de două ori mai mult în
comparaţie cu alţi membri ai speciei care nu aveau acea mutaţie. Acest lucru… a
provocat o schimbare de opinie în rândul specialiştilor… din moment ce o singură
genă poate influenţa, în mod semnificativ, durata de viaţă a unui organism… “.

Această genă, daf-2, este foarte importantă: „Daf-2 controlează în mod normal multe
alte gene… De exemplu, în studiile lor efectuate pe viermii Caenorhabditis elegans,
cercetătorii au descoperit un număr mare de gene care sunt „activate” sau
„dezactivate” în viermii ce conţin mutaţia genetică a lui daf-2…”.
Tipurile de gene care sunt controlate de daf 2 sunt răspunzătoare de rezistenţa la stres,
gradul de dezvoltare al organismului și de metabolism. Acest lucru este important
deoarece aceste: „gene diferite acţionează pentru proteine ca nişte antioxidanţi,
reglând metabolismul şi exercitând un efect antibacterian…”.

Teoria endocrină

Alţi cercetători susţin teoria că genele care influenţează durata de viaţa ar fi adevărate:
„ceasuri biologice care acţionează cu ajutorul hormonilor pentru a controla viteza de
îmbătrânire prin… menţinerea sub control a nivelului de insulină…”.

Astfel, în conformitate cu această teorie, organismele se adapteze la nivel celular ca

răspuns la condițiile de mediu pentru a asigura supravieţuirea speciei: „Ca răspuns la
condițiile aspre de mediu… celulele se adaptează pentru a-şi creşte rezistenţa și gradul
de protecție, amplificând biogeneza mitocondrială (energia din celula se măreşte)”.

Teoria sistemului imunitar

În această teorie se prevede că: „Sistemul imunitar este programat astfel încât
eficienţa sa să se reducă în timp, ceea ce conduce la creşterea vulnerabilităţii faţă de
bolile infecțioase și, prin îmbătrânire, la moarte”.

Susținătorii acestei teorii afirmă că: „Odată cu înaintarea în vârstă, anticorpii îşi reduc
eficiența și tot mai puține boli noi vor putea fi combătute eficient de către organism,
ceea ce provoacă o uzură la nivel celular și eventual moartea”.

Acest ultim argument a fost pus în discuție de către cercetări recente care au studiat
mortalitatea și fertilitatea în rândul a peste 46 de specii diferite (inclusiv oameni).
S-au obţinut unele rezultate remarcabile: „Deși… cele mai multe dintre cele 46 de
specii pot fi clasificate, în mod aproximativ, în funcţie de senescență… fapt ce a
evidenţiat o îmbătrânire accentuată a ţesuturilor şi a organismului odată cu vârsta,
pentru alte specii s-a constatat o senescenţă negativă, adică o îmbunătăţire a stării
generale a organismului odată cu înaintarea în vârstă”.

Acest lucru înseamnă că, spre deosebire de oameni, unele specii: „sunt complet
diferite faţă de noi, în cazul acestora fiind mai probabil ca acestea să se înmulţească
odată cu înaintarea în vârstă și la care există o probabilitate mai mică ca acestea să
moară cu fiecare an care trece”.

Ca o exemplificare a diversităţii dintre specii, se pot menţiona păsările Swift Alpin

care devin mai fertile (este mai probabil să se reproducă) pe măsură ce se apropie de
finalul vieţii.
 Afectiunile psihice la varsta a III-a

Fecventa bolilor psihice creste proportional cu avansarea in varsta.

Bolile psihice la varstnic ocupa locul II ca morbilitate, dupa bolile
cardio-vasculare, mergand pana la 16% din populatia peste 70 de ani.
La varstnici, bolile psihice se pot clasifica in doua categorii :
a. afectiuni cu debut anterior imbatranirii nefiind caracteristica varstei
a III-a.
b. afectiuni cu debut la batranete cu unele aspecte specifice. Din
aceasta categorie fac parte psihozele de involutie si dementa
tardiva.
Cauzele afectiunilor psihice se datoreaza :
- unor modificari in statutul familial ;
- modificari in statutul profesional.

1. Modificari in statutul familial cuprinde :

- plecarea copiilor din casa parinteasca ;
- restrangerea conditiilor de locuit;
- parasirea locuintei proprii pentru a locui cu unul din copii ;
- relatii uneori conflictuale intre generatii (neintelegeri cu proprii
copii sau nepoti) ;
- stari conflictuale intre partenerii conjugali ;
- decesul unuia dintre parteneri si singuratatea consecutiva ;
- diminuarea veniturilor materiale ;
- obligatia uneori de a accepta mutarea intr-o institutie de ocrotire
pentru varstnici.

2. Modificarea in statutul profesional

- pensionarea reprezinta retragerea din activitatea profesionala fiind mai
greu suportata de barbati decat de femei ;
- pierderea unei pozitii sociale, ca situatie materiala sau prestigiu ;
- schimbarea domiciliului, de cele mai multe ori de cauza economica ;
- lipsa motivatiei de a trai.
Principalele entitati psihice frecvente la varsta a III-a sunt reprezentate de
tulburarile de somn, depresiile si dementele.

1. Tulburarile de somn :

Somnul reprezinta una din functiile fiziologice cele mai modificate la varstnic
in raport cu adultul.
Daca la adult durata normala a somnului este de 7-8 ore/zi, la batran durata
normala este de aproximativ 6 ore/zi. Aceasta durata poate fi subiectiva, fie ca
batranii mai dorm si ziua, fie ca trezirile din cursul noptii sunt de durata mai scurta.
Particularitati ale somnului labatrani:
- tratament etiologic al adenomului de prostata, a reflexului
gastro-eso-faringian, al bronsitei;
- tratament medicamentos;
- masuri de igiena a somnului constand in:
 - culcarea la aceeasi ora, daca este posibil dupa o scurta plimbare in
aer liber sau efectuarea unor exercitii fizice;
- masa de seara va preceda cu minim 2 ore ora de culcare;
- masa de seara nu va contine alimente greu digerabile, bauturi iritante
sau excitante, substante sau medicamente care pot da insomnie;
- nu se va fuma inaintea de culcare; fumatul stimuland secretia de
adrenalina ;
- se vor evita emotiile puternice sau starile conflictuale inaintea
culcarii;
- aerisirea camerei in care se doarme;
- dus sau baie calda cu efecte calmante;
- ingestia de lapte, ceai de tei sau chiar vin daca nu exista
contraindicatii;
- crearea de conditii optime de odihna privind linistea, luminozitatea si
confortul patului ;
- folosirea unor tehnici de relaxare sub forma de hipnoza sau masaj
relaxant.
Efectul placebo este foarte important la varstnic. S-a constatat ca aproximativ
60% din batrani adorm folosind un produs placebo, fata de 70% din batrani care
adorm cu produse active asupra somnului.
70% din batrani folosesc tranchilizante ;
Prin mijloace kinetice formate din: mobilizari usoare, mers terapeutic,
practicarea unor sporturi se poate inlocui folosirea substantelor tranchilizante.

2. Depresia

Depresia este considerata ca cea mai frecventa afectiune psihica, mergand

pana la 15% in cadrul populatiei varstnice.
Cauze:
- Factori genetici:
Se considera ca s-ar putea transmite genetic semnele depresiei.
- Factori patologici: in principal intoxicatiile
- Constientizarea procesului de imbatranire evidentiata prin:
- caderea parului;
- pierderea dentitiei;
- aparitia ridurilor;
- scaderea capacitatii fizice si psihice.

- Schimbari intervenite in anturaj:

- pierderea unor membrii ai familiei;
- pierderea prietenilor;
- pierderea locuintei;
- Modificarea statutului social si economic.
- Cresterea frecventei bolilor cronice.
- Preocupari legate de ideea mortii.
Depresia la batran se manifesta prin :
- idei de negatie;
- idei ipohondrice;
- senzatii cenestopante- mimarea oricarei boli;
- sentimente de culpabilitate;
 - lamentari exagerate;
- forma grava de manifestare: suicidul.

Tratament:
- tratamentul prin mijloace psiho-sociale consta in principal in tratament
etiopatogenetic;
- tratamentul bolilor cerebrale tratabile (afectiuni vasculare, infectii);
- tratament medicamentos cu antidepresive;
- tratament prin mijloace fizicale:
- exercitii cu miscari active;
- ergoterapie (gradinaritul, tamplarie);
- mers terapeutic;
- practicarea unor sporturi care sa-i ocupe timpul si sa stimuleze atat
psihicul cat si statea fizica.

3. Dementele

Dementa este o afectiune datorita degenerarii celulei neuronale.

Se poate manifesta ca boala Altzhaimer.
Dementa senila apare dupa varsta de 85-90 de ani.
Frecvent este pastrata memoria veche si este pierduta memoria recenta.

Semne:
- tulburari si lentoare in gandire;
- simtomatologie modificata;
- iritabilitate si nervozitate;
- tulburari de echilibru si coordonare;
- tulburari de deglutitie;
- refuzul de mancare.

Tratament :
- tratament medicamentos- vitamine;
- tratament kinetic constand in: reeducarea mersului, recupararea
echilibrului, recupererea coordonarii, mers terapeutic;
- ergoterapie.

4. Sinuciderile

Ca expresie a depresiei, sinuciderile la vârstnici sunt frecvente (25 - 35% din

totalul sinuciderilor la toate vârstele).

Suicidul la vârstnici este mai frecvent decât se crede.

Grupele cu risc crescut sunt: persoane vârstnice cu boli cronice trăind în

izolare şi lipsuri, depresivii, cei cu crize emoţionale (moartea partenerului, pierderea
legăturilor afective, internarea în unităţi de asistenţă), refuzul de adaptare. O formă
particulară o reprezintă bătrânii care pierd dorinţa de a trăi (sinuciderea tăcută).
O.M.S. a stabilit în 1969, cauzele suicidului în ordine: izolarea socială, pierderea unui
rol social, încetarea activităţii profesionale, întreruperea unui mod de viaţă obişnuit
(prin spitalizare de exemplu), moartea partenerului conjugal, stări de sănătate fizică şi
mentală deficitară, lipsuri materiale. Mai frecvent sinuciderile se întâlnesc la bărbaţi.

5. Stările confuzionale acute

Se instalează mai mult sau mai puţin brutal şi alterează global conştiinţa,
comportamentul mental şi relaţional. Este o reacţie acută, durează ore sau zile, este
reversibilă spontan sau terapeutic. Apar de obicei seara sau noaptea. în apariţia lor
intervin:

- factori declanşatori: boli cardiovasculare, metabolice (uremie, hiperglicemie

etc), boli infecţioase, respiratorii sau urinare, boli cerebrale (accidente vasculare,
traumatisme, tumori etc). Mai intervin şi cauze medicamentoase (iatrogene). De
exemplu după administrarea de antidepresive, antiparkinsoniene, neuroleptice,
sedative, tranchilizante, hipnotice, corticoizi, aminofilină etc.

- factori psihosociali, care au fost deja prezentaţi anterior.

Semnalul de alarmă este schimbarea bruscă de comportament, apărută în ore sau în

zile. Astfel apare obnubilarea conştienţei (concentrare, atenţie), iluzii, halucinaţii,
dezorientare etc.

În ce priveşte atitudinea terapeutică faţă de stările confuzionale, familia

trebuie lămurită cu răbdare asupra evoluţiei şi liniştita asupra riscului vital. Se va
menţine permanent dialogul cu bolnavul. Tratamentul vizează în primul rând cauzele
şi în secundar simptomele. Se acceptă divagaţiile bolnavului, nu este contrazis, nu
este imobilizat, nu se luminează camera. Dacă agitaţia e mare şi dacă suntem convinşi
că în cauză nu este un medicament, se administrează un tranchilizant anxiolitic
(Haloperidol oral sau injectabil) sau Benzodiazepină (Diazepam).

SINDROMUL DE IMOBILIZARE LA VARSTNIC

1. Definitie
In 1973, Grunbach si Delamier, definesc sindromul de imobilizare ca o entitate
nosologica astfel: un ansamblu de deteriorari fizice, metabolice si psihice, determinat
de imobilizarea prelungita la pat.

Este unul dintre gigantii geriatriei, care este rezultatul unor boli (acute/cronice) sau
tratamente, urmat de starea grabatara (cel care nu isi paraseste spontan patul).

Varstnicii, in comparatie cu tinerii, necesita spitalizari mai frecvente si adesea mai

prelungite. Frecventa spitalizarilor creste odata cu inaintarea in varsta, rata spitalizarii
fiind de doua ori mai mare la cei peste 85 ani fata de subiectii intre 65-74ani.

Spitalizarea, chiar si pentru o perioada scurta de timp, determina un declin functional

in ciuda rezolvarii conditiei pentru care aceasta s-a efectuat. Dupa spitalizare,
varstnicii au un risc de 24% de a fi incapabili sa se reintoarca in propriul domiciliu,
datorita pierderii capacitatii realizarii activitatilor zilnice.

2. Etiologie
S.I. se manifesta la nivelul aproape al tuturor organelor si sitemelor.

1. Boli cronice invalidante (sunt cele mai frecvente)

● neurologice : sechele AVC (hemiplegii sau hemipareze importante), boala

Parkinson, boili cerebeloase, tulburari de echilibru, paralizia supra nucleara
progresiva etc.
● musculo-scheletale : artroze, atrite, osteoporoza, polimialgia reumatica,
neoplazii (metastaze osoase), afectiuni ale picioarelor, polimiozita, sechele
post-traumatice, suferinte ortopedice (fracturi, amputatii) ;
● cardio-vasculare : IC severa, BCI, arteriopatia ischemica periferica a
membrelor inferioare, tromboza venoasa cronica etc.
● metabolice: endocrinopatii, boli de nutritie, deficite nutritionale etc.
● pulmonare : orice pneumopatie cronica in stadii avansate
● sistemica grave: neoplazii
● malnutritia severa: IMC < 17 kg/m²;
● boli senzoriale grave: cecitatea
● tulburari psihice: demente, depresii severe, anxietate, frica de cadere
● spitalizarea prelungita
La un varstnic cu tulburari cognitive, aparitia unei situatii care impune imobilizara la
pat a acestuia, se multiplica cu 4 riscul ca acesta sa nu isi mai redobandeasca
autonomia.

2. Boli / conditii acute (orice patologie acuta ce determina imobilizare la pat)

● AVC, IMA, TEP

● infectii
● fracturi
● deshidratare
● decompensare cardiaca
● decompensare respiratorie
● come, soc
● tromboze venoase profunde

3. Starile adinamice ale varstnicilor:

● cauze organice: anemii, dezechilibre hidro-electrolitice, tulburari endocrine si

metabolice, neoplazii, infectii;
● cauze psihiatrice : depresia, mutism, tulburari cognitive ;
● marile crize ale batranetii date de schimbarea statutului social, tararea fizica,
pierderea din aceasta perioada a serviciului, castigului, prietenilor sau rudelor
apropiate, dependenta, institutionalizarea, singuratatea, izolarea, lipsa de
motivatie, perspectiva mortii ;
 ● sarcopenia marilor varstnici

4. Sindrom de regresie psiho-motorie – cuprinde :

● componenta motorie :
○ tulburari posturale : retropulsie in ortostatism si cu trunchiul dat pe
spate in pozitie asezata
○ tulburari de mers : pasi mici, nesiguri, absenta timpilor unipodali, baza
larga de sustinere, lipsa initiativei)
● componenta psiho-comportamentala :
○ anxietate
○ apatie
○ deteriorate cognitiva
○ bradipsihie
Apare de obicei in urma unui stres psihic sever sau a unei caderi (sindromul
post-cadere), instalandu-se brusc ; alteori are un debut progresiv determinat de
deteriorarea cognitiva (leziuni degenerative subcorticale sau corticale).

5. Iatrogenia

Reprezinta unul dintre cei mai importanti factori de spitalizare in geriatrie.

● o serie de medicamente care pot favoriza : cadere, hTA, astenie, confuzie,
inapetenta urmate de S.I.
○ neuroleptice ;
○ antidepresive ;
○ diuretice ;
○ hipotensoare ;
○ somnifere
● atitudinile « protectoare » exagerate, ingrijirile exagerate
● mentinerea excesiva la domiciliu fara ingrijiri competente
● repaus recomandat nejudicios
● imobilizare abuziva (fizica / chimica)

3. Manifestarile clinice al S.I.

● faza initiala, acuta – de instalare a imobilitatii
● faza cronica, de imobilizare – activitatea motorie este absenta, parametrii
somatici, psihici, sociali se modifica

Manifestarile clinice apar concomitent, la nivelul mai multor organe/sisteme. Pot fi

clasificate si in :
● imediate
● pe termen mediu
● tardive

Un numar mare de factori asociati spitalizarii si repausului la pat, initiaza o cascada

de evenimente care frecvent conduc la transformarea varsticului intr-un individ cu
dizabilitati si la scaderea calitatii vietii acestuia. Acesti factori influenteaza cel mai
mult :
● masa musculara ;
● functia vasomotorie (accentuarea reducerii V plasmatic si a sensibilitatii
baroRec)
● functia repiratorie ;
● demineralizarea osoasa ;
● incontinenta urinara ;
● integritatea tegumentara ;
● afectarea senzoriala ;
● statusul nutritional ;
● statusul cognitiv ;
● sistemul de aparare

1. Consecinte la nivelul aparatului cardio-vascular :

● imediate si pe termen mediu :

○ acentuarea reducerii V plasmatic (repausul la pat in clinostatism
determina o pierdere suplimentara de volum plasmatic de aprox 600ml)
cu cresterea incidentei hTA si a sincopei dar si a consecintelor acestora
(cadere, traumatisme, imobilizare, deces),
○ tromboza venoasa profunda,
○ embolii pulmonare
● tardive : dezadaptare, intoleranta la efort

* la nivelul aparatului cardio-vascular se produce o deconditionare cardiovasculara

* la varstnicii imobilizati la pat pentru perioade mai lungi de timp, s-a observat
cresterea FC cu peste 40 batai/min la exercitii usoare
* adoptarea unei pozitii in semiasezat creste travaliul cardiac cu 30% si DC cu 24%
* in cazul aparitiei hTA ortostatice, sunt necesare 6-10 saptamani de interventie
revenirea la normal.

2. Consecinte la nivelul aparatului bronho-pulmonar :

● imediate :
○ infectii respiratorii (bronhopneumonii, pneumonii de decubit)
● termen mediu si lung :
○ scade capacitatea de efort
○ infectii respiratorii

La varstnici, mecanismul respiratiei este afectat de procesul de imbatranire, de

scaderea fortei musculare, de calcificarile condro-costale ce vor determina scaderea
expansiunii toracice, cu cresterea capacitatii reziduale si scaderea presiunii partiale a
oxigenului. Clinostatismul reduce ventilatia suplimentar prin cresterea volumului de
inchidere ce determina o scadere suplimentara cu 2-8 mmHg a PaO2, scadere care
poate deveni simptomatica cu aparitia confuziei si cresterea incidentei sincopelor si a
complicatiilor acestora.
3. Consecinte la nivelul aparatului digestiv :

● imediate :
○ anorexie (balanta azotata negativa)
○ inapetenta
○ constipatie
○ deshidratare
○ dificultate de a se alimenta : mancatul in pat este dificil, tacamurile si
apa uneori greu accesibile, imposibilitatea de a se alimenta singur
● pe termen mediu :
○ malnutritie
○ fecalom
● pe termen lung :
○ casexie sau
○ crestere ponderala

Statusul nutritional la pacientul varstnic este influentat si de urmatorii factori care

plaseaza varstnicul intr-un si mai mare risc de malnutritie :
● afectarea gustului si a mirosului
● diminuarea senzatiei de sete
● problemele dentare
● obiceiuri si placeri alimetare personale
● dietele terapeutice (hiposodate, hipoglucidice)

4. Consecinte la nivelul aparatului urinar :

● imediate :
○ reziduu post-mictional
○ retentie acuta de urina
● pe termen mediu :
○ pierderea reflexului de mictiune cu instalarea incontinentei urinare (sau
accentuarea incontinentei urinare preexistente) influentate si de
medicatia psihotropa care reduce perceptia nevoii de a urina, de
prezenta paturilor inalte, grilajele paturilor, prezenta perfuziilor a
mastilor de oxigen
○ infectii urinare – datorita incontinentei urinare, igienei deficitare, in
conditii de sondare urinara
● tardive :
○ litiaza urinara

5. Consecinte la nivelul sistemului locomotor :

● imediate :
○ rabdomioliza (+/- insuficienta renala) si compresiuni pe nervii
periferici – in cazul caderilor cu ramanere prelungita la sol ;
○ scade forta de contractie musculara voluntara
● pe termen mediu :
○ amiotrofii
 ○scade capacitatea aeroba a musculaturii striate
○pozitii vicioase
○poliartroze
● tardive :
○ amiotrofii
○ retractii
○ pozitii vicioase, pozitii antalgice
○ inactivitatea – ce determina scurtarea musculara, modificari ale
structurilor articulare si periarticulare cu accentuarea limitarii
miscarilor, scaderea fortei musculare ce favorizeaza caderile
○ osteoporoza (datorita accentuarii resorbtiei osoase si diminuarea
formarii osoase ; determina : hipercalcemie, hipercalciurie, diminuarea
secretiei de PTH si a absorbtiei vitaminei D si a Ca)
○ fracturi
○ dezadaptare psiho-motorie – este o consecinta extrem de grava:
■ pierderea automatismului mersului si a reflexelor posturale
■ tulburari de coordonare a miscarilor : astazo-abazia
■ retropulsie
■ pasi mici, aderenti la sol
■ frica de cadere

6. Consecinte la nivel cutanat :

Cea mai reprezentativa complicatie cutanata a imobilizarii este ESCARA. Poate sa

apara oricand pe parcursul imobilizarii, fiind considerata o complicarie imediata
(poate surveni chiar dupa cateva ore de la imobilizare), pe termen mediu sau tardiva.
Rata aparitiei si extinderii escarelor poate fi accelerata de prezenta denutritiei,
incontinentei urinare/fecale, fortelor de forfecare secundare miscarilor in pat, in
scaunul cu rotile.

7. Consecinte metabolice :

● imediate si pe termen mediu :

○ deshidratare si tulburari hidro-electrolitice
○ balanta azotata negativa
○ scaderea toletantei la glucoza
● tardive :
○ casexie
○ crestere in greutata

8. Consecinte la nivelul psihicului :

● imediate :
○ sindrom confuzional
○ agitatie, anxietate sau apatie pana la mutism
○ angoasa mortii
● pe termen mediu :
 ○ depresie
○ delir
○ halucinatii
● tardive :
○ dezaferentatie cu tulburari cognitive
○ imbatranirea cerebrala
○ « epuizare psihica »
○ « hospitalism »
○ stare grabatera

4. Tratament

1. Preventia – reprezinta cea mai importanta si mai valoroasa interventie in

fata unei conditii care ar putea genera S.I.

Toate masurile care se impun necesita o cooperare interdisciplinara, o munca in

echipa,

Masuri generale in preventie :

● scurtarea perioadei de imobilizare, cu o mobilizare cat mai precoce a
pacientului
● supraveghere permanenta (clinica, biologica, paraclinica) pentru a preveni
complicatiile in special cele de decubit
● programe de gimnastica usoara, masaj
● mobilizare activa si pasiva
● programe de antrenare psihica
● igiena impecabila
● informarea si instruirea pacientului dar si a familiei

Exista si masuri specifice in preventia aparitiei S.I.(cand este posibil si nu esxita

contraindicatii)
Aparatul cardio-vascular :
● sustinerea terapeutica a functiei cardiace
● hidratare
● pozitionare la 45º
● heparinizare
● mobilizari pasive, pasivo-active si active ale membrelor inferioare
● stimulare musculara externa

Aparatul bronho-pulmonar :
● hidratare
● pozitionare corecta la 45 º
● drenaj postural, tapotament toracic
● exercitii respiratorii
● aerisirea camerei, umidifierea atmosferei

Aparatul digestiv :
● hidratare
 ● prevenirea constipatiei
● regim caloric adecvat (hiperproteic daca patologia nu il contraindica)
● pozitionare corecta in timpul meselor

Aparatul urinar :
● hidratare
● supravegherea pentru depistarea retentiei de urina (glob vezical)
● gestionarea corecta a sondei urinare (masuri de asepsie si antisepsie la punerea
sondei urinare)
● managementul corect al incontinentei urinare
● igiena corecta

Sistemul locomotor :
● pozitionari cirecte care sa combata pozitiile vicioase, retractiile
● exercitii pasive, pasivo-active, active izometrice si izotonice
● stimulare musculara externa
● reeducare cat mai precoce a posturii, a transferului, a mersului
● utilizarea de sisteme si dispozitive ajutatoare (orteze, carje, cadre metalice
cu/fara roti, dispozitive de pozitionare in pat )

Suprafata cutanata :
● supravegherea zonelor de risc pentru aparitia escarelor (in special calcai,
regiunea sacrata, coate, torace posterior) sau a altor leziuni (pliurile cutanate)
● pozitionari corecte, utilizarea unor mijloace adecvate (perne, rulouri,
panamente speciale, ghetute speciale protectoare)
● mentinerea bolnavului cat mai mult timp in fotoliu
● schimbarea frecventa a pozitiilor (ideal la 30 min, intoarcerea in pat din 2 in 2
ore)
● saltele speciale antiescare
● igiena corecta a tegumentelor
● hidratare corecta, aport proteic bogat, vitamine A, C, E, oligoelemente (Zn),
Ca, Mg, managementul corect al incontinentei urinare, al tulburarilor
metaboloce, albumina/plasma daca este cazul
● scala de evaluare a riscului de aparitie al escarelor (NORTON)

Starea psihica:
● stimulare psiho-afectiva si senzoriala
● support emotional
● confort
● incurajare

2. Tratament etiologic

– care presupune corectarea / indepartarea cauzei generatoare de imobilizare (acolo

unde este posibil).

3. Tratamentul consecintelor imobilizarii (complicatiilor).

Tratamentul se adreseaza fiecarei afectiuni
in parte dupa procedurile si schemele terapeutice cunoscute in practica medicala.

ESCARELE

Escara reprezinta necroza ischemica a partilor moi, este un fenomen geriatric greu de
prevenit si mai greu de tratat.

Escarele reprezinti orice leziune localizata a pielii si/sau a tesuturilor subiacente, in

general la nivelul unei proeminente osoase, ca rezultat al presiunii sau al presiunii in
asociere cu forte de frecare sau forfecare (National Fresswe Ucer Advizori Panel -
NPllAP, 2007).

Aparitia escarelor se produce prin compresiunea care intrerupe circulatia capilara si

colapsul care actioneaza prin hipoperfuzie locala.

O presiune asupra tegumentului mai mare decat presiunea de perfuzie capilara

( 32mmHg ) pentru mai mult de 2 ore, poate produce necroza tegumentara. In
conditii de imobilizare presiunea sacrata atinge 70 mm Hg iar la nivelul calcaielor 45
mm Hg.

Rata aparitiei si extinederii escarei pot fi amplificate de factori

favorizanti extrinseci si intrinseci:
● marimea si durata presiunii
● asocierea sau nu a fortelor de forfecare secundare miscarilor in pat sau in
scaunul cu rotile
● umezeala (incontinenta urinara si fecala ce pot antrena si contaminarea
bacteriana)
● deficitul imun
● infectiile
● malnutritie, hipoproteinemie, BMI < 18
● anemie
● tulburari metabolice
● pierderea masei musculare
● starea de constienta

Evolutia lor se produce in mai multe faze:

● roseata sau decolorarea pielii;
● dezepitelizare
● necroza
● ulceratia propriu-zisa
● epitelizarea

Stadializarea escarelor
● stadiul 1: placa eritematoasa
○ tegumente intacte, eritem care nu dispare la vitropresiune; pielea poate
fi dureroasa, indurate, mai calda sau mai rece decat tesuturile din jur;
● stadiul 2: ulcer superficial
 ○ pierdere de tesut care implica epidermal si partial dermul; se prezinta
ca un ulceratie superficiala, fara tesut necrotic sau ca o flictena intacta
seroasa, cu continut clar;
● stadiul 3: ulceratie constituita
○ pierdere de tesut care implica tesutul subcutatnat pana la fascia
musculara; osul, tendonul, muschiul nu sunt expuse; se prezinta ca o
ulceratie profunda cu sau fara afectarea tesutului din jur sau ca o
flictena cu continut hemoragic (marca de leziune profunda)
● stadiul 4: atingere articulara +/- osoasa
○ pierderea de tesut depaseste fascia musculara, tesuturile sunt distruse in
profunzime, necroza afecteaza muschii, tensoanele, articulariile, osul;
o variant a a acestul stadium este necroza cartonata care in evolutie va
fistuliza la exterior.

Complicatiile escarelor:
● locale: celulita, abcese, fistule, malignizare (rar);
● generale:artrita septica, osteomielita, meningita, endocardita, septicemia;
● legate de tratament

Tratamentul escarelor

Preventia – reprezinta cea mai importanta si mai valoroasa interventie in fata unei
conditii care ar putea genera S.I. Toate masurile care se impun necesita o cooperare
interdisciplinara, o munca in echipa,

Masuri generale in preventie :

● informarea si instruirea pacientului dar si a familiei
●
● identificarea factorilor de risc prin evaluarea riscului de escara, cu elaborarea
unei strategii de prevenire adaptata fiecarui pacient (scala Norton, Braden)
●
● managementul corect al bolilor asociate (DZ, boala vasculara periferica, HTA,
dislipidemia, renuntarea la fumat, denutritia, anemia)
●
● hidratare corecta, aport proteic bogat (optinizarea statusului nutritional),
vitamine A, C, E, oligoelemente (Zn), Ca, Mg, managementul corect al
tulburarilor metaboice, albumina/plasma daca este cazul
●
● scurtarea perioadei de imobilizare, cu o mobilizare cat mai precoce a
pacientului
●
● poziţia capului <30 (cu exceptia timpului cand pacientul serveste masa)
●
● supraveghere permanenta (clinica, biologica, paraclinica) pentru a preveni
aparitia escarelor dar si a complicatiilor acestora ; zonele de risc crescut pentru
aparitia escarelor: calcaneu, regiunea sacrata, fese, coate, torace posterior
●
● schimbarea frecventa a pozitiilor (ideal la 15-30 min, intoarcerea in pat din 2
in 2 ore)
 ●
● mentinerea bolnavului cat mai mult timp in fotoliu dar cu schimbarea
frecventa a pozitiei, verticalizarea si eventual reluarea precoce a mersului, cu
suport auxiliar
●
● minimizarea fortelor de forfecare
●
● pozitionari corecte, utilizarea unor mijloace adecvate (perne, rulouri, suporturi
din burette, pansamente speciale, ghetute speciale protectoare)
●
● saltele speciale antiescare
●
● mentinerea pe cat posibila a unui de grad de activitate si mobilitate (programe
de gimnastica usoara, evitarea masajului pe proeminentele osoase, mobilizare
activa si pasiva – pentru a preveni contracturile musculare, a imbunatati
circulatia, a mentine mobilitatea, integritatea articulara, masa musculara )
●
● minimalizarea expunerii tegumentului la umezeala excesiva secundara
incontinentei, transpiratiei, perspiratiei
●
● managementul corect al incontinentei urinare (utilizarea scutecelor, sonda
urinara, tratament medicamentos)
●
● igiena riguroasa si corecta a tegumentelor (individualizarea frecvenţei băii,
utilizarea unui gel bland; se evită apa fierbinte şi masajul excesiv; utilizarea
cremelor hidratante pe tegumentele uscate; toaleta riguroasa a regiunii
perianale la pacientii cu incontinenta fecala, utilizarea de scutece de unica
folosinta)
●
● programe de antrenare psihica
●

Tratamentul local si general al escarelor

● complex: nursing, tratament medical general si local, dieta corespunzatoare
● dificil
● de durata
● costisitor

Alte masuri generale:

■ Controlul farmacologic al spasticităţii (diazepam, baclofen)
■ Ameliorarea statutusului nutriţional: proteine, vitamine,etc.
■ Corectarea anemiei
■ Controlul durerii
■ Controlul incontinenţei urinare şi a infecţiilor urinare (antibioterapie)
■ Controlul incontinenţei pt. fecale: tratamentul diareei cand este indicat
■ Tratamentul infecţiilor intercurente: bronho-pulmonare
■ Renunţarea la fumat
■ AB - cand apare infecţia (celulita) si cand se practică excizia ţesuturilor
necrotice (orice escara are de fapt un grad de incarcatura microbiana)
■
Tratamentul local
● depinde de stadiul escarei
● masuri de asepsie si antisepsie
● indepartarea resturilor necrotice, curatarea, pansarea escarelor
● curatarea leziunii cu antiseptice, spalare si uscare perfecta, protectie cu
pansamente (sterile, ocluzive) speciale (in functie de stadiul escarei)
● debridarea chirurgicala, mecanica, chimica, autilotica (se incurajeaza cea
autolitica)
● controlul contaminarii bacteriene
● flictena cu continut clar se sparge, epiteliul se lasa pe loc, ca genera
reepitelizarea
● flictena cu continut hemoragic NU se sparge, este semn de necroza profunda

Tratament adjuvant:
● topice: cu foarte mare atentie – nu se aplica AB pe plaga (reactii de anafilaxie,
dezvoltarea de rezintenta la AB); nu se aplica substante grase pe plaga, nici
substante colorate sau substante cu proprietati de liza a tesuturilor;
● agenti sistemici: vasodilatatoare
● agenti fibrinolitici, hormoni de creştere
● oxigen hiperbar
● radiaţii infraroşii, UV
● lasser

!!!!!!!!!!

De facut un referat despre depresia varstnicului, max 5 pagini, format electronic.