ÎNGRIJIREA VÂRSTNICULUI CU

ANEMIE

1
 Motto
"Nu regreta că îmbătrânești. Este un privilegiu refuzat multor oameni."
Anonim

2
CUPRINS

3
 ARGUMENT
Sângele este un lichid vital existent în corpul oamenilor precum și în cel
al animalelor, care hrăneşte toate organele și țesuturile corpului și elimin
substanţele nefolositoare sau reziduale din organism.
Cunoscut și sub numele de "râul vieții", sângele este pompat de către
inima printr-un sistem de vase de saâge, reprezentat de sistemul circulator.
O persoană adultă are între 5 și 6 litri de sânge, ceea ce reprezintă 7-8%
din greutatea totală a corpului.
Cantitatea de sânge prezentă în organismul unei persoane poate varia. În
timpul deshidratării, de exemplu la un maraton, volumul de sânge prezent
scade.
În cazul unei sarcini însa, volumul de sânge crește, deoarece sângele
mamei trebuie să transporte mai mult oxigen.
Deși pare că sângele uman este la fel la toate persoanele, grupele
sanguine îl diferențiază. Făcând din individ o entitate aparte.
Rolul deosebit de important pe care îl joacă sângele în organismul uman,
componentele sale, fiecare cu funcții diferite dar necesare organismului, m-au
determinat să caut mai multe informații pentru a efectua îngrijiri competente.

4
 CAPITOLUL I
ÎMBĂTRÂNIREA

Îmbătrânirea este un proces fiziologic și psihologic natural care implică

numeroase modificări ale organismului și a stării noastre de spirit. Deși
universală, semnele îmbătrânirii pot fi resimțite diferit de la o persoană la alta,
în funcție de predispoziția genetică și de stilul de viață, aici fiind incluse
alimentația, nivelul de activitate fizică, implicarea în activități care solicită și
stimulează creierul etc.
Îmbătrânirea și modul în care se poate lupta împotriva ei pentru a-i
încetini înaintarea sunt subiecte de mare interes în prezent, fiind intens studiate
de specialiștii în domeniu.
Pentru a surprinde amploarea acestui fenomen este nevoie de
evidențierea schimbărilor la nivelul tuturor funcțiior și aspectelor care definesc
ființa umană.
Îmbătrânirea este un proces universal, care are loc în fiecare organism
viu. De ce are loc îmbătrânirea, ce o declanșează și ce se petrece în corpul
nostru pe măsură ce îmbătrânim sunt întrebări la care se încearcă încă să se
găsească răspunsuri.
Teoriile care explică îmbătrânirea se împart în două mari categorii:
1. teoriile care susțin că îmbătrânirea este un fenomen natural programat de
corpul nostru
2. teoriile care susțin că îmbătrânirea este efectul cumulat al tuturor
factorilor nocivi care acționează asupra organismului nostru
A. Îmbătrânirea programată

5
 Conform acestor teorii moderne, îmbătrânirea este un fenomen
programat în structura genelor noastre și este un fel de continuare a procesului
evolutiv datorită căruia creștem și evoluăm de la copilărie la vârsta adultă. O
subcategorie a acestei teorii pune accent pe programarea sistemului nostru
imunitar de a se degrada odată cu trecerea anilor, astfel, dacă în adolescență
eficiența imunitară este la punctul maxim, după această perioadă începe treptat
să devină mai puțin eficient. Organismul nu mai poate lupta la fel de bine
împotriva factorilor nocivi și este mult mai predispus la îmbolnăviri și
degradare. De asemenea, un rol important l-ar avea și sistemul endocrin, care
controlează din punct de vedere hormonal îmbătrânirea.
B. Îmbătrânirea-rezultat al acțiunii factorilor nocivi
Una din teoriile din această categorie susține că odată cu înaintarea în
vârstă celulele sunt constant înlocuite de altele noi. Celulele corpului nostru
sunt afectate de infecții, stres, traume sau chiar de mâncarea pe care o
consumăm. O celulă se divide, dând astfel naștere la două noi celule. Însă
numărul de multiplicări celulare în urma cărora rezultă noi celule noi este
limitat, de aceea pe măsură ce celulele mor sau sunt avariate irecuperabil,
simțim practic efectele îmbătrânirii. Rata de îmbătrânire celulară urmează în
general aceleași principii și afectează aceleași organe, însă este diferită de la un
individ la altul.
Teoria radicalilor liberi pune accent pe acțiunea nocivă a radicalilor
liberi din organism asupra celulelor, deteriorându-le sau făcându-le să nu mai
funcționeze.
Mulți specialiști susțin rolul genelor în procesul de îmbătrânire. Cea mai
nouă teorie în acest sens, numită „teoria verde” consideră că modul în care
îmbătrânim este dependent de capacitatea genelor noastre de a curăța toxinele
din celule și de a le recicla.
Îmbătrânirea este însă un proces mult prea complex pentru a fi limitat
doar la una dintre aceste explicații. Cu toate acestea nu s-a ajuns la un consens
6
în ceea ce privește cauzele sale. Cert e că sunt implicați atât factori care țin de
genetică, cât și variabile care acționează din exterior.

1.1 Procesul de îmbătrânire

În general procesul de îmbătrânire este asociat cu câteva semne evidente

la nivelul corpului uman: firele de păr alb, ridurile care apar pe față, scăderea
mobilității articulațiilor. În realitate fiecare organ îmbătrânește într-un ritm
specific, iar această evoluție începe încă de la naștere. Unele semne de
îmbătrânire se observă cu ochiul liber, altele sunt mult mai subtile. Cum resimte
însă organismul toate aceste schimbări?
1.1.1 Îmbătrânirea simțurilor
Văzul
Pe măsură ce îmbătrânim, ochii au de suferit din cauza unor modificări
naturale care se petrec la nivelul lor. Reducerea tonusului muscular afectează
și mușchii care controlează mișcările oculare. Acești mușchi devin mai slăbiți
și mai relaxați odată cu timpul, își pierd din elasticitate și impactează negativ
funcționarea oculară și nu numai – pielea din jurul ochilor are tendința să cadă.
Scăderea lubrifierii ochilor cauzează senzații de arsură, iritabilitate și
disconfort. De asemenea, pupila devine mai mică și nu mai permite luminii să
intre. Sunt afectate totodată vederea periferică și percepția adâncimii, precum
și o scădere a clarității culorilor, mai ales în cazul pastelurilor. Există câteva
afecțiuni oculare specifice vârstei a treia: degenerescența
maculară, cataracta, presbiopia, glaucomul.
Auzul
La vârsta a treia sistemul auditiv are și el de suferit din cauza
modificărilor care afectează nervul auditiv, dar și părțile componente implicate.
Apare pierderea acuității auditive, dificultatea perceperii sunetelor înalte și a
sunetelor pe care le auzim pe un fundal zgomotos. Modificările aduse de
îmbătrânire sunt amplificate de anumiți factori de risc la care persoana a fost
7
expusă de-a lungul vieții: sunete foarte puternice, infecții ale urechilor, fumat
etc. Cele mai frecvente afecțiuni care afectează urechile sunt tinitus și
presbiacuzia. De multe ori afectarea auzului poate fi ușoară sau moderată, însă
este frecvent întâlnită: 48% dintre bărbați și 37% dintre femeile cu vârsta peste
75 de ani se confruntă cu probleme de auz.
Gustul
Odată cu avansarea în vârstă capacitatea de a simți gustul și mirosul are
de suferit. Pentru gust s-a observat că unii vârstnici au nevoie de o concentrație
mai mare de dulce pentru a simți acest gust. Cu toate acestea nu se știe încă
dacă doar îmbătrânirea este implicată în aceste modificări. O teorie susține că
de vină ar fi scăderea producției de salivă care ne alterează percepția gustului,
deși persoanele cu o stare bună de sănătate nu experimentează acest deficit al
salivei.
Mirosul
Mirosul, spun experții, se alterează mult mai repede decât gustul.
Modificările încep după vârsta de 50 de ani, iar în decada a opta un individ va
avea jumătate din acuitatea mirosului pe care o avea în tinerețe.
Atât mirosul cât și gustul, chiar dacă sunt simțuri diferite, lucrează
împreună și ne ajută să verificăm calitatea alimentelor și să simțim eventualele
pericole (alimentele alterate, mirosul puternic de gaz din locuință etc).
Tactilul
Simțul tactil este este și el afectat pe măsură ce înaintăm în vârstă, în
primul rând pentru că pielea, organul implicat în acest simț, îmbătrânește și ea.
Elasticitatea și moliciunea ei încep să dispară pentru că începe să scadă
producția proteinelor importante pentru piele, colagenul și elastina. Poate fi
afectată totodată și abilitatea corpului de a-și păstra temperatura optimă, ceea
ce este problematic în cazul expunerii la temperaturi extreme. Pielea este unul
dintre organele cele mai afectate de bătrânețe.

8
 Toate aceste modificări la nivelul organelor de simț pot fi încetinite sau
dimpotrivă, accelerate, prin importanța pe care o acordăm prevenirii, îngrijirii
și sănătății noastre.
1.1.2 Îmbătrânirea celorlalte organe și funcții
Inima și vasele de sânge
Odată cu îmbătrânirea este posibil ca inima să își modifice volumul. Sunt
afectate atât capacitatea de a extrage oxigenul din sânge, cât și puterea de
pompare a sângelui. De exemplu la un individ de 75 de ani pomparea sângelui
se va face cu o eficiență de doar 70%, în timp ce pomparea sângelui către creier
va fi doar 80% din capacitatea unui adult de 30 de ani.
Depozitele de grăsime încep să se stabilească în cadrul vaselor de sânge,
favorizând astfel apariția arteriosclerozei sau a altor afecțiuni cardiovasculare.
Oasele și mușchii
După vârsta de aproximativ 35 de ani la nivelul oaselor mineralele încep
să fie pierdute cu o viteză mai mare decât cea cu care sunt înlocuite. Dacă
nivelul maxim al densității oaselor este atins înainte de 20 de ani (mai exact 14-
16 la fete și 18-19 la băieți), începând cu 40-50 de ani de ani oasele devin mai
mici (de aceea unele persoane devin mai scunde ca înălțime) și mai puțin dense,
ceea ce îi predispune pe vârstnici la un risc mai mare de fracturi (a se vedea
impactul osteoporezei). Femeile pierd în general mai mulți centimentri din
înălțime pentru că ele sunt mult mai afectate de osteoporoză.
După 30 de ani asa musculară din corp începe să se micșoreze, fiind
afectați mai ales cei care sunt sedentari. În același timp mușchii încep să-și
piardă din forță și flexibilitate, toate aceste efecte combinate putând duce la
dificultăți în activitățile fizice sau o accentuare a oboselii.
Plămânii
Primele semne ale declinului în cazul plămânilor sunt foarte timpurii,
începând să apară încă de la vârsta de 20 de ani – țesutul pulmonar începe să
își piardă din elasticitate și în același timp mușchii din zona „rib cage” încep să
9
se micșoreze, ducând la scăderea cantității de aer pe care o putem inhala. De
exemplu la o persoană de 75 de ani eficiența pulmonară este de doar 56%, iar
în timpul activității fizice cantitatea maximă de oxigen pe care o poate inhala
este de doar 40% comparativ cu a unei persoane de 30 de ani.
Creierul
Studiile recente din neurologie au invalidat teoria conform căreia
numărul de neuroni pe care îi avem este limitat. Pe durata vieții noi neuroni și
căi neuronale se dezvoltă, însă din păcate această dezvoltare atinge punctul
maxim în jurul vârstei de douăzeci de ani, după care volumul lor începe să
scadă, la fel ca și nivelul circulației sanguine din creier. Cu toate acestea,
creierul rămâne capabil să învețe noi informații sau abilități, mai ales în cazul
celor care își antrenează creierul.
1.1.3 Alte funcții și aspecte
Metabolismul începe să devină mai lent, astfel că medicamentele,
alcoolul și anumite feluri de mâncare sunt mai greu de procesat. Constipația
este una din problemele digestive cu care vârstnicii se confruntă frecvent.
Rinichii se micșorează și își pierd din eficiență, iar incontinența urinară
este de asemenea o problemă comună la această vârstă.
Dinții și gingiile sunt mult mai sensibile la această vârstă, gingiile încep
să se retragă, iar dinții să cadă.
La nivelul organelor sexuale – femeile se confruntă cu efectele post-
menopauză, respectiv atrofierea organelor sexuale și scăderea producției
lichidelor vaginale. Bărbații se confruntă cu o diminuare a producției de spermă
și cu deficiențe la nivelul prostatei.
Sistemul imunitar tinde să slăbească, astfel că devenim mai vulnerabili
în fața bolilor.
Pot apărea tulburări ale somnului și scăderea cantității de somn necesară
unei bune funcționări. Somnul își poate pierde din calitate, nemaifiind la fel de
adânc și de reconfortant.
10
11
 CAPITOLUL II
SÂNGELE

Sângele este un ţesut sub formă lichidă ce este alcătuit din:

• elementele figurate ale sângelui, ce sunt suspendate în
• plasmă.
În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de
sânge, ceea ce reprezintă proximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui
adult de aproximativ 55-70 de kg. Acest volum sanguin poate fi împărţit într-
un volum de 3,5 litri sau 55% din volumul sanguin reprezentat de plasmă şi
1,5-2 litri sau 45% din volumul sanguin reprezentat de elemenele figurate.
Prin intermediul acestui ţesut lichid se realizează toate schimburile
nutritive şi de epurare dintre organism şi mediul extern.
Aproximativ jumătate din masa saguină totală se găseşte la nivelul
viscerelor şi plexurilor subpapilare, unde circulaţia este extrem de lentă, acest
sânge purtând denumirea de sânge stagnant sau sânge de rezervă.
La sexul masculin masa sanguină este mai mare cu 10% decât la sexul
feminin, în special datorită unui volum hematic mai mare.

2.1 Plasma sangvină

Plasma sanguină este un lichid transparent ce prezintă o culoare uşor

gălbuie, culoare ce este dată prin intermediul pigmeţilor biliari. Ea reprezintă
componenta lichidă a sângelui

2.2 Elementele figurate ale sângelui

12
 Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de:

 hematii

 trombocite
 leucocite, care se împart în limfocite, monocite, neutrofile, eozinofile,
bazofile.

Hematiile- reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin

total. Ele pot fi descrise ca fiind elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate,
cu formă de disc biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5-8,3 μm.
În anumite patologii, hematiile îşi pot modifica dimensiunile (macrocite,
microcite), forma (schizocite, anulocite).
Culoarea este roşie-portocalie, aceasta fiind determinată de prezenţa
hemoglobinei. Prezintă o zonă centrală mai palidă şi cu margini mai intens
colorate.
Numărul de hematii este în mod fiziologic de 5.100.000+/-500.000/mmc
la bărbat şi de 4.600.000+/- 500.000 la femeie.
Principalul rol al hematiilor este de a transporta oxigenul de la nivel
pulmonar la nivel tisular şi de a prelua de aici dioxidul de carbon, ce va fi
transportat până la nivel pulmonar, unde va fi eliminat.
Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din
celule stem la o rată de 2 - 3 milioane pe secundă.
Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului şi dioxidului de
carbon de la nivelul hematiilor, şi reprezintă 95% din aceasta.
Numărul de hematii se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii lor şi poate
fi de natură fiziologică sau patologică.
Cauze fiziologice de creștere a numarului de hematii:
 consumul exagerat de oxigen datorită proceselor de creștere la
vârstele tinere
 la sexul masculin

13
  domiciliu în localități aflate la altitudine mare
Cauze fiziologice de scădere a numarului de hematii:
 prin hemodiluție, în urma ingestiei unei cantități exagerate de apă
 la persoanele care muncesc în condiții hiperbare.
Leucocitele- cunoscute și sub denumirea de celule albe, leucocitele sunt
definite ca celule circulante a căror rol principal este protecţia organismului.
Ele nu sunt localizate strict la nivel sanguin, putând fi întâlnite şi la nivelul
splinei, ficatului şi ganglionilor limfatici. Sunt produse la nivelul măduvei
hematogene din acelaşi tip de celule stem ca şi hematiile. Numărul acestora
este la adulţi de 6.000-8.000 leucocite/mmc, iar în cazul nou-născuţilor valorile
pot ajunge şi până la 12.000-20.000 leucocite/mmc, iar la sugari la 9.000-
12.000/mmc.
Trombocitele- mai sunt denumite şi plachete sanguine şi sunt
elemente acelulare, anucelate, având un rol foarte important în realizarea
proceselor de hemostază. Se formează la nivelul măduvei hematogene, din
aceiaşi celulă stem din care se formează hematiile şi limfocitele. O treime din
trombocite se găsesc la nivelul circulaţiei splenice, restul găsindu-se în torentul
sanguin. Durata de viaţă a unui trombocit este de aproximativ 8 zile.
Distrugerea lor are loc la nivel splenic şi hepatic, dar şi la nivelul circulaţiei
generale.

2.3 Funcțiile sângelui

Sângele are o multitudine de funcţii, printre care pot fi enumerate funcţia

circulatorie, funcţia respiratorie, funcţia nutritivă, funcţia excretorie, funcţia de
menţinere a echilibrului hidro-electrolitic, funcţia de termoreglare, funcţia de
apărare a organismului.
 Funcția circulatorie- sângele contribuie la realizarea şi menţinerea
presiunii arteriale prin intermediul volumului său, dar şi a proprietăţilor sale
fizice şi chimice. Presiunea arterială este direct dependent de masa sanguină

14
circulantă, motiv pentru care o scădere a volemiei va determina o scădere a
presiunii arteriale până la colpas vascular. O creştere a volumului circulant va
duce la hipervolemie (ce se întâlneşte în ingestia masivă de apă şi sare,
în mielomul multiplu, în sarcină) şi în consecinţă va creşte şi presiunea
arterială.
 Funcția respiratorie- prin intermediul sângelui se realizează
transportul gazelor sanguine: a oxigenului de la nivel pulmonar la nivel tisular,
frunizând astfel necesarul de oxigen pentru realizarea metabolismului şi
totodată preluând dioxidul de carbon şi transportarea lui la nivel pulmonar,
urmat de eliminarea acestuia.
 Funcția excretorie- prin intermediul sângelui se transportă marea
majoritate a cataboliţilor de la nivel tisular la nivelul organelor excretoare.
Principalii metaboliţi transportaţi sunt reprezentaţi de uree, acid uric, amoniac,
dioxid de carbon, acid lactic, compuşi cetonici, deoarce acumularea acestora la
nivel tisular determină instalarea unor fenomene toxice.
 Funcția nutritivă- se realizează prin intermediul sângelui, acesta
funcţionând ca o punte între ţesuturi şi organele la nivelul cărora se realizează
absorbţia pricipalelor substanţe nutirive. Sângele este principalul transportor al
glucozei, al aminoacizilor, al lipidelor, absenţa acestora împiedicând realizarea
metabolismului tisular.
 Menținerea echilibrului hidro- electrolitic- se realizează conform
echilibrului lui Starling, sângele fiind principala modalitate de comunicare a
mediului extern cu cel intern, această comunicare menţinând echilibrul fizico-
chimic ce condiţionează desfăşurarea în mod fiziologic a proceselor vitale.
 Funcția de termoreglare- homeotermia reprezintă menţinerea
constantă a temperaturii corpului. Sângele acţionează la nivelul proceselor de
acumulare şi dispersare de energie termică, având astfel un rol major în
termoreglare.

15
  Funcția de apărare- este realizată atât prin intermediul imunităţii
celulare de care sunt responsabile elementele figurate specializate precum
leucocitele, dar şi prin intermediul imunităţii umorale realizate de anticorpii
secretaţi de către plasmocite.
 Funcția de reglare a principalelor funcții ale organismului- este
realizată prin intermediul multitudiniii de substanţe active conţinute, astfel fiind
reglate funcţii precum cea excretorie, circulatorie, digestive etc.

2.4 Proprietățile sângelui

Sângele prezintă, asemeni oricărei substanțe, anumite proprietăți fizico-

chimice, precum :
 culoarea
 densitatea
 temperatura
 vâscozitatea
 ph- ul
Necesitatea menținerii constante a acestor proprietăți este un lucru
indispensabil pentru realizarea homeostaziei.
 Culoarea sângelui- este dată prin intermediul hemoglobinei de la
nivelul hematiilor şi diferă în funcţie de gradul de saturare în oxigen a acesteia.
Astfel, la nivel arterial, unde hemoglobina este 100% saturată în oxigen
formând oxihemoglobina, sângele are o culoare de roşu intens, pe când la nivel
venos, unde saturaţia în oxigen a hemoglobinei este de 60%, dar şi prezenţa
unei mari cantităţi de hemoglobin redusă, conferă sângelui venos culoarea roşu-
închis.
 Densitatea sângelui- este data de numărul de elemente figurate, dar şi
de cantitatea de solviţi de la nivelul lui. Densitatea normală a sângelui este la
bărbaţi de 1061 şi la femei de 1057.

16
  Temperatura sângelui- se încadrează între 37,70 C şi 380 C până la un
maximum de 400 C la nivel hepatic şi un minim de 360 C la nivelul
plămânilor şi scrotului.
 Vâscozitatea- poate fi definită ca fiind absenţa alunecării între straturi
diferite de fluid, iar valorile sale normale se încadrează astfel: 4,7 la
bărbaţi şi 4,4 la femei, cu o medie de 4,6. Principalul factor ce contribuie la
realizarea vâscozităţii sângelui este reprezentat de numărul elementelor
figurate.
Prin intermediul vâscozităţii este influenţată rezistenţa perfierică, iar prin
aceasta, presiunea arterială.
 Ph- ul sangvin- variațiile ph-ului sanguin se face în mod normal
între 7,38-7,42, o creştere a ph la 7,6-7,8 determinând instalarea comei, la 6,8
sau 8 aparând decesul

2.5 Hemostaza șl coagularea sângelui

Hemostaza este mecanismul care permite oprirea hemoragiei în cazul

unei leziuni vasculare. în hemostaza intervin 3 factori:
 vascular;
 trombocita;
 plasmatic (coagularea).
Într-un prim timp, sub influenta serotoninei (factor vascular eliberat prin
distrugerea trombocitelor), se produce vasoconstricția capilară în zona
traumatizata, ceea ce determina îngustarea plăgii vasculare.
Într-un al doilea timp trombocitele aderă de suprafata lezată și se
aglutinează, formând trombul plachetar.
Al treilea timp, care reprezintă și etapa principală a hemostazei și apare
când trombocitele nu au reușit să oprească hemoragia, este coagularea propriu-
zisă.

17
 Coagularea are drept finalitate formarea trombului roșu, constituit din
fibre de fibrină ingloband hematii ; consta într-o suită de reacții proteolitice, în
care un zimogen activat transformă un alt zimogen într-o protează activă (
cascada coagularii).
In procesul de coagulare intervin cel putin 13 factori ( notati in
nomenclatura internationala cu cifre romane de I-XIII , iar formele activate ale
acestora notate cu “a “) precum si o serie de factori mai recent descoperiti.
Factorul I : fibrinogenul –glicoproteina dimerica sintetizată în ficat și
functionează ca substrat specific al trombinei.
Factorul II : protrombina – glicoproteină monomerică sintetizată în ficat
în prezența vitaminei K.
Factorul III : factorul tisular – este o lipoproteina transmembranară.
Factorul IV : calciu ionic , indispensabil tuturor etapelor coagularii.
Factorul V : proaccelerina ( precursorul accelerinei ), sintetizată în
hepatocit și megakariocit.
Factorul VI : accelerina ( factorul Va), proteina foarte labilă, de origine
hepatică, transformă protrombinei in trombina.
Factorul VII : proconvertina , glicoproteina monomerica dependenta de
vitamina K.
Factorul VIII : globulina antihemofilica A, alcatuită din mai multe
subunități distincte sintetizate în ficat, splina, rinichi, tesut limfoid; este prezent
doar în plasma proaspată.
Factorul IX : globulina antihemofilica B sau factorul Cristmas este o
glicoproteina de origine hepatica prezenta in plasma sub formă inactivă; este
activata de F XIa ; dupa activare intervine ca proteaza in prima etapa a
coagularii.
Factorul X : factorul Stuart-Prower , glicoproteină de origine hepatică
(sinteza dependenta de vitamina K).
Factorul XI : globulină antihemofilica C ( factorul Rosenthal ).
18
 Factorul XII : factorul Hageman – de contact.
Factorul XIII : factor stabilizator al fibrinei.

2.6 Grupele sanguine - hemoliza

Hematiile conțin substanțe numite aglutinogene, iar plasma substanțe

numite aglutinine, care sunt anticorpi naturali, denumiți și izoanticorpi.
După repartiția aglutinogenelor și aglutininelor se deosebesc patru grupe
sanguine.

Grupa Aglutinogen Aglutinina Doneaza Primește

sânge sânge de la
0 (I) - ab Toti 0
A (II) A b Asi AB A și 0
B (III) B a B si AB B și 0
AB (IV) AB - AB Toți

Cei din grupa 0 (I) se numesc donatori universali, iar cei din grupa
AB (IV) primitori universali. În afara acestor antigene se mai cunoaste și
factorul Rhesus (Rh), antigen care se gaseste la aproximativ 85% din oameni.
Daca nu se respecta grupele sanguine, în cursul transfuziilor pot aparea
accidente de hemoliză, uneori mortale.
Accidente hemolitice mai pot aparea și la nou-nascutul al cărui tată este
Rh-pozitiv, și mama Rh-negativa.
Hemoliza este însa și un fenomen normal. Durata vietii unei hematii fiind
de 120 de zile, în fiecare zi se distruge aproximativ o sutime din numarul total
al eritrocitelor, eliberându-se hemoglobina.

19
 CAPITOLUL III
ANEMIA LA VÎRSTNICI

20
 Anemia este un semn important care adesea indică o afecțiune serioasă
și posibil tratabilă. Deși este definită ca reducerea masei eritrocitare, se
folosesc și alți indici care estimează masa eritrocitara, precum concentrația
hemoglobinei și hematocritul. La vârstnici (persoanele peste 65 de ani)
etiologia anemiei diferă suficient de etiologia la tineri, pentru a fi considerată o
patologie distinctă.
Anemia la bătrâni este mai frecventă la bărbați decât la femei. În
comunitățile îmbătrânite, prevalența anemiei este de 8% în grupa de vârstă 65-
74 de ani, 13% pentru 75-84 de ani și 23% pentru cei peste 85 de ani.
La analizele de laborator anemia este detectată adesea accidental.
Multiplele cauze ale anemiei la vârstnici și influența anemiei în tratamentul
patologiilor asociate justifică o evaluare completă medicală. Se vor efectua o
biopsie și aspirație de măduvă osoasă, colonoscopie, esofago- gastro-
duodenoscopie sau evaluarea imagistică a intestinului subțire.
Hemoblobina scăzută este un factor prognostic puternic pentru evoluția nefastă
medicală la vastnici, crescând riscul morbidității, a zilelor de spitalizare și a
cazurilor de deces.
Elementul principal în tratamentul anemiei la bătrâni este identificarea
etiologiilor reversibile (deficit de fier, infecții cronice) și tratarea corectă a
acestora. Deficitul de fier, vitamina B12 și folat trebuie evaluate și tratate.
Medicația în acest grup de pacienți este folosită în funcție de cauza
anemiei la bătrâni. Pentru o anemie idiopatică, niciun tratament nu a fost foarte
bine studiat încă. Terapiile cuprind agenții stimulanți ai eritropoiezei,
suplimentele minerale orale și factorii stimulanți ai coloniilor.

3.1 Cauze și factori de risc

21
 Anemia poate fi multifactorială. În majoritatea cazurilor de anemia la
vârstnici se poate identifica o cauză. Cele mai frecvente etiologii
includ: deficitul de fier (cu sau fără pierdere de sânge), boala
cronică/inflamația și afectarea cronică renală. Alte etiologii ale anemiei la
bătrâni includ deficitul de folat sau vitamina B12, afectarea măduvei
hematopoietice (sindroame mielodisplazice, anemii aplastica, hemoglobinuria
nocturnă paroxistică, sindroamele mieloproliferative, leucemiile acute sau
cronice, limfoamele), hipotiroidismul, hipersplenismul și anemia hemolitică. În
ciuda unei evaluări complete, o minoritate semnificativă de cazuri nu au o
etiologie descoperită.
3.1.1 Anemia feriprivă
Identificarea anemiei prin deficit de fier la vârstnici este esențială, iar
condiția poate fi corectată. Mai important, poate indica o patologie
gastrointestinală (incluzând neoplaziile). În ciuda importanței stabilirii unui
diagnostic, anemia prin deficit de fier reprezintă doar 15-23% dintre cazurile
de anemie la bătrâni.
3.1.2 Anemia cauzată de bolile cronice și inflamație
Anemia din bolile cronice pare să fie legată mai ales de inflamație,
conducând la termenul de anemie inflamatorie. Anemia inflamatorie este
hiperproliferativă și caracterizată de fier seric ionic scăzut și depozite de fier
normale. Inflamația inhibă eritropoieza prin diferite mecanisme.
O metodă alternativă de a identifica anemia inflamatorie este istoricul
medical al pacientului pentru afecțiuni comorbide. Nu toate bolile inflamatorii
cronice garantează un diagnostic de anemie. Astfel, anemia cauzată de
insuficienței renale sau de disfuncția endocrină nu este considerată
inflamatorie, de aceea boli precum hipertensiunea și osteoartrita nu conduc
direct la anemie. Afecțiunile comorbide contribuie adesea la anemia
inflamatorie. Antiinflamatoriile nonsteroidiene administrate în osteoartrită pot

22
conduce la sângerări gastrice și deficit de fier, în timp ce hipertensiunea poate
cauza anemie prin boala renală cronică.
3.1.3 Anemia în insuficiența renală
Boala renală cronică este o cauză importantă de anemie la bătrâni, mai
ales după ce funcția renală intră în declin cu înaintarea în vârstă. Producerea
scăzută de eritropoietina renală este principalul factor care conduce la anemie
în boala renală. Nivelul seric de eritropoietina este inadecvat de scăzut la
un clearance al creatininei sub 40 ml/min. Gradul exact de disfuncție renală
suficient pentru a cauza anemie rămâne controversat. La adulți se pot evidenția
scăderi moderate ale hemoglobinei la un clearance cratininic de 40-60 ml/min.
3.1.4 Deficiențe nutriționale
Nivelul scăzut al vitaminei B12 la bătrâni nu este neobișnuit. Totuși,
deficitul este o cauză rară de anemie la bătrâni. Deficitul de folat este
neobișnuit, legat în parte de larga folosire a suplimentelor. Deficitul acestor
minerale este reversibil și sugerează patologii precum anemia
pernicioasă sau hemoliza și rămân importante de identificat.
3.1.5 Sindroamele mielodisplazice
Reprezintă un grup heterogen de afecțiuni caracterizate de hematopoieză
clonală și citopenii sangvine periferice. Sunt mai frecvente la bătrâni și se pot
manifesta prin anemii izolate. La bătrâni, anemia alături
de macrocitoza, trombocitopenie sau neutropenie ridică suspiciunea
unui sindrom mielodisplazic. Invers, sindromul mielodisplazic este o cauză
improbabilă a anemiei normocitare idiopatice la un bătrân.
O varietate de alte afecțiuni primar hematologice se manifestă prin
anemie. Pacienții vârstnici cu leucemie acută au o evoluție mai trenantă decât
cei tineri. Aceștia pot prezenta număr normal de celule albe, crescut sau chiar
scăzut. Leucemia limfocitara cronică este frecventă la bătrâni, deși majoritatea
vor avea leucocitoză sau limfadenopatie la debut, unii pacienți vor
prezenta anemie hemolitică autoimună.
23
 Mielomul multiplu trebuie întotdeauna suspicionat, mai ales la pacienții
cu nivel ridicat de globuline. Pacienții cu anemie aplazica vor
avea leucocitopenie și/sau trombocitopenie. Cei cu boli limfoproliferative au
adesea leucocitoză, totuși, unii vor avea anemia ca anomalie principală.
Anemia poate fi și un semn al infiltrării măduvei osoase prin limfom, fiind
esențială măsurarea lactat dehidrogenazei.
3.1.6 Boala tiroidiană
Hipotiroidismul reduce masa eritrocitară și poate conduce la anemie
normocitara. Ocazional, hipotiroidismul poate conduce la macrocitoză fără
anemie. Gradul de disfuncție tiroidiană care determină anemie nu se cunoaște.
În general, cu cât disfuncția tiroidiană este mai severă, cu atât este mai
probabilă dezvoltarea anemiei.
3.1.7 Hormonii sexuali
Diferențele dintre nivelul de hemoglobină dintre femei și barbați sunt
cauzate de efectelor eritropoietice ale testosteronului, ilustrate de scăderea
hemoglobinei cu 1, 2 g/dl până la 1, 5 după orhiectomie sau terapie de deprivare
androgenică în cancerul de prostată.
Testosteronul scade la bărbații în vârstă. Rapiditatea scăderii
hemoglobinei la bărbați față de femei după 55 de ani ridică suspiciunea
implicării testosteronului în anemia idiopatică.

3.4 Semne și simptome

Istoricul medical al pacientului trebuie să cuprindă date despre:

 analizele efectuate în antecedente;
 istoricul de transfuzii de sânge subliniind o afecțiune cronică;
 spitalizările recente, anemia poate fi secundară flebectomiilor
multiple;
 o intervenție chirurgicală recentă indică necesitatea de sânge,
comparându-se valorile hemoglobinei preoperatorii;
24
  istoricul bolilor hematologice, a chimioterapiei în cancer, bolii cronice
renale și reumatologice;
 chimioterapia imunosupresoare și radioterapia în antecedente cresc
posibilitatea unui sindrom mielodisplazic;
 consumul crescut de alcool poate conduce la deficit de vitamina B12
și folat, hipoproliferare medulară și sângerări gastrice;
 simptomele legate de rapiditatea instalării anemiei și condițiile
medicale concomitente.
Cele mai multe simptome ale anemiei sunt nespecifice, totuși o relație
temporală între scăderea hemoglobinei și exacerbarea simptomelor este foarte
utilă. Sângerările trebuie evidențiate direct: melena, hematuria, hemoptizia,
hematemeza.
Simptomele generale cuprind:
 oboseala, slăbiciunea, dispneea la efort;
 tinitusul, presincopa, palpitațiile, cefalea, paliditatea.
Semnele și simptomele deficitului de fier pot cuprinde:
 pierderi de sânge (scaune negre, sânge proaspăt în scaun, hematurie);
 dorința de a consuma substanțe neobișnuite precum gheață sau
pământ;
 koilonichia - unghiile deformate în formă de lingură;
 disfagia secundară inelelor esofagiene;
 ulcerații ale mucoasei bucale și linguale secundare atrofiei.
Simptomatologia asociată deficitului de vitamină B12 pot cuprinde:
neuropatia, ataxia și demența.
Simptomatologia hemolizei poate cuprinde icterul și urina maro
prin hemoliza intravasculară.
La examenul fizic se va acorda o atenție specială următoarelor:
 paloare, icter, limfadenopatie, tahicardia, murmur cardiac;
 hepatomegalie, splenomegalie, edeme, scaune închise la culoare.
25
 3.5 Prognostic

Morbiditatea și mortalitatea legate de anemia la bătrâni pot fi secundare

comorbiditatilor și efectelor adverse ale anemiei propriu-zise. Studiile
epidemiologice efectuate arată o asociere între anemie sau o hemoglobină
scăzută și un prognostic negativ, incluzând:
 mortalitate crescută, spitalizare lungă, mobilizare dificilă a
pacienților;
 scăderea numărului de activități zilnice;
 prezența altor afecțiuni (boli cardiovasculare) crește impactul
prognostic negativ asupra supraviețuirii.
3.6 Diagnostic
Numeroși algoritmi au fost propuși pentru evaluarea anemiei la bătrâni.
Aceștia se bazează pe măsurarea numărului reticulocitelor, a eritrocitelor sau
frotiul periferic.
Se recomandă inițierea unei evaluări medicale speciale în următoarele
cazuri:
 hemoglobina mai mică de 13 g/dl la barbați și 12 g/dl la femei;
 hemoglobina care a scăzut cu mai mult de 2 g/dl într-o anumită
perioadă fără o explicație adecvată;
 hemoglobina care nu revine la normal după un eveniment medical
acut;
 scăderea hemoglobinei și simptome care pot fi legate de anemie.
Dacă etiologia anemiei nu este aparentă la istoricul medical al
pacientului și examenul fizic, se recomandă o evaluare completă cuprinzând:
 hemoleucograma completă, frotiul de sânge periferic, numărul
reticulocitelor
 lactat dehidrogeneza, feritina serică, fierul seric, capacitatea totală de
legare a fierului;

26
  vitamina B12, folatul, hormonul stimulator tiroidian, creatinina serică
și rata de filtrare glomerulară;
 electroforeza proteinelor serice, mai ales dacă globulinele totale sunt
crescute.
La aproape două treimi dintre bătrânii cu anemie, această evaluare
inițială va conduce la o etiologie probabilă a anemiei.
Alte teste adesea recomandate pot cuprinde CRP-ul, eritropoietina
serică, transaminazele hepatice, imunoelectroforeza urinară
O posibilă hemoliză trebuie evaluată prin testarea bilirubinei indirecte și
directe, haptoglobinei serice, testele Coombs direct și indirect, hemoglobina și
hemosiderina urinare.
Insuficiența androgenica poate fi evaluată prin nivelul testosteronului
Evaluarea măduvei osoase este considerată un criteriu standard în
deficitul de fier, totuși este scumpă, dureroasă pentru pacient și necesită adesea
mai multe aspirate.
Alte teste care indică deficitul de fier cuprind:
 testarea hemoragiilor oculte din materiile fecale;
 analiza urinei pentru sânge;
 colonoscopia, esofagogastroduodenoscopia;
 hemosiderina urinară, anticorpii anti-tisulari transglutaminazici.

3.7 Tratament

Anemia este un simptom tratabil dacă se descoperă etiologia.

În cazul anemiei nutriționale tratamentul este simplu și ieftin, exceptând
pacienții sever bolnavi și terminali.
Pentru anemia feripriva, doza uzuală de suplimentare cu sulfat feros este
de 325 mg pe zi sau cu gluconat feros 325 mg/zi. Terapia cu doze mici de fier,
15 mg de fier pe zi corectează eficiant hemoglobina și feritina cu efecte adverse
27
gastrointestinale puține. Tratamentul este continuat 6 luni pentru a reface
depozitele de fier. Pentru cei care nu răspund la preparatele orale de fier,
tratamentul parenteral cu fier dextran sau fier sucroză este terapeutic.
Deficitul de vitamină B12 este corectat prin administrarea
de ciancobalamina 1-2 mg/zi. Deficitul de folat trebuie tratat cu acid folic 1
mg/zi. Tratamentul eficient al anemiilor nutriționale este ghidat de
reticulocitoza și urmat de creșterea treptată a hemoglobinei.
Anemia din bolile cronice/inflamatorii, boala renală și anemia idiopatică
sunt mai greu de tratat. Se preferă corectarea condiției patologice de bază cu
scăderea inflamației și diminuarea supresiei medulare. Anemia severă poate fi
tratată prin transfuzii de sânge și agenți stimulanți ai eritropoiezei. Transfuziile
de sânge ameliorează rapid simptomele, dar determină risc de supraîncărcare
de fier, creștere de volum sangvin, infecții și reacții acute. Agenții stimulanți ai
eritropoiezei sunt limitați în bolile cronice în anumite situații, iar folosirea lor
rămâne controversată.

28
29