Toate formele de existență ale materiei au o durată limitată, iar această limitare concretizată prin

deteriorarea și dispariția lor după ce au luat ființă și au cunoscut o dezvoltare progresivă, este deosebit de
pregnantă la sistemele biologice. Îmbătrânirea ca deteriorare și diminuare a viabilității în timp a organismelor vii
are un caracter universal. Cu cât dinamica relațiilor unui sistem biologic cu mediul său este mai intensă, cu atât
dinamica modificărilor sale în raport cu timpul este mai intensă. Sub acest aspect, sistemele biologice prezintă
un grad de dependență semnificativ față de mediul lor ambiant și o reactivitate deosebită față de acțiunea lui. În
contact cu diverși factori fizici, chimici și biologici din mediu, structurile vii suferă un fenomen de uzură mai
mult sau mai puțin accentuat. Ceea ce deosebește organismele vii de cele lipsite de viață este capacitatea lor de
autoregenerare care face ca organismul viu, deși supus uzurii încă de la naștere, să nu îmbătrânească de la
începutul existenței sale, ci atunci când capacitatea sa de regenerare începe să fie depășită de uzură. Așadar,
îmbătrânirea este rezultatul depășirii de către uzură a capacității de regenerare a organismului.
Pentru a analiza factorii îmbătrânirii, trebuie să luăm în considerare și conceptul de vârstă. Noțiunea de
vârstă se referă la poziția unui sistem viu în istoria evoluției în timp și se definește printr-un număr exprimat în
diverse unități de măsură a timpului. Pentru oameni, vârsta este exprimată în ani și poate fi împărțită pe mai
multe perioade. În cadrul seminarului organizat de Organizația Mondială a Sănătății în 1963 la Kiev, dedicat
profilaxiei îmbătrânirii premature, etapele îmbătrânirii umane au fost periodizate astfel: vârsta de 45-59 de ani
este o perioadă de tranziție între maturitate și starea de om vârstnic, între 60 și 75 de ani se situează perioada
vârstnică, între 75 și 89 de ani perioada omului bătrân și peste 90 de ani perioada longevității.
Această clasificare poate fi considerată relativă și convențională având în vedere că viața poate fi
periodizată și în raport cu sensul biologic al existenței, reproducerea. Periodizarea raportată la reproducere
cuprinde trei vârste. Vârsta I constând în copilărie și adolescență este perioada prereproductivă a vieții, de
pregătire a maturității sexuale, corporale și psihice. Vârsta a-II-a este perioada reproductiv fertilă, iar vârsta a-III-
a este etapa postreproductivă.
Îmbătrânirea trebuie înțeleasă nu numai ca fenomen biologic, ci și sub aspect analitic prin impactul ei la
nivelul diferitelor sisteme morfofuncționale ale organismului. Îmbătrânirea nu apare la fel de repede pentru toate
sistemele, acest decalaj fiind condiționat de diverși factori generali și individuali.

1. Sistemul nervos

Îmbătrânirea sistemului nervos constă în două tipuri de modificări:

 modificări macroscopice, vizibile cu ochiul liber: greutatea și dimensiunea creierului, aspectul
girusurilor sau circumvoluțiunilor.
 modificări care nu pot fi sesizate cu ochiul liber, ci doar pe preparate microscopice care vizează
neuronul, fibrele nervoase și celulele gliale.
Un alt aspect se referă la îmbătrânirea arterelor care irigă creierul, precum și la scăderea proceselor
psihofiziologice (memoria, viteza de reacție, rezistența la diverse solicitări, etc.).
Deși procesul de dispariție a neuronilor a fost în mod tradițional incriminat pentru îmbătrânirea
sistemului nervos, se pare că acesta nu este cel mai important factor de îmbătrânire neuropsihică. Dezvoltarea
sistemului nervos pornește de la o redundanță de celule nervoase care dispar în număr mare încă din perioada
copilăriei, iar rezerva de neuroni este imensă, scoarța cerebrală având circa 14 miliarde de celule nervoase în
componența ei.
Un alt fenomen care exprimă deteriorarea celulei nervoase este dezintegrarea unor organite celulare din
citoplasma neuronului, și anume corpii lui Nissl sau corpii tigroizi. În paralel, are loc acumularea unui pigment
galben în celula nervoasă denumit lipofuscină sau pigment de uzură, considerat un rezultat al degradării corpilor
tigroizi.
La persoanele vârstnice, creierul poate prezenta zone de distrugere a substanței nervoase, numite zone de
ramolisment. La nivelul acestor leziuni apar formațiuni denumite plăci senile care constau în acumulări de
substanță amorfă, lipsită de valoare funcțională. Se constată și o distrugere a fibrelor mielinice, precum și
modificări chimice și biochimice ale sistemului nervos.
Modificările biochimice vizează scăderea activității enzimelor din clasa monoaminoxidazelor, numite
catecolamine.Catecolaminele sunt factori de acțiune care declanșează reacțiile de apărare sau agresiune,
pregătind organismul în vederea luptei pentru întâmpinarea și combaterea stresului. Diminuarea activității
acestor enzime se traduce prin scăderea dinamismului, a agresivității și a capacității de apărare a organismului.

1
 Îmbătrânirea creierului este legată și de aspectul bioelectric al activității cerebrale. Ritmul undelor alfa,
beta, gamma, delta, teta specifice activității cerebrale începe să se deterioreze și să devină mai lent.
Un alt aspect al îmbătrânirii nervoase vizează elaborarea reflexelor condiționate. Studiile au indicat că
înaintarea în vârstă determină o durată mai mare de timp necesară elaborării de către sistemul nervos a unor
reflexe condiționate.
O serie de însușiri și funcții elementare, cum ar fi capacitatea de concentrare, rezistența la efortul psihic,
procesele de memorizare, suferă un declin. În ceea ce privește memoria, cea mai afectată este memoria datelor
recente, în timp ce memoria evenimentelor petrecute demult este mai bine păstrată. Acest fapt sugerează că nu
păstrarea în memorie a datelor deja dobândite este cea mai afectată, ci procesul de înregistrare a noilor date, de
captare a informației, de învățare.
Îmbătrânirea sistemului nervos duce și la îmbătrânirea componentei cerebrale a organelor de simț.
Dificultățile suvin nu atât la nivelul recepției și al transmisiei excitantului sonor sau vizual, cât mai ales la
nivelul procesului de analiză în scoarța cerebrală, de integrare conștientă a stimulului recepționat.
Îmbătrânirea nu apare numai la nivelul scoarței cerebrale, ci și la nivel subcortical. Este vorba de
afectarea sistemului extrapiramidal ceea ce determină tulburări ale aparatului locomotor cunoscute sub numele
de parkinsonism, coordonarea defectuoasă sau încetinită a mișcărilor, ușoare tremurături, astenie musculară sau
rigiditate.
Cea mai gravă modificare este îmbătrânirea arterelor care irigă sistemul nervos, ducând la un risc crescut
de accident vascular cerebral. Aceste accidente sunt determinate fie de formarea unor cheaguri pe principalele
vase care irigă creierul (tromboze cerebrale), fie de pătrunderea pe traseul acestor artere a unor cheaguri formate
de regulă în inimă (embolii) sau de asocierea acestor două fenomene (accidente tromboembolice). Hemoragiile
cerebrale au un efect distructiv, privând de oxigen masa de țesut cerebral. Suferința creierului provocată de lipsa
oxigenului este asociată cu tulburările de circulație cerebrală și se pare că îmbătrânirea sistemului nervos este
determinată în principal de deteriorarea sistemului său arterial. Astfel, îmbătrânirea nervoasă este nu numai un
fenomen primar, ci și consecința îmbătrânirii vasculare.

2. Sistemul endocrin

Insuficiența glandelor sexuale endocrine este un aspect primordial al îmbătrânirii sistemului endocrin.
La femei, menopauza constituie limita clară dintre perioada fertilă și cea postfertilă, iar la bărbați, andropauza,
deși nu este atât de clară, marchează o involuție gradată a infertilității. Dacă la femeie menopauza înseamnă
suprimarea fertilității, la bărbat chiar dacă celulele reproducătoare continuă să se formeze, densitatea acestora
este mai mică, iar numărul de spermatozoizi devitalizați sau anormali crește.
La femei, involuția aparatului genital este foarte marcată. Încă după vârsta de 40 de ani vaginul suferă o
îngustare progresivă, o pierdere a elasticității și pliurilor și a țesutului glandular accesoriu. Uterul involuează
rapid, ajungând la dimensiuni reduse.
La bărbați apare deseori îmbolnăvirea prostatei însoțită de creșterea în volum a acesteia. Este vorba de o
formațiune tumorală în cele mai multe cazuri benignă (adenom de prostată), dar uneori cu evoluție malignă
(cancer prostatic).
Un rol important îl au glandele corticosuprarenale. Înaintarea în vârstă este însoțită de o scădere a
hormonilor din grupa 17-cetosteroizilor, în general a hormonilor androgeni. La femei, scăderea activității zonei
corticosuprarenale care generează hormoni androgeni survine abia după insuficiența ovariană, ceea ce ar putea
explica fenomenele de masculinizare care apar la unele femei în perioada instalării menopauzei și ulterior.
În ceea ce privește celelalte glande endocrine, deși există dezbateri privind posibila insuficiență a
activității lor odată cu vârsta, îndeosebi în cazul tiroidei, nu se poate concluziona o insuficiență propriu-zisă a
acestora în îmbătrânire. Singura insuficiență endocrină certă și specifică rămâne insuficiența glandelor sexuale.

3. Sistemul circulator

Modificările și bolile sistemului circulator asociate îmbătrânirii constituie un aspect crucial al înaintării
în vârstă deoarece morbiditatea și mortalitatea la vârsta a treia sunt în principal rezultatul afectării sistemului
circulator.

2
 Sistemul circulator cuprinde o componentă de conținut – mediul intern reprezentat de sânge, limfă și
plasma interstițială – și o componentă de conducere reprezentată de inimă și vasele de sânge.

a) Mediul intern
Modificările mediului intern vizează elementele figurate (hematiile), lichidul fundamental (plasma
sangvină și limfatică) și fiziologia coagulării sângelui.
În ceea ce privește elementele figurate din sânge, la persoanele vârstnice și în special la femei, se
remarcă o scădere a eritrocitelor, a cantității de pigment fixator de oxigen și a hemoglobinei, în timp ce volumul
eritrocitelor tinde să crească ușor fără implicații funcționale vizibile.
Volumul total al sângelui circulant (volemia) prezintă de asemenea o tendință de scădere, iar
concentrația proteinelor cu moleculă mare crește. Aceste două fenomene pot constitui o explicație pentru
creșterea vâscozității sângelui. Viteza de sedimentare a hematiilor este marcată de o tendință de creștere.
La vârstnici se observă o creștere a coagulabilitățiii sangvine încă din jurul vârstei de 50 de ani, însoțită
și de o scădere a mecanismelor de distrugere a cheagurilor de sânge.
Un aspect important este evoluția diferitelor tipuri de grăsimi din sânge (colesterolul liber și combinat
sub formă de esteri). Ateroscleroza, una din marile suferințe ale bătrâneții, constă în infiltrarea și încrustarea
peretelui arterial cu grăsimi care împreună cu sărurile de calciu formează crustele ateromatoase pe lumenul
arterelor și ulterior, chegurile și trombozele.

b) Inima, vasele de sânge și limfatice

Patologia cardiacă a vârstei a treia este reprezentată de afectarea secundară a miocardului ca urmare a
afectării vaselor care îl irigă. Este vorba de cardiopatiile ischemice dureroase și nedureroase și de infarctele
miocardice. Pe lângă infarctele miocardice grave cu risc letal, suferința ischemică poate afecta zone foarte
restrânse determinând microinfarcte care trec deseori neobservate. Recidivarea microinfarctelor duce în timp la
înlocuirea țesutului muscular din cord cu țesut cicatriceal fibros și implicit la reducerea capacității funcționale a
cordului.
Înaintarea în vârstă este deseori însoțită de o tulburare a biochimismului cardiac exprimată prin tulburări
de ritm, de regulă tahicardice. În plus, inima este afectată și de tendința sa de orizontalizare ceea ce o expune la
compresiune exercitată de organele abdominale.

c) Arterele

Ateroscleroza și arterioscleroza sunt principalele consecințe ale îmbătrânirii sistemului arterial.

Ateroscleroza începe cu o deteriorare a tunicii interne prin infiltarea celulelor acesteia cu colesterol și
săruri de calciu ducând la apariția plăcii aterosclerotice care poate ocupa cea mai mare parte a lumenului arterei.
La nivelul acestei structuri se pot forma cheaguri care pot împiedica parțial sau total trecerea sângelui.
În arterioscleroză, odată cu înaintarea în vârstă se constată o devitalizare a elementelor celulare
musculare și înlocuirea lor cu fibre conjunctive fără valoare fiziologică.
La nivelul peretelui arterial, la fel ca și la nivelul mușchiului cardiac, poate să apară o criză în
aprovizionarea cu sânge, ca urmare a deteriorării vaselor, a astupării lor cu microcheaguri. Această situație duce
la arteriopatie ischemică putând determina diverse forme de infarct arterial, în special microinfarcte și extinderea
țesutului fibroc cicatriceal în locul fibrelor musculare devitalizate.
Hipertensiunea arterială, un fenomen frecvent la vârsta a treia, complică afectarea arterelor sau poate
constitui chiar o cauză a arteriosclerozei și aterosclerozei.

d) Venele

Odată cu vârsta, venele suferă o scădere a rezistenței mecanice, a elasticității peretelui, ceea ce
favorizează incidența varicelor și agravarea bolii varicoase. Se constată și o tendință de atrofie a valvulelor
venoase, iar vasele limfatice suferă de asemenea fenomene de involuție.

3
 Deteriorarea sistemului arterial este un aspect fundamental al îmbătrânirii, deoarece acesta explică în
mare măsură deteriorarea multor organe vitale care sunt sensibile la reducerea debitului sangvin. Prin
implicațiile deteriorării arteriale în accidentele vasculare cerebrale și în accidentele cardiace, cât și în alte
accidente vasculare grave, această afecțiune constituie una din principalele cauze de mortalitate la vârsta a treia.

4. Sistemul digestiv

Ficatul, chiar dacă suferă unele modificări structurale, nu este afectat din punct de vedere funcțional, în
timp ce contractilitatea intestinului gros devine frecvent insuficientă ducând la constipație cronică.
Odată cu înaintarea în vârstă, aparatul dentar este afectat de suferințe nespecifice și specifice în raport cu
vârsta. Suferințele nespecifice sunt cariile dentare, iar cele specifice vizează pierderea dinților ca mecanism
patogenic. Acest proces de afectare a dentiției vârstnicului a fost numit paradontopatie senilă sau
paradontopatie de involuție corelată cu procesul de îmbătrânire. În afara tulburărilor digestive care sunt
consecința unei digestii bucale deficitare, pierderea dinților determină la vârstnic și atrofii maxilare cu modificări
de fizionomie și tulburări de fonație.
La nivelul segmentului bucal apar și tulburări ce constau în atrofia glandelor salivare. Țesutul secretor
tinde să fie înlocuit cu țesut fără valoare funcțională. Prin deficitul secretor bucal, vârstnicii suferă frecvent de
uscăciunea gurii, cu o stare de disconfort bucal, dificultăți de deglutiție și favorizarea dezechilbrelor microbiene
la nivelul cavității bucale.

5. Sistemul respirator

Înaintarea în vârstă determină o serie de deteriorări ale structurilor și funcțiilor respiratorii. În plus,
existența unor factori patogeni cu impact repetat determină cu timpul o afectare cronică. Este vorba de diverse
boli respiratorii specifice sezonului rece care agresează sistemul respirator, la care se adaugă și stresul fumatului
activ sau pasiv, al smogului și poluanților din marile orașe. Bronșitele cronice obstructive frecvente la vârsta a
treia pot fi o consecință a factorilor de mai sus.
Scăderea funcțiilor respiratorii poate fi determinată și de scăderea elasticității cuștii toracice, principalul
suport mecanic al activității mușchilor respiratori. Prin osificarea cartilajelor dintre coaste și osul sternal și în
general prin rigidizarea cuștii toracice, asociată și cu o respirație vicioasă datorită unor greșeli de ținută ale
corpului și de comportament respirator, dificultățile respiratorii se pot complica și mai mult.
Scăderea catecolaminelor poate, de asemenea, să determine o adaptabilitate mai redusă la cererea
crescută de oxigen, reducând capacitatea de dilatare rapidă a bronhiolelor.
În mortalitatea vârstnicilor, afecțiunile respiratorii acute, bronhopneumoniile și pneumoniile constituie
una din principalele cauze de deces. În anumite sezoane, mortalitatea prin afecțiuni respiratorii acute depășește
mortalitatea produsă de accidentele cardiovasculare. De altfel, patologia respiratorie acută la vârstnici are un
caracter specific: debutul bolii are puține simptome, iar evoluția este gravă datorită reacțiilor de apărare slabe și
slab exprimate.

***

Procesul de îmbătrânire afectează organismul în ansamblul său la nivelul tuturor sistemelor și

componentelor, în mod mai mult sau mai puțin pregnant. Totuși, deși îmbătrânirea este o etapă naturală care
survine pentru toate organismele vii, nu trebuie să uităm faptul că moștenirea genetică și stilul de viață joacă un
rol esențial în apariția prematură sau amânarea momentului de instalare a bătrâneții.

4
 BIBLIOGRAFIE

 GUSIC Vladmir-Iuliu, Biologia vârstelor și lupta împotriva bătrâneții, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1984;

 MOLDOVEANU, Monica, Geriatrie și geropatologie pentru asistenți medicali, Editura All, București,
2012;

 POPESCU C. D., Îmbătrânirea creierului și a sistemului său arterial, Editura Polirom, Iași, 1997.