Valențele formativ-educative ale inovației în educație

Motto: Creativitatea este un proces de învăţare aparte, la care elevul şi profesorul sunt una şi
aceeaşi persoană.
Philip Kotler

Obiective:
1. Identificarea relaţiei dintre creativitate şi inovaţie în educaţie
2. Planificarea activităţilor de creaţie în învățământ
3. Prezentarea inovației în educaţia nonformală extracurriculară

1. Creativitate și inovaţie în educaţie

Creativitatea este un instrument cognitiv vital, nu o disciplină de studiu care are nevoie de
exersare. Unii consideră creativitatea un dar care nu poate fi învăţat sau predat. Indiferent daca ea
se referă la pictură, inginerie, literatură, rezolvare creativă de probleme, experimente, elevii îşi pot
îmbunătăţi şi dezvolta această abilitate. Acest lucru se referă atât la proces, cât şi la produs.
Procesul creativităţii poate fi privit ca o succesiune de şase paşi:
 Inspiraţia
 Clarificarea
 Distilarea
 Incubaţia
 Transpiraţia
 Evaluarea
Fiecare pas poate apărea de mai multe ori şi nu neapărat într-o anumită ordine.
Inspiraţia este etapa de cercetare şi presupune căutarea necritică a ideilor, fiind caracterizat
de spontaneitate, experimentare, intuiţie, imaginaţie, improvizaţie.
Scopul este să apară cât mai multe idei posibile oricât de nepractice ar părea. În cazul lipsei
ideilor, elevii vor fi incurajaţi încerce orice, făra să fie autocritici.
Clarificarea este o etapă caracterizată de întrebarea ce incerc să fac sau să spun. Ajută
elevii să clarifice scopul sau obiectivul temei. În această etapă elevul este logic, analitic şi lucrează
concentrat la realizarea scopului.
 Distilarea este etapa în care ideile din etapa de inspiraţie sunt selectate în funcţie de scop
şi obiective. Ea presupune analiză şi judecată detaşată decât generare spontană de idei.
Incubaţia este bine sa fie realizată în câteva zile de pauză, pentru a da timp de reflecţie şi pentru
ca ideile să capete contur.
Transpiraţia este etapa lucrului propriu zis, în care elevii vor produce o primă variantă de
lucru.
Evaluarea este etapa în care se analizeză prima variantă, se identifică punctele tari şi cele
slabe şi se caută soluţii de îmbunătăţire. Pot exista mai mjulte variante până când produsul este
considerat terminat.
Inovaţia pedagogică provocatoare şi distractivă creează motivaţia internă, invită stimuli
multisenzoriali şi multidimensionali ce au o influenţă inevitabilă asupra dezvoltării emoţiilor şi a
capacităţii de dezvoltare. Un prim pas în acest sens, încercat în România, a fost lansarea manualului
digital care poate fi accesat/descărcat online. Utilizarea tehnologiei digitale presupune următoarele
elemente:
 Susţinerea proiectelor care pun accentul pe noile metodologii de predare–învăţare prin
tehnologii digitale
 Susţinerea proiectelor care pot ajuta la achiziţionarea de resurse digitale, de învăţare, de
calitate
 Organizarea de cursuri pentru elevi
 Asigurarea de asistenţă de specialitate personalului didactic într-o analiză a rezultatelor
acestora pentru succesul tuturor
 Monitorizarea periodică a succeselor înregistrate în utilizarea tehnologiilor digitale şi
dobândirea de competenţe relevante.
Este nevoie de educaţie în procesul instructive-educativ pentru mai multe motive:
A. Promovarea și construcţia de cunoştinţe: în procesul instructiv-educativ şcoala trebuie să
pregătească elevul în dezvoltarea gândirii şi spiritului creativ astfel încât acesta sa devină o
persoană capabilă să rezolve orice situaţie în cel mai bun mod.
B. Pregătirea viitorului elevului. Lumea în era digitală a înregistrat multe schimbări şi de
asemenea, în sistemul de învăţămant în scopul de a pregăti tânăra generaţie pentru viitor şi
integrarea în societatea digitală a secolului XXI.
C. Promovarea proceselor de predare-învăţare: procesul de instruire,inovare ,învăţare este
semnificativ mediilor centrate pe elev-mediul de învăţare a devenit un amestec judicios cu
computerul; procesul de predare digital permite profesorului să varieze metoda de lucru, schimbă
modele de interacţiune între elevi şi alocă mai muzltă atenţie la diferenţele dintre ele.
2. Factorii care pot contribui la promovarea creativităţii şi capacităţii de inovaţie:
(a) Crearea unui mediu favorabil inovării şi adaptabilităţii într-o lume aflată în continuă schimbare;
trebuie luate în considerare toate formele de inovare, inclusiv pe plan social şi antreprenorial;
(b) Evidenţierea deschiderii spre diversitate culturală drept mijloc de încurajare a comunicării
interculturale şi promovarea unei mai strânse legături între arte, precum şi cu şcolile şi
universităţile;
(c) Stimularea sensibilităţii estetice, dezvoltării emoţionale, gândirii creative şi intuiţiei la toţi copii
la vârsta cea mai fragedă, inclusiv în învăţământul preşcolar;
(d) Sensibilizarea în privinţa importanţei creativităţii, a inovării şi a spiritului antreprenorial pentru
dezvoltarea personală, precum şi pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, precum
şi încurajarea unei mentalităţi antreprenoriale, în special în rândul tinerilor, prin cooperarea cu
mediul de afaceri;
(e) Promovarea educării în domeniile matematic, ştiinţific şi tehnologic a aptitudinilor de bază şi
avansate favorabile inovării tehnologice;
(f) Încurajarea deschiderii către schimbare, creativitate şi rezolvarea problemelor prin competenţe
favorabile inovării, care se pot aplica unei varietăţi de contexte profesionale şi sociale;
(g) Lărgirea accesului la o serie de forme creative de exprimare, atât prin intermediul
învăţământului formal, cât şi prin intermediul activităţii nonformale şi informale pentru tineret;
(h) Sensibilizarea publicului, atât în interiorul, cât şi în exteriorul pieţei muncii, în ceea ce priveşte
importanţa creativităţii, a cunoaşterii şi a flexibilităţii într-o epocă a schimbărilor tehnologice şi a
integrării globale rapide pentru o viaţă prosperă şi satisfacătoare precum şi oferirea mijloacelor
care să permită cetăţenilor să-şi îmbunătăţească oportunităţile de angajare în toate domeniile în
care creativitatea şi capacitatea de inovare joacă un rol important;
(i) Promovarea designului drept activitate creativă care contribuie în mod semnificativ la inovare
precum şi la dobândirea de aptitudini de gestionare în domeniul inovării şi a designului;
(j) Dezvoltarea creativităţii şi a capacităţii inovatoare în organizaţiile private şi publice prin
formarea şi încurajarea acestora de a utiliza mai bine potenţialul creativ atât al angajaţilor, cât şi
al clienţilor.

2. Activităţi de creaţie în învățământ

Creativitatea este considerată un proces complex, care poate fi asociat cu un joc, o aventură,
deoarece nu poţi crea ceva din nimic, ci te joci cu lucrurile care există pentru a inventa ceva. Atunci
când creezi eşti liber ca atunci când te joci, este mai simplu să creezi în echipă, împreună cu
altcineva, la fel cum este amuzant să te joci cu prietenii.
O importanţă deosebită în inovaţia şi creaţia din activitatea didactică o au rolurile
manageriale ale cadrului didactic: de planificare (planifică activităţile cu caracter instructiv -
educativ) ;de organizare (organizează activităţile clasei); de comunicare (comunică idei,
cunoştinţe, ascultă efectiv, oferă feedback, stabileşte canalele de comunicare); de conducere
(conduce activităţile cu elevii, desfăşurate în clasa şi în afara ei); de coordonare (sincronizează
obiectivele individuale cu cele comune clasei, contribuind la întărirea grupului şi formării
echipelor de lucru); de îndrumare (prin intervenţii punctuale adaptate unor situaţii specifice,
recomandări); de motivare (prin întăriri pozitive, prin utilizarea aprecierilor verbale şi non-verbale
în sprijinul consolidării comportamentelor pozitive); de consiliere (de orice tip, în probleme
personale sau legate de şcoală); de control (în scopul cunoaşterii stadiului în care se află activitatea
de realizare a obiectivelor şi nivelul de performanţă); de evaluare (măsura în care scopurile şi
obiectivele au fost atinse).
Avantaje şi dezavantaje ale metodelor creative:
Avantaje Dezavantaje
 Stimularea creativităţii  Se neglijează diferenţele dintre
 Stimularea gândirii colective şi individuale subiecţi care pot avea nevoie de timp
 Dezvoltarea capacităţilor sociale, de de gîndire diferit
intercomunicare, toleranţă şi respect pentru  Contagiune negativă
opinia celuilalt  Blocaj creativ
 Dezvoltarea inteligenţei lingvistice, a  Numărul elevilor prea mare sau
inteligenţei logice şi interpersonale prea mic
 Activează capacitatea de a lua decizii
  Stimulează schimbarea perspectivei de  Inadaptarea profesorului la
gândire cerinţele acestui tip de activităţi
 Sursă de noi descoperiri  Limita de timp redusă
 Modalitate de relaxare
 Uşor de aplicat oricărei vârste
 Aplicabilitate pe multe domenii
 Nu implică costuri

Factorii declanşatori/ inhibatori ai inovaţiei în învăţământ

În linii generale se consideră că inovaţia apare ca urmare a unei crize. Criza financiară care
a afectat şi sistemul de învăţământ a creat condiţiile pentru apariţia inovaţiei în acest sistem, însă
pentru a evolua, a se dezvolta, a ajunge la rezultate durabile, inovaţia este condiţionată de existenţa
şi acţiunea unor factori, de preferat favorabili inovaţiei.
În L’enseignement superieur et les innovations pedagogiques: une récension des écrits
(Bèchard, 2001) autorul analizează tema inovaţiei la nivelul învăţământului. Cercetătorul propune
o schemă elaborată şi complexă a factorilor care influenţează inovaţia, subliniind că aceştia pot fi
în egală măsură atât favorabili declanşării şi evoluţiei inovaţiei cât şi inhibatori pentru procesul de
inovaţie. Totul depinde de contextul în care acţionează aceştia, de capacitatea de gestionare şi
implicare a instituţiei, cadrelor didactice etc.
Factori declanşatori, factori inhibatori ai inovaţiei în învăţământ (după Jean-Pierre Bèchard)

La nivelul
mediului

Factori ai inovației
în învățământ

La nivelul La nivelul
clasei instituției

1. Factori care acţionează la nivelul mediului:

▪ schimbare în general – reeditarea conţinuturilor învîțîmântului, într-o societate aflată în proces
de transformare tehnologică şi pedagogică emergentă;
▪ actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc
schimbarea conţinutului învăţământului;
▪ strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie.
2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei:
▪ percepţia actorilor schimbării – dominate de percepţii negative asupra resurselor financiare
alocate învăţământului şi necesitatea schimbării programelor de învăţământ;
▪ formularea strategiilor – analiza puterii şi slăbiciunii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte
identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus;
▪ implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate.
▪ climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare;
▪ rolul şefului de catedră– şeful de catedră poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate
avea o atitudine indiferentă;
▪ activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare/ învăţare/ evaluare etc.
3. Factori care acţionează la nivel de clasă (profesori şi elevi):
▪ atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic;
▪ motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres;
▪ cultură organizaţională şcolară.
Procesul de descentralizare a învăţământului la toate nivelurile sale permite implicarea în
activitatea educaţională şi a altor autorităţi decât cele şcolare, creând condiţiile stabilirii unor
parteneriate favorabile educaţiei şi reuşitei elevilor. Criza financiară afectează nu numai toate
nivelurile învăţământului, ci toate sistemele de învăţământ din lume, fapt perceput ca atare de către
întreaga societate: autorităţi centrale şi locale, părinţi, personal didactic, elevi etc.
Inovaţiile necesită şi suport financiar, însă nerealizarea lor se datorează, cel mai adesea,
mai puţin restricţiilor financiare şi mai mult climatului educaţional, atunci când acesta se
caracterizează prin lipsa cooperării, colaborării dintre cadrele didactice, dintre acestea şi elevi sau
familiile lor etc.
Se presupune că în orice instituţie de învăţământ există măcar un cadru didactic inovator,
însă în lipsa unei culturi organizaţionale, a unei culturi a şcolii, care să asigure suport pentru ca
ideile sale să devină inovaţii, acestea nu vor fi transpuse în fapte.

3. Inovaţie în educaţia nonformală extracurriculară

Educaţia nonformală este o activitate educaţională organizată sau semiorganizată ce
operează în afara structurilor şi rutinelor sistemului educaţional formal. În acest context se
maximizează procesul de învăţare minimalizând constrângerea specifică şcolii, se oferă o utilitate
practică, imediată cunoştinţor învăţate, stimulează formarea reaţiilor interumane, informale etc. În
România ultimilor cincisprezece ani, asistăm la o creştere spectaculoasă a numărului de unităţi cu
profil nonformal care oferă servicii educaţionale pentru adulţi şi tineri, fie că ne referim la instituţii
guvernamentale, unităţi şcolare, organizaţii nonprofit, societăţi comerciale sau free-lanceri în
domeniul educaţional, fenomen social reflectat într-un nou cadru legislativ şi instituţional în
domeniu (este vorba în primul rând despre Ordonanţa 129/2000).
În aceste condiţii, valoarea educaţională s-a autonomizat şi s-a desprins tot mai mult din
sfera publică, tinzând să fie integrată în mecanismul pieţei libere şi în viaţa reală.
Făcând un inventar aproximativ al formelor inovative de învăţare alternativă, în câteva mari
oraşe (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Piteşti), Institutul de Științe ale Educației a remarcat o
multitudine de categorii de furnizori ai acestui tip de educație, și anume:
a) Companiile private specializate în formare profesională, dar şi eventual în servicii de
consultanţă, consiliere profesională sau acompaniere. Acestea se ramifică, la rândul lor, în două
categorii: cele centrate pe meserii şi meşteşuguri, respectiv cele axate pe competenţe mai complexe
şi interdisciplinare, precum din domeniul managementului sau comunicării. De asemenea, există
şi o gamă largă de cursuri cu „priză” la public, care se regăsesc în ambele categorii şi care se referă
în primul rând la competenţele suplimentare, precum TIC, limbi străine, inspector HR, inspector
SSM, formare de formatori etc.
O categorie aparte o reprezintă unităţile care oferă cursuri la distanţă, care se remarcă prin
accesibilitate şi prin adresabilitate mai largă (Ex: Eurocor Bucureşti).
b) Companiile private cu un profil mai generalist, specializate în dezvoltarea resurselor umane pe
cele trei componente fundamentale: recrutare/selecţie, formare şi evaluare, şi care se adresează în
special clienţilor organizaţionali (Ex: Obiettivo Lavoro Romania);
c) Companiile în general, care şi-au dezvoltat laboratoare de formare a propriilor angajaţi şi care,
eventual, au transformat aceste pepiniere proprii în şcoli deschise marelui public pentru pregătire
în meserii specifice;
d) Sectorul ONG a cunoscut, de asemenea, o amploare deosebită în domeniul formărilor, atingând
nivelul de performanţă al companiilor private şi, uneori, chiar depăşindu-l. În multe cazuri,
campaniile clasice de informare şi de conştientizare derulate de asociaţii au devenit între timp
cursuri de popularizare sau de formare profesională. De asemenea, formările cu circuit închis
destinate iniţial personalului propriu, voluntarilor sau altor organizaţii, au o cunoscut o
extraordinară deschidere, implicând masa largă a beneficiarilor ori devenind unităţi de formare
foarte bine dotate, contra cost (cazul IFES Cluj-Napoca);
e) Unităţile de învăţământ (cuprinzând aproape toate universităţile mari din ţară, dar şi şcoli
postliceale sau licee) reprezintă o altă categorie de organizaţii care şi-au deschis larg porţile către
învăţământul de tip nonformal, concurând la rândul lor pentru desfăşurarea unui act educaţional
de calitate (UCECOM Bucureşti);
f) Mai trebuie să remarcăm aici universităţile populare, insuficient dezvoltate în România, a căror
rol rămâne unul dublu: de formare, cât şi de popularizare (cea mai celebră fiind Dalles din
Bucureşti), cu adresă deosebit de largă, atât către publicuri mai puţin instruit, cât şi, dimpotrivă,
pentru publicuri mai pretenţioase;
g) În fine, instituţiile publice au devenit şi ele actori importanţi pe piaţa formărilor sau a
campaniilor de informare şi conştientizare. Amintim aici de DJTS-uri (Direcţiile Judeţene de
Tineret şi Sport), însărcinate cu aplicarea politicilor locale în domeniul tineretului, de unele
primării, dar în special de CRFPA-uri (Centrele Regionale de Formare Profesională a Adulţilor),
precum cel din Cluj-Napoca, care oferă condiţii la standarde europene de desfăşurare a activităţilor
de formare;
h) La toate acestea, se adaugă programele de informare, consiliere şi formare desfăşurate prin
proiecte europene: PHARE, Grundtwig, Leonardo, mai nou POS DRU, care, prin acţiunea lor
complementară, transversală, multiplică iniţiativele locale, permit crearea de parteneriate locale şi
de noi stabilimente (centre) specializate în formarea şi consilierea tinerilor sau adulţilor.
Programul IMPACT este un model de educaţie extracurriculară nonformală din România, un
sistem inovator de evaluare a competenţelor dobândite de elevi în urma activităţilor de educaţie
nonformală extracurriculară. Se oferă în cluburi, muzee, biblioteci, parcuri un context de
dezvoltare atât pentru elevi, cât şi pentru profesori, având un efect pozitiv şi asupra orelor de la
şcoală.
Modelul educaţional de tip IMPACT abordează mai multe componente de dezvoltare:
 cetăţenie activă
 angajabilitate
 antreprenoriat social
 leadership
Se are în vedere dezvoltarea competenţelor elevilor şi tinerilor atât în viaţa personală cât şi
pentru intrarea pe piaţa muncii, după cum urmează:
 competenţe din sfera managementului de proiect
 competenţe din sfera comunicării, inovaţiei şi creativităţii
 competenţe din sfera managementului personal şi de grup
Cunoştinţele şi metodele de educaţie nonformală sunt utilizate atât în activităţile extracurriculare,
precum şi la clasă, contribuind astfel şi la actul educativ formal. Acestea oferă un mediu excelent
în care cei cărora le pasă (elevi, profesori, comunitatea) pot să ia atitudine, să îşi asume probleme
şi să găsească soluţii.