DOBROGEA 143 -

DE LA GRECII DIN MILET

LA GENERAȚIA MILLENNIALS
 Acest volum conține o serie de informații puse la dispoziție de instituțiile muzeale partenere prin
intermediul specialiștilor responsabili ai șantierelor arheologice coordonate, sau preluate din articole, cărți
și publicații (surse citate la capitolul Bibliografie). De asemenea, au fost folosite informații de specialitate de
pe site-urile oficiale ale șantierelor arheologice și ale instituțiilor partenere proiectului, informații ulterior
prelucrate de către echipa de editare a acestui volum. O parte din fotografiile publicate în acest volum au fost
preluate de pe site-urile oficiale ale instituțiilor partenere, precum și de pe panourile de prezentare aflate în
siturile respective. Sursa fiecărei fotografii se regăsește în Tabloul Anexă de la finalul acestui volum. Portretele
marilor personalități ce și-au adus contribuția în dezvoltarea arheologiei dobrogene au fost fie realizate, fie doar
completate, cu ajutorul datelor existente pe site-ul www.arheologi.ro.

Parteneri principali: Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București, Muzeul de Istorie Națională
și Arheologie Constanța (MINAC), Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea (ICEM),
Consiliul Județean Constanța.
Parteneri instituționali: Universitatea „Ovidius” Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Batrân”
Constanța, Biblioteca Județeană „I.N. Roman” Constanța, ziarul „Adevărul” (prin Sînziana Ionescu) și partener
de mobilitate S.C. Metropolitan S.R.L..
Proiect finanțat integral de ziarul „Ziua de Constanța”, S.C. Mobiparts S.R.L. și S.C. Tomis Plus S.R.L..
ECHIPA EDITORIALĂ:

Proiect Editorial - Ziua de Constanța

Coordonator volum - Cristian Cealera DOBROGEA 143 -
Viziune grafică, tehnoredactare, DTP - Florin Stoiciu
Fotografii - Nicușor Bușurică, Alexandru Sîrbu DE LA GRECII DIN MILET
ECHIPA MILLENNIALS:
LA GENERAȚIA MILLENNIALS
Adelina Magdalena Cioi, Dima Nancu, Alexandru Sîrbu, Cezara Alexandra Trușcă, Isabela Boantă.

Corectură: Nicoleta Miu Volum coordonat de Cristian Cealera

Contributori:

dr. Constantin Aurel Mototolea, director MINAC - cetatea Tomis, sit Sacidava
dr. Mircea Victor Angelescu - responsabil științific sit Histria, site-ul www.arheologi.ro
dr. Iulian Bârzescu - sit Histria
conservator IA George Stan - sit Histria
dr. Laurențiu Radu - Muzeul Callatis Mangalia
dr. Robert Constantin - Muzeul Callatis Mangalia
dr. Nicolaie Alexandru - sit Albești
dr. Livia Buzoianu - responsabil științific sit Albești
dr. Gabriel Mircea Talmațchi - responsabil științific sit Tropaeum Traiani /Adamclisi și sit Ulmetum
dr. Oana Damian - responsabil științific sit Păcuiul lui Soare și Ansamblul Rupestru Mufatlar
dr. Ioan Carol Opriș - responsabil științific sit Capidava
dr. Constantin Nicolae - responsabil științific sit Carsium
dr. Cristina Alexandrescu - responsabil științific sit Troesmis
dr. Adriana Panaite - sit Dinogetia
custode Cornelia Odagiu - Basilica paleocreștină Niculițel
dr. Aurel Daniel Stănică - sit Noviodunum, sit Enisala
dr. Sorin Cristian Ailincăi, director ICEM Tulcea
dr. Marian Mocanu - sit Aegyssus
dr. Florin Topoleanu - sit Halmyris
dr. Mihaela Iacob - sit Argamum, (L)Ibida și Arrubium
dr. Dorel Paraschiv - sit (L)Ibida și Argamum
dr. Lucrețiu Mihăilescu-Bîrliba - sit (L)Ibida
Editura Stefadina, București, 2021

Editura Stefadina, București, 2021

CUPRINS

Argument 11

O scurtă istorie generală a ținutului 15

I. Tomis 31
II. Histria 71
III. Callatis 101
IV. Albești 111

V. Tropaeum Traiani / Adamclisi 119

VI. Sacidava 143
VII. Păcuiul lui Soare 147
VIII. Capidava 153
IX. Carsium 167

X. Troesmis 171
XI. Arrubium 177
XII. Dinogetia 181
XIII. Basilica de la Niculițel 187
XIV. Noviodunum 191

XV. Aegyssus 201

XVI. Halmyris 209
XVII. Enisala 219
XVIII. Argamum 225
XIX. (L)Ibida 231

XX. Ulmetum 241

XXI. Ansamblul Rupestru Murfatlar 249
XXII. Alte cetăți și situri din Dobrogea 255

Lexicon (Cuvinte Cheie) 262

Tabel Anexă (Surse imagini și explicații foto) 265
Bibliografie selectivă 281
 ARGUMENT

ARGUMENT

ZIUA de Constanta și partenerii principali Muzeul de Istorie Națională și Arheologie

Constanța (MINAC), Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea (ICEM),
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București (IAB) și Consiliul Județean Constanța (CJC),
partenerii instituționali Biblioteca Județeană „I.N. Roman” Constanța, Universitatea „Ovidius”
Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” Constanța, ziarul „Adevărul” prin Sînziana
Ionescu, partenerii de conectare - cinci tineri din generația Millennials - Adelina Cioi (absolventă
Facultatea de Jurnalism, București, 2018), Cezara Alexandra Trușcă (absolventă Facultatea de
Științe Economice și Administrarea Afacerilor, Constanța, 2019), Isabela Boantă (absolventă
Facultatea de Litere, Constanța, 2014), Alex Sîrbu, (absolvent Facultatea de Drept și Științe
Administrative, Constanța, 2018) și Dima Nancu (elev, clasa a XI-a, Colegiul National „Mircea
cel Bătrân” Constanța), împreună cu partenerul de mobilitate S.C. Metropolitan S.R.L. au inițiat,
colaborat și susținut reciproc lansarea proiectului „Dobrogea 143 - de la grecii din Milet la
generația Millennials”.
Finalitatea acestui demers jurnalistic, cultural și istoric a fost și este conectarea generației
Millennials cu patrimoniul arheologic al Dobrogei și editarea volumului de față, intitulat
„Dobrogea 143 - De la grecii din Milet la generația Millennials“, cu informații actualizate și
structurate, atât în format print, cât și digital.

DESPRE GRECII DIN MILET

„CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI” - THALES DIN MILET

Anticul Milet, situat pe coasta de vest a Anatoliei, în Turcia de astăzi, începând cu secolul
al XII-lea a.Chr., a devenit unul dintre cele mai înfloritoare orașe ale Greciei Antice, metropolă
comercială și culturală. În secolele VII-VI a.Chr., Miletul a fost baza de plecare a numeroase
expediții de colonizare, milesienii întemeind numeroase colonii pe țărmurile Pontului Euxin,
dintre care amintim Histria, Apollonia, Odessos, Tomis, Olbia.
Thales din Milet (624 - 547 a.Chr.), aproximativ contemporan cu întemeierea așezărilor
Histria, Tomis, Callatis și Orgame/Argamum (Capul Doloșman - Jurilovca, jud. Tulcea), a lăsat un
mesaj omenirii, mesaj care a trecut proba timpului: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Printre cei dintâi
filozofi clasici și întemeietor al „Școlii milesiene a cosmologiștilor”, se pare că este primul gânditor
care s-a desprins de tradiția gândirii dependente de supranatural, trecând la o analiză realistă
a lumii înconjurătoare. Thales este, de altfel, primul gânditor al antichității care a vorbit despre
eclipsele solare, iar teorema matematică care îi poartă numele este studiată inclusiv de „generația
Millenials”.
În cursul acestui amplu fenomen de colonizare, milesienii au identificat locuri propice
întemeierii de colonii pe teritoriul actualei regiuni Dobrogea, principalele considerente ale alegerii
acestor locuri fiind strategice (posibilitatea organizării apărării sau, cel puțin, ostilitatea redusă a
băștinașilor) și economice (proximitatea resurselor).
Privind acest amplu fenomen al colonizării într-o cheie poetică, se poate spune că grecii
din Milet „au aprins lumina” în Dobrogea, motiv pentru care transmitem recunoștință eternă peste
milenii celor ce au fost cei dintâi exponenți ai civilizației elene aici.

DESPRE GENERAȚIA MILLENNIALS

Doresc experiențe valoroase prin care să cunoscă lumea în care trăiesc și prin care să
își aducă contribuția la mersul înainte al acesteia. „Generația Millennials” este reprezentată de
persoanele născute între anii 1981 și 2000, însă limitele nu sunt rigide. Termenul „Millennial” vine,
evident, de la mileniu, ciclul de 1000 de ani care se derulează începând cu anul 2001. Millennialii
ajung să crească, să se formeze, să lucreze, să consume și să fie relevanți în noul mileniu. O
caracteristică definitorie a millennialilor o reprezintă familiaritatea crescută cu, și gradul ridicat de
utilizare a noilor tehnologii de comunicare, media și digitală, de aceea mai sunt numiți „Generația

11
ARGUMENT
Internet”.
Ce îi face fericiți?
Experiențele - își doresc mai degrabă experiențe decât bunuri materiale. Experiențele
și amintirile fac parte din ceea ce suntem. Fiind de obicei trăite împreună cu alți oameni, devin
poveștile care ne leagă unii de alții.
Își doresc experiențe valoroase și prin care să aducă o contribuție semnificativă lumii în
care trăiesc.
De exemplu, Jean Twenge i-a descris pe Millenniali cu termenul GENERAȚIA EU, în
cartea cu același nume, apărută în 2006; revista TIME, în 2013, a publicat un cover story intitulat
„Milenialii: Generația Eu Eu Eu“.
ZIUA de Constanta și partenerii principali Muzeul de Istorie Națională și Arheologie
Constanța (MINAC), Institutul de Cercetare Eco-Muzeală „Gavrilă Simion” Tulcea (ICEM),
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București (IAB) și Consiliul Județean Constanța (CJC),
partenerii instituționali Biblioteca Județeană „I.N. Roman” Constanța, Universitatea „Ovidius”
Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” Constanța, ziarul „Adevărul” prin Sînziana
Ionescu, partenerii de conectare - cinci tineri din „generația Millennials” - Adelina Cioi
(absolventă Facultatea de Jurnalism, București, 2018), Cezara Alexandra Trușcă (absolventă
Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor, Constanța, 2019), Isabela Boantă
(absolventă Facultatea de Litere, Constanța, 2014), Alex Sîrbu, (absolvent Facultatea de Drept
și Științe Administrative, Constanța, 2018) și Dima Nancu (elev, clasa a XI-a, Colegiul Național
„Mircea cel Bătrân” Constanța) și partenerul de mobilitate S.C. Metropolitan S.R.L. au inițiat,
colaborat și susținut reciproc lansarea proiectului „Dobrogea 143 - de la grecii din Milet la
generația Millennials”.
Finalitatea acestui demers jurnalistic, cultural și istoric, alături de partenerii principali
și instituționali, a fost și este conectarea generației Millennials cu patrimoniul arheologic al
Dobrogei și editarea acestui volum intitulat „Dobrogea 143 - De la grecii din Milet la generația
Millennials“, cu informații actualizate și structurate, atât în format print, cât și digital.
Proiectul este finanțat integral de ziarul ZIUA de Constanța, S.C. Mobiparts S.R.L. și S.C.
Tomis Plus S.R.L..
Începând cu data de 5 august 2021 și până pe 17 septembrie 2021, echipa ziarului ZIUA
de Constanța, formată din Nicușor Bușurică și cei cinci Millennials, alături de Ionuț Druche -
reprezentant al Bibliotecii Județene „I.N. Roman” Constanța, de Cristian Cealera - reprezentantul
MINAC sau de Aurel Mototolea - directorul MINAC, au călătorit cu un microbuz, rând pe rând,
la toate cetățile din Dobrogea.
De la Tomis (Constanța), s-a plecat în fiecare dimineață, timp de 21 de zile, la Histria
și la Callatis (Mangalia), la Albești, la Complexul Muzeal Adamclisi, la Sacidava (Rasova),
la Păcuiul lui Soare, la Capidava, la Topalu, la Carsium (Hârșova), la Troesmis, la Arrubium
(Măcin), la Dinogeția, la Basilica de la Niculițel, la Noviodunum (Isaccea), la Aegysus (Tulcea), la
Halmyris (Murighiol), la Enisala, la Argamum (Jurilovca), la (L)Ibida (Slava Rusă), la Ulmetum
(Pantelimon) și la Ansamblul de bisericuțe rupestre de la Murfatlar.
Ultima apariție editorială care reunește toate cetățile, intitulată „Dobrogea”, îi aparține lui
Ion Miclea și a văzut lumina tiparului acum 43 de ani.
Proiectul a avut ca scop actualizarea și structurarea informațiilor referitoare la siturile
arheologice din Dobrogea (județele Constanța și Tulcea), rezultatul - acest volum - dorindu-se a fi
și un instrument util pentru turiștii, vizitatorii, specialiștii și alte categorii de public dornice de a
12
ARGUMENT
cunoaște istoria acestor locuri.
Mulțumiri specialiștilor care ne-au fost gazde și ghizi:
• dr. Constantin Aurel Mototolea, director Muzeul de Istorie Națională și Arheologie
Constanța (MINAC);
• dr. Sorin Cristian Ailincăi, manager Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”
Tulcea (ICEM Tulcea), responsabil științific al Șantierului arheologic Aegyssus;
• dr. Eugen Nicolae, director Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București;
• dr. Mircea Victor Angelescu, responsabil științific al Șantierului arheologic Histria;
• dr. Ioan Carol Opriș, conferențiar universitar, responsabil științific al Șantierului
arheologic Capidava;
• dr. Livia Buzoianu, cercetător științific I, responsabil științific al Șantierului arheologic
Albești;
• dr. Iulian Bărzescu, cercetător științific II, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“
București;
• dr. Florin Topoleanu, cercetător științific I, membru în colectivul de cercetare al sitului
arheologic Halmyris, ICEM Tulcea;
• dr. Gabriel Talmatchi, cercetător științific I, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie
Constanța, responsabil științific al Șantierelor arheologice Adamclisi - Tropaeum Traiani și
Ulmetum;
• dr. Oana Damian, cercetător științific I, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București,
responsabil științific al Șantierului arheologic Păcuiul lui Soare;
• dr. Cristina Alexandrescu, cercetător științific II, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
București, membru în colectivul de cercetare al sitului arheologic Troesmis;
• dr. Adriana Panaite, cercetător Științific III, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“”
București, membru în colectivul de cercetare al sitului arheologic Dinogeția;
• dr. Aurel Daniel Stănică, cercetător științific II, membru în colectivul de cercetare al
sitului arheologic Enisala, responsabil științific al Șantierului arheologic Noviodunum, ICEM
Tulcea;
• dr. Dorel Paraschiv, cercetător științific II, responsabil științific al Șantierelor arheologice
(L)Ibida și Argamum, ICEM Tulcea;
• Eliza Cucu, director interimar al Muzeului de Arheologie Callatis, Mangalia;
• dr. Lelia Rus, director Muzeul de Artă Constanța;
• dr. Marian Mocanu, cercetător științific II, ICEM Tulcea;
• dr. Laurențiu Radu, Muzeului de Arheologie Callatis, Mangalia;
• dr. Constantin Nicolae, cercetător științific III, Muzeul Carsium Hârșova, responsabil
științific al Șantierului arheologic Carsium (MINAC);
• dr. Robert Constantin, cercetător științific, Muzeul de Arheologie Callatis, Mangalia;
• George Stan, conservator IA, Muzeul de Arheologie Histria (MINAC);
• Mariana Petruț, conservator IA, Muzeul Tropaeum Traiani, Adamclisi (MINAC);
• Cornelia Odagiu, conservator 1A, Basilica paleocreștină de la Niculițel (ICEM Tulcea.
Mulțumiri puținilor politicieni care au răspuns la invitația de a călători cu microbuzul în compania
Generației Millennials: președintele PNL Constanța Bogdan Huțucă - la Cetatea Callatis,
vicepreședintele Consiliului Județean, Petre Enciu (USR) - la Ansamblul Rupestru de la Murfatlar,
senatorul AUR Sorin Cristian Mateescu - la Cetatea Ulmetum și nu în ultimul rând președintele
USR Constanța, Dumitru Caragheorghe, care a vizitat alături de noi Cetatea Tomis.
Mulțumiri speciale, Nicușor Bușurică, multitasking Ziua de Constanța, și organizator, și șofer, și
reporter multimedia, devotat meseriei care l-a ales.
Mulțumiri echipei tenace care a asigurat infrastructura călătoriei de 21 de zile, asigurând confortul:
colegele noastre, Violeta Bușurică, Nicoleta Radu, Laura Mateiaș și Adriana Roșu.
Redacția Ziua de Constanța
13
 O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI

O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI

Pentru a înțelege mai bine Dobrogea, trebuie să îi cunoști povestea, cea
reală, derulată de-a lungul mileniilor, istoria sa tulbure, plină de evenimente
deosebite, vremurile sale de glorie, dar și de decădere. Ținut stăpânit de mari
civilizații ale lumii, de la vechii greci, la romani, bizantini sau otomani, pământul
istro-pontic se mândrește cu vestigii incredibile, cele mai numeroase dintre acestea,
de epocă antică și care atrag anual sute de mii de turiști din țară și din străinătate.
De aceea, considerăm utilă o rapidă trecere în revistă a celor mai importante
evenimente din istoria acestui meleag unic.

În antichitate, Marea Neagră și țărmurile sale au reprezentat un magnet

pentru vechii greci care, începând cu a doua jumătate a secolului al VII-lea a.Chr.,
au întemeiat pe malurile Pontului Euxin (în vest, dar și în nord) numeroase și
înfloritoare colonii (fig. 1).
Potrivit lui Euripide, la început, grecii au numit marea Pontos Axeinos (Mare
Neospitalieră), fiind speriați de furtunile neașteptate care apăreau aici, în timpul
1.
Harta colonizării grecești
în Pontul Euxin

călătoriilor lor. Foarte probabil, grecii nu s-au speriat de aceste ape, iar acest prim
nume nu este altceva decât o interpretare fonetică a vechiului nume pus mării de
către sciți (era un nume de origine iraniană), care o botezaseră, cu secole bune
înaintea elenilor, Axaina, adică Neagră (din cauza culorii întunecate pe care marea
o avea uneori). De aceea, după ce au numit-o inițial Marea Neospitalieră (Axeinos),
grecii (făcând aici afaceri înfloritoare și întemeindu-și colonii) i-au schimbat
numele în Euxeinos (Ospitalieră), de aici derivând numele de Pontul Euxin.
Începând cu secolul al VII-lea a.Chr., grecii ionieni și dorieni colonizează

15
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI
vestul Mării Negre, pe care îl numeau Pontul Stâng, întrucât ei veneau din sud,
treceau de strâmtorile Hellespont („Marea lui Helle“, astăzi Dardanele) și Bosphorus
(„Vadul Vacii“, astăzi Bosfor) și, odată intrați în bazinul pontic, aveau litoralul istro-
pontic în partea stângă (fig. 2).
Războinici de neam iranian,
sciții au venit din Asia în Nordul
Mării Negre în secolul VIII a.Chr. O
parte dintre ei au mers mai departe,
coborând spre sud, ajungând și
stabilindu-se în Dobrogea de astăzi,
și conviețuind aici cu băștinașii
traco-geți.
În 514 a.Chr., împăratul
Persiei, Darius I cel Mare, venit în
campanie militară în vestul Pontului
Euxin, nu a mai apucat să se lupte
cu sciții, aceștia fugind. Pe geți în
schimb i-a înfrânt „măcar că ei sunt cei mai drepți și mai viteji dintre traci” după
cum ne transmite grecul Herodot, supranumit și „părintele istoriei“.
Treptat, sciții au dispărut din Dobrogea, fie plecând spre sud, sub
amenințarea altor popoare (a sarmaților, de exemplu), fie fiind asimilați de către
băștinașii geți, cu care se amestecaseră.
Începând din secolul VII a.Chr., în Pontul Stâng au fost înființate șapte
mari colonii grecești, descrise de Strabon: Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis
(Balcic), Odessos (Varna), Mesambria/Mesembria (Nessebar) și Apollonia Pontica
(Sozopol). Acestora li s-au adăugat și alte mici așezări comerciale sau porturi de
escală.
Histria a fost prima mare colonie grecească înființată în Pontul Stâng,
întemeietorii săi fiind ionieni originari din orașul Milet. Există două variante
privind data de întemeiere a Histriei. Pseudo-Skymnos scrie că fondarea Histriei a
fost simultană cu invazia sciților în Asia, eveniment plasat în jurul anului 630 a.Chr.
Cea de a doua datare a întemeierii menționată este 657 a.Chr., după Eusebiu din
Cesareea.
Se consideră, și nu de către puțini specialiști, că Orgame / Argamum ar fi
fost, dacă nu prima, cea de-a doua cu siguranță, colonie grecească întemeiată în
Dobrogea.
Tomis, colonie grecească din zona peninsulară a orașului Constanța de
astăzi, a fost întemeiată de grecii ionieni din Milet în secolul VI a.Chr., inițial
un emporion, mic port și târg de escală, unde coloniștii veneau pentru tranzacții
comerciale cu indigenii geți, traci etc. Despre un oraș propriu-zis se poate vorbi
câteva veacuri mai târziu, începând din secolul al III-lea a.Chr., în epoca elenistică.
Despre Callatis, colonie grecească situată pe teritoriul actualului oraș
Mangalia, inițial s-a crezut a fost întemeiată în secolul al VI-lea a.Chr., însă data
16
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI
reală, mult mai probabil, pare a fi undeva în secolul IV a.Chr. Acest lucru este
cunoscut întrucât izvoarele antice transmit că cetatea a fost creată în timpul
2.
Grecii întemeiează mai
regelui Aminthas. Foarte probabil, este vorba despre Aminthas al III-lea, rege
multe colonii pe țărmul al Macedoniei, tatăl lui Filip al II-lea Chiorul și bunicul lui Alexandru cel Mare
vestic-pontic
(Macedon), marele cuceritor al lumii (fig. 3). Mai există astăzi și o a treia ipoteză,
cea a relocării. Potrivit acesteia, Callatis ar fi fost întemeiată de grecii dorieni
din colonia Heracleea Pontica în secolul VI a.Chr., undeva mai la sud de actuala
Mangalia (pe teritoriul de astăzi al Bulgariei), apoi părăsită și relocată în secolul IV
3.
Monedă cu efigia lui
Alexandru cel Mare,
regele Macedoniei
a.Chr., pe teritoriul actual al Mangaliei.
Pe la mijlocul secolului IV a.Chr. începe ascensiunea politică și militară a
regatului Macedoniei condus de Filip al II-lea „Chiorul”, iar în zona pontică este
consemnată pătrunderea macedoneană după 339 a.Chr., anul victoriei lui Filip al
II-lea contra scitului Ateas. Stăpânirea macedoneană în vestul pontic avea să dureze
până în 281 a.Chr.
În 335 a.Chr. armata macedoneană a venit la Dunăre și a trecut fluviul
pentru o expediție de o zi, iar câțiva ani mai târziu, generalul macedonean
Zopyrion, într-o altă expediție militară, va suferi o înfrângere misterioasă contra
sciților și geților, undeva în teritoriul vest-pontic, într-un loc încă neidentificat.
După 323 a.Chr., anul morții lui Alexandru cel Mare, cetățile vest-pontice
au intrat sub stăpânirea unui fost general macedonean, Lysimah, devenit rege al
Traciei. În timpul domniei acestuia a avut loc o revoltă a coloniilor grecești vest-
pontice, inițiată de cetatea Callatis. În 313 a.Chr. Lysimah i-a învins pe aliații
Callatidei (Histria, Tomis, Dionysopolis, Odessos), a înfrânt revolta și a cucerit
cetatea Callatis în 307 a.Chr., iar dominația lui s-a prelungit până în 281 a.Chr.
În prima jumătate a secolului I a.Chr., mai precis în perioada 88-86 a.Chr.,
Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, a încercat să controleze tot bazinul
Mării Negre și o perioadă a stăpânit Pontul Stâng, iar majoritatea cetăților grecești
i-au recunoscut suzeranitatea. El a avut însă o misiune extrem de dificilă, fiind
obligat să ducă grele războaie cu marea putere militară a antichității, în plină
17
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI

ascensiune, Roma. pentru ca aceștia să îi devină aliați. Nu se știe ce s-a întâmplat cu Zyraxes și cu
Republica romană reprezenta un adversar redutabil, care începea să comoara sa, aceasta rămânând o taină a antichității dobrogene.
câștige teren, iar în anii 72-71 a.Chr. este consemnată, la Pontul Stâng, campania După ce a distrus și Genucla, Crassus a ajuns să controlează întreaga
proconsulului Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus. Acesta a ocupat toate Dobroge antică, acesta fiind considerat momentul în care teritoriul a intrat efectiv
orașele de coastă, de la Apollonia la Histria, care au ajuns sub controlul roman, dar și total sub stăpânire romană, chiar dacă organizarea sa oficială, administrativ-
nu au fost organizate administrativ prin constituirea unei provincii. Învins în cele militară, ca provincie, avea să se petreacă decenii bune mai târziu, în secolul I p.Chr.
din urmă de către romani, Mithridate al VI-lea a murit în exil, asasinat în 63 a.Chr. (fig. 5).
După doi ani, în 61 a.Chr., un alt general roman, Caius Antonius, numit Hybrida
(„Jumătate Bestie“) a fost învins lângă Histria de o alianță a geților și bastarnilor, Cinci cetăți - Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis și Odessos au format, în
înfrângere consemnată ca fiind o mare umilință pentru Republica Romei. secolul I p.Chr., Pentapolis, o confederație a orașelor grecești din vestul Pontului
5.
Timp de mai mulți ani (după unii specialiști, între anii 55 și 44 a.Chr.), Ruine ale cetății Tomis
pământurile dintre Dunăre şi Marea Neagră s-au aflat sub conducerea regelui geto-
dac Burebista. Acesta a intrat în țara geților pontici și a atacat cetățile grecești, pe
care le-a supus în numai doi ani și le-a obligat să îi plătească tribut. I s-au supus pe
rând: Tyras (în Ucraina de astăzi), Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic),
Odessos (Varna), Mesembria (Nessebar) şi Apollonia (Sozopol, regiunea Burgas).
Burebista s-a implicat în războiul civil de la Roma, fiind aliat al generalului Pompei
împotriva lui Iulius Cezar. După moartea lui Pompei, Roma și Dacia (care controla
și Dobrogea antică) s-au pregătit de o confruntare directă. Aceasta nu a mai avut
loc, în 44 a.Chr. atât Cezar cât și Burebista fiind asasinați, în urma unor comploturi
interne.
4.
După bătălia de la Actium (31 a.Chr.), în care Octavian Augustus i-a învins Octavian Augustus,
primul împărat al Romei
pe generalul Marc Antoniu aliat cu regina Cleopatra a VII-a a
Egiptului, Roma a reluat ofensiva în ținutul vest-pontic (fig. 4).
Astfel, în 29-28 a.Chr., proconsulul Macedoniei, Marcus Licinius
Crassus, a condus cu succes o campanie militară, iar Dobrogea
a intrat definitiv sub influență romană. Motivul campaniei lui
Crassus în Dobrogea antică a fost următorul: un rege get, pe
nume Roles (cu reședința presupusă la Sacidava, astăzi satul
Dunăreni, comuna Aliman), a cerut ajutor Romei, al cărei
rege client era. Roles se lupta cu alți doi regi geți: Dapyx, ce Euxin. Mai târziu, începând din vremea împăratului Traian și până la Septimius
își avea probabil regatul în zona Cheilor Dobrogei, și Zyraxes, Severus (193-211 p.Chr.) această confederație s-a transformat în Hexapolis,
rege în nordul provinciei, cu reședința la Genucla. Romanii au adăugându-se Messembria (astăzi Nessebar, Bulgaria), cea de-a șasea cetate.
profitat de ocazia ivită și au intervenit în acest conflict. Crassus Messembria a făcut parte din confederația orașelor grecești până în 202 p.Chr., când
l-a învins mai întâi pe Dapyx, care a murit în lupta de apărare a fost inclusă în provincia Tracia, iar „Confederația orașelor grecești vest-pontice” a
a cetății sale. Populația civilă getă s-a refugiat într-o peșteră revenit la forma Pentapolis, cu capitala la Tomis.
uriașă numită Keiris, localizată de unii istorici în zona Cheilor În timpul stăpânirii romane, orașele grecești au funcționat o perioadă într-o
Dobrogei, iar de către alții la peștera Limanu (care este însă mult formă de semi-autonomie, însă deciziile interne importante trebuiau aprobate de
în sud, lângă Mangalia). Autorii antici ne relatează că generalul guvernatorul roman al provinciei și de aparatul său administrativ, orașele putând
Crassus a acționat cu mare cruzime, a zidit intrările peșterii și hotărî totuși singure în unele domenii (comercial, social etc.), însă cu respectarea
i-a condamnat astfel pe civilii geți la moarte prin înfometare. legilor imperiale.
După ce l-au învins pe Dapyx, romanii au mers în nord, unde au
asediat și cucerit cetatea Genucla. Regele Zyraxes a fugit din fața Împăratul Domițian a fost cel care a decis, în 85 p.Chr., să împartă provincia
inamicului, luând cu el o comoară pe care voia să o dea sciților Moesia (care cuprindea cea mai mare parte din Serbia, Bulgaria și Dobrogea de

18 19
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI

astăzi), în Moesia Superior și Moesia Inferior. Această din urmă provincie era
formată din teritorii aflate astăzi în N-E Bulgariei și Dobrogea.
Cele două provincii aveau ca graniță râul Ciabrus (azi Tibrița, Bulgaria).
Moesia Inferior a existat ca provincie până la sfârșitul secolului al III-lea p.Chr.,
când este împărțită la rândul ei în Moesia Secunda (cu capitala la Marcianopolis)
și Scythia Minor (Mica Sciție), cu capitala la Tomis. Această din urmă provincie a
funcționat separat, ca provincie romană și apoi romano-bizantină, de la sfârșitul
secolului al III-lea p.Chr. și până în secolul al VII-lea p.Chr.
Dobrogea este considerată primul teritoriu creștinat din România de astăzi,
pământ sfânt prin consemnarea, în perioada romană, a multor martiri creștini.
Cei mai mulți dintre aceștia s-au sacrificat în numele Crucii în timpul
persecuțiilor anti-creștine dictate de împărații Dioclețian și Galerius. În 303-304
p.Chr. aceștia au emis patru edicte împotriva creștinilor. Mulți militari romani care
îmbrățișaseră creștinismul nu au vrut să renunțe la religia lor și au fost executați.
Așa s-a întâmplat cu Martirii de la Niculițel, respectiv Zotikos, Attalos, Filippos și
Kamasis.
Alți martiri creștini foarte cunoscuți sunt preotul Epictet și ucenicul său
Astion, executați de către romani, cel mai probabil, tot în perioada persecuțiilor
din 303-304 (în baza unei erori de copist din textul medieval Acta Sanctorum, a
fost propus mult timp anul 290, dar se pare că nu există un temei istoric pentru
această datare). Potrivit unor scrieri antice, cei doi martiri au făcut minuni în
cetatea Halmyris (astăzi Murighiol, județul Tulcea), câștigându-și numeroși adepți.
Acțiunile lor într-o zonă de graniță a imperiului au fost considerate subversive și au
condus, în cele din urmă, la executarea celor doi.
După Edictul de Toleranță
de la Mediolanum (Milano) din 313,
dat de către împăratul Constantin
cel Mare (fig. 6), creștinismul a fost
acceptat în imperiu. La sfârșitul
secolului al IV-lea, împărații
Teodosius cel Mare, Grațian și
Valentinian II au emis Edictul de la
Tesalonic (380), anulând toleranța
religioasă și deschizând drum
creștinismului să devină singura
religie oficială a imperiului.
Primul episcop cunoscut al
Tomisului s-a numit Evanghelicus
și se știe că i-a creștinat pe părinții
romani ai mucenicului Astion,
probabil în 303.
Între secolele IV-VII
regiunea dintre Dunăre și Mare a
fost organizată ca o mitropolie, iar
istoricul Sozomen (circa 400-450
p.Chr.) amintește că Scythia Minor în întregime a intrat sub oblăduirea unui singur
7.
Frescă cu reprezentarea episcop, care își avea reședința în metropola provinciei, Tomis.
lui Bretanion, episcopul Un episcop important a fost Teotim, poreclit de huni „Zeul romanilor“. El
orașului Tomis.
Catedrala ortodoxă a trăit la sfârșitul sec. al IV-lea și a fost foarte iubit și respectat de ai săi, dar și de
„Sfinții Apostoli Petru și barbarii veniți în zonă. În 372, împăratul Flavius Valens (adept al sectei ariene)
Pavel” Constanța, frescă
exterioară a venit la Tomis și i-a cerut lui Bretanion să împărtășească credința sectei sale.
Episcopul s-a opus, a plecat din biserica în care venise
împăratul, iar poporul tomitan l-a însoțit pe cleric. Valens a
fost umilit, dar nu l-a putut pedepsi pe Bretanion, temându-
se de reacția poporului tomitan, care îl iubea foarte mult pe
prelat (fig. 7).
Spiritualitatea dobrogeană s-a dezvoltat mult în epoca
romano-bizantină beneficiind și de contribuția așa-numiților
„călugări sciți“, personalități marcante ale vremurilor lor.
Unul dintre aceștia a fost Sfântul Ioan Casian, născut în jurul
anului 360 în Scythia Minor, în zona Cheilor Dobrogei, „în
ținutul casienilor și al peșterilor“. A plecat la 18 ani la Bethleem, împreună cu o soră
a sa și cu o rudă, Gherman. A călătorit la Sfântul Mormânt, în pustiul Egiptului,
apoi la Constantinopol, fiind foarte bun prieten cu arhiepiscopul Sfântul Ioan
Gură de Aur. A mers și la Roma, unde s-a împrietenit cu viitorul papă Leon, a fost
6.
Constantin cel trimis ca misionar în Galia, unde a întemeiat mânăstiri. A rămas la Marsilia, unde
Mare, împărat al a întemeiat două mânăstiri. Și astăzi, Ioan Casian este considerat întemeietorul
lumii și protector al
creștinismului. monahismului occidental.
Mozaic din Hagia Sofia Un alt mare cleric din Scytia Minor a fost Dionisie Exiguul („Cel Smerit”,
(Istanbul)
„Cel Umil”) sau Dionisie cel Mic, care a trăit în secolele V-VI. Acestuia i se
datorează „socoteala timpurilor“, care există și astăzi: împărțirea cronologică după
„nașterea lui Hristos“: Înainte de Hristos (a.Chr.), După Hristos (p.Chr.) / Before
Christ (B.C.), After Christ (A.C.). Sistemul lui a fost preluat și publicat ulterior de
către alți clerici și prelați (Beda Venerabilul, Alcuin de York etc.) și se folosește și în
8. prezent.
Monede din epoca romano-
bizantină
Numit în antichitatea greacă Bizantyon, Constantinopol („orașul lui
Constantin“, actualul Istanbul) a devenit oficial reședință
imperială și capitală în anul 330.
În 395 împăratul Theodosius I a murit, iar Imperiul Roman
s-a împărțit între cei doi fii: Honorius (care a preluat Imperiul
de Apus, cu capitala la Roma) și Arcadius (care a preluat
Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol). În
476, Imperiul Roman de Apus a încetat oficial să mai existe, iar
cel de Răsărit (romano-bizantin) și-a continuat existența.
Dobrogea antică și-a continuat să existe ca provincie
sub stăpânire romano-bizantină până în secolul al VII-lea
(fig. 8). Sub presiunea migratorilor avaro-slavi, provincia a
fost abandonată de aparatul militar-administrativ imperial,
iar romano-bizantinii s-au retras spre sud. Vechile cetăți și

20 21
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI

castre au fost abandonate de administrație și armată și au ajuns doar niște ruine ce
serveau drept adăpost precar unei populații civile mereu pregătită să fugă din fața
migratorilor.
Istoria Dobrogei este foarte puțin cunoscută în perioada secolelor VIII-X.
Știm doar că în 680 khanul bulgar Asparuh a venit spre Dobrogea cu 50.000 de
bulgari, i-a învins pe bizantini undeva în ținutul Ongl (în nordul Deltei) și apoi a
coborât la sud de Dobrogea, unde a întemeiat primul țarat bulgar, controlând și
teritoriul danubiano-pontic.
Dobrogea a revenit sub stăpânire bizantină în 971 în timpul împăratului
Ioan Tzimiskes („Scundul”). Acesta i-a învins pe bulgari (a cucerit o parte din
țaratul acestora), i-a alungat și pe rușii lui Sviatoslav Igor, cneazul Rusiei Kievene,
care pusese stăpânire pe Dobrogea (își mutase capitala la Proslavița/Pereiaslaveț,
astăzi comuna Nufăru, județul Tulcea) și care dorea să ajungă și în sud, în Tracia.
Tzimiskes a reorganizat administrativ imperiul, iar Dobrogea a ajuns să facă parte
dintr-o thema (regiune) numită Mesopotamia Apusului. În Dobrogea, Tzimiskes a
înființat o cetate puternică pe insula Păcuiul lui Soare, la 9 km nord de Ostrov.
Un alt împărat bizantin important pentru istoria Dobrogei este Vasile al II-
lea Bulgaroctonul (976-1025), care i-a învins definitiv pe bulgari la Kleidon (1014)
și în următorii ani a desființat primul țarat bulgar și a distrus toate fortificațiile
acestuia. Vasile al II-lea a înființat Thema Paristrion („regiunea de lângă Istru“) sau
Paradunavon („de lângă Dunava“), Dunărea fiind numită Dunava de către bulgari,
ruși și sârbi. Această provincie Paristrion era practic Dobrogea.
În 1261, pentru că genovezii îl ajutaseră să îi alunge pe cruciații latini de
9.
Portulan medieval
genovez (1544), creat
de Battista Agnese și
care înfățișează Mare
Maggiore, Marea Neagră
Pe hărțile de navigație costieră (portulane, portolane) din Evul Mediu
(secolele XIV - XVI), Marea Neagră apare sub numele de Mare Maggiore (fig. 9).
Genovezii fac afaceri profitabile la Gurile Dunării, pe hărțile lor apărând așezări
ca Solina (Sulina), Sancti Georgi (Sfântul Gheorghe), Licostomo (Gura de Lup -
probabil Chilia Veche), Donavici (Dunavăț), iar în sudul provinciei - Constanzia
(Constanța) și Pangalia sau Mangala (Mangalia). Tot ei sunt cei care au înființat,
probabil, și cetatea Enisala, în cursul secolului al XIV-lea.
La sfârșitul secolului al XII-lea în Dobrogea și în nordul Bulgariei existau
mulți nobili de origine vlahă, care dețineau pământuri vaste, dar care erau vasali
ai Imperiului Bizantin. Printre aceștia se numărau și frații Petru și Ioan Asan,
din dinastia Asăneștilor (Asanizilor). În 1185, ca reprezentanți ai nobililor de la
Dunăre, ei au mers la Constantinopol să îi ceară împăratului Isac al II-lea Angelos
să diminueze taxele mult prea mari ce li se impuneau. Au fost refuzați, umiliți și
pălmuiți în public.
Întorși acasă, cei doi Asănești au declanșat o revoltă și, în fruntea unei mari
armate (formată din vlahi, bulgari și cumani), i-au învins pe bizantini și au creat
Țaratul Vlaho-Bulgar. Istoricii bulgari îl numesc Al Doilea Țarat Bulgar, primul
fiind cel creat de Asparuh. Ioan Asan a fost asasinat, la tron urmându-i fratele
Petru, care a sfârșit la fel, ani buni mai târziu.
Pe tron, între 1197și 1207, a urcat apoi al treilea frate, Ioan Caloian
(Kalloioanes - Ioan cel Frumos). Acesta a întărit puterea statală și și-a întins
stăpânira în întreaga Tracie, datorită succeselor repurtate pe câmpul de luptă fiind
supranumit „omorâtorul de romei“. El s-a aliat chiar cu vechii inamici, grecii,
10.
ajutându-i pe aceștia să îi învingă pe cruciații latini ce cuceriseră Constantinopolul.
Dobrogea în timpul Astfel, armata condusă de el i-a învins pe latini în 1205 la Adrianopole.
despotului Dobrotici
Țaratul Vlaho-Bulgar condus de
dinastia Asăneștilor a dăinuit o sută de ani,
apoi s-a fragmentat în state mici care au fost
cucerite de otomani la sfârșitul secolului al
XIV-lea.

Înainte de Asănești, în Dobrogea au

mai existat mici formațiuni statale. Una
dintre acestea era condusă de un anume
jupan Dimitrie, despre care știm (dintr-o
inscripție) că în 943 se luptase cu bizantinii.
Un alt conducător a fost jupan Gheorghe,
numit așa într-o inscripție descoperită la
Murfatlar.
O cronică bizantină, „Alexiada”
scriitoarei bizantine Ana Comnena, ne
spune că la sfârșitul secolului XI Bizanțul
se lupta cu trei conducători (despoți) locali
pe tronul Constantinopolului, împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul a din Dobrogea, Tatos, Seslav și Saccea.
semnat Tratatul de la Nymphaeum, permițându-le acestora să intre cu vasele în Un alt despot dobrogean care domnea în
Marea Neagră și acordându-le monopol, dreptul de a face comerț în această regiune. 1094 și care, de asemenea, este pomenit în

22 23
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI

„Alexiada”, era un anume Pudilă (Pudila). până la Marea cea Mare, și cetății Dârstorului stăpânitor“ (fig. 11). Dârstor (fostă
Durostorum în epocă romană și Dorostolon în epoca bizantină) este Silistra de
Astăzi, opinia generală este că numele de Dobrogea vine de la Dobrotici, astăzi. În același act stă scris că Mircea este stăpân și „peste părțile tătărești“, adică
despot al Țării Cărvunei în secolul XIV, în sudul Dobrogei istorice (fig. 10). Statul Dobrogea de Nord, cu Gurile Dunării și Delta. Este cunoscut faptul că în timpul lui
lui și-a avut capitala mai întâi la Cărvuna (Carbona, adică probabil Kavarna de Mircea cetatea Enisala (Yeni Sale, „orașul nou”) avea o garnizoană românească.
astăzi, sau Balcic), dar Dobrotici a schimbat apoi capitala la Kaliacra (Cap Kaliacra),
ruinele acesteia existând și astăzi. O altă variantă a numelui ar veni de la „dobro”, Mircea cel Bătrân a murit în anul 1418, iar Dobrogea a fost pierdută în fața
cuvânt care în slavă înseamnă „bun, pământ bun”. otomanilor fie cu puțin timp înainte de moartea domnitorului valah (în 1316-1317),
În 1346 Bizanțul era măcinat de luptele interne dintre familiile Paleologos și fie în 1420 (în timpul lui Mihail I, fiul lui Mircea), fie chiar în 1421 (în timpul lui
Cantacuzino. Familia Paleologos a cerut ajutor armat despotului dobrogean Balica Radu cel Frumos (Praznaglava), fiu nelegitim al lui Mircea).
(Balică), conform unor ipoteze de la numele acestuia venind și denumirea orașului Turcii au preluat stăpânirea ținutului dintre Dunăre și Mare, dar nu în
Balcic. totalitate, Gurile Dunării fiind ocupate de către Imperiul Semilunei abia în 1484,
Despotul Balica avea doi fii, Teodor și Dobrotici, pe care i-a trimis în ajutor cucerite de la Voievodatul Moldovei.
familiei Paleologos. După ani petrecuți în Bizanț, Dobrotici s-a întors acasă și a Diverși domnitori din Țara Românească au mai încercat să preia controlul
condus Țara Cărvunei, după moartea părintelui său. asupra Dobrogei. În 1462, Vlad Țepeș a atacat statul otoman în sudul Dunării, dar
Nemulțumit cu statutul de vasal, Dobrotici s-a luptat și i-a învins pe și în Dobrogea, a cucerit multe o serie de cetaăți ridicate de turci și a ucis mulți
bizantini în numeroase rânduri. A format un stat independent, Terra Dobroticii, inamici, dar acțiunea sa a durat doar câteva luni.
unul din cele mai puternice state medievale ale vremii, din această zonă a Un alt rol important l-a avut Mihai Viteazul, cel care în 1594-1595 a
continentului. Din capitala sa, Kaliacra (Kali Acra, „Frumoasa Adăpostire”) el a înregistrat victorii importante în Dobrogea, una dintre acestea fiind în zona Negru
condus un stat care se întindea din Deltă, de la Chilia, cuprindea Constantia și Vodă, unde l-a învins și rănit de moarte pe pașa Kara Omer (Omer cel Negru). De
Mangalia și întreaga parte litorală estică a Bulgariei de astăzi. la acest general turc vine, se pare, și primul nume al orașului Negru Vodă (așezare
Dobrotici a murit în 1386, fiind urmat la tron de către fiul său Ioan (Ivanco), numită până în 1878 Kara Omer și apoi - până în 1926 - Cara Omer). Armata lui
care a domnit însă doar doi ani. Acesta a devenit vasal noii mari puteri apărute în
12.
zonă, Imperiul Otoman. Ivanco s-a răsculat însă împotriva turcilor, dar a murit în Dobrogea otomană.
1388, cel mai probabil într-o luptă. Litografie a orașului
Măcin (secolul XIX)
11.
Moartea lui Ivanco deschide un nou episod important al istoriei dobrogene. Mircea cel Bătrân, „stăpânitor până la
Marea cea Mare”
Se pare că Mircea cel Bătrân se
înrudea cu Ivanco al Dobrogei și cu
țarul Șișman, un alt vasal care s-a
răsculat contra otomanilor ajunși
în sudul Dunării. În 1388, după
dispariția lui Ivanco, Mircea vine
din Țara Românească, îi atacă și îi
învinge pe turci și ia în stăpânire
Dobrogea (mare parte din fosta Țară
a Cărvunei).
În diverse acte domnești,
Mircea s-a declarat „domn al
Podunaviei” (al Dobrogei, de lângă Mihai Viteazul a cucerit cetăți și așezări otomane dobrogene precum Hârșova,
Dunava - Dunăre) sau „stăpân al Cernavodă, Măcin, Isaccea și Babadag.
țării lui Dobrotici”. Apoi, în 1392,
într-o danie pentru mânăstirea Imperiul Otoman a stăpânit integral Dobrogea (inclusiv Gurile Dunării)
Cozia, el menționează că este începând cu 1484 și până în 1878 (fig. 12) . Dobrogea a fost mai întâi provincie
stăpânitor pe ținuturi diverse, dar de graniță (udj) și sangeac al provinciei Rumelia, apoi din 1599 a făcut parte din
și „de ambele laturi ale Dunării, eyaletul Silistra, alături de alte teritorii ca Bugeac și Edisan. În 1864 făcea parte din

24 25
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI
vilayetul Silistra.
Administrația și armata otomană erau concentrate în orașele din estul
și nordul Dobrogei, dar controlau întreg teritoriul. Satele românești, foarte
numeroase, erau în general pe linia Dunării, dar populația musulmană era
majoritară și datorită colonizărilor de turci și de tătari, făcute de către Înalta Poartă.
Dobrogea otomană era însă multi-etnică, fiind consemnați în Evul Mediu și mulți
bulgari, greci, armeni, evrei, ruși ucraineni, lipoveni, evrei, raguzani (negustori
dalmați de origine latină) etc. Despre populația Dobrogei știm din defterele
otomane, registre fiscale oficiale care indicau ce taxe se luau necredincioșilor,
populației nemusulmane (ghiauri), pe fiecare kaza (regiune administrativă).
Impozitul se plătea pe fiecare bărbat cap de familie (capitație), în funcție de starea
materială a fiecăruia: sărac, mediu sau bogat.
Satele creștine aveau un demnitar echivalent cu funcția de primar din
zilele noastre numit ciorbagiu (ciorbaci - cel care împarte ciorba, hrana), care era
intermediarul dintre comunitatea sa și administrația otomană.
Din secolul XV până în secolul XIX Dobrogea a fost adesea câmp de bătălie: în
secolele XV–XVI, turcii purtau războaie cu Țara Românească, apoi, în secolele
XVII-XIX, aici au avut loc nenumărate lupte în cadrul războaielor ruso-austro-
turce.
Marile orașe ale Dobrogei otomane erau Silistra (capitala oficială a
provinciei), Babadag (reședință a pașei, devenită din secolul XVII adevărată capitală
a provinciei), Kustenge (Kostence - Constanța), Mangalia, Isaccea, Măcin. Târgul
Kara-Su (Apa Neagră), desființat din cauza unei epidemii, a fost refondat în secolul
XIX de sultanul Abdul Medgid, iar astăzi ne este cunoscut ca orașul Medgidia
(noua denumire fiind dată în semn de respect față de sultan). În secolele XVII-XIX
o importantă cetate otomană a fost Kara-Harman, identificată în zona localității
Vadu, județul Constanța. În aceeași epocă otomană a funcționat și Ester (Ester
Abad), așezare înfloritoare, cu mulți creștini, identificată în zona Târgușor, lângă
Cheile Dobrogei.
Orașul Babadag a fost în timpul stăpânirii otomane cel mai important
oraș al provinciei. Așezarea fusese înființată
încă de la sfârșitul secolului XIII, când în
zonă fuseseră instalați peste 10.000 de turci
selciukizi conduși de dervișul Sari Saltâk
Dede (Baba). Acest eveniment s-a produs
cu mult înainte ca Dobrogea să intre sub
stăpânirea Imperiului Otoman (stat creat de
Osman I în 1299).
Numele „Babadag” se traduce prin
„Muntele Tatălui”. Sari Saltâk a murit în
1297 și a fost înmormântat pe muntele din
apropierea orașului. Potrivit tradiției locale,
mormântul său a fost găsit două secole
mai târziu de un păstor pe nume Koyun Baba („Tatăl Oilor”). Potrivit legendelor
locale, Koyun Baba a fost un erou al Babadagului, el reușind să salveze orașul de
26
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI
o inundație ce părea inevitabilă. Datorită celor două personaje, dar și grație unor
sultani și guvernatori care și-au lăsat amprenta asupra localității, Babadag a devenit
loc de pelerinaj în Evul Mediu otoman (fig.13).
În secolele XVIII-XIX, Dobrogea a fost scenă și teatru de operațiuni în
cadrul sângeroaselor confruntări militare ruso-austro-turce. Un devastator război
de acest fel a fost cel din 1828-1829, în care armatele țariste au ieșit învingătoare
14.
Portul Constanța în a după ce au distrus mai multe fortărețe otomane din Dobrogea.
doua jumătate a secolului Prin Tratatul de la Adrianopole/Edirne (1829), otomanii au fost forțați să își
XIX, în timpul exploatării
sale de către compania distrugă singuri și ultimele fortificații rămase. În urma acestui război a fost distrusă
britanică DBSR și fortăreața Kustenge (Constanța), din acel moment localitatea nemaiavând ziduri
de incintă.
Între 1853 și 1856 a avut loc Războiul Crimeii: Imperiul Otoman (aliat
cu Franța, Anglia și regatul Sardiniei) a luptat contra Rusiei, care își dorea să
controleze toată Marea Neagră. Aliații turco-anglo-francezi au ieșit învingători, iar
Marea Neagră a devenit o mare neutră, liberă din punct de vedere comercial.
S-a înființat Comisia Europeană a Dunării cu sedii la Galați și Sulina, iar
această Comisie multi-națională avea să supervizeze comerțul liber dunăreano-
pontic.
În 1857, o societate britanică numită Danube Black Sea Railway (DBSR)
a primit de la Imperiul Otoman concesiunea pentru modernizarea și exploatarea
Portului Constanța și pentru construirea căii ferate Bogazchioi (Satul de la Vărsare -
azi Cernavodă) - Kustenge. Englezii au terminat calea ferată în 1860 și au refăcut și
portul Kustenge (fig. 14). În 1860 a fost inaugurată și gara Constanța (Gara Veche),
ce se afla pe locul situat în prezent vis-à-vis de Judecătoria Constanța de astăzi.
Englezii de la DBSR au plecat din Dobrogea în perioada 1882-1884, după ce
statul român a răscumpărat investițiile acestora, preluând astfel calea ferată și portul
15.
Principele Carol I
trecând Dunărea pe la
Brăila, în Dobrogea
13.
Geamia Ali Gazi Pașa din
Babadag (1610)
27
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI

Kustenge.
În urma Războiului de Independență din 1877-1878 (tot un război ruso-
turc, dar la care a participat cu trupe și Principatul României), Dobrogea a devenit
provincie a noului stat independent România, după o stăpânire otomană de circa
patru secole și jumătate. Prin tratatele de la San Stefano și Berlin s-a obținut atât
independența Principatului, cât și preluarea Dobrogei.
Pe 14 noiembrie 1878 a avut loc instaurarea administrației românești în
Dobrogea, după ce principele Carol I a citit, la Brăila, două proclamații, către
dobrogeni și către armata română (fig. 15). În cea către dobrogeni, Carol I a promis
populației multi-etnice toleranță religioasă, respect și egalitate, această proclamație
fiind deosebit de importantă. Ea va asigura pentru totdeauna liniștea în ținutul
dintre Dunăre și Mare.
În 1895 a fost inaugurat Podul „Carol I” (construit între 1890-1895) și numit
astăzi „Saligny”, care a făcut legătura Dobrogei cu restul țării.
Între 1899 și 1909 au avut loc lucrările de modernizare a Portului Constanța,
sub conducerea aceluiași inginer de geniu, Anghel Saligny (piatra de fundament
fusese pusă în 1896, dar lucrările intraseră într-un impas până la aducerea lui A.
Saligny). Actul de naștere al Portului modern este 27 septembrie 1909, atunci când
regele Carol I și A. Saligny au ținut discursuri la inaugurarea primului siloz de
cereale (silozurile construite de acest inginer există și astăzi). Datorită lucrărilor
de modernizare a Portului a fost mărit digul de larg, construindu-se un taluz și
făcându-se astfel posibilă construirea fundației pentru Cazinoul Comunal din
16.
Principele Carol I devine
pe 14 noiembrie 1878
stăpânitor al Dobrogei
intrată sub administrarea
românească
Mondial, Dobrogea s-a aflat sub ocupație germano-bulgară (fig. 16).
Dobrogea s-a refăcut treptat după Primul Război Mondial și a început
să se dezvolte economic. Inima provinciei era Portul Constanța, scena unor
ample activități comerciale. Orașul omonim a devenit în epoca interbelică un loc
cosmopolit, cu viață agitată și care se dezvolta an de an. Anii ‘20 și ‘30 ai secolului
XX sunt foarte buni pentru Dobrogea, care se dezvoltă din toate punctele de vedere,
atât economic, cât și social, cultural și pe alte planuri. A urmat însă cel de-al Doilea
Război Mondial, iar povestea României și a Dobrogei a căpătat o nouă turnură.
Regimul comunist, Revoluția din 1989 și cei 32 de ani de democrație (din 1989 și
până în prezent) sunt etape ale istoriei românești și dobrogene ce au făcut, fac și vor
17. face obiectul unor atente analize întocmite de către specialiști.
Fotografie din timpul
Primului Război
Mondial, în vremea Am realizat această scurtă sinteză istorică pentru publicul larg, pentru
ocupației germano- a-i face pe români și pe dobrogeni să înțeleagă mai bine istoria tulbure a acestui
bulgare din Dobrogea
(octombrie 1916-1918) teritoriu. Marele arheolog și istoric Vasile Pârvan a comparat această provincie cu o
cetate, mărginită pe trei laturi de apele Mării și ale Dunării. Pentru a cunoaște mai
bine această “cetate”, trebuie să mergem mai departe și să îi aflăm tainele milenare,
poveștile adevărate și comorile pe care le ascund ruinele vechilor orașe.

Constanța.

În 1913, după al doilea Război Balcanic, în care România a fost deopotrivă

mediator și principal actor, Dobrogea s-a mărit cu încă două județe, Durostor
și Calicra, ce făceau parte din noua regiune românească numită impropriu
„Cadrilater”, care a aparținut României până în septembrie 1940, când, prin Tratatul
de la Craiova, a fost cedată Bulgariei. Între 1916 și 1918, în timpul Primului Război

28 29
I. TOMIS I. TOMIS

I. TOMIS
SCURT ISTORIC

În cadrul procesului de colonizare început din secolul VIII a.Chr., grecii au

întemeiat colonii în bazinul Mării Negre, numită la acea vreme Πόντος Εὔξεινος
(Póntos Eúxeinos), Marea Ospitalieră.
Astfel de colonii au fost create și pe litoralul vest-pontic, în Dobrogea
românească de astăzi.
Grecii din Milet au întemeiat mai întâi, în secolul VII a.Chr., Histria, cel
mai vechi oraș atestat de pe teritoriul României. Tot milesienii au înființat ceva mai
1.
Ruine datând din epoca târziu, în secolul VI a.Chr., Tomisul, care a fost inițial un emporion, mic port de
romană escală, dar care mai târziu, începând cu secolul III a.Chr., a evoluat într-un înfloritor
polis.
În epoca elenistică, Tomis și-a început dezvoltarea economică bazându-se
pe schimburile de mărfuri și pe tranzacțiile derulate cu populația băștinașă. Din
lumea greacă erau importate podoabe de aur și argint, stofe, vase ceramice de lux,
vinuri, uleiuri, unelte, marmură etc. În schimbul acestor bunuri și produse, grecii de
la Tomis achiziționau vite, cereale, miere, pește, blănuri și piei de animale. Treptat,
Tomisul devine un important oraș-port, parte a „Confederației de cinci cetăți
grecești vest pontice” numită Pentapolis.
Începând cu secolul I a.Chr., ținutul istro-pontic intră în sfera de influență
și de control a Romei. Oficial, ținutul devine parte integrantă a Imperiului Roman
în secolul I p.Chr., fiind un teritoriu aferent provinciei romane Moesia și apoi al
Moesiei Inferior.
Sub stăpânire romană, Tomisul continuă să se dezvolte neîncetat și ajunge
să fie supranumit “prea strălucită metropolă a Pontului Stâng”(fig. 1). Odată
2. cu reformele împăratului Dioclețian, de la sfârșitul secolului III p.Chr., orașul
Vestigii din epoca de
maximă dezvoltare a devine capitală a nou createi provincii Scythia Minor. Cunoaște o perioadă de
orașului antic maximă înflorire în epoca lui Constantin cel Mare (305-337)
și a urmașilor acestuia (fig. 2). În perioada următoare, cea
romano-bizantină, Tomisul cunoaște atât distrugeri pricinuite
de popoarele migratoare, cât și perioade de refaceri, precum
cea din secolul VI p.Chr, din timpul împăratului Iustinian
(527-565).
Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare, viața
urbană la Tomis, desfășurată în tiparele antichității târzii,
încetează definitiv în cursul secolului VII p.Chr.
Milenara existență a Tomisului este dovedită astăzi
de numeroasele descoperiri arheologice. Aproape zilnic, în
perimetrul orașului vechi și în necropolele învecinate, aflate în
orașul nou, ies la iveală vestigii ce provin din epocile greacă,
romană și romano-bizantină.
Cercetate și restaurate de către specialiști, aceste vestigii ale trecutului vin
să completeze imaginea de ansamblu a unui prea strălucit oraș al antichității vest-

30 31
I. TOMIS I. TOMIS

pontice. stadii de Histria și la 280 de stadii de Callatis.

Intrat efectiv sub stăpânire romană în secolul I p.Chr., ca oraș al provinciei
ORAȘUL ȘI PORTUL Moesia Inferior, Tomisul s-a dezvoltat continuu, ajungând „metropolă a Pontului
Stâng”, iar de la sfârșitul secolului III p.Chr., capitală a provinciei Scythia Minor (fig.
Orașul și Portul antic Tomis a avut o existență neîntreruptă începând cu 4a). Orașul va cunoaște o puternică dezvoltare și în secolul IV p.Chr., în timpul
secolul VI a.Chr. și până în secolul VII p.Chr., când este consemnată încetarea vieții domniei împăratului Constantin cel Mare și a urmașilor săi, și va rămâne un mare
urbane. Dovezi din primele veacuri de existență s-au descoperit în zona adiacentă centru urban timp de mai bine de două secole, în perioada romano-bizantină (fig.
Catedralei Ortodoxe „Sfinții Petru și Pavel”, cunoscută în literatura de specialitate 4b).
sub denumirea de Parcul Catedralei, acolo unde a fost descoperită ceramică din În secolul VII p.Chr., ca urmare a atacurilor repetate ale migratorilor și
secolele VI-V a.Chr. și au fost identificate mai multe niveluri de locuire. pe fondul retragerilor forțelor armate imperiale în zone mai ușor de apărat, viața
4a.
Așezarea apare în izvoarele antice sub forme diverse, în greaca veche - Bogăția orașului antic
urbană la Tomis încetează.
Tomos, Tomeo, Tomei sau în latină - Tomi, Tomis, iar acest nume a fost interpretat este atestată și de nu- De-a lungul acestei milenare existențe, portul a fost „inima” orașului
meroasele podoabe de
de către unii istorici ca derivând fie din „tăietură, bucată”, fie din „lamă de cuțit”. aur și argint descoperite
antic, contribuind la dezvoltarea într-un ritm alert a urbei tomitane. Inițial, aici a
Poetul latin Ovidius (relegat la Tomis la începutul secolului I p.Chr.) leagă de către arheologi funcționat un port natural, care ulterior a fost amenajat și mărit prin construcții
portuare diverse (cheiuri, diguri etc). Cele mai vechi construcții de acest tip,
3. identificate până în prezent, datează din secolele IV-III a.Chr.
Pictura „The Golden
Fleece” (Lâna de Aur), În antichitate, geografia zonei era diferită față de cea actuală, inclusiv
de Herbert James
Draper (1904), Bradford
Museum, UK. Artistul a
redat momentul în care
argonauții, convinși de
Medeea, îl sacrifică pe
tânărul prinț Absyrtos

4b.
Bijuteriile descoperite
în necropola Tomisului
sunt de o înaltă realizare
artistică

5.
Portul era amplasat în
fața terasei inferioare nivelul mării fiind mai scăzut. Portul antic roman era situat în golful aflat în vestul
a Edificiului roman cu
originea numelui de legenda Argonauților și a Lânei de Aur și de sacrificarea mozzaic. promontoriului, aproximativ în zona în care astăzi începe portul modern (Poarta 1
prințului Absyrtos (fig. 3). Alți specialiști consideră însă că termenul provine mai Port) (fig. 5).
degrabă de la o realitate geografică a promontoriului tomitan, care „taie”, „intră” În epocă romană, cel mai probabil în timpul lui Constantin cel Mare, a
adânc, asemenea unei lame de cuțit, în apele Mării Negre. fost construit Edificiul roman cu mozaic, clădire terasată și destinată tranzacțiilor
Prima mențiune scrisă referitoare la Tomis provine din secolul III a.Chr., de comerciale. Era un edificiu care domina practic portul tomitan, la nivelul primei
la Memnon din Heracleea Pontica și se referă la un război din perioada 256/255– sale terase fiind construite cheiurile unde ancorau corăbii venite din toate colțurile
254 a.Chr., în care cetățile aliate Callatis și Histria s-au luptat cu polisul Byzantion, lumii romane și care aduceau bunuri și produse ce erau apoi vândute sau depozitate
în încercarea de a impune un monopol asupra micii așezări tomitane (la acea vreme în imediat învecinata zonă comercială.
emporion) de pe țărmul pontic.
Așezarea a fost ulterior destul de des menționată în alte izvoare scrise
precum Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini etc., și de autori ca Strabon,
Pomponius Mela, Ptolemeu, Arrian, iar Strabon o localiza la o distanță de 250 de

32 33
I. TOMIS I. TOMIS

OBIECTIVE 6. Turnul de nord est a suferit multe distrugeri în epoca modernă, astfel că din el s-a
Titlul original al operei
scrise de împăratul păstrat doar latura frontală semicirculară.
CETATEA ANTICĂ ȘI AȘEZAREA MEDIEVALĂ Constantin Porfiroge- Arheologii au concluzionat că este Poarta Mare a cetății, datată la sfârșitul
netul în limba greacă era
„Pentru propriul său fiu, secolului III p.Chr., întrucât dimensiunile ei sunt impresionante, iar tehnica
Orașul antic Tomis ocupa întreaga peninsulă constănțeană, fiind delimitat Romanos” constructivă este impecabilă, cuprinzând inclusiv elemente precum poterna, tunelul
de (reperele actuale): Bulevardul Ferdinand, faleza de Est 8.
a orașului până la plaja Modern, Cazino, Poarta 1, Portul Parcul Catedralei, parc
arheologic, situat lângă
Comercial, strada Termele romane și strada Traian. În prezent, Catedrala Ortodoxă
zona aceasta este total suprapusă de orașul modern. În „Sfinții Petru și Pavel”,
construită între anii
timpul împăratului Dioclețian, inițiatorul unei mari reforme 1883-1895
administrative, în contextul formării provinciei Scythia Minor,
orașul Tomis este ales ca sediu al guvernatorului provincial și
cunoaște perioada sa de maximă dezvoltare.
Descoperirile arheologice, sigilografice și numismatice
par să indice existența unei așezări modeste începând cu a
doua jumătate a secolului VIII p.Chr. și începutul celui următor
și care s-ar fi putut numi tot Tomis. La mijlocul secolului al
X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) menționa
în opera sa De administrando Imperio așezarea Constantia (fig. 6). Mai multe
vestigii arheologice (locuințe, cuptoare, gropi menajere și morminte de înhumație)
documentează aici existența unei așezări în secolul X. În portulanele italiene
de secol XIV-XV sunt înregistrate, pentru acest loc, denumirile de Constantia,
7a.
Constantza, Constantsa, variante toponimice. Reconstituire propusă de
arheologi pentru Poarta
Mare a cetății.
POARTA MARE

În 1915, în timpul campaniilor de cercetare de la Constanța, Vasile Pârvan

intuia întreg traseul zidului de incintă al Tomisului, punctând eventuala sa
prezență și pe coasta de răsărit a Peninsulei, unde erau vizibile, printre construcțiile
moderne, unele ziduri masive. Ani buni mai târziu, în 1933, la intersecția străzilor
Mihail Kogălniceanu cu Dragoș Vodă, pe locul unei foste geamii, arheologul Scarlat
Lambrino descoperea un monumental turn al cetății, pe care l-a intuit ca fiind un
turn de poartă. Săpăturile în acel perimetru au fost reluate la sfârșitul anilor `80
ai secolului trecut și au continuat cu amplitudine
maximă în anii `90, cercetarea zonei continuând și
astăzi.
Poarta este într-adevăr monumentală,
având o lățime totală, inclusiv cu turnurile sale, de
peste 31 m (fig. 7a). Întreg ansamblul este constituit
dintr-o cale de acces lată de 10 m, cu pavaj din
lespezi mari de piatră, și din două turnuri în formă
de U.
Turnul de sud vest are lungimea axului
de 15 m, o lățime exterioară de 11 m, o grosime a
zidului de aproximativ 4 m și era prevăzut cu un
tunel subteran, dar și cu o poterna lată de 1,5 m.
subteran etc. (fig. 7b).
PARCUL CATEDRALEI
7b.
Poarta Mare – cercetare În vecinătatea marelui lăcaș de cult creștin ortodox de la care îi derivă
arheologică 2016
numele, la câteva zeci de metri distanță de faleza Cazinoului, se află Parcul
Catedralei, parc arheologic, unul dintre cele mai interesante obiective ale orașului
(fig. 8). Zona a fost cercetată arheologic în anii `70 ai secolului XX, de un colectiv
9
Fundații de locuințe și
de specialiști ai muzeului constănțean, iar rezultatele extrem de interesante au fost
o parte dintr-o stradă publicate în revista Pontica de către arheologii Adrian Rădulescu și Constantin
laterală, datate în epoca
romano-bizantină
Scorpan.
Importanța deosebită a sitului rezultă, în primul rând, din descoperirea
unor vestigii care pot fi puse în legătură cu înființarea (de către grecii din Milet, în
secolul VI a.Chr.) și primele etape de locuire a așezării. Astfel, a fost descoperită
ceramică greacă arhaică cu tipuri și forme databile în a doua jumătate a secolului VI
a.Chr. sau la sfârșitul secolului V a.Chr. Acestea sunt amfore de Chios sau amfore
provenite din alte centre sudice, nedeterminate încă, dar și alte tipuri de vase, cupe,
opaițe etc. S-a descoperit ceramică de lux, dar și ceramică de uz curent (cenușie,
cărămizie), databile în secolele VI-V a.Chr. Printre multe alte descoperiri, este de

34 35
I. TOMIS I. TOMIS

remarcat un număr mare de vârfuri de săgeți din bronz, multe dintre ele cu trei cetății, locul în care se efectuau majoritatea tranzacțiilor comerciale importante.
muchii (de tip scitic). Acestea sunt semne premonetare care confirmă existența, aici, Marea Sală a clădirii avea 100 metri lungime și 20 metri lățime (fig. 11a) și
a unei așezări cu activitate economică în secolul VI a.Chr., precum și existența unor era împodobită cu un mozaic multicolor, cu modele și simboluri diverse. Au putut
schimburi comerciale între greci și autohtoni. Dincolo de importanța științifică a fi delimitați circa 2000 de metri pătrați de mozaic, din care astăzi se mai păstrează
descoperirilor databile în secolul VI a.Chr., Parcul Catedralei prezintă vizitatorilor aproximativ 700. Din păcate, mozaicul se degradează treptat și strălucirea culorilor
un cartier de locuințe din perioada romană. S-au identificat mai multe straturi și nu mai este nici măcar aceeași cu aceea din urmă cu două-trei decenii (fig. 11b).
niveluri de locuire din primele secole ale perioadei creștine. Trebuie amintit însă Foarte probabil, mozaicul Edificiului a fost admirat și de către Iulia Flavia
că nivelul corespunzător secolelor V-VI p.Chr. (epocă romano-bizantină) a fost 12. Constantia (sora împăratului Constantin și soție a co-împăratului Licinius), de
Iulia Flavia Constantia
distrus aproape în totalitate la sfârșitul secolului XIX, când s-a construit Catedrala a trăit între anii 293-330 la care unii specialiști au presupus că ar veni numele orașului Constanța (fig.
„Sfinții Petru și Pavel”, și la începutul secolului XX, când a continuat la Constanța p.Chr. 12). După alte surse, numele orașului Constanța ar veni de la împărații bizantini
dezvoltarea urbană modernă. În zilele noastre pot fi văzute aici, în principal,
complexe de locuințe și o rețea stradală, databile începând cu secolul I p.Chr. și mai
ales până în secolul IV p.Chr., cu unele dovezi rămase și pentru secolele V și VI
p.Chr., respectiv fundații de ziduri din piatră legată cu pământ și o fântână. Câteva
locuințe sunt de secol II-III p.Chr., dar cele mai multe dintre locuințele identificate
în perimetru datează din secolul IV p.Chr., cel mai bine reprezentat. Strada este din
10.
Edificiul roman cu
mozaic, la momentul
descoperirii sale (1959)

13.
Inscripțiile din
lapidarium oferă
informații despre
persoane ce au trăit
la Tomis în urmă cu
aproape două milenii
din secolele X-XI precum Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) sau
Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055).

11a.
LAPIDARIUM
Marea Sală a Edificiului
este impresionantă și
astăzi
În fața Edificiului roman cu mozaic este amenajat un mic parc arheologic
presărat cu vestigii antice. Este un lapidarium, o colecție de monumente antice de
secolul II-III și a fost reamenajată în secolul IV, când a fost pavată cu dale mari din piatră (pietre funerare, sarcofage și inscripții) (fig. 13). Acestea din urmă, așezate
piatră. În ultima sa fază de utilizare avea o lățime de 5,25 metri și nu prezenta canal pe aleea ce leagă Piața Ovidiu de Edificiu, oferă informații asupra unora dintre
de scurgere. locuitorii urbei tomitane, în urmă cu aproape 2000 de ani. Unul dintre aceste
personaje reale este nobila Epifania, grecoaică stabilită la Tomis, fiică și soție de
EDIFICIUL ROMAN CU MOZAIC armator. Ea s-a remarcat prin acte de filantropie, prin ajutorarea oamenilor sărmani,
11b.
Culorile mozaicului nu a copiilor orfani și al celor bolnavi. Inscripția funerară a Epifaniei, datată în secolele
Acest important și impunător edificiu cu caracter comercial, situat în au dispărut, dar și-au II-III p.Chr., este una dintre cele mai complexe izvoare epigrafice descoperite la
pierdut din prospețime
apropierea portului tomitan, a fost descoperit în toamna anului 1959, ca urmare Tomis.
a unor lucrări de dezvoltare urbană în zona de sud vest a Pieței Ovidiu (fig. 10).
Edificiul asigura legătura între oraș și portul antic și a fost construit, cel mai APEDUCTELE ȘI TERMELE
probabil, în secolul al IV-lea al epocii creștine, în timpul împăratului Constantin
cel Mare și, vreme de mai bine de două veacuri, a fost practic centrul economic al Relegat la Tomis la începutul secolului I p.Chr., poetul latin Publius

36 37
I. TOMIS I. TOMIS

Ovidius Naso s-a plâns în opera sa de calitatea apei din acest oraș, care era sălcie
și deloc bună la gust. Buni administratori, romanii au rezolvat această problemă
construind o rețea extraordinară de apeducte care să aducă apă bună de băut de
la aproximativ 10 km distanță. Galeriile sistemului de alimentare cu apă potabilă
au putut fi identificate în subsolul orașului antic și la baza falezelor, cu intrări
care pot fi observate la Plaja Modern, Portul Tomis, Școala 2, Tribunal, Edificiul
roman cu mozaic și Bulevardul Termele Romane. În urma cercetărilor efectuate
în anii `80-90 ai secolului XX de către arheologul Ghiorghe Papuc, s-a putut
reconstitui traseul apeductelor ce aduceau apă la Tomis. Specialistul menționat a
descoperit în apropierea fortificației romano-bizantine de la Ovidiu (Canara) un
apeduct de tip canalis structilis. Rețeaua pleca de la Canara din zona vechii cișmele 14.
Traseele tronsoanelor de
turcești, ajungea pe la Pescărie și apoi continua pe țărm până în partea de răsărit apeduct identificate între
a orașului Tomis (fig. 14). Aici, apeductul trecea prin galerii aflate la o adâncime orașele Ovidiu (Canara)
și Constanța
de peste 20 de metri față de nivelul actual al orașului, fiind săpate în roca de calcar
a promontoriului tomitan (fig. 15). Un tronson de 285 de metri pornea din zona
Plajei Modern și ajungea în zona actualului Port Turistic. Altul de 265 de metri
pornea din Portul Turistic, trecea pe sub Piața Ovidiu, pe sub actualul Muzeu
de Istorie și pe sub Edificiul roman cu mozaic și se termina în fața acestuia. Apa
era scoasă prin puțuri amplasate în apropierea termelor. Au fost găsite de către
arheologi bazine zidite și tencuite cu var hidraulic, bazine care foarte probabil erau
cisterne de acumulare a apei. Apa era folosită pentru uzul zilnic al populației, dar
și pentru băile publice ale orașului, întregul sistem având și menirea de a proteja
apa potabilă în cazul unor atacuri sau asedii prelungite. Termele Tomisului, ale
căror ruine se văd și astăzi în apropierea Porții 1 Port, erau monumentale (fig. 16).
S-a descoperit doar o parte din marele complex termal (restul a fost fie distrus, fie 15.
Galeriile săpate în stâncă
se află sub clădiri moderne), respectiv o încăpere vastă de aproximativ 300 metri de inginerii romani sunt
pătrați, numită Lentiarion. Numele acesteia a fost cunoscut datorită unei inscripții absolut impresionante
descoperită deasupra uneia dintre ușile edificiului. Lentiarion-ul îndeplinea rolul
unui vestiar, locul de unde cei ce veneau la băi își luau cearșafuri de in. Pentru
datarea Termelor, specialiștii au propus sfârșitul secolului III p.Chr., probabil în
timpul lui Dioclețian, sau începutul de secol IV p.Chr., în timpul lui Constantin cel
Mare, când a fost construit și Edificiul roman cu mozaic. 16.
Termele Tomisului erau
MORMÂNTUL PICTAT DE TIP HIPOGEU demne de o capitală de
provincie romană.

Monument cu o deosebită semnificație culturală, Mormântul Pictat a fost

descoperit de arheologii constănțeni Constantin Chera și Virgil Lungu în anul
1988, la intersecția străzilor Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare (fig. 17a). La acea
vreme se lucra la construcția unor blocuri, lucrări civile efectuate în zona în care,
cu peste 1.500 de ani în urmă, fusese o parte din necropola Tomisului (νεκρόπολις,
necropolis - orașul morților). Ceea ce s-a descoperit nu era însă un simplu
mormânt, ci un întreg complex funerar subteran, de aici el fiind numit hipogeu
(Hypogaeum), adică sub pământ. Monumentul se remarcă mai ales prin fresca din 17a.
interior, în bună stare de conservare, pictură deosebit de frumoasă și exemplar Reconstituirea 3D a
Mormântului pictat din
realizată artistic (fig. 17b). Acest complex arheologic s-a păstrat foarte bine, de la Tomis poate fi văzută
ultima depunere funerară și până în momentul descoperirii nu a mai fost deschis astăzi la muzeu
17b. și implicit, nici jefuit. Complexul este format dintr-o cale de acces (culoar numit
Una dintre picturi, în
momentul descoperirii dromos), o scară și camera funerară propriu-zisă. În interiorul acesteia au fost găsite
cavoului antic. Detaliu cinci schelete depuse în sicrie de lemn, dar și oase provenind de la înmormântări
mai vechi. S-au mai găsit mărgele, vase de sticlă și un mic filacterium, un recipient
care se purta la gât ca talisman și în interiorul căruia se păstrau texte sacre. Pe
baza descoperirilor efectuate, ansamblul poate fi datat în perioada secolelor IV-V
p.Chr. Pictura murală și întregul complex indică faptul că acest edificiu a aparținut

38 39
I. TOMIS I. TOMIS

unei familii bogate din oraș. Nu există nicio dovadă clară conform căreia cei însă o certitudine, mai ales că în Dobrogea secolelor V-VI, este dovedit arheologic
înmormântați ar fi fost creștini, mormântul fiind utilizat într-o epocă în care în că existau şi biserici mai mari, cum este cazul Bazilicii Episcopale de la Histria,
Imperiul Roman se făcea treptat trecerea de la credințele tradiționale greco-romane 19. care avea peste 60 metri lungime și 30 metri lăţime. În mod
Zidul de
(politeiste) la creștinism (devenit religie de stat la sfârșitul secolului IV p.Chr.). incintă al cetății normal și prin analogie cu alte zone ale imperiului, bazilica
Scena centrală a picturii este banchetul funerar la care participă șapte persoane. romano-bizan- mitropolitană trebuia să fie cel mai impozant lăcaş de cult,
tine, delimitând
Pe laturile cavoului și deasupra intrării sunt reprezentate scene cu diverse animale astăzi Parcul mult mai mare decât sediul unei episcopii din teritoriu.
(iepure care mănâncă struguri dintr-un coș răsturnat, păuni, potârnichi, porumbei), Arheologic

imagini care simbolizează renașterea. Monumentul nu este singurul de acest fel ZIDUL DE INCINTĂ ȘI PORȚILE
descoperit la Tomis, dar este cel mai important și mai ales, cel mai bine păstrat.
Zidul de incintă al cetății antice a fost identificat în mai
BAZILICILE ORAȘULUI 18.
Cripta bazilicii
multe părți ale orașului actual: la intersecția străzilor Mircea
descoperită în curtea Co- cel Bătrân cu Dragoș Vodă, de unde urma un traseu de-a
legiului Național „Mihai 20.
Printre vestigiile deosebite ale Tomisului se numără şi lăcaşurile de cult Eminescu” Constanța Poarta de Nord
lungul Bulevardului Ferdinand până la Teatrul Fantasio, apoi
paleocreştine, bazilicile din primele secole ale creştinătăţii. a cetății roma- se prelungea până în zona Porții 3 Port. Porțiuni din zidul
no-bizantine
Două dintre ele, impresionante prin dimensiuni, se află de incintă au fost cercetate de arheologul Vasile Pârvan în
între Bulevardul Ferdinand şi strada Traian, ambele fiind campaniile din 1914-1916 și apoi reluate la sfârșitul anilor
descoperite cu ocazia unor lucrări edilitare din zonă, la `50 și în anii `60 ai aceluiași secol de arheologii muzeului
blocurile cu indicativul C-uri. Sub blocul C2 se află resturile constănțean sub conducerea directorului de la acea vreme,
edificiului numit convențional Bazilica Mare, a cărei Vasile Canarache. Zidurile vizibile astăzi de-a lungul
dimensiune a fost estimată la peste 45 metri lungime și Bulevardului Ferdinand au 3 m grosime și sunt construite
aproximativ 20 metri lăţime. din blocuri mari de piatră și emplecton, folosind ca liant
De asemenea, în aceeaşi zonă se află Bazilica Mică, mortarul (fig. 19). După sistemul constructiv roman, zidul era prevăzut cu turnuri
de peste 35 metri lungime. O bazilică datată în secolele și bastioane. Astăzi, în capătul parcului public din zona Primăriei Constanța (Parcul
V-VI a fost identificată la intersecţia străzilor Dragoş Vodă Arheologic) se pot vedea zidul de aproximativ 300 de metri lungime, precum și
cu Mircea cel Bătrân, zona Hotelului Continental Forum două porți, rezultatul unei refaceri fie din timpul împăratului Anastasius (491-518),
şi este cea mai mare dintre toate, având o lungime estimată fie din vremea împăratului Iustinian (527-565). De la Poarta de Nord, cu o lățime
la 54 metri și 23 metri lăţime. Un alt lăcaş antic creștin de cult este cel aflat în de 25 de m, pleca drumul care făcea legătura cu Cetatea Histria (fig. 20), în timp ce
curtea interioară a Colegiului Național „Mihai Eminescu” Constanța, monument de la Poarta de Sud Vest se pleca spre Sud, până la Callatis. Lângă Poarta de Nord
aflat în pericol de degradare și neintrodus în circuitul turistic (fig. 18). Este puțin a fost ridicat un turn semicircular, Turnul Măcelarilor, numit astfel pentru că a
cunoscut faptul că în Zona Poarta 1, chiar lângă stația de autobuz, pământul mai fost refăcut din stipendii donate de breasla măcelarilor. Acest lucru este cunoscut
ascunde o astfel de comoară creştină a vremurilor trecute: o bazilică din secolul dintr-o inscripție găsită in situ și care a fost tradusă astfel: „lucrarea, făcută de
V p.Chr., îngropată chiar sub sensul giratoriu. În timpul regimului comunist, corporația măcelarilor, în lungime de 24 picioare”. O altă inscripție ne spune că
când se lucra la modernizarea zonei şi instalarea liniilor de transport, pentru două persoane private, Alexandros și
21.
protecția monumentului atunci recent descoperit, s-a luat această măsură inedită Tezaurul de sculpturi, Basssos, au contribuit cu bani pentru
de conservare a sitului. Pe la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV p.Chr., la doar câteva ore de la refacerea altei porțiuni din zid. Foarte
descoperire
la Tomis a funcţionat o biserică episcopală. Din studiul izvoarelor antice reiese cu probabil, zidul de incintă a fost construit
certitudine că în secolul VI, Tomisul redevenise, datorită avântului constructiv la sfârșitul secolului III p.Chr. și apoi
și refacerilor din vremea împăratului Iustinian, unul dintre cele mai importante modificat și refăcut în epoca romană
orașe ale Imperiului Roman de Răsărit. Acesta a fost şi motivul pentru care a târzie. De asemenea, tot în Parcul
fost desemnat ca sediu al Mitropoliei Scythiei Minor, având în subordinea sa 14 Arheologic de la Primărie pot fi admirate
episcopii, aflate pe teritoriul Dobrogei (unele dintre ele, în zona de sud a Dobrogei și alte vestigii antice (vase de provizii,
istorice, aflată în prezent în Bulgaria). Locaţia bazilicii mitropolitane a Tomisului fragmente arhitectonice) din vechiul
este încă subiect de controversă. Au fost formulate, de către specialiști, o serie de Tomis.
ipoteze: posibil sediu al Mitropoliei Bazilica Mare (cea de sub blocul C2), sau
lăcaşul de sub hotelul din zona Esplanada-Modern (Continental Forum, fost Ibis),
datorită faptului că este cea mai mare bazilică identificată la Constanţa. Nu este

40 41
I. TOMIS I. TOMIS

ARTEFACTE UNICE modernul Constanţa (fig. 22). Fortuna, sau Tyche cum o numeau grecii, puternica
zeiță a norocului, este larg reprezentată în lumea greco-romană. Nu același lucru se
TEZAURUL DE SCULPTURI poate spune însă despre micul zeu ce apare alături de zeiță în ansamblul expus în
Sala Tezaur a muzeului constănțean. Puține lucruri se știu despre această divinitate
Pe data de 1 aprilie 1962, cu ocazia unor lucrări civile efectuate în zona masculină misterioasă, practic necunoscută în afara vestului pontic. Conform unor
fostei Gări a orașului Constanța, a fost făcută o descoperire senzațională. Sub alte ipoteze, de la acest zeu enigmatic vine și numele antic al Mării Negre, numită de
terasamentul feroviar ce data din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost către greci Pontos Euxeinos, Marea Ospitalieră
identificată o groapă în care fuseseră ascunse, laolaltă, 24 de sculpturi (fig. 21). Această divinitate marină este, în fapt, una dintre cele mai vechi prezenţe ale
Ziua de 1 Aprilie este consacrată pe întreg mapamondiul ca fiind Ziua mitologiei universale. Cultul său era venerat înaintea celebrului Neptun-Poseidon
Păcălelii, însă descoperirea de la Constanța nu a fost deloc o glumă. Piesele scoase şi a frumoasei sale regine, Amfitrite. Pontos este un zeu pre-olimpian, fiu al zeiţei
la iveală reprezintă și astăzi valori inestimabile de patrimoniu, unice în România și pământului Gaia (Geea) şi al lui Aether, zeul aerului pur, în care trăiau doar
recunoscute și apreciate pe plan internațional. nemuritorii. El este părintele a numeroase divinităţi marine, cum sunt Nereus -
Tezaurul era compus din 24 de statui și reliefuri, toate datate în perioada Bătrânul Mării sau Thamas - marea înfuriată, zei adoraţi în întreaga antichitate.
secolelor II-III p.Chr., și care reprezentau divinități diverse din panteonul religios În afara relaţiei sale incestuoase cu Gaia, Pontos a fost soţul zeiţei mării,
greco-roman, oriental și autohton. Thalassa, mereu invocată de-a lungul mileniilor, în literatură şi artă.
Unele dintre artefacte sunt piese din marmură de foarte bună calitate, de o Personaj mitologic iubit
înaltă realizare artistică. Altele sunt făcute din materiale de o calitate mai modestă, 23. de marinarii Pontului
Zeul Pontos (detaliu)
în general calcar friabil extras din cariere locale, iar în unele cazuri și realizarea Euxin, bătrânul zeu
artistică lasă de dorit. Chiar dacă între obiecte există diferențe calitative, ansamblul pre-olimpian a pierdut
acestora reușește să creeze imaginea unui Tomis înfloritor, cosmopolit și cu un cu timpul, pe nedrept,
divers univers religios. lupta pentru primul
Potrivit specialiștilor, Tezaurul de Sculpturi de la Tomis a fost ascuns, cel loc în posteritate, în
mai probabil, la sfârșitul secolului IV p.Chr., într-o perioadă în care creștinismul faţa deja celebrului
devenise singura religie oficială a Imperiului Roman iar celelalte culte, considerate Neptun şi a devenit
păgâne și idolatre, fuseseră scoase în afara legii. 22.
Ansamblul sculptural
doar un zeu local, al
Din piesele de înaltă calitate artistică se remarcă ansamblul statuar „Fortuna cuprinde piese de un Euxinului.
cu Pontos” (zei protectori ai orașului Tomis), „Șarpele Glykon”, statuia zeiței Isis și înalt rafinament artistic
În reprezentarea
dubla reprezentare a zeiței Nemesis. de la Constanța,
Alte piese din tezaur reprezintă Pontos apare în stânga
zeități precum Cybele, Bacchus (două frumoasei zeiţe, ieşind
basoreliefuri), Mercur, Diana, Selene nud dintr-un soclu
(trei statuete și două basoreliefuri), de frunze de acant,
Grațiile, Nemesis și Dioscurii. ce pot fi interpretate
Din tezaur fac parte și patru şi ca valuri ale mării.
basoreliefuri ale Cavalerului Trac, dar Cu mâna dreaptă se
și o reprezentare a zeului Mithras, sprijină de un trunchi
divinitate de origine asiatică, extrem de arbore iar cu stânga
de populară în epocă romană, cu ţine prora unei corăbii
precădere în rândul militarilor. (fig. 23). Are părul şi
barba cârlionţate şi
FORTUNA ȘI PONTOS ude iar trupul său este
musculos, aşa cum
Ansamblul statuar „Fortuna se cuvine unui zeu
cu Pontos” este un minunat puternic şi preţuit.
monument de marmură, emblematic Poartă pe cap coroana
şi reprezentativ pentru oraşul Tomis, murală, un zid de

42 43
I. TOMIS
cetate, cu o poartă având două intrări arcuite, mărginite de turnuri.
Această coroană demonstrează că el era Protector al Tomisului antic (alături
de Fortuna) şi că îşi avea cu siguranţă în oraş un templu maiestuos, unde era venerat
de navigatori, comercianţi, soldaţi sau simpli locuitori ai cetăţii. Că între timp,
din fostul mare zeu pre-olimpian, a devenit doar o divinitate locală a Tomisului, o
demonstrează poziţia sa de subordonare faţă de Fortuna, în general artiştii antici
punând zeii locali la picioarele unei zeități nemuritoare din Panteon.
Statuia lui Pontos a fost realizată undeva către sfârșitul secolului II p.Chr., poate
începutul celui de-al III-lea, în plină dominaţie romană în Dobrogea, ceea ce
demonstrează că a fost venerat la Tomis, atât în perioada greacă veche şi elenistică,
cât şi multe secole mai târziu, în epoca creștină, şi până în perioada romano-
bizantină. La Tomis, lui Pontos i se aduceau zilnic ofrande, pentru ca el să vegheze
binevoitor asupra destinelor marinarilor ce străbăteau valurile mării. Pontos avea
grijă să le asigure ape liniştite, iar Fortuna le asigura Norocul în călătorii.
ȘARPELE GLYKON
44
I. TOMIS
Unică în lume prin dimensiuni și mai ales prin realizarea sa artistică
deosebită, piesa îl reprezintă pe Zeul Șarpe Glykon, protector al căminului, familiei
și fertilității, extrem de popular în Asia Mică și în Vestul Mării Negre (fig. 24).
Statuia de marmură, datată în a doua jumătate a secolului II p.Chr.,
înfățișează o creatură fantastică și stranie, care are trup de șarpe, bot de miel,
urechi și păr uman și coadă de leu. Piesa are o înălțime de 0,66 metri iar în urma
măsurătorilor efectuate s-a estimat că descolăcit, șarpele are o lungime de 4,76
metri. Vietatea este așezată pe un postament circular de 0,50 metri. Un inedit aspect
tehnic este oferit de mica bară spiralată, lungă de 8,5 centimetri care susține capul
lui Glykon, legându-l de restul corpului.
Artistul anonim a reprodus cu măiestrie solzii care descresc spre coadă,
24. proporțional cu grosimea trupului.
Statuia Șarpelui Glykon
este amplasată în Sala Cultul lui Glykon a apărut odată cu un așa numit pseudo-profet, Alexandru
Tezaur a muzeului din din Abonoteichos, un oraș din sudul Pontului Euxin și care ulterior a fost rebotezat
Constanța
de către romani Ionopolis (astăzi Inebolu, Turcia).
Considerat de unii autori antici (cum ar fi Lucian din Samosata) ca fiind
25. un șarlatan care înșela oamenii cu ajutorul unei marionete, a unei simple păpuși,
Calitatea piesei sugerează
posibilitatea ca ea să
profetul Alexandru a convins multă lume că Glykon este o divinitate în carne și
fi fost expusă într-un oase, o reîncarnare a zeului medicinei Aesculap (Esculap). Despre Zeul Șarpe
templu tomitan, dedicat
acestei zeități, Glykon
Glykon se spunea că face minuni și că poate prezice viitorul.
Cultul a fost foarte popular timp de decenii, începând cu anul 145 și până în
171 p.Chr., anul morții pseudo-profetului Alexandru, când intră în declin, și dispare
26.
definitiv în cursul secolului III p.Chr..
Statuia zeiței egiptene Chipul lui Glykon a apărut pe monede emise în diverse provincii imperiale,
Isis, expusă în Sala
Tezaur a MINAC
ai căror guvernatori erau adepți ai credinței. Zeul a fost reprezentat statuar,
menționat în inscripții și pe monumente ce îi erau dedicate,
și foarte probabil era adorat în temple și sanctuare situate în
marile orașe sud și vest-pontice .
ISIS
Bustul din marmură albă, datat în a doua jumătate a
secolului III p.Chr., este una dintre cele mai frumoase piese ale
Tezaurului de Sculpturi de la Tomis (fig. 26).
Piesa s-a păstrat exemplar și conține toate elementele ce
contribuie la identificarea divinității. Astfel, părul foarte
bogat este pieptănat într-o manieră specifică, fiind despărțit
la mijloc de o cărare care se prelungește în spate până aproape
de ceafă. Pe creștet se află unul dintre simbolurile specifice
zeiței, semiluna, frecvent întâlnită în reprezentările sale din
antichitate. Zeița poartă un hymation ale cărui colțuri sunt
legate laolaltă într-un nod cunoscut sub numele de „nod isiac”.
Divinitate de origine egipteană, populară și în epocă
romană imperială, Isis era soția Marelui Osiris (ulterior numit
și Serapis), zeiță a vieții și a morții, magică vindecătoare a
suferinzilor și a muribunzilor, patroană a dragostei pure, a
45
I. TOMIS I. TOMIS

căsătoriei și a armoniei matrimoniale, dar și divinitate a fecundității, a vegetației și a inscripţie bilingvă, latină şi greacă, pe două rânduri, cu literele îngrijit cioplite în
grânelor. piatră. Textul, același în ambele limbi, reprezintă o dedicație și se traduce astfel:
Popularitatea ei a depășit granițele Egiptului, fiind adorată în „C(aius) Herennius Charito şi-a împlinit făgăduinţa” (fig. 28).
întreaga lume greco-romană. Adorarea sa la Tomis este dovedită de monumente și Ansamblul sculptural, înalt de 1,05 m şi lat de 0,5 m, a suferit unele
inscripții și este una logică, ținând cont de faptul că în orașul vest-pontic locuiau în distrugeri în vechime. Spart în mai multe bucăţi, a fost restaurat. Coloana din
secolele I-III p.Chr. numeroși orientali (negustori, soldați, coloniști și sclavi). Cultul dreapta, distrusă, este refăcută în totalitate, iar mâna dreaptă a statuii din dreapta,
ei, acceptat într-o lume romană tolerantă din punct de vedere religios, a fost preluat de la cot în jos, lipseşte şi astăzi. Se mai pot observa mici alte deteriorări, la capete,
și de către persoane de alte origini decât orientale. la veşminte şi chiar la cele două instrumente de măsurare a faptelor, pe care cele
două Nemesis le poartă în mâinile lor stângi.
DUBLA REPREZENTARE A ZEIȚEI NEMESIS Zeiţa putea fi bună cu cei care o respectau şi rea cu sfidătorii legilor, iar
dubla reprezentare este un simbol al dualităţii: măsura faptele oamenilor şi putea
De asemenea parte a impresionantului decide dacă aceştia trebuie pedepsiţi şi trimişi în infernul lui Hades-Pluto sau
Tezaur de Sculpturi descoperit în anul 1962, acest 27. merită să meargă pe câmpiile edenice Eleusine.
Aedicula cu dubla
ansamblu sculptural este unul dintre cele mai reprezentare a zeiței
frumoase artefacte ce pot fi admirate în expoziția Nemesis, expusă în Sala REPREZENTĂRILE ZEIȚEI VENUS
Tezaur a MINAC
permanentă a Muzeului de Istorie Națională și
Arheologie din Constanța. Este o aedicula, un mic Divinitate a fertilității, frumuseții și a iubirii, Venus-Afrodita a fost adorată
templu, un altar de dimensiuni reduse în care este 29. în epocă romană și în ipostaza de Venus Genetrix, fiind considerată protectoare
Statuia „Venus din To-
dublu reprezentată această zeiță a răzbunării din mis”, o capodoperă a artei
și străbună a poporului roman. Ținând cont de aceste aspecte este evidentă
panteonul greco-roman (fig. 27). Nemesis era în sculpturale popularitatea divinității în toate provinciile imperiului. În Moesia Inferior, Venus
același timp întruchiparea geloziei, a invidiei şi a este de asemenea des reprezentată, iar muzeul
mâniei zeilor şi se credea ca ea pedepseşte orice din Constanța prezintă mai multe astfel de
exces al muritorilor. piese de artă sculpturală, din care se remarcă
Zeița era și cea care pedepsea crimele şi trei.
aroganţa muritorilor, conserva şi supraveghea Cea mai cunoscută publicului, datorită
ordinea şi menţinea echilibrul în univers. Ea era frumuseții sale, este cea cunoscută sub numele
cea care cântărea riguros fericirea şi nenorocul, în de „Venus din Tomis” și poate fi admirată în
acest sens apărând uneori însoţită de o balanţă. expoziția permanentă din Sala Tezaur. Statuia,
Într-adevăr, Nemesis reprezenta justiţia divină (la Homer), cea care din marmură albă, translucidă, și înaltă de
împărţea echitabil binele şi răul. În perioada Romei imperiale, ea era adorată şi de 0,827 metri cu tot cu soclu, are o poveste
către gladiatori, ştiut fiind faptul că aceştia i se uimitoare: capul a fost descoperit în 1973 în
închinau zeiţei în templele ridicate în apropierea 28.
Dedicația făcută de tomi-
timpul unor lucrări civile din Piața Ovidiu,
amfiteatrelor. tanul Herennius Charito Constanța, în timp ce corpul și brațul drept
Micul templu din patrimoniul muzeului se află pe baza micului
templu
au fost descoperite în aceeași zonă, 31 de ani
este foarte frumos executat din punct de vedere mai târziu. Mai puțin obișnuit este și faptul că
artistic şi este realizat din marmură albă, fină, de cele două descoperiri au fost făcute de același
foarte bună calitate. Specialista în artă sculpturală arheolog, Zaharia (Zizi) Covacef.
de epocă romană, regretata Zaharia Covacef Statuia, datată la mijlocul secolului II p.Chr.,
susţinea că forma micului templu (nefinisat şi aparține tipului Afrodita Anadyomene, o
plat la spate) sugerează expunerea (rezemarea) ipostază inedită ce înfățișează momentul în
piesei pe un perete ceea ce conduce la o posibilă care zeița iese din baie, cu veșmântul lăsat la
existență la Tomis a unui templu închinat zeiţei picioare și își prinde brățări la glezne. Peste
răzbunării. veșmântul căzut se află un delfin (fig. 29).
Statuile ce o reprezintă pe Nemesis sunt O altă reprezentare a zeiței, de
încadrate de două coloane corintice. Piesa are un asemenea expusă în Sala Tezaur a muzeului
fronton artistic lucrat şi o bază pe care se vede o din Constanța, este „Venus cu Eros în brațe”.

46 47
I. TOMIS I. TOMIS

Realizată din marmură de culoare albă, translucidă, descoperită în 2006, statueta
se păstrează fragmentar. Lipsește partea superioară, de deasupra ombilicului. De la
Eros se păstrează piciorul stâng și punctele de contact pe pântecul și șoldul zeiței.
Lungimea totală a artefactului este de 0,255 m. Această figurare seminudă sugerează
mai degrabă maternitatea, ipostaza fiind aceeași sus-menționată: Venus Genetrix,
strămoașa Romei.
O a treia piesă este statueta „Venus cu Eros pe delfin”. Este tot o piesă
fragmentară, realizată din marmură gălbuie, bine șlefuită, descoperită în 2005.
Lungimea totală este de 0,23 m, din care Venus are 0,193 m iar Eros 0,09 m. Lipsesc
capul zeiței, brațul stâng de la umăr, antebrațul drept, partea de jos, laterala stânga
a mantiei și picioarele de sub genunchi până la glezne. Zeița este reprezentată nud,
30.
Bust al zeiței Afrodita
31.
Pandantiv neolitic din
scoică spondylus
32.
Idol neolitic de marmură
33.
Ruinele întâlnite peste tot
sunt martori ai locuirii
milenare
iar în dreptul ei se află Eros așezat pe delfin. Zeul iubirii, cunoscut și sub numele de
Cupidon, este văzut din față, stând cu ambele picioare spre exterior. Statuia a fost
datată în secolul II p.Chr. Venus-Afrodita era una dintre cele mai populare zeițe ale
Panteonului greco-roman și era modelul ideal pentru sculptorii antici, fie aceștia
locali sau din alte colțuri ale imperiului (fig. 30).
COMORILE NEOLITICULUI
În cadrul expoziției permanente a muzeului constănțean, în prima sală
amenajată la cel dintâi etaj sunt expuse două piese de excepție, aproape identice, ce
provin din Epoca Neolitică.
Cele două piese, un pandantiv din scoică Spondylus și o figurină de
marmură, ambele aparținând culturii neolitice târzii Hamangia, au fost descoperite
în contexte diferite, în anii 2006, respectiv 2010, având ca origine situl arheologic
Cheia, și au fost datate la începutul mileniului V a.Chr., faza Hamangia III.
Micul pandantiv din scoică Spondylus, perfect tăiat, are forma unei siluete
umane schematizate, fără cap, spart din vechime (fig. 31). Dimensiunile sale sunt
de 26 mm înălțime păstrată, 12 mm lățimea maximă din dreptul șoldurilor și 5 mm
grosime.
În zona centrală a abdomenului apare o surprinzătoare perforație circulară,
de dimensiuni mari, cu diametrul de 5 mm. Piesa impresionează prin finețea
execuției și prin redarea detaliilor. Suprafața netedă a fost supusă unei atente
lustruiri, iar artistul anonim a reușit să creeze detalii excepționale, cu ajutorul unor
extrem de fine incizii.
Figurina de marmură, intrată în colecția muzeului în 2010, se aseamănă
izbitor cu cea prezentată anterior. Tăiată din marmură albă, ea are dimensiuni
asemănătoare idolilor de lut: lungimea păstrată (capul spart din vechime) de 62
mm, lățime maximă în dreptul umerilor de 32 mm, grosimea de 10-11mm, iar
diametrul orificiului perforat de 8,4 mm. Piesa a beneficiat de o execuție artistică
deosebită și impresionează prin perfecțiunea formei și prin precizie (fig. 32).
Ca într-un calcul matematic perfect, zona de interes maxim a fost trasată
printr-un cerc incizat pe fața piesei (diametru interior 23 mm, diametru exterior
25,2 mm), concentric față de orificiu, cu diametrul exterior de trei ori mai mare
decât diametrul cercului perforat.
Cele două figurine unicat, de dimensiuni diferite și realizate din
materiale diferite, conțin un simbol universal, prezent și în concepția religioasă
a comunităților culturii neolitice târzii Hamangia, fiind atât obiecte personale,
pandantive, cât și piese de cult, idoli.
TOMIS – CONSTANTIA – CONSTANȚA

IZVOARE ȘI ALTE DOVEZI PRIVIND EVOLUȚIA NUMELUI

Locuirea de tip urban la Tomis a încetat în secolul VII p.Chr., după mai
34.
Vestigii ale istoriei
multe distrugeri provocate de atacurile popoarelor migratoare (fig. 33). Ea a fost
orașului însă reluată între ruinele fostei cetăți antice, în perioada medie bizantină, într-

48 49
I. TOMIS I. TOMIS

un perimetru localizat între Gara Veche (dezafectată în perioada 1960-1966) și Același episod al solilor este relatat și în secolul XII de Ioan Zonaras, care
Piața Ovidiu, spre țărmul mării (fig. 34). Reluarea locuirii este atestată și de dovezi consemnează același nume al orașului, Constanteia.
numismatice, monede cu circulație în secolele X-XI și sigilii bizantine din secolele Geograful arab Muhammad al Idrisi așeza în secolul XII, pe o hartă, pe
X-XII. În secolele X-XI așezarea era deja centru urban și sediu de mitropolie. malul Mării Negre, orașul Tamtana (Tomitana), probabil vechiul Tomis, deși la acea
Nu se știe cu exactitate când a fost reluată locuirea, dar este cert că așezarea vreme apăruseră mențiuni ce foloseau denumirea de Constantia.
bizantină este atestată documentar începând din secolul IX. Documentul Notitia Orașul se regăsește apoi pe numeroase hărți medievale de navigație costieră
Episcopatum conține o listă de episcopii din secolul IX, între care este menționată numite portolane (portulane) (fig. 35).
36.
și episcopia Tomisului. În același secol IX, teologul german Walafried Strabo scrie Hartă de navigație in-
despre slujbe religioase ținute de populația Tomisului. dicând principalele orașe
din vestul Mării Negre.
Prima mențiune a localității sub forma Constantia este de la jumătatea
secolului X, când împăratul cărturar Constantin al VII-lea Porfirogenetul
menționează, în opera sa De administrando Imperio, această localitate pe locul
actualei Constanța. El scrie că varegii din tribul Rus au navigat „cu ambarcațiunile
lor” până la Constantinopol, trecând pe la Sulina, Konopa, Constantia și Varna.
În secolul X, în cronica întocmită de Ioannes Skilitzes și completată de
Georgios Kedrenos, se scrie despre asediul din anul 971 al cetății Dorostolon-
Dristra (azi Silistra, Bulgaria), asediu efectuat de către bizantinii conduși de
împăratul Ioan Tzimiskes, asupra cetății ocupate de kievenii conduși de cneazul
Sviatoslav Igor. Cronica bizantină menționează că, în timpul asediului, la Tzimiskes 35.
Harta medievală cu
au venit soli „din Constanteia și din alte fortificații” care i-au cerut iertare și i-au reprezentarea Dobrogei și
predat orașele. a orașelor sale.

50 51
I. TOMIS
Un astfel de document din secolul XII, întocmit cel mai probabil de către
pisanul Leonardo Finonacci, menționează ciuitatem Constanciam, orașul Costancia,
alături de castrum Verniam (Varna) și de Misembro (Mesembria, astăzi Nesebar),
iar Harta Pisană, document cartografic de secolul XIII, menționează „porto
Constantza”.
Perfecționarea mijloacelor de navigație și interesul comercial al orașelor
italiene pentru bazinul Mării Negre face ca dovezile existenței unei localități
cu acest nume să se înmulțească, pe măsura trecerii timpului (fig. 36). Astfel,
Constantza apare pe portulanele lui Petrus Vesconte, întocmite în perioada 1311-
1321; denumirea Constantza apare și în izvoare cartografice întocmite în secolul
38.
XIV de către Giovannia Carignano, Marino Sanudo (circa 1320), Angelo Dulcert În orașul natal al
(1339), „Atlasul Catalan” (1371), harta lui Soleri (1385), harta lui Francesco Beccaro poetului, Sulmona,
statuia sa a fost
(secolul XV, 1403), iar forma rară Constanca se regăsește pe harta fraților Pizigani inaugurată în anul 1925
(1367) și în harta Anonimului Venețian (1450).
S-a dovedit arheologic existența, în intervalul secolelor IX-XI, pe teritoriul
modernei Constanța, a unor mici așezări medievale rurale în zonele următoare:
cartierul Medeea, pe malul Lacului Tăbăcărie, Bulevardul 1 Mai – stadion Portul,
zona Dacia-Tomis III, zona Industrială Palas, Viile Noi, Palazu Mare. Toate aceste
mici așezări gravitau în jurul orașului Constantia, existent pe locul vechiului Tomis.
OVIDIUS
În timpul împăratului Octavian Augustus (27 a.Chr. - 14 p.Chr.), la Tomis va fi
exilat poetul latin Publius Ovidius Naso, „cântărețul iubirilor gingașe”. Acesta
este condamnat la o formă mai ușoară de exil numită relegare (relegatio), care nu
37.
Traseul parcurs de 39.
Ovidius de la Roma la Statuia lui Ovidiu,
Tomis amplasată în Piața
Independenței (astăzi
Ovidiu) la sfârșitul
secolului XIX
implica pierderea averii sau a drepturilor cetățenești. Motivul exilului, după cum
spune chiar poetul, a fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.
Ovidius este exilat la Tomis, la marginea imperiului, în zona istro-pontică,
abia intrată sub controlul roman de câteva decenii. El a primit ordinul de exil în
52
I. TOMIS
toamna - iarna anului 8 p.Chr., pe când se afla cu un prieten în insula Elba. A mers
imediat la Roma, și-a făcut rapid bagajele și a plecat. A făcut câteva luni pe drum
(aproape șase, după unele surse) și a mers atât cu corabia, cât și terestru (în ultima
parte a călătoriei) (fig. 37). A ajuns în primăvara anului 9 p.Chr. la Tomis și a locuit
aici până la moartea sa, survenită în anul 17 p.Chr., pe când avea 60 de ani.
După cele mai noi studii, Ovidius ar fi fost totuși în viață și la începutul
lui 18 p.Chr., acesta fiind al doilea an dat ca posibil al morții sale. În exil el a scris
„Tristele” (Tristia) și „Ponticele” (Epistulae Ex-Ponto, Scrisori de la Pont), precum și
poeme în limba geților (recitate public, după cum chiar el a declarat), poeme care,
din păcate, s-au pierdut.
În operele scrise în exil, Ovidius oferă informații extrem de prețioase despre
Dobrogea acelei perioade, despre ținut, despre vreme, despre oameni și despre viața
de zi cu zi.
Publius Ovidius Naso s-a născut pe 20 martie 43 a.Chr., la Sulmo (astăzi
Sulmona, Italia), într-o nobilă familie de cavaleri (fig. 38). El și fratele său erau
destinați unor cariere de magistrați. După moartea fratelui, Ovidius renunță la
activitatea juridică, se stabilește la Roma și devine un foarte popular poet, chiar
cel mai popular după moartea lui Horațiu, în anul 8 p.Chr. Scrie „Ars Amandi”
(Arta iubiririi), „Amores”, „Heroides”, „Metamorfoze”, „Fasti”, etc. Este „cântărețul
iubirilor gingașe”, favorit al familiei imperiale și profesor al Iuliei Minor, nepoata
împăratului Octavian Augustus.
Motivul exilului său la Tomis este încă o enigmă, istoricii și literații
propunând mai multe variante. Poetul chiar a scris că a fost exilat pentru „carmen
et error” („o poezie și o greșeală”), dar și că „a văzut ce nu trebuia să vadă”, astfel
că se bănuiește că ar fi fost părtaș la o aventură a Iuliei Minor cu un personaj nobil
roman. Acest lucru a dus ulterior la declanșarea furiei împăratului, care l-a exilat pe
poet. Varianta este posibilă, mai ales că la puțin timp după exilarea lui Ovidius, Iulia
este și ea exilată pe o insulă din Mediterana.
O altă variantă a motivului exilului este că împăratul s-a înfuriat
considerând că „Arta iubirii” este o creație libertină și hedonistă, imorală, ce punea
în pericol moralitatea familiei romane.
O a treia variantă susține că exilul a fost
provocat de opera „Metamorfoze”, văzută de
Augustus ca un atac direct asupra lui, în timp ce
o a patra susține că Ovidius a devenit indezirabil
împărătesei Livia și fiului acesteia Tiberius, viitorul
împărat. Unii specialiști au speculat că Ovidius ar
fi văzut-o pe împărăteasă într-o postură indecentă,
nudă, într-o thermae a palatului imperial. Să nu
uităm că după moartea lui Augustus (14 p.Chr.),
nici noul împărat Tiberius nu îi acceptă lui Ovidius
revenirea din exil.
Ovidius a murit în 17 p.Chr. (după alții la
începutul anului următor), la vârsta de 60 de ani,
fiind înmormântat „ante oppidi portam”, adică la poarta cetății. Pe vremea aceea,
orașul Tomis nu depășea cu mult zona Pieței Ovidiu, iar necropola era situată în
53
I. TOMIS
afara zidurilor cetății. Mormântul lui nu a fost descoperit niciodată. Nu se știe nici
dacă a fost înhumat sau incinerat, în epocă fiind utilizate ambele rituri funerare.
O variantă legată de mormânt este că acesta ar fi fost înghițit de apele Mării,
dar mai există o legendă care spune că Ovidius ar fi fost înmormântat pe Insula lui
Ovidiu, de pe Lacul Siutghiol, legendă care constituie doar un mit, fără legătură cu
realitatea.
Ovidius a fost om de vază al Tomisului, a deținut și unele funcții publice la
40.
Statuia dărâmată de
militarii bulgari în
octombrie 1916 a fost
repusă pe soclu de către
germani
diverse întruniri și evenimente. Nu se știe deloc cum arăta, statuia lui, inaugurată în
1887 și amplasată în piața ce îi poartă numele, fiind integral viziunea sculptorului
italian Ettore Ferrari (fig. 39). Statuia a avut mai multe amplasamente în Piață iar în
timpul PrimuluiRăzboi Mondial a fost la un pas de distrugere, fiind dărâmată de pe
soclu de forțele militare bulgare (fig. 40).
GLADIATORII TOMISULUI
Constanţa este singurul oraş din Dobrogea unde a fost descoperit un
amfiteatru antic, locul în care se desfăşurau spectacole şi lupte cu gladiatori. Astfel,
Tomisul antic și-a avut „vedetele” sale, ale căror nume au rămas inscripționate în
piatră, așa cum atestă o serie de vestigii antice, descoperite de-a lungul timpului, de
către specialişti. Datorită descoperirilor arheologice din ultimul secol şi jumătate,
ştim astăzi că la Tomis au trăit, au luptat, au triumfat sau au murit în arenă
gladiatori precum Skirtos Dacul, Amarantos, Attalos, Argutos sau Agroicos.
Amfiteatrul din Tomis a fost descoperit în 1989, în timpul săpăturilor făcute
pentru fundaţia unui hotel din zona Modern-Esplanada, actualul Continental
Forum. Ruinele amfiteatrului se află lângă Poarta Mare a cetăţii, descoperită la
intersecţia străzilor Dragoş Vodă cu Mircea cel Bătrân. Construcția era situată
în afara zidurilor oraşului, extramuros, după obiceiul roman, aşa cum vedem, de
54
I. TOMIS
exemplu, astăzi şi la amfiteatrul roman de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Amfiteatrul de sub hotel s-a păstrat parţial, iar acum se află în stare de
conservare, nefiind inclus în circuitul turistic. Specialiştii care au cercetat situl
arheologic au stabilit că edificiul a funcţionat, cel mai probabil, până în secolul IV
p.Chr., ulterior peste el fiind ridicată o bazilică creştină.
Era un amfiteatru de dimensiune medie, nu uriaş precum Colloseum sau
mare ca cele de la Capua sau El Djem (Tunisia). Cel mai probabil, era un edificiu
elipsoidal de circa 100 m lungime, lat de circa 80 m şi cu o arenă de aproximativ
55-60 m pe 35-40 m. În ceea ce priveşte înălţimea sa, una dintre ipotezele plauzibile
ne indică cifre de 20-25 m. Perioada sa de glorie, dovedită şi susţinută de vestigiile
descoperite, a fost în secolele II şi III p.Chr. Există mai multe ipoteze şi în ceea ce
priveşte capacitatea acestui amfiteatru tomitan. După unele surse, putem vorbi
41
Detaliu de frescă expusă
la Muzeul de Arheologie
din Tripoli, Libia, ce
prezintă diverse tipuri
de gladiatori dar și un
arbitru
despre aproximativ 2.000 de locuri.
42
Stela funerară a lui În secolele II-III p.Chr., instituţia gladiatorului avea un regim cu totul
Argutos, expusă în Sala special. Plebea imperiului, fie ea de la Roma, fie din provincii, îşi dorea cu ardoare
VI a MINAC
„pâine şi circ” şi aştepta cu nerăbdare toate festivalurile şi spectacolele prevăzute în
calendarul religios roman (fig. 41). Serbările cultului imperial - în cinstea caesarului
şi a familiei sale, celebrarea diverselor zeităţi, schimbarea anotimpurilor, toate
acestea erau prilej de organizare de jocuri.
Gladiatorii erau „vedetele” sportive ale antichității greco-romane.
Bineînţeles, un campion de la Tomis nu putea fi comparat cu unul de la Roma sau
de la Capua, dar pe plan regional, el se bucura cu siguranță de o mare popularitate.
În timpul lui Marcus Aurelius şi apoi în vremea Severilor (Septimius Severus,
Caracalla, Heliogaballus sau Severus Alexander) începe să scadă ponderea
gladiatorilor sclavi sau proveniţi din grupurile prizonierilor de război. Gladiatorii
secolelor II-III p.Chr. erau, cei mai mulţi dintre ei, oameni liberi, în general din
clasa pauperă, care erau dornici de faimă şi avere, iar succesul în arenă le putea oferi
aceste lucruri.
Unul din gladiatorii Tomisului se numea Argutos (fig. 42). Stela sa funerară
din calcar este expusă la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța în
sala VI, de la etajul 1, şi a fost descoperită în 1935 în capătul străzii Cuza Vodă din
Constanța, după ce un mal s-a surpat. Argutos este costumat în rețiar (raetiarus),
55
I. TOMIS
tipul de gladiator care lupta folosindu-se de trident
sau furcă (fuscina) şi de o plasă-reţea (de la care vine
şi numele tipului de gladiator), cu care încerca să îşi
prindă, împiedice sau imobilizeze adversarul.
Inscripţia de pe stela funerară a fost tradusă
de specialişti şi aşa putem afla date importante despre
cariera lui. Astfel, stau scrise în piatră cuvintele: „Aici
zac eu, Argutos, retiarul, care am învins în luptă de şase
ori; m-a înmormântat Orestes, spre amintire. Salutare
trecătorule”.
O dovadă clară că gladiatorii erau în general
oameni liberi este stela funerară a lui Attalos, piesă
descoperită în apropierea Tomisului antic, la Palazu
Mare (azi, cartier al oraşului), unde exista în antichitate
o aşezare. Monumentul îi prezintă în relief pe Attalos şi pe soţia sa, iar asta ne
indică faptul că era un om liber, întrucât sclavii nu aveau voie să se căsătorească
(fig. 43). Attalos a trăit în secolul III p.Chr. şi era un bestiarius, un tip de gladiator
specializat în lupte contra animalelor sălbatice.
Inscripţia de pe monumentul funerar ne oferă informaţiile de care avem
nevoie pentru a desluși cariera lui Attalos, bestiarul. Astfel, stau scrise în piatră
cuvintele: „Aici zac eu, trecătorule, Attalos, luptător cu fiarele, care după ce am
doborât, în amfiteatru, mulţi tauri, am plecat la cei răposaţi, înfruntând un bivol
(taur) sălbatic, care m-a omorât“.
Un alt monument funerar face referire la gladiatorul Amarantos, poreclă
care se traduce prin „Nemuritorul”. Stela acestuia, fragmentară, a fost găsită în
anul 1900 la Constanţa. Inscripţia dedicată memoriei sale spune următoarele: „Pe
Amarantos, care a murit în lupte de eroi, l-a înmormântat Ophellis Longos; ca
amintire, a ridicat această stelă, scrisă cu îngrijire, Sophon. Salutare trecătorule“.
Aceste lupte de eroi despre care se menţionează în stelă erau des întâlnite în jocurile
din Imperiu. Gladiatorii erau costumaţi în personaje
mitologice celebre - Ahile, Hector, Ajax sau Ulise şi
erau puşi să se lupte între ei, spre deliciul publicului.
Amarantos a murit aşadar, foarte posibil, în timpul unui
astfel de spectacol.
Un alt luptător al arenei tomitane este Agroicos,
gladiator de tipul „provocator”, menționat, de asemenea
pe un monument funerar.
Însă cel mai cunoscut gladiator tomitan este
Skirtos Dacul, menţionat ca Skirtos Dakesis în inscripţia
stelei funerare (fig. 44). Acesta este singurul gladiator
băştinaş despre care există informaţii, ceilalţi, prezentaţi
mai sus, fiind greci şi, poate, din lumea orientală. Epitaful său ne spune următoarele:
„Eu, Skirtos Dakesis, de condiţie liberă, încununat cu şase victorii, părăsind viaţa
înainte de vreme, zac la Tomis, având drept locuinţă mormântul. Vă urez sănătate”.
Relieful îl arată pe Skirtos în costum de raetiarus, înarmat cu trident (fuscina) şi
pumnal în mâna stângă, iar în mâna dreaptă având un gladius. În dreapta sa a fost
56
45.
Coperta primului număr
al revistei, numită
inițial Pontice și ulterior
43.
Stela funerară a lui
Pontica
Attalos „bestiarul”
44.
Stela funerară a lui
Skirtos Dakesis 46.
Clădirea Muzeului de Istorie
Națională și Arheologie
Constanța, astăzi
47.
Clădirea Primăriei
Constanța în epoca
interbelică
I. TOMIS
sculptat şi un câine, poate animalul său preferat.
Acestea sunt inscripţiile funerare de pe mormintele gladiatorilor tomitani.
Fragmente ale vieții lor, atât cât au putut fi ele deslușite, vin să întregească și
să îmbogățească istoria orașului antic.
REVISTA PONTICA
Revista PONTICA, anuar al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie
Constanţa, are o apariţie neîntreruptă din anul 1968 (fig. 45). Tematica revistei este
orientată spre studii de arheologie, istorie veche şi medie. Sumarul este structurat
pe Studii şi comunicări, Cercetări arheologice, Note, Numismatică, Recenzii şi Note
bibliografice.
În numerele revistei sunt prezentate și analizate etape și fenomene istorice
importante, în care zona pontică se defineşte ca zonă de contact între civilizaţiile
egeo-mediteraneene şi transdanubiene. Aceste circuite civilizaționale privesc, pe
rând, culturile neolitice şi eneolitice; elemente de impact cultural greco-autohton;
includerea zonei pontice în lumea romană ca etapă ce precede extinderea autorităţii
romane la nord de Dunăre şi în spaţiul intracarpatic; rolul creştinismului şi
romanitatea târzie. Sunt prezentate materiale epigrafice şi numismatice; reliefuri
laice şi piese votive; elemente de arhitectură şi inventar creştin; forme de organizare
urbană etc.
Semnatarii articolelor sunt nume consacrate în domeniu. Revista apare
într-un tiraj de 250 de exemplare anual, fiecare număr conţinând între 400-500
de pagini. Prin schimburi interinstituționale cu circa 150 de instituţii de profil
din străinătate, revista ajunge în biblioteci importante din întreaga lume, astfel
informațiile prezentate intrând în circuitul științific internațional. De asemenea,
revista este inclusă în baze de date naționale și internaţionale (ERIH Plus, Index
Copernicus, EZB – Electronic Journals Library, CEEOL – Central and Eastern
European Online Library, SCIPIO – Scientific Publishing & Information Online,
Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale).
CLĂDIREA MUZEULUI
Clădirea care domină Piața Ovidiu și care adăpostește, din 25 decembrie
1977, colecțiile muzeale ale Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța
(fig. 46) – a fost sediul Primăriei, numită pe vremea aceea Palatul Comunal.
Construcția clădirii a început în anul 1911 urmând planurile arhitectului Victor
Ştephănescu și terminată, cu întârziere, din cauza Primului Război Mondial, în
1921 (fig. 47). Având dimensiuni exterioare de 47 x 38 m (fără galeriile laterale) și
o înălțime de 42 m (până în vârful turnului cu ceas), cu o suprafață a parterului de
1668 mp, clădirea, lucrată în stil neoromânesc, are un aspect monumental. Astăzi
ea face parte din patrimoniul național, fiind înregistrată în Lista Monumentelor
Istorice (LMI2015) cu codul CT-II-m-A-02831. Este organizată pe verticală pe 5
niveluri: subsol, parter, două etaje și mansardă.
57
I. TOMIS
ISTORICUL MUZEULUI
Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanța are o istorie de peste o
sută de ani, perioadă ce poate fi împărțită în trei mari etape:1878–1957; 1957–1977
şi din 1977 până în prezent.
După 1877 lucrările de extindere ale orașului Constanța au dus la
48.
Remus Opreanu a avut
trei mandate de prefect
al Constanței în perioada
1878-1883
descoperirea unor însemnate vestigii ceramice, statuare, epigrafice, numismatice
etc., toate atestând locul anticului Tomis în istoria veche a ţării.
Constatarea că multe piese antice intrau în colecţii particulare şi alcătuiau
material de speculă, a trezit îngrijorarea edililor, iar căutarea unor soluții pentru
remedierea situației a dus la ideea înființării unui Muzeu de Arheologie.
În anul 1878 Remus Opreanu (fig. 48), primul prefect al administrației
românești în Dobrogea, propunea Academiei Române ca materialele arheologice
adunate la Prefectură, prin grija sa şi strădania inspectorului școlar Ion Bănescu,
să formeze un muzeu. Propunerea s-a materializat. Telegrama trimisă lui Mihail
Kogălniceanu la 30 august 1879 relatează vizita făcută de elevii Școlii Normale din
Bârlad la muzeul din Constanța.
Ziarele vremii – locale şi centrale – se întrec în a aduce la cunoştinţă
58
I. TOMIS
49. evenimentul organizării muzeului constănțean şi a inventarului acestuia. Laudă
Ion Bănescu, primar
al orașului Constanța faptul că, pentru moment, prefectura a luat inițiativa organizării muzeului în chiar
(1905-1907) incinta sa; Prefectura se afla la întretăierea străzilor Traian, Sulmona şi Bulevardul
Tomis. Piesele mărunte, plus 15 sculpturi au fost aranjate în Cabinetul Prefectului,
iar 27 piese mari (inscripții votive şi funerare) au fost expuse de-o parte şi de alta
pe alee. Trebuie precizat că autoritățile aduceau laude în presă
locuitorilor care, făcând descoperiri întâmplătoare cu prilejul
diverselor lucrări, le donau muzeului nou înființat. Astfel,
aflăm şi numele primului donator: Chevara Casabian.
Incendiul din anul 1882, care a distrus Palatul Prefecturii, a
cauzat şi dezorganizarea muzeului creat de Remus Opreanu.
Monumentele salvate din incendiu au fost adăpostite în
„pavilionul” din grădina publică.
Anii trec şi piesele muzeului organizat de Remus Opreanu şi
Ion Bănescu (fig. 49), salvate din incendiul din 1882, continuă
să fie adăpostite în diverse locuri.
Anul 1906 se anunţă favorabil pentru muzeu. G. Gr.
Cantacuzino autorizează, prin Ordinul nr. 36349 / 11
iulie 1906, să se formeze la Constanța un Comitet care să
se ocupe de reorganizarea muzeului. Pe 22 iulie are loc
o şedinţă a Comitetului prin care se iau măsuri pentru
strângerea fondurilor necesare construirii unui muzeu care
să adăpostească colecția muzeală în creștere. În decembrie,
prefectul M. Capşa trimite un raport Ministerului prin care solicită acceptul legal
de reînființare a muzeului. Acesta este trimis spre avizare directorului Muzeului
Naţional de Antichităţi. Toate aceste demersuri vor rămâne însă fără finalitate,
reînființarea muzeului fiind din nou amânată.
Între 1910 – 1911 toate antichitățile din Constanța se aflau depozitate la
gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, fără nici o organizare cu caracter administrativ şi
ştiinţific. Fondurile strânse de Comitet (circa 5000 lei) au fost depuse la bancă,
50. în contul Muzeului Național de Antichități, reprezentat prin direcțiunea sa şi
Vasile Pârvan pe șantierul
arheologic Histria împuternicitul din Constanța, profesorul N. Orghidan – custodele muzeului local.
În 1911 arheologul Vasile Pârvan (fig. 50), venit la conducerea Muzeului Naţional
de Antichităţi, înaintează un raport Ministerului Cultelor şi Instrucțiunii Publice
în care pune din nou problema înființării unui muzeu la Constanța. Ordinul
Ministerului, seria B, nr. 73245 / 27 oct. 1911, este favorabil. Astfel, Raportul lui
Vasile Pârvan şi Ordinul Ministerului sunt considerate – de la această dată – actele
de înființare ale Muzeului de Antichităţi din Constanța.
Profesorul N. Orghidan solicită, şi obţine, sprijin material în efectuarea de
cercetări arheologice pe traseul șanțurilor de canalizare din oraş.
După transferarea profesorului Orghidan la Craiova, Muzeul este mutat la Școala
Normală de Învățători. Directorul acesteia, profesorul I. Ghibănescu, este numit
custode al muzeului, începând cu data de 29 septembrie 1912 (fig. 51).
51.
Ilie Ghibănescu, primul Profesorul Ghibănescu va supraveghea, în funcție de posibilități,
custode al muzeului construcțiile care se fac în oraş şi în împrejurimi şi, împreună cu elevii săi, va
colecta şi aduce la muzeu toate vestigiile găsite. Prin muncă tenace, va reuși să facă
59
I. TOMIS I. TOMIS

din muzeu o instituţie independentă mutându-l într-o clădire din Parcul Comunal,
dată de Primărie care a acordat şi subvenţie pentru plata unui gardian. Muzeul, în
noua clădire, va avea şi program de vizitare: joia şi duminica, între orele 14–16:30.
Într-un document din 1913 se spune: „Sperăm că actualele şi viitoarele
administrații locale şi județene îşi vor face un titlu de glorie, dacă timpul le va
permite, să acorde tot sprijinul pentru înființarea şi întreținerea unui frumos muzeu
de antichităţi, Muzeul Cetății Tomis”.
În ianuarie 1915 Vasile Pârvan a început săpăturile la zidul de incintă al
Tomisului; pe baza rezultatelor obţinute a stabilit conturul incintei şi a făcut primul
52.
plan topografic al ruinelor cetății antice, distrusă grav de construcțiile ridicate Constantin Brătescu,
biblioteca muzeului. Complexitatea activităților necesita lărgirea colectivului; în
consecinţă au fost angajaţi un muzeograf şi un restaurator.
Din 1956 începe o nouă etapă în viaţa muzeului. În vederea creșterii rețelei
de muzee la Constanța, Comitetul Executiv al Consiliului Popular Regional a
acceptat colaborarea cu Vasile Canarache, cercetător principal la Institutul de
Arheologie al Academiei București; acesta și-a asumat obligația reorganizării
53.
Vasile Canarache,
director al Muzeului
Regional al Dobrogei

haotic și nereglementat după 1878. Cercetările sistematice întreprinse la Constanța fondatorul revistei
culturale Analele
de specialiștii Muzeului Naţional de Antichităţi, în paralel cu lucrările edilitare, Dobrogei, în care s-au
au condus la descoperirea unui volum apreciabil de monumente arheologice care publicat numeroase
materiale despre istoria
au îmbogățit patrimoniul muzeului, acesta însă în continuare funcționând într-un ținutului dintre Dunăre
spațiu neadecvat, chioșcul din parc. și Mare
Dificultăților de început ale muzeului li s-a adăugat prima conflagrație
mondială. După terminarea războiului, totul a fost luat de la capăt.
Abia în 1928, cu prilejul semicentenarului Independenței, profesorul Constantin
Brătescu (fig. 52) a organizat o expoziţie cu caracter arheologic şi etnologic în
pavilionul din faţa Cazinoului din Constanța. După terminarea festivităților
jubiliare, prin insistențele organizatorului expoziției, s-a organizat muzeul în aripa
stângă a Primăriei – prefigurând parcă mutarea sa definitivă aici la aniversarea 54.
centenarului cuceririi independenței de stat. Până la venirea lui Vasile
Canarache la conducerea
Deşi amenajat în 1928, muzeul îşi va deschide porțile abia în 1930, iar din instituției, Muzeul
vara anului 1935, când a început clasificarea pe epoci istorice, a devenit o instituţie de Istorie funcționa
în clădirea actualului
organizată pe criterii științifice. Acvariu muzeului din Constanța în calitate de coordonator ştiinţific şi tehno-muzeografic
Creşterea permanentă a colecțiilor prin donaţii, achiziţii, săpături de (fig. 53). Planurile concepute la finele lui 1956 şi la începutul anului următor
salvare sau cercetări organizate – la Histria, Capidava, Adamclisi, Constanța – a prevedeau mai multe instituții de gen: Muzeul de Arheologie (fig. 54), căruia trebuia
ridicat problema insuficienței spațiului. De exemplu, în 1937, secția de arheologie să i se atribuie localul vechii Facultății de Piscicultură; Acvariul – instalat în anexa
avea înregistrate 272 piese; iată de ce, o primă soluţie era transferarea muzeului în Cazinoului; extinderea muzeelor din Mangalia, Adamclisi şi Histria.
berăria din faţa Cazinoului (actualul sediu al Acvariului). În noul sediu muzeul avea Accelerarea ritmului reamenajării construcției era impusă de un eveniment
program de vizitare (9–12; 16–18 pe timpul verii), iar taxa de intrare era de 5 lei. cultural internaţional: bimilenarul nașterii marelui poet exilat la Tomis – Publius
55.
Profesorul Ioan Micu raporta, la finele anului 1938, un număr de 5.000 vizitatori. Muzeul a funcționat Ovidius Naso.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial muzeul și-a încetat temporar până în 1977 în clădirea Pe 22 septembrie 1957 s-a inaugurat, parţial, muzeul în noul său sediu.
Palatului Episcopal
activitatea. După 1945 s-a acordat o atenţie deosebită conservării pieselor şi punerii După terminarea festivităților, lucrările de organizare
în valoare a tezaurului arheologic al Constanței, oraş considerat – pe drept cuvânt – au fost reluate, astfel că la finele anului obiectivul a
el însuşi un muzeu în aer liber. fost atins: Muzeul de Arheologie Constanța exista cu o
Între 1948 şi 1951, în cadrul lucrărilor de reparaţii de la Cazino, s-au făcut expoziţie de bază, laborator de restaurare, bibliotecă de
reparaţii şi la anexa sa unde era adăpostit muzeul. Acţiunea de reorganizare a specialitate, mobilier modern.
impus sarcini multiple şi dificile restrânsului colectiv al muzeului: profesorii Gh. În noua sa existenţă, muzeul s-a dovedit un
Iordănescu – director și Carol Blum – secretar, precum şi un gardian. organism experimentat, caracterizat printr-un înalt
De la finele anului 1951, când profesorul Nubar Hamparțumian a fost numit profesionalism, intervenind cu specialiștii săi atât
director, se constată o activitate mai alertă prin măsurile luate: restaurarea pieselor, la săpături de salvare cât şi la cercetări sistematice
recuperarea valorilor arheologice care se aflau la Muzeul Naţional de Antichităţi pe mari şantiere. Astfel, treptat, muzeul a început să
din București, deplasări pe teren pentru colectarea de noi obiecte, clasificarea se transforme dintr-un simplu depozitar de valori
arheologică şi redactarea unui catalog-inventar al cărților şi revistelor aflate în arheologice şi istorice într-un autentic centru de

60 61
I. TOMIS
cercetări. Datorită acestora, timp de 20 de ani (1957 – 1977), muzeul constănțean a
devenit o instituţie de renume mondial (fig. 55). Dar, prin exponatele sale, muzeul
constănțean îşi încheia narațiunea la începutul evului mediu. Pentru o expunere a
istoriei până la zi era necesar un alt spaţiu şi o tematică nouă.
Prilejul pentru o altă etapă a vieţii muzeului l-a oferit sărbătoarea
56.
Clădirea Sfatului Popular
a fost transferată în
decembrie 1977 muzeului
de istorie constănțean
Centenarului Independenței. Pentru noua tematică, care avea să conducă şi la
schimbarea numelui instituției, s-a oferit toată clădirea Primăriei – ea însăşi
monument istoric.
Pe 25 decembrie 1977 s-a inaugurat Muzeul de Istorie Naţională şi
Arheologie Constanța, de astă dată găzduit de emblematica clădire a fostei
Primării (Palatul Comunal) (fig. 56). Atributul de „naţional” acordat unei instituții
provinciale este expresia pe deplin justificată de poziția ştiinţifică şi de propagandă a
instituției. Spațiul expozițional ocupă trei nivele: parter, etajul I şi etajul II. La parter
sunt amenajate două săli de Tezaur; etajul I cuprinde, cronologic, istoria veche şi
medievală a Dobrogei; la etajul II continuă istoria modernă şi, de asemenea, sunt
amenajate o serie de expoziţii tematice.
62
I. TOMIS
PORTRETE
VASILE CANARACHE (1896-1969)
Vasile Canarache, un urmaș al grecilor care au fugit din Insula Chios
căutând în România „pământul făgăduinței”, a reușit să ctitorească la malul mării
instituții care dăinuie și astăzi: Muzeul de Arheologie, Acvariul, Muzeul de Artă
Plastică, Muzeul Callatis din Mangalia. Și-a legat destinul pentru totdeauna de acest
pământ pe care l-a cercetat, scoțând la lumină vestigii și monumente antice: Șarpele
Glykon, Edificiul roman cu mozaic, băile publice din vechiul Tomis.
S-a născut pe 6 februarie 1896 la Galați, în familia unui lucrător al
57. căilor ferate și a studiat la Școala Comercială din Iași. A avut o viață extrem de
Vasile Canarache aventuroasă, cel puțin în primele decenii de existență. A început să muncească încă
de la vârsta de 12 ani, practicând diferite meserii, precum vânzător de ziare, băiat
de prăvălie, corector la redacția ziarului „Minerva“ din București, organizator de
spectacole, redactor la gazetele „Patria”, „Dacia”, „Adevărul”, „Dimineața”, iar la
Constanța a editat și condus, în 1916, ziarele „Victoria” și „Varda”.
În timpul Primului Război Mondial, Vasile Canarache a fost înrolat în
Regimentul 13 Artilerie și a plecat pe front, participând la luptele de la Mărășești și
Novorosisk.
Reîntors în viața civilă a lucrat ca reporter la ziarele „Adevărul” și
„Dimineața” iar apoi a preluat, ca director, ziarul „Tempo”. După război a fost
director general al întreprinderii poligrafice „Scrisul liber” și președinte al fabricilor
de hârtie din Bușteni și Piatra Neamț.
În viața sa, pasiunea pentru istorie a fost mereu o constantă iar în a doua
parte a vieții a reușit să își aducă o contribuție uriașă în acest domeniu. Vasile
Canarache este cel care, încă din 1924, a avut inițiativa primului congres și a primei
expoziții internaționale de numismatică și arheologie la București. În 1949 a devenit
cercetător la Institutul de Arheologie al Academiei Române.
Anul 1957 i-a adus numirea ca Director al Muzeului de Arheologie din
Constanța, funcție pe care a deținut-o până la trecerea sa în neființă, în 1969. În
timp, a pus bazele Acvariului, ale Muzeului de Artă Plastică, ale Edificiului roman
cu mozaic și ale Parcului Arheologic din Constanța, precum și ale Muzeului Callatis
din Mangalia.
A contribuit la descoperirea și punerea în valoare a numeroase monumente
istorice de pe teritoriul Dobrogei (printre care Băile Publice de la Tomis), având,
în același timp, și o intensă activitate publicistică. În perioada în care a condus
58.
Adrian Rădulescu muzeul din Constanța au avut loc cele mai importante descoperiri: Edificiul roman
cu mozaic (1959) și Tezaurul de Sculpturi (1962). A inițiat și condus revista de
istorie și arheologie „Pontica“. Dincolo de săpăturile de la Tomis, Histria, Callatis
sau Adamclisi, a făcut cercetări arheologice în Egipt, Grecia și Bulgaria, iar multe
dintre scrierile sale au fost publicate în reviste specializate din străinătate. A fost
un excelent numismat, semnând mai bine de zece articole de specialitate. A fost
autor și co-autor al unor lucrări de referință pentru istoria Tomisului: „Tomis”
(1961), „Tanagra. Callatis. Măști și figurine din atelierele din Mangalia”, „Tezaurul de
Sculpturi de la Tomis”, „Muzeul de Arheologie Constanța”, etc.
A încetat din viață pe data de 4 august 1969, la Constanța.
63
I. TOMIS
ADRIAN RĂDULESCU (1932-2000)
Adrian Rădulescu a fost cel care, practic, a transformat radical arheologia
dobrogeană, făcând în același timp din Constanța unul dintre marile centre
de pe harta europeană a cercetărilor și descoperirilor istorice. El s-a identificat
deopotrivă cu arheologia dobrogeană (a fost cel care a înființat sau dezvoltat
instituții muzeistice la Histria, Adamclisi, Mangalia și Hârșova), cu Muzeul de
Istorie Națională și Arheologie Constanța, pe care l-a condus cu implicare timp de
trei decenii (1956-2000) și cu Universitatea „Ovidius” Constanța, al cărei membru
fondator și prim rector a fost.
Creatorului Rădulescu i-au supraviețuit nu una, ci o mulțime de ctitorii.
Cea mai importantă este crearea Complexului Muzeal de la Adamclisi/Tropaeum
Traiani.
Devenit director al instituției constănțene în 1969, Adrian Rădulescu s-a
implicat puternic, în anii `70 ai secolului XX, pentru reconstituirea monumentului
ridicat în 109 p.Chr. de împăratul Traian. Eforturile sale, diplomația și ambiția
sa au dat roade iar în 1973, la sesiunea științifică anuală Pontica, mari specialiști
din domeniu precum Constantin C. Giurescu, Emil Condurache, Dionis M.
Pippidi, Dumitru Tudor, Hadrian Daicoviciu, Radu Vulpe și alții și-au dat girul
pentru restaurarea autoportantă a Monumentului Triumfal. În același timp,
Adrian Rădulescu a reușit să convingă și autoritățile comuniste de necesitatea și
oportunitatea ridicării la Adamclisi a unui complex monumental. Așa se face că
forurile de partid și de stat au decis să restaureze monumentul (in situ, pe locația
originară), să construiască și să deschidă un muzeu în comuna Adamclisi, în care
să se păstreze toate piesele originale. Noul Complex muzeal va fi inaugurat în anul
1977.
La câteva luni după inaugurarea monumentului, pe 25 decembrie 1977,
Adrian Rădulescu împlinea încă un vis al Dobrogei și inaugura la Constanța
noul sediu al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie. După 20 de ani în
care funcționase în Palatul Episcopal, muzeul se muta în fostul Palat Comunal
(Primărie) din Piața Ovidiu, loc în care funcționează și astăzi.
Adrian Rădulescu s-a născut la 16 august 1932, în comuna Dorobanțu,
județul Călărași. A urmat școala generală în localitatea natală, a fost elev al liceelor
„Știrbei Vodă” din Călărași și „Mihai Viteazul” din București. În anii 1951-1956,
urmându-și vocația, a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității din
București. Sub îndrumarea „generației de aur“ a arheologiei, s-a specializat în
istorie antică și epigrafie. În 1972 a obținut titlul de doctor în istorie al Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. După terminarea facultății, a fost repartizat în
1956 la Muzeul Constanța, reorganizat de Vasile Canarache. Încadrat ca muzeograf,
a devenit șef de secție în 1965, director adjunct în 1968 și director (1969 - ianuarie
1990; octombrie 1992 - 5 mai 2000) al muzeului de istorie constănțean, după
decesul lui Vasile Canarache. Din 1969 a fost președintele Filialei Constanța a
Societății de Studii Clasice din România, iar din 1970, director al Centrului de
Studii Ovidiene.
A deținut funcțiile de vicepreședinte al Institutului Român de Tracologie și
președinte al Filialei Constanța a aceleiași instituții din anul 1985. Din 1988 a fost
64
I. TOMIS
președinte al Filialei Constanța a Asociației Oamenilor de Știință. În 1985 a fost
ales membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Frankfurt
am Main. S-a identificat cu arheologia Dobrogei, ducând mai departe moștenirea
lui Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Emil Condurachi, Dionisie M.
Pippidi și contribuind la cunoașterea pe plan internațional a regiunii dintre Dunăre
și Marea Neagră. A participat la cercetări arheologice și a condus importante
șantiere, rezultatele acestor cercetări fiind incluse în studii sau monografii publicate
în țară sau în străinătate. A participat la lucrările de salvare și de cercetare a
antichităților din Tomis, între care un loc important l-au ocupat descoperirile din
Parcul Catedralei, destinate să stabilească momentul întemeierii orașului. Tot în
Tomis a investigat zidul de incintă, Edificiul roman cu mozaic, termele. A efectuat
cercetări și la Complexul rupestru de la Murfatlar, necropola feudală-timpurie
de la Castelu, zona atelierelor meșteșugărești de la Telița (sat în nordul județului
Tulcea) etc. A fost preocupat în mod special de simbolurile antice ale Dobrogei:
Tomisul cu exilul poetului latin Publius Ovidius Naso, tezaurul cu cele 24 de
sculpturi și basoreliefuri descoperite în 1962, Edificiul roman cu mozaic, hypogeul
pictat, cele șapte bazilici ale creștinismului romano-bizantin; Tropaeum Traiani
cu monumentul triumfal, altarul, mausoleul, cetatea și muzeul; Callatisul etc. Ca
urmare a demersurilor sale, șantierul arheologic de la Histria a beneficiat de dotări
de nivel național. Prin preocuparea pentru investigațiile arheologice la nivelul
județului, a format la muzeu o echipă de colaboratori valoroși, cu care a ridicat
nivelul cercetării arheologice dobrogene. Adrian Rădulescu a fost autor și coautor la
numeroase lucrări de referință, cărți („Tropaeum Traiani. Monumentul și cetatea”,
„Ovidiu la Pontul Euxin”, „Tezaurul de sculpturi de la Tomis” etc.), studii și sute de
articole de specialitate. Definitorie și unică rămâne cartea scrisă împreună cu Ion
Bitoleanu, „Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea” (1979), reeditată
în 1998 sub titlul „Istoria Dobrogei”. S-a stins din viață la data de 5 mai 2000, la
Constanța.
MIHAI IRIMIA (1942-2011)
Personalitate științifică recunoscută pe plan național și internațional,
reprezentant de seamă al arheologiei și istoriei vechi a spațiului danubiano-pontic,
59.
Mihai Irimia s-a născut la 24 octombrie 1942, în comuna Urecheni, judeţul Neamţ.
Mihai Irimia După cursurile liceeale absolvite la Târgu Neamț a urmat cursurile Facultății de
Istorie-Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Secția Istoria
României, promoția 1965.
În același an în care a absolvit facultatea a fost repartizat la Muzeul de
Arheologie din Constanța, instituție care i-a devenit a doua casă, și căreia i-a dedicat
aproape jumătate de veac de muncă și cercetare.
În anul 1985 a obținut titlul de doctor în istorie al Universității din
București, cu teza „Arheologia și istoria populației autohtone din Dobrogea în a
doua epocă a fierului”, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Berciu. În calitate
de arheolog, a desfășurat o bogată activitate, inițiind și participând la mai multe
șantiere, din care le enumerăm pe cele de la Bugeac, Gura Canliei, Rasova, Corbul
de Jos și Satul Nou. Ca arheolog cu rezultate recunoscute, a participat la peste 150
65
I. TOMIS I. TOMIS

de manifestări științifice din țară și de peste hotare. Totodată, a fost membru al (Constanța- Mangalia, 1996) ş.a.
Comisiei internaționale pentru promovarea studiilor indo-europene și trace. De-a Timp de zece ani, a făcut parte din redacția revistei Pontica; a activat pe linie
lungul deceniilor de activitate a mai îndeplinit diverse funcții: membru al Comisiei ştiințifică în cadrul filialei Constanța a Societății de Studii Clasice; în filiala pontică
Naționale de Arheologie, vicepreședinte al Comisiei zonale a Monumentelor a Institutului Român de Tracologie şi în Comisia internațională consultativă pentru
istorice, secretar și președinte al Asociației de Studii Clasice, filiala Constanța, promovarea studiilor indo-europene şi trace, cu sediul la Mangalia.
președinte al Institutului Român de Tracologie, filiala Dunărea de Jos. Între anii Încă de la început preocupările sale ştiințifice s-au îndreptat spre istoria
1979-1990 a ocupat funcții administrative, fiind șef de secție și director adjunct al veche a Dobrogei, cu precădere asupra unui domeniu mai puțin cunoscut, acela al
Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. În perioada 1990-1992 a vieții rurale în perioada romană timpurie. A publicat peste 90 de studii, articole,
ocupat funcția de director al muzeului constănțean. rapoarte de cercetare arheologică şi note. Subiectele sunt axate pe valorificarea
Chiar și după pensionare, a continuat să desfășoare activitate de arheolog la fondului epigrafic – fie că este vorba de organizarea administrativă a unor territoria,
instituția unde a cunoscut consacrarea și unde a lucrat în cea mai mare parte din de magistraturi săteşti, de antroponime, culte păgâne sau mărturii creştine. A fost
cariera sa. autor sau co-autor al volumelor: „Viața rurală în Dobrogea romană (secolele I-III
A fost autor și coautor al cărților: „Bronzuri figurate” (1967); „Dobrogea. p.Chr.)” (2001); „Albeşti. Monografie arheologică. I” (2007); „Tomis. Comentariu
Album” (1978); „La nécropole gète de Ve –IVe s. av. n. è. de Bugeac” (1986); istoric și arheologic – Tomis. Historical and Archaeological Commentary” (2012);
„Analiza prin activare neutronică a unor piese antice” (2004); „Sondajul arheologic „Inscriptions grecques et latines de Scythie Mineure, vol. VI.2. Tomis et son
de la Satu Nou–Vadu Vacilor (com. Oltina, jud. Constanţa)” (2011). A semnat alte territoire”, Editura Academiei Române - Diffusion De Boccard, București-Paris
zeci de articole și de studii devenite repere în studiul arheologiei dobrogene. (2018).
S-a stins din viață fulgerător, la doar 69 de ani, pe 25 februarie 2011. A contribuit semnificativ şi la dezvoltarea şantierului arheologic de la
Albeşti, localitate situată la 12 kilometri de Mangalia (Callatis). Din 1974, pentru
MARIA BĂRBULESCU (1941 -2019) următorii 25 de ani, împreună cu Adrian Rădulescu şi alți colaboratori (dintre care
un rol deosebit l-au avut Livia Buzoianu şi Cheluţă Georgescu) au obţinut rezultate
Născută la 2 ianuarie 1941, în comuna Veza (astăzi inclusă în oraşul Blaj), deosebite, care fac astăzi posibilă recompunerea istoriei fortificaţiei elenistice de la
județul Alba, Maria Bărbulescu a urmat studiile preuniversitare la Blaj. A studiat 61. Albeşti.
la Facultatea de Istorie - Filosofie, din cadrul Universității „Babeş - Bolyai“ din Aurel Mototolea S-a stins din viață pe 6 februarie 2019, la
Cluj - Napoca în perioada 1960 -1965, unde a participat la cursurile unor iluştri Constanța.
60.
profesori ai şcolii istorice şi arheologice clujene precum academicianul Constantin Maria Bărbulescu
Daicoviciu, profesorii Nicolae Lascu, Kurt Horedt, Dumitru Protase, Hadrian CERCETAREA ARHEOLOGICĂ ÎN
Daicoviciu, academicianul Ştefan Pascu şi alții. PREZENT
Activitatea sa ştiințifică a fost desfășurată pe mai multe direcții: între
1965-1973 la Institutul Pedagogic de 3 ani din Constanța (unde a funcționat ca DR. AUREL MOTOTOLEA -
preparator, asistent şi lector universitar la secția de istorie - geografie); la Muzeul de DIRECTOR MINAC
Istorie Națională şi Arheologie din acelaşi oraş, între 1973 şi 1999 ca muzeograf, şef
al secției „Monumente în situ”, cercetător principal II şi I şi şef al secției Cercetare; şi „Cea mai spectaculoasă activitate
la Universitatea „Ovidius“, din 1993, în calitate de conferențiar universitar şi şef de a muzeului este cercetarea arheologică.
catedră (1999 - 2003). Aceasta implică două aspecte: cercetarea
În timpul activității profesionale desfășurate la muzeu, reușește să participe sistematică și cea preventivă. Arheologii
la reorganizarea şi alcătuirea tematicii marilor expoziții muzeale de la Constanța, MINAC sapă anual pe șantiere de cercetare
Adamclisi (muzeul Tropaeum Traiani) şi Histria; a contribuit la organizarea sistematică la Histria, Capidava, Oltina,
muzeului nou „Callatis“ Mangalia, a Antiquarium-ului de la Capidava şi a mai Albești, Adamclisi, Ulmetum, Sacidava,
multor expoziții temporare. Cheia, Hârșova, situri de tradiție care scot
A făcut parte din colective de organizare a unor importante manifestări la lumină descoperiri deosebite și de care
ştiințifice naționale şi internaționale: sesiunile anuale „Pontica”, al VII–lea publicul va fi, cu siguranță, interesat. În
Congres Internațional de Epigrafie Greacă şi Latină (Constanța, 1977), Colocviul ceea ce privește arheologia preventivă,
internațional „Arheologia Mării Negre” (Constanța, 1994), Simpozionul dezvoltarea sectorului construcțiilor
Internațional „Egeea şi Pontul Euxin: raporturi şi interacțiuni în epoca greco- necesită eliberarea terenurilor de sarcină
romană” (Constanța, 1999), al VII- lea Congres Internațional de Tracologie arheologică și avizarea acestor proiecte

66 67
I. TOMIS

imobiliare. De aceea, arheologia preventivă implică foarte multă muncă, arheologii

noștri sunt relativ puțini, raportat la volumul activității instituției, dar încercăm
să facem față și să ne onorăm angajamentele. Unul din ultimele șantiere, din vara
acestui an (2021), a fost cel de la situl numit „Malul Alb”, din zona Palazu Mare,
pe acest teren urmând a se desfășura un proiect imobiliar de amploare. Aici au
fost găsite urme ale apeductului care alimenta în perioada antică cetatea Tomis
și au fost identificate cămine de vizitare ale acestui apeduct. Este o descoperire
deosebită, spectaculoasă putem spune, care aduce dovezi materiale în sprijinul
teoriilor științifice. Sperăm ca tipul acesta de descoperiri să apară cât mai des pentru
a contura traseul real al acestui apeduct și a afla date despre lungimea sa, modul său
constructiv. Mai sunt în curs de desfășurare câteva cercetări arheologice preventive,
o parte în zona peninsulară a orașului. Într-unul dintre aceste șantiere au fost găsite
două fântâni, probabil antice, și o serie de morminte ce vor fi analizate, dar care
se pare că erau amenajate în mantaua unui tumul. Pe un alt șantier se vor efectua
cercetări ale căror rezultate vor veni în completarea rezultatelor unor săpături mai
vechi, din 2017-2018. Acest șantier se află, de asemenea, în zona peninsulară, mai
precis în zona de Acropolă a cetății antice”.

PROIECTE DE VIITOR

DR. AUREL MOTOTOLEA - DIRECTOR MINAC

„Numerosele descoperiri arheologice, aproape zilnic la Constanța, scot la

lumină artefacte care se adaugă colecției noastre muzeale, îmbogățind-o permanent.
Trebuie menționat faptul că ceea ce prezentăm în expoziția permanentă este doar
„vârful icebergului” patrimoniului gestionat de instituția noastră. Depozitele noastre
conțin piese cu care s-ar putea organiza alte două muzee la fel de mari.
Ne dorim și sperăm ca muzeul nostru să intre în procesul de reabilitare, Didrahmă
deoarece clădirea acestuia este o clădire emblematică a Constanței, care merită histriană de argint
(480-475 a.Chr.)
și trebuie pusă în valoare. Alte proiecte de reabilitare care implică instituția sunt
cele referitoare la reabilitarea Edificiului roman cu mozaic și punerea în valoare a
Mormântului pictat. Un alt proiect își propune reabilitarea și punerea în valoare
a cetății Carsium din Hârșova. Tot în acest oraș, un proiect al primăriei locale
intenționează reabilitarea clădirii de patrimoniu „Ioan Cotovu”, care va găzdui
muzeul de arheologie din Hârșova. O situație similară întâlnim la Cernavodă, acolo
unde muzeul Axiopolis este dezafectat pentru moment, deoarece prin eforturile
primăriei locale, într-o altă clădire recent reabilitată din oraș se va constitui un
nou muzeu al orașului. În același timp, clădirea veche a muzeului va fi reabilitată și
în ea va funcționa un centru cultural dedicat culturii neolitice Hamangia – „Casa
Hamangia”. Intenționăm, de asemenea, să amenajăm și puncte expoziționale la
Ostrov și la Rasova, zone pline de vestigii și care nu sunt cercetate pe măsura
potențialului lor”.

68
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC

II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC

În incinta muzeului de sit de la Histria, inaugurat în anul 1983, sunt păstrate
și expuse colecții de obiecte arheologice descoperite din anul 1914 până în prezent
(fig. 1). Inițiatorul cercetării arheologice sistematice la Histria a fost reputatul
istoric, arheolog și epigrafist Vasile Pârvan. Este important de știut faptul că
aceste colecții sunt aranjate în ordine cronologică și cuprind o serie de obiecte din
ceramică, vase de sticlă, reliefuri sculpturale, precum și documente epigrafice (fig.
1.
Muzeul de sit, vedere din
2).
exterior Legat de acest ultim aspect, este de menționat că Histria beneficiază de una
dintre cele mai importante arhive epigrafice din România. Aceste inscripții au fost
cuprinse într-un corpus publicat în 1983 de către cunoscutul arheolog și epigrafist
Dionisie Mihail Pippidi. În muzeu, s-a realizat reconstituirea unor edificii foarte
importante pentru cetate, cum este cazul templului consacrat lui Theos Megas și
2. a planului Basilicii Episcopale din secolul VI p.Chr., din perioada împăratului
Vedere generală din
interiorul muzeului Iustinian (527-565).
Pentru a înțelege istoria și, în același timp, povestea acestei cetăți, trebuie
pornit de la originile ei. Histria a fost fondată, după Eusebius din Cesareea, în 657
a.Chr., în timpul celei de a 33-a Olimpiade. Potrivit unui alt scriitor antic, Pseudo-
Skymnos, această întemeiere a avut loc câteva decenii mai târziu, cândva în jurul
anilor 630 a.Chr. Cele două date amintite, dar și descoperirile arheologice, converg
astfel spre o dată de fondare în veacul al VII-lea a.Chr., Histria făcând parte din
primul val se așezări milesiene de pe țărmul Mării Negre.
În perioada arhaică, secolele VII-VI a.Chr., cetatea avea două nuclee,
acropola în partea de est și platoul în cea de vest. În această epocă cetatea este
organizată din punct de vedere instituțional, administrativ și începe să funcționeze
ca un adevărat polis. Trebuie spus însă că acest început nu a fost deloc unul scutit
de probleme.
Astfel, chiar în această epocă, Histria a fost distrusă de trei ori. Ultima
distrugere din punct de vedere cronologic a fost și cea mai importantă, ea având loc
la sfârșitul secolului VI a.Chr., în intervalul 514-513, când perșii conduși de Darius
cel Mare intră în conflict cu sciții nord-pontici. Nu se cunoaște cu exactitate dacă
3a.
Reversul monedei
cei care au distrus cetatea au fost perșii sau sciții. În urma acestui tragic eveniment
conține bine-cunoscuta suprafața de incintă s-a restrâns de la 67-70 de hectare, cât avusese inițial, la
stemă a Histriei
aproximativ 30 de hectare.
În secolele V-IV a.Chr., în perioada clasică, la Histria au loc două
evenimente remarcabile. Mai întâi trebuie spus că, în urma intensificării relațiilor
comerciale și a transformării orașului într-un centru de producție, la Histria sunt
emise primele monede. Cea mai importantă monedă este didrahma de argint,
bătută de cetate între 480 și 475 a.Chr., după un etalon atic. Pe reversul ei se
regăsește emblema sau stema cetății, vulturul pe delfin și numele orașului scris în
alfabet ionic, IΣTPI (Istrie) (fig. 3a). Pe avers sunt reprezentate două capete întoarse
3b.
Aversul monedei, care l-ar putea reprezenta pe Apollo, principala divinitate și totodată zeitatea
două capete întoarse, eponimă a cetății (fig. 3b). Semnificația acestor simboluri de pe monedă sunt încă
îl reprezintă probabil
pe Apollo Ietros supuse dezbaterilor, interpretărilor și cercetărilor, de unde și o stufoasă literatură de
(Tămăduitorul)

70 71
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
specialitate privind interpretările lor. „Vulturul poate însemna lumea de deasupra,
celestă, iar peștele, lumea de dedesubt. Pe avers, sunt reprezentate două capete, unul
în poziție normală, iar celălalt, răsturnat. Neexistând un etalon de comparație –
datorită unicității sale, numismații au emis mai multe ipoteze legate de interpretarea
sa. Cea mai verosimilă supoziție este reprezentarea lui Apollo în dublă ipostază:
ca divinitate pământeană (chtoniană) și celestă (uraniană). Această importantă
divinitate are multe epitete, iar la Histria o avea pe cea de Ietros, ,,Tămăduitorul,
Vraciul, Medicul”, ne-a explicat George Stan, custodele muzeului.
Cel de al doilea eveniment memorabil petrecut în perioada clasică vizează
planul politic. La Histria are loc, în cursul secolului V a.Chr., o revoltă populară
în urma căreia sunt înlăturați aristocrații fondatori ai cetății și este instaurat un
regim democratic, după modelul atenian. În perioada clasică, Histria suferă două
distrugeri, cea mai importantă fiind în 339 a.Chr., cauzată de regele Macedoniei
Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare. În urma acestei distrugeri, Histria își
va restrânge iarăși suprafața de incintă, în partea de est, de această dată până la 10
hectare, conform explicațiilor aceluiași specialist, George Stan:
„Epoca elenistică aduce cu sine momente de redresare economică alternate
însă cu cele de distrugeri violente. Cea mai importantă dintre acestea are loc la
jumătatea secolului I a.Chr. și a fost produsă de alianța geto-daco-bură condusă
de regele Burebista, care dorea să obțină ieșire la mare și să controleze coasta
vest-pontică, cu ale sale bogate colonii grecești. Într-o campanie-fulger Burebista
reușește să anexeze toate orașele litorale. După asasinarea marelui rege dac,
survenită în 44 a.Chr., Histria își va recâștiga autonomia, însă doar pentru o scurtă
perioadă de timp. În anii 29-28 a.Chr., în Dobrogea de astăzi vor ajunge trupele
romane, iar Orgame, Histria, Tomis și Callatis vor intra definitiv sub autoritatea
marii puteri. În această nouă epocă istorică, romană-timpurie, în care este
inaugurată pax romana (pacea romană), Histria își revine, înflorește iar în perioada
împăratului Hadrian (117-138 p.Chr.) își va extinde suprafața la 30 de hectare fiind
construită o nouă incintă (în secolele II-III p.Chr.). Vremurile bune nu durează
însă mult nici de această dată, pentru că, la jumătatea secolului III p.Chr., în plin
val al migrațiilor, Histria este distrusă total de invazia carpo-gotică. După acest
moment, histrienii vor decide să restrângă, pentru ultima oară, suprafața de incintă,
aceasta fiind redusă de la 30 de hectare la numai
7 hectare. Orașul roman târziu, de secol IV-VII
p.Chr., este construit pe locul fostei acropole
grecești (fig. 4). În această ultimă perioadă, religia
creștină își va pune amprenta pe evoluția societății
histriene. Astfel, în secolul VI p.Chr., în timpul
lui Iustinian, la Histria este construită Basilica
Episcopală, iar orașul obține rang de episcopat
alături de alte 13 orașe ale Scythiei Minor, toate
subordonate unei arhiepiscopii a Tomisului, care
ajunge la rang de mitropolie. Sunt însă ultimele
secole de stăpânire romană-bizantină pe teritoriul
istro-pontic. Invaziile succesive ale popoarelor migratoare (goți, huni, avari, slavi,
bulgari) vor conduce la distrugerea și abandonarea cetăților, lucru care se petrece și
72
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
la Histria”.
RESURSELE NATURALE
„Trebuie menționate cauzele ce i-au determinat pe vechii greci să întemeieze
Histria în această zonă. Așa cum însuși Vasile Pârvan a postulat la începutul
cercetărilor, se pare că Histria a fost fondată inițial pe o insulă în largul mării, în
5. golful Halmyris.
Fragmente din apeductul Strategic, viitorul oraș era înconjurat de apele Mării Negre și ușor de apărat.
de la Histria
Ulterior, din cauza colmatării (înnisipării), golful s-a închis, iar insula s-a unit cu
uscatul. Printre alte cauze putem menționa resursele, extrem de importante și astăzi
pentru a dezvolta o societate. În primul rând ne referim la resursa umană existentă
în această zonă, la autohtoni, dar și la resursele materiale ce aveau să contribuie și
să ajute la dezvoltarea Histriei. Zona se remarca prin bogăția piscicolă - pe brațul
Sfântul Gheorghe erau pescuiți sturionii, care reprezentau un articol de lux pe care
cetatea îl exporta. Comerțul cu pește conservat va fi devenit aproape singura sursă
6. constantă de venit a orașului, timp de 1.300 de ani, atât cât a fost locuit. O altă
Ceramică și alte vestigii
expuse la etajul muzeului resursă importantă a fost materialul litic, exploatat din cariera de la Babadag. Grecii
Histria au profitat și de existența minei de la Altîn Tepe, unde au exploatat cuprul. De
asemenea, în zonă existau și bogate izvoare de apă, și ne referim la cele de pe raza
actualei localități Fântânele, aflată la circa 25 km în partea nord-vestică a Histriei.
Aceste izvoare au fost captate, iar apa transportată până la cetate în epoca romană
timpurie (secolele II-III p.Chr.) fiind utilizată pentru alimentarea populației și
7. pentru băile publice (fig. 5). Zona Histriei era una de silvo-stepă, așa că materialul
Obiectele expuse aduc lemnos găsit aici a fost exploatat și exportat pentru construcțiile de nave. Tot la
lămuriri privitoare
la traiul cotidian și export, spre Grecia, plecau și produsele cerealiere a căror proveniență trebuie
preocupările histrienilor căutată în câmpiile de la nord de Dunăre“, a precizat custodele George Stan, într-un
concis istoric al cetății.
PIESE DEOSEBITE
8. La nivelul superior al muzeului din Histria sunt expuse piese din perioada
Fațada templului lui
Theos Megas greacă, înglobând trei epoci succesive, și anume arhaică, clasică și elenistică (fig. 6).
Ceramica cu figuri negre din perioada arhaică este frumos decorată, de bună
calitate și se distinge prin desenele sale care surprind scene din viața de zi cu zi a
locuitorilor din orașele grecești, dar și din mitologia elenă (fig. 7).
În sala H a muzeului sunt expuse câteva dintre piesele reprezentative
descoperite la Histria de-a lungul vremii. Aici se află baza unei statui de cult a lui
Apollon Ietros care datează din primul sfert al veacului al IV-lea a.Chr. Se văd pe
soclu urmele tălpilor statuii de bronz și urma unui tyrs dar, din păcate, piesa a fost
pierdută cândva în antichitate.
Pe peretele de vest al sălii mari de la parter este expusă fațada templului lui
Theos Megas, datat în secolul III a.Chr. (fig. 8). Stilul arhitectural este cel doric, iar
4. 9. dedicația face referire la Peisistrates, fiul lui Mnesistratos, cel care a închinat templul
Orașul roman-târziu Decretul Gerusiei din
Histria, emis în anul138
lui Theos Megas.
p.Chr. O altă piesă extrem de importantă este o inscripție impresionantă, datată
73
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
februarie-martie 138 p.Chr., anul morții împăratului Hadrian (fig. 9). Este înaltă
de 2,80 m și a fost descoperită de către Vasile Pârvan în fața intrării principale
a orașului târziu, unde fusese refolosită ca prag de trecere. Pe spatele său se văd
două rigole, care permiteau circulația carelor. Inscripția începe cu un preambul
care cuprinde un decret de mulțumire adresat președintelui Sfatului și Adunării
populare, un anume Artemidoros fiul lui Herodoros, despre
care aflăm că a donat o sumă de bani pentru celebrarea
Sărbătorii Trandafirului, a Rosaliei, cunoscută astăzi sub
numele de Rusalii. Pe monument sunt trecute numele
fruntașilor gerusiei, care avea rolul de a educa tineretul în
spiritul respectării cultului imperial. La finele inscripției se
face referire la cea de a doua întemeiere a Histriei.
Una dintre descoperirile interesante de la Histria
este statuia unei pantere, aflată într-un colț al sălii mari
a muzeului și care poate fi pusă în conexiune directă cu
popularul cult al zeului Dionysos (fig. 10). Statuia a fost
descoperită în anul 2009, în Zona Sacră, cel mai probabil
în apropiere de sanctuarul acestei divinități. În această
situație, ce urmează a fi probată prin cercetări viitoare,
acesta ar putea fi al șaselea templu cercetat din Zona Sacră a Histriei, (descoperite
până în prezent) după cele ale lui Zeus, Afrodita, Theos Megas și probabil Apollo.
LAPIDARIUM
Foarte multe dintre vestigiile Histriei, monumentele, inscripțiile și
fragmentele arhitectonice care, din motive diverse, nu sunt expuse pentru public,
se află depozitate într-o sală specială, numită lapidarium (fig. 11). Despre aceasta
și despre importanța pieselor de aici a oferit detalii epigrafistul și arheologul Iulian
Bîrzescu, cercetător științific II al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” și
membru al colectivului de cercetare arheologică de pe șantierul Histria:
„Lapidarium-ul este un depozit în care sunt păstrate cele mai importante
descoperiri litice. În cazul de față se păstrează descoperiri de la construcții civile,
religioase, necropole, descoperiri din agora sau din sanctuare. Foarte multe dintre
ele sunt piese de arhitectură. Avem și descoperiri din spațiul domestic. Piesele
din lapidarium au fost studiate, publicate, reverificate, supuse restaurării. În urma
studierii lor ne putem face o idee despre modul în care arăta orașul antic.
În acest lapidarium avem numeroase descoperiri epigrafice. La Histria au
fost descoperite peste 400 de inscripții de piatră care datează începând din secolul al
VI-lea a.Chr. până în secolul al VI-lea p.Chr. Ele sunt organizate în funcție de rolul
pe care îl aveau în antichitate, de la decrete și până la dedicații votive făcute către
zei, stele funerare care poartă numele defuncților, și alte categorii (fig. 12). Mai sunt,
de asemenea, acte oficiale pe care cetatea le arhiva în diferite locuri, în primul rând
în agora, dar și în sanctuare. Avem în același timp și inscripții de pe clădiri publice.
Într-un alt loc păstrăm descoperirile din sanctuare, blocuri frumos fasonate
din sanctuarul aflat în colțul de nord-est al cetății. Există și descoperiri recente,
precum două traverse de ancore, de epocă arhaică, din prima jumătate a secolului
74
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
VI a.Chr., când se dezvoltă forma clasică de ancoră. Până la această inovație, pe
care le-o datorăm ionienilor în primul rând, era o problemă cu navigația pe Marea
10. Neagră, și această formă de ancoră, dezvoltată începând cu secolul al VIII-lea
Statuia unei pantere. a.Chr., a condus la o navigație rapidă și mai sigură. Se păstrează la ele doar partea
Monumentul poate fi pus
în legătură cu ritualurile din marmură, iar traversele sunt destul de grele, de vreo 70 de kg.
zeului Dionysos Avem la Histria și descoperiri sculpturale, peste 300. Multe dintre ele sunt
fragmentare. Cele mai spectaculoase sunt expuse în muzeu, pentru vizitatori,
în timp ce restul, importante pentru studiu, sunt în depozitele de aici. Unele
dintre ele vor putea fi puse mai bine în valoare după ce vor fi supuse unor lucrări
corespunzătoare de restaurare”.
SECTOARELE SITULUI ARHEOLOGIC - O PREUMBLARE PRIN CETATE
Chiar la intrarea în sit, pe un panou sunt reprezentate cele cinci incinte
succesive ale cetății, cu suprafețele lor aferente (fig. 13). Trebuie menționat că la
Histria au fost identificate de către specialiști, din punct de vedere stratigrafic, nu
mai puțin de 20 de niveluri arheologice. În perioada greacă și până în epoca romană
13.
timpurie a funcționat un sistem de duble incinte. Ctitorie a Miletului, Histria a
Aleea ce duce la intrarea rămas și în epocă romană timpurie un oraș prin excelență de cultură și civilizație
în situl arheologic
elenă, iar locuitorii săi vorbeau limba greacă, dar și pe cea latină.
În ceea ce privește populația orașului trebuie să se țină seama de fiecare
epocă în parte. „Se estimează pentru perioada greacă, în ciuda dificultăților
existente, o populație de 25.000-30.000 de locuitori care trăiau într-o incintă de 67-
70 de hectare. În perioada romană timpurie se presupune că la Histria trăiau circa
15.000-20.000 de locuitori pe circa 30 de hectare. În perioada târzie, pe cele șapte
hectare și în zona extramuros vorbim de câteva mii de locuitori”, ne informează
George Stan.
Astăzi, pentru a ajunge în cetatea romano-bizantină, drumul te poartă pe
o alee străjuită de numeroase vestigii. Sunt fragmente arhitecturale, altare funerare
11.
și votive, toate descoperite fie în interiorul cetății, fie în teritoriul histrian (fig. 14).
Lapidarium-ul aflat în 14. Acest teritoriu s-a numit regio Histriae, așa cum este consemnat în decretul lui
incinta muzeului Aleea cu vestigii
Manius Laberius Maximus, guvernatorul provinciei Moesia Inferior. Datat pe 25
octombrie anul 100 p.Chr. și denumit Horothesia (Hotărnicia), decretul a fixat
pentru totdeauna granițele teritoriului rural al orașului.
Pe drumul către zidul de incintă roman târziu se trece pe lângă un podium
unde stau ordonate câteva altare. Ele delimitează incinta fostului muzeu din
15.
perioada interbelică (al doilea în ordine cronologică, după cel ridicat de Vasile
Locația fostului muzeu Pârvan), construit de Scarlat Lambrino (fig. 15).
de sit
După cum s-a menționat anterior, zidurile ce pot fi admirate astăzi la Histria
fac parte din ultima incintă, cea romană-bizantină, de numai 7 hectare, creată după
ultima restrângere a suprafeței urbane. Vizitatorii pot intra prin Poarta Mare, aici
unde a fost descoperită, cu fața în jos, acea impresionantă inscripție a gerusiei din
Histria care se regăsește în sala mare a muzeului (fig. 16). Incinta secolelor IV-VII
16. p.Chr. avea forma unui poligon neregulat datorită terenului pe care a fost construită.
Poarta Mare a cetății
12.
romano-bizantine Pe latura vestică era prevăzută cu șapte turnuri mari de apărare și trei porți. În
Fragmente de inscripții,
păstrate în lapidarium elevația zidului au fost reutilizate ca materiale de construcție elemente arhitectonice,
75
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
sute de inscripții, bănci de teatru. Poarta Mare se află în mijlocul laturii vestice a
cetății, fiind încadrată de două turnuri mari de apărare. În linie cu zidul se află alte
două turnuri mici de apărare și o a doua poartă. Între ele, a fost amenajată o curte
interioară de formă rectangulară cu rol strategic al cărui paviment era prevăzut cu
două rigole săpate pentru care.
Aplicarea unui sistem ortogonal de străzi (și) la Histria încă de la începutul
așezării, analog coloniilor grecești din Magna Graecia este atestat de investigațiile
arheologice și de fotografiile aeriene realizate în decursul timpului. Acest program
incipient de organizare rațională a spațiului urban a debutat concomitent atât
pe acropolă (în zona sacră), cât și în cartierul civil situat pe platoul de vest al
cetății, începând cu prima jumătate a secolului al VI–lea a.Chr., odată cu folosirea
materialului litic în elevația templelor și a fundațiilor celor două ziduri de incintă
(care apărau cartierul civil și acropola), primul sigur, celălalt presupus.
După cum ne informează specialiștii care au studiat cetatea Histria, în
general, urbanismul grecesc s-a păstrat și în perioada romană. Dacă histrienii au
fost preocupați de felul în care va arăta orașul lor, este posibil să se fi gândit ca
eventualele spații publice să fie prevăzute și înfrumusețate cu anumite construcții
care să îndeplinească un dublu rol: practic și estetic.
În această călătorie, pașii îl poartă pe vizitator pe lângă zidul de incintă
aflat în dreapta sa, până în Piața Mare a orașului roman târziu din secolul VI p.Chr.
(fig. 17). Aceasta este delimitată la nord de locuințe private, la est de o bazilică
paleocreștină trinavată (din care se pot identifica elemente constitutive precum
nartexul, naosul și absida) prevăzută cu o criptă rectangulară al cărei relicvariu
s-a pierdut cândva în antichitate. Spre sud, Piața era mărginită de o bazilică civilă
(sediu administrativ) prevăzută cu trei nave despărțite de două rânduri de coloane
construită în secolul III p.Chr. Din Piața Mare, se deschide spre sud o stradă care
traversează unul dintre cele mai importante cartiere ale cetății romane târzii. Lângă
poarta principală și continuând spre sud, pe lângă zidul de incintă, se află încăperi
de forme și dimensiuni inegale din cauza deselor refaceri ale incintei. Una dintre
cele mai fotografiate zone din cetate este cea care aparține turnului mare, punct
strategic și esențial al zidului de incintă. Turnul are două încăperi și o frumoasă
boltă preluată de romani de la etrusci și folosită în construcții militare și civile (fig.
18). Adosate de zid sunt trepte care duceau pe turn prevăzut probabil cu creneluri.
Lângă această fortificație se presupune că a funcționat și o cazarmă ai cărei soldați
puteau escalada zidul în cazuri de maximă necesitate. În fața turnului mare al
incintei se află o bazilică civilă de formă aproape pătrată, despărțită în trei nave de
două rânduri a câte trei pilaștri. Strada continuă spre sud fiind încadrată la vest și la
est de două construcții de tip bazilical. Bazilica publică din partea vestică avea cele
trei nave dispuse inegal, fiind despărțite de două rânduri a câte cinci pilaștri. Era
prevăzută cu două intrări de acces practicate în est și în sud. Zidul dinspre vest al
acestui edificiu era încorporat în incinta târzie. Cealaltă construcție se compunea
din două încăperi care se închideau spre sud cu o absidă. Încăperea absidată putea
constitui sală de tribunal. Într–o fază târzie a fost adosată o încăpere rectangulară
împărțită în zece boxe, constituindu–se astfel sectorul comercial (tabernae). La
sud, urma o piață rectangulară prevăzută cu portic. În vecinătatea pieței mici se
află termele romane intramuros (fig. 19). Acestea reprezintă una dintre dovezile
76
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
geniului arhitectonic roman. Edificiul se compunea la nord dintr–un vestiar
(apodyterium), trei logii pavate cu mozaic, sala de gimnastică (palaestra) și sala
pentru baia de apă rece (frigidarium). La sud existau patru camere de baie care erau
orientate de la vest spre est: un tepidarium (camera de apă potrivită) cu absidă la
vest; cea de apă caldă (caldarium); un nou tepidarium și baie de aburi (laconicum).
Pentru încălzirea planșeelor camerelor de baie, era folosit sistemul de încălzire pe
dedesubt (hypocaustum).
În paralel cu acest sistem de încălzire, cuptoarele (praefurnia) diferitelor
camere de baie transmiteau prin conducte apa încălzită la temperatura optimă
20. impusă de destinația acestora. Pe la sfârșitul secolului IV p.Chr., termele își
Basilica Episcopală
(vedere aeriană) încheie funcționarea. Este posilbil ca întreg ansamblul să fi fost transformat într–o
somptuoasă casă particulară (domus).
Bazilica Episcopală de la Histria reprezintă una dintre
cele mai importante descoperiri din secolul trecut
(fig. 20). Edificiul de cult a fost construit în timpul
împăraților Anastasius sau Iustinian, în prima jumătate
a secolului VI p.Chr.. Amplasată în centrul orașului,
ocupă un procent de 2% din suprafața totală a cetății
de doar 7 hectare. În opinia specialiștilor, bazilica era
prevăzută cu un etaj și își găsește analogia în Serbia
la Justiniana Prima și în Macedonia la Philippi (fig.
21). Accesul în monumentala clădire de cult se făcea
printr–un portic, iar prin trei portaluri, încadrate de o
17. superbă decorație de marmură, se pătrundea în curtea
Incinta și ruinele
locuințelor sectorului basilicii (atrium) în centrul căreia se afla o fântână. Prin două rânduri de trepte
nordic (vedere din se pătrundea în nartex. În nava centrală a naosului trinavat a fost identificată
interiorul cetății)
amprenta unui amvon. Din cele trei nave se acceda în transept, componenta
care conferea bazilicii forma crucii. În centrul transeptului era amplasată bema
21.
Reconstituire propusă din care se ajungea în altarul împrejmuit de o absidă (semicirculară la interior
pentru Basilica și pentagonală la exterior). La nord și la sud exista câte o anexă (prothesis și
Episcopală
diaconicon). Bazilica episcopală suprapune un lăcaș de cult mai vechi, de secol IV
p.Chr., probabil din timpul domniei lui Teodosius cel Mare. Amprenta la sol este
18. 22a. de circa 60 metri lungime, lățimea transeptului circa 30 metri, iar lățimea naosului,
Domus, cartierul
Frumoasa arcadă a
rezidențial (vedere
nartexului și a atriumului de circa 20 metri. Nu a fost identificat baptisterium–
Turnului Mare
aeriană) ul bazilicii, dar a existat cu certitudine și a funcționat
independent, așa cum s-a observat și la alte bazilici din
Dobrogea antică. În proximitatea Bazilicii Episcopale
se află situat cartierul rezidențial de la Histria (Domus)
ceea ce sugerează o legătură directă între cele două
obiective. În zona de sud-est a cetății se găsește cartierul
de villae romano-bizantine, numit convențional
sectorul ,,Domus”, reprezentând un complex de edificii
laice și religioase (fig. 22a). Este vorba de patru edificii
dispuse în unghiurile unei intersecții importante. Aceste
19.
Ruinele băilor publice
construcții sunt spațioase, fiind organizate în jurul
din interiorul cetății unor curți interioare cu două portice. Primul edificiu
77
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC

putea reprezenta un loc destinat adăpostului pelerinilor, fiind construit lângă cu izbucnirea unui război local, cunoscut sub numele de Războiul Tomisului.
marea bazilică episcopală. Al doilea edificiu era o clădire cu un etaj. Edificiul numit În această confruntare, Histria și Callatis au încercat să preia controlul asupra
convențional Domus III constituia palatul episcopal, în incinta căruia funcționa emporium-lui Tomis, dar în apărarea acestuia a venit puternicul oraș Byizantion.
o capelă a cărei absidă era orientată spre răsărit. Sediul administrativ și spațiul de Histria și Callatis au fost învinse, iar în urma tratatului de pace li s-a impus să
depozitare formau cea de–a patra domus. Zona cartierului rezidențial este unul dedice templul în cinstea unei alte zeități. Histrienii au acceptat și l-au ales pe Theos
22b. Megas, fără a preciza însă foarte clar cine anume este acest Mare Zeu. Identitatea
Celebra coloană din lui este disputată și astăzi. S-a presupus că ar fi vorba despre Sarapis, divinitate
cartierul rezidențial,
obiectivul preferat al 24.
fotografilor amatori Sarapis, divinitate
egipteană sincretică,
care întrunește trăsături
ale vechilor zei egipteni
Osiris și Apis

dintre cele mai apreciate sectoare ale sitului (fig. 22b).

Un alt sector de neratat al sitului este Zona Sacră, care a funcționat între
secolele VII și I a.Chr. Aici au fost ridicate cele dintâi construcții de lemn dedicate 23.
principalelor divinități. Aceste prime temple au dispărut în urma distrugerilor din Ruinele Zonei Sacre, la
momentul dezvelirii lor
perioada arhaică, pentru ca apoi, în a doua jumătate a
secolului al VI-lea a.Chr., să fie edificate primele temple
în piatră. Au apărut astfel temple dedicate lui Apollo, lui
Zeus Polieus (Protectorul) și Afroditei Pontia (fig. 23).
Ruinele acestor temple, vizibile astăzi, datează din epoca
elenistică.
Un mare mister este legat de cel de al patrulea
sanctuar al Zonei Sacre, și anume templul Marelui Zeu
(Theos Megas) a cărei fațadă poate fi admirată în muzeul
de sit. Încă nu s-a stabilit cu exactitate cine a fost acest
zeu și de ce era adorat el de către locuitorii Histriei.
Istoricul Memnon din Heracleea Pontica ne oferă însă
niște informații foarte interesante, ce au dăinuit mai bine de două milenii. Potrivit
autorului antic, în jurul anului 260 a.Chr., Histria a trimis o solie în Calcedon
pentru a afla de la Oracolul lui Apollo dacă zeul permite ca vest-ponticii să
ridice un templu unei anume divinități. Plecarea soliei spre oracol a coincis însă

78 79
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
egipteană protectoare a Ptolemeilor Lagizi (fig. 24). Acest regat elenistic din Egipt se
lupta cu cel Seleucid pentru controlul total în Pontul Euxin, astfel că este posibil ca
histrienii să încerce astfel să aleagă o tabără puternică și protectoare.
Un alt zeu ce s-ar putea ascunde în spatele numelui de Theos Megas ar fi
putut fi puternicul zeu solar Helios. O altă variantă, cea mai puțin credibilă, îl
propune pe Derzelas/Derzis, Mare Zeu al tracilor. Fragmentele templului Marelui
Zeu (aflate astăzi în muzeu) au fost descoperite disparat, între un altar de sacrificiu
și templul lui Zeus Polieus.
Zona Sacră a fost distrusă la jumătatea secolului I a.Chr., când Histria a
căzut în urma atacului condus de Burebista. S-a stabilit că atunci când orașul a
intrat sub autoritate romană, în secolul I p.Chr., Zona Sacră a fost desacralizată,
peste ea fiind ridicat un cartier de locuințe. Deasupra templului lui Zeus a fost
dezvelit, spre exemplu, un edificiu particular civil, de mari dimensiuni, datat în
secolul IV p.Chr., în vremea lui Constantin cel Mare.
SCURT ISTORIC
Histria este cel mai vechi oraș atestat de pe teritoriul României, fiind o
colonie întemeiată în secolul VII a.Chr. de către grecii ionieni din Milet, și a avut o
existență neîntreruptă de 13 secole (fig. 25).
„Părintele istoriei”, Herodot, a scris următoarele: „Istrul sfârșește prin a se
vărsa în mare, în Pontul Euxin, acolo unde se află Istria, colonie a milesienilor”.
Strabon a fost primul istoric care a oferit o poziționare mai exactă, menționând că
polisul se află „la o depărtare de 500 de stadii de Gura Sacră a Istrului ...”, și a dat
distanțe clare, existente între Histria și alte cetăți.
În ceea ce privește data întemeierii sale, ținând seama de izvoarele antice,
specialiștii au avansat două date posibile, 657 și 630, ambele înainte de Hristos.
Cetatea, aflată sub tutela zeului Apollo Tămăduitorul (Ietros),
dar și sub protecția celorlalți zei olimpieni, a avut ca simbol și
stemă „vulturul pe delfin”, imagine care se regăsește pe numeroase
monede antice, bătute în atelierele cetății.
Istoria orașului se întinde pe diverse perioade, de la
colonizarea greacă din epoca arhaică, la cea clasică, la epoca
elenistică, etape urmate de stăpânirile romană și romano-
bizantină și încheiate cu părăsirea definitivă a cetății, în secolul
80
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
VII p.Chr. (fig. 26).
În antichitate, Histria a fost port la Pontul Euxin, dar treptat, s-a produs
fenomenul natural de înnisipare ceea ce a condus la decăderea cetății și la
transformarea sa într-o așezare de pe malul unui lac cu apă dulce (astăzi
lacul Sinoe, aparținând complexului lagunar Razelm-Sinoe).
În perioadele sale de apogeu, Histria a fost un oraș extrem de
puternic și dezvoltat. Zidul de incintă ce poate fi admirat astăzi datează
din ultima etapă a cetății, cea romano-bizantină, dar de-a lungul
existenței cetății au existat mai multe astfel de incinte (fig. 27).
Cetatea impresionează și astăzi și are o multitudine de obiective
(sectoare) care sunt martori ai măreției de altădată. Zidurile impunătoare
ale cetății romano-bizantine, Poarta Mare, Zona Sacră cu ale sale temple
27. și sanctuare, Termele I și II, Cartierul Rezidențial (Domus), Bazilica
Zidul de incintă (vedere
din exterior) Episcopală, sunt doar câteva dintre acestea. Numeroase alte dovezi arheologice
descoperite în ultimul secol pot fi admirate în incinta muzeului de sit existent aici,
care adăpostește monumente, vestigii și izvoare epigrafice de o mare însemnătate.
CERCETAREA ARHEOLOGICĂ
25. Identificată ipotetic în secolul XIX de către francezul Ernest Desjardins,
Histria, vedere aeriană
Histria a fost descoperită efectiv în anul 1914 de către arheologul Vasile Pârvan,
cel care a și început cercetarea arheologică sistematică (fig. 28). La conducerea
științifică a șantierului arheologic Histria s-au succedat personalități ale
arheologiei românești, Scarlat Lambrino, Emil Condurachi, Dionisie M. Pippidi,
Petre Alexandrescu, Alexandru Suceveanu și Alexandru Avram. La cercetările
arheologice au participat, de-a lungul timpului, reputați specialiști în domeniu,
precum Grigore Florescu, Emilian Popescu, Nubar Hamparțumian, Suzana
Dimitriu, Maria Coja, Aurelian Petre, Maria Alexandrescu Vianu, Catrinel
28. Domăneanțu, arhitectul Dinu Theodorescu și mulți alții.
Vasile Pârvan
Cercetarea arheologică este organizată sub coordonarea Institutului de
Arheologie „Vasile Pârvan” din București (fig. 29). Din colectivul actual de cercetare
fac parte Mircea Victor Angelescu (coordonator științific), Irina Achim, Iulian
Bîrzescu, Mircea Dabîca, Florina Panait Bîrzescu, arhitecții Monica Mărgineanu
Cârstoiu și Virgil Apostol. La campaniile anuale participă numeroși alți specialiști
de la diverse instituții partenere.
26. Instituții partenere: Universitatea Rostock (Konrad Zimmermann), Maison
Ruinele vizitabile astăzi
datează din ultimele de l'Orient, Lyon (Pierre Dupont), Muzeul de Istorie Națională și Arheologie
secole ale așezării 29. Constanța (Constantin Băjenaru, Irina Sodoleanu, Gabriel Talmațchi, Laurențiu
În fiecare vară se
desfășoară o campanie de Cliante), Muzeul Național de Istorie a României (Paul Damian, Adela Bâltâc,
cercetare arheologică Eugen Paraschiv-Grigore, Alexandru Bădescu), Universitatea București (Valentin
Bottez, Alexandra Țârlea, Alexandra Lițu, Alexandra Bivolaru, Iulia Iliescu), Muzeul
Național de Istorie a Transilvaniei (Viorica Rusu-Bolindeț), Institutul de Arheologie
Belgrad (arhitecta Gordana Milošević), University of Texas (Adam Rabinowitz).
În cei peste 100 de ani de cercetări arheologice sistematice, au fost realizate
numeroase și importante descoperiri, precum: ziduri de incintă din toate perioadele
antice, de la cea arhaică la cea romană târzie (fig. 30), necropola tumulară din
81
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
epoca greacă, unde au fost identificați peste 1.000 de tumuli, zona sacră grecească,
cu câteva dintre monumentele de cult care o compuneau, în speță patru temple
(de exemplu templul lui Zeus, templul Afroditei), numeroase altare și baze votive;
diverse cartiere civile, fie cu locuințe modeste, cum sunt cele din perioada arhaică,
descoperite pe „Platou”, în partea de vest a cetății, fie cu străzi și case somptuoase,
începând cu sfârșitul perioadei clasice și ajungând la un cartier rezidențial bine
conservat (Domus), situat pe acropola cetății; două edificii termale; cinci bazilici
paleocreștine, situate atât în interiorul (episcopală, cu criptă sau „Florescu”,
„Pârvan”), cât și în exteriorul cetății romane târzii, edificii de cult creștine, dintre
care se remarcă, prin planul său cu transept și sculptura arhitecturală din marmoră
de import, Bazilica Episcopală; necropola plană din epoca romană târzie din zona
Bazilicii extra muros; așezări și necropole aflate în teritoriul histrian, aparținând
diferitelor epoci (Istria Pod, Istria Bent, Nuntași, Tariverde, Fântânele, Sinoe). Pe
lângă monumentele amintite, micile descoperiri (inscripții, sculpturi, fragmente
arhitecturale, ceramică, monede) conturează imaginea uneia dintre cele mai
prospere cetăți greco-romane din Pont. Atât cele 15 volume monografice apărute
în ultimii 50 de ani, cât și nenumăratele studii publicate în reviste și volume de
prestigiu, stau mărturie în acest sens (fig. 31). Toate acestea au făcut ca Histria să
fie considerată șantier-pilot în studiul antichității clasice din zona Mării Negre și
totodată un important șantier-școală pentru arheologia românească clasică.
Problematica generală și obiectivele majore ale cercetării arheologice de la Histria se
reflectă direct în cele zece sectoare de lucru active în ultima perioadă (fig. 32):
Zona sacră: precizarea stratigrafiei generale a sectorului și identificarea de
noi monumente de cult grecești; Sector X: cercetarea
unei insulae din perioada elenistică; Bazilica „Pârvan”:
precizarea cronologiei, cercetarea monumentelor grecești
și a diverselor faze ale zidurilor de incintă; Poarta Mare–
Turnul Mare: obținerea de date privind perioada romană
timpurie și identificarea complexelor din epoca greacă
82
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
și elenistică; Bazilica extra muros: precizarea cronologiei, cercetarea stratigrafiei
30.
Harta incintelor antice de
epocii romane timpurii; Bazilica cu criptă, numită și Bazilica „Florescu”: precizarea
la Histria cronologiei; Sectorul Sud: identificarea unei posibile instalații portuare, la vest
de Turnul K, obținerea de noi date privind zidul de incintă roman timpuriu și
cercetarea unui impozant edificiu din secolul III p.Chr.; Sectorul Acropolă Centru
Sud: cercetarea și stabilirea cronologiei unei insulae din orașul roman târziu;
Sectorul „Metaxa”: reluarea cercetărilor în cartierul de nord al cetății romane târzii;
Sectorul Roman Timpuriu Sud: redefinirea stratigrafiei din zona zidului de incintă
roman timpuriu.
PROBLEMA PORTULUI
Histria a beneficiat de asemenea de un loc de ancorare ferit de vicisitudinile
mării în perioada timpurie a existenței sale. Deși nu au existat instalații portuare
propriu-zise, importurile masive din lumea grecească descoperite la Histria
demonstrează că golful natural era suficient de sigur pentru a susține un comerț
maritim intens. Existența portului histrian este certă, după cum o demonstrează
obiectele de import, monedele, materialul epigrafic și izvoarele literare. Deși
instalații propriu-zise nu au fost descoperite încă, există două posibile localizări
ale portului histrian. El se putea situa în partea de nord a orașului, în zona în care
câmpia a fost inundată încă din antichitate. Împotriva acestei ipoteze stau aspectul
morfologic general al coastei de vest a Mării Negre și aspectele climatice care,
31. conform recomandărilor lui Vitruvius, nu ar fi permis așezarea unui port deschis
Monografie a cetății,
Histria vol. I (1954)
către nord. Este adevărat că aceasta era regula generală aplicată în orașele vest-
pontice, dar au existat și excepții. De exemplu, Mesembria a avut două porturi
în perioada romano-bizantină, iar unul dintre ele era situat în golful de nord al
peninsulei mesembriene.
A doua posibilă amplasare a portului histrian ar fi în partea de sud a
fortificației, unde a existat un golf, acum înnisipat. Statutul ipotetic al acestei
localizări capătă un anumit grad de certitudine prin noile cercetări întreprinse
în această parte a cetății. Acestea au furnizat motive importante care să susțină
amplasarea portului aici (sau măcar a unui loc de ancorare). Au fost descoperite
recent, în 2010 și 2011, câteva platforme de piatră, interpretate ca dovezi ale
existenței unor instalații portuare în ultimele etape din existența Histriei.
Portul era probabil prevăzut cu un far, după cum sugerează reprezentările de pe
monede.
32. REZERVAȚIE ARHEOLOGICĂ ȘI ȘCOALĂ DE ARHEOLOGIE
Fiecare sector al cetății 33.
are particularitățile sale O cetate deosebită și
priveliști pe măsură
Histria este astăzi o mare rezervație arheologică, al cărei teritoriu, împreună
cu necropolele sale, atinge aproximativ 240 hectare ca întindere. Cel mai important
sit arheologic situat pe țărmul românesc al Mării Negre (fig. 33), Histria are o istorie
de peste 100 de ani de cercetări arheologice asidue, devenind una dintre primele
școli de arheologie pentru multe dintre generațiile de studenți din universități
românești de tradiție (Universitatea București, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza" din Iași, Universitatea "Babeș Bolyai" din Cluj etc.). Din acest motiv, în afară
83
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
de sit, la Histria există și o bază arheologică, unde pot fi cazați studenții și arheologii
care își desfășoară activitatea acolo, dar și depozite pentru conservarea vestigiilor
descoperite.
VASILE PÂRVAN (1882-1927)
Marele istoric român Vasile Pârvan (1882-1927) (fig. 34) a iubit cu pasiune
Dobrogea, acest tărâm milenar, încărcat de cultură și de istorie, și pe care el îl
asemuia cu o cetate mărginită de apele Dunării și de valurile Mării Negre. A lucrat
din greu, a cercetat și a scris opere memorabile, ce au rămas pietre de hotar în
povestea arheologiei românești și a celei internaționale.
Pârvan a deschis muzee în întreaga provincie, a creat șantiere arheologice,
a descoperit și a publicat vestigii extraordinare, a scris opere capitale și s-a luptat,
când a fost nevoie, cu autoritățile indiferente față de protejarea patrimoniului
cultural.
Pârvan a descoperit zidul de incintă al anticului Tomis, porțile orașului din
vremea împăratului Iustinian, Turnul Măcelarilor, vestigii cu care se mândrește atât
de mult, astăzi, orașul Constanța.
A săpat în castrul de la Ulmetum - Pantelimon, și pe alte situri grecești,
romane sau romano-bizantine.
Dar când te gândești la Vasile Pârvan nu poți uita că lui i se datorează
descoperirea Histriei (identificată doar ipotetic de francezul Desjardins), dar și
începutul cercetărilor arheologice sistematice de aici (din 1914), din cel mai vechi
oraș de pe teritoriul actual al României.
Discipol al marelui savant Nicolae Iorga, care i-a fost profesor la Facultatea
de Litere și Filosofie a Universității din București, Pârvan a studiat apoi în
Germania. În 1908, la Breslau, a obținut titlul de doctor în istorie antică, cu o
lucrare în limba germană, „Naționalitatea negustorilor din Imperiul roman”,
considerată de specialiști ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea
comerțului în antichitatea clasică.
La începutul secolului XX, Pârvan a condus cercetări arheologice în diferite
regiuni ale ţării ca director al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti, ca
membru al Academiei Române-Secţia Istorică şi al Comisiunii Monumentelor
Istorice.
Marile sale descoperiri au fost însă cele făcute în Dobrogea. A început cu
săpături la complexul arheologic de la Adamclisi, ajungând, treptat, să cunoască
îndeaproape întreaga regiune dintre Dunăre și Marea Neagră şi să aducă date
preţioase cu privire la începuturile civilizaţiei greceşti în oraşele pontice.
În trei campanii arheologice (1914-1916), a scos la lumină zidurile
puternicei fortăreţe de la Histria și a descoperit vestigii deosebite, în special
inscripții capitale pentru recompunerea istoriei cetății. Cercetările sale au constituit
baza documentară pentru mai multe studii româneşti şi străine asupra istoriei
vechilor colonii greceşti de pe ţărmurile Mării Negre. El a condus şantierul de la
Histria până în 1926 și a desfășurat aici nouă campanii de cercetare sistematică.
Rezultatele muncii sale s-au concretizat în publicarea lucrărilor „Histria” IV
84
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
(Inscripții găsite în 1914-1915) și „Histria” VII (Inscripții găsite în 1916, 1921,
1922).
În ianuarie 1915, Vasile Pârvan a început săpăturile la zidul de incintă al
Tomisului; pe baza rezultatelor obţinute a stabilit conturul incintei şi a făcut primul
plan topografic al ruinelor cetăţii antice, distrusă grav de construcţiile ridicate după
1878.
Prin remarcabilele sale descoperiri, Vasile Pârvan a plasat Dobrogea pe harta
arheologică europeană.
Împreună cu discipolii şi colaboratorii săi, a acordat o atenţie specială
cetăţilor Tropaeum, Ulmetum, Capidava, Noviodunum sau Histria, iar săpăturile
sale în zona veche a Constanțe – unde a scos la iveală primele fragmente din zidul
de fortificaţie, precum şi cele două porţi ale cetăţii antice Tomis - l-au determinat să
susţină ideea că această parte a României este cea mai veche ţară romană: „Cu mult
timp înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început
să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane”,
34.
susține el, în lucrarea „Începuturile vieţii romane la gurile Dunărei”.
Vasile Pârvan, portret Pârvan este cel care i-a făcut Dobrogei poate una dintre cele mai frumoase
descrieri: „Dobrogea este o cetate! Zidurile ei sunt malul înalt al Dunărei şi Mării.
Şanţurile ei cu apă sunt Dunărea şi Marea”.
Vasile Pârvan a publicat mult, cărți, studii, articole, numeroase dintre acestea
fiind legate de istoria Dobrogei. Astfel, în afara volumelor despre Histria mai trebuie
menționate lucrări extrem de importante precum „Descoperiri nouă în Scythia
Minor” (1913), „Cetatea Ulmetum” (trei volume, 1912-1915), „Cetatea Tropaeum”
(1912), „Începuturile vieții romane la Gurile Dunării” (1923).
SCARLAT LAMBRINO (1891-1964)
S-a născut pe data de 16.08.1891 la București, a absolvit cursurile
Universității din capitală în anul 1916 și a devenit doctor în istorie cu o teză
susținută în 1927 la Universitatea Paris-Sorbonne, instituție unde a beneficiat de
o bursă de specializare. De asemenea, a urmat cursuri de specializare la Ecole
roumaine de Fontenay-aux-Roses, în perioada 1926-1927.
Scarlat Lambrino (fig. 35) a fost asistent al lui Vasile Pârvan și a preluat
conducerea șantierului Histria după moartea acestuia, în 1927, deținând funcția de
responsabil științific în perioada 1928-1942. Eminent epigrafist, a continuat, ajutat
35.
de soția sa de origine franceză Marcelle Flot, săpăturile începute de Pârvan și le-a
Scarlat Lambrino extins și în afara cetății romane târzii. Așa cum o demonstrează primele fotografii
aeriene de la Histria, în această perioadă au fost descoperite și cercetate, total sau
parțial, importante edificii - basilica cu criptă din Piața Mare, basilica Rhemaxos,
basilica civilă din fața Turnului Mare (turnul G), basilica cu absidă de la nord de
Terme I și tabernae, zidul de incintă roman-timpuriu de pe Platoul din vestul
cetății, tumuli de pe Platou și au fost realizate mai multe sondaje (probabil sondajul
inițial al Sectorului X).
A fost director al Muzeului Național de Antichități (1935-1944), director
al Școlii Române din Roma (1941-1947), profesor la Catedra de Istorie Antică și
85
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
Epigrafie a Universității București (1927-1944).
A fost, de asemenea, autor de manuale școlare de istorie. După plecarea în
exil (1947), a devenit membru al Academiei de Științe din Portugalia, continuând
să publice numeroase studii epigrafice și numismatice. Este fondator al Școlii de
epigrafie clasică din Portugalia și a avut contribuţii valoroase referitoare la istoria
religiilor indigene şi la cea greco-romană din Provincia Lusitania.
La Biblioteca Nacional de Portugal de la Lisabona se păstrează nu mai
puţin de 28 de scrieri ale acestuia - mai multe chiar decât în marile biblioteci de la
Bucureşti.
Dintre lucrările sale referitoare la Histria, în special și la Dobrogea, în
general, menționăm titlurile: „L'archéologie en Roumanie”, „L’ineffaçable souvenir
de Pârvan”, „Les tribus ioniennes d'Histria”, „Săpăturile archeologice din ultimii
zece ani” (1940), „Fouilles d'Histria”, „Cetatea Histria”, „Memoriu de titluri şi
lucrări”, „Histria romaine à la lumière des fouilles”, „La destruction d’Histria et sa
reconstruction au III-e siècle ap. J.-C”, „Décret d’Histria en l’honneur d’Agathoclès”,
„Thrace épigraphiques de centuriation romaine en Scythie Mineure”.
Dintre premiile, titlurile și distincțiile obținute menționăm următoarele:
Premiul „V. Pârvan“ al Academiei Române (1932), Membru corespondent al
Academiei Române (1934), Membru al Academiei Pontificala Romana (de
Arheologie), Membru al Academiei Germane de Arheologie, Membru al Academiei
de Ştiinţe din Lisabona. A trecut în neființă pe 30.08.1964, la Lisabona, Portugalia.
EMIL CONDURACHI (1912 - 1987)
Emil Condurachi (fig. 36) s-a născut pe 3 ianuarie 1912, în comuna Scânteia,
județul Iași. După ce a absolvit liceul şi Facultatea de Litere din Iaşi (1929-1932),
Condurachi și-a continuat pregătirea la Şcoala Română din Roma (1935-1937). A
susținut teza de doctorat „Basiliques chrétiennes de l’Illyricum”, în 1938, după care
a obţinut o bursă la École Roumaine de Fontenay-aux-Roses. În această perioadă
a frecventat la Sorbona şi la École Pratique des Hautes Études cursurile unor mari
specialişti (1938-1939).
Odată cu revenirea sa în țară, a fost profesor la Catedra de Arheologie a
Universităţii din Iaşi (1932-1940) şi la Catedra de Numismatică şi Arheologie din
cadrul Şcolii Superioare de Arhivistică (1940-1947). În 1947, a devenit profesor
titular de istorie veche şi arheologie la Universitatea din Bucureşti. A fost şef al
Catedrei de Istorie Veche, ulterior al Catedrei de Istorie Universală. A activat şi ca
decan al Facultăţii de Istorie (1949-1950).
Între 1956 şi 1970 a condus Institutul de Arheologie din Bucureşti, timp
în care a desfăşurat o intensă activitate didactică, de cercetare şi de organizare
ştiinţifică. A fost responsabil științific al şantierului arheologic Histria între anii
1949 și 1970.
În premieră națională, marele arheolog a interpretat raporturile bilaterale
dintre greci şi băştinaşii din Dobrogea; a lăsat studii privind istoria celor trei
colonii greceşti de pe coasta dobrogeană a Pontului Euxin; a adus contribuţii la
reconstituirea istoriei oraşului Histria, de la întemeiere şi până în epoca romano-
bizantină.
86
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
A cercetat îndelung istoria artei şi religiei greco-romane, dar şi teme ale
istoriei universale vechi. Domeniul numismaticii antice şi bizantine a fost unul
dintre cele mai abordate teme ale academicianului, tratând astfel și problemele
legate de vechimea şi circulaţia monedelor emise în oraşele pontice.
Multiplele cercetări s-au concretizat prin numeroase lucrări publicate, din
care menționăm doar o parte dintre titluri, legate de istoria Dobrogei: „Histria” (2
vol., 1959, 1962), „Şantierul arheologic Histria” (1960, în colaborare), „Monuments
archéologiques de Roumanie” (1960), „L’archéologie roumaine au XXe siècle”
(1963), „Sur les deux bas-reliefs «chrétiens» de Tomis”, „Tezaurul de monede
argintate de la Măcin”, „Tezaurele monetare din regiunea carpato-dunăreană şi
însemnătatea lor pentru trecutul românesc”, „Frământări politice şi sociale la
Istros în preajma anului 400 î.e.n.”; „Coloniile greceşti din Pontul Stâng şi lupta
lor împotriva cotropirii romane”, „Vechi monede pontice şi importanţa lor”, „Cu
privire la raporturile dintre autohtoni şi greci în aşezările din Dobrogea”, „Cu
privire la constituirea teritoriului rural al oraşului Histria şi funcţia sa social-
economică”, „Burebista şi oraşele pontice”, , „Il periodo ellenistico in Dobrugia
alla luce degli scavi archeologici di Histria”, „Dunărea în orizontul geografic antic”,
„Problema unor basilici creştine de la Histria şi Callatis”.
A fost coautor şi coordonator al tratatului „Istoria României” (vol. I, 1960),
al unor monografii consacrate lui V. Pârvan, C. Daicoviciu, C. Moisil.
A publicat în 1972 „La Roumanie” (lucrare apărută în colecţia „Archaeologia
Mundi”, 1972) şi „Harta arheologică a României”.
A fost preşedinte al Societăţii Numismatice Române (din 1958), membru
fondator (1963) şi secretar general (1963-1987) al Asociaţiei de Studii Sud-Est
Europene, vicepreşedinte al Uniunii Academice Internaţionale, vicepreşedinte
al Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine, al Consiliului Internaţional de
Filosofie şi Știinţe Umane, membru al Institutului German de Arheologie, al
Academiei Sârbe de Ştiinţe, al Academiei Bulgare de Ştiinţe, membru în Comitetul
Internaţional de Arheologie Clasică.
Doctor Honoris Causa al Universităţii Libere din Bruxelles.
A fost distins cu Medalia de aur bulgară „Sf. Metodiu şi Chiril”; Comandor
al Ordinului „Merito de la Repubblica Italiana”. Laureat al Premiului „Herder”, „Om
de Ştiinţă Emerit”.
S-a stins din viață pe 16 august 1987, la București.
36.
Emil Condurachi, portret
DIONISIE M. PIPPIDI (1905-1993)
Nu se poate discuta despre istorie, arheologie și epigrafie românească fără
a se menționa numele acestei mari personalități. Elenist și romanist de înaltă clasă,
D.M. Pippidi (fig. 37) a fost cel mai bun epigrafist din a doua jumătate a secolului
XX și a lăsat posterității rezultate incredibile și lucrări pe măsură. Și astăzi, operele
scrise sau coordonate de către el constituie repere obligatorii pentru toți cei care
intră pe drumul studierii istoriei românești. A fost în același timp un profesor de
excepție (șef de catedră al Facultățiide Istorie) care a creat și format discipoli care
37. la rândul lor au devenit mari istorici. De-a lungul vieții a avut numeroase realizări,
Dionisie M. Pippidi
dar în ceea ce privește Dobrogea, numele său te duce imediat cu gândul la Histria,
87
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
șantierul arheologic pe care a muncit din 1949 și pe care l-a condus după retragerea
lui Emil Condurachi, din 1971 și până în 1981. Născut pe 30 decembrie 1905, la
Craiova, a făcut liceul în orașul natal după care a urmat cursurile a două facultăți
ale Universității București, cea de Drept (absolvită în 1927), respectiv cea de Litere
(absolvită în 1928). S-a specializat în epigrafie greacă și romană și a devenit doctor
în istorie în anul 1932. A fost bursier la École pratique des Hautes Études, Paris,
respectiv Accademia di Romania, Roma. A fost directorul Institutului de Arheologie
în perioada 1971-1978 și Șeful Secției de Epigrafie și Numismatică. A mai deținut
funcțiile de redactor responsabil al revistelor Dacia şi Studii Clasice, Membru
corespondent al Academiei R.S.R. (din 1963), Membru al Academiei de Știinţe
Sociale şi Politice (din 1970), Preşedinte al Federaţiei internaţionale a Asociaţiilor
de Studii Clasice (1975), Membru al Institutului arheologic din Berlin (1964),
Membru corespondent la Académie des Inscriptions et Belles Lettres - Franţa
(1968), invitat la Princeton Institute for Advanced Studies (1974-1979). În 1965
a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Lyon și Geneva, la
ultima instituție activând și ca profesor.
A fost Membru al Institutului de Arheologie din Berlin şi Viena; membru
de onoare al Societăţii de Promovare a studiilor de Romanistică din Londra,
membru asociat străin al Institutului Academiei Franceze de Inscripţii şi Arte
Frumoase, membru corespondent al Institutului Britanic, preşedinte al Federaţiei
Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice. D.M. Pippidi a avut o activitate
publicistică de excepție, fiind autor, co-autor, coordonator și editor a sute de articole,
studii, cărți și antologii. Tot lui i se datorează realizarea admirabilului volum ISM I,
„Inscripțiile din Scythia Minor, grecești și latine - Histria și împrejurimile”, corpus
de inscripții editat în anul 1983.
D.M. Pippidi a trecut în veșnicie pe data de 19 iulie 1993, la București.
PETRE ALEXANDRESCU (1930-2009)
Unul dintre cei mai mari arheologi români ai secolului XX, Petre
Alexandrescu (fig. 38) s-a născut pe data de 3 ianuarie 1930, la Paris. Între anii
1948-1952 a urmat cursurile Universității din București, Facultatea de Limbi
Clasice. S-a specializat în epocă greacă, în studiul ceramicii și în istoria religiilor.
În anul 1969 și-a susținut teza de doctorat „Necropola tumulară a Histriei”, sub
coordonarea științifică a academicianului Emil Condurachi. A activat ca arheolog
pe șantierele din Popești, Tariverde, Sarinasuf și în special Histria, șantierul său
de suflet, pe care l-a condus ca responsabil științific (1981-1991) și de care și-a
legat destinul pentru mai bine de trei decenii. În anul 1981 a preluat conducerea
şantierului Histria, urmându-i lui D. M. Pippidi. În această calitate a coordonat o
cercetare arheologică exemplară, ale cărei rezultate, publicate atât în volume din
seria „Histria” (Les résultats des fouilles), realizată în colaborare cu prestigioasa
Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, cât şi în alte contribuţii, sunt
considerate, în lumea ştiinţifică internaţională, ca repere pentru colonizarea greacă
în Marea Neagră. Sub conducerea sa, şantierul Histria a devenit reprezentativ
pentru nivelul cercetării arheologice clasice, alături de specialiştii români activând
aici, decenii de-a rândul, cercetători din Germania (Konrad Zimmermann) şi
88
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
din Franţa (Pierre Dupont). Acest standard impus în cercetare a fost recepţionat
mai ales în străinătate, unde lucrările, conferinţele şi intervenţiile profesorului
Alexandrescu, fie despre ceramica greacă sau arta traco-getică, fie despre
colonizarea greacă, au fost întotdeauna bine primite.
A fost șeful Secției de Arheologie Clasică din cadrul Institutului de
Arheologie în perioada 1971-1994, directorul aceleiași instituții în perioada 1990-
1999 și profesor asociat al Catedrei de Istorie Antică și Arheologie între anii 1997-
2000. A mai deținut funcțiile de Membru corespondent al Institutului Arheologic
German, Membru al Institutului de Studii Avansate din Princeton și Membru al
Societății Române de Studii Clasice. A condus o serie de publicații de specialitate
(revistele românești Dacia (1990-1999) și Studii și Cercetări de Istorie Veche și
Arheologie (1990-1995). A întemeiat și a condus revista franco-italiană „Il Mar
Nero”, revistă de arheologie şi istorie (1994-2009). A condus seria româno-germană
Archaeologica Romanica (1997-2002) în colaborare cu profesorul Helmut Kyrileis,
preşedinte DAI și a făcut parte din comitetul ştiinţific al revistei internaţionale
Ancient West and East şi al seriei „Colloquia Pontica”.
De asemenea, a mai ocupat funcțiile de vicepreşedinte al Comisiei
Naţionale de Arheologie (1997-1999) și de vicepreședinte al Comisiei Naționale a
Monumentelor Istorice (1997-2000).
A primit Premiul „Gustave Mendel” al Académie des Inscriptions et Belles
Lettres (1966) și Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1967), precum și
Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000).
Încă din anii studenţiei a fost primit în echipa de la Institutul de Lingvistică
al Academiei Române, care se ocupa de „Dicţionarul şi Gramatica limbii române”.
A fost vicepreşedinte al celor patru congrese internaţionale de arheologie pontică,
care se desfăşoară periodic, din 1997 (preşedinte fiind Sir John Boardman).
A publicat peste 150 de articole, studii și recenzii, studii monografice și
volume, lucrări memorabile și de referință ale arheologiei românești precum:
„Corpus Vasorum Antiquorum, Roumanie I”, (1965), cu Suzana Dimitriu și cu
colaborarea lui Vladimir Dumitrescu; „Necropola tumulară. Săpături 1955-1961”, în
„Histria” II (1966); „Corpus Vasorum Antiquorum, Roumanie II” (1968), împreună
cu Suzana Dimitriu; „Histria IV. La céramique d’époque archaïque et classique
(VIIe–IVe s.)” (1978), împreună cu Suzana Dimitriu și Maria Coja; „Histria.
Eine Griechenstadt an der rumänischen Schwarzmeerküste” (1990); „L’aigle et
le dauphin. Études d’archéologie pontique” (1999); „Histria VII. La Zone Sacrée
d’époque grecque” (2005), cu concursul arhitectei Anişoara Sion și a lui Alexandru
Avram, și cu colaborarea specialiștilor Maria Alexandrescu Vianu, Albert Baltreş,
Iulian Bîrzescu, Niculae Conovici, Pierre Dupont, Cristina Georgescu, Mihai
38. Măcărescu și Konrad Zimmermann.
Petre Alexandrescu Petre Alexandrescu a trecut în veșnicie pe data de 18 iulie 2009, la București.
ALEXANDRU SUCEVEANU (1940 - 2013)
Deși s-a născut la București (11 martie 1940), Alexandru Suceveanu (fig.
89
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
39) se considera ca făcând parte din familia arheologilor constănțeni, după cum
singur declara, într-un articol din revista Pontica (numărul 44 din 2011). De altfel,
revista constănțeană a fost un forum permanent al lucrărilor științifice elaborate de
Alexandru Suceveanu, iar la cea de-a 70-a aniversare a acestuia, a tipărit un număr
omagial pentru distinsul istoric.
În cele cinci decenii de activitate, Alexandru Suceveanu a reușit, bazat pe o
temeinică pregătire clasică și arheologică, să realizeze o operă vastă, în care regăsim
valorificarea exemplară a propriilor săpături de la Histria, Fântânele și
Halmyris (Murighiol), dar și interpretarea novatoare a istoriei Dobrogei antice, în
contextul mai larg al lumii grecești și romane. Tematica abordată în cercetările sale
se referă la istoria Moesiei în secolul I a.Chr., stratigrafia Histriei romane târzii,
probleme politico-economice ale Dobrogei secolelor V-IV a.Chr., statutul juridic al
orașului Tomis, inscripții inedite de la Histria și alte aspecte ale antichității greco-
romane din Dobrogea - lucrări și studii pe care autorul le-a reunit în volumul
„Opuscula Scythica. Grecs et Romains au Bas Danube”, apărut în anul 2009.
Capitole consistente asupra anticului Tomis se regăsesc și în teza sa de
doctorat, publicată în 1977 sub titlul „Viața economică în Dobrogea romană,
secolele I-III e.n”, precum și în lista lungă de lucrări publicate în țară și în
străinătate.
Opera sa științifică rămâne de referință pentru cercetările istorico-
arheologice viitoare, iar modelul oferit tinerilor ca dascăl este valabil și astăzi pentru
discipolii săi, acum specialiști, cărora le-a îndrumat lucrările de doctorat și le-a
călăuzit pasiunea pentru comorile trecutului.
Alexandru Suceveanu s-a născut la data de 11 martie 1940 în București. A
absolvit în anul 1961 cursurile Facultății de Filologie Clasică din București. Din anul
1962 lucrează ca arheolog și cercetător principal I la Institutul de arheologie „Vasile
Pârvan” din București. În anul 1973 a obținut titlul de Doctor în istorie cu lucrarea
„Viața economică în Dobrogea romană”.
Istoricul și arheologul Alexandru Suceveanu și-a dedicat viața cercetării
cetății grecești Histria, șantierul unde a deprins profesiunea de arheolog. Din
anul 1966, s-a ocupat de cercetarea monumentului Terme II din afara cetății
târzii, unde a săpat până în anul 1973. În perioada 1973-1977, a efectuat cercetări
la monumentul Terme I din cetatea Histria, cercetari arheologice pe care le-a
și publicat în volumul VI al seriei monografice „Histria”. De-a lungul anilor, a
întreprins săpături și la Fântânele, punct arheologic din teritoriul histrian și la
Murighiol. În anul 1984, Alexandru Suceveanu s-a reîntors pentru continuarea
cercetărilor la cetatea Histria. Din 1989 până în 2010, a deținut funcția de
responsabil științific al șantierului arheologic Histria. În anul 2002, a terminat de
cercetat Bazilica Episcopală, cea mai mare din Dobrogea, având 60 m lungime și 30
m lățime.
Alexandru Suceveanu a deținut funcția de director științific în cadrul
Institutului de Arheologie al Academiei Române, lucrând în paralel și ca responsabil
științific al sitului arheologic de la Histria, cel mai mare șantier arheologic din
Dobrogea.
Dintre lucrările sale deosebite lăsate moștenire posterității enumerăm doar
câteva: „Viața economică în Dobrogea romană (secolele I - III e.n.)” (1977); „Histria
90
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
VI. Les thermes romains”(București - Paris, 1982) - în colaborare; „La Dobroudja
romaine” (1991) - împreună cu Alexandru Barnea; „Fântânele. Contribuții la studiul
vieții rurale în Dobrogea romană” (1998); „Histria X. La céramique romaine des
I - III siècles ap. J.-C.” (2000); „Halmyris I. Monografie arheologică” (2003) - în
colaborare; „Histria. Sector Bazilica episcopală” (2003); „În legătură cu organizarea
administrativă a Histriei în perioada Dominatului”, în volumul coordonat de
Constantin C. Petolescu, „Studia historica et theologica. Omagiu profesorului
Emilian Popescu” (București-Iași, 2003); „Histria XIII. La basilique épiscopale”
(2007).
39.
Alexandru Suceveanu ALEXANDRU AVRAM (1956-2021)
Alexandru Avram (fig. 40) s-a născut pe 16 septembrie 1956 în Tulcea. A
urmat cursurile Facultății de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1976-1980), pe
care a absolvit-o ca şef de promoţie. A devenit doctor în istorie în iunie 1992, după
susținerea tezei „Ştampilele amforice thasiene de la Histria” (conducător ştiinţific
Petre Alexandrescu). Din 2010 și până la decesul său (2021) a fost responsabil
științific al șantierului arheologic Histria, împreună cu dr. Mircea Victor Angelescu.
A deținut funcția de profesor de Istoria Greciei antice la Universitatea din Le
Mans; cercetător ştiinţific I la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei
Române; membru al Şcolii doctorale Le Mans–Angers; membru al Şcolii doctorale a
Universităţii din Bucureşti.
Domenii de cercetare: istoria, epigrafia şi arheologia coloniilor greceşti
din Marea Neagră; epigrafia şi arheologia Asiei Mici; epigrafia frigiană; ştampile
amforice greceşti; tratatele între Roma şi comunităţile elenistice.
Parcursul său profesional a început ca profesor de istorie la Liceul German
din Bucureşti (cu predare în limba germană) în perioada septembrie 1980 –
40.
Alexandru Avram
noiembrie 1983.
Din noiembrie 1983 a ocupat funcția de asistent de cercetare (1983), apoi
cercetător (1990), cercetător principal III (1992), cercetător principal II (1996),
cercetător principal (ştiinţific) I (1999) la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al
Academiei Române din Bucureşti.
Din octombrie 1997 până în iulie 2001 a fost conferenţiar asociat (1997) şi
profesor asociat (1998) la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Activitatea sa de la catedră a continuat și în anii următori, fiind profesor
de Istorie și Epigrafie greacă la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti
(octombrie 2001–august 2002), de la 1 septembrie 2002 a fost profesor de Istorie
greacă la Facultatea de Litere a Universităţii din Le Mans (calificare de profesor
universitar în Franţa obţinută de la Conseil National des Universités în februarie
2002; post ocupat apoi prin concurs); din 1 septembrie 2006 a deținut funcția
de cercetător ştiinţific I la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei
Române.
A beneficiat de mai multe burse și stagii de documentare la instituții de
prestigiu din Europa; astfel, Alexandru Avram a avut oportunitatea de a studia
la Şcoala Franceză de la Atena (octombrie 1992–iulie 1993); Universitatea din
Fribourg (mai–iunie şi noiembrie 1995); Marea Britanie (Oxford, Cambridge,
91
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC

Leeds, Londra; octombrie 1998); Şcoala Americană de la Atena (Mellon Fellow,
aprilie–iulie 2000); Universitatea din Halle (activitate de cercetare şi învăţămînt,
noiembrie 2001); Oxford (colaborare la Lexicon of Greek Personal Names, iulie
2002); München, Kommission für Alte Geschichte und Epigraphik (mai 2003,
februarie şi noiembrie 2004).
Printre premiile primite, se numără Premiul „Gustave Mendel” al Académie
des Inscriptions et Belles-Lettres (1998) și Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei
Române (1996). În 2000 a primit premiul revistei „Magazin istoric”, iar în anul
următor premiul Fondului Literar Român. Din 2001, a fost membru corespondent
al Institutului Arheologic German. A fost profesor invitat la mai multe universități
europene și director de studii invitat la École Pratique des Hautes-Études (Paris
2002). Din 1977, a participat la săpăturile de pe șantierul arheologic Histria. A
publicat 9 cărți (unele în colaborare) printre care se numără cele mai importante
contribuții din ultimii 20 de ani la seria „Inscriptions grecques et latines de la
Scythie Mineure”, a fost editor al unui număr important de volume (printre care
și seria Supplementum a revistei Pontica) și a publicat peste 200 de articole de
specialitate.
A săpat pe șantierele de la Histria, în perioada 1977–2020, Callatis, în
perioada 1993-2000, Sotiras, Thasos. În activitatea sa de arheolog, a participat și pe
alte șantiere din teritoriul histrian - Cogealac, Tariverde, Istria-sat și Camena.
Alexandru Avram a trecut în veșnicie pe data de 4 august 2021, chiar la Histria,
șantierul arhelogic pe care l-a condus și l-a iubit cu atâta pasiune.
și Clearchos al lui Aristomachos și sunt fii ai orașului. Din inscripție aflăm
următoarele: „Trimiși soli la Zalmodegikos, în privința ostaticilor, au călătorit
prin țara dușmană - și înfruntând primejdii de tot felul și dând dovadă de cea
mai deplină râvnă - au adus înapoi ostaticii (fiind aceștia la număr peste 60)
convingându-l totodată pe Zalmodegikos să restituie cetății veniturile ...” (fig. 41).
Reiese din inscripție faptul că polisul se afla în conflict cu regele
Zalmodegikos, get cu siguranță, Acest Zalmodegikos era regele unei uniuni de
triburi, dar nu s-a stabilit cu certitudine unde anume își avea reședința. Arheologii
l-au plasat fie în sudul Dunării, fie în Muntenia sau chiar în nord-vestul Dobrogei
(după D.M Pippidi). Cert este că acest rege al geților își exercita influența și în
regiunea pontică, intrând adesea în conflict cu orașele libere grecești.
Diodoros, Procritos și Clearchos au „călătorit prin țară străină”, dar asta nu
exclude varianta reședinței dobrogene a lui Zalmodegikos, întrucât pentru coloniștii
greci, dincolo de granițele teritoriului histrian și de litoralul pontic, Dobrogea antică
41.
Textul inscripției
privitoare la cei trei eroi

EROII CETĂȚII

Un oraș cu povești uimitoare, cu o istorie extraordinară, care se întinde pe o

distanță de mai bine de 13 secole ... „Pompeiul Românesc”, cum îl numea regretatul
și extraordinarul arheolog Alexandru Suceveanu ... Histria, cel mai vechi oraș de pe
teritoriul actual al României și cel mai important sit arheologic, care atrage anual
zeci de mii de turiști din toate colțurile lumii.
De cele mai multe ori, arheologii reușesc să recompună episoade importante
din viața orașului antic, grație izvoarelor epigrafice, a inscripțiilor. Datorită
specialiștilor care studiază, traduc și interpretează aceste inscripții putem afla despre
evenimente extraordinare, putem afla despre vremurile de glorie, dar și despre
momentele tragice petrecute.
Grație acestor inscripții, ne parvin informații și despre eroii cetății, despre
cetățenii de vază ai unui oraș puternic și bogat, care, prin faptele lor deosebite, au
contribuit, fiecare în felul său, la dezvoltarea și, mai ales, la supraviețuirea cetății în
vremuri extrem de tulburi.
Prima poveste adevărată este legată de o inscripție găsită în 1959, pe o stelă
de marmură. Locul descoperirii acesteia este în cetate, lângă altarul lui Zeus Polieus,
în Zona Sacră, un sector pe care mulți turiști îl ratează adesea, din păcate. Inscripția era toată o țară străină, locuită de majoritarii geți.
datează din secolul III a.Chr. și este un „Decret al Sfatului și Poporului“ care spune Decretul nu ne spune cum au reușit cei trei să îl convingă pe Zalmodegikos
povestea a trei eroi ai cetăți, care s-au remarcat prin faptele lor deosebite, într-un să îi elibereze pe cei peste 60 de ostatici histrieni. Poate l-au convins cu ajutorul
moment dificil al existenței orașului. unor daruri sau al unor subsidii, poate getul s-a arătat mărinimos vrând să aibă o
Eroii se numesc Diodoros al lui Thrasycles, Procritos al lui Pherecles relație bună pe viitor cu bogatul polis ... . Regii geți și traci aveau însă o strategie

92 93
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
oarecum comună în acele timpuri: atacau teritoriile orașelor, pustiau ogoarele, luau
prizonieri, cerând apoi răscumpărări în schimbul oamenilor și tribut din partea
cetăților.
Ce știm însă sigur este că histrienii din cetate au fost surprinși de faptul că
cei trei soli au reușit să se întoarcă acasă, împreună cu cei peste 60 de ostatici. Mai
mult, ei au venit și cu bani, pentru că îl convinseseră „pe Zalmodegikos să restituie
cetății veniturile”.
Cei trei soli devin eroi ai cetății, iar prin decret se stabilesc și recompensele
de care se vor bucura: „Sfatul și Poporul au găsit cu cale ca aceștia și urmașii lor să
fie înscriși printre binefăcătorii obștii. Să fie încununați, ei și urmașii lor, la toate
spectacolele de teatru, pentru bărbăția și râvna față de popor, pentru ca și ceilalți
cetățeni ... “.
A doua istorie legată de eroii Histriei provine tot dintr-un decret, descoperit
în 1930, în interiorul cetății romano-bizantine, ale cărei ruine se păstrează astăzi.
Inscripția este însă tot din perioada elenistică, fiind datată undeva în jurul anului
200 a.Chr. Cel care propune emiterea decretului se numește Apollonius al lui
Cleonbrotos. Acesta este însă doar un membru al Sfatului.
Eroul din decret se numește Agathocles al lui Antiphilos, „coborâtor dintr-
un părinte binefăcător al obștii“. Acesta este lăudat, nu doar pentru o faptă, ci pentru
mai multe acțiuni care îl recomandă ca erou și binefăcător al polisului.
Se menționează primele isprăvi ale eroului: „Într-o vreme când cetatea
era bântuită de tulburări, iar tracii în număr mare atacau orașul și teritoriul, când
grânele stăteau să dea în pârg, iar cetățenii se frământau foarte, fiind ales căpetenie
a arcașilor și strângând oșteni cu plată, Agathocles a știut să păzească țarinile, dând
putință fiecăruia să își strângă grânele, fără vătămare“ (fig. 42).
Histria era deci permanent atacată de traci, care devastau teritoriul agricol
și așezările din subordinea polisului și care urmăreau să și cucerească orașul. Din
decret aflăm că tracii erau conduși de un rege pe nume Zoltes. În același timp,
aflăm că Histria (dar și alte orașe de pe litoralul vest-pontic) se aflau sub protecția
unui rege get pe nume Rhemaxos, care le asigura sprijin militar, foarte probabil
în schimbul unor subsidii, al unui tribut anual. Acest Rhemaxos, potrivit lui D.M.
Pippidi, era un rege al geților din câmpia munteană sau din sudul Moldovei, a cărui
influență se exercita și în teritoriul istro-pontic.
Agathocles este un comandant de oști, dar și un foarte bun diplomat. Când
asedierea Histriei de către traci pare iminentă, el este solul trimis pentru a rezolva
situația: „Când tracii din jurul lui Zoltes au pătruns cu o oaste mare în Sciția, către
orașele grecești de sub oblăduirea regelui Rhemaxos, tot el, ales sol, a pornit în țară
străină străbătând pământurile mai multor noroade, și înfruntând primejdii de tot
felul, a convins pe barbari nu numai să cruțe cetatea ...”.
Aflăm din decret că Agathocles se întâlnește de mai multe ori cu Zoltes,
căruia îi oferă bani din partea orașului, convingându-l că este mai avantajos să
accepte subsidiile decât să distrugă Histria. Planul secret al histrienilor este însă
acela de a trage de timp, până când în ajutorul lor va veni protectorul get Rhemaxos.
Așteptându-l pe Rhemaxos, Agathocles se remarcă iar ca un mare
comandant militar, reușind să respingă cetele de traci ce atacau pământurile: „Când
94
42.
Textul ce face referire la
faptele deosebite săvârșite
de Agathocles
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
tracii și-au călcat jurămintele ..., el, ales de popor comandant cu depline puteri ...
strângând voluntari dintre cetățeni și barbarii adăpostiți în cetate, a păzit ogoarele și
turmele și grânele, până la venirea spre noi a regelui Rhemaxos ...”.
Rhemaxos îi trimite în ajutor, „spre paza cetății”, 100 de călăreți, dar
numărul este insuficient. Atunci Agathocles al lui Antiphilos pleacă iar ca sol și
merge la Phradmon, menționat în decret ca fiul lui Rhemaxos. Prințul moștenitor
este convins să trimită Histriei o oaste mai mare, formată din 600 de călăreți.
Cu ajutorul acestora, histrienii conduși de Agathocles „au înfrânt pe căpetenia
vrăjmașilor, Zoltes...”.
Atât știm despre isprăvile acestui erou. Stela de marmură are partea de jos
ruptă iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a suferit unele distrugeri într-
un incendiu. Nu știm exact ce beneficii și recompense a primit Agathocles în urma
acestui decret, dar este cert că a fost cinstit de către oraș și de popor, așa cum i se
cuvine unui adevărat erou.
Un alt erou al Histriei a fost Aristagoras al lui Apaturios, al cărui nume apare
tot într-un decret histrian, inscripționat pe o stelă de marmură. Interesant este că,
poate încă din antichitate, stela a fost spartă în două (fig. 43). Așa cum arată D.M.
Pippidi, fragmentele ei au fost găsite pe teritoriul comunei Vadu, la distanță de 35
de ani una de alta și, odată reunite, s-a putut reconstitui povestea acestui erou. Pe
la mijlocul secolului I a.Chr., coloniile grecești sunt atacate de Burebista. Însăși
Histria este ocupată, jefuită și suferă distrugeri serioase din partea dacilor conduși
de marele rege. Polisurile vor deveni, pentru un timp, tributare lui Burebista (circa
55-44 a.Chr.), iar viața își va relua treptat cursul obișnuit.
Povestea lui Aristagoras începe în momentul în care revine la Histria,
după ce aceasta fusese atacată de daci, el probabil reușind să fugă de aici, înaintea
distrugerii. „La întoarcerea în patrie, după nenorocirea abătută asupra orașului,
când cetatea nu avea ziduri iar locuitorii se găseau din nou în primejdie cu nevestele
și copiii, însărcinat de cetățeni cu refacerea zidurilor, a luat asupra-și cu bărbăție
și devotament întreaga supraveghere a lucrărilor ... Iar după ce patria a fost din
nou întărită, și ... cetățenii au început să revină în oraș, negociind cu iscusință
43.
Una dintre plăcile cu barbarii ce stăpâneau ținutul, alteori punând la dispoziția cetățenilor sumele
decretului ce relatează necesare pentru răscumpărări, s-a arătat săritor la toate nevoile celor năpăstuiți ...”.
faptele de eroism ale lui
Aristagoras Este un personaj extrem de important, într-o perioadă critică a cetății,
când însăși existența ei este pusă sub semnul întrebării. Coordonează însă lucrările
de refacere a orașului, evită prin diplomație alte atacuri și contribuie decisiv la
supraviețuirea Histriei.
Aristagoras a făcut dezinteresat multe fapte bune, i-a ajutat pe năpăstuiți,
și „i-a cinstit pe zei și cetatea”, fiind de patru ori preot (al lui Apollo și al lui Zeus
Polieus). A fost cinstit de întreg poporul și recompensat cu daruri și elogii, așa cum
i se cuvenea unui mare erou al cetății.
Mari maeștri ai navigației, grecii din Milet au înființat numeroase colonii
în bazinul Mării Negre, printre acestea numărându-se și orașe din vestul Pontului
precum Histria sau Tomis. Cel mai vechi oraș întemeiat pe teritoriul României,
Histria, era și cel mai dezvoltat polis al Pontului Stâng în perioada elenistică. Era
95
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
un mare oraș-port la Marea Neagră, pentru că pe atunci geografia zonei era cu totul
alta, iar actualul lac Sinoe nu era decât un golf al Pontului.
Navigația era așadar a doua natură a histrienilor obișnuiți să facă afaceri în
toate porturile lumii civilizate, unde vindeau produse și de unde aduceau mărfuri
de tot felul pentru a le comercializa pe meleagurile Dobrogei antice. Era normal
ca un astfel de polis să dea și mari comandanți de nave. Nu avem informații exacte
cu privire la numărul de vase din flota Histriei, dar din inscripțiile studiate de
specialiști aflăm că Histria dispunea atât de vase comerciale, cât și de ploia te makra,
așa numitele „corăbii lungi“. Acestea erau nave rapide de luptă, a căror proră era
prevăzută cu un cioc (eperon), care putea sparge bordajul navelor inamice.
Navele de acest gen erau folositoare atunci când Histria și alte colonii
pontice aveau de-a face cu pirații care bântuiau prin Pontul Euxin. Erau însă folosite
și în războaie, mai mici sau mai mari, și avem o dovadă din perioada elenistică
privind existența unei flote militare histriene, angrenată într-un conflict militar de
proporții. De altfel, este singura dovadă a existenței unei expediții navale în lumea
pontică grecească.
În 1958, la Histria, în sectorul Domus (cartier rezidențial al cetății), a
fost descoperită o stelă de marmură, datată undeva în secolul II a.Chr. Este copia
histriană a unui decret emis de cetatea Apollonia Pontica (azi, Sozopol, Bulgaria), și
ea ctitorie a Miletului, în secolul VII a.Chr. - circa 610.
Apollonia și Histria erau aliate, aveau foarte multe în comun, printre acestea
numărându-se și credința în același zeu protector al orașului, Apollon Ietros
(Tămăduitorul), divinitate eponimă pentru cei din Apollonia Pontică.
Acest decret al Apolloniei a fost emis pentru a mulțumi în mod special
surorii milesiene Histria pentru ajutorul armat pe care aceasta i l-a acordat într-un
anumit eveniment. Decretul spune întreaga poveste, iar personajul principal, lăudat
în inscripție (alături de poporul histrian), este un amiral pe nume Hegesagoras al lui
Monimos (fig. 44).
Apollonia Pontică era o colonie ce domina actualul golf Burgas, cel mai
adânc golf de pe coasta vestică a Mării Negre.
Pe partea cealaltă a golfului, vizavi de Apollonia, se găsea Anchialos (astăzi,
Pomorie, Bulgaria), un orășel comercial (potrivit lui Strabon), dar foarte important
din punct de vedere strategic, pentru că aici funcționau atât o așezare civilă, cât și o
fortăreață militară ce avea ca rol supravegherea zonei. Anchilaos fusese fondat chiar
de ionienii din Apollonia, era controlat de aceștia, dar în același timp se afla foarte
aproape, circa 12 km, de un alt oraș pontic Messambria (azi Nessebar, Bulgaria)
inițial o așezare tracică, dar în secolul VI a.Chr. aici au venit grecii dorieni din
Megara, care au întemeiat o colonie puternică.
În secolul II a.Chr., în perioada emiterii decretului de care vorbim, inamici
ai ionienilor din Apollonia, dorienii din Messembria, au atacat strategicul orășel
Anchilaos pentru a putea controla întregul golf Burgas. Dorienii au atacat pe
neașteptate (fără declarație de război), au ocupat Anchialos, ba chiar au debarcat
trupe terestre și dincolo de golf, lângă Apollonia, unde au distrus un templu al
zeului Apollo, faptă considerată de către ionieni un adevărat sacrilegiu.
În acest moment, cei din Apollonia realizează că se află în plin război și
cer ajutor militar din partea aliaților tradiționali, dintre care cel mai important era
96
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC
orașul Histria.
În decretul-copie găsit la Histria stă scris: „S-a întâmplat ca teritoriul și
fortăreața de dincolo (n.a. Anchialos) să fie ocupate în timpul războiului nedeclarat,
pornit împotriva noastră de mesambrieni, care au săvârșit multe și mari nelegiuri
față de templul lui Apollon, împingând cetatea în cele mai mari primejdii ...”.
Histria reacționează imediat: „Iar histrienii - rude, prieteni și plini de râvnă
44. față de poporul nostru - ne-au trimis în ajutor corăbii lungi și ostași, punând mai
Monumentul dedicat mare peste aceștia pe amiralul cu puteri depline Hegesagoras al lui Monimos ...“.
la Histria în cinstea
amiralului Hegesagoras Potrivit specialiștilor, Hegesagoras a primit foarte probabil titlul de
nauarchos autocrator, magistratură extraordinară acordată numai în situații extrem
de grave. Acest amiral nu conduce doar flota orașului său, ci primește comanda
unică a întregii forțe reunite, a histrienilor, a Apolloniei și a celorlalți aliați ai
acesteia.
În decretul emis după război, Apollonia îl laudă pe amiralul Histriei
și îi remarcă faptele: „Bărbat destoinic și inimos, care, venindu-ne în sprijin,
a păzit împreună cu noi și cu ceilalți aliați orașul, teritoriul și porturile, iar cât
privește cetățuia de la Anchialos - ajunsă în mâini străine și stăpânită de dușmani,
pricină din care orașul nostru și veniturile au avut amarnic de suferit - a luat-o
cu asalt, distrugând-o până la temelii ... Iar în timpul debarcărilor, curajos în
lupte, războindu-se ca un adevărat iubitor de primejdii - a ieșit mereu biruitor,
însuflețindu-și oștenii și făcându-i folositori cât a ținut războiul”.
Apollonienii mai povestesc că în timp ce flota condusă de amiralul
Hegesagoras se îndrepta spre Anchialos, mesembrienii au atacat cu navele lor.
În acest moment, amiralul histrian „și-a pus viața în primejdie, înfruntând forțe
superioare, biruind pe vrăjmași și capturând ... o corabie cu întregul echipaj”.
Armata lui Hegesagoras câștigă așadar bătălia navală, apoi cucerește și
distruge Anchialos, consfințind astfel soarta războiului: o victorie a Apolloniei și a
Histriei aliate.
În încheierea decretului, cei din Apollonia scriu următoarele: „Sfatul și
Adunarea să hotărască! Să fie lăudat pentru aceste temeiuri norodul histrian, pentru
că ne-a trimis în ajutor pe amiralul Hegesagoras al lui Monimos. De asemenea, să
fie încununat Hegesagoras ... cu o cunună de aur la sărbătoarea Dionysiilor și să i se
înalțe o statuie de bronz, care să îl înfățișeze armat, pe un bot de corabie”.
Sfatul Apolloniei mai decide și ca statuia de bronz a amiralului să fie dusă
în templul lui Apollo Ietros, din orașul lor. În același timp, decretul de onorare
(originalul) este scris în piatră, chiar pe soclul statuii. O copie a decretului este
trimisă și la Histria, aceasta fiind stela de marmură folosită la realizarea acestui
material.
Știm că Hegesagoras a fost onorat la Apollonia și, cu siguranță, Histria l-a
primit și ea ca un erou, celebrându-l în cadrul sărbătorilor organizate. Nu avem
date cu privire la forța militară histriană (și navală) condusă de Hegesagoras, dar
cu siguranță nu a fost un conflict minor, astfel că efectivele implicate au fost unele
importante.
În orașele grecești puțini erau cei care încă din timpul vieții erau onorați
prin ridicarea unei statui. Hegesagoras a avut una la Apollonia și probabil a primit o
97
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC

alta chiar în cetatea sa natală, Histria. Nu ar fi deloc greu de crezut, pentru că avem
informații legate și de alte statui ale unor personalități civile histriene.
Una dintre aceste personalități este Diogenes al lui Diogenes, care a trăit
undeva pe la jumătatea secolului III a.Chr. El apare ca protagonist în mai multe
documente, dar cel mai important este decretul prin care i se recunoaște statutul de
binefăcător al orașului.
Poporul histrian îi mulțumește prin acest decret că a ajutat orașul cu bani 45.
(împrumut fără dobândă) „pentru aprovizionarea poporului... într-o vreme când Monumentul închinat
binefăcătorului Diogenes
poporul era strâmtorat” (fig. 45). Nu era singura faptă de genul acesta, pentru că el
mai dăruise și înainte orașului importante sume de bani (1.500 de stateri).
Pentru această atitudine, Sfatul Histriei hotărăște: „Pentru toate acestea să fie
lăudat ... și înscris printre binefăcătorii obștii, să fie încununat la toate concursurile
cu cunună de aur pentru râvna și bunele sentimente arătate norodului; să i se înalțe
o statuie de bronz în piața publică, în locul pe care și-l va fi ales singur”.
Pentru că este de familie bună, iar tatăl său ridicase în trecut un templu
Muzelor (patroanele vieții artistice), Diogenes este numit și preot al Muzelor,
urmând să se bucure de toate drepturile și beneficiile ce derivau din această funcție.
Mai mult, se dispune prin decret: „ ... sacerdoțiul Muzelor să rămână mai
departe urmașilor lui, pentru ca și aceștia să râvnească a dobândi slavă, cunoscând
că poporul își cinstește binefăcătorii ... Prezentul decret să fie săpat pe trei lespezi de
piatră ...”.
În această perioadă, secolul III a.Chr., Histria se confruntă cu unele
probleme (foamete, recolte slabe de cereale) și de aceea se întâlnesc mai mulți
binefăcători care ajută cu bani orașul. Așa sunt Dionisos al lui Strauthion,
Hephaistion al lui Matris sau Dioskourides al lui Strauthion, cu toții onorați prin
decrete pentru faptele lor.

Se mai remarcă în decretele acelor vremuri și un alt binefăcător, dar

fapta acestuia este de altă natură. Astfel, un anume Sopatros, folosindu-și averea
personală, ajută orașul să răscumpere un număr mare de cetățeni căzuți prizonieri
la un inamic al Histriei. Este foarte probabil ca aceasta să fi avut loc în anul 260
a.Chr, când Histria și Callatis, aliate, poartă război pentru preluarea Tomisului,
aflat sub stăpânirea Byzantionului. În timpul acestui conflict, mai mulți histrieni
sunt luați prizonieri. Sopatros, „hotărât să slujească odată mai mult orașul, s-a făcut
mântuitorul unui număr mare de cetățeni, răscumpărându-i din captivitate, (...)
trimis la Tomis (...) pe propria cheltuială ... “.

98 99
 III. CALLATIS

III. CALLATIS

Orașul Callatis a fost întemeiat de către grecii dorieni

din Heracleea Pontica (cetate din sudul Mării Negre), foarte
probabil, la sfârșitul secolului VI a.Chr. (ipoteză bazată pe
materiale descoperite în ultimii ani, în timpul cercetărilor
arheologice). A fost un puternic oraș-port în epoca elenistică,
ce își bătea propria monedă și un centru comercial ce avea
legături strânse cu marile polisuri ale civilizației grecești.
În Mangalia de astăzi există celebrul Mormânt cu
Papirus (singurul papirus descoperit în România și unul
dintre puținele găsite în Europa), mormânt care a aparținut
unei persoane de mare rang sau a unui cărturar. Deosebite
1.
vestigii antice sunt și celebrele statui de tip Tanagra (fig.
Statuetele din colecția 1), execuții artistice rafinate care spun povestea unui oraș înfloritor. Monedele de
muzeului Callatis sunt
de tipul celor descoperite
epocă greacă (în special cele cu efigiile lui Filip al II-lea și Alexandru cel Mare),
în necropolele localității monumentele funerare și inscripțiile găsite, reliefurile sculpturale, toate acestea vin
Tanagra, regiunea Beoția,
Grecia
să completeze tezaurul de artefacte ce pot fi admirate astăzi în incinta muzeului
Callatis din Mangalia. Polisul Callatis avea temple minunate închinate zeilor
olimpieni (fig. 2), clădiri publice și private de o neasemuită frumusețe. Orașul a
dat lumii personalități culturale deosebite, scriitori precum istoricul și geograful

2.
Relief din marmură în
care apare zeița Atena

101
III. CALLATIS
Demetrios din Callatis, biograful Satyros Peripateticul, Istros sau Heraclid Lembos,
acesta din urmă autor al unei „Istorii” universale în 37 de volume.
Orașul a continuat să fie un port important al
provinciei și în epocile romană și romano-bizantină iar
vestigiile din aceste perioade pot fi și astăzi admirate în
Muzeul de Arheologie Callatis (fig. 3).
Și astăzi presărate printre clădirile moderne ale
Mangaliei, ruinele orașului antic continuă să impresioneze și
să evoce epoci și vremuri de glorie (fig. 4).
SCURT ISTORIC
Arheologic, oraşul antic Callatis a fost identificat într-
un perimetru limitat de Sanatoriul balnear, Casa de Cultură,
str. Constanţei, Geamie şi intrarea în portul comercial.
Arheologul Laurențiu Radu: „Orașul Callatis a fost întemeiat de către
coloniștii greci veniți din Heracleea Pontica. Aceștia au găsit în această zonă
terenuri fertile potrivite pentru agricultură și un loc bun pentru ancorarea navelor.
Astfel, orașul s-a dezvoltat și începând cu secolul IV a.Chr. la Callatis s-a emis
monedă de argint și monedă subdivizionară din bronz. În aceeași perioadă este
construită o incintă, un zid de apărare care ocupa o suprafață foarte importantă.
Ulterior, începând cu secolul I a.Chr., se face simțită influența romană. Din acea
epocă provine un document important pentru istoria cetății, și anume textul unui
tratat încheiat între orașul Callatis și Roma, un tratat standard pentru acea vreme,
dar care marchează începutul integrării orașului în lumea romană. Orașul se va
dezvolta și în timpul epocii romane (fig. 5) și va funcționa până la sfârșitul secolului
VII p,Chr. când datorită atacurilor populațiilor migratoare, această zonă a fost
abandonată de către imperiu. Ultimul nivel de locuire în cetatea Callatis datează din
secolele VI-VII p.Chr. Este posibil ca viața să mai fi continuat aici în zona orașului
până spre jumătatea secolului VII, dar oricum a fost brutal curmată de invazia
protobulgară din 680-681”.
POARTA DE NORD A ORAȘULUI
La câțiva zeci de pași de Muzeul de Arheologie Callatis se găsește sectorul
Poarta de Nord a orașului antic(fig. 6). În continuarea acestei porți arheologii au
descoperit drumul ce ieșea din cetate, Via Pontica, și care se îndrepta spre Tomis
(fig. 7). Drumul este realizat din plăci de calcar, prevăzut cu borduri pe margine
și șanțuri de scurgere a apelor uzate. Acest drum are trei faze constructive. În cea
intermediară, datată în vremea lui Traian (după anul 114 p.Chr.) se pot observa și
astăzi urmele carelor ce ieșeau sau intrau în cetate.
Ulterior, mai există o fază a acestui drum, de data aceasta o fază târzie,
o refacere destul de neglijentă în care s-a folosit spolia, fragmente din clădirile
dezafectate din oraș. În perioada elenistică, zona aceasta avusese un caracter sacru,
lucru dovedit de descoperirea unui altar. O descoperire spectaculoasă aici este un
belciug fixat într-un bloc de calcar și utilizat pentru fixarea animalelor destinate
102
III. CALLATIS
sacrificării rituale. În orașele grecești, la marginea orașului, în zona porților, erau de
regulă amplasate temple iar în cazul Callatisului, în acest perimetru, putem vorbi
despre existența unui templu care a aparținut fie lui Dionysos, fie lui Herakles.
ZIDUL DE INCINTĂ ȘI EDIFICIUL ROMANO-BIZANTIN
În continuare, nu departe de stadion, se găsește zidul de incintă cu două
turnuri (fig. 8). Adosat de acest zid de pe latura de nord a orașului antic se află
un edificiu romano-bizantin despre care s-a presupus că ar fi o basilică. Acest
edificiu este prevăzut cu o sală basilicală, împărțită în trei nave de două rânduri de
8. coloane, iar intrarea în edificiu se afla pe strada paralelă cu zidul de incintă. Imediat
Zidul de incintă al cetății
Callatis lângă această basilică se presupune că exista o locuință care ar fi putut aparține
episcopului, despre a cărui existență la Callatis se știe din diverse informatii literare
(Notitia episcopatum) și epigrafice. Este vorba despre o locuință de tip greco-
3.
roman, cu o curte interioară, un atrium în centru iar intrările erau aranjate pe
Clădirea Muzeului de laturile acestei curți interioare. Zidul de incintă de pe latura de Nord a fost utilizat
Arheologie Callatis
în secolele III-VI p.Chr. Pe această latură cercetarea arheologică a pus în evidență
existența a șase turnuri rectangulare din care două pot fi văzute în zona edificiului.
9. Alte două turnuri se află în mare iar ultimele două sunt îngropate sub un mal
Edificiul romano- de pământ, aflat astăzi într-o zonă de proprietăți private, ceea ce face imposibilă
bizantin
cercetarea lor și punerea în valoare din punct de vedere muzeistic.
4.
CARTIERUL SUDIC
Piesele expuse astăzi la
Mangalia evocă perfect
perioadele de dezvoltare
Unul dintre obiectivele deosebite ale anticului Callatis
este dat de vestigiile romano-bizantine de secol V-VI, conservate
la subsolul hotelului New Belvedere. La subsolul acestuia s-a reușit
conservarea unei părți din cartierul sudic al orașului, cartier aflat în
imediata apropiere a Porții de Sud (fig. 10). Este vorba despre o stradă
5. principală, pavată cu plăci de calcar și prevăzută pe centru cu un canal
Vestigii de epocă romană colector pentru apele menajere ce erau eliminate din cetate. În jurul
acestei străzi principale se găsesc fundații de locuințe (fig. 11) dintre
care se remarcă una la subsolul căreia au fost descoperite șase dolia,
10. mari vase de provizii, utilizate în special pentru conservarea cerealelor.
Ruine ale cartierului
sudic Se presupune că această mare locuință, prevăzută și cu o curte interioară, avea în
6. centru o fântână, un subsol, dar și un etaj. Spre vestul locuinței se găsește o porțiune
Sectorul Poarta de Nord
din zidul de incintă de epocă romană, un zid care a tăiat o construcție
anterioară, construcție care avea o cadă mică din cărămidă și care era
placată cu plăci de marmură. S-a mai descoperit un lucru interesant
la acea cadă și anume existența unui orificiu de scurgere. Lângă ea
7. existau canale pentru scurgerea apei menajere care ajungea în canalul
Sectorul Poarta de Nord principal. În această zonă conservată ar fi trebuit să fie și Poarta de Sud
și o porțiune din drum
a orașului. Din păcate s-a păstrat doar o porțiune din turnul dreapta
11. al porții, cel din stânga fiind distrus în anii 60 ai secolului XX, când în
Fundații de locuințe din
cartierul sudic Mangalia s-au construit unități hoteliere.
103
III. CALLATIS
ÎNTEMEIEREA
În urmă cu aproximativ 2.400 de ani, grecii dorieni din Heracleea Pontică
(astăzi Karadeniz Eregli, Turcia) au ascultat sfatul oracolului din Delphi și au plecat
pe coasta vestică a Pontului Euxin, pentru a întemeia aici o nouă colonie. Această
cetate avea să se numească Callatis, un polis grecesc cu o istorie extraordinară și
ale cărui ruine sunt astăzi în întregime suprapuse de orașul modern Mangalia.
Întemeierea Callatisului a avut loc (așa cum ne spune Pseudo-Skymnos citând din
opera pierdută a lui Demetrios din Callatis): „în vremea în care, peste macedoneni
domnea regele Amyntas”. Specialiștii au ajuns la concluzia că trebuie să fie vorba
despre regele Amynthas al III-lea (393-369 a.Chr.), tatăl lui Filip al II-lea Chiorul
și bunicul celebrului Alexandru cel Mare. Mai există ipoteza întemeierii de secol
VI a.Chr., considerându-se că ar fi vorba despre Amynthas I, care a trăit în acea
perioadă. O a treia variantă propusă de specialiști este cea a relocării. Potrivit ei,
Callatida ar fi fost întemeiată inițial în secolul VI a.Chr. mai la sud (probabil în zona
Bulgariei de astăzi) și apoi relocată în secolul IV a.Chr., pe locul Mangaliei de astăzi.
Perioada elenistică a reprezentat o glorioasă perioadă din istoria Callatisului
antic, o epocă în care orașul dorian s-a dezvoltat foarte mult, ajungând un mare
polis, cu ziduri impresionante, un oraș care își bătea propria monedă.
PAPIRUSUL DE LA MANGALIA - O COMOARĂ NAȚIONALĂ ȘI O MARE
TAINĂ A ANTICHITĂȚII
Principalul punct de atracție al Muzeului Callatis este Mormântul cu
Papirus, monumentul funerar peste care s-a construit ulterior instituția muzeistică.
Povestea sa a început în 1959, pe 18 mai, când în cadrul unor lucrări de nivelare din
zona stadionului a fost descoperit un ring de piatră antică, cu un diametru de peste
14 metri. S-a concluzionat că este vorba despre o zonă sacră iar în scurt timp s-a
descoperit în centrul ei o groapă iar pe fundul acesteia un mormânt din blocuri de
calcar. Monumentul era orientat est-vest și s-a stabilit rapid că este vorba despre un
mormânt de înhumație elenistic.
În interiorul cercului de piatră s-a identificat o groapă rectangulară(fig. 13).,
în care se aflau mai multe vase: un kantharos, o
pateră şi două farfurioare de mici dimensiuni.
De asemenea, au fost găsite și două monede
din timpul regilor macedoneni Filip al II-lea
şi Alexandru cel Mare. Mormântul a fost datat
în a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr.
Capacul era format din trei dale mari de calcar,
iar pe el se aflau fragmentele unei coroniţe
aurite ce imita cununa de lauri, alcătuită din
frunze de bronz şi bobiţe de ceramică, prinse
pe un cadru de os. Tot pe capac au mai apărut
resturi de coji de ouă. Continuând cercetările,
arheologii au mai găsit un schelet bărbătesc,
aflat într-o stare precară de conservare, cu
104
III. CALLATIS
lungimea de 1,75 m (fig. 14). Pe craniu avea o coroniţă asemănătoare cu cea de
14.
Scheletul bărbătesc
descoperit în mormânt
pe capac şi boabe de grâu. Au mai apărut resturi de ţesături de la îmbrăcăminte şi
fragmente de la încălţămintea defunctului. Spre uimirea tuturor, între oasele mâinii
drepte au fost descoperite fragmentele unui papirus, înfăşurat ca un volumen cu
dimensiunile de aproximativ 0,30 × 0,05 m.
Arheologul Laurențiu Radu informează că: “În interiorul acestui mormânt
12. realizat din blocuri de calcar s-a găsit un sicriu din lemn cu scheletul unui
Sala Mormântului cu
Papirus bărbat care în zona bazinului avea un sul de papirus. Din păcate, la deschiderea
mormântului, din cauza schimbării bruște de mediu (era o zi foarte călduroasă),
papirusul a fost grav afectat, practic s-a fărâmițat.
Cu siguranță era o persoană de vază a orașului, un literat și probabil că el
13. a îndeplinit și diverse misiuni diplomatice pentru cetate, întrucât în acea perioadă
Mormântul cu papirus,
fotografie din data
(secolul IV a.Chr.) orașele grecești erau independente și fiecare își ducea propria sa
descoperirii politică externă”.
Pe 30 mai 1959, de la Moscova a sosit o delegație de specialiști. Papirusul a
fost ridicat și dus mai întâi la București iar apoi în capitala Rusiei, unde a fost predat
specialiștilor de acolo de către arheologul Radu Vulpe, reprezentantul român. Din
acel moment, urma sa s-a pierdut și nu s-a mai știut de el nimic timp de o jumătate
de deceniu. Sporadic, papirusul era menționat în unele lucrări din România, dar se
credea că s-a distrus de mult.
În anul 2002, la Muzeul de Arheologie Callatis s-a angajat profesorul Ion
Pâslaru, un specialist cu o viață plină de aventuri. Acesta și-a amintit că pe vremea
când studia la teza pentru doctorat a citit într-o revistă de specialitate din Rusia un
articol despre papirusul de la Mangalia, care mai exista încă și care fusese restaurat
de către cercetători ruși. În 2009, conducerea de la acea vreme a muzeului a demarat
acțiunea de identificare și recuperare a papirusului. În următorii doi ani s-a derulat
o anevoioasă corespondență cu partea rusă, dar s-a dat de urma sa, în cele din
105
III. CALLATIS
urmă, la Centrul de Conservare și Restaurare „I.E. Grabar” din Moscova. Rusia și-a
dat într-un final acordul pentru înapoierea artefactului. Pe 22 august 2011 a avut loc
la Mangalia ceremonia de predare a papirusului, predare efectuată de directorul de
la Grabar, dr. Alexander Losovoy.
Papirusul de la Mangalia este format din 154 de fragmente (fig. 15), scrise
în greaca veche, cu o cerneală de culoare maroniu închis, iar în prezent se lucrează
încă la descifrarea textului (fig. 16).
Cu siguranță defunctul a fost o persoană importantă din viața Callatidei
pentru că doar cei cu realizări deosebite sau de un rang înalt ar fi putut primi astfel
de coronițe de lauri (fig. 17). Poate se remarcase ca judecător, poate fusese mare
nobil, un mare preot sau poate că avusese realizări deosebite pe plan cultural-
artistic.
Nu trebuie uitat că în perioada elenistică, orașul grecesc Callatis se mândrea
cu mari cărturari, istorici, geografi și filozofi apreciați în întreaga lume elenă și
amintiți de alți mari filozofi ai antichității. În secolele III-II a.Chr. au trăit și au creat
aici Demetrios din Callatis, Satyros Peripateticul, Istros sau Heracleides Lembos.
Demetrios este autorul unei opere extraordinare a antichităţii, compusă
din 20 de cărţi şi care s-a numit „Despre Asia şi Europa”. Cartea sa nu s-a păstrat,
dar numeroşi istorici antici, care au trăit şi scris în secolele următoare, au citat
fragmente din ea şi l-au menţionat pe învăţatul „callatid”.
Satyros Peripateticul a fost unul dintre primii biografi ai antichităţii. A scris
„Viaţa lui Euripide” dar şi despre alte mari personalităţi ale antichităţii precum
politicianul Alcibiade, oratorul Demostene sau despre creatori precum Eschil,
Sofocle şi Socrate. Istros, un alt mare om de litere din secolul III a.Chr. a scris
„Despre tragedie”, şi aceasta o altă operă dispărută.
106
III. CALLATIS
Al patrulea mare învăţat al Callatisului, Heraclid sau Heracleides Lembos,
a plecat de tânăr, în Egipt, la curtea regilor din dinastia Lagidă (Lagos). A fost
înalt funcţionar la curtea regelui Ptolemeu VI Philometor, „Cel iubitor de Mamă”.
Heracleides a scris „Istorii”, o operă în 37 de volume, sursă preţioasă de informaţii
pentru istoricii care au trăit ulterior. A scris și „Viaţa lui Arhimede”, citată adesea de
Diogene Laertius.
Poate că necunscutul din Mormântul cu Papirus face parte din acest cerc
select al cărturarilor callatieni (fig. 18). A trăit înaintea lor și poate le-a fost profesor
18.
Fragment de papirus
15.
Fragmentele papirusului,
așa cum au fost readuse
în România
16.
Fragmente ale
papirusului
sau model ... . Nu putem ști însă care este adevărul, până ce textul papirusului nu va
fi descifrat.
Papirusul este un material asemănător hârtiei, care este produs de o plantă
numită Cyperus Papyrus. Fâșiile de papirus se puneau unele peste altele formând un
excelent suport de scris foarte rezistent și ușor de transportat (papyros - în greacă,
„care aparține casei”). Cele mai multe papirusuri și cele mai vechi (din mileniul IV
a.Chr.) au fost cele găsite în Egipt, în Țara Faraonilor. Acest tip de suport a fost însă
exportat și în bazinul mediteraneean, mai ales în perioada elenistică. În Europa,
17.
Cyperus Papyrus nu crește decât în Sicilia.
Fragment de papirus În Europa s-au păstrat foarte puține papirusuri, pentru că aici este mult
(detaliu) mai multă umiditate în comparație cu lumea egipteană, ceea ce a dus la distrugerea
celor existente. Din acest motiv, importanța papirusului de la Mangalia este una
covârșitoare. Este printre cele mai vechi papirusuri descoperite în Europa, dacă nu
chiar cel mai vechi.
Papirusul callatian își dispută întâietatea pentru titlul de cel mai vechi din
Europa cu Papirusul de la Derveny, dar este greu de spus dacă cineva va putea
vreodată să tranșeze această dispută. În 1962, la Derveny (Macedonia, Grecia),
printre ruinele orașului antic Lete, în zona de necropolă a fost descoperit un
papirus. Mormântul a fost datat între 340-330 a.Chr. și s-a spus că i-ar fi aparținut
unui războinic ce l-a însoțit pe Alexandru cel Mare în campanii militare. Papirusul
său cuprinde comentarii la un poem orfic care avea ca subiect Theogonia (Nașterea
107
III. CALLATIS
Zeilor).
Stilul poemului indică drept origine școala lui Anaxagoras, filozof grec
pre-socratic (secolele VI-V a.Chr.). Papirusul Derveny este considerat cel mai vechi
papirus citibil din Europa, fiind înregistrat astfel în patrimoniul UNESCO. Dacă
s-ar reuși descifrarea celui de la Mangalia, atunci situația s-ar putea schimba ... .
În topul papirusurilor vechi din Europa se află și cele din Colecția Herculaneum
Papyri - au fost 1.800 de papirusuri aflate în așa zisa Vilă a Papirusurilor, distrusă
la Herculaneum în 79 p.Chr., la erupția Vezuviului. Vila a fost descoperită în 1752
iar majoritatea textelor erau texte antice grecești, cele mai vechi aparținându-i lui
Epicur (secolele IV-III a.Chr.). Vila Papirusurilor este considerată cea mai veche
bibliotecă antică din Europa, care a supraviețuit până în zilele noastre.
MOVILA DOCUMACI
Aproape de Mangalia, pe câmpurile bătute de vântul tăios al Dobrogei, se
ridică solitari tumuli misterioşi, movile create de mâna omului, în urmă cu mai bine
de 2 milenii.
Unul din tumulii impresionanţi ascunde un obiectiv arheologic extrem de
interesant. În movila Documaci se află un monument funerar de mari dimensiuni
(fig. 20).
Cercetările au fost demarate în anul 1940 de profesorul Theofil Sauciuc
–Săveanu și continuate după război de Vasile Canarache, care a descoperit aici o
monedă scitică cu efigia regelui Kanites (180-150 a.Chr.). În 1993 a fost reluată
cercetarea de către arheologii din Mangalia.
Există două componente distincte ale monumentului: mai întâi un culoar
de acces (dromos) de aproape 10 metri lungime şi 1,6 lăţime, şi camera funerară.
Unii arheologi au avansat ideea că defunctul ar fi fost un prinţ scit, dar există alte
opinii potrivit cărora ar fi vorba despre un nobil din cetatea Callatis sau chiar despre
un rege trac. Mormântul a fost profanat de mai multe ori în antichitate, dar şi în
Evul Mediu. În ciuda jafurilor, specialiştii au reuşit să descopere un inel superb cu
broască ţestoasă şi câteva săgeţi de bronz. În movila Documaci există încă pereţii
acoperiţi cu fresce antice (viu colorate pe vremuri), reprezentări fie ale unor călăreţi,
fie ale unor animale (cerbi, mistreţi, cerbi) pe care, poate, defunctul le vâna.
VALERIU CHELUȚĂ GEORGESCU (1944-2002)
S-a născut la 3 ianuarie 1944, în Galaţi. A urmat cursurile Şcolii elementare
din Isaccea şi studii liceale la Constanţa. Încă din clasa a VII-a, Cheluță Georgescu
a participat la săpăturile efectuate de profesorul Ion Barnea şi Expectatus Bujor la
Noviodunum, iar în timpul studiilor liceale a fost remarcat de arheologul Adrian
Rădulescu, având şansa de a participa la cele mai importante descoperiri din
Constanţa (Tomis).
Membru al clubului de elevi „Cercul Micilor Arheologi” a locuit o perioadă
la mansarda Muzeului de Arheologie din Constanţa, îndeplinind atribuţii de ghid
în muzeu şi la Edificiul roman cu mozaic și participând la săpăturile efectuate în
108
III. CALLATIS
necropola tomitană de Vasile Barbu.
Între anii 1962-1963 a activat profesor suplinitor la Şcoala generală de 10
ani din Isaccea, după care, în perioada 1965-1970 urmează cursurile Facultăţii de
Istorie a Universităţii din Bucureşti . S-a angajat în 1970 la Muzeul de Arheologie din
19. Constanţa, fiind ulterior detașat (ultima oară din anul 1982) ca arheolog la Secţia
Papirusul de la Derveny Callatis – Mangalia. Din februarie 1990 a devenit directorul muzeului din Mangalia.
conține un poem orfic, în
care este relatată nașterea A efectuat săpături de salvare în aria necropolelor calletiene, a identificat
zeilor olimpieni fortificația greco-autohtonă de la Albeşti, a contribuit la descoperirea a două bazilici
creştine tomitane din secolele V-VI şi a mai multor cartiere antice cu monumente.
S-a remarcat de asemenea prin cercetarea locuinţelor–bordei la Capidava, la
necropola tumulară de epocă romană, prin săpături la construcţia drumului
naţional Cernavodă-Hârşova, etc.
În 1976 a fost admis la doctorat de academicianul Emil Condurache cu
tema: „Urbanistica romano-bizantină în secolele IV-VI d.Hr., în aria vest- pontică”.
După moartea profesorului coordonator, a fost transferat la Iaşi, la profesorul Dan
Teodoru, unde a susţinut teza în anul 1998, din acest moment fiind doctor în istorie
20.
veche şi arheologie.
Mormântul, parțial Ca director al Muzeului de Arheologie Callatis – Mangalia, a conceput reabilitarea
decopertat
completă a clădirii muzeului. Din 1993 clădirea a reprezentat un semnal pentru
întreaga arheologie dobrogeană, considerată o premieră naţională, cunoscută drept
„Modelul Mangalia”.
În colaborare cu Institutul Român Naţional de Tracologie, Mangalia a
fost inclusă în circuitul naţional al valorilor ştiinţifice prin înfiinţarea Comisiei
Internaţionale pentru Promovarea Studiilor Indo-Europene şi Trace. În urma acestor
sesiuni s-a editat „Buletinul de Tracologie” şi s-au perpetuat întâlniri cu cercetători
din România, Bulgaria, Rusia, Germania, Olanda.
A publicat peste 80 de articole de specialitate în ţară şi în străinătate, dintre
care menţionăm: „Morminte elenistice şi romane descoperite în zona de nord şi
nord-est a necropolei Callatis”, „Săpăturile de la Capidava”, „Şantierul arheologic
21. Albeşti”, „Un pod roman descoperit la Tomis”, „Ştampile şi amfore antice de la
Culoarul de acces în Callatis”, „Mărturii creştine la Callatis”, „Cercetări de teren în teritoriul callatian”,
mormânt
seria de articole şi studii „Albeşti, judeţul Constanţa”, în Cronica Cercetărilor
Arheologice (1994-2002), „Complexe d’habitat du site fortife’ grec’s- indigene
d’Albeşti” (Thrace and the Aegean, Sofia, 2004).
Cu ocazia sărbătoririi a 2.500 de ani de la înfiinţarea Coloniei Callatis, a
publicat, în colaborare cu Stoica Lascu, micromonografia „Callatis – Mangalia 2500”,
(Bucureşti, 1995”. A decedat la 20 decembrie 2002, în Mangalia.
22.
Valeriu
Cheluță - Georgescu
109
 IV. ALBEȘTI

IV. ALBEȘTI
Așezarea fortificată de la Albești este situată în teritoriul callatian, pe limita
lui vestică și pe linia unei artere de circulație ce asigură legătura dintre așezările din
sud-estul Dobrogei cu cele din zona Dunării (fig. 1). Ea se încadrează în categoria
fortificațiilor cu caracter permanent, desemnate prin termenul de frourion, cu rol
1.
Harta Dobrogei cu
localizarea comunei
Albești, pe raza căreia se
află fortificația

în apărarea și exploatarea agricolă a zonei. Apropierea față de Callatis, dar mai ales
maniera de construcție a incintelor, caracterul cvasiurban al așezării, preponderența
materialelor grecești susțin ideea unei creații callatiene. Celelalte elemente – getice
și eventual scitice, identificate prin obiecte de inventar și forme de manifestări
spirituale proprii, dau măsura caracterului greco-indigen al așezării.
Perioada de locuire a sitului se plasează între secolele IV-III a.Chr.
Ridicarea primei incinte, spre mijlocul secolului IV a.Chr. coincide cu acțiunea
de organizare a teritoriului și cu perioada de dezvoltare economică a Callatidei.
Ridicarea incintei a II-a poate să fi fost ocazionată de acțiunile macedonene de la
sfârșitul penultimului deceniu al secolului IV a.Chr. ostile Callatidei și de dorința
aceleiași puteri de a controla teritoriul și traficul comercial în zonă. Incinta a III-a

111
IV. ALBEȘTI IV. ALBEȘTI

marchează o extindere spre sud și vest a suprafeței fortificate, în acord cu perioada lekythoi, castroane, căni, platouri, unguentarii și opaițe. O categorie importantă și
de dezvoltare economică deosebită din secolul III a.Chr. 2. bine individualizată o reprezintă ceramica autohtonă; ea apare în forme și tehnici
Ruinele fortificației care continuă tradiția hallstattiană mai veche și totdeauna împreună cu ceramica de
greco-indigene
Etapele de existență ale așezării proveniență greacă.
corespund, în general, cu cele trei momente
de construcție a incintelor. Primele două Materialul ceramic figurat – statuete și aplice ceramice – se dovedește deosebit
etape se plasează spre mijlocul și în a doua de semnificativ în continuarea spiritualității acestei așezări rurale de epocă
jumătate a secolului IV a.Chr. (eventual 4.
Statuie ce o reprezintă pe
sfârșitul secolului IV / începutul secolului Afrodita, zeița frumuseții
III a.Chr.). Suprafața locuită, delimitată (stare fragmentară)
de primele incinte este de circa 1.350 mp,
respectiv 1.680 mp (fig. 2). În etapa a III-a,
suprafața locuită este de circa 3.200 mp și
depășește spre sud și vest spațiul fortificat.
Din punct de vedere cronologic această
etapă se plasează în secolul III a.Chr. (după
primele decenii ale secolului) până spre
sfârșitul acestuia sau începutul secolului
următor.

De altfel, sfârșitul secolului III a.Chr. reprezintă momentul încetării

existenței și a altor așezări din Dobrogea. În această perioadă în Dobrogea se
înregistrază raiduri ale bastarnilor și prezențe ale sciților (ultimii atestați în
izvoarele literare și recunoscuți prin dovezi materiale, în special monetare). Este
posibil ca tocmai constituirea în zonă, între Callatis și Dionysopolis, a unor „regate”
scitice, să fi reprezentat un motiv de încetare a funcționării așezării fortificate de la
Albești.

Dovezile materiale de epocă romană au fost descoperite la sud și vest,

dincolo de zidurile cetății. În stadiul actual al cercetărilor de pe platou și în absența 3.
unor astfel de materiale în zona mai intens cercetată din interiorul fortificației, nu Reliefuri ceramice din
secolele IV-III a.Chr.
ne putem pronunța dacă este vorba de o locuire romană de durată, pe
parcursul secolelor I-IV p.Chr. sau doar de una pasageră în intervalul
amintit.

MATERIALE ARHEOLOGICE
elenistică. Reprezentările aparțin, în ordinea frecvenței, Cybelei, Afroditei (fig. 4),
Inventarul arheologic recuperat este numeros și variat: Demetrei, lui Dionysos și lui Apollon.
recipiente și ștampile, vase de uz casnic (importate sau de proveniență Materialul ceramic de import (vase, amfore și ștampilele amforice) permite
locală), statuete și reliefuri ceramice (fig. 3), obiecte din os sau din conturarea a două perioade de vârf ale activităților economice de aici: prima se
metal, monede. Categoria cea mai bine reprezentată din punct de plasează spre sfârșitul secolului IV și primele decenii ale secolului III a.Chr.; cealaltă
vedere cantitativ este cea a amforelor, provenite din centre de producție perioadă de vârf va ocupa toată jumătatea a doua a secolului III a.Chr. și o va depăși
bine cunoscute în spațiul vest-pontic: Heracleea Pontică, Thasos, pe prima prin amploare și diversitate. De altfel, secolul III a.Chr. este cel mai bine
Sinope, Rhodos, Cnidos, Cos. reprezentat din punct de vedere al importurilor amforice, dând măsura dezvoltării
economice a așezării în această perioadă a existenței sale.
Ceramica uzuală este alcătuită, în ordinea frecvenței, de

112 113
IV. ALBEȘTI
COLECTIVUL DE ARHEOLOGI
Cercetările arheologice de la Albești – punctul „Cetate” s-au desfășurat de
la început sub conducerea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța
(MINAC). La conducerea șantierului s-a aflat Adrian Rădulescu (1974-2000),
Maria Bărbulescu (2000-2003), Livia Buzoianu (din 2004). Colectivul inițial format
din Adrian Rădulescu (responsabil de șantier), Nicolae Cheluță-Georgescu și
Maria Bărbulescu, treptat s-a lărgit. La puțin timp după începerea săpăturilor s-a
stabilit colaborarea cu arhitecta Anișoara Sion, iar la circa un deceniu s-a alăturat
colectivului și Livia Buzoianu. Notăm participarea de-a lungul anilor a unor colegi
de la MINAC și Muzeul „Callatis” Mangalia: Traian Cliante, Lucian Arsenie, Valeriu
Maxim, Laurențiu Cliante, Vitalie Bodolică. Prezență constantă pe șantier din anii
studenției și ulterior ca arheolog consacrat și membru titular al colectivului a fost
Nicolae Alexandru. Preocupările sale privind teritoriul callatian s-au corelat fericit
cu cercetarea sitului de la Albești. Echipa actuală este formată din Livia Buzoianu
(responsabil), Nicolae Alexandru, Irina Sodoleanu (Nastasi) și Marius Lascu –
membri.
FORTIFICAȚIA
Întreaga așezare se află pe un bot de deal apărat la Nord și la Vest de o vale,
într-o zonă despre care se știe că a fost intens locuită în secolele IV-III a.Chr. Există
și un punct fortificat, cu dimensiunile de 45x45 m și care are la colțul de Sud Vest
un turn de 9x9 metri.
Fortificația are trei faze de construcție, cea mai bine păstrată fiind ultima
dintre acestea. În exteriorul punctului fortificat existau așezări deschise, locuințe
114
IV. ALBEȘTI
și depozite, sau chiar sanctuare rurale (fig. 7). Întregul sat era protejat la Sud de
un șanț și de un val de apărare. Încetarea locuirii s-a produs undeva la sfârșitul
secolului III a.Chr. Cauzele acestui final nu se cunosc cu exactitate, dar se bănuiește
că ele ar fi putut fi de natură ecologică, în primul rând. Astfel, valea ce trecea pe
lângă fortificație fusese mult timp străbătută de apă însă la un moment dat, în
7. secolul III a.Chr., această sursă a secat, ceea ce a condus implicit și la sfârșitul
Fundații de locuințe așezării ce depindea de resursă.
Așezarea de la Albești este de fapt o fermă fortificată, un frourion probabil
5. iar această teorie este întărită și de o inscripție de la Callatis, din secolul III a.Chr.,
Vase și fragmente de vase
ceramice de tip khantaroi
care face referire la funcția de frourachos.
Acest tip de fortificație avea un rol important din punct de vedere economic.
Acest lucru este atestat de o mare cantitate de fragmente amforice care depășeau clar
8.
nevoile așezării, ceea ce demonstrează că aici exista un punct de desfacere al acestui
Turnul din colțul de tip de produse. Specialiștii opinează că vase mici cu marfă veneau pe calea apei, prin
sud-vest asigura apărarea
așezării
valea astăzi secată și o descărcau la Albești. De aici, produsele erau distribuite în
interiorul regiunii, mai ales populației getice locale. În același timp, fortificația avea
și un caracter militar pentru că se afla la frontiera teritoriului callatian. Turnul său
impozant era menit să inspire respect și teamă oricărui potențial atacator (fig. 8).
Pe lângă aceste două caractere, economic și militar (fig. 9), fortificația
era, în primul rând, un important centru agricol: în jurul ei se întindeau loturile
callatienilor, proprietari ce dețineau pământ atât în cetate și în imediata vecinătate
9.
Ruine impozante a acesteia, precum și în teritoriu, pe moșia extinsă (la Albești sau în alte locații din
6.
Arheologii Maria perimetru).
Bărbulescu, Adrian
Rădulescu, Livia
Buzoianu și Lucian Dr. Nicolae Alexandru: „Datorită cantității mari de ceramică getică, 30%
Arsenie descoperită la Albești față de 1% descoperită la Callatis, este atestată aici o prezență
a populației autohtone, geții fiind probabil principala forță de muncă în agricultură.
Exista un co-interes în cadrul acestui raport dintre localnici și grecii Callatisului,
în sensul că primii beneficiau de mărfuri de calitate aduse din Grecia și din zona
Mării Egee iar ceilalți beneficau de forță de muncă. Cercetătorii sunt de părere că
existau și înțelegeri în acest sens între liderii Callatisului și eventualii șefi de trib din
teritoriu”.
În ceea ce privește populația probabilă a fortificației greco-indigene de la
Albești se estimează un maxim de 150 de familii (până în 800 de persoane) într-o
perioadă de maximă înflorire (secolele IV-III a.Chr.), în care Callatisul avea la
rândul ei până în 10.000 de locuitori.
Dr. Nicolae Alexandru: „Punctul fortificat era și locuință, avea forma unei
case grecești, cu curte interioară, dar de mai mari dimensiuni. Posibil zona cea mai
expusă dinspre Sud avea etaj iar de jur împrejurul ei existau dependințe, anexe unde
erau ținute mărfuri, animale, cereale. În acest punct fortificat, populația se putea
adăposti în cazul unor atacuri.
Zidăria locuințelor era din blochete de calcar lipite cu pământ, dar exista
probabil și o elevație din materiale ușoare, chirpic cu nuiele. De asemenea, au
115
IV. ALBEȘTI IV. ALBEȘTI

fost descoperite și olane și țigle ceea ce demonstrează că acoperișul, cel puțin cel LIVIA BUZOIANU
al punctului fortificat, era din material ceramic. La fel, și turnul său de apărare
beneficia de un acoperiș solid”. Livia Buzoianu s-a specializat în filologie clasică în cadrul Universității
București între anii 1971–1975, fiind licențiată în limbi romanice, clasice și
Zidul fortificat era construit din blocuri mari de parament, cel exterior fiind orientale. Și-a continuat studiile în Constanța, la Universitatea „Ovidius“, unde
constituit din blocuri masive (fig. 10). a susținut teza de doctorat sub numele „Civilizația greacă în zona vest-pontică
13.
Livia Buzoianu și impactul ei asupra lumii autohtone (sec. VII - IV a.Chr.)”, publicată în 2001 la
10.
Zidurile fortificației sunt editura Universității Ovidius.
extrem de solide și astăzi După absolvire, în 1978, a ocupat postul de
muzeograf la Muzeul de Istorie Națională
și Arheologie Constanța (MINAC) până
în anul 2000. Din 1991 până în 2003 a fost
lector universitar la Universitatea „Ovidius“
Constanța.
Din anul 2000 până în 2005, a fost cercetător
științific II la aceeași instituție, iar cinci ani
mai târziu a fost promovată ca șef de secție
„Dezvoltare – Cercetare” în cadrul MINAC.
În ultimii 36 de ani a făcut parte din colegiul
de redacție al revistei „Pontica“ (ca redactor,
redactor responsabil) și al cărui redactor șef
este în prezent. A lucrat timp de mai bine de
trei decenii pe situl de la Albești și începând
Grosimea zidului fortificației variază între 1,20-1,60 metri, tehnica de din anul 2007 este responsabil științific al
construcție a meșterilor greci fiind una deosebită. Blocurile mari de piatră erau șantierului arheologic.
perfect tăiate și prin propria lor greutate, în ciuda înălțimii zidului, deveneau stabile 11. În perioada 2000–2014, a fost președinte
Ruine dezvelite de către
și rezistente în fața atacurilor sau a vreunui seism. arheologi
al Filialei Constanța a Societății de Studii
Clasice, iar între anii 2008 – 2016 a fost
Dr. Nicolae Alexandru: „Situl este cea mai importantă descoperire pentru membru în Comisia Națională de Arheologie.
că este unic în România, o fermă fortificată de epocă elenistică, caracteristică A publicat numeroase articole și cărți
administrării teritoriilor coloniilor de către dorieni (fig. 11). Acest tip de construcție printre care enumerăm: „Civilizaţia
și de administrare se mai regăsește în Sudul Crimeii, la Chersones, în Sudul Italiei, greacă în zona vest-pontică şi impactul
la Metapont, în Sicilia, în Grecia, pe coasta Asiei Mici sau în sudul Mării Negre”. ei asupra lumii autohtone (sec. VII-IV a. Chr.)“ (2001); „Poetica verba” (2002);
„Albeşti I. Monografie arheologică” (în colaborare, 2008); „Interferenţe ovidiene”
12.
De-a lungul văii ce trece pe lângă zidurile fortificației au mai fost descoperite Harta zonei, cu așezarea (2009), editor; „Tomis. Comentariu istoric și arheologic / Tomis. Historical and
așezări precum cele de la Hagieni, Vâlcele, Cotu Văii și până la Coroana, toate fiind Albești mărginită la sud Archaeological Commentary” (2012).
de valea cu același nume
în teritoriul Callatidei (fig. 12). Valea plină cu apă în secolele IV-III a.Chr. făcea
legătura între aceste așezări rurale și colonia principală.
Fortificația de la Albești a rezistat și în timpul unor mari crize militare, cum
este cazul atacului macedonean condus de Lisimah asupra Callatisului revoltat.
S-a stabilit că, și după acest moment sensibil, fortificația din teritoriul rural a mai
funcționat încă o sută de ani. Existența sa a încetat însă brusc la sfârșitul secolului,
probabil din cauza condiiților ecologice mai sus expuse (secarea văii). Este clar un
moment care a afectat nu numai Albești, ci și orașul Callatis, știut fiind faptul că
în aceeași perioadă acolo se produce o mare depopulare și implicit o restrângere
masivă a polisului.

116 117
 V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI

V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI

COMPLEXUL MUZEAL TROPAEUM TRAIANI/ADAMCLISI

Complexul muzeal „Tropaeum Traiani'” este format din trei obiective:

Monumentul triumfal Tropaeum Traiani (care a fost cercetat de Grigore Tocilescu,
Otto Benndorf şi Georg Niemann în anii 1882-1894), cetatea omonimă (care
datează din secolul al II-lea p.Chr.) şi muzeul de sit.

MONUMENTUL, ALTARUL ȘI MAUSOLEUL

1.
Monumentul Triumfal, La rândul lui, Monumentul triumfal (fig. 1) face parte dintr-un complex
fotografie aeriană istorico-arheologic alcătuit din monument, mormântul tumular și altarul
comemorativ ridicat pentru soldații căzuți în luptele din zonă din iarna anilor
101/102 p.Chr.). Complexul este dispus sub forma unui triunghi isoscel, baza
acestuia fiind marcată de monumentul și tumulul funerar, iar în vârful triunghiului
este amplasat altarul.

Monumentul triumfal a fost construit, conform inscripției, între anii 106-109

p.Chr., după proiectul arhitectului imperial Apolodor din Damasc. Inscripția de pe
2.
Inscripția închinată
trofeu a fost reconstituită și tradusă astfel:
zeului Marte „Zeului Marte Răzbunătorul, împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva
Răzbunătorul Traian, biruitorul germanilor, al dacilor, mare preot, având puterea de tribun al
plebei pentru a 13-a oară, proclamat de armată Imperator pentru a VI-a oară, ales
consul pentru a V-a oară, părintele patriei după ce a învins armata dacilor și a
sarmaților ...”. (fig. 2).

Monumentul este o construcție cilindrică cu trepte circulare la bază. În zona

mediană se aflau 54 de metope care redau luptele dintre romani și aliații regelui dac.
Metopele sunt blocuri masive de piatră de forma unor prisme dreptunghiulare, cu
3.
Metopele au fost
suprafețe exterioare figurate cu valoroase scene inspirate din luptele daco-romane.
reconstituite și dispuse Sunt dispuse într-o suită circulară (fig. 3). Ordonarea lor pare să respecte o anumită
circular, asemenea
originalelor
succesiune dată de „povestirea” unor evenimente. Astfel, primele 27 de metope
prezintă istoria unei prime bătălii purtate în
campaniile de Sud sub forma a trei scene: atacul
și lupta de cavalerie, bătălia din jurul carelor și
închinarea populației civile și a prizonierilor în
fața lui Traian. Următoarea serie de metope, de
la nr. 28, este grupată tot în trei scene: Marșul
către Marea Bătălie, Marea Bătălie și Aclamația
împăratului Traian. Sunt reprezentați militari
romani călări și pedeștri, scene de bătălie, aliați
barbari (cu haine și detalii specifice originii
lor etnice). Romanii sunt ilustrați în ipostaze
superioare inamicului (apar și purtători de

119
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI

stindarde, instrumentiști, ofițeri, demnitari și împăratul Traian, care fie ține în mână războiului din anii 1877-1878.
bastonul de comandant sau un sul de date militare). Nu în ultimul rând sunt redate Mausoleul se află la aproximativ 100 de metri de monument, fiind astăzi
elemente ale bogăției ținutului dobrogean, elemente de îmbrăcăminte ale populației o movilă de pământ înaltă de 250 de metri și cu un diametru de cca. 20 de metri.
locale etc. (fig.6) Săpăturile arheologice au evidențiat prezența unei infrastructuri de piatră și
4, de lemn ce compuneau un mausoleu. Construcția de piatră era de formă pătrată și
6,
Reliefuri cu militari
romani, realizate în epocă Movila de pământ în se sprijinea pe o bază solidă formată din șase trepte de piatră. Au fost identificate
modernă pe monumentul care a fost identificat patru inele concentrice de piatră și mortar în maniere diferite, primul era realizat în
mausoleul se află în
reconstituit
stânga monumentului tehnica opus quadratum și celelalte trei în opus coementarium.
Construcția cu caracter funerar are în zona centrală un mormânt (tumulus)
care probabil aparținea unui ofițer important, unde ar fi trebuit să existe o urnă de
incinerație cu resturile acelui prefect de castru. De asemenea, au fost recuperate
fragmente arhitectonice și plăci de piatră pe care erau gravate inscripții latine.
Altarul a fost ridicat în amintirea soldaților căzuți în luptele date de romanii
conduși de către împăratul Traian împotriva unei coaliții „barbare” realizate de
regele dac Decebal. Monumentul avea formă perpendiculară, cu latura de 12
metri și înălțimea de 6 metri (fig. 7). Pe altarul dedicat soldaților romani se află
o inscripție dedicantă: „In memoriam fortissimorum virorum qui pugnates pro
7.
republica, bello dacico, morte accubuerunt”. În traducere inscripția ar suna astfel:
Reconstituirea altarului

5.
Inaugurarea
monumentului a fost
făcută în anul 1977, în
prezența președintelui de
atunci al statului român,
Reliefurile erau încadrate de frize și separate de pilaștri ornamentali Nicolae Ceaușescu
(fig. 4). La partea superioară se află un attic
festonat, prevăzut cu 27 de creneluri pe care
erau figurați prizonierii. Acoperișul de formă
conică era realizat din solzi de piatră, iar trofeul
propriu-zis era așezat pe două prisme suprapuse, „În amintirea bărbaților preaviteji, care luptând pentru patrie, în războiul cu dacii,
fiind încadrat de prizonieri sub forma a două s-au culcat întru moarte”. După fragmentele de pe inscripție s-a estimat că pe altar
personaje feminine șezând și un personaj apăreau numele a circa 3.800-4.000 de legionari căzuți în formidabila încleștare de
masculin, în picioare, cu mâinile legate la spate. pe platoul de la Adamclisi (presupusul loc al luptei) sau din vecinătatea acestuia.
Monumentul triumfal a fost restaurat în 1977
(fig. 5) și, folosindu-se una din ipotezele privind MUZEUL DIN ADAMCLISI
dispunerea metopelor descoperite în spațiul
din vecinătate și în satele din jur, pe tamburul Muzeul (fig. 8) a fost conceput ca un lapidarium pentru a servi unei
din piatră cu mortar păstrat, s-a reconstituit expuneri complete a basoreliefurilor și a trofeului colosal poziționat în partea
monumentul cu mulaje de ciment. Piesele superioară a monumentului triumfal. Clădirea a fost inaugurată în anul 1977 în
originale sunt adăpostite în muzeul construit prezența președintelui de atunci al statului Nicolae Ceaușescu și cuprinde, pe un
în centrul localității Adamclisi. Inaugurarea parter și un etaj, vestigii arheologice descoperite în cetate, la monument (piesele
monumentului a avut loc în cadrul festivităților 8. originale) și împrejurimi. Sunt expuse metopele, frizele, pilaștrii, crenelurile, blocuri
Clădirea muzeului
prilejuite de aniversarea unui secol de la Tropaeum Traiani din
de parapet ale atticului festonat, resturi al zidurilor altarului cenotaf, fragmente
cucerirea Independenței României în urma Adamclisi (vedere din din soclul statuii trofeului (fig. 9). În centrul sălii este expusă statuia colosală a
exterior)

120 121
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI

trofeului, inscripţia şi friza cu arme (fig. 10). Celelalte exponate sunt constituite din se află la 1,4 km Sud Vest de monument și a fost construită în timpul împăratului
descoperiri ceramice (vase aparţinând culturii Hamangia, ceramică getică, amfore Traian, după marea bătălie. Prima distrugere a cetății a avut loc în anul 170 p.Chr.,
greceşti, romane şi bizantine), opaiţe, unelte, podoabe, fragmente de apeducte, pe când orașul era deja municipium. Două inscripții aparțin perioadei atacului
sculptură, documente epigrafice. costoboc din din același an, și anume începem cu piatra funerară a lui Lucius
În muzeu sunt expuse 48 de metope originale (fig. 11) dintre cele 54 Fufidius Lucianu, decurio și duumvir al cetății (înalt funcționar cu atribuții juridice,
propriu-zise. Ele împodobeau monumentul triumfal în antichitate, de jur 13. administrative, financiare și gospodărești). Stela de calcar a fost inițial descoperită
9. Cetatea Tropaeum
împrejurul acestuia (fig. 12). Restul de metope se află fie în expozițiile altor muzee Muzeul Tropaeum Traiani (vedere aeriană) pe 4 iulie 1904, pe via principalis, la 27 de metri de Poarta de Est, apoi abandonată
din afara țării, fie au fost distruse de-a lungul timpului. Traiani din Adamclisi și redescoperită în vara anului 1960. Magistratul a murit în timpul acțiunilor de
(vedere din interior)
apărare a cetății. Cea de a doua inscripție este o stelă închinată memoriei lui Daizus
Comozoi, descoperită în 1891, pe via principalis. Deasupra inscripției este figurat
Cavalerul Trac, divinitate populară în perioada de referință (apare cu hlamida
fluturând în vânt, călărind spre dreapta, având în față un copac, arborele vieții).
Daizus, fiul lui Comozoi, este ucis la vârsta de 50 de ani de către costoboci, iar
altarul bărbatului este ridicat de către cei doi fii ai săi, Iustus și Valerius, care poartă
nume romane. În anul 316 p.Chr., împăratul Constantin cel Mare, a refăcut cetatea,
conform unei inscripții: „Fiind apărători ai securității și libertății romane, domnii
noștri Flavius Valerius Constantinus și Licinianus Licinius, pioși, fericiți și veșnic
auguști, prin a căror virtute și înțelepciune au fost supuse pretutindeni popoarele de
seminție străină, în scopul asigurării durabile a graniței, a fost zidită cu succes, din
10. temelii și cetatea Tropaenilor, pe vremea când prefecți ai pretoriului erau Petronius
Trofeul lui Traian
(piesele originale ce îl Annianus, bărbat de rang senatorial și Iulius Iulianus, bărbat de rang ecvestru, prea-
compuneau) credincioși voinței divine a împăraților” (fig. 14). Numele împăratului Licinius a
fost ulterior martelat. Theodor Mommsen considera că cei doi prefecți ai pretoriului
11.
Metopele originale au deținut funcțiile respective între octombrie 315 și 1 martie 317 p.Chr. Părerea
unanimă a specialiștilor este că refacerea cetății Tropaeum a avut loc în cursul
anului 316 p.Chr. Inscripția indică o denumire târzie a cetății, Civitas Tropaensium
și nu pe cea anterioară, Tropaeum Traiani. Această denumire apare și într-o altă
12.
Metopă originală ce îl
inscripție de la începutul secolului al IV-lea p.Chr., dedicată Junonei: „Junonei
reprezintă pe împăratul Regina îi aduce mulțumire cetatea Tropaenilor pentru îndeplinirea juruinței de a fi
Tot provenind din cetate, dar și de la monument sunt expuse numeroase Traian (personajul din
dreapta)
găsit apă”.
materiale epigrafice: inscripția din anul Ultima perioadă de prosperitate este zădărnicită de atacul avar din 586
116 p.Chr. unde sunt menționați locuitorii 14. p.Chr., după care urmează o și mai accentuată decădere, orașul antic va muri lent
Traianenses Tropaenses, inscripția Trofeul ridicat de prin retragerea populației în zone mai puțin expuse, mai aproape de sursele de
Constantin la refacerea
trofeului - dedicată lui Mars Ultor, stele cetății și care astăzi poate apă. De fapt locuirea a încetat la Tropaeum în prima jumătate a secolului al VII-lea
funerare reutilizate ca materiale de fi văzut în muzeu p.Chr.
construcție (precum cea a lui Lucius Cetatea se află pe o prelungire joasă a dealului pe care a fost construit
Fufidius Lucianus, a cărui funcție trădează monumentul, de care se leagă printr-o limbă de pământ îngustă. Platoul cetății este
declararea ca municipium a localității în înconjurat pe toate celelalte laturi de pante mai mult sau mai puțin abrupte care
anul 170 p.Chr.), se adaugă inscripții care constituie o protecție naturală. Acest avantaj al terenului a fost folosit la construirea
menționează veterani, negustori sau simpli incintei, mărginind o suprafață de circa 10 hectare în secolele IV-VI p.Chr. (fig. 15).
locuitori. Această incintă pe care o vedem astăzi a fost construită în secolul al IV-lea p.Chr.,
după cum indică inscripția pusă în vremea lui Licinius și Constantin cel Mare.
CETATEA ȘI ISTORICUL Terenul pe care se află cetatea și monumentele de la Adamclisi a devenit domeniu
CERCETĂRILOR 15. public în administrarea Academiei Române prin hotărârea regelui Carol I. Cetatea
Vedere a zidului de
incintă și a cetății
nu este doar o rezervație arheologică ci și una ecologică. Flora și fauna de pe
Cetatea Tropaeum Traiani (fig. 13) cuprinsul cetății nu au fost deranjate în ultimul secol.

122 123
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
Responsabilul științific al șantierului arheologic, dr. Gabriel Talmațchi
afirmă că așezarea cetății pe fundul unei „căldări naturale”, a fost o inițiativă pe
vreme de pace, când nu mai exista, în secolul II p.Chr., iminența unor atacuri
puternice, dar în veacurile ce au urmat situația s-a schimbat, iar această decizie
primară s-a dovedit a avea efecte negative, ușurând distrugerea ei.
Odată cu instaurarea administrației românești în Dobrogea au sporit
și preocupările cercetătorilor autohtoni pentru înregistrarea și cunoașterea
numeroaselor vestigii antice din regiune. Monumentul fusese descris și înainte
de anii 1877-1878 de călători străini, care au semnalat prezența sa și au reliefat
importanța sa.
Grigore Tocilescu, directorul Muzeului Național de Antichități, a început
săpăturile sistematice la Monumentul Triumfal în 1882, continuându-le până în
1890. El a dezvelit tot monumentul și a adunat numeroase informații (fig. 16). A
strâns din satele și cimitirele vecine toate piesele sculpturale și arhitecturale ce
proveneau de la Adamclisi. În colaborare cu arhitectul G. Niemann și profesorul O.
Benndorf, a publicat o monografie a impresionantului monument. În 1891, după
terminarea cercetărilor de la altar, monumentul triumfal și tumulul funerar,
Grigore Tocilescu a început săpăturile arheologice la cetate (fig. 17). Ca urmare a
cercetărilor, el a stabilit numele antic al cetățuii (Tropaeum Traiani), pomenit în
izvoarele antice. În acest sens a avut șansa descoperirii a două inscripții, cea pusă
în onoarea împăratului Traian în anii 114/115 p.Chr. și cea din secolul al III-lea
p.Chr. pusă de decurionii municipiului. El a coordonat o echipă complexă formată
din inginerul Pamfil Polonic și de o serie de alți valoroși arhitecți și ingineri. Din
păcate, însemnările de șantier ale acestora nu au fost publicate. Între timp a survenit
și decesul subit al profesorului Grigore Tocilescu.
De asemenea, în primii ani de cercetări s-au dezvelit porțile de Est și de
Vest, precum și strada ce le lega (via principalis). La Poarta de Est s-au descoperit
inscripția de construcție a incintei în vremea împăraților Licinius și Constantinus,
124
18.
Basilica A, simplă (foto și
reconstituire)
16.
Ruina monumentului
triumfal. Imagine de la
începutul secolului XX
19.
Basilica B, de marmură
(foto și reconstituire)
20.
Basilica Cisternă C
21.
Basilica D cu Transept
(plan)
17.
Imagine din timpul
cercetărilor din cetate
22.
(sfârșitul secolului XIX)
Basilica Forensis
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
alături de trofeul ce împodobea accesul principal în cetate până la sfârșitul locuirii.
Cele două monumente au fost descoperite în poziție secundară în contextul
prăbușirii porții.
BAZILICILE
Au fost dezvelite mai multe edificii reprezentative: Basilica Simplă A, Basilica
Civilă (Forensis), Basilica cu Transept D, Basilica Cisternă C și Basilica de Marmură
B (foarte probabil episcopală). Basilica A sau simplă (fig. 18) a fost construită la
sfârșitul secolului al V-lea (s-a găsit in situ o monedă de la împăratul Leon din anii
457-474). Se află în colțul nord-estic al intersecției axelor principale, în sectorul A
și are o poartă înspre cardo, un atrium cu portice spre Vest, Sud și Nord. Basilica
A avea dimensiunile de 30 x 17,60 metri, un naos cu trei nave și nartex tripartit,
respectiv o criptă (avea o încăpere de 2,30 x 2,70 metri, interiorul fiind tencuit cu
mortar roșu). Pe peretele oriental a existat o inscripție pictată cu galben, dar textul
nu mai poate fi descifrat; probabil inscripția cuprindea numele celor cinci martiri,
corespunzătoare rămășițelor celor cinci schelete umane găsite răvășite.
Basilica de marmură B (fig. 19) a avut mai multe faze. În ultima sa formă
avea un naos cu trei nave din care nava centrală avea dimensiunile de 7,85 x 25,50.
Atrium-ul avea 7,10 x 7,70 metri și era mărginit pe trei laturi de un porticus. Curtea
atrium-ului era pavată cu lespezi mari de piatră. Coloanele de marmură și capitelele
cu impostă folosite se pare că pot fi puse pe seama refacerii din timpul împăraților
Anastasiu-Iustinian. Basilica deținea și un baptisterium. Această basilică este posibil
să fi fost una episcopală, fapt întărit de existența unui episcopat la Tropaeum, atestat
de izvorul Notitia Episcopatum, o culegere de date redactate în secolele VIII-IX,
pe baza unor referințe mult mai vechi, probabil din epoca împăraților Anastasiu-
Iustinian (secolele V-VI p.Chr.).
Basilica Cisternă C (fig. 20) a fost construită prin transformarea unei foste
cisterne romane timpurii, într-o basilică cu o singură navă (cu lățimea de 6,90 m)
în bazinul central. Cisterna a fost construită în urma atacurilor costoboce din anul
170 p.Chr. Acest tip de basilică (cu o navă și absidă semicirculară cu deschiderea
puțin mai îngustă), prezentând și o criptă cu două încăperi. Basilica flanchează via
principalis, aproape de Poarta de Vest.
Basilica D cu Transept (fig. 21), este datată în secolul al V-lea p.Chr.
Profesorul Alexandru Barnea a opinat că la începutul secolului V exista o basilică
care a fost refăcută și abia în această a doua fază a căpătat o formă de basilică cu
transept. Din cardo se intra printr-un propylon într-un atrium de 6 x 8 metri, cu
portic pe laturile de Nord, Sud și Vest. Curtea era pavată cu cărămidă. În centrul
absidei s-a construit o criptă cu o singură încăpere, la care se ajungea printr-o scară
cu 12 trepte. Într-o nișă a criptei, într-un chivot, erau adăpostite moaște sfinte.
Basilica Forensis a fost o grandioasă basilică civilă, care servea pentru desfășurarea
vieții civile a orașului constantinian (fig. 22). Are o suprafață de 50 x 18 m, cu axul
lung orientat Nord-Sud și compartimentat în trei nave, cu două rânduri de coloane
de mari dimensiuni. S-au păstrat in situ 18 baze de coloane pe fiecare aliniament
(fig. 23). Accesul se făcea atât dinspre cardo, cât și din decumanus maximus (fig.24).
Laturile lungi sunt prevăzute cu contraforți, 12 pe fiecare latură. Construcția
125
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
avea acoperiș în șarpantă. Fiecare oraș important din provinciile romane avea
o comunitate de cives romani (cetățeni romani), un senat (ordo decurionum) și
magistrați aleși pe doi ani. Viața orășenească, administrativă, politică și comercială
se desfășura în zona unui Forum (Piața Centrală). În imediata vecinătate a acestuia
se construia o basilica forensis pentru desfășurarea unor întâlniri comerciale,
politice și juridice. O asemenea construcție este cunoscută și la Zaldapa, unul din 23.
centrele cele mai apropiate de orașul tropaensilor specifice lumii romane târzii din Basilica Forensis (vedere
din interior)
secolele IV-VI p.Chr.
După decesul lui Grigore Tocilescu, în anii 1910-1911 cercetările au fost
preluate de către George Murnu, care a continuat dezvelirea drumului dintre
cele două porți principale: decumanus maximus, sau via principalis. După doi
ani lucrările s-au sistat din lipsă de fonduri. Muzeul creat prin grija lui Grigore
Tocilescu la Adamclisi a fost prădat în timpul primului război mondial (1916-1918),
iar inventarul arheologic s-a risipit (fig. 25).
În perioada interbelică Paul Nicorescu, profesor la Facultatea de Istorie din 24.
Vedere aeriană dinspre
Iași, a reînceput săpăturile la cetate unde a lucrat aproape un deceniu, dar notele sale nord-est
de șantier s-au pierdut în mare parte. Știm însă că a continuat dezvelirea incintei
urmărind traseul zidurilor. S-au desfășurat și lucrări de dezvelire a zidurilor de la
25.
Situația Porții de Est
înaintea cercetării
sistematice
fortificația anexă. În anul 1947, Gheorghe Ștefan și Ion Barnea, venind din partea
Institutului de Arheologie din București, au efectuat un prim sondaj stratigrafic,
perpendicular pe curtină, între poarta de Est și colțul de Nord-Est.
Cercetările sistematice au fost reluate în 1968 sub conducerea lui Ion Barnea.
S-au făcut cercetări la poarta de Est în sectorul A, în sectorul B și în sectoarele C și
D. S-a urmărit curățirea atentă a monumentelor dezvelite în săpăturile anterioare
pentru a recupera totalitatea informațiilor care mai existau, mai ales cele referitoare
la fazele de construcție și folosință ale incintei și ale principalelor edificii de pe
cardo și decumanus. S-a convenit să se păstreze pentru conservare nivelul de
locuire din secolul al IV-lea a.Chr.
Scopul principal al cercetărilor s-a mutat apoi asupra dezvelirii ultimului
nivel de locuire al edificiilor adiacente drumului principal Est-Vest (fig. 26) și
126
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
asupra decopertării și restaurării curtinei dintre Poarta de Sud și cea de Vest. Ideea
era ca acestea să fie prezentate oficial cu ocazia unor mari serbări la împlinirea
centenarului Independenței. Tot cu acest prilej s-a realizat refacerea monumentului
lui Marte Răzbunătorul, al cărui masiv nucleu (emplectonul) exista încă (fig. 27).
Rezultatele cercetărilor efectuate până în 1975 au fost publicate în volumul
26.
Tropaeum Traiani Cetatea, volumul 1, apărut la Editura Academiei R.S.R. în anul
Drumul principal Est- 1979 (fig. 28).
Vest
Cercetările au reliefat ulterior și alte construcții urbanistice de excepție. La
27.
Adrian Rădulescu la
monument, înainte de
restaurarea din 1977
vest de cetate a fost descoperită o nouă basilică cercetată de Ghiorghe Papuc, iar
basilica cimiterială, cunoscută deja din epoca lui Tocilescu pe dealul poziționat
în nordul cetății, a fost cercetată de către Nelu Zugravu. Din anul 1991 a început
cercetarea incintei de Nord, turnul T4 și s-a descoperit o poartă de epocă romano-
timpurie, pe latura de nord, care a funcționat până la finalul cetății.
O fotografie aeriană din anul 1993 indică faptul că, proporțional, s-au
efectuat săpături arheologice pe aproximativ 10% din întreaga suprafață a cetății.
Fotografiile aeriene din ultima jumătate de secol arată că turnurile nu sunt nici
egale ca dimensiuni. De asemenea, nici distanța dintre ele nu este constantă.
Turnurile semicirculare sunt mai vechi decât cele de plan dreptunghiular cu front
28.
Coperta monografiei
semicircular, care la rândul lor le preced pe cele în formă de potcoavă. Turnurile
arheologice sunt mai frecvente între colțul de Nord-Vest și Poarta de Vest, unde distanța între
ele variază între minim 18 m și maxim 25 de metri. Pe latura de Nord distanța între
turnuri este în general de circa 35 metri.
PORȚILE ORAȘULUI
Poarta de Est (fig. 29) este flancată de două bastioane dreptunghiulare,
127
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
dispuse în față raportându-ne la linia zidului de incintă. Probabil o primă fază a sa a
încetat după atacul costobocilor din 170 p.Chr., iar o a doua sa fază de reconstrucție
aparține epocii constantiniene. Poarta se putea bloca cu o bârnă de lemn al cărui
lăcaș, prin care se glisa, s-a păstrat în emplectonul laturii de Sud al Turnului T 1.
Poarta va rămâne în uz până în secolul al VI-lea.
Poarta de Vest (fig. 30) a cunoscut și ea două faze de construcție/
reconstrucție. În epoca împăraților Anastasius - Iustinian a fost refăcută, i s-a redus
lățimea și i s-a înălțat pragul. Poarta de Vest a cunoscut și o fază anterioară secolului
IV p.Chr. întrucât au fost descoperite blocuri ecarisate și sub pragul porții.
Poarta de Sud, ridicată în epoca constantiniană, consta dintr-un turn
patrulater dispus în afara liniei frontonului incintei. Partea dinspre afară are o lățime
de 2,60 metri, cu un pavaj realizat în trepte. Nu era destinată vehiculelor, fiind și o
pantă abruptă. De aici, Grigore Tocilescu a extras câteva monumente inscripționate.
Este foarte posibil ca în fața porții propriu-zise să fi existat și o platformă de lemn
care putea fi ridicată după necesități.
Poarta de Nord a cunoscut și ea două faze de construcție/reconstrucție.
Blocarea porții se realiza cu ajutorul unor bârne de lemn al cărui lăcaș s-a păstrat în
emplecton. Cercetările arheologice indică o refacere de la sfârșitul secolului al IV-
lea și începutul secolului al V-lea p.Chr., când se construiesc edificii adosate incintei.
CARDO ȘI DECUMANUS MAXIMUS
Strada principală, Decumanus Maximus (fig. 31), se desfășoară între
Poarta de Est și cea de Vest. Ceea ce este dezvelit prin săpături arheologice este cea
folosită în secolul IV p.Chr., care a beneficiat de o refacere în secolele V-VI p.Chr.
De la nivelul pavajului Porții de Est strada principală urcă în pantă ușoară până la
intersecția cu cardo, punctul cel mai înalt din cetate, pentru ca apoi să coboare spre
Poarta de Vest. Pe partea centrală a străzii întâlnim un apeduct din tuburi ceramice
și un canal de evacuare a apei.
Decumanus Maximus deține în sectorul estic o lățime de 14 metri, din care
7 sunt destinați circulației pietonale desfășurată pe o parte și pe alta a sa, pe sub
portice largi de 3,5 metri. S-au păstrat in situ bazele coloanelor porticelor care au
tot fost refăcute începând cu secolul al IV-lea, până la părăsirea totală a cetății.
Partea mediană a străzii, destinată circulației vehiculelor, era acoperită cu lespezi
mari de piatră, dintre care s-au păstrat câteva poziționate peste canal și apeduct.
Spre perioada de final de locuire a cetății, la vest de basilica forensis, strada a fost
îngustată la doar 5-6 metri, prin extinderea construcțiilor civile peste trotuare, poate
chiar către sfârșitul secolului al V-lea. Cardo este perpendiculară pe decumanus,
după o „schemă” relativ generală cunoscută urbanismului roman timpuriu și târziu.
De la cele două străzi principale se trasa rețeaua stradală care împărțea cartierele
patrulatere, așa numitele insulae. În faza specifică secolelor V-VI p.Chr., cardo era
mărginit spre vest de tabernae care erau adosate pe latura estică a basilicii forensis.
Spre este era mărginită de atrium-ul basilicii cu transept.
128
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
DESPRE MONUMENT ȘI CETATE
Dr. Gabriel Mircea Talmațchi, cercetător științific I: „Monumentul este un
obiectiv deosebit din punct de vedere istoric, nu numai la scara Dobrogei romane,
la scara națională a României de astăzi, ci la scara întregului Imperiu roman. Prin
modul în care a fost realizat, atât ca perioadă, cât și prin ecoul pe care l-a avut
în lumea romană la momentul respectiv, el este unic. (fig. 32). Nu există o astfel
de construcție de o asemenea anvergură și de o asemenea importanță în zona
provincială a Imperiului. Este în același timp și un obiectiv turistic, pentru că fiind
un monument cu o încărcătură deosebită, el este vizitat anual de mii și mii de
turiști, prea puțini totuși - din punctul meu de vedere - față de ceea ce ar trebui să
29.
Poarta de Est fie.
32.
Piesele Trofeului,
înainte de restaurarea
monumentului
30.
Poarta de Vest
Mulți dintre cei care îl vizitează sunt străini ajunși în Dobrogea prin
intermediul unor mari agenții europene de turism. Acești turiști sunt foarte
bine informați, iar pentru orice arheolog este o plăcere atunci când trebuie să
31.
Decumanus Maximus răspundă la întrebări ghidate, punctuale, ceea ce denotă deja un studiu mai mult
decât suficient din partea acestor oaspeți pentru a înțelege istoria unui loc, pentru
a putea să înțelegi acel loc la adevărata lui valoare. În același timp, dincolo de a
fi obiectiv istoric și turistic, el este și unul arheologic pentru că începând de la
sfârșitul secolului XIX, cu anumite pauze, la cetatea Tropaeum s-au efectuat săpături
arheologice de specialitate. Ele au debutat undeva în jurul anului 1892 și au fost
conduse de profesorul Grigore Tocilescu, săpături făcute, la un moment dat, în
paralel cu cele de la monument, care începuseră încă din 1882”.
În perioada Tocilescu și apoi în cea în care cercetările au fost conduse de
George Murnu, s-a dezvelit ceea ce astăzi numim via principalis, strada principală,
care unea cele două porți principale ale orașului, cea de Est și cea de Vest. Această
stradă împarte efectiv în două monumentalul oraș Tropaeum Traiani. Săpăturile
129
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI

vechi au fost făcute într-o perioadă de pionierat în ceea ce înseamnă arheologia. lumea prin ocupațiile desfășurate, stilul de viață, etc., toate aceste clarificări îți sunt
Din acele vremuri am rămas pentru posteritate cu câteva rapoarte făcute de echipa oferite de oraș, el este cel care „trăiește”. Monumentul există, dar el nu semnifică
condusă de Tocilescu, publicate în Analele Academiei Române. Această neobosită 35.
Cetatea Tropaeum
activitate de publicare a noutăților arheologice de la Adamclisi a fost continuată și Traiani (detaliu)
de cei care i-au urmat cercetările arheologice și care ne-au lăsat monumentele care
se pot vizita și astăzi în fostul oraș (fig. 33).
Au urmat două războaie mondiale și numeroase alte evenimente care nu au
ținut strict de România, mai mult de contextul internațional și atunci, multe piese,
multe informații, s-au pierdut pentru totdeauna. Săpăturile la Tropaeum au fost
reluate în 1947, apoi au continuat în forță în anii 60, când au fost efectuate cercetări
de către echipe venite din întreaga țară, din Cluj, București, Constanța și Iași.
Această reluare a cercetărilor a beneficiat de trecerea la o săpătură profesionistă, 33.
Vedere aeriană a cetății
făcută după standardele vremii, cu oameni deosebit de bine pregătiți, cu specializări
diverse (fig. 34). Arheologia este un termen general, dar în cadrul activității lumea
interesată de vestigiile antice trebuie să știe că acolo sunt implicați arheologi
epigrafiști (care știu să citească o
inscripție), arheologi numismați
(care știu să identifice, dateze altceva decât un moment din istorie, poate remarcabil, dar oamenii sunt cei care
și să interpreteze o monedă îl însuflețesc și probabil l-au ținut treaz în conștiința locală. Odată ce intri într-o
apărută în săpătură), arheologi cetate înțelegi multe lucruri: realizezi pe unde se circula, cum arătau străzile
ceramiști (care cunosc foarte respective, care păreau a fi zonele comerciale, cele cu încărcătură religioasă (fig.
bine tipurile ceramice din 35). La Tropaeum, strada principală este monumentală și o poți vizualiza chiar și
antichitate, datarea lor și în starea actuală. Latura de vest a incintei este restaurată din anii 70 ai secolului
destinația în folosința cotidiană, trecut și impresionează orice privitor. În interiorul orașului descoperi basilicile,
locul de proveniență etc.), ruinele altor edificii civile. Ceea ce este vizibil astăzi la Tropaeum este cetatea târzie,
precum și alți specialiști, pe alte datând din secolele IV-VI p.Chr. Povestea ei însă a început mai devreme, imediat
domenii. după finalizarea celui de al doilea război daco-roman. Începe să fie ridicată după
106, simultan cu Monumentul triumfal și cu monumentul de la Roma, Columna
Dr. Gabriel Mircea Talmațchi, lui Traian. Monumentul Triumfal este finalizat în 109, Columna în 113, dar orașul
cercetător științific I: „Fără nu se termină niciodată de construit. El a fost într-o continuă extindere, dezvoltare,
să trasez vreo vină cuiva, am refacere, timp de aproape 500 de ani. Istoria sa poate fi reconstituită cu ajutorul
observat în cei aproape 30 de izvoarelor istorice și a săpăturilor arheologice”.
ani de activitate că sunt vizitate Poate fi așadar reconstituită evoluția cetății, din punct de vedere politic,
cu predilecție Monumentul militar, economic, comercial. Prin săpături arheologice beneficiezi de multe dovezi
și Muzeul de la Adamclisi. În care îți apar aleatoriu și te ajută să înțelegi povestea ei. Ceramica și monedele găsite
general, grupurile de turiști îți oferă indicii prețioase. Afli astfel de unde erau aduse amforele care conțineau
sunt mereu pe grabă, iar diferite tipuri de vin și ulei, din ce colț al lumii proveneau, înțelegi tipul de relații
Cetatea este mai tot timpul comerciale. La fel, monedele descoperite îți spun unde anume au fost emise, în
lăsată la urmă, sau chiar timpul cărui împărat, ce se putea cumpăra cu ele, cu cine se făcea comerț.
ignorată în final, ori acest lucru Trebuie să acordăm o atenție deosebită unui anumit aspect. Dobrogea a
este păcat pentru înțelegerea fost un teritoriu pe care romanii l-au transformat în provincie, cu aproape o sută
ansamblului monumental. de ani înainte de Dacia Romană. Iar după aceste războaie, romanii și urmașii lor au
Sigur, monumentele, cum este 34.
mai rămas aici sute și sute de ani după părăsirea Daciei. Prin evoluția și moștenirea
și cel Triumfal, sunt foarte importante prin natura lor, prin simbolistică, măreție și Planul cetății Tropaeum romană, teritoriul istro-pontic devine unul romano-bizantin și mai apoi bizantin.
Traiani, realizat de către
monumentalitate, atrag emoția, dar adevărata viață, evoluția, cu tot ceea ce implică specialiști
cotidianul, cu tot ceea ce semnifică evenimentele militare, cu tot ceea ce înseamnă Dr. Gabriel Mircea Talmațchi, cercetător științific I: „Aceasta este realitatea:

130 131
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
istoria antică a Dobrogei este destul de diferită de cea a Daciei. Iar ca popor, să
fim clari, elementele autohtone erau formate din geți, iar cei ce locuiau în zona
Carpaților erau daci. Sigur că ei făceau parte din aceeași mare familie tracică,
dar cine vrea cu adevărat să cerceteze istoria comunităților locale va observa
numeroasele diferențe definitorii pe care le-au aflat și relatat și anticii, pe care le-au
menționat în izvoarele lor, cu bune și rele”.
DOMUS-UL ȘI CERCETAREA ARHEOLOGICĂ DIN PREZENT
Dr. Gabriel Mircea Talmațchi, cercetător științific I: „Edificiul de tip
Domus este situat în partea de sud a orașului antic, în cartierul de Sud (fig. 36).
Norocul a fost de partea noastră la realizarea acestei mari descoperiri pentru că
în secțiunile primare pe care le-am executat am dat de un atrium (o curte mai
mare care aparținuse acestei clădiri impunătoare, rezidențială, cu multe camere în
componență și organizată după modelul clasic italic, adaptat la spațiul existent).
Ulterior a apărut și un hol interior (vestibulum) care lega partea de sud cu cea
de nord a clădirii. În primă fază a fost dificil să înțelegem complexitatea sa, dar în
132
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
anii ce au urmat, prin extinderea cercetărilor arheologice spre Nord, spre Sud și
spre Vest, ușor - ușor, s-a conturat acest edificiu de mari dimensiuni (fig. 37). Este
o clădire de proporții importante (45 x 24 m), doar la parter sunt 800 de metri
pătrați. Știm că avea și un etaj pentru că am descoperit trepte ale unei scări care
ne conduceau la un nivel superior, precum și o cantitate enormă de piatră pe care
am scos-o din dărâmături, alături de țigle și olane provenind de la acoperiș. Inițial,
clădirea a aparținut unei singure familii”. (fig. 38)
Edificiul de tip Domus este poziționat în apropierea centrului orașului, în
spatele Basilicii Forensis, spre sud. Ambele edificii au funcționat până în ultimele
clipe ale cetății, al cărui final poate fi plasat la începutul secolului al VII-lea. În zona
basilicii civile au fost descoperite resturi osteologice umane, resturi de armament,
oamenii s-au baricadat în aceste monumentale clădiri în cele mai dificile momente
de final, căutând salvarea între aceste ziduri.
Clădirea de tip domus a suferit schimbări interioare de-a lungul existenței
sale. Astfel, se pare că la un moment dat, spațiile mari și generoase, tipice pentru
secolul al IV-lea, au fost reorganizate prin reîmpărțirea camerelor prin pereți
despărțitori în camere mai mici, în care locuiau mai multe familii. Probabil este
vorba și de o aglomerare a orașului, căci odată cu creșterea frecvenței atacurilor
39.
Domus (detaliu)
migratoare, teritoriul rural al cetății nu mai era sigur, astfel că populația din zonă
pătrunde masiv pentru a locui în siguranță în spatele incintelor cetății. Fiecare
36.
Clădirea de tip domus cameră a domus-ului, dispusă perpendicular pe cardo (a doua stradă principală a
cetății care lega porțile de nord și sud), ajunge să găzduiască o familie. De asemenea,
spațiile libere dintre clădiri sunt închise de ziduri mai simpliste pentru a crea
noi spații de locuire pentru populație, chiar dacă se blocau anumite stradele de
circulație. Clădirea se schimbă așadar, și ca destinație, și ca mod de organizare a
spațiului urban (fig. 39).
40.
Tezaurul monetar
medieval
37.
Clădirea rezidențială
38.
Reconstituire a edificiului
133
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
TEZAURUL DE MONEDE BIZANTINE TIMPURII
dr. Gabriel Mircea Talmațchi, cercetător științific I - "După aproape 30 de
ani de meserie am descoperit ceva excepțional din punct de vedere monetar. S-a
întâmplat anul trecut, în campania din 2020, într-o zi de joi din luna septembrie.
În capătul de Sud al laturii Domus-ului a apărut un tezaur monetar compus din
61 de monede de bronz datând din secolele X-XI d. H.(fig.40) , o epocă mai puțin
cunoscută în zona Adamclisi. El era îngropat într-un pământ compus dintr-o
textură foarte fină, diferit de cel din apropiere, ceea ce ne-a dus cu gândul la
păstrarea sa inițială într-o pungă de piele sau de țesătură, care s-a dezintegrat în
timp . Deasupra sa, acoperindu-l în totalitate ca un capac, era un fund de castron,
spart din vechime, care era poziționat cu partea inferioară în sus (răsturnat).
Tezaurul este compus din follesi (piese anonime) din clasele A 2 și 3 (de la Vasile
al II-lea-Constantin al VIII-lea, anii 976-1028 d. H., în total 34 exemplare; clasa
B de la Roman III, anii 1028-1034 d. H., în total
16 exemplare; clasa C de la Mihail al IV-lea,
anii 1034-1041 d. H. în total 9 exemplare; clasa
D, de la Constantin al IX-lea, anii 1042-1055 d.
H., în total 2 exemplare. El a fost îngropat din
cauza stării de nesiguranță instalate în provincia
Paristrion pe fondul raidurilor pecenege din
anii 1046-1048 și de mai târziu. Acest tezaur se
adaugă altor trei tezaure descoperite la Dinogetia
(1) și Păcuiul lui Soare (2) ca dată finală de
îngropare. În general, este al 56-lea tezaur datat
în secolul al XI-lea din Dobrogea și constituie un
semn al istoriei agitate de la granița Imperiului
Bizantin."
În această zonă, în ultimii 20 de ani, au
apărut mai multe vestigii specifice Evului Mediu
Timpuriu, o perioadă dificilă pentru întreg spațiul dobrogean, cu o stăpânire fie
bizantină, fie protobulgară. Putem spune că în acea perioadă Tropaeum Traiani
se afla pe o linie de graniță, mereu disputată de cele două forțe militare. Tezaurul
era acoperit de resturile unui castron, datat tot în secolul al XI-lea, care acoperea
și proteja tezaurul monetar (fig.42) . Specialiștii cred că acest tezaur a aparținut
unui războinic, nu neapărat bizantin, ci mai probabil unui migrator, pentru că
suma pare a fi mai degrabă o pradă, obținută din jaf și pe care militarul în cauză
a luat-o, a ascuns-o, fără a se mai întoarce vreodată să o recupereze. Probabil că
în Evul Mediu Timpuriu, în zonă a existat o locuire, pentru că altfel nu se explică
vestigiile descoperite în urma săpăturilor arheologice. Spunem acest lucru întrucât
au mai fost descoperite și alte materiale aparținând perioadei medievale timpurii, în
aceeași zonă și aproximativ din aceeași perioadă. Până în urmă cu aproximativ un
deceniu, se știa că viața așezării s-a terminat la începutul secolului al VII-lea. Acum
există un relativ consistent material, inclusiv acest tezaur, iar obiectele ne vorbesc
despre o prezență și o locuire din secolele X-XI d. H. Materiale de acest gen s-au
mai găsit și în zona Porții de Nord. Este clar că și în Evul Mediu Timpuriu pe locul
134
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
fostului oraș Tropaeum Traiani s-au așezat diferite neamuri migratoare. Este foarte
dificil să estimăm numărul acestor oameni, fie membri ai unor patrule militare, fie
comunități limitate ca pondere în mișcare spre zone favorabile vieții, fie elemente
bizantine. Clădirile ridicate în epoca romano-bizantină le-a oferit însă celor din
Evul Mediu protecție, ceea ce demonstrează că edificiile antice au fost extrem de
solide și bine făcute, din moment ce au rămas în picioare timp de sute de ani și au
folosit adăpostirii celor trecători prin zonă.
TEZAURUL DE DENARI IMPERIALI
41.
Locul unde a fost Cel mai consistent, prin numărul de exemplare, tezaur monetar descoperit
descoperit tezaurul de-a lungul timpului la Tropaeum Traiani în urma săpăturilor arheologice este cel
medieval
compus din denari romani imperiali. A fost găsit în 1968, în Sectorul A, într-un
sondaj, la o adâncime de - 1,80 metri. Număra nu mai puțin de 1.548 de piese emise
de diverși împărați începând de la Nero (54-68 p.Chr.) și terminând cu Septimius
Severus (193-211 p.Chr.). Cele mai multe monede datau din timpul împăraților
Antoninus Pius (417 piese), Marcus Aurelius (334 piese), Hadrianus (173),
Commodus (168 piese) și Traianus (147).
43.
Adrian Rădulescu la SEMNIFICAȚIA MONUMENTULUI
Adamclisi
Profesorul Adrian Rădulescu (fig. 43)
„Monumentul triumfal de la Adamclisi, Tropaeum Traiani cu cetatea
omonimă alăturată semnifică piatra de început a zămislirii etnice românești.
Strălucește magnific, în unghiul de miazăzi și de miazănoapte al pământului încins
de Dunărea de Jos și de Marea Neagră. Este privilegiul acestui colț de țară de a fi
intrat în istoria civilizației romane, tocmai datorită acestui uriaș testimoniu de la
capătul ființei noastre ca neam. Tropaeum Traiani constituie, în toată complexitatea
sa, un obiectiv istoric, arheologic și turistic de primă mărime, unic prin valoarea de
42.
44. simbol, ahitectură și artă.
Grigore Tocilescu
Capacul ce acoperea Pentru poporul român, care s-a născut din osmoza civilizației geto-dace
tezaurul
cu cea romană, monumentul avea să fie o cronică în piatră a străbunilor săi.
Monumentul de la Adamclisi constituie prin dimensiunile și armonia cu care a fost
construit, cea mai impunătoare operă de artă și arhitectură a antichității romane din
această parte de lume”.
Profesorul Grigore Tocilescu
„Dacă la Roma, Columna Traiană este mărturia unei pagini glorioase din
45. istoria imperiului roman, Monumentul Triumfal de la Adamclisi reprezintă pentru
Alexandru Barnea
națiunea noastră actul ei de naștere”.
Profesorul Alexandru Barnea
„Monumentul terminat în anul 109 a fost creat din inițiativa și din
ordinul împăratului Traian, așa cum s-a văzut de la bun început în inscripția pe
care monumentul o poartă în reconstituire. El comemora și amintea de luptele
remarcabile și de mare încrâncenare care s-au dus în această zonă, dar și în alte
135
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
locuri de la Dunărea de Jos, la sfârșitul primului război dacic.
Aici avem de-a face cu un model de artă oficială romană și nu provincială,
cum s-a spus la un moment dat, și cum se mai scrie și astăzi. Este artă oficială,
comandată de la Roma, probabil lui Apolodor din Damasc ... . Este o creație
extraordinară din punct de vedere artistic și arhitectonic, cu decorațiuni tipice
pentru acea vreme, probabil lucrată de meșteri pe care Apolodor îi va fi adus tot
din partea orientală a Imperiului. O dovadă în acest sens o reprezintă și faptul că
unele semne de pietrari de pe unele pietre sunt scrise în limba greacă, ceea ce arată
că puternicul comanditor a folosit mână de lucru, artizani și sculptori, aduși de la
cariere din Asia Mică”.
PORTRETE
Grigore Tocilescu (1850 - 1909)
Grigore Tocilescu s-a născut pe 26 octombrie 1850, în localitatea Fefelei,
județul Prahova. Primele studii le-a făcut la Liceul Sf. Sava din București, urmând
să frecventeze cursurile Facultății de Drept din capitală. S-a specializat în epigrafie
și arheologie la Viena. A mers în Bulgaria, Rusia și Franța pentru cercetări
arheologice, după care s-a întors în țara natală unde a publicat lucrarea „Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Din anul 1881 a fost profesor de istorie antică
și epigrafie în cadrul Universității din București, precum şi director al Muzeului
Naţional de Antichităţi din Bucureşti. În aceeași perioadă ocupă și postul de
secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1881-1885) şi
inspector general al Învăţământului (1885-1890).
A cercetat şi publicat numeroase documente (spre exemplu, „534 documente
istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu
Ardealul, 1346-1603”), a publicat studii ample, referitoare inclusiv la personalităţi
ale istoriei naţionale precum Mihai Viteazul sau Tudor Vladimirescu, precum şi
diverse articole pe teme sociale şi culturale. Șase ani mai târziu, din 1877, a fost
membru corespondent al Societăţii Academice Române, apoi membru titular (din
22 martie 1890) al Academiei Române. A fost preşedinte al Secţiunii Literare (1898-
1901), al Secţiunii Istorice (1901-1903) şi vicepreşedinte (1895-1898; 1907-1909) al
Academiei Române. Activitatea lui a fost recunoscută și peste granițe fiind membru
al societăţilor de arheologie din Paris, Orleans, Bruxelles, Roma, Atena, Odessa şi
Moscova, precum şi vicepreşedinte al Societăţii Ateneul Român. Este considerat
întemeietorul epigrafiei românești. De-a lungul vieții a publicat mai multe volume
printre care renumita lucrare „Monumentele epigrafice şi culturale ale Muzeului
Naţional de Antichităţi” (1902-1908), dar şi un „Catalog al Muzeului Naţional de
Antichităţi” (1906).
Primele cercetări de la complexul muzeal de la Adamclisi au fost demarate
de Grigore Tocilescu. Timp de 12 ani el a săpat, făcând descoperiri uimitoare,
atât la Monument, cât și în cetate. A reușit să publice o mulțime de lucrări printre
care „Castrul Tropaeum Traiani de la Adam Clisi” (1892), „Monumentul de la
Adamclisi. Tropaeum Traiani” (în colaborare cu Niemann și Bendorf, 1895),
„Despre monumentul de la Adam Clisi şi diferitele păreri ale originii lui” (1909). A
adunat un număr însemnat de inscripţii greceşti şi latine, editate în publicaţiile de
136
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
specialitate şi în volumul II din „Corpus Inscriptionum Latinarum”. A încetat din
viață pe 18 septembrie 1909, la București.
Ion Barnea (1913-2004)
Ion Barnea s-a născut pe 13 august 1913 în Stănești, comuna Lungești,
județul Vâlcea. Studiile superioare le-a început la Universitatea din București, în
anul 1933. A susținut teza de doctorat la Universitatea Capodistria din Atena cu
tema „Arheologie creștină și bizantină”. S-a specializat în epoca romană, mai exact
46. istorie și arheologie paleo-creștină, respectiv creștinism/arheologie bizantină.
Ion Barnea Primul său post a fost de bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, în
1940. Între 1944-1946 a ocupat funcția de cercetător la Comisiunea Monumentelor
Istorice, continuând pe aceeași funcție în cadrul Muzeul Național de Antichități
între 1946-1949.
A devenit cercetător al Institutului de Arheologie, post pe care l-a ocupat
între anii 1949-1956, devenind mai apoi șef de sector până în 1960, ajungând șeful
secției de arheologie greco-romană, post pe care l-a onorat până în 1975.
De-a lungul anilor, a fost responsabil științific al mai multor șantiere arheologice
după cum urmează: Dinogetia/Garvăn, comuna Jijila (județul Tulcea), perioada
1950-1980; Noviodunum-Isaccea (județul Tulcea), perioada 1951-1975; Basarabi-
Murfatlar-Basarabi (județul Constanța), perioada 1957-1962; Enisala-Babadag
(județul Tulcea), perioada 1963-1964; Tropaeum Traiani-Adamclisi (județul
Constanța), perioada 1968-1980.
Pe lângă activitatea de arheolog, a transmis mai departe cunoștințele sale
de la catedra Facultatății de Istorie din cadrul Universității din București, fiind
conferențiar din 1949 până în 1951. Timp de patru ani, între 1956-1959, a fost
profesor al Institutului Teologic București.
Profesorul universitar Ion Barnea a fost invitat să țină prelegeri la universitățile din
Ravenna (1971), Roma și Lecce (1973), Atena și Salonic (1974), Macerata (1980),
Sorbona (1981) și Viena (1984).
A publicat sute de articole și o mulțime de cărți printre care enumerăm:
„Sceaux byzantins inédits de Dobroudja” (1993); „Τòπαλαιοχριστιανικòν
θυσιαστήριον” (1940); „Dinogetia. Așezarea feudală timpurie de la Bisericuța-
Garvăn” (în colaborare, 1967); „Din istoria Dobrogei II” (în colaborare, 1968);
„Dinogetia”, Ediția II (1969); „Din istoria Dobrogei III” (în colaborare, 1971);
„Tropaeum Traiani, I. Cetatea” (în colaborare, 1979); „Cultura bizantină în
România” (în colaborare, 1971); „Les monuments paléochrétiens de Roumanie”
(1977); „Arta creștină în România I” (1979); „Arta creștină în România II” (1981);
„Constantin cel Mare” (în colaborare, 1982).
În anul 1981 a fost distins cu Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române,
în anul 1999 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar în anul 2002 a
primit Ordinul Serviciul Credincios, în grad de Cavaler.
S-a stins fulgerător din viață la București pe 30 ianuarie 2004.
Despre un OM, un PRIETEN și un CERCETĂTOR remarcabil: regretatul
profesor Alexandru Barnea
Profesorul Alexandru Barnea (născut la 17 februarie 1944), decedat la
137
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
vârsta de 76 de ani în cursul anului 2020 (în noaptea de 7 către 8 mai), a lăsat
în mod evident un mare gol în sânul comunității istoricilor și arheologilor din
România. Personalitate a arheologiei românești de prim rang, distins arheolog și
clasicist, și-a dedicat întreaga viață profesională cercetării cetății romane-târzii de
la Tropaeum Traiani (Adamclisi, jud. Constanța), mai întâi în calitate de membru
în colectivul științific condus de ilustrul său părinte Ion Barnea, apoi de responsabil
științific al cercetărilor arheologice (din 1978). Totodată, a mai condus tot în
calitate de director științific cercetările la șantierele de la Dinogetia (Garvăn, jud.
Tulcea) și Beroe (Ostrov, jud. Tulcea). De asemenea, a fost profesor la Catedra de
Istorie a Universității din București, decan al aceleași Facultăți între anii 1996-2004
și conducător al Catedrei de Istorie Antică și Arheologie. A format cu abnegație
numeroase generații de studenți și doctori în istorie. Încă din anul 1968 devine
cercetător științific la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” al Academiei Române
din București, în cadrul sectorului de arheologie greco-romană și epigrafie. A făcut
cu prisosință cinste științei istorice și arheologice românești cu diferite prilejuri, în
cadrul a numeroase manifestări de amploare internaționale.
Nu dorim să insistăm pe latura științifică universitară pe care a parcurs-o
profesorul Barnea, asupra căreia s-au aplecat diferiți colegi implicați în respectiva
arie în ultimul an scurs de la decesul său. Am dori să insistăm, în schimb, mai
ales pe laturile umană și arheologică a profesorului, mai exact evidențiem omul și
arheologul Alexandru Barnea, așa cum l-am cunoscut pe parcursul cel puțin unui
deceniu de viață. Acestea aspecte nu pot fi găsite în cv-uri personale și nici în listele
reci, altfel impresionante, de cărți, articole și comunicări.
L-am cunoscut spre finalul ultimului deceniu al secolului trecut cu prilejul
participării domniei sale la prestigioasa sesiune Pontica, în zorii formării mele ca
arheolog și numismat. Oricând abordabil, cu o constantă expresie veselă și deschisă
pe chip, atrăgea persoanele tinere din domeniul arheologic care își doreau cu
adevărat să realizeze o carieră reală, simplificându-le reținerile și uneori lipsa de
curaj în abordare. La începutul deceniului următor din noul secol am beneficiat de
o foarte atentă coordonare și ajutor constant pentru primii doi-trei ani de la debutul
meu în sectorul Constanța de la Tropaeum Traiani. Acest ajutor a fost realizat cu
mult tact pentru a nu mă simți copleșit sau pentru a nu „distruge” în fașă încrederea
de sine a unui tânăr arheolog în devenire, plin de curaj și implicare, dar lipsit de
experiența cuvenită pentru o asemenea cercetare, într-un sit de categoria A, așa
cum este cel de la Tropaeum Traiani. În primul an m-a condus personal în toate
sectoarele aflate în lucru în cetate, explicându-mi cu răbdare toate contextele și
situațiile apărute, răspunzând tot cu răbdare și multă înțelegere la toate întrebările
puse de mine, unele expresie a caracterului meu de novice avut la acel moment.
După trei ani de cercetări în sector sub coordonarea lui Gh. Papuc, am primit
binecuvântarea din partea profesorului Alexandru Barnea de a putea efectua
cercetări în sectorul Constanța și în lipsa domniei sale sau a altor experți arheologi
de pe șantier, trecând din relatarea sa cu brio peste etapele de acumulare și verificare
continuă a activității mele pe plan tropaens, obținând încrederea și calitatea deplină
de membru al colectivului științific de la Tropaeum Traiani. Și știu că (confirmările
venind chiar de la dânsul), în timp, rezultatele cercetărilor arheologice din sector au
fost pe măsura așteptărilor.
138
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
Cu o săptămână înainte de nefericitul moment al decesului său, după o
perioadă de câteva luni de lipsă de comunicare în noul context pandemic, am fost
sunat de domnul profesor pentru a mă întreba atât aspecte legate de viața personală,
cât și unele profesionale. Asupra a celei de a doua părți a discuției noastre era
interesat de cum văd continuarea cercetărilor arheologice din sectorul Constanța
ca plan de lucru (cartierul de sud de la Tropaeum Traiani); despre cum am putea,
inclusiv cu sprijin de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța,
să revigorăm cercetările din întreaga cetate; ce ajutor financiar s-ar putea eventual
obține de la autorități atâta timp cât trecuse deja prea mult timp de când Ministerul
Culturii nu găsise câteva fonduri să permită desfășurarea săpăturilor în sectoarele
cetății. În ciuda problemelor de sănătate inerente vârstei domniei sale și a limitatelor
posibilități financiare constatate, avea în continuare un ton optimist, vesel, oferindu-
ți cu o generozitate perpetuă disponibilitatea de a se implica și de a oferi ajutorul
personal oricăror demersuri către diferite autorități pentru a impulsiona orice se
dovedea favorabil și binevenit pentru cetatea sa de suflet. La telefon a rememorat
gloria de altă dată a săpăturilor arheologice efectuate cu zeci sau chiar sute de
muncitori în anii 70 și 80 de la cetate, pe parcursul verilor și a toamnelor târzii, cu
participarea 15-20 de arheologi la lucrările respective. Cu implicarea a numeroase
instituții din țară în aceste cercetări arheologice care au ridicat, fiecare după
posibilități, nivelul acestor săpături și valorificarea descoperirilor arheologice. Din
păcate timpul și pandemia nu au mai permis și punerea în aplicare a unor încercări
în acest sens.
Respectul câștigat de domnul profesor nu a fost niciodată unul solicitat brutal, unul
reclamat imperativ. A fost unul care se „impunea” prin felul său de a se manifesta în
fața oricărei persoane indiferent de vârstă și calificare, de erudiția sa care te copleșea
plăcut și exprimată pe înțelesul tuturor, de blândețea discursului, de o aparte
delicatețe în modul în care trata anumite probleme de la persoană la persoană, de
o generozitate extrem de pregnantă și la un moment dat deranjantă pentru unii
din branșă, căci făcea să reiasă în prim plan, în cazul altor persoane comparabile
ca putere de decizie în arheologia românească, prin comparație, meschinăria și
chiar limitarea lor educațională, exacerbarea orgoliilor personale și dezavantajarea
inerentă unor situri de mare impact pentru istoria națională și europeană etc.
Pentru mine, prin cercetările arheologice pe care le-am desfășurat și sper ca
sănătatea și bunul Dumnezeu să îmi permită să le continui la Tropaeum Traiani, a
fost un puternic exemplu de urmat, atât din punct de vedere profesional, cât și în
ceea ce privește diseminarea informațiilor către oricine dorește la un nivel serios
să afle din tainele știute și mai puțin știute ale orașului antic de suflet Tropaeum
Traiani; fie că este un arheolog în zorii meseriei sau doar turist. Fiecare discuție
profesională la fața locului pentru mine reprezenta un valoros câștig. Atât pentru
istoria antică de la Tropaeum Traiani, cât și pentru cea integratoare în a Imperiului
Roman. A fost reprezentatul unei generații de excepție din arheologia românească,
dar individualizându-se prin trăsăturile personale de caracter și capacitate
profesională.
Domnia sa a fost un foarte apropiat colaborator al specialiștilor de la Muzeul de
Istorie Națională și Arheologie Constanța, un foarte bun prieten care, prin tot ceea
ce a făcut în timpul vieții sale, și-a demonstrat atașamentul față de patrimoniul
139
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI

cultural istoric și meseria de arheolog în Dobrogea. Cu multă înțelegere, discreție și

diplomație a reușit să aplaneze inerente disfuncționalități în relațiile instituționale,
contribuind la strângerea legăturilor și cimentarea lor ori de câte ori a fost
solicitat. Personal, odată cu dispariția sa, am pierdut un distins profesor cu care
mă consultam privitor la noutățile arheologice de la Tropaeum Traiani, și care, în
ciuda problemelor de sănătate inerente vârstei, își dorea mereu să ajungă cât mai
rapid la fața locului pentru a le vedea și a le discuta direct la fața locului. Nu am
pierdut atunci doar un excepțional specialist, am pierdut, după cum am constatat și
pe parcursul ultimului an și jumătate scurs de la nefericitul eveniment, pe OMUL
deosebit care a fost profesorul Alexandru Barnea, cu povețe oricând disponibile
și, în contextul realităților cotidiene, bine cântărite. Evident că a lăsat un imens
gol, foarte greu de completat cu persoane pe măsură. Științific și uman. Și, din câte
s-a constatat în anul 2021, nu a fost ultimul care ne-a părăsit. Dintre cei pe care
i-am cunoscut mai bine personal. A urmat, mult prea devreme, în anul 2021, un
alt extraordinar CERCETĂTOR, PRIETEN și OM, profesorul Alexandru Avram.
Ambii, în contextul dat, au intrat deja în legendă. Pentru caracterul lor admirabil,
pentru calitatea lor științifică, pentru soliditatea argumentelor profesionale și
perenitatea concluziilor lor istorico-arheologice lăsate moștenire generațiilor
viitoare.

Expert arheolog dr. Gabriel Mircea Talmațchi ,

responsabil științific al șantierul arheologic Tropaeum Traiani-Adamclisi, Muzeul de
Istorie Națională și Arheologie Constanța/Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan”
București
47.
Gabriel Mircea Talmațchi

140
 VI. SACIDAVA

VI. SACIDAVA
Cetatea de la Sacidava a fost identificată între Rasova și Dunăreni pe un
deal înalt de pe malul dobrogean, în punctul cunoscut sub numele de Musait (fig.
1). Deschiderea șantierului și primele săpături au fost făcute în urma interpretării
izvoarelor literare antice și a unor documente epigrafice descoperite întâmplător
1.
Dunărea văzută de pe
dealul Musait

în zonă. Toate acestea au condus la identificarea ruinelor cunoscute deja de

către localnici, ca aparținând anticei Sacidava (fig. 2). Acest nume de Sacidava
apare menționată în izvoarele antice. În Notitia Dignitatum, spre exemplu, este
menționată ca fiind o localitate în care staționa o unitate de cavalerie, cuneus
2.
Ruine ale cetății

143
VI. SACIDAVA
equitum scutariorum. La Procopius de Cesareea ea apare sub numele de Skedeba.
Descoperirea care a clarificat problema localizării a fost un miliar de calcar
descoperit la Rasova în anul 1964 și care avea o inscripție păstrată în întregime.
Stâlpul miliar datat în vremea lui Decius (249-251 p.Chr.) a indicat distanța de
4.000 de pași până la Sacidava, echivalentă astăzi cu distanța corectă de 7 km. În
1958 o inscripție funerară de secolul IV, refolosită ca piatră de construcție, făcea
referire la un fost centurion din Legio Secunda Herculia pe nume Valerius Onesima.
Testul epigrafic a dovedit că la Sacidava a staționat în secolul IV o subunitate a
legiunii II Herculia.
Arheologii au stabilit că fortificația de pe limesul (frontieră) dobrogean a
dăinuit între sec.II -VII p.Chr. Era o cetate care în perioada de maximă dezvoltare
avea o suprafață de 4 hectare, plan rectangular, laturi lungi de 125 de metri, turnuri
solide rectangulare și ziduri groase de 2 metri (fig. 3). A suferit de-a lungul secolelor
mai multe distrugeri (secolele III, IV, VI p.Chr.) provocate de triburi migratoare și
a fost refăcută de tot atâtea ori. Ultima etapă de locuire este datată între anii 602-
620 p.Chr. după care așezarea a fost părăsită, fiind ulterior consemnate doar locuiri
sporadice, în epoca medievală.
Dr. Aurel Mototolea: „Vorbim despre o rezervație arheologică ce are o
suprafață de aproximativ 4 hectare. Cetatea a fost un important punct în linia
de apărare a limesului danubian și apare în înscrieri antice, este consemnată pe
stâlpi miliari și era în general un reper în zonă. Povestea ei este amplă și în curs
de clarificare. Deși este reperată de aproximativ 100 de ani, ea nu a fost cercetată
îndeajuns. A existat o primă serie de săpături în anii 70 ai secolului trecut, mai
exact din 69 și până în 80, făcută de către arheologul Constantin Scorpan de la
muzeul din Constanța, după care a intervenit o perioadă de uitare din diverse
motive - financiare, lipsă de personal. Această cercetare a fost reluată în 2014 cu
unele sincope însă sperăm ca de acum încolo să se asigure un ritm de cercetare
arheologică mai susținut, pentru că situl are foarte multe de oferit (fig. 4). Era o
fortificație aflată pe graniță iar dincolo de Dunăre se aflau populații barbare ce
doreau să profite de bogățiile acumulate de orașele din Imperiul Roman. Acesta este
motivul pentru care zonă Dunării era foarte bine apărată, beneficiind de protecție
militară, întrucât era mereu expusă unor eventuale atacuri”.
Cetatea Sacidava a avut o durată lungă de viețuire. Ea apare undeva în
secolul II p.Chr., de atunci datând primele consemnări, dar este dificil încă de
spus, cu exactitate, în ce ani anume a fost înființată. În această cetate s-a trăit sute
de ani într-o formă organizată, comunitatea beneficiind de sprijinul armatei și
administrației. Povestea ei a încetat undeva la începutul secolului VII când de altfel
se știe că a căzut întregul limes.
Dr.Aurel Mototolea: „Arhitectura sa este specifică unei cetăți de graniță,
este bine amplasată și bine apărată, atât natural cât și de zidurile de incintă. Pe una
dintre laturi este inexpugnabilă, acolo unde se află o râpă foarte adâncă ce face
legătura cu Dunărea. Grosul zidurlor se află în partea opusă, pe unde puteau ataca
inamicii și din acest motiv constructorii romani au ridicat o incintă impresionantă
144
VI. SACIDAVA
(fig. 5). Fiind o cetate de graniță era supusă unor atacuri
succesive, dar a reușit mereu să facă față și să supraviețuiască
fiind un reper în zonă timp de aproape cinci veacuri. A fost
identificat un nivel de distrugere din perioada gotică de pe
la jumătatea secolului III p.Chr., după care au fost observate
distrugeri din secolul V, cel mai probabil provocate de către
huni. Urmează apoi marele atac al kuthrigurilor din anul 559,
atac ce lasă și el urme serioase identificabile arheologic (fig.
6). Trebuie însă menționat că toate aceste momente grele sunt
urmate întotdeauna de refaceri care permit funcționarea în
continuare a cetății. Din secolul VII, începând de prin anii
5. 620 nu se mai constată arheologic nici o viețuire ordonată.
Ruine ale incintei
(detaliu) Chiar și după părăsirea urbei de către administrație și armată, aici rămâne totuși
o structură ce putea fi folosită și deși societatea intră într-o altă etapă, viața a mers
înainte. Peste două secole, în veacul al IX-lea, se constată arheologic un nivel de
locuire, ceea ce arată că o comunitate caută și găsește adăpost în interiorul zidurilor
3.
Cetatea Sacidava (vedere
ruinate și chiar viețuiește aici o perioadă.”
aeriană)
Acest castru face parte dintr-un ansamblu mai larg existent în zona Sacidava
6. (fig. 7). Astfel, la câteva sute de metri de cetatea romană, la est, a fost identificată
Secțiune realizată de o davă getică ceea ce ne vorbește despre o locuire de dinainte de epoca creștină,
specialiști
de dinainte de convenționalul an 0. Dincolo de această davă mai există și o așezare
medievală timpurie, de secolul IX probabil, care nu a fost însă decât reperată, dar nu
și cercetată. Ultimele cercetări făcute de specialiștii MINAC au dus la descoperirea
parțială a reperelor unor clădiri de dimensiuni destul de mari. Cetatea respectă un
tipic organizațional roman pe care îl întâlnim, de exemplu, la Tropaeum Traiani, în
sensul că există Poartă de Est, Poartă de Vest, iar acestea sunt legate sigur între ele
de un drum principal. Cercetările ulterioare vor elucida multe dintre nelămuririle
7. prezentului iar întrebările de astăzi își vor găsi, cu siguranță, răspunsurile cuvenite.
Ziduri ale cetății
romano-bizantine
4.
Fundațiile vizibile astăzi
sunt încă impresionante
145
 VII. PĂCUIUL LUI SOARE

VII. PĂCUIUL LUI SOARE

Cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare se află pe raza administrativă a
comunei Ostrov, situl arheologic fiind situat în nord-estul unei insule, în dreptul
dealului Dervent, la granița dintre județele Călărași și Constanța (fig. 1. O mare
parte din ruinele cetății a fost înghițită de apele Dunării. Cetatea, care a funcționat
între secolele X-XV, cu o formă de trapez sau rectangulară, a avut o suprafață de
aproximativ 4-5 hectare din care, la momentul începerii cercetărilor, se mai păstrase
1.
Forma ostrovului de pe
Dunăre

aproximativ un hectar. Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate din 1956 și

până în prezent au dezvăluit, printre altele, în partea de nord-est un zid cu o lun-
2.
gime de 42 m, iar spre sud-est unul lung de 240 m, păstrat în unele porțiuni pe o
Insula avea un deosebit înălţime de 5–6 m, cu lăţimea cuprinsă între 4,20 m şi 6 m, diferenţa de aproape
rol strategic
2 m fiind obținută printr-un sistem de praguri
amenajate pe verticala ambelor feţe ale zidului, în
jumătatea lui inferioară. Cetatea, al cărui nume
inițial nu se cunoaște, a fost construită a funda-
mentis de bizantini în anii 971-972, având rolul
de bază navală. Flota de la Păcui avea mai multe
obiective. Primul dintre acestea era să împiedice
venirea din amonte a vreunei flote inamice, în spe-
cial a celei a Rusiei kievene, care asediase în trecut
orașul Dorostolon (astăzi Silistra) și care se putea
întoarce oricând (fig. 2). Nu trebuie uitat că cei
care conduceau cnezatul kievean erau din neamul
varegilor, nordici, foarte buni navigatori. În al
doilea rând, flota staționată la Păcui putea asigura

147
VII. PĂCUIUL LUI SOARE VII. PĂCUIUL LUI SOARE

legătura între regiunile bizantine danubiene și zonele de interes pentru imperiu,
riverane Dunării. Nu în ultimul rând, forțele navale de la Păcui puteau să împiedice
venirea spre sud a unei invazii migratoare. În acele timpuri, populații migratoare
din stepele nord-pontice puteau oricând să încerce o intrare în zona Balcanilor și în
nordul Greciei, deseori fiind folosit vadul de trecere al Dunării, spre sud, din zona
Păcui-Dervent. De la începutul secolului al XI-lea, cetatea a evoluat de la statutul
exclusiv de bază navală la cel complex, de așezare de tip urban, cu o intensă acti-
vitate. Cu o întrerupere în secolul al XII-lea, cetatea a funcționat până în prima
jumătate a secolului al XV-lea, când Dobrogea cade sub stăpânirea Imperiului Oto-
man.
SECTOARELE CETĂȚII
Poarta cetății (fig. 3) se află pe latura de nord-est, protejată de un turn de
formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 14,7 m pe 10,5 m, pavat cu dale mari de
piatră. Turnul a avut unul sau două niveluri, precum și două intrări, una exterioară
și cealaltă interioară. Pe latura nordică a cetății se păstrează și alte turnuri de
forma rectangulară, iar la vest de poarta mare a fost identificat un altul cu formă
3.
Poarta avea un turn
impunător
prindeau odgoanele de legare a corăbiilor.
Zidul de incintă (fig. 5) este construit din blocuri de piatră calcaroasă de
dimensiuni mari, de formă paralelipipedică, îngrijit fasonate, legate cu mortar
compus din var, nisip și pietriș de râu, cu adaos de cărămidă sfărâmată (mortar
hidrofug). Miezul zidului este alcătuit din blocuri de piatră de formă neregulată sau
paralelipipedică, legate cu mortar, totul sprijinit pe o substrucție de lemn făcută din
pari de stejar dispuși vertical, peste care constructorii bizantini au așezat în unele
locuri traverse dispuse longitudinal și transversal.
CERCETAREA ARHEOLOGICĂ SISTEMATICĂ
5.
În prezent ruinele cetății Inițial la Păcui a fost semnalat un zid în malul Dunării, considerat capăt
sunt înconjurate de al unui pod de piatră. A urmat începutul cercetărilor sistematice în 1956, când
vegetația abundentă
arheologul Petre Diaconu a fost numit responsabil științific al șantierului. Încă
din primele campanii, în nord-estul insulei a fost identificată cetatea, astăzi mare
parte din ea fiind distrusă de apele Dunării. Petre Diaconu și-a dedicat aproape
întreaga carieră profesională și viață acestui șantier, pe care l-a iubit cu pasiune.
Descoperirile făcute au fost deosebite, iar monografiile editate au adus un mare
plus științific în cercetarea dobrogeană, lămurind numeroase aspecte legate de Evul
Mediu și de dominația bizantină în Dobrogea. Cercetările arheologice la cetatea
bizantină de pe insula Păcuiul lui Soare continuă, sub conducerea științifică a arheo-
logului Oana Damian (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București).

VIAȚA ORAȘULUI

Locuirea de la Păcui a fost dovedită prin descoperirea a numeroase vestigii:

locuințe adâncite și de suprafață, cu pereți sprijiniți pe temelii din piatră, cuptoare,
ceramică, unelte de metal, os sau piatră, arme și piese de harnașament, podoabe
etc. S-a stabilit preocuparea pentru ocupații meșteșugărești, metalurgia fierului,
prelucrarea metalelor neferoase, olărit, lucru în lemn și piatră. Bineînțeles, există și
dovezi ale unor ocupații obișnuite în lumea rurală, ca pescuitul, cultivarea plantelor,
6. creșterea animalelor, meșteșuguri casnice. Descoperirile numismatice sunt numero-
Ruine impresionante
4. ase: monede bizantine, bulgare, românești, sârbești, occidentale, inclusiv monede
Ruine scufundate emise de către despotul Ioan Terter (1386-1388), fiul lui Dobrotici. Orașul avea un
important rol economic și desfășura relații comerciale cu nordul Dobrogei, dar și cu
semicirculară. Bizanțul, Cnezatul Kievului, cu ținuturile nord-caucaziene, Asia Centrală, Orientul
A fost identificată și o instalație Apropiat sau Golful Persic (fig. 6).
portuară (debarcader), situată pe latura de est a 7. Dr. Oana Damian: „Situl este un sit unicat în peisajul arheologiei românești
cetății, cu o lungime de 24 m (fig. 4). Este con- Un sit unicat (fig. 7), atât prin arhitectura vestigiilor păstrate și semnificația în istoria zonei
stituit dintr-o suită de platforme de piatră care Dunării de Jos, cât și prin situare și vulnerabilitate, fiind aflat într-un echilibru
coboară spre brațul Ostrov, partea navigabilă fragil, dar spectaculos cu natura înconjurătoare, cu dimensiuni fluctuante în funcție
principală a Dunării în epocă. Debarcaderul de variația apelor Dunării (fig. 8), amenințat atât de natură (prin impactul fluviului
era străjuit de două turnuri rectangulare și avea și al vegetației forestiere), cât și de efectul antropic al unui turism greu de controlat
o intrare mare și impresionantă spre cetate, 8. și de reglementat.
largă de 4 m. În dreapta și în stânga acestei Vestigii mereu în pericol Cunoașterea obiectivului este datorată cercetărilor arheologice sistematice,
de a fi înghițite de apele
căi de acces existau câte trei fante prin care se fluviului iniţiate în 1956 şi continuate până în prezent. Cel care a început săpăturile aici, a co-

148 149
VII. PĂCUIUL LUI SOARE
ordonat colective de cercetare, a avut numeroase şi importante contribuţii ştiinţifice
determinate de sit, a propus identificarea cu celebrul oraș medieval Vicina cunos-
cut din izvoarele scrise, a fost Petre Diaconu, cercetător la Institutul de Arheologie
„Vasile Pârvan” din Bucureşti, un adevărat senior al locurilor, care a vegheat asupra
destinului cetății și după pensionarea sa (în anul 1992), până la plecarea dintre noi
în primăvara anului 2007. În cei peste 60 de ani de cercetări arheologice, efectu-
ate prin colaborarea Institutului de Arheologie cu muzeele din Călăraşi (Muzeul
Dunării de Jos), Constanța (Muzeul de Istorie Națională și Arheologie) și București
(Muzeul Național de Istorie a României), cercetări concretizate în numeroase
contribuții științifice, s-a putut stabili că în capătul nord-estic al insulei Păcuiul lui
Soare se află ruinele unei cetăţi bizantine (monument istoric de categoria A, CT-I-s-
A-02720 în Lista Monumentelor Istorice)”. (fig. 9)
O IPOTEZĂ PRIVIND LOCALIZAREA ORAȘULUI VICINA
9.
Ruine ce evocă măreția
de altădată
Dr. Oana Damian (fig.10): „Pe baza analizei izvoarelor scrise (Anei Com-
nena - Alexiada, listele eparhiale, actele notarilor genovezi din Pera, portulanele
vremii) şi arheologice, Petre Diaconu a putut emite ipoteza că la Păcuiul lui Soare,
unde a existat o puternică vieţuire cu caracter civil, a fiinţat celebra localitate
dunăreană Vicina, important centru comercial de la Dunărea de Jos, precum şi
sediul unei mitropolii, care a funcţionat până în preajma anului 1359, Iakynth,
primul mitropolit al Ungro-Vlahiei fiind şi ultimul mitropolit de Vicina, localizare
confirmată de descoperirea unui portulan medieval italian din anul 1296, în care se
precizează că distanţa de la gurile Dunării la Vicina este de 200 de mile (genoveze),
distanţă care plasează Vicina nu la gurile Dunării, ci în vecinătatea Silistrei”. Dacă
se poate afirma fără rezerve că, începând de la gurile Dunării până la Păcuiul lui
Soare, nu se cunoaşte până în prezent nici o altă aşezare insulară care să conţină
vestigii arheologice corespunzătoare în timp Vicinei, vestigii care să pledeze pentru
existenţa aici a unui centru urban, cu o producţie proprie de mărfuri şi cu activitate
comercială greu de egalat în acele vremuri, în ceea ce priveşte însă existenţa unei
mitropolii, aceasta nu poate fi certificată din punct de vedere arheologic decât prin
150
VII. PĂCUIUL LUI SOARE
descoperirea însăşi a bisericii mitropolitane. În ceea ce privește marele edificiu cu
absidă aflat în dreptul instalaţiilor portuare, orientarea acesteia, spre sud-vest, şi
lipsa vestigiilor creştine au determinat concluzia că nu este vorba de un edificiu de
cult, destinaţia sa fiind probabil determinată de funcţionarea debarcaderului. Din
nefericire, în condiţiile actuale de conservare a sitului, problema descoperirii unei
atari biserici nu se mai poate pune, singurele documente materiale de la Păcuiul
lui Soare, creştine prin conţinutul şi semnificaţia lor, fiind numeroasele şi variatele
cruci descoperite, simple sau relicviar, din bronz, plumb, argint sau rocă.”
SUB SEMNUL APEI
Dr. Oana Damian: „Veritabil monument de arhitectură bizantină, remarcabil prin
tehnica de construcţie, ingeniozitatea şi adaptabilitatea constructorilor la na-
tura solului, cetatea de la Păcuiul lui Soare constituie un argument că expresia „a
10. construi pe nisip” poate avea un sens concret. Existenţa de cinci secole a aşezării
Oana Damian, dunărene a fost pusă tot timpul sub semnul apei, de la prezenţa impunătoare a
responsabilul sitului
arheologic unui debarcader, însemn al destinaţiei iniţiale de sediu al flotei bizantine, la toate
aspectele vieţii de zi cu zi a locuitorilor ei. În funcţie de nivelul mereu fluctuant al
apelor Dunării, cetatea de la Păcuiul lui Soare a fost când mai mare, când mai mică,
când mai dispusă să-şi dezvăluie secretele, când mai ascunsă sub straturi groase de
aluviuni depuse de fluviu (fig. 11). Destinul sitului de la Păcuiul lui Soare este unul
paradoxal. Ceea ce nu se ştie din cauza distrugerilor provocate de apă este oare-
cum compensat de ceea ce se cunoaşte tocmai din pricina acestor distrugeri. Jocul
11. apei, care a provocat distrugerea curtinei de nord, la vest de turnul poartă, a permis
Indicator privind accesul cercetării la tehnica de construcţie de tip „blocaj”, folosită pentru înălţarea
existența sitului
arheologic zidurilor. De asemenea, o modalitate de a construi veche de când lumea, fundarea
pe piloţi, a fost accesibilă privirii şi înregistrării în toată desfăşurarea ei în sectorul
sudic al cetății tocmai din pricină că masa enormă de zidărie care acoperă de obi-
cei o substrucţie de lemn a fost înlăturată de cursul vijelios al Dunării. Sub semnul
apei stă, inevitabil, şi cercetarea arheologică a acestui sit, parţial inundat, parţial
distrus de apele Dunării. De asemenea, și conservarea şi punerea în valoare a unui
monument spectaculos, dar supus mai multe luni pe an unui regim de imersiune,
în condiţiile unor cicluri naturale tot mai agresive, implicând alternanţa unor ani
foarte secetoşi cu alţii cu debite fluviale istorice”. (fig. 12)
12.
Situl arheologic ascunde
numeroase taine
151
 VIII. CAPIDAVA

VIII. CAPIDAVA
Capidava este una dintre cetățile ridicate pe frontiera dunăreană (limes) a
Moesiei Inferior de către împăratul Traian, la începutul secolului II p.Chr. (fig. 1).
În acord cu părerile lingviștilor, numele său s-ar putea traduce ca „cetatea de la
cotitură”, pentru că aici Dunărea făcea un cot și exista un vad de trecere a fluviului.
1.
Cetatea Capidava (vedere
aeriană)

2.
Planul cetății
Toponimul getic se regăsește în mai multe izvoare an-
tice, în diverse variante, foarte asemănătoare. Astfel, în
Itinerarium Antonini apare numele, în Tabula Peutinge-
riana - Calidava, la Geograful din Ravenna - Cappidava
sau Capidapa. Ulterior, numele cetății va fi menționat și
în izvoare bizantine.
Până la venirea romanilor în zonă trebuie să fi exi-
stat, după toate probabilitățile, o fortificație getică
neidentificată încă, poziția de o mare importanță
strategică fiind ulterior valorificată printr-un puternic
castru de pe frontiera dunăreană,
Fortificația are forma unui patrulater (fig. 2) cu
laturile lungi de la NV spre SE (105 x 127 m), cu ziduri
groase de peste 2 m și înalte de 5-6 m, cu 9 turnuri , din
care 3 turnuri dreptunghiulare, 3 turnuri în sfert de cerc
și 3 turnuri intermediare în forma de potcoavă (U), o
poartă cu o deschidere de 2,50 m situată pe latura de SE

153
VIII. CAPIDAVA
care făcea legătura cu restul teritoriului și o ieșire strategică pe latura de SV a turnu-
lui nr.1 dinspre Dunăre (fig. 3).
Încă de la început, cetatea a fost prevăzută cu o instalație portuară prop-
rie. Aceasta cuprindea un chei jos (la apă), magazii și alte anexe, pe terasa imediat
superioară. Acest chei simplu, paralel cursului Dunării, reprezenta de fapt princi-
pala dotare a unei stații a flotei militare (Classis Flavia Moesica) a cărei principală
bază fusese stabilită la Noviodunum (Isaccea), fiind utilizat, deopotrivă, pentru
scopuri comerciale. La Capidava funcționa, în acest sens, și o statio de vamă.
Săpăturile arheologice efectuate în zona portului fluvial roman de la Capidava atestă
o funcționare timpurie a acestuia din urmă, chiar din prima faza constructivă a
cetății. Legătura între port și cetate, care trebuie să se fi făcut pe o poartă specială,
situată pe flancul dinspre Dunăre al cetății, este astăzi ireparabil distrusă. Acest fapt
s-a petrecut relativ recent, la începutul secolului XX, atunci când partea de vest a
cetății a dispărut, fiind literalmente aruncată în aer, odată cu exploatarea industrială
a masivului de calcar pe care fusese așezată în vechime fortificația.
Cei mai mulți dintre specialiști sunt de părere că fortificația romană de la
Capidava a fost ridicată în anii dintre cele două războaie daco-romane (101/102
și105/106 p.Chr.). Construcția sa era parte a acțiunii complexe de securizare a
limesului dunărean, ordonată de către împăratul Traian. La ridicarea fortificației au
participat detașamente din legiunile XI Claudia și a V-a Macedonica. În 170 p.Chr.
cetatea este afectată de invazia costobocilor, care au provocat puternice distrugeri în
toată zona istro-pontică. Cetatea va suferi o distrugere majoră la jumătatea secolului
III p.Chr., în timpul atacurilor carpo-gotice și va fi ulterior reconstituită din temelii,
undeva în ultimele decenii ale aceluiași secol. În epoca Dominatului fortificația este
din nou reparată, iar curtinele sale întărite, refaceri masive databile în secolul al VI-
lea p.Chr. fiind vizibile atât la turnuri cât și pe curtinele din zona sudică.
Fortificație militară impozantă și în același timp oraș–port, cu o bogată și
înfloritoare activitate economică, Capidava a dăinuit neîntrerupt aproape jumătate
de mileniu, până la începutul secolului al VII-lea p.Chr. când, în urma distrugerilor
succesive provocate de atacurile migratoare, a fost în cele din urmă abandonată,
pentru aproape trei secole.
Locuirea Capidavei a fost reluată câteva secole mai târziu, grație controlu-
lui exercitat de Imperiul Bizantin. Astfel, începând cu secolul IX, locuirea în bor-
deie este reluată, iar fortificația va fi reintegrată apoi sistemului defensiv bizantin
la Dunărea de Jos în secolele X-XI, iar cetatea populată cu o înfloritoare populație
de stratiotai (grăniceri). Ea va dura până spre jumătatea secolului al XI-lea, când
invaziile violente ale pecenegilor și uzilor vor distruge așezarea fortificată, curmând
aproape un mileniu de istorie la Capidava.
De-a lungul existenței cetății, la Capidava au fost cantonate diverse unități
militare, garnizoane care asigurau paza și supravegherea zonei. Pe raza așezării
antice, atât în incintă cât și în vecinătatea ei au fost descoperite numeroase vestigii.
Grație inscripțiilor și monumentelor s-a putut stabili existența unor anumite familii
importante, a unor veterani romani sau a unor persoane publice cu funcții adminis-
trative.
154
VIII. CAPIDAVA
POVESTEA FAMILIEI COCCEIUS
O inscripţie descoperită de arheologi la Capidava vine să ne spună o poveste
milenară, a unei familii bogate ce a trăit pe aceste meleaguri în primele secole de
după Hristos. Este povestea Cocceilor, a celor ce purtau numele Cocceius şi care au
3. fost printre primii cetăţeni romani stabiliţi în această parte dobrogeană din Moesia
Capidava. Vedere aeriană
după reabilitare
Inferior (cunoscută și sub numele de Scythia Minor), devenind personaje de vază a
comunității locale. Totul porneşte de la stela funerară pe care se găseşte următoarea
inscripţie: „Zeilor Mani, Marcus Cocceius Vitlius, veteran al Cohors I Ubi, stegar, a
trăit 70 de ani, a făcut serviciul militar 28 de ani. Moştenitorii Claudia, soţie, Coc-
ceius Veturius şi Cocceius Nardus, fii, s-au îngrijit să i se facă mormânt. Marcus
Cocceius Tito a îngrijit să i se refacă mormântul piosului strămoş (parens)”. (fig.
7) Aparent o simplă piatră de mormânt, în urma cercetărilor, specialiştii au recon-
7.
Stela funerară a lui
Marcus Cocceius Vitlius
4.
Vedere din exterior
struit crâmpeie din viaţa acestei familii, ţinând seama de indicii preţioase. Astfel,
s-a stabilit că peregrinul Vitlius, militar roman de origine illiră a făcut armata în
cohorta auxiliară şi a fost lăsat la vatră, primind drept de cetăţenie pe la anul 97-98
p.Chr., în timpul împăratului Nerva, de la care a primit și numele gentilic Coc-
ceius. Despre unitatea în care a servit Marcus Cocceius Vitlius ştim că este atestată
în Moesia după 75 p.Chr. Ubii sunt războinici redutabili, iar în vremea dinastiei
iulio-claudiene alcătuiesc, alături de batavi, chiar garda personală a împăratului
(Germani corporis custodes). La Capidava s-a aflat unica garnizoană cunoscută pen-
tru Cohors I Ubiorum equitata din această etapă, iar unitatea va fi mutată în Dacia,
5.
după războiul daco-roman, ori chiar mai târziu, de către împăratul Hadrian, cu
Turnuri și o porțiune a ocazia unei reorganizări a provinciilor. Imperiul era interesat să întărească graniţele
incintei
provinciei prin romanizare, aşa că veteranul Marcus Cocceius Vitlus a primit, spre
vârsta de 50 de ani, un lot apreciabil de pământ lângă Capidava, ajungând membru
respectat al elitei locale. Conform apelativului parens este întemeietorul unei familii
numeroase şi prospere, care ajunge să fie una dintre cele mai importante din Capi-
dava. Moare la începutul domniei lui Hadrian, în jurul anului 118 p.Chr., la 70 de
ani şi este înmormântat de către soţie şi fiii săi. Monumentul funerar pe care urmașii
i-l realizează trebuie să fi fost frumos decorat și pus într-un mausoleu al familiei,
6.
pe măsura statutului său social, dar ceea ce a supraviețuit până la noi este doar baza
Incinta este inscripționată. Ceva mai târziu, un alt membru al Cocceilor, descendent al lui Coc-
impresionantă ceius Vitlus, are grijă să „refacă mormântul piosului său părinte”.
155
VIII. CAPIDAVA
CAIUS IULIUS QUADRATUS
Un monument funerar uriaş, greu de câteva tone, ne spune povestea unei
oficialităţi dobrogene de acum două milenii. La Ulmetum (Pantelimon) a fost găsită
piatra funerară a lui Caius Iulius Quadratus, un cetăţean roman cu origini indigene,
care a trăit în Dobrogea noastră în urmă cu aproape două milenii (secolul II p.Chr.).
Inscripţia şi reprezentările de pe monument (scene pastorale, agreste) dovedesc
faptul că acest Quadratus era un om bogat, cu importante proprietăţi agricole,
proprietar al multor turme de vite şi care îşi avea probabil locuința (villa rustica)
în apropierea aşezării Ulmetum. La acea dată, Ulmetum se afla în centrul teritori-
ului administrativ al Capidavei, care avea în administrarea sa mai multe sate (vici).
Aflăm din inscripţie că Iulius Quadratus a fost princeps loci, un fruntaș al locului,
conducător al satului Ulmetum (magister?). În acelaşi timp, el îndeplinea şi funcţia
de quinquennalis territorii Capidavensis, un fel de magistrat cu misiune de censor.
Atribuţiile sale erau de ordin administrativ, mai ales fiscal, fiind un înalt funcţionar
ales pe cinci ani (quinquennalis) şi care se veghea asupra strângerii taxelor în territo-
rium Capidavense.
ISTORICUL CERCETĂRILOR (SURSĂ - CAPIDAVA.RO)
Ruinele de la Capidava erau cunoscute în folclorul local, iar satul turcesc
întemeiat în secolul XVIII - colonie militară - purta numele de Kale-köy, adică
„satul cetății”. Primii exploratori științifici ai pământului dobrogean, de la sfârșitul
secolului XIX și începutul secolului XX - căpitanul Mihai Ionescu-Dobrogeanu,
Grigore Tocilescu - au semnalat fortificația și au adunat antichități din zona ei.
Într-o periegheză arheologică din anii premergători primului război mondial,
Vasile Pârvan o identifică și pune pe Pamfil Polonic tatăl (fig. 9) să ridice un plan de
situație sumar al ruinelor. Imediat după război, Pârvan intenționa să pună în apli-
care un amplu proiect de cercetare arheologică în Dobrogea, în care să angreneze
pe toți elevii lui apropiați de la București și Iași. Începând din 1924 și continuând în
anii 1926 și 1927, au fost inițiate aici săpături arheologice, conduse de unul dintre
asistenții lui Vasile Pârvan, Grigore Florescu, ulterior conferențiar de epigrafie și
antichități la Facultatea de Litere a Universității din București. Grigore Florescu a
condus cercetările de la Capidava până în 1960, anul morții sale pe șantierul ar-
heologic de la Drobeta. Până în anul 1954 a lucrat singur, ajutat episodic de câte
unul dintre studenții săi - Expectatus Bujor, Florin Iordăchescu (1941-1942), Paul
Paltânea (1941).
Între anii 1949 și 1954, săpăturile la Capidava, precum multe alte cercetări
de teren de epocă romană, au fost întrerupte. Începând din anul 1955, când a putut
relua săpăturile și la Capidava, Grigore Florescu a fost secondat de o întreagă echipă
de tineri, ajunși cu toții cercetători și oameni de cultură consacrați mai apoi: Petre
Aurelian (1955), Petre Diaconu (1955-56), Florian Anastasiu (1956-1957), Dumitru
Vâlceanu (1957-1958), Mișu Davidescu (1956), Adrian Rădulescu (1956), Simion
Gavrilă (1957), Radu Florescu (1955-1959) și Gloria Ceacalopol (1958-59). De
asemenea săpăturile s-au bucurat, în această perioadă, și de colaborarea arhitecților
Dinu Teodorescu, Garri Küst și P. Munteanu (1954-1974). În această etapă, sub
156
VIII. CAPIDAVA
conducerea profesorului Grigore Florescu, a fost cercetat stratul medio-bizantin, în
sectoarele V, VI, VII și I (fig. 10). În anul 1959 cetatea a fost împărțită pe sectoare de
săpătură și s-a stabilit un sistem general de referință topografică - carouri de 5 X 5
m.
De la moartea profesorului Grigore Florescu, în 1960 și până în 1965,
săpăturile au fost întrerupte din nou, de data aceasta pe considerente personale, leg-
ate de tendința de control politic a activității științifice. În 1965, cu sprijinul Muzeu-
lui de arheologie al Dobrogei din Constanța, astăzi Muzeul de Istorie Națională și
10. Arheologie Constanța, Radu Florescu a reluat săpăturile, ajutat de Mihai Bucovală
Planul cetății, realizat
în 1958 de la această din urmă instituție (1965-66).
De atunci și până în prezent cercetările au continuat fără întrerupere, în
8.
Monumentul lui Caius
ciuda unor lipsuri trecătoare de fonduri sau de tehnică. Începând din 1967 a par-
Iulius Quadratus ticipat la săpături, din partea Institutului de Arheologie din București, și Alexan-
dru Simion Ștefan care din 1968 și până în 1977 a cercetat în sectorul I, bazilica
romano-bizantină (fig. 11); în anii 1967-1969 au mai participat și Corneliu Cârjan,
A. Panaitescu și Tudor Mateescu din partea Muzeului de Arheologie al Dobrogei;
11.
începând cu anul 1969, din partea aceleași instituții, au început să lucreze în cadrul
Basilica romano-bizantină echipei de la Capidava dr. Zaharia Covacef și dr. Valeriu Cheluță-Georgescu (până
(vedere aeriană)
la dispariția acestora, în 2014, respectiv în 2003). Cel de al doilea a colaborat la
început cu Radu Florescu în sectorul I, a cărui cercetare s-a întins până în anul
1988, iar începând din anul 1975 a inițiat săpături în necropola tumulară și plană,
de la ESE de cetate, până în anul 1988 când a trecut la explorarea termelor romane
de la SE de cetate. După cercetarea acestora din urmă, încheiată în 1993, au mai
fost săpate și alte complexe funerare din aceeași zonă extramurană. Portul antic al
cetății a fost cercetat de către dr. Cristian Matei în campaniile din anii 1987–1995.
Ulterior, în 2015, o ultimă campanie intensivă desfășurată de Cătălin Dobrinescu și
Vitalie Bodolică (MINAC) a avut ca obiectiv studierea și documentarea exhaustivă
a ansamblului, înainte de orice intervenție de restaurare și punere în valoare, prin
proiectul implementat de Consiliul Județean Constanța.
Începând din anul 1988 a fost cooptată în echipă și Gloria Ceacalopol,
9. care a inițiat reluarea săpăturilor pentru explorarea nivelului romano-bizantin din
Pamfil Polonic, inginer sectoarele III și VI. În aceste sectoare săpăturile au fost apoi continuate de prof. dr.
topograf
Radu Florescu (1990-1997) și dr. Ioan Carol Opriș (1992-2021). Acesta din urmă a
coordonat cercetări asupra unui ansamblu arhitectural de lângă poarta de sud, între
1993–1996 / 2007–2011 și 2014, finalizate prin apariția monografiei „Capidava II.
Building C1 – Contributions to the history of annona militaris in the 6th century”
(2017). Colectivul s-a tot extins. Între 2001-2012, un colectiv de la Universitatea
„Lucian Blaga” din Sibiu (profesorii dr. Zeno Karl Pinter și dr. Marian Țiplic, dr.
Claudia Urduzia) a cercetat întâi platoul de lângă curtinele G și H ale cetății (sec-
torul VIII). Din 2008, dr. Cătălin Ionuț Dobrinescu (MINAC) coordonează cer-
cetarea necropolei medio-bizantine și a locuirii extramurane de la est de cetate,
cercetare căreia i s-au alăturat din 2013 și specialiștii medieviști de la Universita-
tea „Lucian Blaga” din Sibiu și de la Muzeul Național Brukenthal (dr. Zeno Karl
Pinter, dr. Claudia Urduzia). În 2007, la săpăturile sistematice din Sectorul de Est
al cetății realizate de Zizi Covacef s-a alăturat și Tiberiu Potârniche (MINAC), care
continuă cu rezultate spectaculoase această cercetare, ultima campaniei fiind cea
157
VIII. CAPIDAVA
din 2021. Cercetările asupra bisericii romano-bizantine din colțul de nord al cetății,
desfășurate între 1968-1977 sub coordonarea lui Alexandru Simion Ștefan (MNIR)
și Cristian Matei (1996-1999, continuând activitatea în sectorul I și în jurul basilicii
până în 2004), au fost reluate între 2008-2019, pentru mai multe campanii (2008-
2010, 2015, 2019), de către Irina Achim (Institutul de Arheologie Vasile Pârvan al
Academiei Române). În 2013 a debutat, în sfârșit, o cercetare exemplară coordonată
de Alexandru Rațiu (MNIR), asupra comandamentului - principia de epocă romană
târzie şi în zona locuirii medio-bizantine de bordeie înspre Dunăre, până la incinta
paralelă fluviului din sectorul VII al cetății.
Desfășurarea pe întinderea a trei generații a cercetărilor de la Capidava
este departe de a se apropia de sfârșit. Între timp, datorită descoperirilor (dintre
care multe cu caracter de unicat), Capidava și-a dezvăluit importanța deosebită, de
fortificație din perioada târzie a Imperiului roman, oferind un exemplu tipic - în
planul organizării militare, administrative și eclesiastice - de trecere de la Imperiul
roman (fig. 12) la faza târzie a acestuia, apoi la perioada romano-bizantină și în
sfârșit la cea medio-bizantină și a devenit un șantier-școală, frecventat de studenți
de la mai multe instituții de învățământ superior din România: Universitatea din
București și Universitatea Națională de Arte, Universitatea „Ovidius” din Constanța,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea „Valahia” din Târgoviște,
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” București. La bunul mers al șantierului
colaborează câteva dintre cele mai mari și prestigioase instituții muzeale din țară,
pentru că, pe lângă Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța (or-
ganizator al cercetării de la Capidava), participă la cercetarea anuală și Muzeul
Național de Istorie a României din București, ori, iarăși, Muzeul Național Bruken-
thal din Sibiu. Nu este de uitat cumva participarea unor tineri specialiști ai Muzeu-
lui Municipiului București și a Academiei Române, prin Institutul de Arheologie
„Vasile Pârvan” din București. Sunt lucruri remarcabile și care se cuvin menționate
expressis verbis.
UN SIT FOARTE SPECIAL
Dr. Ioan Carol Opriș. „Capidava nu este o cetate oarecare de pe frontieră,
este cetatea la care trebuie să ne gândim cu toții atunci când avem în minte istoria
romană de la Dunărea de Jos. Este un sit cu totul și cu totul excepțional. Nu este
o cetate oarecare, din mai multe puncte de vedere. Sigur că nu este cea mai mare
dintre cetățile dobrogene sau chiar dintre cetățile de pe malul drept al Dunării. Este
o cetate mică în comparație cu marele centru legionar de la Troesmis sau cu cetatea
de la Isaceea, Noviodunum. Are doar un hectar și jumătate spre 2 hectare, dar este
o cetate care s-a păstrat relativ bine, mai puțin un colț al ei dinspre Dunăre, care a
fost aruncat în aer cu dinamită în vremea când Dobrogea se moderniza intensiv, în
vremea când se făceau lucrări la Podul Carol I de la Cernavodă și se așternea terasa-
ment cu piatră, cu calcar (fig. 13) din zonă. Multe dintre carierele statului român
modern din zona Topalu și iată, de la Capidava, furnizau material de construcție în
acea vreme. Așa a apărut intervenția lui Vasile Pârvan cu puțin înainte de Primul
Război Mondial, și în cele din urmă s-a reușit stoparea exploatării carierelor de cal-
car și implicit distrugerea cetăților. În 1924, unul dintre elevii preferați ai lui Pârvan,
158
VIII. CAPIDAVA
Grigore Florescu, începe cercetările arheologice în acest loc. Este așadar o cetate
unde se sapă de aproape 100 de ani. Aș spune că din toate cetățile dobrogene de pe
linia Dunării este cea mai bine și mai îndelung studiată cetate, peste doar câțiva ani
fiind sărbătorit centenarul acestor cercetări. Mai există un element spectaculos care
ține de specificitatea arhitecturală a acestei cetăți. Au fost locuri unde săpăturile de
14.
început ale lui Grigore Florescu au reușit să surprindă curtina, zidurile de apărare,
Turn de apărare și la înălțimi considerabile de până la 5-6 metri, cum este cazul pentru câteva dintre
curtina zidului
curtinele paralele actualului drum județean 223 (fig. 14). O cetate care se păstra,
deci, relativ bine și pe care apoi Grigore Florescu a conservat-o cu foarte foarte
multă grijă și potrivit unor principii doctrinare de intervenție absolut impresionante
pentru vremea respectivă.”
Mai mult decât atât, la Capidava se fac anual tot felul de descoperiri im-
portante. Este un sit care oferă succesiv contexte arheologice spectaculoase, dar și
piese excepționale. Un exemplu în acest ultim sens este vasul celebru care poartă
scrijelit pe umăr, cu caractere grecești, numele de „Petre”. A fost interpretat ca fiind
o atestare foarte veche a unui nume care se transmite mai apoi întocmai în onomas-
tica românească. Este „iconic” pentru Capidava în epoca medio-bizantină.
Capidava este în același timp un sit în care se observă foarte bine cum a fost
valorificată resursa naturală, marele masiv de calcar pe care este așezată cetatea.
12. De la fundarea sa, cetatea a fost neîntrerupt locuită și folosită ca un centru mili-
Segment al fortificației
tar pe linia Dunării până în al doilea deceniu din secolul al VII-lea, când ultimele
fortificații de pe frontieră au căzut și așezarea a fost abandonată. Dar locuirea s-a
reluat la începutul secolului al IX-lea cu o așezare de bordeie, o așezare în mai multe
straturi care a dăinuit până în secolul XI, când a încetat probabil în urma unui atac
15.
al pecenegilor.
Vasul inscripționat cu Capidava iese în evidență în peisajul arheologic dobrogean și prin numărul
numele „Petre” mare de inscripții descoperite. Sunt cele mai multe inscripții de pe frontiera
dunăreană, firește, cu excepția marelui lagăr al legiunii V Macedonica de la Troes-
mis (Turcoaia, jud. Tulcea).
Dr. Ioan Carol Opriș: „Un plus de certă valoare este dat sitului de păstrarea urmelor
primei fortificații de piatră. La turnul de la Poarta de Sud, acolo unde am săpat în
urma lui Grigore Florescu, am putut verifica, redocumenta și republica un turn de
poartă și pragul porții din secolul II p.Chr., foarte vechi, cam pe aceleași poziții.
Este până acum „le clou” pentru începuturile Capidavei. Există de asemenea în
afara cetății termele (balneum) din această primă fază de istorie romană chiar de la
Traian și care au fost cercetate în mai multe rânduri, ultima oară cu ocazia proiectu-
lui de reabilitare, în 2017. Am redocumentat acest ansamblu al termelor și l-am pus
în valoare, iar el arată astăzi relativ bine, suntem mulțumiți de felul în care au decurs
lucrările acolo, pentru că s-a ținut seama de rezultatele cercetării și propunerile
noastre de punere în valoare.
Capidava era în același timp și sediul administrativ al unui vast teritoriu în
13.
Plan al fortificației cu
epocă romană. Acesta se învecina înspre Sud cu cel al marelui centru de la Axiopo-
denumirea principalelor lis, înspre Nord cu cel de la Carsium și undeva pe centrul Dobrogei, după Ulmetum,
obiective. Se observă
în dreapta sus partea
se învecina cu teritoriul histrian, cu marea regio Histriae. Vorbim așadar despre un
lipsă, distrusă la sfârșitul vast mare teritoriu agricol, cu mulți veterani stabiliți aici, cu vile rustice, cu ferme
secolului XIX
159
VIII. CAPIDAVA
romane și autohtoni atestați epigrafic
Situl acesta, ca și alte situri de pe frontieră, este un sit aflat în prima linie
(fig. 16). Asemenea locuri sunt mai degrabă guvernate de principii arhitecturale ce
țin de funcționalitate, nu de detalii de ordin estetic. Nici nu este foarte rentabil să
contruiești într-un stil luxos, să folosești materiale foarte scumpe în locuri care sunt
primele atacate de dușmani. Acest lucru nu înseamnă că situl nu este important,
ci din contră, îți arată exact specificitatea de arhitectură pentru siturile militare de
frontieră.
Capidava avea și statio de flotă, nu numai de vamă. Știm sigur că a exi-
stat aici un port pentru că bara masivă de zidărie cu mortar hidraulic, pe care am
cercetat-o pe mai bine de 47 metri, ne-a relevat exact locul unde se găsea portul, o
statio pentru flota militară de la Dunărea de Jos, Classis Flavia Moesica.
În epoca Principatului la Capidava sunt consemnate două unități, două co-
horte care și-au avut aici succesiv garnizoana (fig. 17). Una dintre ele a fost Cohors I
Ubiorum equitata, recrutată inițial de pe malurile Rinului inferior, în zona Köln-ului
de azi, din rândul tribului Ubiilor. Aceștia erau recunoscuți ca luptători de mare
ferocitate, iar până la Nero inclusiv au fost destui care au intrat în garda imperială.
Cohorta de Ubii este transferată repede în Moesia, în timpul lui Vespasian, ori
prezența unei unități de elită aici sugerează o dată în plus importanța acestei cetăți”.
UN ȘANTIER ȘCOALĂ
Dr. Ioan Carol Opriș: „Grigore Florescu i-a transmis acest șantier fiului său
Radu, care a făcut la rândul său studii strălucite de istorie antică și arheologie. La
Capidava eu am început să lucrez în 1987, ca student al Facultății din București
și am lucrat cu Radu Florescu până în 2003, când profesorul s-a stins prematur,
lăsând neîncheiate multe cercetări de amploare. Mereu am avut aici un colectiv
mare, mereu înnoit. Radu Florescu a imprimat acest stil de șantier-școală, pe care
noi ne străduim să îl ducem mai departe. Tot timpul au lucrat aici mulți oameni, din
multe instituții, din zone istorice diferite, cu personalități puternice, din specialități
diverse, dar toți căutând excelența. Capidava a fost și este un mare șantier-școală.
Au fost foarte multe generații de studenți care au deprins tehnica arheologică
într-un sit antic complicat, a cărui existență se întinde de pe la începutul secolul
II p.Chr. și până prin anii 610-620. Și pentru ca lucrurile să fie și mai complicate,
urmează straturile de bordeie de Ev Mediu timpuriu care încep în secolul IX și se
încheie la jumătatea veacului al XI-lea, tulburând depunerile arheologice mai vechi.
Complicațiile de acest gen sunt o mare provocare științifică și o ocazie excelentă
pentru studenți să deprindă amănunțit tehnica de săpătură adaptată nevoilor si-
tului. Este un sit „de piese”, unde se fac descoperiri foarte frumoase, în contexte
arheologice spectaculoase. Noi însă nu facem treasure hunting, nu căutăm comori, ci
lucrăm pentru a documenta bucăți de istorie”.
CE SE VEDE ASTĂZI LA CAPIDAVA
Ceea ce te farmecă din prima atunci când ajungi la Capidava sunt zidurile
impozante cu ale lor turnuri masive. Astăzi, zidul de incintă este și mai impresion-
160
VIII. CAPIDAVA
ant, fiind refăcut în cadrul proiectului de reabilitare de curând încheiat (fig. 18).
Accesul în cetate se face prin prin Poarta de Sud, flancată de un turn patrulater. De
aici, strada principală te duce în inima cetății (fig. 19), acolo unde poți admira cele-
lalte edificii dezvelite prin săpăturile din ultimele decenii.
În sfertul sudic al cetății se regăsesc ruinele zidului de apărare ale fortului
roman târziu (pe 1/3 din lungimea ei), precum și traseul șanțului care-l proteja.
În acest sector a fost descoperită și conservată clădirea corpului de gardă, cea mai
mare clădire romană târzie păstrată. Alături de corpul de gardă, spre nord, principia
romană târzie impresionează prin deschiderea largă și absida puternică.
În sfertul sudic al cetății se regăsesc ruinele zidului de apărare ale fortului
18. roman târziu (fig. 20), pe 1/3 din lungimea uneia din laturile interioare, precum și
16. Zidul de incintă, vedere
O cetate cu rol strategic din interior traseul șanțului care-l proteja. În acest sector a fost descoperit și conservat horreum-
deosebit, mereu în ul, cea mai mare clădire romană târzie păstrată din cetate. Alături de acest horreum
pericol de a fi atacată
frumentarium (grânarul), înspre Dunăre, principia romană târzie impresionează
prin deschiderea largă și absida puternică, poligonală la exterior. Este comandamen-
tul trupei de cavalerie care va staționa aici în epoca Dominatului, construit cândva
spre sfârșitul secolului al III-lea p.Chr.
În interiorul cetății, imediat ce ai intrat pe poarta principală se află pe partea
19. dreaptă (Sectorul de Est) o zonă rezidențială din epoca romană târzie. Este practic
Via principalis
vorba despre mai multe construcții dispuse in jurul unei mici piațete, prevăzută
cu portice, culoare de acces și canale de scurgere a apelor pluviale; ici-colo dolia
– chiupuri îngropate până la gură, în care se păstrau proviziile locuitorilor. Două
dintre aceste spații de locuire erau dotate cu instalație de încălzire, aferentă unor băi
17. private
Clădirea Corpului de
Gardă Un alt obiectiv important al cetății este basilica romano-bizantină din colțul
20.
de nord al cetății. Ea avea un dispozitiv unic până acum în provincie, un loculus
Zona civilă rezidențială sub masa de altar, un spațiu zidit din cărămidă și mortar, în care se păstra racla cu
moaște. În secolul al VI-lea, la Capidava funcționa unul dintre centrele episcopale
ale provinciei Scythia, poziția strategică a Capidavei în zonă înlesnind, probabil,
răspândirea creștinismului.
Alături de alte edificii (fig. 21), în cetate mai pot fi vazute și ruinele unor
contrucții de tip bordei, care datează din ultima etapa de locuire, cea medio-bizanti-
na (secolele IX-XI). Aceste locuințe au fost cercetate pe o suprafață mare din cetate,
acestea fiind organizate pe mai multe niveluri de locuire, ca urmare a refacerilor
succesive. Au fost identifice nu mai puțin de 7 niveluri de bordeie. La un calcul
sumar, pentru 200-250 ani de existență a așezării de bordeie, cu circa 100 bordeie/
nivel, iar fiecare dintre acestea ocupând circa 12-16 mp, rezultă o populație de 700-
1000 locuitori într-o suprafață fortificată în jurul a 1,5 ha. Această așezare fortificată
va cunoaște un floruit sub Vasile II (976-1025) și dispare violent, după 1046 (1064?),
sub atacurile migratorilor.
O piesă deosebit de importantă pentru istoria locală este ulciorul care
datează din secolul X și poartă inscripția cu litere grecești a numelui românesc
„Petre”. Această piesă, alături de altele din aceeași perioadă, ilustrează faza de
21.
Turn impozant, la baza desăvârșire a poporului român.
căreia se află poarta În zona extramurană a cetății, înspre est si est-sud-est se regăsesc termele ro-
secundară a cetății
mane, dar și necropola. Așezarea civilă romană, aflată în exteriorul cetății, ale cărei
161
VIII. CAPIDAVA
urme au fost foarte puțin investigate, este suprapusă de satul actual.
GRIGORE FLORESCU (1892- 1960)
Inițiator al cercetărilor arheologice de la Capidava și responsabil științific al
sitului până în 1960, Grigore Florescu (fig. 22) s-a născut în 1892, în comuna Po-
roina Mare, jud. Mehedinți.
S-a specializat în epocă romană, arheologie și epigrafie și a beneficiat de
o bursă de specializare la Scuola Romena din Roma (azi Accademia di Romania,
Roma), între anii 1924-1926.
A lucrat pe șantierele Capidava (1924-1960), la Histria, cu Vasile Pârvan și
apoi revenind între 1949-1954, la Răcari, Mălăiești, Bumbești și la Drobeta. A fost
timp de patru ani asistentul lui Vasile Pârvan, la Muzeul Național de Antichități
(1920) și la Catedra de Istorie Antică și Epigrafie a Universității din București
(1921, 1926-1933), unde a ocupat ulterior postul de conferențiar între 1933-1949.
Cercetător și șef de secție (Secția Societatea Sclavagistă) la Institutul de Arheologie
din București (1949-1957).
Membru fondator (23 noiembrie 1935) al organizației profesionale Colegiul
Arheologic Român (C.A.R.) care a propus Proiectul de lege intitulat “Pre-proiect de
lege pentru protecția Monumentelor și Obiectelor Antice și pentru înființarea Cole-
giului Arheologic Român” și care avea 86 articole, grupate în 13 capitole.
S-a căsătorit la Histria, unde i-a avut ca nași de cununie pe Vasile Pârvan și d-na
Marin Simionescu-Râmniceanu.
A publicat lucrări extrem de importante precum cele mai importante
capitole din primul volum monografic din seria Histria: „Histria. Monografie
arheologică I” (1954). În acest volum a semnat singur sau împreună cu alți
specialiști secțiunile „Incinta cea mare a cetății” (p.66-95), „Sectoarele I-VI” (p.
99-162), „Zidul-incintă de pe Platoul din vestul cetății” (p.285-292), „Sectorul din
sud-vest al cetății” (p.293-324), „Piața pavată” (p.350-352), „Străzi” (p.352-357). De
asemenea a publicat lucrarea „Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare”. Opera sa
remarcabilă este însă, fără doar și poate, volumul coordonat „Capidava I. Monogra-
fia arheologică” (1958).
Despre personalitatea sa și despre rolul său în arheologia românească, Radu
Vulpe scria următoarele: „A fost un cercetător productiv. Lucrările sale publicate
se remarcă prin caracterul inedit al materialului de bază, prin sobrietatea și pro-
bitatea metodei de cercetare și expunere, prin valoarea interpretărilor, care adesea
reprezintă bunuri definitiv câștigate pentru știință. Numele lui Grigore Florescu va
fi întotdeauna legat de frumoasa cetate de la Capidava, pe care el a scos-o la lumină
cu o străduință plină de răbdare și de pasiune, de studiul monumentelor funerare
de pe întinsul întregii Dacii, de reconstituirea și comentarea a nenumărate inscripții
latine, de primele încercări de tratare justă a delicatelor probleme referitoare la
Muntenia romană și de atâtea alte enigme știintifice, care, sub pana și sub hârlețul
său, au căpătat începuturi de rezolvare sau chiar soluții depline. A fost un special-
ist prin excelență. A căutat să se ferească de ispita de a se dispersa în domenii prea
variate. Pentru a se concentra cât mai mult asupra anumitor probleme, și-a limitat
specialitatea la civilizația romană, și din aceasta, numai la domeniul arheologic și la
162
VIII. CAPIDAVA
cel epigrafic. E un exemplu lăudabil sforțarea sa de a aplica la explorarea monumen-
telor clasice practica cercetării stratigrafice minuțioase, atât de dezvoltată în arheo-
logia stațiunilor din epocile primitive“.
S-a stins din viață pe data de 19 iulie 1960 pe șantierul arheologic de la Dro-
beta.
RADU FLORESCU (1931-2003) (fig. 23)
S-a născut la data de 13 noiembrie 1931, la București. A fost fiul lui Grigore
Florescu, unul dintre autorii Legii ocrotirii patrimoniului cultural naţional al RSR
nr. 63/1974 („Legea patrimoniului”).
A terminat Liceul „Sfântul Sava” din București, continuându-și studiile la
Universitatea din capitală între anii 1950-1954. În anul 1980 și-a susținut doctoratul
la Facultatea de Istorie-Filozofie, cu lucrarea „Arhitectura militară romană în Dacia
şi Scythia Minor”, sub coordonarea academicianului Emil Condurachi. S-a special-
izat în Epoca romană - arheologie și artă romană, dar preocupările sale științifice
au fost mult mai generoase, între istorie şi epigrafie, artă, topografie şi arhitectură
antică, antropologie, etnologie sau muzeologie.
A fost cercetător al Institutului de Istoria Artei (1955-1956), cercetător
al Institutului de Arheologie (1956-1960), cercetător în cadrul Direcției Monu-
mentelor Istorice (1960-1964), consilier al Comitetului de Stat pentru Cultură şi
Artă - Direcția Muzee (1964-1965), profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu” (1965-1970), a fost director adjunct la Direcția Monumentelor Istorice
(1974-1975), profesor la Centrul de Perfecţionare al C.C.E.S - șef sector Muzee
22. 23. (1975-1979), profesor - catedra de Muzeologie la Institutul de Arte Plastice „Nico-
Grigore Florescu
Radu Florescu lae Grigorescu” (1979-1990), director al Muzeului Naţional de Istorie a României
(1993-1997).
A mai îndeplinit funcțiile de președinte al Comisiei Muzeelor şi Colecţiilor
(între 1990 și 1992), urmând mai apoi să ocupe postul de prim preşedinte al Comi-
tetului Naţional Român ICOM (1992-1996).
Ca profesor a predat la catedra mai multor centre universitare: Universitatea
Națională de Arte (fostul Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”), Universitatea
„Lucian Blaga“ din Sibiu, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” şi Universita-
tea „Spiru C. Haret” din Bucureşti, Universitatea „Valahia” din Târgovişte.
Responsabil științific al șantierului arheologic Capidava în intervalul 1965-2003, în
urma tatălui său, Grigore Florescu.
Opera sa științifică constă dintr-un impresionant număr de volume, studii și
articole, recenzii, de studii introductive, prefațe, ediții îngrijite și traduceri, lucrări
de știință popularizată, cataloage de expoziție, lucrări de cartografie, ori cursuri
universitare și postuniversitare. Lucrările sale, pe lângă sisteme și concepte moderne
de abordare, introduc un mesaj cultural divers și necesar, de la monografia strictă,
specializată, și până la albumul elevat destinat unui mai numeros public, sensibil și
eterogen din punct de vedere al educației.
S-a stins din viață pe data de 7 septembrie 2003, la București.
163
VIII. CAPIDAVA
ZAHARIA (ZIZI) COVACEF (1942 - 2014)
Zaharia Covacef (fig. 24) s-a născut la 5 iunie 1942, la Botoșani, într-o familie
aromână venită din Grecia. A absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității
din București, iar din anul 1966 a devenit constănțeancă, s-a căsătorit cu inginerul și
scriitorul Petre Covacef și și-a început activitatea ca angajat al Muzeului de Arhe-
ologie, preschimbat, zece ani mai târziu, în MINAC - Muzeul de Istorie Națională și
Arheologie din Constanța.
Specializarea arheologului Zizi Covacef a fost arta antică și în special arta
romană. A publicat zeci de articole de-a lungul vieții, fie în anuarul „Pontica”, fie în
volume distincte.
A participat la numeroase cursuri de specializare în țară şi în străinătate;
a susținut peste 90 de comunicări la manifestări ştiințifice de profil: august 1980,
Constanța; mai 1981, Berlin; septembrie 1984 și mai 2004, Roma; septembrie 1987,
Constanța; mai 1988 - Athena; octombrie 1995, Băile Herculane; octombrie 1995,
Tulcea; septembrie 1997, Zalău; octombrie 1999, Alba Iulia; septembrie 2000,
Sofia; septembrie 2001, Ankara; mai 2007, Galați. Activitatea ştiințifică de teren s-a
împletit în chip fericit cu cea de cercetare de cabinet: s-a preocupat de studierea
artei sculpturale romane, temă care i-a prilejuit şi realizarea unei valoroase teze de
doctorat – „Arta sculpturală în Dobrogea romană. Secolele I – III p. Chr.” susținută
la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
A efectuat săpături arheologice pe șantierele de la Sacidava, Bucium, Tro-
paeum Traiani, Ulmetum și Capidava, castrul roman de pe malul drept al Dunării
dobrogene fiindu-i cel mai aproape de suflet.
La împlinirea a 65 de ani, în 2007, revista „Pontica” i-a dedicat un număr
omagial. Era anul în care ar fi trebui să se retragă la pensie, dar „doamnei de la Cap-
idava” i-a fost imposibil să se rupă de activitățile ei de-o viață. A rămas la muzeu,
a continuat să studieze, iar dacă destinul nu ar fi lovit-o cu o boală nemiloasă, ar fi
fost și astăzi la biroul său încărcat cu „cioburi” și prețioase artefacte.
În cele peste patru decenii și jumătate de activitate la MINAC, Zizi Covacef
s-a dedicat cu pasiune activităților specifice, atât prin îndrumare, cât și prin orga-
nizarea de conferințe ori săpături de salvare în Constanța, Mangalia, Agigea - pe
traseul canalului de navigație Dunăre - Marea Neagră, la Castelu - pe traseul Gazo-
ductului Rusia - Bulgaria. A participat la numeroase campanii de cercetări pe di-
verse şantiere arheologice, a predat (între 1990 și 2003) paleografia româno-chirilică
la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Ovidius” Constanța și a condus
practica arheologică a studenților pe şantierul cetății Capidava.
A publicat în calitate de autor și coautor cărți de referință precum „Arta
sculpturală în Dobrogea romană. Secolele I-III” (2002), „Sculptura antică din
expoziția de bază a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța”, „Bijute-
rii antice din colecțiile Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța”, pre-
164
VIII. CAPIDAVA
cum și capitolul „The Art” din volumul coordonat de Mihail Zahariade, „Scythia - A
History of a Later Roman Province (284-681)”. A semnat alte numeroase articole și
studii, rapoarte de săpătură, bibliografii și cataloage de expoziții.
Supranumită de studenți „mama Zizi”, Zaharia Covacef a încetat din viață pe
23.08.2014, la Constanța.
IOAN CAROL OPRIȘ
Ioan Carol Opriș (fig. 25) este absolvent al Facultății de Istorie din cadrul
Universității din București, promoția 1992. Și-a continuat studiile și activitatea de
cercetare (asistent de cercetare - cercetător științific III, 1999) la Institutul Român de
Tracologie, unde a obținut diploma de doctor în istorie în anul 2000.
Ioan Carol Opriș este în prezent conferențiar la Facultatea de Istorie a
Universității din București (Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria
Artei, 2003) și a îndeplinit funcția de Prodecan (2012 – 2020).
Din anul 2004 este coordonator științific al șantierului arheologic Capidava, jud.
Constanța și membru în Comisia Națională de Arheologie (2008 - 2016, 2018 –
prezent), fiind vicepreședinte (2013-2016) și președinte al acesteia în mandatul
2018-2020.
24. Între anii 2013-2018 a făcut parte din Comisia Națională a Monumentelor
Zaharia (Zizi) Covacef
Istorice, iar începând din 2014 este membru în Comisia Națională LIMES.
A publicat zeci de articole în reviste de specialitate fiind autor, respectiv co-
autor în două volume monografice tratând descoperirile făcute în situl de la Capi-
dava, cel care îl și reprezintă cel mai bine la nivel de preocupări științifice.
25. De la catedra Facultății de Istorie, Ioan Carol Opriș a susținut în ultimele
Ioan Carol Opriș
două decenii: cursul general de „Istoria antică a României (secolele I a.Chr.-VII
p.Chr.)” – epoca romană și post-romană, cu seminariile aferente; curs opțional
„Artă și arheologie paleocreștină” (licență Istorie/ Istoria artei); curs și seminar
de masterat (master I) „Dobrogea în epoca romană (secoleleI-VII p.Chr.)”; curs și
seminar de masterat „Relații economice în bazinul Mediteranei și al Mării Negre
în epoca romană” (master II); curs „Managementul siturilor arheologice” (master
I); curs şi seminar special „Arheologie romană provincială – Arheologia limesu-
lui. Studiu de caz – Capidava” (master I); curs special „Ceramica romană” (an III
licență); seminar surse istorice – „Izvoare literare privitoare la teritoriul Daciei
romane și al Scythiei (secolele II-VI p.Chr.)” (an III licență) etc.
165
VIII. CAPIDAVA IX. CARSIUM

IX. CARSIUM
Timp de aproape jumătate de mileniu (secolele II-VII p.Chr.), Carsium a
fost una dintre cetățile importante ale provinciei romane Moesia Inferior și ulterior
a Scythiei Minor, o urbe dezvoltată din punct de vedere economic şi militar (fig. 1).
Acest castru a fost ridicat de către soldaţii imperiului, cel mai probabil peste
zidurile unei mai vechi fortificaţii a geţilor. Potrivit unei ipoteze agreate de mai
1.
Carsium, vedere aeriană

2.
Ruine dezvelite de către
arheologi
3.
Inscripția de fondare care
menționează numele unității
de origine iberică
mulți specialiști, acest lucru s-a petrecut în anul 103 p.Chr. între cele două războaie
purtate cu Dacia lui Decebal, când Traian a dispus construirea acestui castru de la
Dunăre (fig. 2). Dovadă în sprijinul acestei teorii stă o inscripţie care menţionează
lucrările de fortificare, efectuate sub comanda unui legat imperial de rang pretorian,
Fabius Postuminus. Din izvorul epigrafic s-a concluzionat că acest castru a fost
ridicat de către soldaţii dintr-o alla, respectiv a II Hispanorum et Aravacorum, după
cum a propus editorul documentului, Vasile Pârvan (fig. 3). În realitate benefi-
ciarii imediaţi ai noii fortificaţii au fost însă sodaţii din altă unitate, alla Gallorum
Flaviana. De-a lungul secolelor, trupe din diverse alte unități militare şi-au avut
aici tabăra (detașamente din Legio I Italica, Legio I Iovia Scythica, milites scythicii)
sau efective din flota Classis Flavia Moesica. Pentru Traian şi ceilalţi împăraţi ro-
mani, Carsium era o cetate extrem de importantă de pe limes-ul fluvial (frontieră),
misiunea soldaţilor de aici fiind aceea de a apăra vadul de trecere al Dunării din
apropiere. Castrul a fost adesea atacat de diverse seminţii antice şi uneori chiar
distrus, ştiut fiind faptul că el a fost refăcut de două ori, din ordinul împăraţilor
Constantin cel Mare (prima jumătate a secolului IV p.Chr.) şi Iustinian (secolul VI
p.Chr.).
Istoria sitului de la Hârșova nu se încheie însă odată cu antichitatea, con-
tinuând și în epocile medievală, modernă și este actuală și astăzi, în condițiile în
care multe zone situl arheologic este suprapus de așezarea modernă.

166 167
IX. CARSIUM
Ruinele impresionante (fig. 4), zidurile de stâncă vizibile dinspre Dunăre (fig. 5),
care atrag astăzi turişti de peste tot, datează în general din perioada medievală.
Lumea le înglobează sub denumirea generică de Carsium, dar orașul antic nu este
deloc vizibil, el fiind încă, în mare parte, ascuns sub clădirile de secol XX și XXI. Au
fost totuși descoperite unele vestigii antice precum Poarta de Nord a cetăţii romano-
bizantine (secolele III-IV p.Chr.) şi cele două turnuri ce o flancau. Periodic, în di-
verse puncte ale Hârşovei, ies la iveală vestigii din vremurile romane (fig. 6), dar este
încă dificil ca toate aceste elemente să fie puse cap la cap pentru a reface întreaga
istorie a aşezării. Timpul însă și implicarea specialiștilor vor ajuta, cu siguranță, ca
tainele anticului Carsium să poată fi deslușite.
Dr. Constantin Nicolae: „Este un sit fabulos, un sit pluristratificat. Conține
urme, vestigii în piatră din secolul I după Hristos și până în a doua jumătate a sec-
olului XIX (fig. 7).
Pentru toate epocile, cetatea Carsium este reprezentată cu un nivel sau chiar
cu mai multe de fortificații (fig. 8). Putem spune că este aproape un unicat, deoarece
pe linia Dunării, ba chiar și în spațiul nostru, întâlnești puține așezări și fortificații
din această categorie.
Cetatea este reprezentativă pentru toată istoria noastră, pentru istoria
României și nu numai, chiar și pentru istoria din sud-estului Europei pentru că
întâlnim elemente de cultură străveche de la sfârșitul mileniului I înainte de Hristos,
mai precis din a doua epocă a fierului, avem așezări de epocă getică, nu mai vorbesc
168
IX. CARSIUM
despre cele existente înainte.
În epoca romană, prima fortificație, cel mai probabil de pământ, a fost
construită în timpul lui Vespasian. Apoi o cetate cu ziduri de piatră ridicată în tim-
pul împăratului Traian. Urmele acestor vechi fortificații sunt la adâncime mare, la 4
4.
Cetatea Carsium, vedere
metri cel puțin sau chiar la peste 6 metri adâncime în funcție de nivelul de depuneri
aeriană arheologice care se află deasupra.
Mai avem, apoi, fortificația din timpului lui Constantin cel Mare, a cărui
poartă de intrare a fost identificată. Și mai avem fortificația din timpul împăratului
Iustinian. Toate aceste fortificații sunt foarte bine datate din punct de vedere istoric”.
În Evul Mediu apare o fortificație de secolul X, întrucât bizantinii au reve-
nit la Dunăre în anii 970-971 și au refăcut vechea cetate. Există, de asemenea,
5.
Zidurile impresionante, informații despre prezența genovezilor aici, întrucât în secolul XIII, genovezii au
vizibile de pe malul obținut de la bizantini dreptul de a reutiliza fortificațiile romane vechi. Pe malul
Dunării
Dunării există zidul monumental, cu o deschidere de 40 de metri, care a fost folosit,
cel mai probabil în această perioadă, pentru supravegherea traficului pe Dunăre.
Nu se știu foarte multe despre ce s-a întâmplat aici în secolul XIV. Există totuși niște
izvoare și informații din perioada când Dobrogea a fost stăpânită de Mircea cel
Bătrân. Un astfel de document vorbește despre o fortificație numită Iurcova, despre
care Nicolae Iorga, dar și alți istorici, spuneau că poate fi identificată cu Hârșova
având „zidurile cam roase, o cetate veche neîntreținută, nereparată”.
9.
Vestigii impozante ce Dr. Constantin Nicolae: „A urmat perioada otomană începând cu secolul
evocă măreția de altădată XV și până în secolul XIX, aceste straturi adăugându-se la cele din epocă veche
a fortificației
(fig. 9). La sfârșitul anului 2020 un tânăr doctorand de la Universitatea din Iași a
găsit în arhivele militare de la Moscova și de la Sankt Petersburg mai multe planuri
ale fortificației de la Hârșova în care toate zidurile pe care le vedem noi astăzi apar
și sunt o dovadă a faptului că au fost utilizate în sistemul de apărare al fortificației
otomane până în secolul XIX.
6.
Vestigii ale anticului În secolul XIX, fortificația a fost distrusă după 1829, prin Tratatul de pace de
Carsium
10. la Adrianopol, asta dacă ne referim numai la cetate. Dar alături de fortificație se afla
Litografie de secol XIX orașul antic care este suprapus de locuințele moderne.
cu imaginea Hârșovei
sub stăpânire otomană - În epoca medievală, în secolele XVII-XVIII, orașul a fost apărat de o incintă,
zidurile cetății un zid mare care închidea o suprafață de aproape 30 de hectare, în interiorul căreia
se aflau edificiile tipice unei așezări înfloritoare de epocă otomană. (fig. 10)”.
În urma tuturor săpăturilor, arheologii au reușit să scoată la iveală instalaţia
7.
Ruine din diverse epoci
portuară, folosită, pe acelaşi amplasament, din secolele II-III până în secolul al
XIX-lea, resturi ale incintelor medievale, din ultima perioada de funcţionare (sec-
olele XVII-XIX) pe „platoul cetaţii”, „Turnul Comandantului”, impresionant și care
11.
domină întregul sistem de fortificaţii, „Poarta de Nord„ a cetăţii romano-bizantine
Litografie de secol XIX (intersecţia străzilor Carsium și Unirii), turnurile de NE şi NV ale cetăţii medievale
cu imaginea Hârșovei
otomane
(de-a lungul străzii Carsium) și fortificaţia din Dealul Belciug (care închide oraşul
medieval la Dunăre).
8.
Ruinele fortificațiilor
169
 X. TROESMIS

X. TROESMIS
Cetatea Troesmis este amplasată în nord-vestul Dobrogei iar în perioada sa
de funcționare a avut un rol strategic pe frontiera dunăreană a Imperiului roman.
Partea centrală a sitului arheologic se află pe malul abrupt al Dunării (fig. 1), circa
15 kilometri la sud de actualul oraș Măcin (Arrubium) și 4 km nord de comuna
Turcoaia (județul Tulcea). Ruinele (fig. 2) se regăsesc într-o zonă în care, în secolul
al XIX-lea, exista un cătun pe nume Igliţa, nume sub care localitatea antică a și in-
trat în literatura de specialitate.
1.
Vedere spre Dunăre de pe
Cetatea de Est

2. Cetatea Troesmis –
obiective

Informațiile despre Cetatea Troesmis datează din secolul I p.Chr., poetul

latin relegat la Tomis, Publius Ovidius Naso, a menționat cetatea în contextul unor
conflicte militare din jurul anului 15 p.Chr.: Hic captam Trosmin, celeri virtute rece-
pit infectique fero sanguine Danubium.
Timp de mai bine de jumătate de veac, de la începutul secolului II (după
războaiele dacice purtate de Traian) și până în jurul anilor 165-167 p.Chr., aici a fost
sediul Legio V Macedonica (transferată ulterior în Dacia, la Potaissa/Turda) (fig. 3).
După dislocarea legiunii în Dacia, la Troesmis s-a dezvoltat o așezare urbană (fig. 4)
care a primit rangul de municipium și din constituția căreia se păstrează două table
3. din bronz dintre cele care îi prezentau textul pe una dintre clădirile publice din piața
Cetatea avea o excelentă orașului. La Troesmis a funcționat, de asemenea, o stație a flotei Classis Flavia Moe-
poziționare strategică
sica. În epoca tetrarhică aici și-a mai avut un sediul o altă unitate militară și anume
legiunea a V-a Herculia. În secolul VI la Troesmis a existat, foarte probabil, unul din
cele 14 centre episcopale ale provinciei Scythia Minor și care se aflau în subordinea
mitropoliei de Tomis.

4.
Ruine ale cetății

171
X. TROESMIS X. TROESMIS

CERCETĂRI STRĂINE ȘI ROMÂNEȘTI amplasări şi structuri ale fortificației anterioare) și au în jur nuclee de locuire civilă
(fig. 8). Cetatea de Est are dimensiunile de 145 x 120 m și pe raza sa au fost identifi-
În anii 1860 Imperiul Otoman a concesionat unui inginer francez, Desire cate mai multe clădiri (fig. 9).
More, un ciflic la Iglița în scopul organizării unei ferme model; acesta a furnizat Pentru epoca romană târzie, în legătură cu Cetatea de Est (fig. 10), este cu-
însă doar blocuri de calcar fasonate pentru activitățile intensive de construcții din
acea perioadă din Brăila (Biserica Greacă) și Galați, blocuri pe care le extrăgea din 8.
Cetatea de Est de la Troesmis. Valea abruptă ce separă
cetățile și cariera de
Oficialii Comisiunii Europene a Dunării au sesizat existența unor blocuri cu granit Iacob Deal (în plan
inscripții pe cheiul de la Galați și au mers pe firul provenienței acestora, ajungându- îndepărtat)
se astfel la identificarea localității antice Troesmis, cunoscută din surse antice scrise,
la Turcoaia, pe locul unde exista cătunul, azi dispărut, Iglița. 5.
Napoleon al III-lea, președinte
Informațiile cunoscute în prezent despre Troesmis se bazează în primul și apoi împărat al Franței
rând pe cercetările din anii 1860-1865, respectiv 1882 și din deceniul șapte al sec-
olului trecut. În 1865, participând la o misiune franceză trimisă de împăratul Napo-
leon al III-lea (fig. 5) să cerceteze așezările antice din zona Dunării de Jos, arhitectul
9.
Ambroise Baudry (1838-1906) a realizat planul Cetății de Est, datând din perioada Ruine ale unui turn
romană târzie. Pentru epoca în care a avut loc, această cercetare poate fi considerată
o lucrare de pionierat, realizată pe fundalul politic al urmărilor Războiului Crimeii
pentru Gurile Dunării. De-a lungul secolului următor se poate spune că Troesmis a 6. 10.
devenit renumit pentru descoperirile de inscripții și alte monumente din piatră pro- Plan al Cetății de Est (după Gr. Ruine ale Cetății de Est
Tocilescu, 1883)
venite în mare parte din ruinele celor două cetăți (cea de Est, romană târzie și cea de
Vest, de epocă bizantină) care domină și azi peisajul și care au refolosit monumen-
tele timpurii ca material de construcție. După obţinerea independenţei Dobrogei în noscut numele altor două importante unități militare, Legio I Iovia și Legio II Hercu-
anul 1878 şi realipirea la România, Grigore G. Tocilescu face mai multe deplasări lia.
la Troesmis, urmărind, cu precădere, mărirea fondului de inscripţii. Rezultatele Cetatea de Vest are dimensiunile de 150 x 80/100 m și foarte probabil a fost
cercetărilor efectuate sau coordonate de către acesta ne sunt parțial cunoscute prin ridicată peste o așezare getică preromană.
intermediul a trei schiţe întocmite de către Pamfil Polonic (fig.6).
7.
Troesmis, vedere aeriană
Dr. Cristina Alexandrescu, responsabil științific al sitului Troesmis: „Cele
CASTRUL LEGIUNII ŞI CELE DOUĂ CETĂȚI asupra Cetății de Est mai semnificative date din istoria sitului de la Troesmis le furnizează izvoarele
scrise, începând cu mențiunea pentru anul 15 înainte de Hristos la Ovidius și până
11.
Situl Troesmis este compus din mai multe structuri constructive dintre Vestigii vizibile. la cea mai târzii, din secolul al X-lea, la Constantin VII Porphirogenetos. Izvoarele
care două sunt încă vizibile la suprafață, anume cetatea de Est, romană târzie (sec- scrise, mai ales inscripțiile, atestă în secolul al II-lea lagărul legiunii V Macedonica,
olele IV-VI p.Chr.) (fig. 7), și cea de Vest, canabae-le (așezări omenești din jurul castrelor) aferente precum și o altă așezare
de epocă bizantină (secolele X-XI). Între civilă. După dislocarea legiunii, la Troesmis este atestat un municipium. Unitățile
acestea, reperat pe teren doar prin cercetări militare menționate de Notitia Dignitatum cel mai probabil s-au succedat și au fost
non-invazive (prospecțiuni magnetometrice în garnizoană în Cetatea de Est. Până acum nu este clarificată localizarea în teren a
12. nucleelor de așezare de epocă romană“. (fig. 11)
și georadar) se află castrul legiunii V Mace- Ruine ce evocă măreția
donica, nuclee de așezări civile precum și o de altădată
serie de zone de necropole, unele cu tumuli, ISTORIE DISTRUSĂ DE EXPLOATARE
amplasate de-a lungul drumurilor care ieșeau
din așezări și fortificații. Înainte de aceasta, Practica reciclării și reutilizării materialelor de construcție de calitate, a blo-
pe acest loc, s-a aflat o așezare a geților. curilor de calcar fasonate, a fost frecventă încă din epoca romană târzie și bizantină,
Situl arheologic Troesmis este folosindu-se monumente mai vechi la construirea cetăților de la Troesmis (fig. 12).
dominat de cele două cetăți târzii care În secolele XVIII și XIX, mulți săteni au folosit piatră din cetate pentru a-și ridica
sunt apărate de fortificații de pământ (val- 13. propriile case.
Valea abruptă care separă
uri și șanțuri de apărare, unele reutilizând cetățile de Est și de Vest. Dr. Cristina Alexandrescu: „Cetatea se află într-o zonă în care au existat

172 173
X. TROESMIS X. TROESMIS

cariere de granit (zona Iacob Deal, Turcoaia și Greci) (fig. 13), pe Cetatea de Est 16). Textul îl menționează și pe prefectul de la acea vreme a provinciei Moesia
fiind amplasat chiar un concasor care măcina granitul adus de la Greci pe o linie de Inferior, cel care a deținut această funcție între anii 151-155 p.Chr., ceea ce duce
vagoneți (fig. 14). Ruina acestei instalații de concasare este încă bine vizibilă în pei- implicit la datarea inscripției de la Troesmis în aceeași perioadă.
saj și, dat fiind ca a fost construită și cu pietre din cetate, este în mod eronat folosită O altă dovadă epigrafică, tot fragmentară, de această dată descoperită la în-
ca imagine a cetății Troesmis. Situl antic a fost perceput și utilizat ca o adevărată ceputul secolului XX la trei kilometri de Cetatea de Est şi expusă o vreme în muzeul
carieră de piatră pentru săteni și ca o sursă de venit pentru braconierii de patrimo- 14. din Hârşova, de unde a dispărut, conține o dedicație făcută în cinstea împăraților
niu (dovadă fiind descoperirea tablelor cu legea orașului). Încă din secolele XVIII și Ruina modernă de secol Marcus Aurelius (161-180 p.Chr.) și Lucius Verus (161-169 p.Chr.). Textul ne spune
XX este confundată
XIX (și continuând și în secolul XX), mulți săteni au profitat de legislația neclară și cu cetatea romano- 17. că doi magistrați din „teritoriul troesmens au construit templul din temelii”, pentru
au folosit piatră din cetate pentru a-și ridica propriile case”. bizantină. Dedicația făcută de veteranii și cetățenii romani așezați în canabae-le legiunii a V-a Macedonica (fig.
magistrații ce au
construit templul 17). Inscripția a fost datată după anul 163 (Verus poartă supranumele de Armenia-
LEGILE ORAȘULUI cus , „învingătorul armenilor”) și până în 167 p.Chr. (când legiunea a V-a Mace-
donica a fost transferată la Potaissa, în Dacia Porolissensis).
Dr. Cristina Alexandrescu: „În urmă cu aproape două decenii, Troesmis Alte fragmente importante au fost găsite în a doua jumătate a secolului XIX,
revenea în atenția publicului după ce în comerțul de antichități londonez fuseseră cum este cazul celor scoase în 1861, în timpul unor demolări ce au afectat situl.
scoase la licitație două table din bronz aproape întregi care purtau inscripționate Aceste fragmente erau, foarte probabil, părți ale unei dedicații făcute în onoarea
capitole din legea municipiului roman. Pe cele două table, pe care se păstrează 15. împăratului Hadrian (117-138), menționat în preambul. Dedicanții erau militari
Clădirea fostului
părți din capitolele al XI-lea, respectiv al XXVII-lea - al XXVIII-lea, se fac concasor a fost ridicată și
lăsați la vatră în anul 134 p.Chr. și ale căror nume apăreau pe monument, grupate
precizări privind alegerea solilor orașului și condițiile pe care candidații la alegeri cu pietre din cetate separat, pe fiecare cohortă în care ei serviseră.
trebuiau să le îndeplinească, este menționat numele complet și oficial al orașului Dovezile epigrafice ale militarilor din Legiunea a V-a Macedonica sunt
(municipum Marcum Aurelium Antoninum et Lucium Aurelium Commodum numeroase. O inscripție îl pomenește pe Tiberius Claudius Celsus, primus pilus
Augustum Troesmensium), care asigură datarea acordării statutului de municipium al legiunii (fig. 18) (primus pilus era cel mai înalt rang pe care îl putea atinge un
așezării urbane de la Troesmis în anii 177-180 p.Chr., în timpul domniei comune centurion). De asemenea, se cunosc și dedicații făcute de Senatul cetății către
împăraților Marcus Aurelius și Commodus”. diverse persoane. Nu în ultimul rând, un altar votiv îl menționează pe zeul Honos
(personificarea onoarei și justiției militare romane) și îi este dedicat lui Caius
INSCRIPȚII 18.
Inscripția centurionului
Celsus
Un fragment de placă de
marmură cu inscripția inaugurală,
descoperită în 1865 în condiții
necunoscute, a fost văzută și copiată
de Ernest Desjardins, care a găsit-o
în curtea unui localnic din Galați. În
prezent, monumentul se află în Franța,
la Muzeul de Arheologie Națională
Saint Germaine-en-Laye, la 19 kilometri
de Paris, alături de alte monumente
similare pe care Franţa le-a achiziționat
prin contract de vânzare-cumpărare 16. Valerius Longinus, duumvir al municipiului Troesmis (dedicantul monumentului
Inscripția referitoare la
în 1867-1868 de la ing. Desire More, canabae-le legiunii a V-a
este ginerele duumvirului, un anume Iulius Herculanus).
concesionarul terenului pe care se afla Macedonica Dovezile epigrafice (inscripții votive, onorifice sau funerare) databile în
situl. Această inscripție este dedicată secolele II-III p.Chr. atestă o populație venită din diverse zone ale Imperiului, ca
împăratului Antoninus Pius (138- militari, comercianți sau în diverse funcții administrative, precum şi veterani rămaşi
161) de către „cetățenii romani așezați în zonă după lăsarea la vatră (fig. 19). Arheologic sunt cercetate în ultimii ani şi
în canabae-le Legio V Macedonica”, nucleele de aşezare rurală din teritoriul cetății Troesmis, înființate probabil tocmai
despre care aflăm că „au reconstituit de unii dintre aceştia.
tabularium-ul distrus în vechime” (fig.

174 175
 XI. ARRUBIUM

XI. ARRUBIUM
O cetate din Dobrogea, cu toponim celtic, își doarme somnul milenar chiar
pe malul Dunării, la una dintre marginile orașului tulcean Măcin. Ruinele sale,
atâtea câte au mai rămas, sunt ascunse vizitatorilor de o mare movilă de pământ
(fig. 1), devenită zonă de depozitare a gunoiului menajer (fig. 2) și perimetru
inaccesibil din cauza vegetației lăsate să crească în voie. Situl arheologic Cetatea
romană Arrubium, se află la marginea de sud-vest a orașului, pe o terasă înaltă ce
1.
Cetatea de la Măcin,
vedere aeriană

străjuiește malul drept al brațului Măcin. S-a stabilit cu mult timp în urmă că are o
formă dreptunghiulară și că direcția laturilor sale mari urmează cursul Dunării de
la Sud la Nord. O bună parte din cetate nu mai există. Este adevărat, multe ruine
au fost distruse de cariera locală de piatră care a funcționat mai ales între cele două
Războaie Mondiale.
Suprapunerea cetății de către un fort turcesc și apoi de un parc al orașului
2.
Situl a devenit o groapă
modern au făcut ca în ultimele decenii acest sit grav afectat să nu poată fi cercetat în
de gunoi mod sistematic (fig. 3).
Descoperirea sa este legată de arheologul francez Ernest Desjardins și
de topograful român Pamfil Polonic, aceștia fiind cei care au semnalat prezența
ruinelor și au identificat cetatea în anii 1865, respectiv în 1898. Castrul ce veghea de
la înălțime apele Dunării este amintit în izvoare literare și inscripții încă din secolul
I p.Chr. Este menționat în Tabula Peutingeriana sub forma Arubio, în Itinerarium
Antonini (Arrubio), în Notitia Dignitatum (Arubio, când se face referire la existența
aici a unei unități de cavalerie) (fig. 4) și în Geograful din Ravenna (Arrubion).
Se presupune că în cetate au existat de-a lungul timpului unități din cadrul flotei
danubiene, Classis Flavia Moesica, dar aceste dovezi sunt până în momentul de față
3.
La fața locului, cetatea doar indirecte. Specialiștii care susțin ipoteza stației de flotă aduc în sprijinul teoriei
rămâne ascunsă vederii

177
XI. ARRUBIUM XI. ARRUBIUM

faptul că țărmul de la Arrubium era un bun și accesibil loc natural de acostare și de Cercetări sistematice la Arrubium au fost făcute doar în 1939 și în anii 40
staționare a navelor. ai aceluiași secol (fig. 5). Mai întâi, Gheorghe Ștefan și Grigore Avachian au degajat
Este cert faptul că la Arrubium a fost adusă în secolului I p.Chr., de către turnul de Nord-Vest și o parte din curtina acestuia (fig. 6). Cu această ocazie s-au
4. găsit țigle cu ștampila Legiunii a V-a Macedonica, unitate care în secolul II p.Chr. își
Arrubio, cetate
menționată în Notitia
avea sediul la Troesmis (până în anul 166 p.Chr.), la 9 km distanță de Arrubium. În
Dignitatum 5. 1943, Emil Condurachi a avut ca obiectiv degajarea incintei, a săpat pe laturile ei și
Zidurile refuză să își
spună poveștile milenare
a ajuns la concluzia că fortificația avea dimensiuni de 220 x 170 m, iar zidurile erau
întărite cu turnuri (fig. 7). Trei ani mai târziu, același arheolog a descoperit așezarea
civilă romană aflată lângă cetate.
De-a lungul vremii, fie în urma cercetărilor, fie întâmplător, la Măcin au
fost descoperite importante vestigii . Este și cazul inscripției ce o menționează
pe Iulia Domna Augusta, soția împăratului Septimius Severus (193-211) și care
6. este supranumită în textul epigrafic mater castrorum („mama castrului”, a taberei
Ruinele rămân ascunse militare)(fig. 9).
7.
Doar câteva
O altă inscripție importantă a fost cea descoperită de Grigore Tocilescu în
ziduri de pe fața porții unei gospodării din Măcin și care făcea referire la ala I Dardanorum.
malul abrupt al
Dunării amintesc
Textul epigrafic a fost tradus astfel: „pentru sănătatea împăratului ... T. Flavius
de vechea cetate Apollinaris, prefect al alei I Dardanorum, care a ridicat din temelii și o casă, cu
banii lui, pentru camarazii ce aveau să sosească, cu noroc” (fig. 10). Au mai fost
descoperite la Arrubium două tezaure de monede imperiale din secolele II-IV, un
stâlp miliar din vremea lui Dioclețian (284-305) iar la 5 km est de orașul Măcin, în
punctul Izvoare, olane dintr-un apeduct de epocă romană (fig. 11).

8.
Ruinele cetății
10.
Inscripție pusă
de Flavius
Apolinarius

9.
Inscripție în cinstea
„mamei castrului”

împăratul Vespasian, unitatea ala I Vespassiana Dardanorum. În perioada romană 11.

târzie este cunoscută prezența aici a unei unități de cavalerie care se numea cuneus Indicatoarele te indrumă
spre un sit ce nu poate fi
equitum catafractariorum. vizitat

178 179
 XII. DINOGETIA

XII. DINOGETIA
La Garvăn, comuna tulceană Jijila, se găsesc ruinele unei cetăţi romane
impresionante (fig. 1). Itinerariile antice au situat-o pe drumul de-a lungul malului
drept al Dunării, la 9 mile de Arrubium și la 20 de mile de Noviodunum (o milă
romană, mille passus = circa 1470 - 1490 m). În Itinerarium Antonini, cetatea
1.
Dinogetia. Vedere
generală a cetății

2. apare menționată sub forma Diniguttia, în Notitia Dignitatum ca Dirigothia iar la

Dinogetia, vedere aeriană Geograful din Ravenna sub forma Dinogessia.
Așezarea din izvoare a fost identificată cu ruinele de la „Bisericuța” Garvăn,
pe vremuri o insulă în lunca Dunării, în centrul cotului descris între Măcin, Galați
și Gura Prutului-Reni (fig. 2). Dinogetia a fost pomenită și de Ptolemeu (înaintea
itinerariilor antice) care o plasa însă pe malul stâng al Dunării, ceea ce a făcut ca
unii specialiști să o localizeze, la un moment dat, la Barboși. Dovezile arheologice
confirmă existența Dinogetiei în zona satului Garvăn.
Ruinele sale au atras atenția specialiștilor în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, iar arheologii Ernest Desjardins (fig. 3) și Grigore Tocilescu au realizat
primele planuri ale cetății. Ceea ce se poate vedea astăzi se datorează cercetărilor
arheologice sistematice conduse la început de Gh. Ştefan şi apoi de Ion și Alexandru
Barnea. Acestea au început din 1939, au fost apoi reluate în perioada 1942-1946 şi
desfăşurate apoi fără întrerupere, din 1948 până astăzi. În prezent, cercetările sunt
realizate de o echipă de cercetători de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” și
de la Muzeul Național de Istorie al României.
Dr. Adriana Panaite: „Numele antic al aşezării, Dinogetia, păstrat în cursul
3. stăpânirii romane şi bizantine, reprezintă o dovadă a faptului că aici se afla anterior
Ernest Desjardins

180 181
XII. DINOGETIA XII. DINOGETIA

una dintre aşezările importante ale geţilor din nordul Dobrogei. În timpul stăpânirii SECTOARELE
romane Dinogetia a aparţinut din punct de vedere administrativ de aşezarea de la
Arubium (Măcin) unde, de la început, a staţionat ala I Vespasiana Dardanorum.
Alte unităţi militare atestate ca asigurând supravegherea acestei zone, mai ales pe 5.
Dinogetia
baza materialului tegular sunt: legio V Macedonica, cohors I Mattiacorum, legio I
Italica, cohors I Cilicum şi Classis Flavia Moesica, a cărei staţie de flotă era. Este
indiscutabil că la „Bisericuţa”-Garvăn va fi funcţionat un castellum ce adăpostea
detaşamente din trupele amintite şi o staţie de flotă. În cazul Dinogetiei acumularea
descoperirilor şi analiza lor atentă converg spre a afirma că, deşi forma iniţială şi
evoluţia până în secolul al III-lea p.Chr. nu pot fi încă depistate, castelul roman
timpuriu s-a aflat pe acelaşi loc unde se văd astăzi ruinele fortificaţiei romano-
bizantine.”
Pe locul vechiului castellum, la începutul epocii Dominatului (sfârșitul
secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea p.Chr.), cetatea a fost refăcută ca
fortificaţie integrată în sistemul defensiv de pe malul drept al Dunării de Jos, odată
cu drumul de pe acelaşi mal care ajungea până în dreptul ei (potrivit unui stâlp
miliar de la Diocletian, descoperit în vecinătate). Dinogetia ocupa o suprafaţă de
circa 1,2 ha, fiind plasată pe promontoriul stâncos neinundabil al insulei. Avea 14
turnuri de apărare, trei în formă de potcoavă iar restul în formă de U, dispuse la
distanţe relativ egale de câte circa 20 de metri (fig. 4). Poarta principală se afla la
sud, iar alte două porţi mici erau prevăzute pe laturile de vest şi de nord. Poarta de
Vest a fost abandonată prin blocare în cursul secolului al VI-lea p.Chr.

4.
Planul cetății Dinogetia

6
Zidul de incintă a fost ridicat direct pe stânca naturală a insulei (fig. 5). Avea
Curtină a zidului de aproape trei metri grosime (fig. 6) și era întărit de cele 14 turnuri, fiecare dintre
incintă acestea având un parter unde se depozitau muniția și proviziile și un etaj destinat
supravegherii zonei și eventual, apărării cetății în cazul unor atacuri (fig. 7).
Poarta Mare a Dinogetiei
se află pe latura de sud-est
a cetății, acolo unde panta
platoului era mai joasă și
mai accesibilă. Această
poartă, care era flancată de
două turnuri de apărare,
era singura care permitea
accesul pentru diverse
vehicule (ex. care), în timp
ce prin porțile mici de la
vest și nord se putea intra
7.
Turn impresionant al
doar cu piciorul. La Poarta
cetății Mare au fost folosite în

182 183
XII. DINOGETIA
timpul uneia dintre refaceri (cele mai importante au fost cele din timpul împăraților
Anastasius și Justinian) monumente sculpturale vechi (fig. 8).
8.
Turn al cetății
Strada principală, via principalis, trecea prin mijlocul cetății, era ușor în
pantă și avea o lățime de aproximativ 4-5 m. Această cardo maximus, cum o numeau
romanii, era orientată aproximativ nord-sud și se intersecta în zona centrală cu
strada est-vest, decumanus, care făcea posibil accesul la Poarta mică de Vest (fig.
9). O serie din edificiile importante - locuinţe, prăvălii, magazii etc. se aliniau de-a
lungul acestor străzi şi al altora derivate din ele (fig. 10).
Basilica cetății era cea mai monumentală construcție din perioada romano-
bizantină. De formă dreptunghiulară, edificiul religios avea o lungime de 16 m, o
lățime de 9,70 m și se termina în partea de sst cu un zid semicircular, o absidă. Era o
clădire trinavată, cele trei nave fiind împărțite de coloane și era pavată cu cărămidă.
Basilica a fost reparată sub împăratul Anastasius I (491-518) (s-au găsit cărămizi cu
numele acestuia) și sub Justinian (527-565), când i-au fost atașate noi anexe și i-a
fost refăcută absida.
Pretorium-ul sau Casa Comandantului ocupa o poziție oarecum centrală, în
jumătatea de nord-vest a cetății.
Domus-ul (fig. 11) era casa unui aristocrat roman, o clădire impunătoare,
ridicată cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al V-lea și care avea
dimensiunile aproximative de 28 m lungime x 19 m lățime. Intrarea principală în
clădire se afla pe latura de sud iar curtea interioară (atrium) era pavată cu cărămidă
și mărginită de portice.
Un alt sector important erau thermae-le, băile publice, aflate în exterior la
circa 100 de m sud de poarta principală (fig. 12). Erau formate din patru încăperi
principale și două anexe. În urma cercetărilor efectuate s-a concluzionat că acestea
au fost construite la începutul secolului al IV-lea p.Chr. și au fost utilizate timp de
aproximativ 100 de ani.
Dr. Adriana Panaite: „O ultimă înflorire, de excepţie, a aşezării se observă
în cursul secolului al VI-lea p.Chr. (fig. 13), întreruptă însă violent de invazia
184
XII. DINOGETIA
kutrigurilor din anul 559, când se şi înregistrează cel mai substanţial strat de
incendiu din istoria cetății, după care fortificaţia va fi treptat părăsită, ultimele
monede descoperite datând de la Mauricius Tiberius.
Cetatea romano-bizantină a fost refolosită în Evul Mediu pentru adăpostirea
locuințelor celor 4 niveluri de viețuire medieval-timpurii surprinse stratigrafic,
14.
datate între sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XIII-lea.
Vedere a unei porțiuni Pentru două secole, aşezarea fortificată şi-a revenit în forme de locuire diferite în
din incintă
care, în afară de incinta parţial reparată, singura construcţie de zid era bisericuţa
din mijlocul cetăţii, cea mai veche de pe teritoriul ţării noastre (secolele XI-XII) şi
9. care a dat numele actual al insulei. Aceasta este situată la 40 m distanţă spre nord-
Plan de situație Dinogetia vest faţă de poarta principală, compusă dintr-o singură încăpere de plan pătrat (6
x 6 m), cu o absidă, semicirculară în interior şi pentagonală în exterior, pe latura
15.
Vedere de pe ziduri
dinspre răsărit, cu cupola centrală sprijinită pe patru arce semicilindrice, săpate în
grosimea zidurilor, ce schiţau în plan forma unei cruci, cu elevaţia construită din
straturi înguste de piatră brută alternând cu fâşii de câte trei rânduri de cărămizi,
purtând urme de tencuială şi pictură policromă în interior”.
DESCOPERIRI
16. Dr. Adriana Panaite: „Prin descoperirile făcute, rolul militar în lanţul
Baza arheologică de la
10. Dinogetia fortificaţiilor de pe limes şi acela comercial, de târg, al Dinogetiei este de avut în
Pe vremuri, popina cetății vedere pentru întreaga perioadă a stăpânirii romane. Pentru începutul epocii
era înconjurată de ape
Dominatului, se ştie că Dinogetia se afla în aria de control militar a Legio I Iovia
Scythica, ale cărei ştampile pe cărămizi sunt şi aici prezente în număr mare. De
altfel, numeroase cărămizi şi ţigle se fabricau şi pe loc, după cum arată cuptorul
contemporan descoperit în apropiere.
Descoperirile din aşezare (monede numeroase, ceramică de import şi locală,
17.
11.
Vestigii antice expuse unelte agricole şi casnice etc.) relevă integrarea totală a Dinogetiei în circuitul
Domus, conservare primară
pentru vizitatori în baza economic al Imperiului de Răsărit în special în secolul al VI-lea, rolul ei important
arheologică
de târg, centru de schimb în Imperiu (fig. 14), al acestuia şi al provinciei cu
populaţiile de dincolo de Dunăre. Descoperire rară, cântarul gradat cu numele lui
Flavios Gerontios rămâne un obiect simbolic pentru rolul invocat aici.
Imaginea aşezării de la Dinogetia (fig. 15) se completează cu o serie de descoperiri
din zona înconjurătoare (fig. 16). Astfel, în urma cercetărilor din insulă sunt de
enumerat, pentru perioadele preromane, urme din neolitic şi epoca bronzului,
12. 18. importuri elenistice venite în mediul getic din bazinul Mării Egee, foarte multă
Termele romane
Casa în care au locuit și ceramică getică, marcată parţial de influenţe nord-pontice şi sud-tracice (fig.
lucrat arheologii Ion și
Alexandru Barnea este 17). La acestea se adaugă resturile unor aşezări preistorice identificate pe malul
plină de amintiri lacului Jijila: neolitic, cultura Gumelniţa, epoca bronzului, prima şi a doua epoca
a fierului. Secolele IV-I a.Chr. sunt prezente în apropierea satului Garvăn, în zona
punctelor „Lăţimea”, „Mlajitul Florilor” şi, în general, la poalele dealurilor din
zonă, descoperirile getice fiind însoţite de obicei de importuri elenistice, în special
ceramică. Tezaurul de denari romani republicani aflat nu departe de insulă şi datat
în secolele II-I a.Chr. arată pe de o parte rolul economic important al aşezărilor
13.
19.
getice de la Dunăre (între care şi Dinogetia (fig. 18) în relaţiile populaţiilor situate
Dinogetia, vedere aeriană
Carte de impresii pe ambele maluri ale fluviului cu Roma”. (fig. 19)
185
 XIII. BASILICA PALEO-CREȘTINĂ NICULIȚEL

XIII. BASILICA PALEOCREȘTINĂ DE LA NICULIȚEL

Basilica paleocreștină de la Niculițel se găsește în comuna cu același nume,
din județul Tulcea și este unul dintre cele mai vechi monumente de acest tip din
România (fig. 1). Este un edificiu caracteristic perioadei romano-bizantine, cu trei
nave, cu coloane de susținere pe interior, cu altar, naos, nartex și atrium.
Basilica datează din secolul IV p.Chr. și a fost scoasă la iveală în urma unei ploi
torențiale din anul 1971. Sub altarul bazilicii au fost descoperite osemintele a șase
martiri creștini. Patru dintre acești martiri au fost identificați în baza unei inscripții
1. și se numeau Zotikos, Atallos, Kamasis și Philippos. Alți doi martiri, depuși separat,
Monument memorial nu au fost identificați. Actualmente monumentul este astăzi conservat la standarde
construit în fața
complexului europene, fiind reabilitat și inaugurat în anul 2016 (fig. 2). Este un obiectiv turistic
des vizitat și un monument istoric deosebit (fig. 3).

2.
Clădirea modernă ce
conservă situl

O INUNDAȚIE... CU NOROC!

Cornelia Odagiu, conservator ICEM Tulcea: „În 1971 au fost ploi abundente
și inundații. Apa adunată de pe străzile și dealurile din jur își avea cursul pe
drumul de deasupra. Fiind apă multă în acel an, a spălat pământul de pe drum și a
3. descoperit cupola criptei.
Intrarea în muzeu Localnicii au reușit să spargă cupola făcând un mic orificiu prin care au
putut vedea că în interior sunt oase. Văzând oasele, s-au speriat și au anunțat
autoritățile, iar apoi au fost chemați arheologii de la Tulcea, care în frunte cu Victor

186 187
XIII. BASILICA PALEO-CREȘTINĂ NICULIȚEL XIII. BASILICA PALEO-CREȘTINĂ NICULIȚEL

Baumann au demarat săpăturile arheologice. care a fost distrusă bazilica.

Din 1971 până în 1994 s-a delimitat întreg perimetrul protejat de această
clădire nouă (fig. 4). Perimetrul bazilicii este mult mai mare, zidurile continuând în
afara clădirii sub casele și gospodăriile de alături (fig. 5).
La începutul creștinismului era o tradiție ca edificiile de mari proporții să fie
construite pe locurile unde se aflau morminte cu martiri creștini. Același lucru s-a 4.
întâmplat și aici”. (fig. 6) Basilica a fost conservată
exemplar și pusă în
Basilica a fost ridicată inițial la sfârșitul secolului IV p.Chr., în timpul circuitul turistic
împăraților Valens și Valentinianus al II-lea, doar cu altar și naos. În veacul
următor, în timpul împăratului Teodosius al II-lea, a fost refăcută și extinsă,
probabil din cauza numărului mare de credincioși existenți în zonă.
A fost distrusă apoi în cursul secolului VI în urma trecerii barbarilor prin
zonă. În timp, ruinele care au rămas au fost acoperite cu pământ și vegetație și
treptat a fost uitată. Nimeni nu a mai știut ce se află în acel loc. Veacurile au trecut
5.
iar în epoca modernă așezarea Niculițel s-a dezvoltat. Uimitor însă, gospodăriile Conservare in situ a
oamenilor s-au ridicat în jurul monumentului ascuns, fără să îl suprapună total. complexului basilical
În zona criptei, fiind drum de trecere și alături teren liber, localnicii au găsit
piatra de la ziduri cu mult înainte de descoperire, dar fără a-și da seama de unde
provine acea piatră.
OBIECTIV UNIC ÎN EUROPA!
6.
Astăzi, bazilica se află într-o stare foarte bună fiind conservată sub standarde Cripta martirică
europene. Zona a devenit un punct de atracție turistică, turiștii care vin aici plecând
cu o imagine inedită (fig. 7).
Cripta fiind total îngropată în pământ și perfect închisă s-a conservat în
forma originală, nu este restaurată, doar plomba de ciment din vârful cupolei a
acoperit locul în care oamenii au spart-o.
În interior se vede compartimentarea (fig. 10). Încăperea de sus este mai mare. Aici
se afla sicriul de brad cu rămășițele celor patru martiri cunoscuți. Pe peretele din
dreapta și pe cel din stânga sunt cele două inscripții în limba greacă încrustate în
tencuiala pereților. Ele încă se păstrează în interior.
În partea de jos, cea de-a treia inscripție era pusă la intrare, pe o placă
10.
mobilă, tot o inscripție în limba greacă. Cripta este construită cu piatră și mortar
Interiorul cu nișele în roman“.
care au fost descoperite
rămășițele sfinților
cunoscuți și necunoscuți Ei sunt cunoscuţi în „Actele martirice” ca fiind martirizaţi la Noviodunum
(Isaccea), la 4 iunie. Cripta a fost construită pentru ei spre sfârșitul secolului
al IV-lea creștin (fig. 11). Resturile osteologice descoperite în partea inferioară
a criptei (fig. 12) provin dintr-un mormânt martiric mai vechi, demantelat cu
ocazia construirii criptei monumentale (fig. 13). Numele şi vechimea celor doi
martiri rămân necunoscute, singura menţiune asupra lor fiind făcută de inscripţia
care bloca accesul în zona inferioară a criptei: „Aici şi dincolo (se află) sângele
11.
Complexul văzut din
spatele criptei

MARTIRII DE SUB ALTAR, „AICI ŞI DINCOLO (SE AFLĂ) SÂNGELE

MARTIRILOR” 12.
Cripta este unică în
7. peisajul dobrogean
În zona centrală a absidei, sub pavimentul altarului, se află o criptă martirică Ziduri antice perfect
monumentală (fig. 8). Complet îngropată, construcţia etajată a criptei a permis restaurate
adăpostirea a două grupuri de martiri: un grup de patru, în partea superioară a
martyrion-ului și un grup de doi la nivelul inferior. Scheletele celor patru martiri se
aflau într-un sicriu colectiv, în conexiune anatomică, evidenţiind o înmormântare
primară. Calitatea de martiri creştini a fiecăruia Zotikos, Attalos, Kamasi(o)
s şi Philippos este înscrisă în 13.
Vedere de la nivelul de
tencuiala crudă a pereţilor călcare
8.
criptei (fig. 9). Biserica Ortodoxă Basilica martirică și
Română îi prăznuiește sub icoana celor patru
mucenici cunoscuți
numele de Zotic, Atal, Camasie
și Filip. martirilor“ (fig. 14). Cavoul din lemn unde au fost depuși martirii se află astăzi la
Această criptă a fost total Muzeul de Istorie din Tulcea.
îngropată în pământ, fără cale
de acces spre ea. Probabil acesta 9.
Inscripția care îi
a fost și motivul pentru care nu menționează pe cei patru 14.
a fost profanată în momentul în martiri Exterior al complexului

188 189
 XIV. NOVIODUNUM

XIV. NOVIODUNUM
Cetatea Noviodunum este situată în punctul Pontonul Vechi sau Esky Kale
(în limba turcă „Cetatea Veche”) la aproximativ 2 km de orașul Isaccea, pe un
promontoriu în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, de
pe cursul său inferior (fig. 1). Datorită poziției sale geografice, Noviodunum a avut
un important rol strategic și economic înaintea venirii romanilor, care s-a accentuat
în perioada romană, romană-bizantină (secolele I-VII p.Chr.), medie bizantină și în
1.
Noviodunum, vedere
aeriană

Evul Mediu (sec. X-XV). (fig. 2)

Dr. Aurel Daniel Stănică: „Este unul dintre cele mai importante situri
arheologice din zona de nord a Dobrogei, un sit pluristratificat care prezintă istoria
2.
Dobrogei pe mai multe epoci. Toponimul este de origine celtică iar așezarea a fost
Cetatea a fost introdusă localizată la final de secol XIX, atunci când istorici de seamă au reușit să identifice
în circuitul turistic și este
des vizitată
ruinele de aici cu anticul Noviodunum (fig. 3).
Este cunoscut faptul că aici a fost un sediu al flotei romane de la Dunăre,
Classis Flavia Moesica, sediu de legiune pentru Legio I Iovia Scythica, dar și un
important centru urban care primise titlul de municipiu, dacă ne referim strict la
perioada romană. Totodată, Noviodunum se pare că a fost și centru episcopal, unul
dintre punctele unde au fost martirizați cei ce propovaduiau credința întru Hristos,
în documentele din vechime fiind menționați peste 30 de martiri care și-au găsit
3. sfârșitul aici. De altfel, cei patru martiri de la Niculițel au fost martirizați în această
Imagine aeriană asupra
cetății
cetate.
Pentru perioada medie bizantină și medievală, situl a fost destul de
important. Mulți consideră că aici ar fi localizat orașul medieval Vicina, unul din
locurile enigmatice căruia nu i s-a găsit încă o localizare foarte exactă. Unul dintre

190 191
XIV. NOVIODUNUM
argumentele ce ar putea aduce Vicina în această locație este amplasarea așezării în
zona vadului de traversare a Dunării”.
Dr. Aurel Daniel Stănică: „Turnul Mare este unul dintre cele mai mari
elemente de fortificație aparținând unei cetăți de epocă romană (fig. 4). Are
dimensiuni apreciabile și este el însuși o fortificație. Astfel, el are 30 m lungime
4.
Turnul Mare
pe 13 m lățime, cu piloni interiori ce susțineau platformă din lemn. În partea
superioară a turnului stăteau soldații, iar în cea inferioară, exista un spațiu utilizat
ca și magazie unde se depozitau cereale. Au existat mai multe momente când acest
turn a fost distrus și apoi, refăcut. Un aspect interesant este faptul că elemente de
fortificație ale epocii romane (fig.5 ), precum acest Turn Mare, au fost utilizate și
mai târziu, în alte epoci. Astfel au apărut și ziduri din perioada medievală (fig. 6),
5.
Ruinele impresionează
și astăzi
192
XIV. NOVIODUNUM
unul dintre acestea datând din vremea în care Hoarda de Aur își avea fieful în zonă.
În acele vremuri tătarii au realizat o fortificație în prezenta locație, iar turnul mare a
fost practic integrat în fortificația Hoardei de Aur.
Situl continuă să furnizeze, anual, foarte multe materiale ce dovedesc
prezența Hoardei de Aur în zonă (fig. 7). În această perioadă a secolelor XIII-XIV
6.
este consemnat și orașul numit Sakci, în speță Isaccea de azi, care se pare că a avut o
Ruine milenare locuire în paralel cu fortificația din zona cetății Noviodunum. Astăzi este bine știut
faptul că tătarii au controlat această zonă spre finalul secolului XIII”.
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Cercetările arheologice au început in anul 1953 printr-un sondaj efectuat de
colectivul de la cetatea Dinogeția, un colectiv condus de profesorul Gh. Ștefan și al
7.
Secțiune arheologică cărui obiectiv era acela de a identifica așezarea medievală. Prima săpătură de salvare
a fost efectuată în 1955 de un colectiv format din I. Barnea (responsabil), Bucur
Mitrea si N. Angelescu de la Muzeul Național de Antichități București. Aceștia au
acționat de-a lungul plajei inundabile a Dunării, la ruinele instalațiilor portului
din epoca romană. Cercetările au vizat așadar incinta nordică, care se afla într-un
continuu proces de distrugere, datorat acțiunii apelor Dunării.
Colectivul a mai efectuat sondaje pe laturile de est, sud și vest în anii 1964,
1967, 1970 și 1971. În acești ani s-au obținut prime date prețioase despre locuire și
a devenit foarte clar că este vorba despre un sit deosebit de complex, cu locuire din
perioada mediu bizantină și medievală a secolelor X-XV și cu dovezi din perioadă
romană de secol I-VII, dar și din epoci mai vechi.
După 1974 a existat o întrerupere a săpăturilor.
În anul 1990, F. Topoleanu si Gh. Mănucu-Adameșteanu au realizat o
serie de săpături în așezarea civilă din apropierea cetății. Cu această ocazie a fost
identificată existența unui nucleu de locuire din secolul al XIII-lea, ce suprapunea
o necropolă funcțională în secolele XII-XIII, dar și mai multe niveluri de locuire
din secolul al XI-lea, care la rândul lor suprapuneau complexele de epocă romano-
bizantină.
În anul 1995, IICEM Tulcea a înscris în programul de cercetare reluarea
săpăturilor arheologice de la cetatea Noviodunum (fig. 8). Cercetarea arheologică
desfășurată prin proiectul „Noviodunum 2000”, inițiat de Victor H. Baumann,
urmărea în primă fază, raportul dintre așezarea civilă delimitată de valurile de
pământ și cetate, precum și degajarea unor segmente din incinta de sud și din
edificiile intramuros.
Cercetarea așezării civile din epoca medie-bizantină, inițiată în 1990, a fost
8. continuată prin două secțiuni magistrale în anii 1995-1997 și 2003.
Fiecare campanie de
săpături scoate la lumină Complexele, materialul arheologic recoltat, în special monedele, par să indice că
vestigii deosebite locuirea din zona extramuros a fost reluată la sfârșitul secolului al X-lea în același
moment cu locuirea din cetate.
Investigațiile arheologice au relevat existența unei așezări deosebit de
înfloritoare în secolul al XI-lea, marcată de distrugerile populațiilor migratoare:
pecenegi, uzi și cumani. Se pare că în urma atacului cumanilor din 1095, locuirea
extramuros a încetat, zona fiind ocupată de o necropolă plană de înhumație, unde
193
XIV. NOVIODUNUM
s-au practicat înmormântări în secolul al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea.
Locuirea în zonă a fost reluată în primele decenii ale secolului al XIII-lea, dar nu
pentru o perioadă lungă de timp, din cauza distrugerilor provocate de tătari în 1242.
Totuși, cercetările arheologice din 2003 au adus argumente noi că așezarea civilă
a continuat să fie locuită și după 1242, până la cucerirea otomană de la începutul
secolului al XV-lea.
În a doua etapă de cercetare, programul a continuat cu restaurarea și
punerea în valoare a edificiilor, a zidurilor descoperite și de includere a sitului de
la Noviodunum în circuitul turistic. În anul 1997 s-a intrat în zona de cetate și a
fost descoperit Turnul Mare apoi cercetările s-au extins pe așa numită Incintă de
Sud Est, având ca obiect dezvelirea acestui segment de incintă și al turnurilor și
curtinelor aferente.
Necropola tumulară a cetății a fost cercetată de Gavrilă Simion de la
Muzeul de Istorie si Arheologie Tulcea, între anii 1958 și 1992. Până în prezent au
fost cercetate 30 de movile, reprezentând jumătate din numărul celor existente.
Informațiile desprinse din cercetarea necropolei se referă la perioada cuprinsă
între sfârșitul secolului I și sfârșitul secolului II p.Chr. și scot în evidență riturile și
ritualurile funerare practicate la Noviodunum în epoca romană timpurie.
Investigațiile arheologice din ultimii ani zece ani (fig. 9) s-au concentrat pe incinta
de sud-est, unde au fost cercetate trei turnuri – Turnul Mare, Turnul de Colț și
Turnul A – evidențiindu-se mai multe faze constructive. În aceste sectoare s-au
descoperit mai multe monede și tezaure monetare, dar și o cantitate foarte mare de
ceramică și alte obiecte (fig. 10).
În cetate și în așezarea civilă, au fost decoperite mii de monede, un număr
mare de sigilii, obiecte de podoabă și de cult, arme, piese de harnașament, unelte,
ceramică locală și de import ce impresionează prin cantitate, calitate și varietatea
formelor. Acestor dovezi li se alătură numărul mare de monede, sigilii și obiecte, ce
provin din descoperiri fortuite din zona cetății Noviodunum.
Cercetările efectuate în anul 2005 în zonele de est și de vest ale Turnului
Mare, au dus la descoperirea unui șanț și val de pământ, care aparțin celei mai vechi
fortificații de la Noviodunum, foarte probabil faza de pământ a castrului din secolul
I p.Chr.
În prezent colectivul șantierului arheologic Noviodunum este format din
specialiștii: dr. Aurel Stănică, dr. Florin Topoleanu, dr. Marian Mocanu, dr. Valentin
Panait, dr. Gabriela Radu, Liliana Marcu (ICEM Tulcea), dr. Marius Cristian
Streinu, drd. Bianca Elena Grigoraș, drd. Alina Iancu, Georgiana Dinu, Vlad
Manolache, Marian Tufaru, Oana Borlean (INP), dr. Aurel Vîlcu (IAB), dr. Ștefan
Honcu, dr. Lucian Munteanu, dr. Sever Boțan, drd. Andrei Baltag (IAI), dr. Gabriel
Vasile (IAB), dr. Simina Stanc (UAIC), dr. Niculina Dinu (Muzeul Brăilei); Daniela
Stănică (Asociația Pro Noviodunum), Oliver Livanov (INCDD), Adrian Șerbănescu
(UB).
MARELE ORAȘ
Odată cu anexarea teritoriului dintre Dunăre și Mare – Dobrogea, la
provincia Moesia Inferior în perioada împăratului Vespasian, Noviodunum își
194
XIV. NOVIODUNUM
începe evoluția economică, militară și urbană. Este în primul rând bază principală
a flotei romane de la Dunărea de Jos (Classis Flavia Moesica) și sediu al altor
unități militare (detasamente ale legiunii V Macedonica și, după mutarea acesteia
în Dacia, la Potaisa (în 167 p.Chr.), ale unor detașamente din Legiunea I Italica,
Legiunea XI Claudia și al unității de Milites Primi Constantiniani). În același timp,
este punct terminal al drumului militar și comercial care traversa Dobrogea venind
de la Marcianopolis și care întâlnea aici drumul de limes, care urma malul drept al
fluviului.
Recunoașterea oficială a importanței asezării și a statutului său este dată de
ridicarea acesteia la rangul de municipium, la sfârșitul secolului II p.Chr. În epoca
Dominatului, Noviodunum rămâne stație importantă de flotă și sediu al Legiunii
I Iovia Scythica a cărei sarcină era aceea de apărare a graniței de nord a provinciei.
Aici își avea în continuare sediul prefectul flotei de la Dunărea de Jos, numită acum
Classis Ripae Scythicae.
11.
Apele Dunării au înghițit
Descoperirile arheologice, din prima epocă a fierului și din epocile getică și
o parte din turnurile elenistică, apoi păstrarea de către romani a numelui de origine celtică menționat în
cetății unele surse literare, indică faptul că așezarea romană a suprapus una getică.
În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că fortificația de la Noviodunum
avea dimensiuni mari de circa 350 x 250 m. Așezarea civilă se întinde la sud și la est
de cetate, pe o suprafață mare, și era înconjurată de trei valuri de pământ cu șanțuri
de apărare. Dincolo de aceste valuri, până la 4-5 km distanță au fost descoperite
9.
Imagine din interiorul 12. necropolele care aparțin diferitelor etape de locuire.
cetății În apele Dunării se Toate aceste observații sunt completate de inscripțiile descoperite și care
ascund încă numeroase
taine atestă o populație formată din militari, veterani și civili romani sau greci, care redau
dimensiunile și importanța uneia dintre cele mai importante așezări din Moesia
Inferior.
În prezent, de-a lungul plajei se pot observa pe circa 300 m și pe o lățime
de circa 15-20 m, ruinele dinspre nord ale orașului (fig. 11). Săpăturile arheologice
de salvare de pe faleza Dunării (fig. 12), au stabilit existența a trei faze de refacere
a fortificației. De asemenea, s-a observat existența unor edificii importante: două
13.
O nouă secțiune
thermae, locuințe, o basilică și zidul de incintă nordic prevăzut cu 7 turnuri de
arheologică apărare semicirculare la exterior, dintre care două flancau o poartă sau o instalație
portuară (fig. 13).
Dovezile arheologice (fig. 14) și numismatice, coroborate cu sursele literare
10.
Stâlp miliar descoperit de
antice indică faptul că orașul a supraviețuit până la jumătatea secolului al VII-lea,
arheologi cele mai târzii monede fiind de la împăratul Heraclius I (610-641).
PODUL LUI DARIUS CEL MARE
14.
Campaniile viitoare se
La Isaceea se află ultimul mare vad al fluviului Dunărea, înainte de vărsarea
anunță pline de surprize sa în Marea Neagră. Din acest motiv, în anul 514 p.Chr., regele Persiei, Darius I cel
frumoase Mare a ales să treacă pe aici, în timpul expediţiei sale contra sciţilor. A construit
un pod de vase, chiar în zona Noviodunum şi a trecut pe partea cealaltă a fluviului,
unde a înregistrat mai multe victorii. Despre acest pod de vase a scris însăşi
părintele istoriei, Herodot, contemporan al acelor vremuri, care a mai menţionat
că Darius avea o forţă de invazie de 600.000 de oameni (cu siguranță, o exagerare
195
XIV. NOVIODUNUM
intenționată). Mai târziu, în zona Noviodunum, funcţiona o factorie comercială
a coloniştilor greci, care începuseră să îşi extindă dominaţia în regiune şi care
înfiinţaseră deja oraşe importante precum Histria sau Tomis.
TOPONIMIE CELTICĂ
Numele oraşului antic Noviodunum pare a fi legat de migraţia celtică din
al treilea secol dinainte de Hristos. Menționat de Ptolemeu, tribul britolagilor a
invadat zone importante din actualele Ucraina şi Moldova şi a pus stăpânire şi pe
unele zone din Nordul Dobrogei. Pe malul ucrainean au ctitorit cetatea Aliobrix, și
foarte probabil, au decis să construiască o cetate la fel de importantă şi pe cealaltă
parte a vadului de trecere. În România sunt certe doar două cetăţi cu toponime
celtice, Arubium (Măcin) şi Noviodunum.
MUNICIPIU ŞI SEDIU AL FLOTEI DUNĂRENE
Noviodunum a intrat sub control roman în jurul anului 46 p.Chr., dar
dezvoltarea sa economică, militară şi urbanistică se datorează împăratului
Vespasian (69- 79 p.Chr.). Acest prim cezar din dinastia Flavilor a decis ca
Noviodunum să fie sediul flotei de la Dunărea de Jos, Classis Flavia Moesica.
Tomis, în acea vreme, era doar un sediu secundar al acestei forţe navale. Oraşul
Noviodunum devine unul dintre cele mai importante centre ale Scythiei Minor
şi nu îşi pierde din putere nici măcar după ce fiul lui Vespasian, Domiţian, decide
să schimbe cartierul general al flotei în actuala Bulgaria, la Sexaginta Prista, astăzi
oraşul Ruse (fig. 15). Recunoaşterea oficială a importanţei vine la sfârşitul secolului
II p.Chr., când este ridicat la rang de municipium. Acest lucru indica existenţa unei
urbe extrem de numeroase, cu mii de locuitori, o urbe care se putea autoguverna
(fig. 16). Noviodunum era cel mai probabil un municipium de rang doi, în care nu
existau cetăţeni romani cu drepturi depline, cu excepţia probabil a magistraţilor
de la conducere. Inscripţiile descoperite pe şantierul
arheologic ne vorbesc despre un primar ales pe cinci
ani, doi magistri, un decurio şi chiar de un prefect,
comandant al flotei.
PACEA CU GOŢII
În a doua jumătate a secolului IV, Imperiul
Roman este măcinat de numeroase probleme interne,
iar provinciile îndepărtate (precum Scythia Minor)
sunt atacate de migratori. Printre cei mai puternici
dintre aceştia erau goţii. Sub conducerea regelui
Athanaric, ei devin aliaţi ai uzurpatorului Procopius,
care dorea să devină împărat al Romei. Cezarul
Flavius Valens (364 -378) (fig. 17) a întreprins două
campanii împotriva migratorilor de la Dunăre, prima
în 367, iar cea de a doua, doi ani mai târziu. În a doua
196
XIV. NOVIODUNUM
campanie, Valens ajunge la Noviodunum, trece Dunărea şi îl învinge pe Athanaric.
Urmează încheierea unui tratat de pace, pe un pod de vase, chiar în vadul dunărean
supravegheat de turnurile de la Noviodunum.
ORAŞUL MARTIRILOR CREŞTINI
Când vorbeşti despre începuturile creştinismului în Dobrogea nu poți să nu
te referi la Noviodunum. Pentru că cetatea de lângă Dunăre este cel mai important
centru al paleo-creştinismului din perioada romană. Aici, în timpul persecuţiilor
dictate de Roma contra creştinilor avem cel mai mare număr de martiri, câteva zeci.
Ştim deja că aici au fost executaţi Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filipos, martiri ai
căror moaşte au fost ulterior descoperite în Basilica de la Niculiţel. Cele mai multe
acte martirice sunt în vremea lui Diocleţian (284-305), persecuţiile încetând odată
15. cu Edictul de Mediolanum (Milano), în 313, în vremea lui Constantin cel Mare.
Vestigii ce urmează a fi
analizate
KURGAN VIZIR
Un loc misterios, învăluit în legendă, dar studiat şi analizat şi de către
specialişti este Movila Mare, căreia i se mai spune Kurgan Vizir sau Kurgan Tepe,
termeni turceşti ce se traduc ca Movila Vizirului sau Dealul Vizirului (fig. 18). Este
o movilă artificială, creată aşadar de mâna omului, care are o circumferinţă de
16.
Descoperirile arheologice
aproximativ 400 de metri, cu o înălţime de 73 de metri şi o pantă de 75-90 de grade.
atestă dezvoltarea Astăzi, acoperită de vegetaţie, este mai puţin impresionantă faţă de acum două-trei
marelui oraș 18.
Kurgan Vizir. Gravură de Hector de Bearn
secole, când diverşi călători străini prezenţi în nordul Dobrogei o descriau ca pe un
(1828) veritabil munte. Elocventă în acest sens este litografia realizată în 1828 de Hector
de Bearn, ofiţer francez prezent în eyaletul otoman Dobrogea în timpul războiului
ruso-turc din 1828-1829, conflict în care Franţa era de partea Rusiei ţariste.
În acest război, Kurgan Vizir a fost un punct strategic extrem de important
17. pentru armata otomană. Movila era un excelent punct de observaţie şi în acelaşi
Împăratul Flavius Valens timp un loc înalt pe care era amplasată artileria armatei Semilunei. Potrivit lui
Hector de Bearn, movila fusese ridicată de către un paşă otoman care a vrut să-i
arate unui sol rus forţa armatei pe care el o conducea. Astfel, paşa ordonase fiecărui
soldat să aducă câte o mână de pământ în locul pe care el îl indicase. Soldaţii lui
erau însă atât de mulţi, încât au adus pământ destul pentru a ridica movila de 70 de
metri înălţime.
Nu de Bearn a fost însă cel dintâi călător străin care a descoperit Kurganul
(Movila) Vizirului. Primul a fost germanul Martin Gruneweg, un comerciant care a
întreprins mai multe călătorii prin Dobrogea la sfârşitul secolului XVI (între 1583 şi
1586). Gruneweg scria că soldaţii turci au fost puşi să aducă pământ din alte locuri
pentru a ridica Kurganul (Movila) şi pentru că nu aveau destule care, şi-au folosit
propriile fesuri.
O legendă oarecum similară, povestită prin satele din zonă, spune că
soldaţii care au construit movila şi care trebuiau să plece la război şi-au lăsat fesurile
pe Kurgan şi şi-au jurat un lucru: când vor termina luptele, să se întoarcă la movilă
şi să îşi ia înapoi fesurile, cu tot cu pământ. Din păcate, aproape nici unul dintre acei
militari turci nu s-a mai întors de la război şi astfel, Kurganul a rămas la fel de înalt.
197
XIV. NOVIODUNUM
De unde însă numele Kurganul Vizirului? Numeroasele legende din zonă ne spun
că movila uriaşă nu este altceva decât un mormânt, un tumul la baza căruia s-ar afla
osemintele unui paşă, ale unui vizir, comandant otoman.
O variantă foarte interesantă a acestor legende este următoarea: în timpul
unui război purtat contra Moldovei, comandantul armatei otomane a avut noaptea
un vis ciudat. El l-a visat pe profetul Mahomed în vârful unei movile iar profetul
i-a prezis ofiţerului că va pierde războiul. Când s-a trezit, comandantul a poruncit
să fie îngropat de viu, cu tot cu arme şi cal, aşa că soldaţii săi au ridicat deasupra lui
movila aducând fiecare câte un coif de pământ. Chiar şi în urma acestui sacrificiu,
otomanii au pierdut războiul.
Ce taine ascunde însă cu adevărat, care este varianta corectă a legendei,
acestea sunt însă întrebări cărora probabil nu le vom afla niciodată răspunsul ... (fig.
19)
Dr. Aurel Daniel Stănică, responsabil științific al șantierului Noviodunum,
s-a născut în orașul Măcin, jud. Tulcea, pe 25 mai 1976. Licențiat al Facultății de
Istorie, Universitatea „Ovidius” Constanța (1995 – 1999), a continuat cu Studii
aprofundate - specializarea Arheologie medievală (oct.ombrie1999 – decembrie
2002) (fig. 20). Doctor în istorie cu teza „Viața economică din nordul Dobrogei în
secolele X – XIV” (iunie 2010, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, conducător științific
profesor universitar dr. Victor Spinei).
În perioada 2001-2009 a participat la săpături arheologice sistematice
efectuate la Nufăru, Isaccea (Noviodunum) (fig. 21), Ostrov (Beroe), jud. Tulcea.
Între anii 2001-2008 a participat la săpături arheologice preventive la Nufăru, Tulcea
(Aegyssus), Isaccea, Babadag, Enisala, Niculițel, Baia, Mahmudia, Băltenii de Sus.
Șef Birou Arheologie Preventivă în cadrul ICEM Tulcea, Secția Arheologie
preventivă/Arheologie medievală (din august 2007). A editat sau semnat, ca unic
autor, co-autor, următoarele lucrări publicate:
„The missing fortresses in Dobrogea. Case Study: Turkish Fortifications”;
„O descoperire carpică la Noviodunum”; „Roman Amphorae discovered at the
Headquarters of Noviodunum on the lower Danube”; „Bizanţul şi migratorii târzii.
Consecinţe şi efecte asupra spaţiului dobrogean”; „Cartografia cetăților medievale
dispărute din Dobrogea. Studiu de caz: Fortificațiile turcești”; „Noi cercetări
arheologice preventive la Cetatea Enisala. Date arheologice și arheozoologice”;
„Aspecte privind locuirea otomană în zona cetății Noviodunum”; „Prezența
Hoardei de Aur la gurile Dunării (sec. XIII-XIV). Argumentul arheologic”; „Un
centru economic la Dunărea de Jos în secolul al XVI-lea”; „Noi descoperiri funerare
de pe teritoriul localității Enisala”; „Evul Mediu timpuriu în Dobrogea. Date privind
studiul cercetărilor de la Ostrov-Piatra Frecăței”; „Cercetări arheologice preventive
la Nufăru, jud. Tulcea”; „Golden Horde Pottery discovered at Isaccea, Tulcea
County”, etc.
Dr. Victor Henrich Baumann s-a născut în comuna Horia, județul Tulcea,
la 22 iulie 1941 (fig. 22). Între anii 1954-1957 urmează cursurile Liceului „Spiru
Haret” din Tulcea. A urmat Facultatea de Istorie din cadrul Universității București,
198
XIV. NOVIODUNUM
secția Istorie Universală Veche și Arheologie pe care o absolvă în 1964. Specialist
în istorie universală veche și arheologie, în anul 1979 își ia doctoratul în istorie la
Universitatea din București cu tema „Contribuții la cunoașterea villae-lor romane
din Dobrogea”.
Încă din perioada studenției a lucrat pe șantierele arheologice de la Histria
(unde a lucrat sub conducerea unor cercetători ca Petre Alexandrescu și Aurelian
Petre), Ciurel și Babadag (cu Sebastian Morintz), Măgurele (cu Petre Roman),
Uzum Baiir și Nalbant (cu Gavrilă Simion), manifestând interes mai ales pentru
istoria veche a Dobrogei.
Din 1970 a fost muzeograf principal, șef de secție și apoi director al
22.
Victor Henrich Baumann
Muzeului de Istorie și Arheologie din Tulcea, unde a desfășurat o bogată activitate
în domeniul muzeologiei și cercetării arheologice.
19. A lucrat efectiv la realizarea Muzeului de Arheologie, începând cu
Ruinele de lângă Isaccea
sunt pline de taine construcția clădirii și departajarea spațiilor muzeale, cu organizarea tematică a
expoziției de bază, și terminând cu etalarea exponatelor muzeale.
A realizat numeroase periegheze care i-au înlesnit localizarea unui mare
număr de nuclee de locuire din toate timpurile istorice. S-a interesat în mod special
de fermele romane și de așezările autohtone de epocă romană întrucât teritoriul
cetății Noviodunum cuprinde cele mai variate forme de locuire romană.
Din 1995 Comisia Națională de Arheologie i-a încredințat responsabilitatea
20.
Aurel Daniel Stănică
șantierului arheologic Noviodunum, care a devenit în scurt timp un Centru de
cercetări arheologice, având amenajată o bază arheologică
la care au fost invitați cercetători din țară și din străinătate
pentru a participa la campanii (fig. 23).
A publicat peste 40 de studii în reviste din țară și din
străinătate și a susținut peste 25 de comunicări la diferite
sesiuni sau congrese științifice (Velico–Târnovo, Berna,
Chișinău, Viena). Este autorul volumelor: „Ferma romană
din Dobrogea” (1963); „Aspecte ale romanizarii populației
autohtone din zona Dunării de Jos în secolele I-IV p. Chr.”
(1992); „Așezări rurale antice în zona Gurilor Dunării.
21.
Hartă a cetății Contribuții arheologice la cunoașterea habitatului rural
Noviodunum (secolele I-IV p.Chr)” (1995); „Sângele martirilor” (2004);
„Prezența elenilor la Tulcea” (2005).
23.
A publicat numeroase alte articole din care
Noviodunum, vedere
aeriană enumerăm doar o mică parte: „Bazilica cu Martyrion din epoca romanității târzii
descoperită la Niculițel”; „Monede romane și bizantine provenite din nordul
Dobrogei”; „Proprietari funciari în Dobrogea romană”; „Cu privire la cultura viței-
de-vie în nordul Dobrogei, în antichitatea romană”; „Dr. V.H.Baumann-Tezaur
arheologic”.
199
 XV. CETATEA AEGYSSUS

XV. CETATEA AEGYSSUS

Orașul antic se află situat în Parcul Monumentului (Independenței),
amplasat pe Colnicul Hora, și în zonele adiacente acestuia, pe cel mai înalt
promontoriu ce străjuiește cursul Dunării (fig. 1). Acesta era un punct strategic
important de unde se puteau supraveghea cu ușurință căile de comunicație terestre
și navale (fig. 2). Prima sa mențiune literară ne parvine de la poetul latin Ovidius
1.
Aegyssus, Parcul
Monumentului, vedere
aeriană

care folosește pentru Aegyssus termenul de vetus urbs, „oraș vechi”. Mențiunea
este făcută în contextul descrierii conflictelor pe care romanii le aveau cu dacii
nord-dunăreni, la începutul secolului I p.Chr. Pe toată durata stăpânirii romane și
romano-bizantine, cetatea Aegyssus a avut un important rol strategic, mai întâi pe
limesul provinciei Moesia Inferior și mai târziu pe cel al provinciei Scythia.
2.
Depozitul de amfore elenistice descoperit pe teritoriul cetății și care a fost datat în
Punct strategic secolele I a.Chr. - I p.Chr. a demonstrat că Aegyssus a fost un important emporion,
implicat în traficul de mărfuri grecești din perioada elenistică.
La începutul secolului II p.Chr. cetatea era inclusă în limesul dunărean
(fig. 3). Este certă prezența aici, timp de secole, a mai multor unități militare.
Astfel, în a doua jumătate a secolului III p.Chr. în cetate era cantonată cohors II
Flavia Brittonum iar în secolul următor este consemnată vexilatio Aegyssensis din
Legio I Iovia. În secolele IV-V cetatea își păstrează statutul militar, fiind sediu al
unei unități de cavalerie iar în perioada împăratului Iustinian (527-565) ea este
refăcută în cadrul procesului general de fortificare a limesului danubian. Orașul este
3. menționat apoi în izvorul Notitia Episcopatum pe lista celor 15 reședințe episcopale
Cetatea a fost inclusă in din provincie. Viața urbană ia sfârșit la Aegyssus în primele decenii ale secolului
limesul roman
VII p.Chr., așa cum se întâmplă la nivelul întregii provincii, ca urmare a atacurilor
avaro-slave și a căderii limesului dunărean (fig. 4).

200 201
XV. CETATEA AEGYSSUS XV. CETATEA AEGYSSUS

Reluarea locuirii pe ruinele anticului Aegyssus se produce în contextul Muzeul Deltei Dunării. Timp de aproape un deceniu, în Parcul Monumentului
revenirii Imperiului Bizantin la Gurile Dunării în ultimele decenii ale secolului X. s-au desfășurat cercetări iar parte dintre monumentele scoase la lumină și care se
4. văd astăzi în parc au fost pentru prima oară cercetate în acea perioadă (fig. 5). O a
Ruine din secolele IV-VII doua etapă a cercetărilor a avut loc în anii 90, între 1994 și 1997, atunci când Victor
p.Chr.
Bauman a reluat și a deschis o parte din secțiunile arheologice. Începând cu anul
2015 aici se implementează un proiect care are mai mulți parteneri și este desfășurat
de ICEM împreună cu autoritățile locale, cele ce asigură o bună parte din finanțare
5. pentru cercetarea arheologică (fig. 6). Lor li se adaugă în ultimii ani și fonduri
Planul cercetărilor primite de la Ministerul Culturii. De asemenea, în acest parteneriat este implicat
arheologice desfășurate
pe Dealul Monumentului și Institutul de Arheologie din Iași, ai cărui specialiști participă efectiv la săpături,

6.
Vestigii antice continuă
să iasă la iveală în urma
săpăturilor

Sfârșitul așezării medio bizantine se produce în contextul atacurilor pecenegilor

și uzilor de la mijlocul secolului al XI-lea, dar o serie de materiale arheologice
sugerează reluarea, în forme modeste, a locuirii pe parcursul secolului următor. în fiecare vară. La săpături participă și elevi de la liceele din municipiu (fig. 7) și
Unul dintre obiectivele reprezentative pentru sit este un Edificiu Termal. El a sperăm ca acest proiect să continue în viitor și să se finalizeze în ceea ce ar trebui să
fost construit la finalul secolului I p.Chr. și a funcționat până la mijlocul secolului V fie un parc arheologic modern și demn de secolul XXI”. (fig. 8)
când a fost distrus în contextul invaziilor hunice ce au afectat orașul. În acest sector
au fost identificate mai multe faze constructive, iar în faza a treia i s-a adăugat în SALA ROMANĂ
partea de nord o încăpere de mari dimensiuni, probabil o palestră.
Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea (fig. 9) își întâmpină vizitatorii cu
ISTORICUL CERCETĂRILOR

Dr. Marian Mocanu: „Zona arheologică de la Tulcea, cetatea Aegyssus,

a intrat în atenția specialiștilor, sau mai bine spus a pasionaților de antichitate, 7.
în a doua jumătate a secolului XIX. Acest interes apare în contextul în care toate Povestea cetății poate
fortificațiile de pe linia Dunării intră în această zonă, în momentul în care încep fi învățată în mijlocul
ruinelor
lucrările Comisiunii Europene a Dunării (CED) pentru amenajarea canalului
Sulina. Ulterior, la început de secol XX, principala personalitate ce își îndreaptă
atenția asupra sitului Aegyssus este Constantin Moisil, cel care și publică o serie
de monede romane descoperite în această zonă. Urmează cercetări arheologice
profesioniste care sunt inițiate după cel de al Doilea Război Mondial, în anii 50,
8.
însă de această dată într-o manieră destul de redusă ca dimensiuni. Cercetarea Artefactele antice sunt
cu adevărat sistematică a început abia în anii 70, moment în care se crease deja întâlnite la orice pas

202 203
XV. CETATEA AEGYSSUS
vestigii deosebite, ce pot fi admirate în cadrul expoziției permanente. Deosebită
în acest sens și reprezentativă pentru povestea cetății este Sala Romană (fig. 10).
Aici se regăsesc diverse exponate din cetate, dar și din diverse așezări din nordul
Dobrogei, fie așezări urbane precum Noviodunum sau Troesmis, fie rurale ca
Niculițel, Telița (fig. 11). Sunt o serie de exponate descoperite în ultimii 70 de ani
de cercetări, exponate reprezentative pentru acea epocă și care reflectă viața de zi cu
zi, toate aspectele societății romane, pornind de la partea economică și până la cea
spirituală (fig. 12). Unul dintre cele mai frumoase monumente ce pot fi admirate
aici este sarcofagul Ulpiei Iulia, monument care provine de la Noviodunum (fig. 13).
Sunt de asemenea expuse și obiecte de uz casnic, ustensile agricole, altare dedicate
unor divinități romane, dar și artefacte ce se leagă de prezența militară în zonă
12. Vestigii de epocă romană
- cum este cazul ștampilelor puse pe cărămizi și care poartă marca flotei romane
Classis Flavia Moesica”. (fig. 14).
UN ORAȘ MILENAR
Dr. Marian Mocanu: „În contextul expansiunii puterii politice romane în
bazinul Mării Negre la începutul secolului I, mai exact în anul 12 după Hristos,
așezarea de la Aegyssus este menționată în opera poetului Ovidiu în contextul
unor campanii conduse de guvernatori locali ai Romei. După secolul I cetatea intră
practic, și de facto, și de iure, în componența Imperiului Roman. Apar elemente
ce țin de viața și de caracterul societății romane, chiar dacă vorbim de o societate
provincială, aflată la marginea Imperiului (fig. 15). În această perioadă avem
structuri arhitecturale specifice precum Băile Romane, dar și alte edificii de acest
gen, după care, în perioada romană târzie, aici funcționează o stație a flotei de
război de pe Dunăre și tot aici avem și sediu de legiune (fig. 16). Odată cu secolul
VII p.Chr. limesul dunărean se dizolvă iar teritoriul intră sub influența diferitelor
popoare migratoare. În Evul Mediu, de la sfârșitul secolului X, Imperiul Bizantin
204
XV. CETATEA AEGYSSUS
reface granița de pe linia Dunării iar în acest context fortificația Aegyssus, alături
de alte cetăți vechi romane ca Noviodunum, Axiopolis etc, intră în componența
sistemului defensiv bizantin. Această situație se perpetuează aproximativ două
secole, după care stăpânirea încetează și implicit și locuirea în perimetrul fortificat.
15. Cetatea propriu-zisă, fortificația, corespunde în mare măsură cu perimetrul
9.
Ruine afară Parcului Monumentului iar la sud de acesta și la est s-au dezvoltat așezări civile
Muzeul de Arheologie cu diverse edificii (fig. 17). Mai departe, la sud, către centrul orașului de astăzi, în
Tulcea.
zona Palatului Episcopiei se dezvoltă necropola, cimitirul roman târziu, începând cu
secolul al patrulea”. (fig. 18)
CENTRU MILITAR ȘI COMERCIAL
10. Dovezile arheologice atestă la Aegyssus prezența unor unități militare
Sala Romană, vedere romane, în primul rând a unor trupe a căror misiune era să controleze linia
generală.
16. fluviului. Cu siguranță, orașul beneficia de un port și avea acces la Marea Neagră,
Vestigii
astfel că fortificația era conectată la fluxurile comerciale din antichitate. Dovadă stau
multe descoperiri arheologice precum veselă, ceramică, amfore din import, marea
lor majoritate aduse din zona bazinului Egeean și a Turciei de astăzi. S-au constatat
însă și câteva importuri exotice, ceramică adusă tocmai din Africa de Nord, din
zona Tunisiei, din Libia. De asemenea, în perioada romană, există artefacte venite
din partea occidentală a Imperiului, din sudul Franței sau din nordul Italiei.
POPULAȚIA
11. 17.
Aegyssus a fost un oraș bogat și înfloritor, ceea ce presupune existența unei
Fragment de apeduct Statuie populații numeroase. Din păcate, aceasta este greu de estimat, fie că ne referim la
roman
primele secole de stăpânire romană sau la epoca romano-bizantină.
Dr. Marian Mocanu: „În perioada sa de apogeu, având în vedere suprafața
strictă a fortificației, putem spune că aceasta număra câteva mii de persoane. Este
însă dificil de spus cât de mult se întindea și așezarea civilă din afara zidurilor
fortificate și cât a funcționat aceasta. Este greu de estimat pentru că multe
monumente arheologice sunt astăzi suprapuse de orașul modern, ceea ce face ca
investigațiile să fie aproape imposibile. Tot ceea ce reușim să reconstituim în afara
parcului provine din ceea ce se numește arheologie preventivă sau din intervențiile
18.
Altar votiv pe care le facem la solicitarea unor investitori pentru eliberarea de aviz din partea
13. Ministerului Culturii”.
Sarcofagul Ulpiei Iulia
și statuia descoperită la 19.
Noviodunum Coperta Revistei
REVISTA PEUCE
Peuce
Revista PEUCE (fig. 19) a apărut pentru prima dată în anul 1971, fiind
editată de Muzeul Delta Dunării din Tulcea. Până în anul 2000 au fost tipărite
13 numere care însumează 16 fascicole. Cele mai multe dintre acestea au fost
dedicate arheologiei și istoriei vechi, însă au fost editate și volume dedicate
Științelor Naturii (botanică, zoologie, geologie, geografie), Etnografiei, Muzeologiei,
14.
Vestigii ce atestă prezența Evidenței Patrimoniului Național sau Restaurării. Multe dintre acestea sunt volume
armatei consistente (peste 500 pagini), ce cuprind articole originale, bine întocmite, realizate
205
XV. CETATEA AEGYSSUS
de specialiști de prestigiu din România. Câteva numere ale revistei reprezintă actele
unor colocvii organizate de muzeul tulcean.
Din anul 2003, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea a lansat o
serie nouă a revistei PEUCE dedicată exclusiv studiilor de istorie veche și arheologie
și științelor conexe. Din punct de vedere tematic, revista PEUCE publică articole
din domeniile: istorie veche, arheologie, artă, istoriografie, arhitectură, epigrafie,
numismatică, antropologie, arheozoologie, palinologie, geologie, metalografie,
bibliologie etc. Cronologic, acestea trebuie să se încadreze într-o perioadă cuprinsă
de la paleolitic până la sfârşitul evului mediu, pe un spaţiu geografic dedicat
bazinului Mării Negre, păstrând totuși o atenție deosebită asupra Dunării Inferioare.
GAVRILĂ SIMION (1928-2010)
Numele său este legat pentru totdeauna de patrimoniul arheologic al
Dobrogei, în general și de cel al județului Tulcea, în special. Prin activitatea sa,
Gavrilă Simion (fig. 20) s-a impus ca unul dintre marii creatori români de muzee.
Lui i se datoarează înființarea muzeelor de Științe ale Naturii (1964), de Artă (1972),
de Artă Populară și Etnografie (1989) și mai ales a celui de Istorie și Arheologie din
Tulcea (1977). Ialomițean născut pe 18 noiembrie 1928 în satul Adâncata, Gavrilă
Simion a urmat cursurile Facultății de Istorie din București, în perioada 1949-1953.
La absolvirea studiilor a primit o repartiție ce avea să îi schimbe total viața: a primit
un post de profesor la Școala Normală din Tulcea. În 1955 a fost numit director
al Muzeului Raional Tulcea, ulterior redenumit Muzeul Deltei Dunării. A început
din acel moment lupta pentru diversificarea activităților muzeale și pentru crearea
instituțiilor de profil. În 1982, sub coordonarea academicianului Emil Condurachi
și-a susținut la București teza de doctorat cu tema „Civilizaţia geto-dacilor în zona
Gurilor Dunării”. De altfel, profesorul Simion s-a specializat pe epocă dacică și pe
arheologie funerară. În 1971 a inițiat publicația anuală PEUCE, ce urma să devină
în timp, exclusiv, una destinată studiilor de arheologie, istorie și numismatică. Ca
arheolog a activat de-alungul timpului pe mai multe șantiere precum Noviodunum,
Nalbant, Enisala-Valea Netului, Dinogeția, Halmyris, Argamum, Beroe, Sarinasuf,
Babadag dar cel mai aproape de suflet i-a fost situl Telița-Celic Dere, al cărui
responsabil de șantier a fost în perioada 1985-2002. În anul 1993 a organizat la
Tulcea Colocviul Internațional „Premier Age du Fer aux Bouches du Danube
et dans les régions autour de la Mer Noir”. Timp de un deceniu, în perioada
1993-2003, a fost profesor de muzeologie la Universitatea de Stat din Chișinău -
Facultatea de Istorie. În 1994 a înființat Asociația de Studii de Arheologie Funerară
iar doi ani mai târziu a a fost numit președinte al Comisiei UISPP, ce avea ca scop
Studiul riturilor funerare din culturile pre- şi protoistorice din Europa de sud-est.
Din 1993 și până în anul 2012 a fost directorul nou înființatului Institut de Cercetări
Eco-Muzeale (ICEM) Tulcea.
I s-a conferit în anul 2002 Ordinul național în grad de Cavaler, „pentru
activitatea îndelungată și contribuțiile remarcabile la descoperirea, cercetarea,
conservarea și restaurarea unor importante monumente și piese care aparțin
patrimoniului cultural național”.
206
XV. CETATEA AEGYSSUS
A publicat în calitate de autor, co-autor și de editor următoarele volume:
„Culturi antice în zona Gurilor Dunării. Preistorie şi protoistorie. I”; „Opaiţe greco-
romane de bronz din România”; „Despre Muzee - Muzeologie - Muzeografie”;
„Jijila-Cetăţuie. O aşezare fortificată a culturii Babadag în nord-vestul Dobrogei”;
„Premier Age du Fer aux Bouches du Danube et dans les regions autour de la Mer
Noir” „Tombes tumulaires de l’Age du Fer dans le Sud-Est de l’Europe”; „Pratiques
funéraires et manifestations de l’identité culturelle (Âge du Bronze et Âge du Fer)”.
S-a stins din viață pe 28 aprilie 2010, fiind înmormântat în cimitirul mânăstirii Celic
Dere, locul pe care l-a iubit atât de mult.
CONSTANTIN C MOISIL (1876-1958)
Constantin C. Moisil (fig. 21) a fost un profesor de istorie, arheolog și
numismat român, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei Române. În
anul 1948 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Este considerat părintele numismaticii românești, punând bazele primei școli de
profil din România. De asemenea, a îndeplinit funcția de director al Arhivelor
Naționale.
Constantin C. Moisil s-a născut pe data de 8 decembrie 1876, în Năsăud,
Austro- Ungaria. A urmat studiile la școala normală și la liceul din orașul natal.
Cu ajutorul lui Al. Odobescu a trecut apoi granița în România și a urmat cursurile
Facultății de Litere din București, Secția Istorie. Din studenție începuse să studieze
20. 21.
și să cerceteze, să publice lucrări, prezentând subiecte și piese inedite. La absolvirea
Gavrilă Simion Constantin Moisil facultății, în 1898, a intrat în învățământul liceal, la Focșani (1898-1899) și la Tulcea
(1899-1910). A revenit ulterior la București, unde a lucrat ca profesor secundar
până la pensionare, în 1939.
Mai tarziu, în 1924, după 26 de ani de la licență, și-a susținut teza de
doctorat la Cluj; prima lucrare cu un subiect de numismatica,
În perioada în care a activat în București a lucrat în paralel ca cercetător
apoi conducător la Cabinetul de numismatică al Academiei. A fost organizatorul
unei școli de arhivistică, inițiatorul primei reviste de specialitate „Revista Arhivelor”
(1924) și directorul general al Arhivelor Statului. A desfășurat o activitate științifică
impresionantă de-a lungul întregii vieți, timp în care a publicat sute de articole și
studii de istorie, arheologie, numismatică, medalistică, sigilografie, heraldică etc.
Este autorul cărții „Portretele monetare ale Regelui Carol I” (1939).
Dintre articolele publicate enumerăm doar câteva titluri: „Monede vechi
românești găsite în Dobrogea - Tezaurul de la Bădila”; „Numismatica Dobrogei”;
„Monedele dacilor”; „Primele peceți cu stemele unite ale Moldovei și Țării
Românești”; „Monedele Împăratului Traian referitoare la războaiele cu dacii și
cucerirea Daciei”; „Efigiile monetare ale Domnilor români”; „Mihail C. Soutzo”; „O
pagină de heraldică românească veche”; „Ponduri inedite sau puțin cunoscute din
Histria, Callatis, Tomis”, etc.
În 7 iunie 1919, la propunerea lui Vasile Pârvan, a fost ales membru
corespondent al Academiei Române, iar după trei decenii, în 1948, i s-a acordat
titlul de membru titular al Academiei.
207
 XVI. HALMYRIS

XVI. HALMYRIS
Aflată la o distanță de 2,5 km de comuna tulceană Murighiol, pe drumul
către satul Dunavățul de Jos, cetatea Halmyris este unul dintre cele mai importante
situri arheologice din Dobrogea (fig. 1). Romanii au numit acest loc Halmyris
sau Salmorus („apa sărată”), probabil după lacul cu apă sărată existent și acum la
marginea de sud a comunei. Portul Halmyris a fost timp de trei veacuri deosebit de
important atât pentru prezența unei stații aparținând flotei romane la Dunărea de
Jos (Classis Flavia Moesica), cât și pentru comerțul și atelierele de aici. Cetatea era
1. şi ea una impozantă, în formă de trapez şi cu 16 turnuri de apărare şi două porţi de
Halmyris, vedere aeriană
acces (fig. 2). Ca multe alte cetăţi romano-bizantine, cetatea a fost părăsită în prima

2.
Halmyris, vedere aeriană,
Poarta de Nord

jumătate a secolului VII p.Chr., sub presiunea popoarelor migratoare. Istoriile,

poveștile şi ruinele sale au supravieţuit însă şi aşteaptă să fie descoperite.

Dr. Florin Topoleanu a prezentat pe scurt câteva repere privind cercetările

de la Halmyris, nu înainte de a preciza că din noiembrie 2020 responsabilul
științific al șantierului este dr. Cristina Alexandrescu, de la Institutul de Arheologie
„V.Pârvan” din București (fig. 3): „Cercetările au început aici în anul 1981, după
semnarea unui protocol, primul din arheologia românească la acea vreme. În
3. urma acestuia fiecare membru al echipei de specialiști a primit sarcini precise,
Zidurile cetății Halmyris
legate de sistemul și sectoarele proprii de cercetare, planificarea viitoarelelor
publicații, etc. Acest lucru ne-a ajutat să lucrăm organizat și să obținem rezultate
remarcabile. Primii membri ai colectivului au fost regretații Alexandru Suceveanu
și responsabilul științific al șantierului, Mihail Zahariade, cel care a obținut de
la autoritățile comuniste autorizația de cercetări arheologice sistematice cât și

209
XVI. HALMYRIS XVI. HALMYRIS

militari în termen cu care să se lucreze în campaniile de săpături. Din aceeași
echipă de început, din partea ICEM Tulcea făceau parte soții Andrei și Cristina
Opaiț și Florin Topoleanu. În perioada 1981-1986 au fost practicate două secțiuni
magistrale de peste 200 de metri fiecare, care au traversat în cruce, de la nord la
sud și de la est la vest, toată cetatea, dar și sistemul de apărare exterior. Rezultatele
au fost extraordinare. La acel moment Halmyris a fost prima cetate de pe limesul
dobrogean a cărei stratigrafie a fost sigur identificată de la stânca pe care fusese
construită și până la nivelul de călcare actual. Au apărut astfel 13 niveluri de locuire
de epocă romană și romană bizantină și o locuirea pre-romană, cu două nivele,
datarea așezării de aici fiind sigur cuprinsă între secolul IV a.Chr. și secolul VII
p.Chr.”. (fig. 4)
probabil au construit castrul la începutul secolului II p.Chr. În sfârșit, pragul porții
era construit din inscripții funerare, fixate cu textul în jos, recuperate din necropola
timpurie a cetății.
Cercetările sistematice de la Poarta de Nord desfășurate între 1981-1990, au
evidențiat patru faze constructive (fig. 6). După o incintă de pământ, parțial
documentată în sudul cetății, datată în a doua jumătate a secolului I p.Chr., urmează
6.
Poarta de Nord - vedere
laterală

POARTA DE NORD 4.
Vedere în cetate de pe
zidul de incintă

reconstrucția în piatră a castrului la începutul secolului II p.Chr. în epoca traianee,

cu turnurile rectangulare care flancau poarta și pragul construit din blocuri de
piatră cioplite și numerotate încă din carieră, conform planurilor inginerilor militari
„Memorabilă pentru acest sector este ziua de 7 iunie 1985 când au fost romani. În faza a doua, a doua jumătate a secolului II – prima jumătate a secolului
descoperite 21 de III p.Chr., turnurile sunt mult extinse în suprafață spre nord, în forma literei U, cu
5.
fragmente, întregite Plan Poarta de Nord platforme care înglobează turnurile antreioare rectangulare, situație spectaculoasă,
ulterior în 12 inscripții perfect vizibilă și acum. Mărirea platformelor turnurilor trebuie pusă în legătură
(fig. 5). Opt dintre cu existența și dezvoltarea portului, în condițiile în care Dunărea mărginea cetatea
ele introduceau în la nord. A treia fază constructivă identificată la Poarta de Nord pe nivelurile târzii
circuitul științific un constă în consolidarea turnurilor și în sfârșit, blocarea porții cu un zid construit pe
vicus classicorum (satul prag, dar și construirea unor terme chiar pe drumul de acces”. (fig. 7)
7.
marinarilor), neatestat Sector Poarta de Nord
încă în Imperiu, de fapt EDIFICIUL CENTRAL
un vicus canabens din
secolele II-III p.Chr. „În campaniile 1989-1994 a fost cercetat un important edificiu aflat în
aparținând stației flotei sectorul central al cetății, la intersecția a două artere principale. Existența aici a unui
romane. O altă inscripție edificiu timpuriu din secOLELE II – III p.Chr., poate praetorium după locul ocupat
amintește de vexilațiile în perimetrul fortificației, a putut fi evidențiată stratigrafic în puține locuri. Evoluția
legiunilor I Italica și a XI târzie a monumentului a fost sigur identificată cu patru faze constructive de la
Claudia Pia Fidelis care începutul secolului IV până în a doua jumătate a secolului VI p.Chr. În prima sa

210 211
XVI. HALMYRIS
fază edificiul avea formă de patrulater cu latura vestică lungă de 18 m, latura vestică
de 16,75 m și colțul de nord-est decupat. Prin compartimentarea acestui spațiu au
rezultat patru încăperi spre vest și trei spre est, cu zidurile exterioare construite
din blochete de piatră prelucrate, legate cu mortar. În a doua fază, la începutul
secolului V p.Chr., zidul exterior a fost reparat, iar într-o încăpere a funcționat
o coloană a cărui suport era cioplit dintr-o inscripție funerară, recuperată din
necropola timpurie. În faza a treia, datată în prima parte a secolului VI p.Chr.,
care corespunde operei constructive a lui Justinian, sunt adăugate două încăperi
în nord–vest, au fost construite pavaje din plăci de piatră perfect îmbinate și a fost
recoltată o mare cantitate de material ceramic. Pe strada din nordul edificiului a fost
cercetată o fântână cu ghizdul cioplit dintr-un singur bloc de calcar, cu o adâncime
totală de 5,70 m. În sfârșit, a patra fază constructivă din a doua jumătate a secolului
VI p.Chr., mai adaugă o încăpere spre nord-est și construirea bordurilor străzilor de
la nord și est. Sfârșitul locuirii din perimetru la începutul secolului VII p.Chr., este
marcat de amenajarea unor locuințe îngropate sau semiîngropate, construite din
materiale recuperate din epocile anterioare”.
BAZILICA EPISCOPALĂ. DATE GENERALE
Bazilica ocupă zona situată la jumătatea distanței dintre Poarta de Nord și
Poarta de Vest (fig. 8). Edificiul a fost construit în prima jumătate a secolului IV
p.Chr., după anul 324 când Constantin îl învinge pe rivalul său Licinius și devine
singurul conducător al Imperiului Roman. În ceea ce privește dimensiunile sale,
acestea sunt de 18,5 m lungime pe 10 m lățime. De la bun început destinația sa a
fost aceea de edificiu creștin. Inițial, clădirea a fost concepută cu o navă centrală
de formă dreptunghiulară, o intrare spre vest, un atrium și un spațiu semicircular,
acoperit cu un semi-dom, absidă. La jumătatea secolului IV basilica a fost
semnificativ lărgită și i s-au adăugat două nave laterale de 2,50 m lățime (fig. 9). Cu
această ocazie au fost adăugate și baze rectangulare din piatră, plasate la interval de
2,90 m pe ambele părți, pentru susținerea coloanelor destinate structurii necesare
acoperișului lărgit. A treia fază majoră de construcție este marcată prin adăugarea
unor încăperi pe laturile de est și de sud. Absida a fost inclusă între o construcție de
formă rectangulară, paralelă cu strada orientată nord-sud, cardo maximus, lăsând o
zonă deschisă de patru metri lățime, pentru circulație (fig. 10). Un culoar orientat
est-vest a fost adăugat în zona de Sud a bazilicii. Aceasta a fost cea mai importantă
extindere a bazilicii care a coincis cu transformarea orașului în centru episcopal
(fig. 11). Edificiul a fost probabil distrus la sfârșitul secolului VI p.Chr.
EPICTET ȘI ASTION. CRIPTA MARTIRICĂ
15 august 2001 este ziua cea mai importantă din istoria șantierului arheologic. La
această dată, regretații arheologi Mihail Zahariade și Octavian Bounegru, prezenți
atunci pe șantier, au descoperit în cripta martirică a bazilicii osemintele martirilor
Epictet și Astion, cei mai vechi din Dobrogea (fig. 12). În general, basilicile
importante ale epocii romano-bizaantine aveau în altar, în absidă, o criptă, în care
de obicei erau înmormântați martiri iar acest lucru s-a întâmplat și la Halmyris. Se
212
XVI. HALMYRIS
presupune așadar că după ce sfinții au fost executați, rămășițele lor au fost luate de
către credincioși și păstrate în altă parte. Abia mai târziu, după ridicarea lăcașului
de cult, cândva la sfârșitul secolului IV p.Chr., ele au fost aduse și înmormântate în
interiorul edificiului. Autorul antic Procopius din Cezareea enumeră Halmyrisul
printre cele 15 episcopii, astfel că edificiul este cu siguranță Bazilica Episcopală.
Descoperirea din 2001 a făcut mare vâlvă, iar o inscripție cu greu descifrată,
păstrată pe un perete de est a confirmat informațiile antice. Multe obiecte
13. descoperite au confirmat caracterul religios, de cult, al locului. După ce Basilica
Panou ICEM ce indică
Zona A (detaliu) a ieșit din funcțiune sacralitatea locului a fost păstrată. Astfel, deasupra criptei, în
dărâmătură, a fost descoperit un mormânt, datat sfârșit de secol VI - început de
VII p.Chr, aparținând unui personaj feminin și care avea un inventar neobișnuit
8.
Construcția ce conservă
de bogat pentru acea perioadă - două opaițe și un suport, perfect conservate.
cripta martirică Sacralitatea locului se păstrase așadar, chiar dacă în acea vreme de final, cetatea își
pierduse rolul strategic iar locuirea devenise răzleață, la adăpostul unor ziduri încă
păstrate sau în bordeie ridicate în pripă. Cripta martirică este, fără doar și poate,
14. cea mai importantă descoperire făcută până acum la Halmyris, cu o deosebită
Poarta de Vest
rezonanță pentru istoria creștinătății (fig. 13).
9. POARTA DE VEST
Basilica și cripta
Poarta de Vest a cetății este prima care îi întâmpină pe vizitatorii ajunși la Halmyris
15. (fig. 14). În acest sector se vede cel mai bine succesiunea de construire a incintei de
Poarta de Vest - vedere
din interiorul cetății piatră, se văd turnurile rectangulare din vremea lui Traian, peste care au intervenit
ulterior refaceri mai târzii. Poarta de Vest avea două rânduri de porți, ce aveau
între ele o zonă circulară în care atacatorii cetății puteau fi prinși ca într-un clește
(fig. 15). Mai mult, eventualii inamici blocați între cele două porți vestice deveneau
10. victime sigure pentru garnizoana Halmyris, ai cărei soldați erau postați deasupra
Basilica martirică -
vedere lateral stânga porții, pe zidul de incintă sau pe cele două bastioanele ce flancau poarta. Aceste
16.
Poarta de Vest - detaliu bastioane aveau fiecare câte o ieșire, poterna, ce putea fi și o cale secretă prin care
militarii intrau și ieșeau, luându-i prin surprindere pe atacatorii cetății (fig. 16).
BARĂCILE
Aceste construcții au fost cercetate în perioada 2004-2008, sunt situate în
11. 17. partea vestică a orașului și aveau ca destinație găzduirea unei părți a garnizoanei
Ruinele barăcilor militare
Basilica martirică -
vedere lateral dreapta
din cetate. Astfel, au fost identificate și cercetate patru barăci datând din secolul
VI p.Chr. (fig. 17). S-a stabilit că ele au fost construite pe fundațiile refolosite ale
unor edificii de secolul IV p.Chr. Baraca numărul 2 este cea mai lungă, iar structura
internă indică faptul că a aparținut probabil unui ofițer de rang superior. Zidul de
nord al acestei barăci, format din blochet de piatră și cărămizi, încă vizibil, a fost
distrus la sfârșitul secolului VI de un cutremur. Baraca numărul 3 este cea mai
mare și mai bine păstrată dintre cele cercetate până în prezent. Săpăturile au relevat
că ea a fost utilizată fără întreruperi din secolul IV și până în secolul VI. O stradă
delimita barăcile de bazilica martirică, dar spre mijlocul sau în a doua jumătate a
12.
secolului VII această stradă a fost blocată cu ajutorul unor vase de mari dimensiuni
Cripta este conservată (dolia).
213
XVI. HALMYRIS
TERMELE
Termele, construite la sfârșitul secolului VI p.Chr. în dreptul porții de nord,
după blocarea acesteia, are o formă de L, cu fundația formată din hipocaustum
(sistemul de încălzire prin podea). Acest edificiu a beneficiat de o planimetrie
simplă, avea trei încăperi și anume caldarium, tepidarium și frigidarium (fig. 18).
Două bazine de apă, caldă și rece, erau legate de caldarium, respectiv de frigidarium.
Deasupra praefurnium-ului cu boltă se află un bazin cu apă caldă. Țevi din plumb
și lut aduceau apa dintr-un bazin cu apă caldă până la bazinul de spălat. O încăpere
mare, cu o banchetă acoperită cu marmură, plasată în zona de vest a edificiului,
constituia frigidarium-ul. Pereții erau probabil acoperiți cu plăci din marmură.
Accesul în interior se făcea prin două intrări, una situată spre turnul de poartă nr. 1
iar cealaltă spre complexul de încăperi ce se întindea spre vest. Durata de folosire a
instalației termale pare să se fi prelungit până în a doua jumătate a secolului VI (fig.
19). Ipoteza este susținută de o monedă emisă de Iustin II și Sofia (565-578), aceasta
fiind și ultimul element cronologic din cadrul edificiului.
DR. FLORIN TOPOLEANU
S-a născut pe 3 martie 1951, la Huși, jud. Vaslui. (fig. 20) După studii
primare, secundare și liceale efectuate la Brăila a urmat cursurile Facultății de
Istorie – Filozofie, Universitatea București (promoția 1978), Specializarea Istorie
Veche și Arheologie, iar titlul tezei de absolvire „Geții in Dobrogea”. În 1999 a
devenit doctor în istorie după susținerea, la București, a tezei „Ceramica romană și
romano-bizantină de la Halmyris (sec. I-VII p.Chr)”, sub coordonarea profesorului
Alexandru Suceveanu. A fost profesor de Istorie Filosofie la Liceul Teoretic din
Isaccea (1978-1980).
Din 1980 a devenit angajat al Muzeului Delta Dunării Tulcea, ocupând
posturi de muzeograf principal și apoi de cercetător principal. A fost director al
Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea între anii 2002 – 2010.
A participat la săpăturile de la Aegyssus (Tulcea), Argamum (Jurilovca),
Halmyris (Murighiol), Histria, Noviodunum (Isaccea), Troesmis, etc. și a susținut
comunicări la manifestări științifice din țară și străinătate. A fost recompensat cu
Medalia „Meritul Cultural” clasa I, categoria E – „Patrimoniul cultural național”,
2004. Diplomă de merit, acordată de Ministerul Culturii şi Cultelor pentru
reabilitarea muzeului, 2007, membru al Comisiei Naționale de Arheologie.
De asemenea a publicat mai multe volume de autor sau în colaborare, zeci
de studii, articole sau note și a editat mai multe lucrări. Dintre acestea amintim
„Ceramica romană și romano-bizantină de la Halmyris (sec. I-VII d.Chr.)”(2000);
„Halmyris I. Monografie arheologică”(coautor) (2003); „Lămpile antice din
colecțiile Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova-Ploiești”(2012);
„Lămpile antice din colecția Muzeului Brăilei Carol I”(coautor) (2015,); „Istro-
Pontica. Muzeul tulcean la a 50-a aniversare. 1950-2000. Omagiu lui Simion Gavrilă
la 45 de ani de activitate 1955-2000” (coeditor) (2000); „Pratiques funéraires et
manifestations de l’identité culturelle (Âge du Bronze et Âge du Fer)”(coeditor)
(2006) etc.
214
XVI. HALMYRIS
Nu în ultimul rând trebuie amintită apariția volumului editat în anul 2017 de ICEM
Tulcea „Omul, Fluviul si Marea. Studii de arheologie si istorie in onoarea lui Florin
Topoleanu la a 65-a aniversare”.
POVESTEA MARTIRILOR
18.
Termele cetății Potrivit izvoarelor istorice creștine, monahul Epictet și ucenicul Astion
au ajuns în Dobrogea în timpul domniei împăratului Dioclețian, cel care i-a
persecutat aprig pe slujitorii crucii. Preotul și învățăcelul său au ajuns la Halmyris,
pe vremea aceia o puternică așezare în care locuiau „mii de suflete”. Cei doi
devin extrem de populari, datorită minunilor pe care le fac în oraș, mulți oameni
bolnavi fiind tămăduiți. Documentul Acta Sanctorum povestește că cei doi au
început să propovăduiască locuitorilor (cu mult succes) religia creștină, reușind să
convertească foarte multe persoane. Guvernatorul cetății, comandantul Latronianus
19. a decis arestarea lor, fără judecată. Epictet și Astion sunt întemnițați 30 de zile,
Terme - detaliu
timp în care, potrivit izvorului sus-menționat, nu primesc nici apă și nici mâncare,
dar supraviețuiesc miraculos. Pe 8 iulie 290, Latronianus ordonă executarea celor
doi, care sunt decapitați. Se spune că orice bolnav s-a atins în acea zi de trupurile
„albe ca omătul ”, acela s-a și făcut pe dată sănătos. După încetarea persecuțiilor, în
anul 313, osemintele celor doi au fost depuse de creștini în bazilică (fig. 21). După
descoperire, moaștele celor doi martiri au fost duse pentru un timp, mai întâi, la
mânăstirea Celic Dere unde au fost analizate de antropologi, apoi la Catedrala
Arhiepiscopală Tomis, pentru a ajunge într-un final, înapoi la Halmyris, de data
aceasta într-un lăcaș modern de lângă cetate. În încheiere, trebuie să mai povestim
un aspect interesant al acestor evenimente. Monahul Astion era, se pare, fiul unor
21. Icoana sfinților
Epictet și Astion nobili înstăriți (Alexandru și Marcellina), care au venit să își caute fiul în Scythia
20.
Florin Topoleanu Minor. Ei ajung la Tomis pe 22 iulie (la doar două săptămâni după execuția lui
Astion) și în acest oraș află despre martirizarea sa. Izvoarele creștine spun că
Alexandru și Marcellina au înțeles sacrificiul fiului lor. Ei au decis să devină la
rândul lor creștini și au fost botezați în dreapta credință de către primul episcop
cunoscut al Tomisului, Evanghelicus. În legătură cu data sacrificiului, există două
opinii: deși Acta Sanctorum menționează anul 290, evenimentul poate să se fi
petrecut în anii 303-304, în timpul celor patru edicte de persecuție emise de către
împărații Dioclețian și Galerius și în urma cărora au fost executați în Dobrogea
numeroși creștini.
OCTAVIAN BOUNEGRU (1956-2019)
Fără doar și poate unul dintre cei mai importanți cercetători, profesori
și arheologi români din ultimul veac, Octavian Bounegru (fig. 22) s-a născut la
Ploiești, pe data de 29 iulie 1956. Absolvent al Facultății de Istorie din cadrul
Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (promoția 1980), s-a specializat de-a
22. lungul carierei în mai multe domenii: Epigrafie greacă şi latină, Istorie economică
Octavian Bounegru şi socială a Imperiului roman, Navigaţie comercială şi militară la Dunărea de Jos şi
în vestul Mării Negre în epoca romană, Arheologie paleocreştină (secolele IV-VI
p.Chr.). A devenit doctor în istorie în anul 1995, după susținerea tezei „Negustori
215
XVI. HALMYRIS
şi navigatori în provinciile romane Dacia, Moesia Superior, Moesia Inferior şi
Thracia (sec. I-III e.n.)”. S-a remarcat prin obținerea unor burse și a unor stagii de
specializare la instituții de prestigiu din străinătate, la Freiburg, Berlin, Cambridge,
Istanbul, Humboldt. A participat la stagii de cercetare arheologică la Efes, Izmir,
Pergamon, Sagalassos, Samos, Rhodos și Milet.
În țară și-a adus o mare contribuție pe o parte dintre cele mai importante
șantiere dobrogene, la Histria, Callatis, Halmyris, Tomis sau Enisala. A fost timp de
mai bine de trei decenii lector, conferențiar, profesor și conducător de doctorat în
cadrul Facultății de Istorie din Iași, Catedra de Istorie Veche şi Arheologie.
Alte funcții deținute: Membru al Societăţii de Studii clasice din România (din 1988);
Membru al Societăţii „Rei Craetariae Romanae Fautores” (din 1994), Membru al
„Association Internationale d’Épigraphie Grecque et Latine” (din 1996), Director
al Centrului de Studii Egeo-Mediteraneene al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi
(din 2002), Membru al School of Historical Studies - Institute for Advanced Study –
Princeton (din 2004), Membru al „Comission Internationale pour l’Histoire du Sel”
– Guadalajara, Spania (din 2005), Membru Comisiei TROPIS (Hellenic Institute
for the Preservation of Nautical Tradition) – Atena (din 2005), Membru al Comisiei
DEGUWA (Deutsche Gessellschaft zur Förderung der Unterwasserarchäologie) –
Frankfurt am Main (din 2005). A susținut comunicări științifice în mari universități
și instituții de cercetare ale lumii, în diverse orașe: Leuven, Ankara, Helsinki,Varna,
Rabat, Frankfurt, Marburg, Berlin. A publicat numeroase articole și studii în reviste
din țară și din străinătate.
Printre volumele publicate (ca autor, co-autor, editor) se numără și
următoarele titluri: ;Les Forces Navales du Bas-Danube et de la Mer Noire aux
1er- 6e Siècles”; „Introducere în epigrafia latină”; „Lexicon of the Greek and Roman
Cities and Place Names in Antiquity 1500 B.C.- 500 A.D.”; „Comerţ şi navigatori la
Pontul Stîng şi Dunărea de Jos (sec. I-III p.C.)”; „Introducere în epigrafia greacă”;
„Economie şi societate în spaţiul ponto-egean sec. II a.C. – III p. C”; „Universul
epigrafiei greceşti”; „Trafiquants et navigateurs sur le Bas-Danube et dans le Pont
Gauche”.
Octavian Bounegru a trecut în neființă la Iași, pe 20 august 2019.
MIHAIL ZAHARIADE (1950-2020)
Născut pe 20 iulie 1950, a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul
Universității din București, specializarea Istorie și arheologie greco-romană. A
urmat de asemenea cursuri de Drept roman și de arhitectură antică, în cadrul
Facultăților de Drept și Arhitectură.
În anul 1994, a obținut doctoratul în istorie cu teza „Limesul roman între
Singidunum și gurile Dunării în secolele IV-VI”.
Profesorul Zahariade (fig. 23) a fost membru al Societății Române de
Numismatică și membru asociat al Earthwatch Institute (Boston, SUA). și a
participat la săpăturile arheologice de la Berzovia (Caraș-Severin), Bistreț (Dolj), și
Racovița-Copăceni (Vâlcea).
216
XVI. HALMYRIS
Dar realizarea care i-a marcat cariera profesională și căreia i-a dedicat
decenii din viață a fost dezgroparea Bazilicii episcopale și a mormintelor martirilor
Epictet şi Astion de la Halmyris/Murighiol (fig.24), descoperire care a venit să
confirme, încă o dată, ideea că Dobrogea este pământul în care se odihnesc cei
dintâi martiri creştini de pe teritoriul României.
În afară de munca pe teren, pe care a făcut-o cu atâta dedicare, M. Zahariade
a fost, de asemenea, director al Centrului de Tracologie din cadrul Institutului
de Arheologie „Vasile Pârvan” și profesor în cadrul Universității Dunărea de Jos
(Galați).
A fost preocupat de cercetarea interdisciplinară, de istoria și arheologia
24.
Vestigii expuse în micul Greciei și Romei antice, dar și de istoria veche a României, cu accent pe literatura
muzeu de sit antică, epigrafie, arhitectură, istorie militară și navală, și geografie istorică.
Rezultatele activității științifice s-au concretizat în participarea la 20 de congrese,
simpozioane și colocvii internaționale, 9 cărți de autor, enciclopedii și dicționare,
volume omagiale, și 38 de studii de specialitate.
Dintre volumele publicate (ca autor și co-autor) enumerăm doar câteva
titluri: „Moesia prima: Festungen an der Nordgrenze der Provinz und ihre
Truppenkörper”; „Scythia Minor: A History of a Later Roman Province (284-681)”;
„Concept of Madness from Homer to Byzantium: Manifestations and Aspects of
Mental Illness and Disorder”; „Les forces navales du Bas Danube et de la Mer Noire
aux Ier-VIe siècles”; „The Fortifications of Lower Moesia, (A.D. 86-275)” etc.
A coordonat proiectele „Autohtoni, romani și migratori la Dunărea de Jos” și
„Peninsula Dunăvățului. Istorie, arheologie, mediu ambient și resurse umane;
cercetări multidisciplinare”(fig. 25). Arheologul Mihail Zahariade s-a stins din viață
pe 29 iulie 2020.
25.
Muzeul sitului Halmyris
23.
Mihail Zahariade
217
 XVII. ENISALA

XVII. ENISALA
Aflată pe culmea unui deal calcaros, impunătoarea cetate medievală Enisala
domină și astăzi împrejurimile (fig. 1). Lacurile Razelm și Babadag străjuiesc acum
cuminți cetatea, alături de câmpiile mănoase ale regiunii (fig. 2). Fortăreața fost
construită în a doua jumătate a secolului XIV, într-o perioadă în care Dobrogea se
1.
Vedere aeriană a cetății
Enisala

2.
Cetatea vegheaza asupra
lacului Razelm.

afla încă sub controlul Imperiului Bizantin . Foarte probabil, cei care au construit
fortificația nu au fost însă bizantinii, ci genovezii, a căror republică maritimă
primise monopol comercial la Marea Neagră și la Gurile Dunării, încă din anul
1261. (fig. 3)
3.
În baza alianței din 1261, genovezii au controlat multe puncte importante
Planul cetății Enisala în întreaga regiune, deținând monopolul comercial de la Pangalia (Mangalia) și
Constanța, și până în nord, acolo unde stăpâneau Cetatea Albă, Solina (Sulina),
Vicina, Chilia, Donavici (Dunavăț) sau Sancti Georgi (Sfântul Gheorghe).
Pentru scurt timp, în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418),
Dobrogea s-a aflat sub administrarea Țării Românești, iar la Enisala a fost instalată
o garnizoană valahă.

Dr. Aurel Daniel Stănică: „Cetatea Enisala este, de departe, cel mai vizitat
4.
Cetatea Enisala (vedere
sit arheologic din zona de nord a Dobrogei (fig. 4). Totul a început în secolul al
de pe drumul național) XIV-lea când o autoritate ce controla tot ce însemna comerț în Marea Neagră
este interesată și de accesarea zonei de la Gurile Dunării și începe acest proiect de
construire a cetății de la Enisala. Este vorba despre negustorii genovezi, cei care
dețineau sumele necesare pentru realizarea unei astfel de fortificații. Ca și parcurs
istoric, cetatea a avut un drum destul de scurt (fig. 5). Deja la începutul secolului
XV, odată cu venirea turcilor în regiune, ea va fi lăsată în părăsire, noua stăpânire
nefiind interesată de fortificație (fig. 6). Se poate spune că în secolul următor, al
5. XVI-lea, ea a fost definitiv părăsită (fig. 7). Situl este cunoscut, apare și pe o seamă
Enisala

219
XVII. ENISALA
de hărți din secolele XVIII și XIX ca fiind fortificația Sfântul Gheorghe și de abia
spre finalul secolului XIX intră în atenția cercetătorilor (fig. 8). Mult mai târziu, abia
în 1939, se realizează primele săpături arheologice și avem și primele date științifice
legate de această cetate (fig. 9). În foarte multe publicații ale vremii exista informația
conform căreia ea ar fi fost construită de Heraclius (de aici și numele de Heracleea), 6.
în epocă romană. Denumirea de Heracleea nu este însă corectă, întrucât cercetările Enisala
arheologice au demonstrat clar că cetatea a fost construită în secolul XIV. Unele
7.
Peisajul văzut din cetate
este unul deosebit
8.
Enisala intrare
9.
Cercetări arheologice
din 1939, conduse de G.
Avachian
portulane genoveze (hărți de navigație costieră), indică în zonă așezarea Pompolo
sau Bambola, dar nu se poate știi cu exactitate dacă este vorba despre Enisala. Abia
în cronicile turcești se găsesc efectiv mențiuni, odată cu venirea otomanilor în
regiune, și se știe că printre fortificațiile refăcute la un anumit moment (începutul
secolului XV) se afla și fortificația Yeni Sale, alături de Isaccea și Giurgiu”.
Dr. Aurel Daniel Stănică: „Cetatea era orientată către Lacul Razim sau
Razelm și avea clar destinația de a controla traficul ce se desfășura în zonă. Pe
atunci se naviga pe Gura Portiței, se intra în Razim și de aici se mergea mai departe
pe două canale, Dunavăț și Dranov, ajungîndu-se la brațul Sfântul Gheorghe.
Din acest motiv fortificația avea un rol atât de important. Materialele arheologice
descoperite aici ne arată și altceva. Este vorba în special de ceramică ce vine din
zona Anatoliei, fapt ce demonstrează rolul economic al cetății, o dovadă că ea
era implicată în schimburile comerciale ale epocii (fig. 10). S-a descoperit așadar
ceramică din Anatolia, dar și din zona Italiei și din zona Spaniei. Legat de cei ce
au locuit în cetate avem puține informații (fig. 11). Cercetările arheologice au
220
XVII. ENISALA
evidențiat locuințe ce aparțineau celor din cetate. Tot arheologic s-a evidențiat și
existența unui atelier de fierar unde se realizau diverse obiecte precum vârfuri de
săgeți. Au fost găsite și potcoave de animale de talie mare, bovine, folosite probabil
10. la transportul unor diverse materiale. În vecinătatea cetății, la poalele sale, a fost
Materiale arheologice identificat satul și cimitirul din proximitatea fortificației. Este vorba despre un
descoperite
sat medieval, singurul cercetat până în momentul de față în Dobrogea și care a
existat între secolele XIV-XV. Tot în zonă a fost identificat și un număr important
de morminte, 36, șase dintre ele aparținând unei populații care nu era creștină,
ci foarte probabil, de origine tătară. În satul medieval, incendiat pe la mijlocul
11.
secolului XV, avem un bogat material arheologic ce arată preocupările locuitorilor
În interiorul cetății cum ar fi pescuitul, dar și reducerea minereului de fier (s-a găsit un număr foarte
mare de bucăți de zgură de fier)”. (fig. 12)
FORTIFICAȚIA
Fortificația principală, „Castelul” de pe Dealul Gras are un plan poligonal
neregulat (fig. 13), care urmează sinuozitățile masivului de calcar Jurasic pe care
12. este așezată. Fortificația era apărată spre sud-est și est de ziduri masiv groase de
Nimic nu se compară cu
fotografiile făcute din 3 m, cu o înălțime ce altădată atingea 6-7 m și de turnuri poligonale, hexagonale,
cetate regulat dispuse în jurul incintei. Spre nord nord-est se continuă zidul masiv, flancat
de două turnuri patrulatere și în fine, către vest, ultima parte a curtinei mergând
pe buza prăpastiei, este sprijinită pe un imens bastion. Atrage atenția, ca element
arhitectural deosebit, bastionul porții principale (fig. 14). Lată de 3 m, și înaltă de
circa 4 m, această poartă are o frumoasă arcadă dublă terminată cu un arc în zona
centrală (fig. 15). De origine orientală, arcada curbă era utilizată frecvent în Evul
Mediu de meșterii lumii islamice și de constructorii bizantini la diverse edificii din
13.
Panou cu reconstituirea
cetății
14.
Bastionul cetății
221
XVII. ENISALA XVII. ENISALA

Balcani. Ea apare și în Țările Române, la Cetatea Neamțului, biserica Sfântul Nicolae amplasată cetatea.
Domnesc de la Curtea de Argeș și la bisericile moldovenești ctitorite de Ștefan cel
15. LOCUINȚE
Bastionul și arcada sa

Săpăturile arheologice au condus la descoperirea, în fortificația principală și

17. în exteriorul acesteia, de material arheologic care sugerează o locuire și 12 locuințe
Poarta secundară-vedere medievale din care două aparțin sigur nivelului anterior ridicării zidurilor (fig. 17).
din exterior
Lipită de zidul de sud-est al incintei medievale se află o cisternă îngrijit tencuită pe
interior, cu multe straturi de mortar hidrofug. De asemenea, s-a constatat prezența
în centrul podelei a unui bazin circular din cărămizi, folosit pentru adunarea și
curățirea periodică a reziduurilor. (fig. 18)

18.
În Turnul 4, de lângă
Poarta Secundară
19.
Vedere din exterior, de
lângă micul muzeu
Mare. Lipit de bastionul porții principale se află un turn hexagonal care se înalță cu
aproximativ 6 m deasupra curtinei. Mai trebuie menționat faptul că lângă Turnul
din colțul de nord, în care mai poate fi încă observată o fereastră de tragere, se află
o spărtură boltită în partea superioară, care a fost interpretată ca fiind o poartă
secundară. Fortificația principală are incinta de zidărie cu parament din blocuri de
dimensiuni relativ mici, cu liant de var și nisip. O a doua incintă, aproape complet
demantelată, prevăzută cu 5 turnuri pătrate și unul triunghiular, se află la marginea
pantei mai line dinspre nord-nord-est și sud-est a promontoriului pe care este
MONEDE
Inventarul monetar descoperit acoperă o perioadă de timp îndelungată, de
la epoca romană și până în secolul XVIII. Secolul XIV este cel mai bine reprezentat
prin șase monede genovezo-tătare, o monedă de bronz de la Hoarda de Aur, un
dinar de argint de la Vladislav I Vlaicu (emis între anii 1363-1365), șapte ducați de
argint emiși în timpul lui Mircea cel Bătrân, un gros de argint de la Petru I Mușat
(1375-1391), o monedă de bronz bulgărească și șapte monede turcești. Secolul XV
este ilustrat de un dinar de argint emis de Mircea și de o jumătate de gros pusă în
circulație în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432). (fig. 19)
REZERVAȚIE NATURALĂ
Încadrată și în situl „Natura 2000 Delta Dunării”, de importanță europeană,
această rezervație peisagistică de nivel național se întinde pe o suprafață de 57,36
ha, pe două dealuri calcaroase cu altitudine maximă de 110 m. Alături de alte arii
protejate, Călugărul-Iancina și Cap Doloșman, zona Enisala păstrează aspectul
litoralului fosil al Mării Negre, dinaintea închiderii lagunelor. (fig. 20)

16. 20.
Bastionul si turnul său O ultimă imagine, de
văzut din interior rămas bun

222 223
 XVIII. ARGAMUM

XVIII. ARGAMUM
Cetatea Argamum este situată la circa 6 km de satul Jurilovca, pe malul
lacului Razelm (fig. 1). Ruinele sale se află în vârful unui colț uriaș de stâncă, un
promontoriu ce îți oferă priveliști de o frumusețe tulburătoare. (fig. 2)
Colonie milesiană înființată în secolul VII p.Chr., Orgame polis a devenit
1.
Argamum - vedere
aeriană

apoi un oraș roman sub numele de Argamum iar istoria sa se întinde pe o durată de
12 secole.
2. Cercetările arheologice desfăşurate în interiorul incintei şi în teritoriul
Cetatea se află pe un colț cetăţii au dus la dezvelirea unor importante monumente şi au permis schiţarea
de stâncă
istoriei acestui oraș (fig. 3). Din perioada arhaică datează un impresionant complex
funerar din necropola cetăţii, ce a aparţinut unui personaj important din prima
generaţie de colonişti, urme de locuire în zona de est a falezei şi două cuptoare
artizanale pentru ceramică. Perioada clasică este ilustrată printr-un segment al
zidului de incintă, de edificii situate spre capul promontoriului și de grupuri de
3. morminte tumulare asociate pe criterii familiare în necropola cetăţii. Epocile
Forma cetății
(reconstituire dinspre lac)
elenistică târzie şi romană timpurie sunt reprezentate prin unele vestigii (locuinţe,
edificii) păstrate pe platoul argamens, la vest de sistemul de apărare al cetăţii
romano-bizantine. Cetatea romano-bizantină are o suprafaţă de aproximativ 2,6 ha,
o formă aparent triunghiulară, cu opt turnuri, şase contraforturi (bastioane) şi două
porţi importante, Poarta Mare și Poarta Mică (fig. 4). Sistemul defensiv cuprindea,
în afară de incintă, două valuri de pământ cu şanţ. În interiorul cetăţii au fost
4.
Forma cetății
dezvelite o serie de edificii publice şi private datând din secolele V-VII: „pretoriul”,
(reconstituire frontală) basilica cu trei nave şi capelă (numită convenţional „Basilica 3”), basilica din
sectorul central („Basilica 2”), basilica cu o singură navă („Basilica 1”), locuinţe şi o
parte din sistemul stradal (fig. 5). În faţa cetăţii Orgame/Argamum, la aproximativ
2,5 km spre est, pe insula Bisericuţa, se află urme de locuire şi vestigii din perioadele
greacă, romano-bizantină şi medievală timpurie.
Dr. Dorel Paraschiv: „Este cel mai vechi oraș de pe teritoriul României.
5.
Clădiri de epocă romano-
El este menționat pentru prima dată de către Hekataios din Milet (în sec VI
bizantină

225
XVIII. ARGAMUM
a.Chr.) care vorbește despre „Orgame, oraș pe Dunăre”. Cele mai vechi vestigii
arheologice sunt de la mijlocul secolului al VII-lea a.Chr., deci Orgame ar fi cam
cu o generație mai veche decât Histria (fig. 6). De altfel în ultimele decenii a fost
săpat cel mai vechi mormânt din vestul Mării Negre, situat în zona mai înaltă a
platoului argamens, cu inventar care asigură datarea. Este sigur vorba despre un
individ din prima generație de coloniști, poate chiar conducătorul expediției de 6.
întemeiere. S-a ajuns la această concluzie întrucât periodic aici s-au adus ofrande, Imagini din cetate - ruine
de locuințe și edificii
secole de rândul, până în perioada elenistică. Cetatea este amintită în epoca romană
ca Argamum, fiind localizată pe malul lacului Razelm de către Vasile Pârvan (fig.
7). Marele arheolog a început cercetările la Histria în 1914 și chiar în acel an a
descoperit Horothesia lui Liberius Maximus. În hotărnicie erau stabilite limitele
teritoriului histrian iar la nord de acesta era amintit un anume „domeniu argamens”.
În baza acestei horothesii V. Pârvan a localizat aici Argamum. De asemenea, cetatea
mai este amintită și în perioada bizantină timpurie, în timpul lui Iustinian, de
7.
către Procopius din Cesareea în celebra sa lucrare De Aedificis, și care o enumeră Imagini din cetate -
printre cetățile refăcute de împărat (fig. 8). Cetatea pe care o avem astăzi este din fundații ale unor clădiri
ultima fază de evoluție a orașului romano-bizantin. Există o poartă principală și
una pietonală. Incinta era dublată de două valuri și șanțul de apărare. În perioada
romană bizantină s-a locuit chiar și între aceste două valuri. Până pe la anul 378
p.Chr. s-a locuit și pe platoul din fața cetății”.
ISTORICUL CERCETĂRILOR 8.
Imagini din cetate-pe
drumul spre Basilica II
Cetatea a fost cercetată începând cu anul 1926 de către ieșeanul Paul
Nicorescu care a întreprins mai multe campanii până în 1932. În urma acestora, a
fost scos în evidență întregul zid de incintă și două dintre bazilicile paleocreștine
(fig. 9). Cercetările au fost reluate mult mai târziu, în 1965, fiind conduse timp de
două decenii de Maria Coja (fig. 10) de la Institutul de Arheologie „V. Pârvan” din
București și ulterior preluate de Mihaela Mănucu-Adameșteanu, de la ICEM Tulcea
(ulterior devenită membră a Institutului de Arheologie „V. Pârvan” din București). 9.
În prezent echipa de cercetare a sectoarelor Cetate și locuire Extra Muros este Argamum, vedere
aeriană (1931)
formată din specialiști ICEM și de la Institutul de Arheologie din Iași; de cercetările
desfășurate în Necropola greacă se ocupa dr. Vasilica Lungu de la Institutul de Studii
Sud-Est Europene împreună cu colaboratorii. În timp, la cercetări au participat și
specialiști de la Institutul de Arheologie „V. Pârvan”, Aix en Provence (Université
Aix-en-Provence, France), Munchen (Ludwig Maximilians - Universität München)
(fig. 11). De-a lungul timpului au fost cercetate mai multe cartiere de locuințe din
perioada romano-bizantină, străzi, trei basilici în interiorul cetății - ceea ce este 10.
foarte mult pentru o fortificație de numai 2,6 ha. O a patra bazilică, extramurană, a Maria Coja
fost descoperită la o distanță de 2 km de cetate, pe un deal învecinat.
POARTA MARE
Poarta mare se află pe latura de vest a cetății și avea formă de turn 11.
Vizită de cercetare în anii
dreptunghic, cu două intrări (fig. 12), la una dintre acestea putând se observa 1990
batanții. De la această poartă (fig. 13) pornea Strada Principală, de a parte si de alta
226
XVIII. ARGAMUM
a acesteia fiind dezvelite mai multe insule de locuire.
SECTORUL CENTRAL
12.
Poarta Mare, vedere Strada ce pornea de la poartă ducea în inima orașului (fig. 14). Cercetările
generală din zona centrală au dus la identificarea mai multor insule urbane, constând în
edificii și străzi adiacente (fig. 15). Vecinătatea cu Basilica 2, cu incinta, dar și cu
poarta principală au influențat evoluția acestui cartier traversat de strada principală
care avea o lățime de cinci metri și era realizată din piatră tasată. Monedele
descoperite pe strada principală demonstrează că aceasta a funcționat de la
13. începutul secolului V p.Chr., din vremea lui Teodosius al II-lea și până la sfârșitul
Poarta Mare - detaliu
secolului VI p.Chr., în timpul lui Mauricius Tiberius. Clădirile situate pe o parte
și alta a străzii au permis evidențierea mai multor etape constructive, începând cu
domnia lui Iustinian. În unele zone ale Sectorului central se păstrează și vestigii mai
vechi.
14. BASILICA II
Sectorul central
La Argamum ai mereu parte de peisaje superbe, printre cele mai frumoase
din Dobrogea. Un loc ideal pentru așa ceva este zona Basilicii 2, situată chiar
pe buza Capului Doloșman și de unde ai o vedere extraordinară asupra lacului
ce altădată era golf al Mării Negre. Basilica a fost scoasă la iveală prima dată de
Paul Nicorescu, între anii 1926-1932 iar mai târziu munca sa a fost continuată de
15.
Argamum, fotografie Maria Coja și Florin Topoleanu. Aceasta este cea mai mare dintre basilicile cetății
aeriană Argamum (fig. 16). Se compune dintr-un pronaos și un naos separat în trei nave.
Nava centrală era pavată cu dale de piatră, în timp ce celelalte două nave aveau
doar podea din lut. La aceste spații se adaugă niște anexe ale basilicii, atât la nord
cât și la sud. Legat de cronologia sa trebui spus faptul că această basilică a avut o
primă fază în secolul V p.Chr., în acest sens fiind găsită o prima absidă, la vreo 3 m
16.
Basilica II-vedere aeriană
distanță de cea de a doua (mai nouă) și poziționată mai spre lac. Specialiștii cred că
în prima jumătate a secolului VI a existat o alunecare de teren iar ulterior, în același
secol, zidul dinspre lac a fost mutat mai spre vest, ceea ce a adus la o securizare a
edificiului dar și la o micșorare a sa, iar cea de a doua absidă a fost creată (fig. 17).
De altfel, Basilica 2 a funcționat până la sfârșitul secolului VI - început de secol VII
p.Chr. (fig. 18). Accesul în acest edificiu se realiza prin piața ce pornea de la strada
17. principală.
Vedere din interiorul
Basilicii II
POARTA MICĂ
Poarta Mică este un sector situat pe latura de sud a incintei și era una dintre
cele trei căi de acces în cetate. A fost construită în formă de evantai, îngustă la
exterior și ușor mai mare la interior. Poarta nu era flancată de turnuri de apărare și
cel mai probabil, prin ea se făcea accesul dinspre port înspre cetate. La interior, în
18. calea de acces, poarta prezintă un pavaj din lespezi de calcar legate cu mortar. În
Peisajul văzut din basilică
este unul senzațional proximitatea porții a fost cercetat, parțial, un edificiu cu două faze de construcție
a cărui funcționalitate ar putea fi, eventual, cea de control vamal. Întreg ansamblul
227
XVIII. ARGAMUM
porții mici se încadrează cronologic din timpul lui Iustinian și până la începutul
secolului VII p.Chr.
PE MALUL APEI
În afara cetății, spre lac, se află o a treia mică poartă. În zonă au fost
surprinse în mai multe complexe din perioada greacă. Este o situație fericită și
deosebită care nu se regăsește și în interiorul așezării, unde romano-bizantinii au
nivelat totul până la stâncă atunci când și-au construit edificiile. In extramuros
însă arheologii au găsit o stratigrafie de aproximativ 4 m, cu niveluri începând de
la prima epocă a fierului la perioada greacă, romană timpurie și evident romano-
bizantină. Au fost găsite și multe cuptoare ce țineau de ateliere meșteșugărești,
ateliere ceramice din perioada romano-bizantină. Este absolut normal ca acestea să
se afle în afara zidurilor și cât mai aproape de lac (fig. 19). În zona în care astăzi se
găsește malul plin de stuf, chiar lângă mica plajă ce atrage turiști și pescari, trebuie
să se fi aflat portul (fig. 20).
Extramuros, la circa 300 m de zidul cetății spre vest se găsește un cartier de
locuințe din perioada romană și început de epocă romană târzie. Locuirea acestui
cartier s-a încheiat însă aici în anul 378, în urma invaziei goților, sfârșită cu bătălia
de la Adrianopole și cu moartea împăratului Valens. După 378, în zona fostului
cartier extramuran a fost amenajata o necropolă. În aceasta arheologii au descoperit
câteva zeci de morminte, unele săpate chiar în stâncă, altele amenajate cu plăci din
piatră sau cu tegule, în gropi simple.
Necropola greacă, cercetată de ani buni de către dr. Vasilica Lungu, de la
Institutul de Studii Sud-Est Europene din București, a oferit date esențiale despre
perioadele greacă și elenistică ale istoriei cetății, majoritatea vaselor ce fac obiectul
expunerii în Muzeul de Arheologie din Tulcea fiind descoperite în necropolă.
PAUL NICORESCU (1890-1945)
Născut pe 29 iunie 1890, la Joseni, județul Bacău, Paul Nicorescu (fig. 21) a
rămas în panteonul arheologiei românești ca unul dintre specialiștii de mare valoare
care și-au adus contribuția la descifrarea tainelor pământului dobrogean. A efectuat
cercetări într-o epocă de pionierat (un timp alături de Vasile Pârvan) pe șantierele
de la Ulmetum, Histria, Tropaeum Traiani, Tomis, Tyras (Cetatea Albă) și, nu în
ultimul rând, Argamum. Cercetările sale au fost definitorii și sunt considerate și
astăzi puncte de reper pentru arheologia contemporană. A fost mai întâi absolvent
al Facultății de Drept din București, pentru ca în anii 1920 să urmeze Facultatea
de Litere și Filozofie, specializându-se în domeniul Istorie de epocă romană, post-
romană și în epoca migrațiilor. Cu o specializare obținută între anii 1922-1924 la
Accademia di Romania, din Roma, Nicorescu și-a susținut apoi în 1925 teza de
doctorat. După susținerea tezei de doctorat în litere și filosofie la Universitatea
din București, în 1925, a fost numit, în 1927, profesor titular de istorie antică,
epigrafie și antichități la Facultatea de Litere din Iași. Pe lângă activitatea didactică
și științifică, a fost director al Muzeului de Antichități al Universității din Iași după
228
XVIII. ARGAMUM
moartea lui Orest Tafrali și director al Seminarului pedagogic universitar din Iași
(1933-1938).
Pe lângă campaniile și descoperirile foarte importante de la Argamum a
rămas în posteritate pentru rolul jucat pe șantierul de la Tropaeum, acolo unde în
1935 a reluat cercetările lui Tocilescu și Murnu, întrerupte în 1910.
Este autorul studiului „Monumente nouă din teritoriul orașului Tomi”, lucrare în
care prezintă vestigiile epigrafice descoperite în jurul anticului Tomis în perioada
1914-1916.
A fost membru fondator și președinte ales al organizației profesionale
Colegiul Arheologic Român (C.A.R.), înființată în februarie 1935 și care a propus
Proiectul de lege intitulat „Pre-proiect de lege pentru protecția Monumentelor și
Obiectelor Antice și pentru înființarea Colegiului Arheologic Român”.
Alte funcții: organizator Conferinţa internaţională de epigrafie şi imigraţii (1924),
membru al École française d’Athènes. S-a stins din viață pe data de 24 iunie 1945, la
Iași.
DOREL PARASCHIV
Arheolog expert, cercetător științific I în cadrul ICEM
Tulcea. Este în prezent responsabilul șantierelor
arheologice Argamum și Ibida (fig. 22). S-a născut
19. pe data de 14.04.1973, la Iași și a studiat la Liceul
Pe drumul spre țărm
Silvic Câmpulung Moldovenesc. A urmat cursurile
Universității „Al.I. Cuza” – Iaşi, Facultatea de Istorie
(promoția 1996). În 1999 a fost bursier al Instituto
Politécnico de Tomar, Portugalia. Din 1992 și până
în prezent a participat (mai întâi ca student iar apoi
20. ca specialist) la cercetări pe șantiere din județele Iași,
Pe malul apei
Constanța și Tulcea. Principalele șantiere: (L) Ibida,
Argamum, Beroe, Niculițel, Cotul Celnicului. Alte
șantiere pe care a activat în diverse campanii: Histria,
Halmyris, Noviodunum, La Movile, Casimcea,
22. Zimbru II etc. Are 25 de participări cu comunicări
Dorel Paraschiv
la conferințe în străinătate și peste 70 de participări cu comunicări la conferințe
în țară. A fost membru sau coordonator în 15 proiecte cu finanțare națională sau
internațională.
Este autor, respectiv coautor al monografiilor „Amfore romane și romano-
bizantine în zona Dunării de Jos (sec. I-VII p.Chr.)” (2006) și „A Roman Rural
Settlement în North-East Moesia Inferior. Archaeological & Archaeozoological
Research” (2014).
Este unul dintre editorii lucrărilor „Romanii în Pontul Stâng în perioada
Principatului / The Romans in the Left Pontus during the Principate” (2012) și
„Tulcea 1878-1948: memoria unui oraș” (2012).
21.
Paul Nicorescu
229
 XIX. IBIDA

XIX. (L)IBIDA
Una dintre cele mai mari cetăți din Dobrogea a fost Ibida, identificată ca
polis (L)Ibida de către Vasile Pârvan. Cetatea este menționată într-un izvor antic, în
lucrarea De Aedificiis a lui Procopius din Cezareea, scriitor care afirmă că (L)Ibida a
fost una dintre cetățile refăcute din temelii de către împăratul Iustinian.

Dr. Dorel Paraschiv: „Cetatea de pe Valea Slavei are o suprafață de 24 de

hectare, are 24 de turnuri și trei porți, iar lungimea zidului de incintă este de peste
2000 de metri. Acesteia i se adaugă o fortificație cu suprafața de 3,5 ha pe dealul
Harada și un fort în punctul cel mai înalt din vecinătate, constituindu-se astfel un
sistem de fortificare ce supraveghea zona centrală a Dobrogei (fig. 1). Date despre
cetate sunt cunoscute încă din secolul XIX, dar abia din anul 2001 se efectuează
cercetări arheologice sistematice (fig. 2). Astfel, exista deja
un prim plan al cetății, realizat la sfârșitul secolului al XIX-
lea de către inginerul topograf Pamfil Polonic. De asemenea,
în timpul ocupației Puterilor Centrale din timpul Primului
Război Mondial fusese făcută o săpătură de către un
locotenent-colonel bulgar, Iconomof, pasionat de arheologie,
care cercetase o basilică paleocreștină cu trei abside,
pavată cu mozaic, cu coloane și capiteluri din marmură de
Prokonesos. Au fost recuperate cinci dintre aceste capiteluri,
ultimul in anul 2001: acestea au un volum de patru ori mai
mare decât cele descoperite la Tropaeum Traiani sau Histria,
fapt care conduce către întrebarea dacă nu ne aflăm cumva
în fața celei mai mari bazilici paleocreștine din Dobrogea și a
cărei lungime, din păcate, nu poate fi stabilită.”
1.
(L)Ibida, plan vechi al
cetății de la Slava Rusă CERCETĂRI

2.
(L)Ibida, vedere aeriană

231
XIX. IBIDA XIX. IBIDA

Cercetarea sistematică la Slava Rusă a început în anul 2001, iar săpăturile
sunt efectuate în prezent de un colectiv numeros (fig. 3), cu specialiști de la
ICEM Tulcea, de la Institutele de Arheologie din Iași și București, Institutul de
Antropologie „Francisc Rainer”, de la Universitatea din Iași - Facultatea de Istorie,
cea de Biologie și cea de Geografie, de la Institutul Național al Patrimoniului și de
la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, din Chișinău (fig. 4). De asemenea, la
săpături participă anual, din 2013, și Universitatea din Sassari, Sardinia (Italia)(fig.
5), cercetările fiind finanțate de către Ministerul Afacerilor Externe de la Roma.
Cercetările sunt efectuate pe mai multe sectoare atât în interiorul cât și în exteriorul
cetății.
dar și unei a treia diplome descoperită la aproximativ 100 de m de Curtina G. Au
rezultat așadar trei diplome militare (fig. 9) descoperite în zonă, toate datate pe
data de 14 august 99 p.Chr., în timpul împăratului Traian. Se poate trage așadar
concluzia că, în același timp, mai mulți soldați au fost lăsați la vatră și s-au așezat
în această regiune unde a funcționat poate un vicus. Datorită acestei importante
3.
descoperiri am hotărât să sărbătorim în fiecare an ziua Cetății Ibida pe data de 14
Cercetarea arheologică se
efectuează cu un colectiv august. Cercetarea în zona Curtina G a fost efectuată până la baza fundației (fig.
numeros
10): a fost, totodată, dezvelit un turn cu două faze de funcționare, una de secol IV
p.Chr. iar cea de a doua (la 1,5 mai sus), aferentă nivelului de secolul VI. În timpul
9.
Diplomă militară

CURTINA G
4.
Unul dintre sectoarele șantierului este Curtina G, curtina fiind sectorul de Cercetarea astăzi
incintă dintre două Turnuri.
„Incinta de la Ibida este construită în secolul IV p.Chr. și reparată în secolul
VI p.Chr., în timpul împăratului Iustinian (fig. 6). În sectorul Curtina G (fig.
7) incinta este așezată pe o clădire mai timpurie care a funcționat între sfârșitul
secolului I și începutul secolului II p.Chr. (fig. 8). În această clădire am descoperit
material foarte bogat, sticlărie de import, ceramică de lux, inclusiv terra sigillata din
Gallia, un tezaur de denari romani republicani și imperiali, o monedă de aur - un 5.
Studenți italieni în
aureus din vremea lui Nero, trei geme cu reprezentarea Gorgonei, a Lupa Capitolina practică arheologică la
si a unui cal. De asemenea, foarte importantă a fost descoperirea în acest sector Slava Rusă
a unei diplome militare ce se adaugă alteia descoperită la câțiva metri de edificiu,

lui Iustinian turnul s-a restrâns atât spre vest, cât și spre sud. Turnul mai vechi nu a
6.
Drumul ce duce pe zidul fost însă demantelat, cum ar fi normal, și a fost utilizat în continuare ca o platformă
de incintă suplimentară, rezultând o construcție de tipul turn în turn. Dacă Turnul din prima
fază este realizat doar din blochete de piatră, cel din faza
a doua are intercalate asize din cărămizi, pentru egalizare.
Cărămizile recuperate prezintă mărci de fabricant, acesta
fiind singurul caz din Dobrogea cu astfel de însemne pe
cărămizi, o situație similară fiind întâlnită la Thessaloniki,
fapt ce arată importanța acordată de autoritățile
7. administrative ale imperiului refacerii acestei cetăți”.
Sector Curtina G.

POARTA DE VEST

Zona dintre turnurile nr. 2 și nr. 3 a fost cercetată

în perioada 2001-2006, sub coordonarea arheologului
8. Mihaela Iacob, la cercetări participând și dr. V. H. Bauman,
Ruine anterioare ridicării
incintei romano-
10. la momentul respectiv director adjunct al ICEM Tulcea
Curtina G – clădirea
bizantine romană extramuros (fig. 11). Impropriu numită Poarta de Vest, această zonă constituie, în fapt, locul

232 233
XIX. IBIDA
prin care pârâul Slava intra în cetate, traversând-o în diagonală: au fost dezvelite, la
circa 10 cm de incintă, în interior, pilae-le podului ce permitea traversarea pârâului
Slava și circulația în cetate peste pârâu (fig. 12). De o parte și de alta a pârâului
erau amenajate pavaje din piatră de râu, iar intrarea pârâului în cetate era atent
controlată prin amenajări speciale, astfel încât să se asigure protecția incintei în
cazul unor viituri și să evite inundarea cetății. Două mici depozite monetare – de 12,
respectiv 13 monede de bronz – numerar mărunt din secolul VI p.Chr., descoperite
in mortarul laturii de nord a Turnului 3, asigură datarea refacerii incintei și a
amenajarilor hidraulice.
CURTINA X
Un alt sector al cetății (L)Ibida este Curtina X (fig. 13), la conexiunea dintre
cetatea de pe Valea Slavei și fortificația de pe dealul Harada, un sector coordonat de
specialistul Dan Aparaschivei de la Institutul de Arheologie din Iași, sector în care
cercetările au început în anul 2007. A fost surprins un tronson al zidului de incintă,
care a suferit, în timp, unele amenajări constructive: astfel, într-o primă etapă, în
secolul IV p.Chr., accesul spre partea de sus a cetății și, implicit, spre fortificație,
se realiza cu ajutorul unei scări plasate pe partea interioară a zidului de incintă; în
secolul VI p.Chr. treptele au fost anulate, fiind înglobate în zidul de incintă care a
fost astfel îngroșat cam cu un metru: panta dealului era foarte accentuată și exista
pericolul prăbușirii zidului în interior. De altfel se poate vedea cu ochiul liber cum
234
XIX. IBIDA
fundația este amenajată în trepte, amplasate pe stâncă (fig. 14).
Dr. Dorel Paraschiv: „În fața zidului, în interiorul cetății ,am descoperit
o încăpere care conține mai multe vase de provizii: opt chiupuri (dolia) (fig. 15).
Două dintre aceste vase mari aveau capac, erau perfect sigilate și erau goale. De
obicei aceste chiupuri sunt pline cu pământ sau, în cazuri fericite (când există
14.
un nivel incendiat), în interiorul lor sunt găsite semințe arse, astfel că pot fi
Treptele curtinei X identificate soiurile de cereale cultivate la un moment dat în zonă. O altă cercetare
11.
Poarta de Vest –
intramuros
12.
Poarta de Vest, pilă de
pod
15.
Depozitul de chiupuri
a fost efectuată și pe dealul de deasupra curtinei pentru a surprinde legătura între
orașul propriu-zis și fortificația anexă a (L)Ibidei. După cum menționam anterior
orașul are o suprafață de 24 de hectare iar una dintre laturile sale este comună cu
fortificația de pe Dealul Harada. Arheologii au surprins această joncțiune precum și
un tronson al incintei fortificației anexă, împreună cu o porțiune dint-un turn”.
TURNUL 10
Cercetările din acest sector sunt coordonate de catre profesorul ieșean
Lucrețiu Mihăilescu-Bîrliba și se desfășoară atat în zona extramuros cât și în cea
intramuros (fig. 16). A fost dezvelit un turn, nr. 10, sub formă de potcoavă, care a
suferit, în timp, două incendieri masive. Se păstrează elemente din bolta intrării din
16. cetate în turn. În fața turnului, la interior au fost scoase la lumină mai multe clădiri
Turnul X - interior situate de o parte și de alta a două străzi care duceau spre piațeta din fața turnului
(fig. 17). Strada principală, orientată sud-nord, construită din lespezi masive de
piatră, se învecinează în partea dreaptă cu o clădire cu portic. Zona a fost locuită și
în perioada medievală.
NECROPOLA
Încă din anul 2001 au fost efectuate cercetări în necropola cetății (fig. 18),
17.
Turnul 10 - cercetări atât pentru a stabili întinderea acesteia, cât și pentru a salva unele morminte de la
13.
Curtina X extramuros distrugere, în condițiile unei eroziuni accentuate a terenului în pantă. Necropola
235
XIX. IBIDA
orașului se întinde pe mai multe zeci de hectare, de sub zidurile cetății până la circa
1,5 km distanță de aceasta spre vest: un alt sector al necropolei este suprapus de
locuirea actuală. Evident nu s-au putut cerceta decât în jur de 200 de morminte (fig.
19), dar se estimează că în zonă pot fi peste 20.000 de morminte.
CAVOUL TUDORKA
Cel mai spectaculos mormânt este un cavou cu dromos și cameră funerară
care poartă numele de Cavoul Tudorka, botezat astfel după localnicul care l-a
descoperit (fig. 20). A fost cercetat chiar din prima campanie, cea a anului 2001, cu
participarea, regretatului antropolog Nicolae Mirițoiu. Cavoul are o suprafață de
aproximativ 20 de mp, iar intrarea în cavou se făcea pe un drum în pantă. Dromosul
(culoarul) avea o boltă de formă semicilindrică, asemănătoare boltei existente care
acoperea camera funerară, aceasta din urmă în mare parte distrusă. La intrarea
în cameră funerară se afla o placă de calcar, care dubla o ușă din lemn. Camera
funerară are 5 m lungime pe 4 m lățime și prezintă în jumătatea de vest doua paturi
pentru depunerea coșciugelor, iar acest lucru a fost confirmat de descoperirea unor
resturi de lemn și a câtorva kilograme de piroane (fig. 21). Între cele două paturi a
fost găsit un postament pentru depunerea opaițelor, a ofrandelor, care sunt destul
de sărace întrucât defuncții erau parte a unei populații în curs de creștinare sau
chiar creștină. Au fost descoperite câteva opaițe întregi, la care se adaugă și câteva
vase de uz comun. Podeaua fusese pavată cu cărămizi prinse în mortar, pereții,
din piatră și cărămidă, erau tencuiți și pictați cu motive vegetale, iar bolta fusese
pictată astfel încât să simbolizeze bolta cerească. Din păcate s-au mai păstrat doar
mici porțiuni de pictură (fig. 22). În interior au fost descoperite resturi osoase
provenind de la 39 de indivizi cu vârste cuprinse între doar câteva luni și 80 de ani.
S-a ajuns la concluzia că este, evident, vorba despre un cavou de familie, deoarece
foarte multe dintre persoanele defuncte sufereau de o boală genetică, observabilă
la nivelul sistemului osos. Cu siguranță era vorba despre membrii unei familii
de vază din cetate pentru că alte morminte din zonă sunt destul de sărace, fiind
236
XIX. IBIDA
amenajate în gropi simple, ori cu acoperiș de țigle în două ape sau, în cel mai bun
caz, morminte în ciste din piatră. Cavoul Tudorka a fost pavat cu cărămizi. Un
detaliu foarte interesant este acela că din centrul camerei lipsesc șase cărămizi iar
în acel loc a fost descoperită o groapă cu diametrul de circa jumătate de metru și
60 de cm adâncime (fig. 23). Foarte probabil, într-un moment de restriște, cineva a
18. ascuns acolo o comoară, iar același personaj s-a întors mai târziu și a recuperat-o.
Secțiune în necropola Este clar că deschiderea acestei ascunzători nu a fost opera căutătorilor de comori,
romano-bizantină
întrucât aceștia ar fi distrus tot pavajul. În ceea ce privește scheletele, ele nu au fost
descoperite în conexiuni anatomice, cavoul fiind jefuit încă din vechime.
19.
Morminte în ciste de SECTORUL CENTRAL
piatră
Fotografiile aeriene și prospecțiunile geomagnetice au indicat prezența unei
clădiri monumentale ca dimensiuni în zona de nord a cetății, cercetată în prezent de
23. către dr. Alexander Rubel de la Institutul de Arheologie Iași.
Cărămizile au fost scoase
pentru a se ascunde ceva
BASILICA EXTRAMUROS
Cercetările fotogrametrice efectuate la Ibida de catre echipa Universității
din Sassari, Sardegna (Sardinia), au înlesnit observarea unei basilici paleocreștine
extra muros (fig. 24), probabil o basilica ce a funcționat în legatură cu necropola
cetății, fiind o basilică cimiterială. Din 2019 pe acest sector se desfășoară cercetări
sistematice sub coordonarea prof. Alessandro Teatini.
Dr. Alessandro Teatini: „Ne aflăm dincolo de ziduri, extramuros, iar aceasta
24.
este bazilica pe care o cercetăm împreună cu o echipă de specialiști străini care își
Basilica extramuros desfășoară activitatea cu sprijinul Ministerului Italian de Externe. Acțiunea este
coordonată de Universitatea din Sassari însă la activitate participă studenți din
toată Italia și din Olanda (fig. 25). Este un sit foarte important, o biserică paleo-
20. creștină. S-a putut observa faptul că acest edificiu a avut două faze, se văd practic
Cavoul lui Tudorka două abside, una mai mare și alta mai mică. Această realitate demonstrează că,
la un moment dat, această basilică a fost mărită, întrucât forma veche devenise
neîncăpătoare. Astfel, a trebuit să fie lărgită, cea nouă înglobând-o practic pe cea
25.
Studenții străini muncesc
anterioară. Un alt lucru important este altarul. Aici există un mic locullus, o mică
la dezvelirea basilicii cutie care conținea probabil moaștele unui sfânt. Acest locullus va face obiectul
unor cercetări amănunțite în campaniile viitoare”.
21. ISTORICUL CERCETĂRILOR
Camera funerară
Informații concrete despre existența unei cetăți la Slava Rusă (fig. 26) au
apărut încă din ultimele decenii ale secolului XIX: prima inscripție provenită de
aici a fost publicată în 1875, iar zece ani mai târziu Dimitrie C. Butculescu de la
București, a efectuat primele sondaje arheologice. În 1897, în contextul programului
de înregistrare a fortificațiilor arheologice din Dobrogea, proiect inițiat de Grigore
26. Tocilescu, la Slava Rusă ajunge inginerul topograf Pamfil Polonic care descrie
22. (L)Ibida, vedere aeriană
Urme de pictură
ruinele găsite ca fiind ale unui oraș cu „ziduri şi turnuri colosale” și chiar face o
primă schiță a fortificației. Polonic vede la acea vreme nu 24 de turnuri (de câte se
237
XIX. IBIDA
știe astăzi), ci 30 (considerând suprafața fortificației de pe Harada ca fiind parte a
cetății de pe Valea Slavei), precum și trei porţi. Cu aceeași ocazie, el a recuperat de la
localnici un număr de cinci inscripţii.
În anul 1908 episcopul catolic pasionat de istorie, Raymund Netzhammer, a vizitat
și el cetatea, publicând în cartea sa, `Aus Rumänien”, un plan al acesteia, identic cu
cel lui Polonic. Asupra cetății face câteva referiri și C. Moisil în anul 1916, cu prilejul
menționării unui tezaur de drahme emise în numele regelui Traciei, Lysimach,
descoperit în localitate.
Vasile Pârvan îi va acorda la rândul său mare atenție, el identificând așezarea
cu polis (L)Ibida menționată de izvoarele istorice, și considerând-o excepțional de
mare, cea mai însemnată din toate cele cunoscute în interiorul Dobrogei.
În timpul primului război mondial, ofițerul bulgar Iconomof a făcut săpături
în interiorul cetăţii dezvelind o bazilică trinavată.
În 1953 un subcolectiv de arheologi ce săpau la Histria a efectuat mici
sondaje în afara incintei, recoltând ceramică, 14 cărămizi, precum și monede
romane și romano-bizantine (achiziționate de la localnici).
Cu ajutorul fotogrametriei, Al. S. Ştefan a întocmit planul zonei arheologice
de la Slava Rusă și a atras atenția asupra importanței orașului, dar și asupra
necesității unor măsuri de conservare a sitului pe care el îl descria „unul dintre cele
mai impresionante centre urbane romane de la Dunărea de Jos” (fig. 27).
La sfârșitul anilor 80 s-a realizat un sondaj cu caracter de salvare în
interiorul cetății, iar spre finalul aceleiași perioade, la 2,5 km Vest de sat, a fost
dezvelit un complex monastic paleocreștin cu două biserici, o capelă și alte
dependințe, toate protejate de o incintă.
Colectivul inițial de cercetare a fost format din M. Iacob – responsabil
științific (fig. 28), dr. V. H. Baumann și D. Paraschiv (ICEM Tulcea), C. Chiriac
(Institutul de Arheologie Iași), N. Mirițoiu (Institutul de Antropologie ”Fr. Rainer”
București) – membri.
Cercetările au continuat, căpătând un caracter interdisciplinar și implicând
specialiști și instituții din țară și străinătate.
Colectivul de cercetare al șantierului arheologic (L)Ibida este format în
prezent din următorii specialiști: Dorel Paraschiv, Lucrețiu Mihăilescu-Bîrliba,
Mihaela Iacob, Andrei Soficaru, Andrei Opaiț, Costel Chiriac, Ștefan Honcu, Dan
Aparaschivei, Alexandru Rubel, Simina Stanc, Virgil Apostol, Ștefan Bîlici, Alina
Neagu.
ȘCOALĂ DE ARHEOLOGIE
Aceasta funcționează încă de la debutul șantierului, dată fiind misiunea
acestuia de șantier-școală pentru Universitatea „Al. I. Cuza” Iași și Universitatea
Dunării de Jos Galați. Participanții la Școala de Arheologie sunt studenți, absolvenți,
masteranzi, doctoranzi ai celor două universități, dar și voluntari din țară și
străinătate (fig. 29).
Cazarea se asigură la Baza arheologică Ibida-Slava Rusă, participanții
suportând cheltuielile de transport. Perioada de desfășurare este iulie-septembrie, în
fiecare an. Programul Școlii cuprinde atât activitate practică (cercetare arheologică,
238
27. (L)Ibida, plan general
realizat de Al. Ștefan prin
restituție fotogrametrică
28.
Mihaela Iacob
XIX. IBIDA
desen, spălare și marcare material arheologic, conservare primară), cât și activitate
teoretică prin lecțiile susținute de către membrii echipei de cercetare pe teme
diverse: istoria cetății, ceramică, sticlărie, epigrafie, paleoantropologie, numismatică
(fig. 30). În condițiile în care școala românească acordă destul de puțină atenție
pregătirii pentru meseria de arheolog, Școala de Arheologie vine în ajutorul celor
29.
Școală de arheologie care optează să lucreze apoi în acest domeniu.
(L)IBIDA ȘI PÂRÂUL DE AUR
Satul tulcean Slava Rusă suprapune în mare parte ruinele impresionantului
oraş antic. Situl arheologic, atât cât a fost el dezvelit, ne spune o poveste incredibilă,
a unei localităţi romano-bizantine, la un moment dat, mai vastă, mai populată şi
mai puternică chiar şi decât celebrele şi milenarele Histria, Tomis sau Callatis, a
30. căror glorie apusese (fig. 31). Ibida a fost, într-adevăr, o cetate uriaşă, cu o suprafaţă
Școală de arheologie
de aproximativ 24 de hectare. Pentru a face o comparaţie, era de două ori şi
jumătate mai mare decât Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi de patru ori decât Histria,
evident, în aceleaşi timpuri. Avea 24 de turnuri, o linie de fortificaţie de peste 2000
de metri şi 3 porţi de acces, dar ineditul său, cel puţin în spaţiul antic dobrogean,
era dat de faptul că era singura cetate străbătută de un curs de apă, în speţă pârâul
Slava. Orașul se găsea la intersecţia unor importante drumuri, ceea ce a contribuit
la dezvoltarea sa economică, ajungând, se pare, la un moment dat, la o populaţie
de aproximativ 10.000 de locuitori. Beneficia de un sistem defensiv impresionant,
format din fortificaţii înălţate pe dealurile din apropiere (cum ar fi fortăreaţa de
pe Harada) şi din multe alte puncte de observaţie şi de supraveghere (fig. 32).
Cercetările arheologice din ultimii ani au relevat faptul că Ibida (romană şi romano-
31.
Slava Rusă - (L)Ibida bizantină) a avut o viaţă relativ scurtă, de aproximativ trei secole. A fost construită
la începutul veacului IV p.Chr., reconstruită în secolul VI de Iustinian (527-565)
şi abandonată decenii bune mai târziu. A fost, aşadar, înfiinţată în perioada de
început a domniei împăratului Constantin cel Mare (306-337), sub Imperiul
Roman de Apus, şi a încetat să existe pe când se afla sub stăpânirea Imperiului de
Răsărit, Bizanţul, în secolul VII. A cunoscut vremuri de mare prosperitate, relevate
de edificiile rafinate construite, dar şi perioade foarte tulburi, cum ar fi atacurile
32. goţilor, în secolul IV sau cele ale kutrigurilor (559), în timpul lui Iustinian (527-
Zidurile cetății
565) şi mai apoi, ale avaro-slavilor (sfârşitul secolului VI – început de secol VII).
Ultimele informaţii despre cetate provin din timpul împăratului Heraclius, împărat
al Imperiului Roman de Răsărit între anii 610 şi 641, în acest interval petrecându-se
probabil şi părăsirea definitivă a cetăţii (fig. 33). Ne întoarcem însă acum la râul ce
traversa cetatea, actualul Slava… Unul din numele date acestui curs de apă este acela
de „Pârâul de Aur”. Se numeşte aşa graţie unei poveşti moderne. Cândva, în primii
ani de la începerea lucrărilor sistematice de cercetare (din 2001), zăgazurile cerului
păreau că s-au deschis deasupra satului locuit acum de ruşii lipoveni. Potopul s-a
abătut asupra aşezării rătăcite printre colinele înverzite. Apele pârâului Slava s-au
umflat şi au intrat în curţile oamenilor luând cu ele bunuri adunate cu trudă. După
inundaţii sătenii au găsit prin mâluri şi maluri rupte monede din vechime. În doar
33. o zi, zeci de „bani” au fost descoperiţi pe malurile nămoloase a pârâului care abia
Vedere din cetate începea să îşi revină în matcă sau lângă zidurile dezvelite de arheologi. Monede
239
XIX. IBIDA
de argint, de bronz, de aur chiar, de mărimi diferite şi din epoci diferite. Sute de
monede s-au găsit în mai puţin de o lună, un material arheologic fără precedent şi
care punea în umbră alte tezaure numismatice al Dobrogei de perioadă similară.
O parte din monede au ajuns la arheologi, altele s-au pierdut. Aşa însă Slava şi-a
câştigat renumele de „Pârâul de Aur”. Monede se mai găsesc şi astăzi, mai puţine
ca în anii trecuţi dar îndeajuns de numeroase pentru a ne arăta că nu trebuie să
ignorăm povestea unei aşezări antice fără de seamăn.
FORTĂREAȚA DE PE DEALUL HARADA
Marea cetate (L)Ibida este străjuită și astăzi de fortăreaţa misterioasă,
aflată la câteva sute de metri înălţime, pe dealul Harada, al cărui nume se traduce
din turcă prin „Cetatea Fetei”. Vorbim despre o fortăreaţă de largi dimensiuni,
construită prin secolele III-IV p.Chr. (perioada de glorie a Ibidei), dar al cărui scop
este în continuare încă neclar şi trezeşte şi acum controverse printre specialişti
(fig. 34). Romanii nu obişnuiau să construiască astfel de
vaste fortăreţe lângă o mare cetate deja fortificată. Castrul
de pe Harada pare mai degrabă o fortificaţie din perioada
medievală, cocoţată pe deal pentru a apăra şi veghea
pământurile vreunui suveran feudal. În secolele III-IV
p.Chr. (în plină antichitate romană şi romano-bizantină),
Ibida cunoştea o dezvoltare fără seamăn, punând în umbră
din punct de vedere economic oraşe antice mai mari și mai
vechi, precum Histria sau Callatis. Oraşul era vegheat de mai
multe coline dar romanii au ales să construiască fortificaţia,
nu neapărat pe cea mai înaltă dintre ele, ci pe cea mai
lată (fig. 35). Castrul misterios avea o suprafață de peste 3
hectare şi potrivit arheologilor a funcţionat între secolele III
şi VI, ultimele atestări fiind din perioada lui Iustinian. Avea
mai multe turnuri puternice, ale căror ruine pot fi văzute şi astăzi prin pădurea ce
acoperă dealul. Din păcate, în anii 90, înainte să se demareze cercetări arheologice
sistematice în zonă, fortificaţia a fost vandalizată de către vânătorii de comori,
dornici să pună mâna pe vreun tezaur al timpurilor trecute. Scopul ei a născut
multe teorii. S-a spus că ar fi fost loc de refugiu al civililor din cetate, în timpul
unor atacuri ale migratorilor (carpo-goţi în secolul III, huni în secolul V sau avaro-
slavi în veacul al VI-lea creștin). Este puţin probabil, pentru că populaţia Ibidei (de
câteva mii) nu ar fi încăput între zidurile castrului. Alţii au afirmat că poate aici
au locuit federaţii goţi pe care Imperiul Roman i-a lăsat să se aşeze în Dobrogea
de azi, undeva la finele secolului IV p.Chr. S-a mai spus că probabil aici locuiau
băştinaşi geţi sau un contingent de mercenari care fuseseră angajaţi să apere oraşul
Ibida. Treptat, toate aceste teorii au picat, iar specialiştii care cercetază astăzi situl
sunt convinşi că rolul fortăreţei Harada era unul pur militar. Era un punct strategic
de observaţie al zonei şi locul în care era cantonată o importantă forţă militară.
Semne de întrebare mai sunt destule dar se speră că în timp, odată cu avansarea
cercetărilor, se va ajunge la deslușirea istoriei acestei fortărețe.
240
XIX. IBIDA
„SATUL FETEI”
Satul Slava Rusă este vegheat de Dealul Harada, numele turcesc al acestuia
fiind tradus din turcă și însemnând „Cetatea Fetei” sau a „Fecioarei”. Este foarte
interesant, pentru că Slava Rusă s-a numit, din secolul XVI şi până în 1850, Kazîl
Ser, adică „Satul Fetei”. Tradiţia locală a păstrat următoarea poveste: pe aceste locuri
s-a aşezat în timpuri de demult o frumoasă fată (fată - kîz), care şi-a construit aici,
singură, o casă. S-au aşezat apoi alături de ea multe alte familii şi astfel s-a născut
şi aşezarea modernă, acolo, la marginea marilor ruine ale Ibidei. Povestea spune
că fata ce a întemeiat satul s-ar fi numit Esera sau Eşera, dar mitul are mai multe
variante, ctitorirea fiind fie plasată prin secolul XVII, fie undeva pe la anul 1800.
Actele turceşti din secolul XIX prezintă satul sub forma Kazîl Ser („Satul Fetei”), dar
şi sub forma Cazîl Esera („Oraşul Florilor”). Care a fost povestea acestei „flori”, pe
nume Esera sau Eşera, cum a ajuns ea pe aceste meleaguri sau prin ce primejdii a
trecut în acele vremuri tulburi, acestea sunt întrebări la care probabil, nu vom afla
niciodată răspunsul.
Dr. Lucrețiu Mihăilescu-Bîrliba (fig. 36): „Ca majoritatea siturilor din
România, Ibida reprezintă un tezaur, o parte a patrimoniului național. Cuvîntul
„patrimoniu” provine din latină şi era legat de apartenenţa bunurilor dintr-o casă.
Ibida este o cetate care ar merita mai multă atenție din partea autorităților, nu
în ceea ce priveşte săpăturile pentru că aici ne descurcăm, ci în ceea ce priveşte
restaurarea. Pentru că nu se dau bani de restaurare şi monumentele rezistă foarte
greu de-a lungul anilor. Este o parte a tezaurului cultural şi trebuie tratată ca atare.
Ştim că a fost cea mai mare cetate de epocă romană de pe teritoriul României, ce se
întindea pe 24 de hectare, cu 30 de turnuri şi care a avut şi o istorie anterioară care
începe înainte de secolul I.
Nu se cunoaşte statutul cetății dar, datorită inscripţiilor pe care le avem,
34. 36. rezultă o populaţie eterogenă şi din punct de vedere etnic, și din punct de vedere
Detaliu plan fortăreața de Lucrețiu Mihăilescu- social, adică avem cetăţeni romani, romanizaţi, avem greci, traci, mai avem militari,
pe Dealul Harada Bîrliba
oameni liberi, dar care nu aveau statutul de cetăţean, şi probabil că avem şi sclavi în
zona respectivă.
A fost o cetate situată pe un drum comercial. Toate construcţiile
monumentale, toate străzile, toate aceste construcţii urbanistice au presupus un
efort care nu putea să vină doar din partea comunității locale, ci și din partea
statului roman. Tot ce am descoperit pînă acum arată acest lucru.
35. În secolul VI a fost ultima perioadă de înflorire mai mare. În secolul VII au
Vedere de pe Dealul
Harada avut loc cîteva distrugeri, care au determinat abandonul cetății,
Ibida este un loc extraordinar, un sat ce are o anumită atemporalitate. Ca
șantier arheologic este locul în care poți să îți cunoști mai bine studenţii, nu doar
din punct de vedere profesional, ci şi din punct de vedere uman. În condiţii de
tabără sînt restricții, ei sînt obligaţi să locuiască cu alte persoane şi astfel iese la
suprafaţă caracterul”.
241
 XX. ULMETUM

XX. ULMETUM
La marginea comunei constănţene Pantelimon se află ruinele uneia dintre
cele mai interesante cetăţi antice ale Dobrogei, Ulmetum (fig. 1). Numele latin
se traduce prin „Pădurea de Ulmi”, o pădure care acoperea probabil mare parte a
ţinutului, în urmă cu aproape 2000 de ani. Istoria acestei cetăţi a început imediat
1.
Ulmetum, vedere aeriană

după cucerirea Daciei, în secolul II p.Chr., când Traian şi împăraţii care l-au urmat
au oferit veteranilor, ca recompensă pentru serviciile lor, loturi mari de pământ în
Moesia Inferior (Dobrogea). Mai întâi, aceşti foşti militari au întemeiat un simplu
2. sat, vicus, dar nu singuri, ci împreună cu câteva zeci de familii de traci din neamul
Ulmetum, vedere aeriană bessilor. Satul foarte bine aşezat (la răspântia drumurilor comerciale) era adesea
ţinta năvălitorilor şi a tâlharilor de diverse seminţii. De aceea, prin secolele III-IV
p.Chr., Imperiul a decis construirea unui castru între ale cărui ziduri s-a mutat
treptat şi populaţia din vicus (fig. 2). O forţă militară de câteva sute de soldaţi
supraveghea zona şi păzea drumurile, pe unde veneau la Ulmetum care numeroase
de grâne (aici funcţiona se pare un mare depozit). Atacat mereu de migratori,
Ulmetum a fost la un moment părăsit şi graţie istoricului Procopius din Cesareea
se ştie că la un moment dat, la începutul secolului VI, castrul devenise un cuib de
3.
Ruine
tâlhari, cel al „barbarilor sclavini”. Împăratul Iustianian (527-565), cel ce avea să
reconstruiască mare parte din cetăţile distruse, a ordonat o expediţie de pedepsire a
bandiţilor. Aceştia au fost ucişi până la unul iar Imperiul a preluat din nou controlul
cetăţii (fig. 3). Atacurile migratorilor au continuat însă și au condus în cele din urmă
la părăsirea definitivă a cetăţii de către populaţie (fig. 4).

4.
Ruine

243
XX. ULMETUM XX. ULMETUM

LA RĂSPÂNTIE DE DRUMURI Zona a fost devastată după acest eveniment nefericit în istoria Imperiului Roman.
După aceste tragice momente imperiul se va implica totuși în refacerea a numeroase
Situl arheologic de la Ulmetum este un loc mai puțin cunoscut, nu numai de centre afectate de atacuri, dar și în construirea unora noi, cum a fost cazul cetății de
către publicul larg, dar chiar și de lumea științifică. El însă a jucat un rol important la Pantelimon (fig. 11).
pentru istoria spațiului dintre Dunăre și mare, în perioada romană târzie (fig. 5).
Cetatea asigura verificarea, controlul asupra unor drumuri comerciale importante 5. 11.
FORTIFICAȚIA
din punct de vedere militar și economic din provincia Moesia Inferior și apoi din Ruine Turn al fortificației
Scythia Minor, aflate pe zona centrală a Dobrogei (fig. 6). Dr. Gabriel Talmațchi: „Fortificația de la Ulmetum a fost construită la
sfârșitul secolului IV - începutul secolului V p.Chr., cel mai probabil în timpul
CAMPANIILE LUI VASILE PÂRVAN împăratului Teodosius (fig. 12). Cetatea Ulmetum nu are o întindere mare
12.
Primele cercetări arheologice au fost efectuate la Ulmetum de către Vasile 6. Secțiune arheologică
Fortificația
Pârvan, în debutul secolului XX, între anii 1911-1914. Au fost realizate patru
campanii de cercetări, în care s-a pus accentul pe dezvelirea zidului de incintă, a
turnurilor, porților și a recuperării unor inscripții (fig. 7).

Zona este fortificată natural, dar nu pe toate laturile. Cetatea în sine este
așezată pe un platou mărginit pe una din laturi de un pârâu numit Pantelimon (fig.
7.
8). Partea sa cea mai expusă pare a fi cea de nord, care a și beneficiat de cea mai Turn impozant de poartă
mare atenție a meșterilor romani.

VICUS ULMETUM

Dr. Gabriel Talmațchi: „Ulmetum, în forma sa nefortificată, are o istorie

mai veche decât cetatea în sine, pe locul ei fiind cunoscut mai întâi un sat, un vicus 8.
Ulmetum, fapt confirmat de descoperirea unei inscripții prezentă pe un altar votiv În interiorul cetății

datat în anul 140 p.Chr., în timpul împăratului Antoninus Pius. Era o localitate ai raportându-ne la alte centre de pe centrul provinciei (cum erau Markianopolis
cărei locuitori erau numiți cives romani et bessi consistentes și care se ocupau în sau Tropaeum Traiani), fiind, după cum am amintit, un centru de control, care a
special cu agricultura și cu prelucrarea metalelor (fig. 9). Bessi erau o populație îndeplinit și funcția timpurie de stație militar-comercială (fig. 13). Acest statut,
colonizată de către imperiu în regiunea de astăzi a localităților Pantelimonu de Sus 13.
și de Jos, în zona viitoarei cetăți fortificate Ulmetum. Ei erau originari din Sudul 9.
Turnuri și parte din
incintă, nedezvelite
Traciei și foarte buni meșteșugari în prelucrarea fierului și în general în procesul O parte însemnată din
cetate continuă să își
metalurgic. Alături de aceștia, în acest inițial, conviețuiau cu cetățeni romani. ascundă tainele
Vorbim așadar, de la bun început, de o așezare aflată pe ruta unor importante
drumuri comerciale. După cum am menționat este vorba despre drumul central
imperial ce făcea legătura între importantele orașe Markianopolis și Noviodunum
(astăzi Isaccea, jud. Tulcea), dar și alte două drumuri secundare, care făceau legătura
militară și negustorească între capitala provinciei Tomis și fortificația Carsium,
respectiv între orașul Histria și fortificația Capidava”.

Odată cu scurgerea timpului, pe măsură ce prezența militară s-a accentuat,

odată ce pericolele legate de atacurile migratorilor s-au intensificat, a crescut
evident și rolul centrului de la Ulmetum, realitate ce a impus ridicarea în formă
fortificată a cetății (fig. 10). Vizavi de pericole, trebuie să ne referim în special la
10.
perioada împăratului Valens, la faimoasele atacuri ale goților și evident, la bătălia de Ziduri ce impresionează
la Adrianopole, care s-a încheiat cu înfrângerea romanilor și cu decesul împăratului. și astăzi

244 245
XX. ULMETUM XX. ULMETUM

poate ușor modificat de la o perioadă la alta, în funcție de realitățile epocii, și le-a de forme diferite: rotunde, pătrate sau rectangulare, fiind ridicate sau refăcute și
păstrat până la dispariția ei și eliminarea oricărei forme de viață urbană sau chiar reparate în diverse epoci, în funcție de „modelele” arhitecturale preferate în acele
rurală. În zonă vor fi cantonate forțe militare, în general trupe de cavalerie (fig. 14). vremuri. Ca să nu mai amintim și necesitatea alegerii celor mai performante forme
Din perioada respectivă se cunosc, din cercetările arheologice, o serie de barăci militare care să protejeze locuitorii în cazul unor atacuri sau asedii, pe măsura
14. evoluției tehnicilor militare (fig.16). În interiorul fortificației există și o basilică
Ruine la tot pasul
16.
care își încheie activitatea în jurul secolului V p.Chr. În altă ordine de idei, au mai
O parte din pavaj fost descoperite în urma săpăturilor arheologice un pretorium (probabil sediul
comandantului militar), numeroase barăci, străzi, bordeie etc”. (fig. 17)
17.
Turn al cetății

18.
Ruinele pot dezvălui
descoperite în interiorul cetății, construcții ce făceau parte din cazarmă (locul de numeroase povești
cantonare cotidiană a militarilor prezenți), iar această situație va fi menținută până
spre jumătatea secolului V p.Chr. Cetatea are 13 turnuri, patru porți, două mai
mari pe laturile de nord-vest și sud-vest și două mai mici (fig. 15). Turnurile sunt
15. Dr. Gabriel Talmațchi: „Important pentru cunoașterea mult mai în
Ruine profunzime a situației militarilor prezenți aici, este aducerea unor foederati goți
19. care fuseseră acceptați să se așeze în provincie în schimbul ajutorului militar oferit
Ruine
în situații de criză. Cercetările arheologice ne-au relevat faptul că, la un moment
dat, a existat o scurtă perioadă cronologică în care fortificația a fost dezafectată,
iar interiorul său a fost transformat într-o zonă cimiterială (fig. 18). Așa se explică
20. mormintele gotice descoperite intramuros de către
Ulmetum, arheologi. În ciuda atacurilor hunice, cetatea va
vedere de sus
cunoaște o reluare mai ales a vieții civile și parțial,
militare, probabil cel mai târziu către anii 470-
480 p.Chr. Probabil că ulterior acestui interval
cronologic are loc o părăsire a sa. O refacere a
fortificației o putem constata abia de pe la finalul
primei jumătăți a secolului VI p.Chr., mai sigur în
timpul împăratului Iustinian (fig. 19). Ea va rămâne
un nod comercial, cu unități militare care controlau
siguranța mărfurilor și a comerțului, a satelor
din zonă în fața jafurilor până către spre sfârșitul
secolului VI și început secolului VII, în timpul
împăratului Heraclius”. (fig. 20)

246 247
 XXI. COMPLEXUL RUPESTRU DE LA MURFATLAR

XXI. COMPLEXUL RUPESTRU DE LA MURFATLAR

Situl arheologic se află la 20 de km vest de Constanța, pe versantul nord-
vestic al dealului Tibișir, de lângă orașul Murfatlar (fost Basarabi)(fig. 1). A
fost descoperit pe 11 iunie 1957 în urma unor lucrări de extindere a zonelor de
exploatare a cretei în cariera modernă și care au dezvelit deschiderea arcuită a
unei bisericuțe care avea să primească numele de B1. Cercetările au continuat în
1.
Complexul rupestru
Murfatlar - vedere
exterioară

perioada 1957-1962, din colectivul șantierului arheologic condus de Ion Barnea,

din partea Institutului de Arheologie, făcând parte arheologii Petre Diaconu,
Adrian Rădulescu și Radu Florescu, precum și arhitecții Virgil Bilciurescu și Liana
Grigore-Bilciurescu, din partea Direcției Monumentelor Istorice (fig. 2). Complexul
2.
rupestru a fost inițial datat larg între secolele IX și XI, în baza ceramicii descoperite,
Poteca ce duce spre a semnelor incizate pe pereți și a unor inscripții (fig. 3). O datare mai precisă a fost
intrarea în complex făcută în baza unei inscripții descoperite în naosul bisericii B4, ce preciza leat 6500
(ani de la Facerea Lumii), echivalent al anului 992 după Hristos. Întregul complex

3.
Inscripție incizată pe
peretele de calcar

249
XXI. COMPLEXUL RUPESTRU DE LA MURFATLAR XXI. COMPLEXUL RUPESTRU DE LA MURFATLAR

este dispus pe trei niveluri sau terase, echivalente pentru trei etape de activitate, boltite în camera C2 este sculptată în altorelief o cruce malteză, cu o cruce simplă
derulate într-un interval de timp destul de scurt (fig. 4). Este constituit dintr-un trasată în interiorul ei. Desenele sunt concentrate pe pereții camerei C1. În camera
ansamblu de bisericuțe, galerii, chilii, câteva locuințe și camere funerare care au 9.
Complexul rupestru -
fost săpate în pereții de cretă (fig. 5). Acestea au fost folosite atât de călugări, cât vedere generală
și de muncitorii ce lucrau pe atunci la amenajarea, pe aliniamentul Cernavodă –
Constanța, a fortificației liniare cunoscute sub numele de „Valul de Piatră”, ridicat pe 4.
un anumit segment din creta exploatată din cariera deschisă în zonă. (fig. 6) Un edificiu terasat,
accesibil doar cu ajutorul
scărilor din lemn
B1 este prima bisericuță descoperită și este cioplită pe panta de nord
a dealului (fig. 7). Are 6 m lungime, 2 m lățime și 2 înălțime. Are o formă
dreptunghiulară neregulată și plan tri-compartimentat (pronaos, naos și altar),
separate între ele de pereți groși de 0,50 m. În pronaosul care comunică cu

5.
Bisericuțele de cretă de la
Basarabi

6.
Drumul spre intrarea
în chiliile de pe o terasă
superioară
C2 nu există niciun desen și nicio inscripție. Doar pe canatul drept al intrării care
leagă cele două camere este trasată silueta unui, probabil, dragon.
Biserica B2 este situată la nivelul superior al masivului (fig. 10). Are de asemenea o
structură tricompartimentată: altar, naos și pronaos, cu altarul orientat către sud-
sud-est. Are 4 m lungime și 2,20 m lățime. Se află într-o stare de ruină încă de la
10.
Vedere din interiorul
unei biserici

7.
Bisericuță săpată în
calcarul friabil

exteriorul există o băncuță joasă, dar și două postamente. Naosul are pe un perete,
o masă-altar dintr-un bloc de cretă iar lângă aceasta o masă pentru ofrande.
Biserica este orientată cu altarul către est, iar intrarea se face prin latura nordică
a pronaosului. Nivelul de călcare al bisericii este săpat mult mai adânc decât cel al
pragului, astfel că au fost amenajate trepte intermediare. Se mai păstrează: cruci de
diverse mărimi și tipuri (fig. 8) (malteze, simple, în altorelief, înscrise în cerc), cea
mai mare parte concentrate în pronaos, și de ambele părți ale intrării în naos. La
data descoperirii, pe peretele de sud al pronaosului se mai păstrau diverse desene
reprezentând animale (cai și iepuri), inscripții chirilice amestecate cu grafite runice,
toate dispărute în urma exfolierii peretelui.
8.
Aceasta secțiune a complexului cuprinde și două camere funerare (C1 și Crucile incizate sunt
C2). Ele sunt săpate la un nivel inferior celui al bisericii B1 (fig. 9). Deasupra intrării imediat vizibile

250 251
XXI. COMPLEXUL RUPESTRU DE LA MURFATLAR XXI. COMPLEXUL RUPESTRU DE LA MURFATLAR

momentul descoperirii: se păstrează numai partea inferioară a pereților (nivelul Biserica este orientată cu altarul spre est-sud-est și culoarul de acces este
maxim atinge 1,50 m), pragurile și unele urme ale blocurilor de cretă (fig. 11) din boltit. Nava este compartimentată prin coloane, naosul fiind partea cea mai
interiorul altarului și naosului. Se mai păstrează desene doar pe pereții altarului spațioasă a bisericii. Altarul este conceput ca o absidă, la fel ca și altarul bisericilor
și naosului; pereții pronaosului nu s-au păstrat. Aceste desene reprezintă cai și B1 și B3. Intrarea se face prin trei arcade, care se sprijină, la rândul lor, pe un prag;
călăreți, toți schițați din linii drepte și fără volume. Nu există inscripții. La data 18. o treaptă este alipită pragului în fața arcadei centrale, pentru a ușura accesul. În
Cale de comunicare între
descoperirii, se mai păstrau pe blocurile de cretă și pe resturile de stâlpi descoperite 11. bisericuțe interiorul altarului sunt trei blocuri de cretă, alipite peretelui semicircular în părțile
în pronaos câteva cruci și inscripții slave. Bisericuța B3 are un plan diferit, cu Parte a masivului de sale de nord-est, est și sud-est; în nordul și sudul altarului sunt săpate două console,
calcar
două încăperi, naos și altar, dar și câteva camere anexe unde au fost descoperite în partea superioară a peretelui. De asemenea, existau banchete de-a lungul celor
morminte și culoarul de comunicare cu B2. (fig. 12) doi pereți laterali ai naosului. În interior se mai păstrează diverse feluri de cruci,
Acest sistem de galerii și camere comunicante este săpat în același masiv de inscripții în grafite runice ș.a.
cretă, denumit „masivul peninsulă”, în partea sa mediană (fig. 13). Comunicarea Complexul include și un sistem de galerii cu un număr de încăperi
între cele două niveluri (cel al bisericii B2 și cel al bisericii B3) se făcea probabil comunicante (fig. 18). Este situat la aceeași nivel cu B1, la extremitatea de vest a
prin intermediul unei galerii. Structura celui de al doilea nivel este compozită. (fig. complexului. Pereții primelor camere și galerii sunt prăbușiți. Structura acestui
14) Intrarea principală se deschide în nava bisericii B3 (2,50 m lungime, 2 m lățime 12. sistem de galerii este compozită, încăperile sunt de înălțimi diferite, iar plafonul este
și 2,10 m înălțime). (fig. 15) Altarul este săpat în formă semicirculară, cu bolta în Vedere de pe o terasă săpat și el în mod diferit. Au fost săpate o serie de morminte, dispuse și ele în mod
superioară
formă de absidă; în pavimentul acestuia sunt săpate trei scobituri dreptunghiulare, aleatoriu. Se mai păstrează o singură inscripție runică din cinci grafite și o cruce
19.
iar în ax se păstrează un postament, probabil cu conotație religioasă (fig. 16). Din Cruce incizată malteză. Această parte a complexului a fost prima afectată de factorii naturali. La
nava bisericii B3 se formează două deschideri, sub formă de uși, amândouă săpate data descoperirii, se mai păstrau, inscripționate în pereții de cretă, cruci (fig. 19),
în peretele de sud-vest. Prima dintre ele permite accesul în primul paraclis, în care inscripții runice, figuri omenești, figuri de oranți și presupuși sfinți, păsări, un pom.
este săpat un mormânt (fig. 17), în paralel cu peretele de nord-est, iar în colțul de În extremitatea de sud a masivului-peninsulă se găsesc două bisericuțe paraclis,
vest se coboară prin două trepte într-o galerie secundară. Primul paraclis comunică 13. una dintre acestea, E3, fiind distrusă în mare parte, dar despre care se știe că avea
spre sud-est cu al doilea paraclis. Masivul de cretă este naos și altar și, spre est, comunica cu E5, printr-o mică deschizătură. E5 se află spre
impresionant
Cea de a doua deschidere din nava bisericii interiorul masivului, are un plan alcătuit din două camere: naos şi altar.
20.
B3 face trecerea în cel de al doilea paraclis, segmentat Siluetă și cruce După cum s-a amintit, creta, material puțin dur, ușor de prelucrat, a permis
în 3 compartimente prin intermediul unor praguri incizarea a numeroase inscripții și reprezentări, efectuate probabil atât de călugări
21.
și urme de posibili pereți, păstrați doar la nivelul Animale și și pelerini, cât și de muncitori în carieră (fig. 20). Au fost înregistrate trei inscripții
inferior. Tavanul primului compartiment este însemne creștine în limba greacă, 20 chirilice în limba slavă veche și una glagolitică și circa 60 de
14.
susținut de o coloană. O altă deschidere, ca o nișă Vedere generală
inscripții runice încă nedescifrate. Pe lângă texte, pe pereți sunt desenate forme
transformată în fereastră, unește altarul bisericii B3 geometrice, reprezentări antropomorfe și zoomorfe, multe cruci și reprezentări
cu cel de al doilea paraclis. În peretele de E al acestui religioase (fig. 21). Sunt figurate des crucea, porumbelul și scene liturgice creștine,
paraclis este săpat un mormânt. precum și imagini cu Iisus sau diverși sfinți și motive biblice. De asemenea, au fost
În nava bisericii se mai păstrează figurate găsite și simboluri precreștine, ca pomul vieții, corabia, labirintul. Pe pereții de cretă
diverse feluri de cruci (simple, punctate și lobate; apar și animale fantastice, animale mitologice nord-europene, animale obișnuite
cruce malteză încadrată într-un pătrat), un călăreț, 15. 22. (cai, păsări, iepuri, câini, cerbi, vulpi), călăreți, dar și posibile scene de vânătoare.
Bisericuțe (detaliu)
cai și alte animale, motive geometrice diverse, Vedere de sus Au fost descoperite și obiecte de cult, cum este cazul a două cruci, una de cretă și
precum și numeroase inscripții în grafite runice. În alta din foiță de aramă, trei ouă și potire
altar nu se păstrează decât o cruce, trasată în axul din cretă. Complexul fiind nu numai un
exedrei, flancată de alte cruci mai mici. așezământ monastic, ci și un spațiu pentru
Podeaua navei bisericii B3 era decorată înspre altar cu linii paralele. În exploatarea pietrei și pentru viețuire, au fost
pereții laterali ai navei se păstrează două orificii circulare, despre care se presupune 16.
identificate aici și locuințe, precum L1, E2,
că au fost folosite la susținerea unei vergele pentru catapeteasmă. Imagine de ansamblu E4 etc., fiind descoperite, de asemenea, și
șapte târnăcoape, un topor și vase ceramice
Bisericuța B4 este situată la nivelul inferior al „masivului peninsulă”; are (fig. 22).
lungimea de 7 m și lățimea de 3,50 m și intrarea săpată în fațada de nord-vest
a masivului. Planul este asemănător cu cel al B1 şi B2, împărţit în trei camere:
17.
pronaos, naos, altar la care se adaugă şi o criptă pe peretele de sud al naosului. Mormânt

252 253
 XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI

XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI

AXIOPOLIS

Nu se poate vorbi despre istoria antică a Dobrogei fără a se menționa măcar

numele unei mari cetăți și anume Axiopolis. Din păcate, această așezare, bine
cunoscută grație izvoarelor literare antice (fig. 1), nu poate fi cercetată așa cum ar
merita. Ruinele sale se află astăzi pe un teritoriu ce aparține unei unități militare,
motiv pentru care de mai bine de un veac nu a putut fi studiată de către arheologi.
Ceea ce se cunoaște despre ea, în mare parte, ne parvine de la finele secolului XIX,
din perioada 1895-1899, când situl a fost studiat de către Grigore Tocilescu și
Pamfil Polonic (fig. 2). Încă de la acea vreme s-a putut stabili că Axiopolis a fost un
important centru în epoca elenistică, perioadă în care efectua tranzacții comerciale
1.
Cetatea Axiopolis profitabile cu Histria, Tomis și Callatis, marile orașe de pe litoralul pontic. Pentru
apare în izvorul Tabula următoarele perioade se cunoaște existența unui castru și a unei așezări civile ce a
Peutingeriana
existat atât în epoca romanăcâ, cât și în cea romano-bizantină (fig. 3). De asemenea,
au fost dezvelite ruinele unei basilici cimiteriale de dimensiuni mari.
Izvoarele antice ne oferă detalii interesante legate de Axiopolis, în calitate de
centru spiritual creștin. Astfel, Procopius din Cezareea a scris despre cei doi martiri
creștini, Kirillos și Quindeus, executați la Axiopolis în timpul persecuțiilor din anii
303-304, declanșate de către împărații romani Dioclețian și Galerius. Un al treilea
2. sfânt martir al vremii este Dasius, despre care se cunoaște faptul că a fost arestat la
Cercetări arheologice de
la finele secolului XIX
Axiopolis și executat la Durostorum pe data de 20 noiembrie 304 p.Chr.
Situl Axiopolis are numeroase taine ce au rămas ascunse dar poate că, pe
viitor, specialiștii vor avea accesul cuvenit pentru cercetarea sistematică a acestor
ruine. Zona modernului oraș Cernavodă este una încărcată de istorie. Să nu uităm
că aici, în 1956, pe dealul Sofia a fost descoperit celebrul ansamblu statuar de epocă
neolitică, „Gânditorul și Femeia sa” (fig. 4), cunoscut mai mult sub denumirea
(improprie) de „Gânditorul de la Hamangia și perechea sa”. Piesa face parte din
3. cultura neo-eneolitică Hamangia, motiv pentru care a primit acest nume. Mai
Planul cetății Axiopolis, mult, vorbind despre importanța istorică a zonei nu trebuie uitat faptul că, de la
atât cât s-a putut schița
până în prezent aproximativ 3 km de Cernavodă începe Valul de Piatră de secol X (unul din așa-
zisele Valuri ale lui Traian) și care ajunge până la Constanța.

4.
Ansamblul statuar
neolitic „Gânditorul de la
Hamangia și perechea sa”

255
XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI
CIUS
Nu departe de aşezarea modernă Gârliciu, la circa 5 km distanţă, pe un deal
numit Hissarlîc (Assarlîc), au fost descoperite ruinele cetăţii antice romane Cius
(fig. 5).
Este foarte probabil ca Cius să fi fost întemeiată încă din timpul împăratului
Vespasian (69-79 p.Chr.), dar ea este cunoscută mai ales datorită unor refaceri
făcute în secolul IV de împăratul Flavius Valens. După o victorie importantă
înregistrată în 369 (sau primăvara lui 368?) împotriva goţilor lui Athanaric, acest
Valens a refăcut Cius din temelii, ceea ce demonstrează că în trecut cetatea suferise
cel puţin o distrugere majoră.
O inscripţie ne vorbeşte despre refacerea lui Valens: „Flavius Valens, marele
victorios... cel ce i-a învins pe goţi... a ridicat din temelii şi această cetate, pentru a
servi la apărarea ţării”. Din aceeaşi inscripţie aflăm că refacerea Ciusului a fost făcută
de „soldaţi devotaţi, puşi la treabă prin grija tribunului Marcian, a comandantului
Ursicinus şi cu ajutorul lui Flavius Stercorius, bărbat de rang ecvestru”.
Se mai ştie de asemenea că în sec. IV d.H Cius era sediul unei unităţi de
cavalerie, cuneus equitum stablesianorum.
5.
Cetatea romană Cius,
vedere aeriană
6.
Ruinele cetății de la
Nufărul
256
XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI
PARTHENOPOLIS
Oraş întemeiat de grecii antici, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate,
Parthenopolis este unul din acele situri imposibile, în care cercetarea nu se poate
face aşa cum ar trebui. Ruinele sunt suprapuse de aşezarea modernă, o staţiune cu
o viaţă economică extrem de intensă, după cum bine ştim (Costinești). Zidurile
bătrânului polis se află fie sub casele, vilele şi hotelurile Costineştiului, fie au fost
luate deja ca tribut, de apele Mării (turnuri şi zid de incintă, sit submers în zona
Pescărie). În anii 60-70 ai secolului trecut, regimul comunist s-a grăbit să îl declare,
în totalitate, ca fiind sit submers, pentru a putea continua lucrările la Staţiunea
Tineretului, fără probleme de natură legală.
Parthenopolis a fost un oraş important al Scythiei Minor, cu o existenţă mai
lungă de un mileniu, de la portul grecilor din sec IV a.Chr. şi până la oraşul roman
din epoca romano-bizantină (secolele IV-VI p.Chr.). Într-o perioadă atât de lungă,
urbea a avut însă dimensiuni diferite, fiind mai întinsă în momentele de dezvoltare
şi mai restrânsă, în anii de criză. De-a lungul timpului, arheologii au încercat să
cerceteze zona, de la Radu Vulpe în anii 1930 (a descoperit diverse construcţii),
la echipele din anii 50-60 (morminte romane şi statuia zeiţei Cybele), la Vasile
Canarache în anii 70 (Portul de lângă lac) şi până la echipa MINAC din 2006, când
la intrarea în localitate au fost descoperite locuinţe din perioada elenistică (secolele
IV-II a.Chr.). De asemenea, localnicii fac adesea descoperiri întâmplătoare, fie la
săparea unei fundaţii, fie după lucrări agricole. Cercetarea sistematică rămâne însă
un vis imposibil la Costineşti şi doar Fortuna ne poate ajuta pe viitor să aflăm mai
multe despre această cetate a antichităţii.
PROSLAVIȚA
La sfârșitul secolului X, puternicul cnezat al Rusiei Kievene și-a avut capitala
într-o cetate ale cărei ruine se găsesc astăzi pe raza comunei Nufăru, județul Tulcea.
Se ajunge ușor, de la Tulcea spre Murighiol, având în stânga brațul Sfântul
Gheorghe. Pe drumul principal un indicator te informează că o parte din ruinele
cetății medievale Pereislaveț, Prislav sau Proslavița se află la un kilometru distanță,
la dreapta.
257
XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI
Ruinele, identificate de mult, spun o istorie uimitoare (fig. 6). Cum a ajuns
marele centru medieval Kiev să piardă (fie chiar și pentru trei ani) supremația în
detrimentul unei cetăți din fosta Scythie Minor?
Artizanul acestei schimbări a fost cneazul Sviatoslav Igor (945-972), din
Casa Rurik (varegi din tribul Rus, care au întemeiat Rusia kieveană la cererea
triburilor slave – primul cneaz Rurik, în circa 862 a cucerit Novgorod iar cneazul
Oleg, în circa 880 a stabilit capitala la Kiev).
Învingător al bulgarilor și pecenegilor, mare dușman al bizantinilor,
Sviatoslav a controlat nordul Dobrogei și a cucerit așezarea în 968. Bulgarii o
numiseră Pereislaveț (Preslaveț), adică Micul Preslav, pentru a nu se confunda cu
Marele Preslav, capitala Țaratului Bulgar.
Cneazul i-a șocat pe toți ai săi când a anunțat schimbarea de capitală. I-a
trimis mamei sale Olga (Sfânta Olga) o scrisoare în care menționa:
„Nu-mi place să stau la Kiev, vreau să trăiesc în Pereislavețul de pe Dunăre.
Acolo este inima țării mele, acolo se adună toate bogățiile pământului, din Grecia
aur, țesături, vin și tot felul de fructe, din Boemia și Ungaria argint și cai, de la Ruși
blănuri, ceară, miere și robi”.
Schimbarea capitalei se face în 969 dar Sviatoslav Igor pleacă într-o
campanie militară. Locuitorii Micului Preslav (mulți dintre ei bulgari și pecenegi) se
răscoală împotriva guvernatorului kievean Vok, care abia reușește să scape cu viață,
fugind din cetate. Sviatoslav revine imediat, reprimă răscoala și situația se liniștește.
Urmează apoi campania cneazului la Sud de Dunăre și conflictul deschis
între Rusia Kieveană și Imperiul Bizantin. Sviatoslav are ambiții uriașe, dar basileul
Ioan Tzmiskes reușește să îl oprească. Rușii sunt asediați trei luni la Dorostolon
apoi sunt obligați să facă pace (24 iulie 971) și să se retragă (fig. 7). Sviatoslav pierde
Dobrogea în acel an 971 iar ținutul este reorganizat administrativ de către Bizanț.
Rușii pierd și Proslavița, care este refăcută și rămâne un centru important militar și
economic bizantin.
258
XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI
Sviatoslav ajunge cu armata sa pe fluviul Dniepr (Nipru) și este ucis într-o
ambuscadă pusă la cale de pecenegi, care se pare că aveau o alianță secretă cu
Bizanțul.
Capitala cnezatului este acum, din nou, Kiev, dar situația statului este
tulbure. Cei trei fii ai lui Sviatoslav se luptă între ei pentru putere. Va câștiga în
cele din urmă Vladimir cel Mare (Volodimir) (980-1015), viitorul Sfânt Vladimir,
primul cneaz creștin al Rusiei.
Ce s-a întâmplat însă cu fosta capitală a lui Sviatoslav Igor? Bizantinii au
clădit o nouă cetate, și mai puternică, cu ziduri groase de peste 3 metri. Proslavița
a fost se pare distrusă în 1241 de tătari, dar iarăși refăcută întrucât apare pe hărți
genoveze de navigație.
SALSOVIA
Mahmudia este locul unde pot fi găsite ruinele cetăţii Salsovia, aşezare
romană care a existat între secolele I-VI p.Chr. Ea este menţionată pentru prima
dată într-o diplomă militară de pe vremea lui Nerva (96-98) bătrânul senator
devenit împărat şi care l-a cooptat la domnie pe Traian. Din secolul III, la Salsovia
funcţionează şi un puternic castru. Militarii cantonaţi aici (în general auxiliari) nu
au putut evita distrugerile ulterioare, cele provocate de goţi în secolul IV sau de
7. kutriguri, două veacuri mai târziu. La Mahmudia nu descoperi însă doar cetatea
Rușii lui Svatoslav, romană, ci şi vestigii mai vechi datând din epoca elenistică (secolele IV-III a.Chr.)
urmăriți de bizantini la
Dorostolon (Cronica lui iar anumiți specialiști consideră că şi înaintea grecilor aici exista o puternică davă a
Ioan Skylitzes) geţilor.
STRATONIS
Stratonis (după numele latin) este situl arheologic încă neidentificat al unui
castrum din epoca romană din Dobrogea, în județul Constanța, situat, după Tabula
8.
Cetatea Stratonis figurată
pe Tabula Peutingeriana
259
XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI

Peutingeriana, pe coastă, la 22 de mile romane de Callatis (32,3 km) și 12 mile de

Tomis (17,5 km), ceea ce corespunde astăzi cu bazinul limanului Techirghiol.
În Antichitate, mai ales cea timpurie, coasta era diferită de cea de acum:
multe dintre limanele dobrogene erau încă golfuri deschise ale Mării Negre (cazul
actualului lac Techirghiol), în timp ce în alte locuri (unde țărmul prezintă acum
faleze) linia țărmului era mai în largul mării decât în zilele nostre. Dacă poziția
castrului este pe malul lacului Techirghiol, odinioară golf maritim, săpături
ulterioare ar trebui să dezlege enigma, dar dacă poziția era mai la răsărit, în raza
maritimă a actualei localități Eforie, atunci rămășițele Stratonisului pot fi submerse.
Istoricii Gheorghe Andronic, Adrian Rădulescu și Radu Vulpe presupun că
denumirea poate proveni din cuvântul grecesc stratiot, însemnând „soldat”, ceea
ce înseamnă probabil că acest castru roman a fost construit pe amplasamentul
unei fortificații grecești anterioare, cu atât mai mult cu cât denumirea Στρατώνι
menționată de Strabo și de Pliniu (Historia Naturalis) desemna și alte localități
precum și o insulă din Marea Roșie și mai folosește încă pentru un orășel din Grecia
actuală.
Unul dintre cele mai interesante izvoare care fac referire la Stratonis ca fiind
o cetate pe malul mării este cel al Geografului Anonim din Ravenna. Acesta scria
în opera sa „Descrierea lumii”: „Tot lângă Marea cea Mare este țara numită Tracia.
În această țară au fost foarte multe orașe, dintre care unele pe malul Mării precum
Dionisopolis, Bizone, Timum, Turiza, Callatis, Stratonis, Histria”. Citând alte izvoare
antice, ca Tabula Peutingeriana de exemplu, istoricii români Gheorghe Andronic
și Andrei Rădulescu menționau Stratonisul ca cetatea de pe malul românesc al
Mării Negre, între Callatis și Gurile Dunării. Alte izvoare vorbesc despre colonia
grecească ca fiind aflată la o depărtare de 22 de mile de Callatis și de 12 mile de
Tomis. În niciunul dintre documentele istorice cercetate în ultimul secol nu apare
vreo mențiune că Stratonisul s-ar fi aflat în interiorul teritoriului (spre Zarguzon), ci
mereu apare referirea că era un oraș pe malul mării, care confirmă practic varianta
Cap Tuzla (fig. 8). Arheologul Radu Vulpe menționa la rândul său că Stratonis era
una dintre escalele preferate de coloniștii greci, care putea face astfel schimburi
comerciale cu sciții și geții plugari din zonă. Era așadar un mic oraș comercial de
escală (un emporion grecesc), care ulterior s-a dezvoltat (așa cum s-a întâmplat și
cu Tomisul) într-o urbe puternică și extrem de dezvoltată.
9.
O probabilă localizare
a Stratonisului la Capul
Tuzla

260 261
LEXICON (CUVINTE CHEIE)
LEXICON (CUVINTE CHEIE)
lexicon - dicționar tehnic ce cuprinde definițiile unor cuvinte cheie dintr-un anumit
domeniu de activitate (în cazul de față termeni din arheologie și istorie antică și
medievală)
a fundamentis - de la fundație, de la temelii.
absidă - boltă, arc arhitectural întâlnit la clădiri romane și romano-bizantine, folosit
la construcția bazilicilor creștine dar și a altor edificii (terme, temple, etc).
acropolă – partea cea mai înaltă, citadela unui oraș grecesc.
acroteră - element arhitectonic din piatră sau lut ars, cu decor animal sau vegetal.
adosat - rezemat, alipit de un perete.
agora - piața publică a orașului grecesc, loc de adunare public și în care se
concentrau activitățile comunității.
agoranom - magistrat anual însărcinat cu aprovizionarea populației și cu
supravegherea piețelor.
ala - „aripă”, unitate tactică de cavalerie din cadrul trupelor auxiliare ale armatei
romane
apeduct - ansamblu de construcții și instalații ce servesc la transportul apei din
locul de captare al acesteia și până la cel de folosire sau de stocare.
apodyterium - încăpere a băilor publice cu rol de vestiar.
atrium - curte interioară a caselor romane, de obicei înconjurată de un portic
acoperit; spațiu deschis înconjurat de coloane, aflat la intrarea unei basilici.
baptisterium - bazin, încăpere sau chiar edificiu special pentru botezul creștin.
basilică (bazilică) - edificiu public de mari proporții, uneori având destinație civilă
(centru economic, administrativ și juridic), dar cele mai multe ori cu destinație
religioasă (din secolul IV p.Chr., basilici paleocreștine)
caldarium - cameră și bazin cu apă fierbinte, amplasate într-un complex termal.
canabae - așezări din jurul castrelor, al lagărelor militare.
centurion - ofițer roman, comandant al unei centurii.
chtonian - pământesc, subpământesc, subteran.
corpus - colecție (de inscripții, texte, documente, legi ș.a.).
cuneus - „pană”, „companie”, unitate de cavalerie.
didrahmă - monedă ce avea valoarea a două drahme.
dolia - vase de provizii de mari dimensiuni în care se transportau și se depozitau în
general grânele.
domus - locuință rezidențială de mari dimensiuni, de plan rectangular și compusă
din diverse camere dispuse în jurul unui atrium (curte interioară)
drahmă - monedă de argint în Grecia antică.
dromos - „drum”, cale de acces către morminte cu boltă.
emplecton - nucleu, element arhitectonic prin care se desemnează umplutura unei
construcții.
emporion - așezare colonială grecească cu statut pre-urban (în cazul Tomisului, o
factorie comercială, mic târg și port de escală).
epigrafie - știință auxiliară a istoriei ce are ca obiect studiul textelor gravate pe
262
LEXICON (CUVINTE CHEIE)
materiale durabile (piatră, metale, lut ars, os)
epitaf - text funerar în versuri sau în proză.
eponim - „care dă numele”, divinitate de la care își lua numele o cetate.
extramuros - „în afara zidurilor” cetății, în afara orașului.
follis - monedă romană din aliaj, intrată în uz la sfârșitul secolului III p.Chr. și emisă
în diverse variante până la finele secolului V p.Chr.
frigidarium - bazin cu apă rece din cadrul băilor publice.
friză - fragment arhitectural decorat în relief cu motive vegetale, zoomorfe și
mitologice stilizate.
frourion - fermă fortificată.
hallstatian - din Hallstatt, prima epocă a fierului.
himation - mantie largă purtată în antichitate și care era prinsă pe piept sau pe
umăr cu o fibulă.
hipocaust (hypocaustum) - instalație cu încălzire cu aer cald.
hipogeu (hypogaeum) - „sub pământ”, construcție subterană cu mai multe încăperi
și cu destinație în special funerară.
in situ - termen arheologic ce se traduce „în mediul natural”,„la fața locului”, „în
locul de origine”.
incintă - spațiu mare, închis, aflat în interiorul unei construcții de protecție.
insulae - locuințe folosite în orașele romane de către membrii claselor de mijloc și
de jos.
khantaros - cupă pentru băut.
laconicum - saună.
lapidarium - locul unde se păstrează o colecție de monumente din piatră, sculptate
sau gravate (basoreliefuri, altare funerare, sarcofage, statui, fragmente arhitectonice
etc).
lekythos - vas mic, cu gura strâmtă, utilizat pentru păstrarea uleiului parfumat sau a
anumitor soiuri de condimente.
lentiarion - încăpere specială dintr-un ansamblu termal și în care se păstrau
cerșafuri din in folosite pentru băi.
limes romanus - frontieră fortificată a Imperiului Roman.
litic - referitor la piatră.
logie - galerie exterioară încorporată unei clădiri, acoperită și deschisă către
exterior.
metopă - suprafață împodobită cu basoreliefuri, spațiul dintre triglifele frizei unui
templu doric.
miliar - stâlp de piatră așezat pe marginea drumurilor, din 1.000 în 1.000 de pași
romani.
nartex - vestibul al unei bazilici.
necropolă - (necropolis, „orașul morților”), cimitir de înhumare sau de incinerație.
ofrandă - jertfă adusă unei anume divinități, oferită în semn de respect, de credință
sau de recunoștință.
palestră (palaestra) - loc public, special destinat pentru practicarea gimnasticii,
luptelor.
parament - parte exterioară a unei construcții, material care căptușește o
construcție.
263
LEXICON (CUVINTE CHEIE)
patera - vas asemănător unei farfurii ușor adâncită, folosită în timpul ritualurilor.
polis - cetate, oraș-stat, formă de organizare specifică antichității grecești.
pontarh - „conducător al comunității Pontului”, magistrat cu rol de conducere în
cadrul confederației orașelor grecești de pe malul vestic al Mării Negre.
pontifex maximus - “mare preot”; începând cu Octavian Augustus, acest titlu a fost
purtat de împărații romani, care îndeplineau și atribuțiile marelui preot.
portic (porticus) - galerie exterioară acoperită, mărginită de un șir de coloane care
servea ca loc de adăpost și de promenadă în jurul unei piețe, al unei clădiri sau a
unei străzi.
poternă - termen folosit pentru porți secundare, secrete, de mici dimensiuni, din
cadrul unei fortificații.
relegare (relegatio) - formă mai ușoară de exil ce implica alungarea, surghiunirea
unei persoane în afara Romei, dar fără ca aceasta să își piardă drepturile cetățenești
sau averea.
relicvariu - cutie sau casetă în care se păstrau moaște sau obiecte sacre.
sarcofag - „sarcophagus - devorator de carne”, monument funerar din piatră,
marmură etc, adesea artistic ornamentat și care are forma unui sicriu.
stadiu - unitate de măsură în lumea antică grecească, cu o lungime aproximativă de
157 metri (unitatea folosită în măsurarea distanțelor de călătorie).
stelă - mic monument comemorativ sau funerar, în formă de coloană sau de
pilastru.
tepidarium - loc important în complexele termale, încăpere încălzită cu ajutorul
hipocaust-ului și care, de obicei, în centru, avea o mică piscină.
terme - (thermae), băi publice romane, edificii dotate cu instalații necesare pentru
băi calde și formate din diverse încăperi, săli încălzite și bazine.
transept - galerie transversală ce separă corul unei biserici de nava acesteia, formând
brațele unei cruci în plan orizontal.
triglifă - element decorativ al frizei templelor dorice, de forma unei plăci
dreptunghiulare din piatră, ornată cu trei creste în relief, care se repetă la intervale
egale.
tumul - movilă artificială de pământ sau de piatră, conică sau piramidală, înălțată
deasupra unui mormânt.
tyrs - toiag simbolic, împodobit cu viță de vie și în vârf având un con de pin. Este un
obiect simbol al zeului Dionysos/Bacchus.
uranian - referitor la univers, la cosmos; termen derivat din numele lui Uranus, zeul
cerului.
vicus - sat roman din vecinătatea așezărilor urbane.
villa rustica - proprietate rurală ce cuprindea locuința proprietarului și anexele
gospodăriei și care era centrul unei proprietăți agricole de mari dimensiuni.
votiv - (despre inscripții) care exprimă o făgăduință solemnă (față de divinitate);
hărăzit, închinat divinității.
264
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
O SCURTĂ ISTORIE GENERALĂ A ȚINUTULUI
1. Harta colonizării grecești în Pontul Euxin
Sursă foto: https://www.researchgate.net/figure/Map-of-Greek-colonies-around-the-Black-Sea-ca-
550-bc_fig1_266390947 (Adrianne Mayor, John Colarusso, David Saunders, Making Sense of Non-
sense. Inscriptions associated with Amazons and Scythians on Athenian Vases, 2014) / Pag. 15
2. Grecii întemeiează mai multe colonii pe țărmul vestic / Pag. 16
3. Monedă cu efigia lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei
Sursă foto: https://coinweek.com/ancient-coins/ancient-coin-profiles-portrait-of-alexander-the-
great/ (Russel A Augustin, Stater of Alexander the Great, Ancient Coin Profiles - Portrait of Alexan-
der the Great, 15 ian. 2021) / Pag. 17
4. Octavian Augustus, primul împărat al Romei
Sursă foto: https://leviathan.ro/octavian-augustus-n-23-septembrie-63-i-hr/ / Pag. 18
5. Ruine ale cetății Tomis
Sursă foto: arhiva MINAC - Cercetare preventivă 2017-2019 / Pag. 19
6. Constantin cel Mare, împărat al lumii și protector al creștinismului - Mozaic din Hagia Sofia
Sursă foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Byzantinischer_Mosaizist_um_1000_002.jpg /
Pag. 20
7. Frescă cu reprezentarea lui Bretanion, episcopul orașului Tomis. Catedrala ortodoxă „Sfinții Apos-
toli Petru și Pavel” Constanța, frescă exterioară / Pag. 21
8. Monede din epoca romano-bizantină
Sursă foto: https://www.google.ro/search?q=romano+byzantine+coins&tbm=isch&hl=ro&sa=X&ve
d=2ahUKEwijuO_o1Zf1AhVFgaQKHfIwCvIQBXoECAEQMg&biw=1263&bih=913 / Pag. 21
9. Portulan medieval genovez (1544), creat de Battista Agnese și care înfățișează Mare Maggiore,
Marea Neagră
Sursă foto: http://valuriledunarii.blogspot.com/2010/03/harta-lui-giovanni-battista-agnese.html /
Pag. 22
10. Dobrogea în timpul despotului Dobrotici
Imagine prelucrată după: Adrian Ilie, Valea Kara-Su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie
istorică, Editura Succeed Publishing, Medgidia, 2007. Sursă foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Des-
potatul_Dobrogei#/media / Pag. 23
11. Mircea cel Bătrân, “stăpânitor până la Marea cea mare”
Sursă foto: Pictură din biserica Episcopiei de Argeș https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_
cel_B%C4%83tr%C3%A2n#/media/Fi%C8%99ier:MirceatheElder.jpg / Pag. 24
12. Dobrogea otomană. Litografie a orașului Măcin (sec.XIX)
Sursă foto: Boca M., Dobrogea veche în stampe și gravuri (1826-1882), Pontice, 1, 1968, 455-507,
fig.18, 474 / Pag. 25
13. Geamia Ali Gazi Pașa din Babadag (1610)
Sursă foto: Arhiva „Ziua de Constanța”, https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/social/geamiile-monu-
ment-din-dobrogea-cea-mai-veche-esmahan-sultan-are-493-de-ani-iar-moscheea-carol-i-este-uni-
ca-din-punct-de-vedere-arhitectural-galerie-foto-492813.html?imagini=1&open / Pag. 26
14. Portul Constanța în a doua jumătate a secolului XIX, în timpul exploatării sale de compania
britanică BDSR
15. Principele Carol I trecând Dunărea pe la Brăila, în Dobrogea
Sursă foto: https://m.facebook.com/visitdobrogea/photos/a.2106637992914881/2237959663116046/?
type=3 / Pag. 27
16. Principele Carol I devine pe 14 noiembrie 1878 stăpânitor al Dobrogei intrată sub administrarea
românească. Sursă foto: https://www.descopera.ro/istorie/15299571-carol-i-cel-mai-mare-rege-al-
romanilor-care-a-fost-primul-cuvant-pe-care-l-a-rostit-in-limba-romana / Pag. 28
17. Fotografie din timpul Primului Război Mondial, în vremea ocupației germano-bulgare din Do-
brogea (octombrie 1916-1918)
Sursă foto: https://www.facebook.com/pascale.roibu/photos_by / Pag. 29
265
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
I. TOMIS
1. Ruine datând din epoca romană / Pag. 31
2. Vestigii din epoca de maximă dezvoltare a orașului antic
Sursă foto: Lungu V., Covacef Z., Chera C., Bijuterii antice din aur din colecțiile Muzeului de Istorie
Națională și Arheologie Constanța, Bibliotheca Tomitana VI, Editura Ex Ponto, Constanța, 2012, 147
p., 66 pl. / Pag. 31
3. Pictura „The Golden Fleece” (Lâna de Aur), de Herbert James Draper (1904), Bradford Museum,
UK. Artistul a redat momentul în care argonauții, convinși de Medeea, îl sacrifică pe tânărul prinț
Absyrtos / Pag. 32
4a. Bogăția orașului antic este atestată și de numeroasele podoabe de aur și argint descoperite de
către arheologi / Pag. 33
4b. Bijuteriile descoperite în necropolaTomisului sunt de o înaltă realizare artistică / Pag. 33
5. Portul era amplasat în fața terasei inferioare a Edificiului Roman cu Mozaic / Pag. 33
6. Titlul original al operei scrise de împăratul Constantin Porfirogenetul în limba greacă era „Pentru
propriul său fiu, Romanos” / Pag. 34
7a. Reconstituire propusă de arheologi pentru Poarta Marea a cetății / Pag. 34
7b. Poarta Mare – cercetare arheologică 2016
Sursă foto: arhiva MINAC, Raport cercetare, arheolog Octavian Mitroi / Pag. 34
8. Parcul Catedralei, parc arheologic, situat lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Petru și Pavel”,
construită între anii 1883-1895
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 35
9. Fundații de locuințe și o parte dintr-o stradă laterală, datate în epoca romano-bizantină / Pag. 35
10. Edificiul roman cu mozaic, la data descoperirii sale (1959) / Pag. 36
11a. Marea Sală a Edificiului este impresionantă și astăzi
Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Flavia_Julia_Constantia / Pag. 36
11b. Culorile mozaicului nu au dispărut, dar și-au pierdut din prospețime / Pag. 36
12. Iulia Flavia Constantia a trăit între anii 290-330 p.Chr. / Pag. 36
13. Inscripțiile din lapidarium oferă informații despre persoane ce au trăit la Tomis în urmă cu
aproape două milenii / Pag. 37
14. Traseele tronsoanelor de apeduct identificate între orașele Ovidiu (Canara) și Constanța
Sursă foto: https://www.minac.ro/assets/tomis-1-aprovizionarea-cu-apa-a-cetatii-tomis.pdf, Papuc
Gh., Tomis I – Aprovizionarea cu apă a cetății Tomis în epoca romană și romano-târzie, MINAC,
Ex-Ponto, 2005 / Pag. 38
15. Galeriile săpate în stâncă de inginerii romani sunt absolut impresionante
Sursă foto: https://www.minac.ro/assets/tomis-1-aprovizionarea-cu-apa-a-cetatii-tomis.pdf, Papuc
Gh., Tomis I – Aprovizionarea cu apă a cetății Tomis în epoca romană și romano-târzie, MINAC,
Ex-Ponto, 2005, 141 / Pag. 38
16. Termele Tomisului erau demne de o capitală de provincie romană / Pag. 38
17a. Reconstituirea 3D a Mormântului pictat din Tomis poate fi văzută astăzi la muzeu. Foto recon-
stituire scara 1:1 expusă la MINAC / Pag. 38
17b. Una dintre picturi, în momentul descoperirii cavoului antic. Detaliu / Pag. 39
Sursă foto: arhivă personală arheolog Chera C.. Detaliu surprins la data descoperirii monumentului
/ Pag. 40
18. Cripta basilicii descoperită în curtea Colegiului Național „Mihai Eminescu” Constanța / Pag. 41
19. Zidul de incintă al cetății romano-bizantine, delimitând astăzi Parcul Arheologic
Sursă foto: arhiva Ziua de Constanța / Pag. 41
20. Poarta de Nord a cetății romano-bizantine / Pag. 41
21. Tezaurul de sculpturi, la doar câteva ore de la descoperire
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 41
22. Ansamblul sculptural cuprinde piese de un înalt rafinament artistic
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 42
23. Zeul Pontos (detaliu) / Pag. 43
24. Statuia Șarpelui Glykon este amplasată în Sala Tezaur a muzeului din Constanța / Pag. 44
25. Calitatea piesei sugerează posibilitatea ca ea să fi fost expusă într-un templu tomitan, dedicat
266
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
acestei zeități, Glykon
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 44
26. Statuia zeiței egiptene Isis, expusă în Sala Tezaur a MINAC
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 44
27. Aedicula cu dubla reprezentare a zeiței Nemesis, expusă în Sala Tezaur a MINAC
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 46
28. Dedicația făcută de tomitanul Herennius Charito se află la baza micului templu
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 46
29. Statuia “Venus” din Tomis, o capodoperă a artei sculpturale
Sursă foto: Arhiva MINAC / Pag. 47
30. Bust al zeiței Afrodita
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 48
31. Pandantiv neolitic din scoică spondylus
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 49
32. Idol neolitic de marmură / Pag. 49
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 49
33. Ruinele întâlnite peste tot sunt martori ai locuirii milenare / Pag. 49
34. Vestigii ale istoriei orașului / Pag. 49
35. Harta medievală cu reprezentarea Dobrogei și a orașelor sale. Fotografie realizată de coordona-
torul volumului în expoziția Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi, București / Pag. 50
36. Hartă de navigație indicând principalele orașe din vestul Mării Negre. Fotografie realizată de co-
ordonatorul volumului în expoziția Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi, București / Pag. 51
37. Traseul parcurs de Ovidius de la Roma la Tomis. Hartă aflată la MINAC / Pag. 52
38. În orașul natal al poetului Ovidius, Sulmona, statuia sa a fost inaugurată în anul 1925
Sursă foto: Archivio di Stato dell Aquilla, Sezione di Sulmona / Pag. 53
39. Statuia lui Ovidius, amplasată în Piața Independenței (astăzi Ovidiu) la sfârșitul secolului XIX
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 53
40. Statuia dărâmată de militarii bulgari în octombrie 1916 a fost repusă pe soclu de către germani
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 54
41. Detaliu de frescă expusă la Muzeul de Arheologie din Tripoli, Libia, ce prezintă diverse tipuri de
gladiatori, dar și un arbitru
Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Zliten_mosaic / Pag. 55
42. Stela funerară a lui Argutos, expusă în Sala VI a MINAC / Pag. 55
43. Stela funerară a lui Attalos „bestiarul”. Fotografie realizată de coordonatorul volumului în
expoziția de bază a Muzeului Național de Istorie a României, București / Pag. 56
44. Stela funerară a lui Skirtos Dakesis / Pag. 56
45. Coperta primului număr al revistei, numită inițial Pontice și apoi Pontica / Pag. 57
46. Clădirea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, astăzi / Pag. 57
47. Clădirea Primăriei Constanța în epoca interbelică
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 57
48. Remus Opreanu a avut trei mandate de prefect al Constanței în perioada 1878-1883
Sursă foto: https://digitizare.biblioteca.ct.ro/wp-content/uploads/2020/06/Albumul-
Na%C8%9Bional-al-Dobrogei-1866-1877-1906-Petru-Vulcan.pdf
Biblioteca Județeană „I.N. Roman” Constanța, Petru Vulcan – Albumul Național al Dobrogei 1866-
1877-1906 / Pag. 58
49. Ion Bănescu, primar al orașului Constanța (1905-1907)
Sursă foto: https://www.ziuaconstanta.ro/in-constanta/constanta-de-odinioara-in-imagini/constan-
ta-de-odinioara-un-primar-care-si-a-iubit-si-cinstit-orasul-ion-banescu-galerie-foto-578119.html /
Pag. 59
50. Vasile Pârvan pe șantierul arheologic Histria
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 59
51. Ilie Ghibănescu, primul custode al muzeului
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 59
52. Constantin Brătescu, fondatorul revistei culturale Analele Dobrogei, în care s-au publicat nu-
meroase materiale despre istoria ținutului dintre Dunăre și Mare
267
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO) TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)

Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 60 25. Histria, vedere aeriană. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 80
53. Vasile Canarache, director al Muzeului Regional al Dobrogei 26. Ruinele vizitabile astăzi datează din ultimele secole de existență a așezării / Pag. 80
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 61 27. Zidul de incintă (vedere din exterior) / Pag. 81
54. Până la venirea lui Vasile Canarache la conducerea instituției, Muzeul de Istorie funcționa în 28. Vasile Pârvan. Sursă foto: http://www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Vasile-Parvan.html / Pag. 81
clădirea actualului Acvariu 29. În fiecare vară se desfășoară o campanie de cercetare arheologică / Pag. 81
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 61 30. Harta incintelor antice de la Histria / Pag. 82
55. Muzeul a funcționat până în 1977 în clădirea Palatului Episcopal. 31. Monografie a cetății, Histria vol. I (1954) / Pag. 82
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 61 32. Fiecare sector al cetății are particularitățile sale / Pag. 82
56. Clădirea Sfatului Popular a fost transferată în decembrie 1977 muzeului de istorie constănțean 33. O cetate deosebită și priveliști pe măsură / Pag. 83
Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 62 34. Vasile Pârvan, portret. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/parvan-vasile/ / Pag. 84
57. Vasile Canarache 35. Scarlat Lambrino. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/lambrino-scarlat/ / Pag. 85
Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/canarache-vasile/ / Pag. 63 36. Emil Condurachi, portret. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/condurachi-emil/ / Pag.
58. Adrian Rădulescu 86
Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/radulescu-adrian/ / Pag. 63 37. Dionisie M. Pippidi. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/pippidi-dionisie-m/ / Pag. 87
59. Mihai Irimia 38. Petre Alexandrescu. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/alexandrescu-petre/ / Pag. 88
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 65 39. Alexandru Suceveanu. https://www.arheologi.ro/arheolog/alexandru-suceveanu/ / Pag. 90
60. Maria Bărbulescu 40. Alexandru Avram. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/alexandru-avram/ / Pag. 91
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 66 41. Textul inscripției privitoare la cei trei eroi. Sursă foto: ISM I, Inscripțiile din Scythia Minor
61. Aurel Mototolea Grecești și Latine, vol.I, Histria și împrejurimile; Culese, traduse, însoțite de comentarii și indici de
Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 67 Dionisie M. Pippidi, Editura Academiei R.S.R., București, 1983 (8) / Pag. 93
42. Textul ce face referire la faptele deosebite săvârșite de Agathocles. Sursă foto: ISM I, Inscripțiile
Didrahmă histriană de argint (480-475 a.Chr.) / Pag. 69 din Scythia Minor Grecești și Latine, vol.I, Histria și împrejurimile; Culese, traduse, însoțite de co-
mentarii și indici de Dionisie M. Pippidi, Editura Academiei R.S.R., București, 1983 (15) / Pag. 94
II. HISTRIA - POMPEIUL ROMÂNESC 43. Una dintre plăcile decretului ce relatează faptele de eroism ale lui Aristagoras. Sursă foto: ISM
I, Inscripțiile din Scythia Minor Grecești și Latine, vol.I, Histria și împrejurimile; Culese, traduse,
1. Muzeul de sit, vedere din exterior / Pag. 71 însoțite de comentarii și indici de Dionisie M. Pippidi, Editura Academiei R.S.R., București, 1983
2. Vedere generală din interiorul muzeului / Pag. 71 (54) / Pag. 95
3a. Reversul monedei conține bine-cunoscuta stemă a Histriei / Pag. 71 44. Monumentul dedicat la Histria în cinstea amiralului Hegesagoras. Sursă foto: ISM I, Inscripțiile
3b. Aversul monedei, două capete întoarse, îl reprezintă probabil pe Apollo Ietros (Tămăduitorul) / din Scythia Minor Grecești și Latine, vol.I, Histria și împrejurimile; Culese, traduse, însoțite de co-
Pag. 71 mentarii și indici de Dionisie M. Pippidi, Editura Academiei R.S.R., București, 1983 (64) / Pag. 97
4. Orașul roman-târziu. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 72 45. Monumentul închinat binefăcătorului Diogenes. Sursă foto: ISM I, Inscripțiile din Scythia Minor
5. Fragmente din apeductul de la Histria / Pag. 73 Grecești și Latine, vol.I, Histria și împrejurimile; Culese, traduse, însoțite de comentarii și indici de
6. Ceramică și alte vestigii expuse la etajul muzeului Histria / Pag. 73 Dionisie M. Pippidi, Editura Academiei R.S.R., București, 1983 (1) / Pag. 98
7. Obiectele expuse aduc lămuriri privitoare la traiul cotidian și preocupările histrienilor / Pag. 73
8. Fațada templului lui Theos Megas / Pag. 73 III. CALLATIS
9. Decretul Gerusiei din Histria, emis în anul 138 p.Chr. / Pag. 73
10. Statuia unei pantere; monumentul poate fi pus în legătură cu ritualurile zeului Dionysos / Pag. 74 1. Statuetele din colecția muzeului Callatis sunt de tipul celor descoperite în necropolele localității
11. Lapidarium-ul aflat în incinta muzeului / Pag. 74 Tanagra, regiunea Beoția, Grecia / Pag. 101
12. Fragmente de inscripții, păstrate în lapidarium / Pag. 74 2. Relief din marmură în care apare zeița Atena / Pag. 101
13. Aleea ce duce la intrarea în situl arheologic / Pag. 75 3. Clădirea Muzeului de Arheologie Callatis / Pag. 102
14. Aleea cu vestigii / Pag. 75 4. Piesele expuse astăzi la Mangalia evocă perfect perioadele de dezvoltare / Pag. 102
15. Locația fostului muzeu de sit / Pag. 75 5. Vestigii de epocă romană / Pag. 102
16. Poarta Mare a cetății romano-bizantine / Pag. 75 6. Sectorul Poarta de Nord / Pag. 102
17. Incinta și ruinele locuințelor sectorului nordic (vedere din interiorul cetății) / Pag. 76 7. Sectorul Poarta de Nord și o porțiune din drum / Pag. 102
18. Frumoasa arcadă a Turnului Mare / Pag. 76 8. Zidul de incintă al cetății Callatis / Pag. 103
19. Ruinele băilor publice din interiorul cetății / Pag. 76 9. Edificiul romano-bizantin / Pag. 103
20. Basilica Episcopală (vedere aeriană). Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 77 10. Ruine ale cartierului sudic / Pag. 103
21. Reconstituire propusă pentru Basilica Episcopală / Pag. 77 11. Fundații de locuințe din cartierul sudic / Pag. 103
22a. Domus, cartierul rezidențial (vedere aeriană). Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 77 12. Sala Mormântului cu papirus / Pag. 104
22b. Celebra coloană din cartierul rezidențial, obiectivul preferat al fotografilor amatori / Pag. 78 13. Mormântul cu papirus, fotografie din momentul descoperirii. Sursă foto: arhiva MINAC / Pag.
23. Ruinele Zonei Sacre, la momentul dezvelirii lor / Pag. 78 104
Sursă foto: https://www.allnumis.ro/catalog-carti-postale/romania/histria/histria-zona-sacra-a- 14. Scheletul bărbătesc descoperit în mormânt. Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 105
cetatii-31024 / Pag. 78 15. Fragmentele papirusului, așa cum au fost readuse în România. Sursă foto: arhiva MINAC / Pag.
24. Sarapis, divinitate egipteană sincretică, care întrunește trăsături ale vechilor zei egipteni Osiris și 106
Apis.Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Serapis / Pag. 79 16. Fragmente ale papirusului. Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 106

268 269
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
17. Fragment de papirus (detaliu). Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 106
18. Fragment de papirus (detaliu). Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 107
19. Papirusul de la Derveny conține un poem orfic, în care este relatată nașterea zeilor olimpieni.
Sursă foto: https://www.mysteriousgreece.com/2015/12/derveni-papyrus/ / Pag. 108
20. Mormântul, parțial decopertat. Sursă foto: https://www.mangalianews.ro/63636/ / Pag. 108
21. Culoarul de acces în mormânt. Sursă foto: https://www.mangalianews.ro/63636/ / Pag. 108
22. Valeriu Cheluță - Georgescu. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/cheluta-georgescu-n-
c-valeriu/ / Pag. 108
IV. ALBEȘTI
1. Harta Dobrogei cu localizarea comunei Albești, pe raza căreia se află fortificația. Sursă foto: Livia
Buzoianu, Maria Bărbulescu, Albești, Monografie arheologică I, MINAC, Editura Ex Ponto, 2008.
https://www.minac.ro/assets/bt4-albesti.pdf / / Pag. 111
2. Ruinele fortificației greco-indigene. Sursă foto: Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Albești, Mono-
grafie arheologică I, MINAC, Editura Ex Ponto, 2008. https://www.minac.ro/assets/bt4-albesti.pdf /
Pag. 112
3. Reliefuri ceramice din secolele IV-III a.Chr. Sursă foto: Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu –
Albești, Monografie arheologică I, MINAC, Editura Ex Ponto, 2008. https://www.minac.ro/assets/
bt4-albesti.pdf / Pag. 112
4. Statuie ce o reprezintă pe Afrodita, zeița frumuseții (stare fragmentară). Sursă foto: Livia Buzoia-
nu, Maria Bărbulescu, Albești, Monografie arheologică I, MINAC, Editura Ex Ponto, 2008. https://
www.minac.ro/assets/bt4-albesti.pdf / Pag. 113
5. Vase și fragmente de vase ceramice de tip khantaroi. Sursă foto: Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu,
Albești, Monografie arheologică I, MINAC, Editura Ex Ponto, 2008. https://www.minac.ro/assets/
bt4-albesti.pdf / Pag. 114
6. Arheologii Maria Bărbulescu, Adrian Rădulescu, Livia Buzoianu și Lucian Arsenie. Sursă foto:
arhiva MINAC / Pag. 114
7. Fundații de locuințe / Pag. 115
8. Turnul din Sud-Vest asigura apărarea așezării / Pag. 115
9. Ruine impozante / Pag. 115
10. Zidurile fortificației sunt extrem de solide și astăzi / Pag. 116
11. Ruine dezvelite de către arheologi / Pag. 116
12. Harta zonei, cu așezarea Albești mărginită la sud de valea cu același nume / Pag. 116
13. Livia Buzoianu. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/buzoianu-livia/ / Pag. 117
V. ADAMCLISI -TROPAEUM TRAIANI
1. Monumentul Triumfal, fotografie aeriană. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 119
2. Inscripția închinată zeului Marte Răzbunătorul. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 119
3. Metopele au fost reconstituite și dispuse circular, asemenea originalelor. Sursă foto: Imago Studio
Constanța / Pag. 119
4. Reliefuri cu militari romani, realizate în epocă modernă pe monumentul reconstituit. Sursă foto:
Imago Studio Constanța / Pag. 120
5. Inaugurarea monumentului a fost făcută în anul 1977, în prezența președintelui de atunci al statu-
lui român, Nicolae Ceaușescu. Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 120
6. Movila de pământ în care a fost identificat mausoleul se află în stânga monumentului / Pag. 121
7. Reconstituirea altarului. Sursă foto: http://www.cimec.ro/Arheologie/tropaeum/cetatea/index.html
/ Pag. 121
8. Clădirea muzeului Tropaeum Traiani din Adamclisi (vedere din exterior) / Pag. 121
9. Muzeul Tropaeum Traiani din Adamclisi (vedere din interior) / Pag. 122
10. Trofeul lui Traian (piesele originale ce îl compuneau) / Pag. 122
11. Metopele originale / Pag. 122
12. Metopă originală ce îl reprezintă pe împăratul Traian (personajul din dreapta) / Pag. 122
13. Cetatea Tropaeum Traiani (vedere aeriană). Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 123
270
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
14. Trofeul ridicat de Constantin la refacerea cetății și care astăzi poate fi văzut în muzeu. Sursă foto:
Imago Studio Constanța / Pag. 123
15. Vedere a zidului de incintă și a cetății. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 123
16. Ruina monumentului triumfal. Imagine de la începutul secolului XX. Sursă foto: arhivă MINAC
/ Pag. 124
17. Imagine din timpul cercetărilor din cetate, de la sfârșitul sec. XIX. Sursă foto: arhivă MINAC /
Pag. 124
18. Basilica A, simplă (foto și reconstituire). Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 125
19. Basilica B, de marmură (foto și reconstituire). Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 125
20. Basilica Cisternă C / Pag. 125
21. Basilica D cu Transept (plan). Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 125
22. Basilica Forensis / Pag. 125
23. Basilica Forensis (vedere din interior) / Pag. 126
24. Vedere aeriană dinspre nord-est. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 126
25. Situația Porții de Est înaintea cercetării sistematice. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 126
26. Drumul principal Est-Vest / Pag. 127
27. Adrian Rădulescu la monument, înainte de restaurarea din 1977. Sursă foto: arhiva MINAC /
Pag. 127
28. Coperta monografiei arheologice / Pag. 127
29. Poarta de Est / Pag. 128
30. Poarta de Vest / Pag. 128
31. Decumanus Maximus / Pag. 128
32. Piesele Trofeului, înainte de restaurarea monumentului. Sursă foto: arhiva MINAC / Pag. 129
33. Vedere aeriană a cetății. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 130
34. Planul cetății Tropaeum, realizat de către specialiști. Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag.
130
35. Cetatea Tropaeum Traiani (detaliu). Sursă foto: Imago Studio Constanța / Pag. 131
36. Clădirea de tip domus. Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 132
37. Clădirea rezidențială. Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 132
38. Reconstituire a edificiului / Pag. 132
39. Domus (detaliu) / Pag. 133
40. Tezaurul monetar medieval. Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 133
41. Locul unde a fost descoperit tezaurul medieval. Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 134
42. Capacul ce acoperea tezaurul / Pag. 134
43. Adrian Rădulescu la Adamclisi. Sursă foto: arhivă MINAC / Pag. 135
44. Grigore Tocilescu. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/tocilescu-grigore/ / Pag. 135
45. Alexandru Barnea. Sursă foto: https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/alexandru-barnea-avem-
institute-de-cercetare-arheologica-aflate-in-subordinea-academiei-romane-si-nu-putem-acorda-
diplome-universitare-de-specialitate-7085316 / Pag. 135
46. Ion Barnea. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/barnea-ion/ / Pag. 136
47. Gabriel Mircea Talmațchi / Pag. 140
VI. SACIDAVA
1. Dunărea văzută de pe dealul Musait / Pag. 143
2. Ruine ale cetății / Pag. 143
3. Cetatea Sacidava (vedere aeriană). Sursă foto: https://www.archiverobg.eu/ / Pag. 144
4. Fundațiile vizibile astăzi sunt încă impresionante / Pag. 144
5. Ruine ale incintei (detaliu) / Pag. 145
6. Secțiune realizată de specialiști / Pag. 145
7. Ziduri ale cetății romano-bizantine / Pag. 145
VII. PĂCUIUL LUI SOARE
1. Forma ostrovului de pe Dunăre / Pag. 147
271
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
2. Insula avea un deosebit rol strategic / Pag. 147
3. Poarta avea un turn impunător / Pag. 148
4. Ruinele scufundate ale debarcaderului / Pag. 148
5. În prezent, ruinele cetății sunt înconjurate de vegetația abundentă / Pag. 149
6. Ruine impresionante / Pag. 149
7. Un sit unicat / Pag. 149
8. Vestigii mereu în pericol de a fi înghițite de apele fluviului / Pag. 149
9. Ruine ce evocă măreția de altădată / Pag. 150
10. Oana Damian, responsabilul sitului arheologic / Pag. 151
11. Situl arheologic ascunde numeroase taine / Pag. 151
12. Indicator privind existența sitului arheologic / Pag. 151
VIII. CAPIDAVA
1. Cetatea Capidava (vedere aeriană). Sursă foto: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/
commons/2/2d/Capidava_1.jpg / Pag. 153
2. Planul cetății. Sursă foto: https://www.capidava.ro/#3 / Pag. 153
3. Capidava. Vedere aeriană după reabilitare. Sursă foto: http://wikimapia.org/5628773/ro/Cetatea-
Capidava#/photo/7909354, autor – Florin Rotaru / Pag. 154
4. Vedere din exterior / Pag. 154
5. Turnuri și o porțiune a incintei / Pag. 154
6. Incinta este impresionantă / Pag. 154
7. Stela funerară a lui Marcus Cocceius Vitlius. Sursă foto: ISM V, Inscripțiile din Scythia Minor,
vol.V, Capidava – Troesmis – Noviodunum; Adunate, traduse, însoțite de comentarii și indici de
Emilia Doruțiu-Boilă, Editura Academiei R.S.R., București 1980, poz.24 / Pag. 155
8. Monumentul lui Caius Iulius Quadratus / Pag. 156
9. Pamfil Polonic, inginer topograf. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/polonic-pamfil/ /
/ Pag. 156
10. Planul cetății, realizat în 1958 / Pag. 157
11. Bazilica romano-bizantină (vedere aeriană) / Pag. 157
12. Segment al fortificației / Pag. 158
13. Plan al fortificației cu denumirea principalelor obiective. Se observă în dreapta sus partea lipsă,
distrusă la sfârșitul secolului XIX. Sursă foto: https://capidava.ro / Pag. 158
14. Turn de apărare și curtina zidului / Pag. 159
15. Vasul inscripționat cu numele „Petre”. Sursă foto: https://povestilemariinegre.ro/petre-cel-de-
acum-1000-de-ani-de-la-capidava/ / Pag. 159
16. O cetate cu rol strategic deosebit, mereu în pericol de a fi atacată / Pag. 160
17. Clădirea Corpului de Gardă / Pag. 160
18. Zidul de incintă, vedere din interior / Pag. 161
19. Via principalis / Pag. 161
20. Zona civilă rezidențială. Sursă foto: https://capidava.ro/istoric.php / Pag. 161
21. Turn impozant, la baza căruia se află poarta secundară a cetății / Pag. 161
22. Grigore Florescu. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/florescu-grigore/ / Pag. 162
23. Radu Florescu. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/florescu-radu/ / Pag. 163
24. Zaharia (Zizi) Covacef. Sursă foto: https://www.minac.ro/in-memoriam.html / Pag. 164
25. Ioan Carol Opriș. Sursă foto: https://istorie.unibuc.ro/departamente/istorie-antica-arheologie-si-
istoria-artei/conf-univ-dr-ioan-carol-opris/ / Pag. 165
IX. CARSIUM
1. Carsium, vedere aeriană. Sursă foto: https://povestilemariinegre.ro/secretele-castrului-roman-
carsium/ / Pag. 167
2. Ruine dezvelite de către arheologi / Pag. 167
3. Inscripția de fondare care menționează numele unității de origine iberică. Sursă foto: ISM V,
Inscripțiile din Scythia Minor, vol.V, Capidava – Troesmis – Noviodunum; Adunate, traduse,
272
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
însoțite de comentarii și indici de Emilia Doruțiu-Boilă, Editura Academiei R.S.R., București, 1980 /
Pag. 167
4. Cetatea Carsium,vedere aeriană / Pag. 168
5. Zidurile impresionante, vizibile de pe malul Dunării / Pag. 168
6. Vestigii ale anticului Carsium / Pag. 168
7. Ruine din diverse epoci / Pag. 168
8. Ruinele fortificațiilor / Pag. 168
9. Vestigii impozante ce evocă măreția de altădată a fortificației / Pag. 169
10. Litografie de secol XIX cu imaginea Hârșovei sub stăpânire otomană. Sursă foto: Boca M., Do-
brogea veche în stampe și gravuri (1826-1882), Pontice, I, 1968, 455-507, fig.28 / Pag. 169
11. Litografie de sec. XIX cu imaginea Hârșovei otomane. Sursă foto: Boca M., Dobrogea veche în
stampe și gravuri (1826-1882), Pontice, I, 1968, 455-507, fig.29 / Pag. 169
X. TROESMIS
1. Vedere spre Dunăre de pe Cetatea de Est / Pag. 171
2.Cetatea Troesmis – obiective. Sursă foto: http://ran.cimec.ro/sel.asp?imgid=ran231; autori ai
imaginii – Gugl/Kainrath/Grabherr; numele fotografiei – Plan de prospecțiuni geomagnetice, data
imaginii – 2014; plan publicat în sursa bibliografică: Alexandrescu Cristina Georgeta/Gugl, Troesmis
și romanii la Dunărea de Jos. Proiectul Troemis 2010-2013, în Peuce XII, S.N., 2014, 289-306, fig.5 /
Pag. 171
3. Cetatea avea o excelentă poziționare strategică / Pag. 171
4. Ruine ale cetății / Pag. 171
5. Napoleon al III-lea, președinte și apoi împărat al Franței. Sursă foto: https://www.napoleon.org/en/
history-of-the-two-empires/ / Pag. 172
6. Plan al Cetății de Est (după Gr. Tocilescu, 1883). Sursă foto: https://revistapontica.files.wordpress.
com/2011/09/pontica-43-pag-435-469.pdf; Planul cetății de Est – după Revue Archaeologique
7, pl.IX cnf. Gr. Tocilescu, 1883, p.104. Sursă bibliografică: Ghe. Mănucu-Adameșteanu, Comuna
Turcoaia, punct Iglița, Cetățile Troesmis Est și Troesmis Vest. Considerații privind locuirea medio-
bizantină din sec. X-XIII, 463, planșa III / Pag. 172
7. Troesmis, vedere aeriană asupra Cetății de Est. Sursă foto: http://danubelimesbrand.org/docu-
ments/2014/07/danube-limes-day-poster-2-ro_en.pdf / Pag. 172
8. Valea abruptă ce separă cetățile și cariera de granit Iacob Deal (în plan îndepărtat) / Pag. 173
9. Ruine ale unui turn / Pag. 173
10. Ruine ale Cetății de Est / Pag. 173
11. Vestigii vizibile / Pag. 173
12. Ruine ce evocă măreția de altădată / Pag. 173
13. Valea abruptă care separă cetățile de Est și de Vest / Pag. 173
14. Ruina modernă de secol XX este confundată cu cetatea romano-bizantină / Pag. 174
15. Clădirea fostului concasor a fost ridicată și cu pietre din cetate / Pag. 174
16. Inscripția referitoare la canabae-le Legio V Macedonica. Sursă foto: ISM V, 134. Inscripțiile din
Scythia Minor, vol.V, Capidava-Troesmis – Noviodunum, adunate, traduse și însoțite de comentarii
și indici de Emilia Doruțiu-Boilă, Editura Academiei R.S.R., București, 1980 / Pag. 174
17. Dedicația făcută de magistrații ce au construit templul. Sursă foto: ISM V, 135, Inscripțiile din
Scythia Minor, vol.V, Capidava-Troesmis – Noviodunum, adunate, traduse și însoțite de comentarii
și indici de Emilia Doruțiu-Boilă, Editura Academiei R.S.R., București, 1980 / Pag. 175
18. Inscripția centurionului Celsus / Pag. 175
XI. ARRUBIUM
1. Cetatea de la Măcin, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.researchgate.net/publica-
tion/343363805_Frontiera_romana_din_Dobrogea_O_trecere_in_revista_si_o_actualizare/citation/
download; Sursă bibliografică: Țentea O., Opriș I.C., Matei-Popescu F., Rațiu Al., Băjenaru C., Călina
V., Frontiera romană din Dobrogea. O trecere în revistă și o actualizare, Cercetări Arheologice XXVI,
2019, 13.2 (fotografie oblică din dronă, vedere dinspre Est) / Pag. 177
273
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
2. Situl a devenit o groapă de gunoi / Pag. 177
3. La fața locului, cetatea rămâne ascunsă vederii / Pag. 177
4. Arrubio, cetate menționată în Notitia Dignitatum. Sursă foto: https://sites.google.com/site/ceta-
tidindobrogea/arrubium, Imag. Fol. 101, verso / Pag. 178
5. Zidurile refuză să își spună poveștile milenare / Pag. 179
6. Ruinele rămân ascunse / Pag. 179
7. Doar câteva ziduri de pe malul abrupt al Dunării amintesc de vechea cetate. Sursă foto: https://
discoverdobrogea.ro/arrubium-castrul-roman-de-la-macin-a-carui-istorie-nu-este-pusa-in-valoare/
/ Pag. 179
8. Ruinele cetății. Sursă foto: https://discoverdobrogea.ro/arrubium-castrul-roman-de-la-macin-a-
carui-istorie-nu-este-pusa-in-valoare/ / Pag. 179
9. Inscripție în cinstea “mamei castrului”. Sursă foto: ISM V, 252, Inscripțiile din Scythia Minor,
vol.V, Capidava-Troesmis-Noviodunum, adunate, traduse și însoțite de comentarii și indici de Emilia
Doruțiu-Boilă, Editura Academiei R.S.R., București, 1980 / Pag. 179
10. Inscripție pusă de Flavius Apolinarius. Sursă foto: ISM V, 251, Inscripțiile din Scythia Minor,
vol.V, Capidava-Troesmis – Noviodunum, adunate, traduse și însoțite de comentarii și indici de
Emilia Doruțiu-Boilă, Editura Academiei RSR, București, 1980 / Pag. 179
11. Indicatoarele te indrumă spre un sit arheologic ce nu poate fi vizitat / Pag. 179
XII. DINOGETIA
1. Dinogetia. Vedere generală a cetății. Sursă foto: https://www.facebook.com/photo/?fbid=33892844
51120701&set=pcb.3389291711119975 / Pag. 181
2. Dinogetia, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.facebook.com/photo/?fbid=3389283861120760
&set=pcb.3389291711119975 / Pag. 181
3. Ernest Desjardins. Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Ernest_Desjardins / Pag. 181
4. Planul cetății Dinogetia / Pag. 182
5. Dinogetia – fotografie aeriană. Sursă foto: http://ran.cimec.ro/sel.asp?codran=160635.03 / Pag. 183
6 Curtină a zidului de incintă / Pag. 183
7. Turn impresionant al cetății / Pag. 183
8. Turn al cetății / Pag. 184
9. Plan de situație Dinogetia. Sursă foto: https://m.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-
de-ieri-si-de-azi/articol/dobrogea-143-de-la-grecii-din-milet-la-generatia-millennials-cetatea-
dinogetia-fortareata-romana-care-se-bucura-de-o-priveliste-uimitoare-galerie-foto-video-4773.html
/ Pag. 184
10. Pe vremuri, popina cetății era înconjurată de ape / Pag. 184
11. Domus, conservare primară. Sursă foto: http://ran.cimec.ro/sel.asp?codran=160635.03; cronica.
cimec.ro/detaliu.asp?k=3379 / Pag. 184
12. Termele romane. Sursă foto: https://m.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-
si-de-azi/articol/dobrogea-143-de-la-grecii-din-milet-la-generatia-millennials-cetatea-dinogetia-
fortareata-romana-care-se-bucura-de-o-priveliste-uimitoare-galerie-foto-video-4773.html / Pag. 184
13. Dinogetia, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.facebook.com/photo/?fbid=338928445112070
1&set=pcb.3389291711119975 / Pag. 184
14. Vedere a unei porțiuni din incintă / Pag. 185
15. Vedere de pe ziduri / Pag. 185
16. Baza arheologică de la Dinogetia / Pag. 185
17. Vestigii antice expuse pentru vizitatori în baza arheologică / Pag. 185
18. Casa în care au locuit și lucrat arheologii Ion și Alexandru Barnea este plină de amintiri / Pag.
185
19. Carte de impresii / Pag. 185
XIII. BASILICA PALEOCREȘTINĂ de la NICULIȚEL
1. Monument memorial construit în fața complexului / Pag. 187
2. Clădirea modernă ce conservă situl / Pag. 187
274
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)
3. Intrarea în muzeu / Pag. 187
4. Basilica a fost conservată exemplar și introdusă în circuitul turistic / Pag. 188
5. Conservare in situ a complexului bazilical / Pag. 188
6. Cripta martirică / Pag. 188
7. Ziduri antice perfect restaurate / Pag. 188
8. Basilica martirică și icoana celor patru mucenici cunoscuți / Pag. 188
9. Inscripția care îi menționează pe cei patru martiri / Pag. 188
10. Interiorul cu nișele în care au fost descoperite rămășițele sfinților cunoscuți și necunoscuți / Pag.
189
11. Complexul văzut din spatele criptei / Pag. 189
12. Cripta este unică în peisajul dobrogean / Pag. 189
13. Vedere de la nivelul de călcare / Pag. 189
14. Exterior al complexului / Pag. 189
XIV. NOVIODUNUM
1. Noviodunum, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.noviodunum.ro/prezentare/galerie-foto/ /
Pag. 191
2. Cetatea a intrat în circuitul turistic și este des vizitată / Pag. 191
3. Imagine aeriană asupra cetății. Sursă foto: https://www.noviodunum.ro/prezentare/galerie-foto/ /
Pag. 191
4. Turnul Mare / Pag. 192
5. Ruinele impresionează și astăzi / Pag. 192
6. Ruine milenare / Pag. 193
7. Secțiune arheologică / Pag. 193
8. Fiecare campanie de săpături scoate la lumină vestigii deosebite / Pag. 193
9. Imagine din interiorul cetății / Pag. 194
10. Stâlp miliar descoperit de arheologi / Pag. 194
11. Apele Dunării au înghițit o parte din turnurile cetății / Pag. 195
12. În apele Dunării se ascund încă numeroase taine / Pag. 195
13. O nouă secțiune arheologică / Pag. 195
14. Campaniile viitoare se anunță pline de surprize frumoase / Pag. 195
15. Vestigii ce urmează a fi analizate / Pag. 196
16. Descoperirile arheologice atestă dezvoltarea marelui oraș / Pag. 196
17. Împăratul Flavius Valens. Sursă foto: https://military-history.fandom.com/wiki/Valens / Pag. 196
18. Kurgan Vizir. Gravură Hector de Bearn (1828). Sursă foto: Boca M., Dobrogea Veche în stampe
și gravuri (1826-1882), Pontice, I (1968), 455-507, 471, planșa 15 / Pag. 197
19. Ruinele de lângă Isaccea sunt pline de taine / Pag. 198
20. Aurel Daniel Stănică. Sursă foto: https://www.noviodunum.ro/prezentare/galerie-foto/ / Pag. 198
21. Hartă a cetății Noviodunum. Sursă foto: https://www.noviodunum.ro/prezentare/galerie-foto/ /
Pag. 198
22. Victor Henrich Baumann. Sursă foto: https://independent.academia.edu/BaumannVictorHenrich
/ Pag. 199
23. Noviodunum, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.noviodunum.ro/ / Pag. 199
XV. CETATEA AEGYSSUS
1. Aegyssus, Parcul Monumentului, vedere aeriană. Sursă foto: http://danubelimesbrand.org/docu-
ments/2014/07/danube-limes-day-poster-2-ro_en.pdf / Pag. 201
2. Punct strategic / Pag. 201
3. Cetatea a făcut parte din limesul roman / Pag. 201
4. Ruine din secolele IV-VII p.Chr. / Pag. 202
5. Planul cercetărilor arheologice desfășurate pe Dealul Monumentului / Pag. 203
6. Vestigii antice continuă să iasă la iveală în urma săpăturilor / Pag. 203
7. Povestea cetății poate fi învățată în mijlocul ruinelor / Pag. 203
275
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

8. Artefactele antice sunt întâlnite la orice pas / Pag. 203 7. Peisajul văzut din cetate este unul deosebit / Pag. 220
9. Muzeul de Arheologie Tulcea / Pag. 204 8. Enisala intrare / Pag. 220
10. Sala Romană, vedere generală / Pag. 204 9. Materiale arheologice / Pag. 221
11. Fragment de apeduct roman / Pag. 204 10. În interiorul cetății / Pag. 221
13. Sarcofagul Ulpiei Iulia și statuia descoperită la Noviodunum / Pag. 204 12. Nimic nu se compară cu fotografiile făcute din cetate / Pag. 221
14. Vestigii ce atestă prezența armatei / Pag. 204 13. Panou cu reconstituirea cetății (autor desen Radu Oltean). Detaliu panou ICEM Tulcea / Pag. 221
15. Ruine afară / Pag. 205 14. Bastionul cetății / Pag. 221
16. Vestigii / Pag. 205 15. Bastionul și arcada sa / Pag. 222
17. Statuie / Pag. 205 16. Bastionul și turnul său văzut din interior / Pag. 222
18. Altar votiv / Pag. 205 17. Poarta secundară-vedere din exterior / Pag. 223
19. Coperta Revistei Peuce. Sursă foto: https://revistapeuce.icemtl.ro/2021/10/15/peuce-snx- 18. În Turnul 4, de lângă Poarta Secundară / Pag. 223
ix-2021-2/ / Pag. 205 19. Vedere din exterior, de lângă micul muzeu / Pag. 223
20. Gavrilă Simion. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/simion-gavrila/ / Pag. 206 20. O ultimă imagine, de rămas bun / Pag. 223
21. Constantin Moisil. Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Moisil / Pag. 207
XVIII. ARGAMUM
XVI. HALMYRIS
1. Argamum - vedere aeriană / Pag. 225
1. Halmyris, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.icemtl.ro/cetatea-halmyris/ / Pag. 209 2. Cetatea se află pe un colț de stâncă / Pag. 225
2. Halmyris, vedere aeriană, Poarta de Nord. Sursă foto: https://www.icemtl.ro/cetatea-halmyris/ / 3. Forma cetății (reconstituire dinspre lac). Panou ICEM Tulcea / Pag. 225
Pag. 209 4. Forma cetății (reconstituire frontală). Panou ICEM Tulcea / Pag. 225
3. Zidurile cetații Halmyris / Pag. 209 5. Clădiri de epocă romano-bizantină / Pag. 225
4. Vedere în cetate de pe zidul de incintă / Pag. 210 6. Imagini din cetate - ruine de locuințe și edificii / Pag. 226
5. Planul Porții de Nord. Detaliu panou aflat la ICEM Tulcea – cetate / Pag. 210 7. Imagini din cetate - fundații ale unor clădiri / Pag. 226
6. Poarta de Nord - vedere laterală / Pag. 211 8. Imagini din cetate - pe drumul spre Basilica II / Pag. 226
7. Sector Poarta de Nord / Pag. 211 9. Argamum, vedere aeriană (1931). Sursă foto: http://www.argamum.freeservers.com/Istoric%20
8. Construcția ce conservă cripta martirică / Pag. 212 cercetare.htm / Pag. 226
9. Basilica și cripta / Pag. 212 10. Maria Coja. Sursă foto: http://www.argamum.freeservers.com/Istoric%20cercetare.htm / Pag. 226
10. Basilica martirică - vedere lateral stânga / Pag. 212 11. Vizită de cercetare în anii 90. Sursă foto: http://www.argamum.freeservers.com/Istoric%20cer-
11. Basilica martirică - vedere lateral dreapta / Pag. 212 cetare.htm / Pag. 226
12. Cripta este conservată / Pag. 212 12. Poarta Mare, vedere generală / Pag. 227
13. Panou ICEM ce indică Zona A (detaliu) / Pag. 213 13. Poarta Mare, detaliu / Pag. 227
14. Poarta de Vest / Pag. 213 14. Sectorul central / Pag. 227
15. Poarta de Vest - vedere din interiorul cetății / Pag. 213 15. Argamum, fotografie aeriană / Pag. 227
16. Poarta de Vest – detaliu / Pag. 213 16. Basilica II, vedere aeriană / Pag. 227
17. Ruinele barăcilor militare / Pag. 213 17. Vedere din interiorul Basilicii II / Pag. 227
18. Termele cetății / Pag. 214 18. Peisajul din basilică este unul senzațional / Pag. 227
19. Terme - detaliu / Pag. 214 19. Pe drumul spre țărm / Pag. 227
20. Florin Topoleanu. Sursă foto: https://tulcealibrary.ro/topoleanu-florin/ / Pag. 214 20. Paul Nicorescu. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/nicorescu-paul/ / Pag. 227
21. Icoana sfinților Epictet și Astion / Pag. 215 21. Dorel Paraschiv. Sursă foto: https://ww.arheologi.ro/arheolog/paraschiv-ion-dorel/ / Pag. 228
22. Octavian Bounegru. Sursă foto: https://www.arheologi.ro/arheolog/bounegru-octavian/ / Pag.
215 XIX. (L)IBIDA
23. Mihail Zahariade. Sursă foto: https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-
de-ieri-si-de-azi/articol/citestedobrogea-in-memoriam-mihail-zahariade-custodele-de-la-halmy- 1. (L)Ibida, plan vechi al cetății de la Slava Rusă / Pag. 231
ris-4387.html / Pag. 216 2. (L)Ibida, vedere aeriană. Sursă foto: https://peisaje-arheologice.ro/sit-arheologic-cetate-asezare-
24. Vestigii expuse în micul muzeu de sit / Pag. 217 slava-rusa-tulcea-589/#&gid=1&pid=1 / Pag. 231
25. Muzeul sitului Halmyris / Pag. 217 3. Cercetarea arheologică se efectuează astăzi cu un colectiv numeros. Sursă foto: https://www.
arheologie-ibida.eu/scoala_de_arheologie-e1 / Pag. 232
XVII. ENISALA 4. Cercetarea astăzi. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 232
5. Studenți italieni în practică arheologică la Slava Rusă / Pag. 232
1. Vedere aeriană a cetății Enisala. Sursă foto: panou ICEM / Pag. 219 6. Drumul ce duce pe zidul de incintă. / Pag. 232
2. Cetatea veghează asupra lacului Razelm / Pag. 219 7. Sector Curtina G / Pag. 232
3. Planul cetății Enisala. Sursă foto: panou ICEM / Pag. 219 8. Ruine anterioare ridicării incintei romano-bizantine / Pag. 232
4. Cetatea Enisala (vedere de pe drumul național). / Pag. 219 9. Diplomă militară - exterior. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 233
5. Enisala / Pag. 219 10. Curtina G – clădirea romană extramuros. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 233
6. Enisala / Pag. 220 11. Poarta de Vest – intramuros. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 234

276 277
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO) TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO)

12. Poarta de Vest, pilă de pod. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 234 1. Complexul rupestru Murfatlar, vedere exterioară / Pag. 249
13. Curtina X / Pag. 234 2. Poteca ce duce spre intrarea în complex / Pag. 249
14. Treptele curtinei X / Pag. 235 3. Inscripție incizată pe peretele de calcar. Sursă foto: https://discoverdobrogea.ro/bisericile-din-
15. Depozitul de chiupuri / Pag. 235 creta-de-la-murfatlar-constructia-spectaculoasa-din-dobrogea-care-nu-poate-fi-vizitata/ / Pag. 249
16. Turnul X, interior. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 235 4. Un edificiu terasat, accesibil doar cu ajutorul scărilor din lemn / Pag. 250
17. Turnul X - cercetări extramuros / Pag. 235 5. Bisericuțele de cretă de la Basarabi. Sursă foto: https://discoverdobrogea.ro/bisericile-din-creta-
18. Secțiune în necropola romano-bizantină. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 236 de-la-murfatlar-constructia-spectaculoasa-din-dobrogea-care-nu-poate-fi-vizitata/ / Pag. 250
19. Morminte în ciste de piatră. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 236 6. Drumul spre intrarea în chiliile de pe o terasă superioară / Pag. 250
20. Cavoul lui Tudorka / Pag. 236 7. Bisericuță săpată în calcarul friabil / Pag. 250
21. Camera funerară / Pag. 236 8. Crucile incizate sunt vizibile / Pag. 250
22. Urme de pictură. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 236 9. Complexul rupestru, vedere generală / Pag. 251
23. Cărămizile au fost scoase pentru a se ascunde ceva. https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 237 10. Vedere din interiorul unei bisericuțe / Pag. 251
24. Basilica extramuros / Pag. 237 11. Parte a masivului de calcar / Pag. 252
25. Studenții străini muncesc la dezvelirea basilicii / Pag. 237 12. Vedere de pe o terasă superioară / Pag. 252
26. (L)Ibida, vedere aeriană. https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 237 13. Masivul de cretă este impresionant / Pag. 252
27. (L)Ibida, plan general realizat de Al. Ștefan prin restituție fotogrametrică. Sursă foto: https:// 14. Vedere generală / Pag. 252
www.arheologie-ibida.eu / Pag. 238 15. Bisericuțe (detaliu) / Pag. 252
28. Mihaela Iacob / Pag. 238 16. Imagine de ansamblu / Pag. 252
29. Școală de arheologie. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 239 17 Mormânt / Pag. 252
30. Școală de arheologie. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 239 18. Cale de comunicare între bisericuțe / Pag. 252
31. Slava Rusă - (L)Ibida / Pag. 239 19. Cruce incizată / Pag. 252
32. Zidurile cetății / Pag. 239 20. Siluetă și cruce / Pag. 252
33. Vedere din cetate / Pag. 239 21. Animale și însemne creștine. Sursă foto: https://discoverdobrogea.ro/bisericile-din-creta-de-la-
34. Detaliu plan fortăreața de pe Dealul Harada / Pag. 240 murfatlar-constructia-spectaculoasa-din-dobrogea-care-nu-poate-fi-vizitata/ / Pag. 252
35. Vedere de pe Dealul Harada / Pag. 240 22. Vedere din interior / Pag. 252
36. Lucrețiu Mihăilescu-Bîrliba. Sursă foto: https://www.arheologie-ibida.eu / Pag. 241
XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI DIN DOBROGEA
XX. ULMETUM
1. Cetatea Axiopolis este menționată în Tabula Peutingeriana. Sursă foto: https://www.euratlas.net/
1. Ulmetum, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.google.com/search?q=ulmetum+google+map&t cartogra/peutinger/7_thracia/thracia_4_1.html / Pag. 255
bm=isch&source=iu&ictx=1&fir=RtMSe52E3bAVnM%252CSq7DR10Mhq1TSM%252C_&vet=1&u 2. Cercetări arheologice de la sfârșitul secolului XIX. Sursă foto: https://sites.google.com/site/ceta-
sg=K_bJFpQJZyinEirdyg7IBoNqszR3Y%3D&sa=X&ved=2ahUKEwiKtbjNoPf0AhWB_aQKHcOSA tidindobrogea/axiopolis / Pag. 255
ykQuqIBegQIIxAD&biw=1280&bih=855&dpr=1 / Pag. 243 3. Planul cetății Axiopolis. Sursă foto: https://sites.google.com/site/cetatidindobrogea/axiopolis /
2. Ulmetum, vedere aeriană. Sursă foto: Florin Rotaru, album facebook „Cetăți din Dobrogea”, 2020 / Pag. 255
Pag. 243 4. Ansamblul statuar neolitic „Gânditorul de la Hamangia și perechea sa”. Sursă foto: https://editi-
3. Ruine / Pag. 243 adedimineata.ro/descopera-romania-ganditorul-de-la-hamangia-un-mister-in-varsta-de-8-000-de-
4. Ruine / Pag. 243 ani/ / Pag. 255
5. Ruine / Pag. 244 5. Cetatea romană Cius, vedere aeriană. Sursă foto: https://www.researchgate.net/publica-
6. Fortificația, reconstituire MINAC / Pag. 244 tion/343363805_Frontiera_romana_din_Dobrogea_O_trecere_in_revista_si_o_actualizare/citation/
7. Turn impozant de poartă / Pag. 244 download / Pag. 256
8. O parte însemnată din cetate continuă să își ascundă tainele / Pag. 244 6. Ruinele cetății bizantine de la Nufărul. Sursa foto: www.informatii-romania.ro/cetatea Proslavita
9. Turn al fortificației / Pag. 245 / Pag. 257
10. Secțiune arheologică / Pag. 245 7. Rușii lui Sviatoslav, urmăriți de bizantini la Dorostolon (Cronica lui Ioan Skylitzes). Sursă foto:
11. Turnuri și parte din incintă, nedezvelite / Pag. 245 https://en.wikipedia.org/wiki/Sviatoslav%27s_invasion_of_Bulgaria / Pag. 258
12. Ruine la tot pasul / Pag. 246 8. Cetatea Stratonis figurată pe Tabula Peutingeriana / Pag. 259
13. Ruine / Pag. 246 9. O probabilă localizare a Stratonisului la Capul Tuzla / Pag. 260
14. O parte din pavaj / Pag. 247
15. Turn al cetății / Pag. 247
16. Ruinele pot dezvălui numeroase povești / Pag. 247
17. Ruine / Pag. 247
18. Ulmetum, vedere de sus. Sursă foto: https://www.google.com/maps/place/Ulmetum/@44.547432
,28.339598,17z/data=!3m1!4b1!4m5!3m4!1s0x40ba79786d89f261:0x8b269f01b08c0f34!8m2!3d44.54
7432!4d28.3417867?hl=en / Pag. 247

XXI. COMPLEXUL RUPESTRU DE LA MURFATLAR

278 279
TABEL ANEXĂ (SURSE IMAGINI ȘI EXPLICAȚII FOTO) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

SURSE GENERALE PRIVIND ISTORIA DOBROGEI

APARASCHIVEI 2010 - Aparaschivei Dan, Orașele romane de la Dunărea

Inferioară (sec.I-III p.Chr), Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2010.
BĂRBULESCU 2001 - Bărbulescu Maria, Viața rurală în Dobrogea romană, sec.I-III
p.Chr, Editura Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța, 2001.
COVACEF 2002 - Covacef Zaharia, Arta sculpturală în Dobrogea romană, Sec.
I-III, Editura Nereamia Napocae, Cluj, 2002.
DESJARDINS 1868 - Desjardins Ernest, Voyage archaeologique et geographique
dans la Region Du Bas Danube, Presses Universitaires de France; Lettre a l
Academie sur un voyage Archaeologique dans le Dobrudja – Viena, 9 noiembrie
1867, sursă - Revue Archaeologique, Nouvelle Serie, 17, 1868, 254-278.
FONTES I 1964, Iliescu Vladimir, Popescu Virgil C., Ștefan Gheorghe (eds.),
Izvoare privind istoria României, vol. I - De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus,
Editura Academiei R.P.R., București, 1964.
KERNBACH 1995 - Kernbach Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura
Albatros, București, 1995.
PÂRVAN 1913 - Pârvan Vasile, Descoperiri nouă în Scythia Minor, Extras din
Analele Academiei Române, ședința Academiei Române din 8 mai 1913, Librăriile
Socec, București, 1913.
PÂRVAN 1923 - Pârvan Vasile, Începuturile vieții romane la gurile Dunării,
București, 1923.
PÂRVAN 1923 I - Pârvan Vasile, Memoriale, Laus Vitae - Gânduri despre lume și
viață la greco-romanii din Pontul Stâng (retipărire), Memoriu citit la Academia
Română în ședința din 21mai 1919, Editura Cultura Națională, București, 1923,
7-51.
RĂDULESCU, BITOLEANU 1998 - Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria
Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
SUCEVEANU, BARNEA 1991 – Suceveanu Alexandru, Barnea Alexandru, La
Dobroudja Romaine, Editura Enciclopedică, București, 1991.
TOCILESCU 1908 - Tocilescu Grigore, Monumente epigrafice și sculpturale ale
Muzeului Național de Antichități din București, publicație sub auspiciile Academiei
Române, partea a II-a, Noua Tipografie Profesională, București, 1908.
TUDOR 1982 - Tudor Dumitru, Enciclopedia Civilizației Romane, Editura
Științifică și Enciclopedică, București,1982.

I. TOMIS

ALEXANDRESCU VIANU 2009 - Alexandrescu Vianu Maria, The treasury of

sculptures from Tomis. The cult inventory of a temple, Dacia, N.S., LIII, 2009, 27-
46.
BUZOIANU, BĂRBULESCU 2012 - Buzoianu Livia, Bărbulescu Maria, Tomis.

280 281
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Comentariu istoric și arheologic, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Editura
ExPonto, Constanța, 2012.
CANARACHE 1962 - Canarache Vasile (coord.), Muzeul de Arheologie Constanța,
Sfatul Popular al Regiunii Dobrogea, Constanța, 1962.
CANARACHE 1967 - Canarache Vasile, Edificiul cu mozaic din Tomis, Muzeul
Regional de Arheologie, Constanța, 1967.
CANARACHE, ARICESCU, BARBU, RĂDULESCU 1963 - Canarache Vasile,
Aricescu Andrei, Barbu Vasile, Rădulescu Adrian, Tezaurul de sculpturi de la
Tomis, Editura Științifică, București, 1963.
COVACEF 1972 - Covacef Zaharia, Reliefuri inedite din Muzeul de Arheologie
Constanța, Pontica, 5, 1972, 513-524.
COVACEF 1992 - Covacef Zaharia, Activitatea sculpturală la Tomis în sec.I-III
p.Chr, Pontica, 25, 1992, 207-219.
COVACEF 1997 - Covacef Zaharia, Monumente sculpturale descoperite la Edificiul
Roman cu Mozaic din Constanța, Pontica, 30, 1997, 205-216.
COVACEF 2005-2006 - Covacef Zaharia, Templele Tomisului, Peuce, III-IV, 2005-
2006, 159-172.
ISM II 1987 - Stoian Iorgu (coord.), Inscripțiile din Scythia Minor grecești și latine
(ISM), vol II - Tomis și teritoriul său, indici de Suceveanu Alexandru, Editura
Academiei RSR, București, 1987.
LASCU 1971 - Lascu Nicolae, Ovidiu, omul și poetul, Editura Dacia, Cluj, 1971.
NICORESCU 1920 - Nicorescu Paul, Monumente nouă din teritoriul orașului Tomi,
Extras din Buletinul Monumentelor Istorice No.34, Cartea Românească, București,
1920.
PAPUC 2008 - Papuc Ghiorghe, Aprovizionarea cu apă a cetății Tomis în epoca
romană și romană târzie, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
PAPUC, LUNGU 1998 - Papuc Ghiorghe, Lungu Liviu, Poarta mare a cetății Tomis,
Pontica, 31, 1998, 201-208.
RĂDULESCU 1977 - Rădulescu Adrian, Știri despre începuturile orașului
Constanța, Pontica, 10, 1977, 53-57.
RĂDULESCU, SCORPAN 1975 - Rădulescu Adrian, Scorpan Constantin, Rezultate
preliminare ale săpăturilor arheologice din Tomis (Parcul Catedralei, 1971-1974),
Pontica, 8, 1975, 9-54.
STOIAN 1962 - Stoian Iorgu, Contribuții epigrafice la istoria cetății Tomis, Editura
Academiei R.S.R., București, 1962.
STREINU 2016 - Streinu Marius-Cristian, Revisiting the Tomis Amphitheatre –
Theories and Hypothesis, Pontica, 48-49, 2015-2016, 177-184.
SUCEVEANU 1975 – Suceveanu Alexandru, În legătură cu statutul juridic al
orașului Tomis în epoca romană, Pontica, 8, 1975, 115-124.
TEODOR 2016 - Teodor Alexandra, Cartierul de locuințe romane din Parcul
Catedralei, Constanța. O reinterpretare din perspectiva configurației spațiale.
Comunicare susținută la Sesiunea internațională de comunicări științifice Pontica
49 (Constanța, 6-8 octombrie 2016).
TEODORESCU 1915 - Teodorescu D.M., Monumente inedite din Tomi, Extras din
Buletinul Monumentelor Istorice, Institutul de Arte Grafice, București, 1915.
VULPE 1969 - Vulpe Radu, Note de istorie tomitană, Pontica, 2, 1969, 149-167.
282
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
II. HISTRIA
ALEXANDRESCU 1985 - Alexandrescu Petre, Histria în Epoca Arhaică, Pontica,
18, 1985, 41-53.
ALEXANDRESCU 2000-2001 - Alexandrescu Petre, Însemnări arheologice, Noi
cercetări și ipoteze cu privire la topografia și urbanismul Histriei, Pontica, 33-34,
2000-2001, 179-198.
ALEXANDRESCU VIANU 2004 - Alexandrescu Vianu Maria, L’art de colonies de
la cote ouest du Pont Euxine, Pontica 47, Suppplementum III, 2004, 167-176.
DOMĂNEANȚU 2006 - Domăneanțu Catrinel, Două complexe arheologice din
epoca arhaică descoperite la Histria, Pontica, 39, 2006, 75-93.
Histria. Monografie arheologică. Vol. 1, Editura Academiei R.P.R., București, 1954.
Histria. Monografie arheologică, Vol. 2, Editura Academiei R.S.R., București, 1966.
ISM I 1983, Pippidi Dionisie M. (coord.), Inscripțiile din Scythia Minor grecești și
latine (ISM), vol. I - Histria și împrejurimile, Editura Academiei R.S.R., București,
1983.
MIHĂILESCU - BÎRLIBA 2012 - Mihăilescu-Bîrliba Lucrețiu, Les “romains” dans la
cite d’Istros sous le Haut Empire, Dacia N.S., LVI, 2012, 91-98.
PANAITE 2014 - Panaite Adriana, Histria - A greek city in a Roman province,
Supplementum III Histria, histoire et Archaeologie en Mer Noire, 2014, 43-67.
PÂRVAN 1923 II - Pârvan Vasile, Începuturile vieții romane la Gurile Dunării,
București, 1923.
PÂRVAN 1923 III - Pârvan Vasile, Histria VII - Inscripții găsite în 1916, 1921 și
1922, Editura Cultura Națională, București, 1923.
SUCEVEANU 2010 - Suceveanu Alexandru, Contribuție la cunoașterea romanității
vest-pontice. Studiu de caz: Histria, Pontica, 43, 2010, 25-33.
SUCEVEANU 2012 - Suceveanu Alexandru, Histria 1990-2010, Pontica, 45, 2012,
77-89.
SUCEVEANU, ANGELESCU 2005 - Suceveanu Alexandru, Angelescu Mircea
Victor, Histria, ghid-album, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005.
III. CALLATIS
ALEXANDRU 2011 - Alexandru Nicolae, Notă despre fondarea orașului Callatis,
Pontica, 44, 2011, 83-89.
BOUNEGRU 1986 - Bounegru Octavian, Considerații privind portul Cetății
Callatis, Pontica, 19, 1986, 267-272.
CANARACHE 1969 - Canarache Vasile, Măști și figurine Tanagra - din atelierele de
la Callatis - Mangalia, Muzeul de Arheologie Constanța, 1969.
ISM III 1999 - Avram Alexandru (ed.), Inscriptions de Scythie Mineure vol.III -
Callatis et son territoire, Editura Enciclopedică, București, 1999.
RADU 2018 - Radu Laurențiu, Herakles - fondatorul legendar al cetății Callatis,
Pontica, 51, 2018, 9-18.
TAFRALI 1925 - Tafrali Oreste, La cite pontique de Callatis, recherches et fouilles,
Revue Archaeologique 1925 (sursă: Archives Paul Perdrizet, Universite de Lorraine,
Edition Ernest Leroux, Paris, 1925).
283
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
IV. ALBEȘTI
BUZOIANU, BĂRBULESCU - Buzoianu Livia, Bărbulescu Maria, Ceramica greacă
de uz comun din aşezarea de la Albeşti (jud. Constanţa), Pontica, 39, 2006, 169-183.
BUZOIANU, BĂRBULESCU 2008 - Buzoianu Livia, Bărbulescu Maria, Albești
- monografie arheologică, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța,
Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
RĂDULESCU, BUZOIANU, BĂRBULESCU, CHELUȚĂ-GEORGESCU 1995-1996
- Rădulescu Adrian, Buzoianu Livia, Bărbulescu Maria, Cheluță-Georgescu Valeriu,
Reprezentări figurate în așezarea elenistică de la Albești, Pontica, 28-29, 1995-1996,
23-72.
RĂDULESCU, BUZOIANU, BĂRBULESCU, CHELUȚĂ-GEORGESCU 1999 –
Rădulescu Adrian, Buzoianu Livia, Bărbulescu Maria, Cheluță-Georgescu Valeriu,
Cercetările arheologice de la Albeşti (jud. Constanţa); 1996-1999 (Les fouilles
archéologiques d’Albeşti (départ. de Constantza); 1996-1999, Pontica, 32, 1999, 51-
69.
V. TROPAEUM TRAIANI/ADAMCLISI
BARNEA, BARNEA 1979 - Barnea Alexandru, Barnea Ion (coord.), Tropaeum
Traiani I. Cetatea, Editura Academiei R.S.R., București, 1979.
FLORESCU 1968 - Florescu Radu, Ghid arheologic al Dobrogei, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1968.
PANAITE 2016 - Panaite Adriana, Tropaeum Traiani. From civitas to municipium.
A hypothesis. În: Moesica et Christiana. Studies in Honour of Professor Alexandru
Barnea, Editura Istros, Brăila, 2016, 163-172.
RĂDULESCU 1988 - Rădulescu Adrian, Tropaeum Traiani. Monumentul şi
Cetatea, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1988.
RĂDULESCU, SCORPAN, FLORESCU 1976 – Rădulescu Adrian, Scorpan
Constantin, Florescu Radu, Itinerare arheologice dobrogene, Editura Sport Turism,
Bucureşti, 1976.
VI. SACIDAVA
COLESNIUC et al. 2020 - Colesniuc Sorin Marcel, Potârniche Tiberiu, Mototolea
Aurel, Cliante Traian, Cronica cercatărilor aheologice din România. Campania
2019, 2020, 128-130.
DIACONU 1980 - Diaconu Petre, Despre Sacidava și stratigrafia ei, SCIVA, 31, 1,
1980, 123-130.
SCORPAN 1975 - Scorpan Constantin, Cetatea romano-bizantină de la Sacidava,
Pontica, 8, 1975, 263-313.
SCORPAN 1978 - Scorpan Constantin, Descoperiri arheologice diverse de la
Sacidava, Pontica, 11, 1978, 155-180.
VII. PĂCUIUL LUI SOARE
284
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
DAMIAN 2021 – Damian Oana, CETATEA BIZANTINĂ din insula PĂCUIUL LUI
SOARE (com. Ostrov, jud. Constanţa), text transmis ziarului Ziua de Constanța
pentru realizarea volumului de față, 2021.
DIACONU 1970 - Diaconu Petre, Despre localizarea Vicinei, Pontica, 3, 1970, 275-
295.
DIACONU, VÎLCEANU 1972 – Diaconu Petre, Vîlceanu Dumitru, Păcuiul lui
Soare - Cetatea bizantină, I, Editura Academiei R.S.R., București, 1972.
DIACONU, BARASCHI 1977 - Diaconu Petre, Baraschi Silvia, Păcuiul lui Soare
- Așezarea medievală (secolele XIII-XV), II, Editura Academiei R.S.R., București,
1977.
VIII. CAPIDAVA
COVACEF 1989 - Covacef Zaharia, Capidava în secolul VI e.n. Câteva observaţii
pe baza cercetărilor din sectorul V al cetăţii, Pontica, 21-22, 1988-1989, 187-196.
FLORESCU, FLORESCU, DIACONU 1958 - Florescu Grigore, Florescu Radu,
Diaconu Petre - Capidava: monografie arheologică vol.I, Editura Academiei R.P.R.,
București, 1958.
OPRIȘ 2008 - Opriș Ioan Carol, După aproape un secol de cercetări arheologice.
Capidava, cetatea de la cotul Dunării, LIMES - Frontierele Imperiului Roman în
România (Buletin - Comisia Națională Limes), 2008, 3, 6-15.
OPRIȘ 2018 - Opriș Ioan Carol, Începuturile cercetării arheologice la Capidava.
Documente inedite, Pontica, 51, 2018, 59-80.
OPRIȘ, RAȚIU 2017 - Opriș Ioan Carol, Rațiu Alexandru, Capidava II - Building
C1 - Contributions to the history of annona militaris in the 6th century, Mega
Publishing House, Cluj, 2017.
IX. CARSIUM
NICOLAE 2011 - Nicolae Constantin, Carsium- Hârșova. Note de toponimie,
Pontica, 44, 2011, 183-195.
NICOLAE 2018 - Nicolae Constantin, Poarta de nord a cetății romano-bizantine,
Pontica 51, 2018, 343-363.
NICOLAE 2019 - Nicolae Constantin - Carsium. Noi date despre planimetria
fortificației (sec.IV-VI), Pontica 52, 2019, 127-146.
POPESCU 2015 - Popescu Anca, Dobrogea în epoca otomană. Kazaua Hârșova, sec.
XVI, SMIM, 33, 2015, 1-28.
X. TROESMIS
ALEXANDRESCU 2016 - Alexandrescu Cristina Georgeta (ed.), Troesmis - A
changing landscape. Romans and the Others in the Lower Danube Region I BC - III
AC, Editura Mega, Cluj Napoca, 2016.
ALEXANDRESCU, GUGL 2014 - Alexandrescu Cristina Georgeta, Gugl Christian,
Troesmis și romanii la Dunărea de Jos, Proiectul Troesmis 2010-2013, Peuce S.N.,
12, 2014, 289-306.
285
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
XI. ARRUBIUM
BARNEA, DIACONU 1994 - Barnea Ion, Diaconu Petre, Arrubium, Enciclopedia
arheologicei și istoriei vechi a României. Volumul I (A-C), Editura Enciclopedică,
București, 1994, 120-121.
IACOB, PARASCHIV, VIZAUER 2004 - Iacob Mihaela, Paraschiv Dorel, Vizauer
Iulian, Măcin | Judeţ: Tulcea | Punct: Nuferilor, nr. 27 A | Anul: 2003, Cronica
cercetărilor aheologice din România, campania 2003, București, 2004.
MĂNUCU-ADAMEȘTEANU 2010 - Mănucu Adameşteanu Gheorghe, Contribuții
la cunoașterea locuirii medio-bizantine de la Măcin - Cetatea Arrubium (secolele
X-XII), Peuce, VIII, 2010, 237-250.
PARASCHIV 1997 - Paraschiv Dorel, Descoperiri arheologice de epocă romană la
Măcin, Pontica, 30, 1997, 317-330.
XII. DINOGETIA
ALEXANDRESCU 2016 - Alexandrescu Cristina-Georgeta, About the first
archaeological documentation of the ancient site from Bisericuța, Garvăn, Caiete
ARA, 7, 2016, 23-31.
PANAITE 2021- Panaite Adriana, Dinogetia (satul Garvăn, comuna Jijila, judeţul
Tulcea), text transmis ziarului Ziua de Constanța pentru realizarea volumului de
față, 2021.
PARASCHIV GRIGORE, ENE, PARASCHIV GRIGORE 2010 - Paraschiv Grigore
Eugen, Ene Daniel, Paraschiv Grigore Ioana, 70 years of sistematic archaeological
research at Dinogetia - Bisericuța, Cercetări arheologice, XVII, București, 2010,
133-142.
XIII. BASILICA DE LA NICULIȚEL
BAUMANN 2003 - Baumann Victor Heinrich, Sângele martirilor, Editura
Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, Constanța, 2003.
BAUMANN 1991 - Baumann Victor Heinrich, Cercetări recente la bazilica
paleocreștină din com. Niculițel (jud. Tulcea), Peuce, X, 1991, 121-156.
XIV. NOVIODUNUM
BARNEA 1991 - Barnea Alexandru, Municipium Noviodunum, Peuce X, 1, 1991,
81-84.
BAUMANN 2008 - Baumann Victor Heinrich, Despre începuturile vieții romane la
Noviodunum, Peuce, S.N., 6, 2008-2009, 189-206.
BAUMANN 2010 - Baumann Victor Heinrich, Noviodunum - Șantier Arheologic
1995-2009, Biblioteca Istro-Pontică, Editura Granada, Tulcea, 2010.
MATEI-POPESCU 2016 - Matei-Popescu Florian, Vicus Nov(iodunum) and Vicus
Classicorum: On the origins of the municipium Noviodunum, AWE, 15, 2016, 213-
222.
286
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
XV. AEGYSSUS
LUNGU 1996 - Lungu Vasilica, Aegyssus - Documentare arheologică preromană,
Peuce, XII, 1996, 47-102.
MĂNUCU-ADAMEȘTEANU 1995 - Mănucu-Adameșteanu Gheorghe, Raport
final asupra locuirii medievale timpurii de la Aegyssus - Tulcea, sec. X-XV, Peuce,
XI, 1995, 363-371.
NUȚU, COSTEA 2010 - Nuțu George, Costea Georgică, Ceramică fină descoperită
la Aegyssus, Peuce, S.N.,VIII, 2010, 147-162.
OPAIȚ 2018 - Opaiț Andrei, O nouă unitate militară atestată la Aegyssus, SCIVA, 2,
32, 1981, 297-298.
STĂNICĂ 2004 - Stănică Aurel Daniel, Ceramică maiolică descoperită la Aegyssus -
Tulcea, Peuce, S.N., XV, 2004, 191-198.
XVI. HALMYRIS
SCURTU 2016 - Scurtu Elisie-Florin, Despre insula Peuce, Genucla, Halmyris și
cultura Murighiol, Editura Universitară Carol Davila, București, 2016.
ZAHARIADE 2018 - Zahariade Mihail, Halmyris, o așezare pe frontiera imperiului
roman de la Gurile Dunării, Limes, 4, 2018.
ZAHARIADE, PHELPS 2015 - Zahariade Mihail, Phelps Myrna K, Halmyris, a
settlement and fort nearthe mouth ofthe Danube: interview report, Journal of
Roman Archaeology, Cambridge University Press, 2015.
ZAHARIADE, SUCEVEANU, TOPOLEANU, POENARU-BORDEA 2003 -
Zahariade Mihail, Suceveanu Alexandru, Topoleanu Florin, Poenaru-Bordea
Gheorghe, Halmyris I, Editura Nereamia Napocae, Cluj, 2003.
XVII. ENISALA
DRAGOMIR 1973 - Dragomir Ion T., Cetatea medievală de la Enisala. Unelte, arme
și obiecte de podoabă. Danubius Journal I, 6-7, 1973, 29-47.
IOSIPESCU, IOSIPESCU 2009 - Iosipescu Raluca, Iosipescu Sergiu, Cetatea
Ienisala. Contribuții arheologice și istorice la proiectul de restaurare, Revista
Monumentelor Istorice, 1-2, București, 2009, 109-124.
STANC, STĂNICĂ 2019 - Stanc Simina, Stănică Aurel-Daniel, Noi cercetări
arheologice preventive la Cetatea Enisala. Date arheologice și arheozoologice,
Peuce, 17, 2019, 249-274.
XVIII. ARGAMUM
COJA 2006 - Coja Maria, Orgame/Argamum, Cercetări arheologice I, Cercetările
dintre anii 1965-1985. Capitole dintr-o monografie arheologică inedită, reunite și
editate de Mihaela Mănucu-Adameșteanu, București-Tulcea, 2005.
MĂRGINEANU, MĂNUCU-ADAMEȘTEANU 1998 – Mărgineanu Monica,
Mănucu-Adameșteanu Mihaela, Incinta romano-bizantină a cetății Argamum,
tronsonul de Est, SCIVA, 3-4, 49, 1998, 233-258.
287
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

MĂNUCU ADAMEȘTEANU 2001 - Mănucu-Adameşteanu Mihaela, Cronica WEBOGRAFIE FOLOSITĂ

Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2001, CIMEC-Institutul de
Memorie Culturală, Bucureşti, 2002, 179-181. www.minac.ro
www.arheologi.ro
XIX. (L)IBIDA www.ran.cimec.ro
www.cimec.ro
IACOB 2016 - Iacob Mihaela, Cronica Cercetărilor Arheologice din România - www.cronica.cimec.ro
Campania 2015, Institutul Național al Patrimoniului, București, 2016. www.icemtl.ro
MATEEVICI 2017 - Mateevici Natalia, Cronica Cercetărilor Arheologice din www.capidava.ro
România. Campania 2016, Institutul Național al Patrimoniului, București, 2017. www.noviodunum.ro
PARASCHIV 2018 - Paraschiv Dorel, Cronica Cercetărilor Arheologice din www.arheologie-ibida.eu
România. Campania 2017, Institutul Național al Patrimoniului, București, 2018. https://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2016/10/18/2_Documente/cetati_-_
documente/Studiu_Istoric_scan_ptr_material_cetati.pdf
XX. ULMETUM Nicolae Constantin, Studiu istorico-arhitectural privind ruinele cetății Carsium –
județul Constanța, septembrie 2015.
COVACEF 2005 - Covacef Zaharia, Ulmetum 2004 - după 90 de ani, Pontica 37-38,
2004-2005, 439-451.
PÂRVAN 1912 - Pârvan Vasile, Cetatea Ulmetum I - Descoperirile primei campanii
de săpături din vara 1911, București, 1912.
PÂRVAN 1913 - Pârvan Vasile, Cetatea Ulmetum II, 1 și 2 - Descoperirile
campaniilor a doua și a treia de săpături din anii 1912-1913, București, 1913.

XXI. ANSAMBLUL RUPESTRU MURFATLAR

BARNEA, BILCIURESCU 1959 - Barnea Ion, Bilciurescu Virgil, Şantierul

arheologic Basarabi (reg. Constanța), Materiale şi Cercetări Arheologice, VI, 1959,
541-566.
BARNEA, ȘTEFĂNESCU 1971 - Barnea Ion, Ştefănescu Ştefan, Din istoria
Dobrogei, vol.III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971.
DAMIAN, OPREANU 2003 - Damian Oana, Opreanu Mihai, Ansamblul rupestru
de la Basarabi, Comunicare ARA (4 aprilie 2003, București).
RĂDULESCU, BITOLEANU 1998 - Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria
Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
DAMIAN, SAMSON, VASILE 2009 – Damian Oana, Samson Andra, Vasile Mihai,
Considerații arheologice. Complexul rupestru de la Murfatlar-Basarabi la jumătate
de secol de la descoperire, Materiale și Cercetări Arheologice S.N.,V, 2009, 117-158.

XXII. ALTE SITURI ȘI CETĂȚI DIN DOBROGEA

OPRIȘ 2020 - Opriș Ioan Carol, Rediscovering Roman Cius (Gârliciu, Constanța
County, Romania). From emperor Valens to Grigore Tocilescu, Theodor Mommsen
and beyond, Journal of Ancient History and Archaeology, 7.1, Mega Publishing
House, Cluj-Napoca, 2020, p. 7, fig.1.

288 289