MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII și CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea de Drept
Departamentul Drept Privat

REFERAT

CARACTERISTICA PROCEDURII
FORMURALE ÎN DREPTUL PRIVAT ROMA

A studentei anului I, gr 2208

Buță Diana

Conducător științific: Victoria Hîncu

Introducere:
 Pentru ne familiariza mai bine cu ceeia ce reprezintă Rrocedura Formulară în Reptul Privat
Roman ar fi cazul să intelegem de unde aceasta pornește. În secolul al II-lea î.e.n., s-a
declanşat revoluţia economică. Producţia şi schimbul de mărfuri au cunoscut o dezvoltare
explozivă. Ritmul afacerilor a crescut vertiginos. În această situaţie, vechea procedură a
legisacţiunilor s-a dovedit, prin formalismul şi rigiditatea sa, anacronică, inaplicabilă,
depăşită.
De aceea, între anii 149 şi 126 î.e.n. s-a dat Legea Aebutia, prin care s-a introdus o nouă
procedură, şi anume procedura formulară. (1)
Dar, odată cu introducerea acestei noi proceduri, nu s-a dispus abrogarea expresă a
legisacţiunilor, părţile având posibilitatea de a alege între procedura formulară şi procedura
legisacţiunilor. După mai bine de un secol, s-a constatat că părţile optau, în mod invariabil,
pentru procedura formulară. Astfel că, practic, procedura legisacţiunilor nu s-a mai aplicat.
Prin introducerea procedurii formulare, Legea Aebutia nu a desfiinţat legisacţiunile, ci a
lăsat părţilor posibilitatea să aleagă între procedura legisacţiunilor şi procedura formulară.
Întrucât în practică, părţile optau în mod invariabil pentru procedura formulară, împăratul
Octavian Augustus a dat legile „Iuliae Judiciarae”, prin care legisancţiunile au fost
abrogate în mod expres.
Capitolul I – Rolul Formulei
În procedura formulară procesul se desfăşura în două faze: in iure şi in
iudicio, însă au apărut o serie de elemente noi.
a. Faza in jure. În materie de citares-au menţinut vechile procedee,pe lângă care au fost
introduce altele noi. Astfel, pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului care,la
somaţi a reclamantului,refuza să se prezinte la proces. Deasemenea, împotriva celui care se
ascundea pentru a nu putea fi citats-adato missioin possesionem,în baza căreia reclamantul
putea vinde bunurile pârâtului.
b. Faza in judicio. Activitatea părţilor în faţa judecătorului se asemăna în linii mari cu
aceea după regulile cunoscute dela procedura legisacţiunilor.
În legătură cu rolul formulei în proces, trebuie reţinut faptul că dreptul clasic se aplica
principiului conform căruia nu există subiectiv fără o acţiune în justiţie corespunzătoare.
Abordarea acţiunii în justiţie echivala cu cu remiterea formulei de către magistrat
reclamantuluim, astfel încât, pe baza acelei formule, reclamantul putea să-şi valorifice
pretenţiile pe cale judiciară.
În practică, ori de câte ori magistratul constata că pretenţiile reclamantului sunt legitime,
verifica în edictul său dacă exista un tip corespunzaăor de formulă; daca exista, completa
acea formulă cu elementele concrete ale procesului. Dacă magistratul constata că pretenţiile
reclamantului sunt legitime, dar în edictul său nu exista un tip corespunzător de formulă
 atunci el crea o formulă nouă, dându-i posibilitatea reclamantului să se judece şi să-şi
valorifice
pretenţiile prin proces. Pretenţia valorificată pe cale judiciară dobândeşte valoarea de drept
subiectiv. Astfel, prin intermediul formulei, magistratul a sancţionat noi drepturi subiective şi
a extins sfera de reglementare juridică pe cale procedurală.
Capitolul II- Structura Formulei
Orice formula începea cu numirea judecătorului: Caius Iulius iudex esto.
Părţile principale ale ei sunt:
- intentio
- demonstratio
- adiudicatio
- condemnatio
În intentio se preciza care sunt pretenţiile reclamantului.
În demonstratio era menţionat actul sau faptul juridic din care izvorau pretenţiile
reclamantului.
Adiudicatio figura numai în formulele acţiunilor de ieşire din diviziune sau de partaj,
întrucat prin adiudicatio magistratul îl imputernicea pe judecător să pronunţe ieşirea din
indiviziue.
Condemnatio era partea formulei prin care magistratul il imputernicea pe judecător cu
dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.
Părţile accesorii ale formulei sunt:
- prescriptiones (prescripţiunile)
- exceptiones.
Prescripţiunile erau anumite precizări făcute în fruntea formulei, fie în favoarea
reclamantului, fie în favoarea pârâtului. Precizările facute în favoarea reclamantului se
numeau prescriptiones pro actore. Precizările în favoarea pârâtului erau denumite
prescriptiones pro reo, întrucât pârâtul era denumit reus.
Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega pretenţiile formulate de
reclamant şi invoca anumite fapte de natură sa paralizeze acele pretenţii. Spre exemplu,
pârâtul nu nega că a primit o sumă de bani de la reclamant, dar afirma că ulterior a plătit sau
că a fost iertat de datorie.
Pentru ca excepţiunea să poata fi opusă în faţa judecatorului, ea trebuia să figureze în
formulă şi era introdusă în formula de catre magistrat la cererea expresă a pârâtului. Daca
pârâtul nu avea grija să-i ceara magistratului să introducă excepţiunea în formulă, judecătorul
nu o putea lua în considerare, întrucât, potrivit lui Gaius, judecătorul este „sclavul formulei”
şi trebuie să judece procesul în stricta conformitate cu indicaţiile pe care le-a primit prin
intermediul formulei.
Datorită acestui fapt, în procedura formulară, excepţiunile au avut un caracter absolutoriu,
ceea ce înseamnă că, ori de câte ori excepţiunea se dovedea întemeiată sau justă, judecătorul
nu putea pronunţa sentinţa de condamnare la mai puţin, ci trebuia să pronunţe sentinţa de
absolvire. Spre exemplu, dacă reclamantul afirma pe cale de acţiune că are o creanţă de 100,
iar pârâtul dovedea pe cale de excepţiune că datorează numai 50, adică mai puţin, judecătorul
nu-l putea condamna la 50, ci trebuia să pronunţe sentinţa de absolvire, întrucât magistratul îl
întemeinicise să se pronunţe numai în legătură cu suma de 100. În acest caz magistratul scria:
“Judecătorule verifica dacă pârâtul datorează o sută. Dacă te vei convinge, pune-l sa
plătească”.
Pe de alta parte, odată cu introducerea excepţiunilor, au fost depăşite toate inconvenientele
care decurgeau în vechea procedură din principiul unităţii de chestiune, căci, în procedura
legisancţiunilor, în acelaşi proces, numai reclamantul putea sa-şi afirme pretenţiile, iar dacă
pârâtul avea şi el de formulat anumite pretenţii faţă de reclamant, trebuia să declanşeze un alt
proces. Astfel, în procedura formulară, odata cu introducerea excepţiunilor, ambele părţi îşi
puteau formula pretenţiile în acelaşi proces, căci reclamantul îşi formula pretenţiile pe cale
de acţiune, iar pârâtul şi le formula pe cale de excepţiune în acelaşi proces.
Capitolul III- Desfășurarea Procesului
În sistemul procedurii formulare, procesul continua să se desfăşoare în două faze, dar au
fost introduse unele inovaţii cu privire la citare, precum şi cu privire la activitatea părţilor şi a
pretorului.
În materia citării s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care au fost introduse altele noi.
Astfel, pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului care, la somaţia reclamantului,
refuză să vină la proces. De asemenea, s-a dat împotriva celui care se ascundea pentru a nu
putea fi citat o missio in possessionem, în baza căreia reclamantul putea vinde bunurile
pârâtului.
În virtutea caracterului consensual al procesului, era necesar ca ambele părţi să fie
prezente în faţa magistratului. Dezbaterile se desfăşurau în cuvinte obişnuite, fără utilizarea
unor formule solemne şi a unor gesturi rituale, ca în cazul procedurii legisacţiunilor.
Faţă de pretenţiile reclamantului, ca şi în vechea procedură, pârâtul putea adopta 3 atitudini:
- să recunoască
- să nege
- să se apere cum trebuie.
În plus, s-a admis ca în procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul să fie
soluţionat prin pronunţarea unui jurământ:
- fie reclamantul jura că are un drept de creanţă
- fie pârâtul jura că nu datorează nimic.
După ce dezbaterile se încheiau, în funcţie de natura cazului litigios şi de afirmaţiile părţilor,
pretorul acorda acţiunea reclamantului sau i-o refuza. Dacă pretenţiile reclamantului erau
găsite întemeiate, pretorul îi elibera o acţiune civilă, când exista o acţiune corespunzătoare.
Atunci când edictul nu cuprindea o acţiune potrivită, pretorul crea o nouă acţiune, redactată
cu elementele litigiului. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act în faţa
magistratului, numit litis contestatio (o altă inovaţie în p.f.).
În procedura legisacţiunilor, litis contestatio însemna luare de martori care să constate
voinţa părţilor, a reclamantului şi a pârâtului, de a se prezenta în iudicio, pe când în
procedura formulară, litis contestatio înseamnă dictarea formulei de către reclamant pârâtului
sau remiterea unei copii a formulei de către reclamant pârâtului, astfel încât, în faza a doua a
procesului, pârâtul să ştie cum să se apere.
Litis contestatio prezintă o importanţă deosebită deoarece, prin valorificarea efectelor lui
litis contestatio, pretorul şi jurisconsulţii au creat noi instituţii juridice, mai cu seama în
materia obligaţiilor, căci litis contestatio produce trei efecte:
- efectul extinctiv,
- efectul creator
- efectul reglator sau fixator.
În virtutea efectului extinctiv, în momentul lui litis contestatio, dreptul iniţial al
reclamantului, adică dreptul pe care reclamantul l-a dedus în justiţie, se stingea. Spre
exemplu, dacă reclamantul afirma că este proprietarul unui teren, în momentul lui litis
contestatio dreptul lui de proprietate se stingea. În anumite procese, dreptul primitiv al
reclamantului se stingea de drept, pe când în altele se stingea prin introducerea unei
excepţiuni în formulă.
În virtutea efectului creator, în locul efectului care s-a stins, se năştea un nou drept, pe care
il denumim dreptul nou creat, un drept care purta în mod invariabil asupra unei sume de bani,
astfel încât ori de câte ori câştiga procesul, reclamantul urma să primeasca o sumă de bani,
indiferent de obiectul pretenţiilor sale. De aceea jurisconsulţii clasici spuneau că în procedura
formulară, sentinţa de condamnare prezintă un caracter pecuniar, bănesc.
În funcţie de natura şi de obiectul dreptului iniţial, între dreptul iniţial şi dreptul nou creat
puteau să apară anumite deosebiri. Spre exemplu, dacă dreptul iniţial a fost un drept real,
atunci dreptul iniţial se deosebea faţă de dreptul nou creat în privinţa:
- naturii juridice,
- obiectului,
- cauzei sau temeiului juridic.
 Întrucât dreptul iniţial a fost prin natura lui un drept real, iar dreptul nou creat are altă
natură juridică, fiindcă este un drept de creanţă, nu mai este un drept real, ele se deosebeau şi
în privinţa obiectului, întrucât dreptul iniţial a purtat asupra unui lucru (drepturile reale
poartă întodeauna asupra unor lucruri). Ele se deosebeau şi asupra cauzei juridice deoarece
dreptul iniţial a putut izvorî dintr-un mod de dobândire a proprietăţii, dreptul nou creat are alt
temei juridic, din vreme ce izvorăşte din litis contestatio.
Dacă dreptul iniţial a fost un drept de creanţă care purta asupra unui lucru, cele două
drepturi se deosebau în privinţa obiectului şi cauzei juridice (în sens de fapta din care
izvorăşte). Dacă dreptul iniţial a fost un drept de creanţă care purta asupra unei sume de bani,
cele doua drepturi se deosebeau numai în privinţa cauzei jurdice.
Prin elemente reale ale procesului înţelegem pretenţiile formulate de reclamant în faţa
magistratului, pretenţii care sunt menţionate în intentio. Pe cale de consecinţă, în faza a doua,
în iudicio, reclamantul va trebui sa formuleze aceleaşi pretentii, caci dacă formuleaza alte
pretenţii, judecătorul nu le poate lua în considerare.
Prin elementele personale ale procesului înţelegem identitatea judecătorului şi a părţilor.
Aceasta înseamnă că, în faza a doua, procesul trebuie să se desfăşoare în faţa judecătorului,
care este menţionat în fruntea formulei şi trebuie să se desfăşoare între părţile menţionate în
formulă. Dacă judecătorul dispărea, părţile reveneau în faţa magistratului în vederea alegerii
altui judecător, iar formula era modificată în mod corespunzător. Dacă dispărea una dintre
părţi, moştenitorul nu se putea prezenta la proces, ci împreună cu adversarul se prezenta în
faţa magistratului în vederea modificării formulei, în locul numelui defunctului trecându-se
numele moştenitorului.
În concluzie, indiferent de natura şi obiectul dreptului iniţial, dreptul nou creat se va
deosebi întodeauna faţă de dreptul iniţial în privinţa cauzei juridice. Prin efectul reglator sau
fixator, în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât elementele reale, cât şi
elementele personale ale procesului.
Capitolul IV- Acțiuni
Altă inovaţie introdusă prin procedura formulară a fost în legătură cu sensul şi sfera de
aplicare a conceptului de acţiune în justiţie. În vechea procedură, acţiunile în justiţie,
denumite legisacţiuni, au fost create într-un număr limitat şi se aplicau numai la cazuri
determinate, pe când în procedura formulară, acţiunea în justiţie a devenit mijlocul
procedural prin care se putea valorifica pe cale judiciară orice pretenţie legitimă. De aceea se
spunea că în procedura formulară, sfera de aplicare a acţiunii în justiţie s-a generalizat de
vreme ce abordarea acţiunii în justiţie echivala cu remiterea formulei de către magistrat
reclamantului, iar magistratul îi remitea reclamantului o formula ori de câte ori se convingea
că pretenţiile sale sunt legitime.
Avem acţiuni in rem (reale) şi acţiuni in personam (personale). Diviziunea acţiunilor în
reale şi personale este cea mai veche, dar şi cea mai importantă. Acţiunile reale sancţionează
drepturi reale, drepturi care, prin excelenţă, poartă asupra unor lucruri iar acţiunile personale
sancţionează drepturi personale (de creanţă), cum sunt, de ex, cele izvorâte din contracte sau
delicte. Întrucât drepturile reale se deosebesc, prin natura lor, de drepturile personale,
formulele celor două tipuri de acţiuni au o redactare diferită.
Dreptul real izvorăşte din raportul juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai
societăţii şi este opozabil tuturor (erga omnes), pe când, dreptul personal izvorăşte din
raportul juridic stabilit între două persoane determinate şi este opozabil numai debitorului.
De aceea, în intentio a formulei va figura numai numele reclamantului. Numele pârâtului nu
va fi trecut, deoarece calitatea de pârât o poate avea orice persoană care aduce atingere
dreptului real în cauză. Dacă magistratul ar greşi şi ar mentiona în intentio a formulei şi
numele pârâtului, ar fi posibil ca între momentul redactării formulei şi momentul judecării
procesului, lucrul revendicat de reclamant să ajungă în mainile altei persoane. În acest caz,
judecătorul, ca sclav al formulei, va constata că cel mentionat în formula că pârât nu este
posesor al lucrului revendicat, prin urmare, nu-l poate condamna, iar reclamantul pierde
procesul. De aceea, în faţa judecătorului va fi chemat acela care posedă lucrul în momentul
judecării procesului. Dimpotrivă, în intentio a formulei acţiunii va figura atât numele
reclamantului, cât şi numele pârâtului, căci acţiunea personală poate fi intentată numai
împotriva debitorului, care este o persoană determinată.
O altă clasificare a acţiunilor, întemeiată pe originea acestora, este aceea în acţiuni civile şi
acţiuni onorarii.
Toate acţiunile, şi cele civile şi cele onorarii, sunt creaţii ale pretorului, numai că:
- acţiunile civile nu sunt originale, ele având o formulă redactată în ius, adică ele au un
model în vechile legisancţiuni. Spre exemplu, acţiunea în revendicare are un model în
sacramentum in rem.
- acţiunile honorarii sunt creaţii ale magistratului determinate de necesitatea creării unor
tipare procedurale pentru situaţiile noi ivite în practica socială şi pentru care nu există un
model în vechea procedură. Acţiunile onorarii sunt de trei categorii: in factum, ficticii,
formula cu transpoziţiune.
a. Acţiunile in factum au o formulă redactată corespunzătoare cu forma acţiunii in factumt
expusă de reclamant pe care magistratul o insera în cuprinsul formulei şi pe care judecătorul
trebuia să o aibă în vedere la soluţionarea procesului.
b. Acţiunile ficticii au o formulă redactată in ius, elementul original fiind faptul că în
cuprinsul formulei lor magistratul introduce o ficţiune juridică, adică el considera ca existent
un fapt inexistent sau invers. Spre exemplu, acţiunea publiciană care sancţionează
proprietatea pretoriană şi în formula căreia magistratul introduce ficţiunea că termenul
necesar uzucapiunii s-a împlinit, deşi nu se împlinise.
c. Acţiunile cu formula în transpoziţiune au fost create de magistrat pentru obţinerea unor
efecte juridice pentru acte care nu puteau fi întocmite în mod făţis, aceste acţiuni cu formula
cu transpoziţiuni au avut multiple aplicaţiuni, dintre care, una dintre cele mai importante este
reprezentarea în justiţie (sistemul potrivit căruia o persoană, numită reprezentant, stă în
proces în numele altei persoane, numită reprezentat).
Mult timp, romanii nu au admis ideea reprezentării în justiţie, potrivit principiului nemo
alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate introduce o acţiune a legii în numele altei
persoane). Ulterior, faţă de necesităţile impuse de dezvoltarea producţiei şi a schimbului de
mărfuri, romanii au fost nevoiţi să admită reprezentarea în justiţie prin utilizarea formulei cu
transpoziţiune în sensul că în intentio apare numele reprezentatului, deoarece el este titularul
dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar în condemnatio apare numele reprezentantului,
deoarece el stă în proces şi asupra lui urmează a se răsfrânge efectele sentinţei pronunţată de
judecător.
Prin urmare romanii au cunoscut reprezentarea imperfectă în justiţie, căci reprezentantul
dobândeşte în virtutea sentinţei un drept sau o obligaţie pe care o transmite ulterior
reprezentatului. Au existat doi reprezentanţi în justiţie, Cognito, cel care se constituie în
prezenţa adversarului prin utilizarea unor formule solemne şi procurato ad litem, cel care se
constituie fără forme solemne, chiar şi în absenţa adversarului. În cazul lui cognito, romanii
au făcut un pas în sensul că acţiunea prin care se obţine executarea silită era acordată direct
persoanei reprezentatului.Nu trebuie să confundăm reprezentarea în justiţie cu asistenţa
judiciară pe care avocatul o acordă uneia dintre părţile litigante pledând pentru aceasta în faţa
judecătorului (postulare pro alio) pentru că la romani avocatul nu este reprezentantul părţii, ci
el asistă partea care stă în proces în nume propriu. Alte aplicaţiuni sunt acţiunile cu caracter
alăturat, adiectice qualitatis precum şi acţiunea rudiliană intentată de bonorum în cadrul de
executare silită prin denditio bonorum.
Capitolul V- Forța juridică a sentinței
Forţa juridică a sentinţei este imposibilitatea redeschiderii unui nou proces între aceleaşi
părţi în sens procesual şi având acelaşi obiect. Este ceea ce astăzi denumim autoritatea de
lucru judecat a sentinţei.
Romanii nu au cunoscut autoritatea de lucru judecat aşa cum o cunoaştem noi astăzi încă de
la începutul procedurii civile romane. Astfel, în procedura legisacţiunilor, autoritatea de lucru
judecat funcţiona doar faţă de reclamant în baza principiului bis de eadem re ne sit actio (nu
pot fi introduse două acţiuni ale legii pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv). Nimic
nu-l împiedică pe pârât să redeschidă procesul împotriva reclamantului pentru valorificarea
aceluiasi drept subiectiv. În procedura formulară, la început, forţa juridică a sentinţei era
asigurată tot doar faţă de reclamant în virtutea efectului extinctiv a lui litis contestatio. Nimic
nu-l împiedica însă pe pârât să redeschidă procesul împotriva reclamantului, având ca obiect
acelaşi drept subiectiv.
De aceea jurisconsulţii romani au creat principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul
judecat se considera adevărat). Din acest principiu a fost extrasă o excepţiune - exceptio rei
iudicatae, ce putea fi opusă de oricare dintre părţile litigante celeilalte părţi, dacă aceasta din
urmă ar fi încercat redeschiderea procesului, evident pentru valorificarea aceluiaşi drept
subiectiv. În acest fel, forţa juridică a sentinţei, sau autoritatea de lucru judecată era asigurată
în raport cu ambele părţi litigante.
Concluzi și recomadări
Spre deosebire de vechea procedură, în procedura formulară, acţiunea a
dobândit o aplicare generală, întrucât, prin utilizarea creatoare a formulei,
pretorul putea asigura valorificarea oricăror pretenţii legitime pe cale judiciară.
De aceea, chiar şi atunci când pretenţiile reclamantului nu erau recunoscute prin
legi, nefiind consacrate ca drepturi subiective, pretorul putea totuşi elibera o
formulă, astfel încât reclamantul îşi valorifica acele pretenţii pe cale judiciară
prin intermediul unui proces
Bibliografie:
1) Drept Roman- Emil Molcuț
2) Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti 1964
3) Drept roman. Institutii. Izvoare. Jurisdictii - Bichiceanu Gheorghe
4) .M. Anghel – Dept privat roman, vol. I, ed. Hyperion XXI,
Bucuresti, 1991
5) Introducere in dreptul roman - Dan Oancea