III.

OBSERVAȚIA ȘI SPIRITUL DE OBSERVAȚIE

A. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE
După gradul de complexitate percepția umană îmbracă forme diferite:
1. Percepția spontană reprezintă forma cea mai elementară, deoarece se produce fără
intenția subiectului și este destul de ștearsă și neclară. Ea are totuși un rol reglator,
orientându-ne în ambianță. De exemplu, când ne deplasăm pe trotuar ne ferim
instinctiv de lucrurile întâlnite.
2. Percepția intenționată reprezintă o formă mai elaborată, fiind declanșată ca urmare
a deciziei subiectului. De exemplu, un șofer care trebuie să se înscrie cu mașina într-
un sens girator, este mai concentrat la celelalte mașini care vin din direcții diferite.
Distincția celor două forme este dată și prin utilizarea unor cupluri de verbe
care, în funcție de context, au o semnificație diferită: a auzi și a asculta; a vedea și a
privi; a simți o atingere și a palpa.
3. Observația este forma cea mai complexă a percepției intenționate, fiind considerată
o activitate perceptivă întrucât îi sunt specifice următoarele trăsături:
a) este orientată spre un scop și ghidată de un plan pe care subiectul le-a
conceput în mod conștient, anterior declanșării ei;
b) presupune concentrare și efort voluntar, deoarece explorarea perceptivă a
obiectului se poate desfășura în etape, pe o perioadă mai lungă de timp,
necesitând depășirea unor dificultăți;
c) antrenează intelectul:
 memoria, care pune la dispoziția subiectului cunoștințele și experiența
sa anterioară;
 imaginația, care îi dă posibilitatea de a face anticipări;
 gândirea, datorită căreia subiectul interpretează datele observaționale,
elaborează concepte și formulează idei noi;
 limbajul, care reglează desfășurarea întregii activități perceptive, fixând
totodată în memorie rezultatele observației.
d) se finalizează cu formularea unor concluzii și cu luarea unor decizii ce
influențează ulterior activitatea subiectului.
Observația joacă un rol important în activitatea didactică, în munca psihologului,
medicului etc., dar și în domeniul cercetării științifice unde reprezintă o metodă de
investigație.
Exersarea acestei forme a percepției poate conduce la dezvoltarea unei calități –
spiritul de observație.

1
B. SPIRITUL DE OBSERVAȚIE
Este considerat o aptitudine generală, întrucât condiționează obținerea unor rezultate
superioare (performanțe) în orice domeniu de activitate. Este pus în evidență de
ușurința, rapiditatea și precizia cu care o persoană sesizează un detaliu vag, șters,
neclar conturat, dar foarte important în raport cu obiectivul urmărit de subiect.

ILUZIILE PERCEPTIVE

A. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE
Iluziile perceptive sunt imagini deformate ale unor obiecte din realitate, ca urmare
a implicării unor factori obiectivi sau subiectivi.
TIPURI DE ILUZII OPTICE
Iluziile perceptive pot fi sesizate în sfera funcționării oricărui analizator. Cele mai
întâlnite sunt:
1. Iluziile optico-geometrice (vizuale);
2. Iluziile tactilo-chinestezice;
3. Iluziile optico-chinestezice de greutate;
4. Iluziile de mișcare.
Dintre acestea, iluziile optice au stârnit cel mai mult interesul cercetătorilor. Ele
au fost grupate în următoarele trei categorii:
a) cu linii sau segmente de dreaptă egale, dar care par inegale: iluziile Muller-
Lyer, Ponzo, etc.;
b) cu cercuri egale, dar care par inegale: iluzia lui Titchener;
c) cu linii paralele, dar care par a nu fi paralele: iluziile Wundt, Zollner;
Pentru celelalte tipuri de iluzii pot fi exemplificate
 iluzia tactilo-chinestezică a lui Aristotel: o bilă prinsă între degetul
arătător și cel mijlociu creează impresia existenței a două bile;
 iluzia optico-chinestezică de greutate a lui Demoor-Charpantier: două
valize inegale ca mărime, dar egale în privința greutății, sunt apreciate
distorsionat, întrucât cea mai mică pare a fi mai grea decât cea mai
mare.
 iluzia plecării din gară a propriului tren, când se pune în mișcare cel de
lângă el.
B. FACTORII PRODUCERII ILUZIILOR
Identificarea cauzelor producerii iluziilor rămâne o temă controversată. Printre
factorii menționați cel mai frecvent, se numără:
1. Efectul de câmp: informațiile transmise de stimulii aflați în același context
spațial cu obiectul percepției, influențează interpretarea caracteristicilor sale,

2
 conducând la supraestimarea sau subestimarea unor părți. De exemplu, în cazul
producerii iluziilor cu linii paralele sau cu linii egale.
2. Efectul de context și de contrast: aprecierea mărimii a două obiecte este
influențată de contextul în care e situat fiecare (iluzia lui Titchener).
3. Absența reperelor, care explică iluziile de mișcare.