Tipuri morfofunctionale de celule vegetale

Celula vegetala

Funcţie de tipul morfofiziologic căruia aparţin, celulele vegetale se clasifică în: celule
parenchimatice, meristematice protectoare, conducătoare, mecanice, reproducătoare şi
secretoare.
Celulele parenchimatice sunt extrem de variate din punct de vedere structural şi
funcţional. Ele au frecvenţa cea mai mare, înplantele mature reprezentând uneori până la
80 % din complexulcelular al corpului.Filogenetic şi ontogenetic sunt considerate celule
primitive, primele care s-au diferenţiat în evoluţia lumii vegetale.
Ele sun grupate in:
-celule parenchimatice asimilatoare, ce prezintă forme şi structuri particulare, care
facilitează funcţia fotosintetică a cloroplastelor. Sunt prezente în toate organele verzi ale
plantelor, dar sunt caracteristice mezofilului foliar (parenchim palisadic şi lacunar).
-celule parenchimatice de depozitare, a căror funcţie principală este reprezentată de
acumularea şi înmagazinarea compuşilor organici de rezervă. Se caracterizează prin
abundenţa incluziunilor ergastice localizate în citoplasmă, vacuolă şi rar în peretele
celular şi printr-o slabă diferenţiere a organitelor. Incluziunile ergastice sunt prezente
sub forma corpilor lipidici (sferozomi), a corpilor proteici (granule de aleuronă), a
grăunciorilor de amidon, etc. Peretele celular este subţire facilitând schimburile de gaze şi
substanţe. Citoplasma este redusă ca volum, dispusă parietal, sub forma unui manşon în
care sunt înglobate organitele, mai ales cloroplaste, mitocondrii şi profile ale reticulului
endoplsmatic, precum şi un număr redus de dictiozomi. Există numeroşi peroxizomi,
asociaţi cloroplastelor, mitocondriilor şi reticulului endoplasmatic, conexiune generată de
implicarea acestor organite în procesul de fotorespiraţie. Structural se caracterizează prin
abundenţa cloroplastelor şi un grad avansat de diferenţiere a celorlalte organite celulare.

Celulele meristematice sunt slab diferenţiate şi specializate,având drept caracteristică

principală capacitatea de a se divide continuu, proces ce determină creşterea plantelor.
Ele au dimensiuni reduse, perete celular subţire, conţinut ridicat de citoplasmă, nucleu
voluminos plasat central, învelişul nuclear fiind conectat reticulului endoplasmatic.
Sistemul vacuolar asemeni reticulului endoplasmatic şi celorlalte componente
citolpasmatice sunt slab diferenţiate. Citoplasma abundentă are aspect granular datorat
abundenţei de ribozomi liberi. Mitocondriile sunt numeroase, iar plastidomul este
reprezentat prin proplastide.
. Exista mai multe tipuri de ţesuturi meristematice:
-meristeme speciale se formează la nivelul explantelor sau al inoculilor cultivaţi “in
vitro” şi rezultă din dediferenţierea celulelor aparţinând ţesuturilor plasate pe medii de
cultură. Factorii de şoc pot favoriza instalarea proceselor regenerative atunci cînd
inoculul întâlneşte în mediul de cultură condiţii optime necesare reinstaurării funcţiilor
vitale.
-meristeme primare (ţesuturi formative), de tip embrionar ce deţin celule cu însuşirea de a
se divide continuu. După poziţionare acestea pot fi meristeme terminale (vărfu rădăcinilor
şi tulpinilor), laterale, intercalare, foliare, adventive (meristeme a căror formare este
determinată de anumite condiţii fiziologice, în cazul înmulţirii vegetative),
- meristeme secundare care sunt derivate din celule care au suportat o definitivare
structurală şi funcţională şi care, într-o anumită etapă a dezvoltării plantei redobândesc
însuşirea de a se divide, trecând printr-un proces treptat de transformare şi dediferenţiere.
În această categorie se încadrează cambiul şi felogenul,

Celule protectoare
Ţesuturile cu rol de protecţie sunt alcătuite din celule caracterizate prin impregnarea
parţială sau totală a peretelui celular cu substanţe impermeabile pentru apă şi gaze de
tipul cutinei (epidermă) sau suberinei (exodermă, endodermă şi suber), fapt ce le conferă
funcţia de protecţie. Epiderma este formată din celule strâns unite între ele, având forme
şi structuri diferite, funcţie de grupa taxonomică şi ecologică de plante căreia aparţine
individul vegetal.
Epiderma organelor speciilor de plante terestre prezintă mai multe tipuri de celule şi
anume; celule epidermale tipice, celule stomatice, celule anexe, celule componente
perilor.
-Celulele anexe sunt caracteristice ţesutului conducător liberian complet diferenţiat, fiind
ataşate vaselor conducătoare. Rolul fiziologic al acestor celule este acela de a ajuta
celulele componente ale vaselor ciuruite în a realiza funcţiile metabolice vitale. Prin
urmare, celulele anexe sunt conexate prin plasmodesme cu vasele liberiene şi celulele
parenchimului liberian, sunt nucleate, cu citoplasmă abundentă şi densă şi cu organite.
Între celulele anexe şi vasele ciuruite există deci strânse relaţii funcţionale.
Parenchimul floematic este constituit din celule diferenţiate funcţie de poziţia lor în ţesut.
În general celulele parenchimatice, intim asociate vaselor ciuruite au nuclei voluminoşi,
un bogat conţinut plasmatic şi un sistem vacuolar slab reprezentat. Pot fi prezente
elemente ale aparatului Golgi şi plastide, predominând reticulul endoplasmatic rugos.
Variabilitatea structurală a acestui ţesut depinde de etapa de dezvoltare în care se află,
fiind înrudit ontogenetic cu ţesutul ce formează vasele ciuruite.

-Celulele stomatice sunt celule modificate ale epidermei, cu rol în reglarea schimburilor
de gaze şi vapori de apă dintre plantă şi mediu. Împreună cu celulele anexe formează
aparatul stomatic. Celulele stomatice asemeni tuturor celulelor epidermei prezintă pereţii
inegal îngroşaţi, cei interiori mai groşi, iar cei exteriori mai subţiri, sunt bogate in
citoplasmă, prezintă nucleu voluminous poziţionat central, sistemul vacuolar fiind slab
reprezentat. În citoplasmă, se găsesc amiloplaste şi cloroplaste. Prezenţa cloroplastelor şi
vacuolelor asigură funcţionalitatea acestor celule prin mişcările de închidere şi deschidere
a osteolei. Cloroplastele, prin funcţia fotosintetică menţin o anumită concentraţie de
zaharuri în celule, realizând sinteza glucidelor concomitent cu biodegradarea enzimatică
a acestora, facilitând endosmoza şi indirect deschiderea osteolei.

Celule conducatoare
Ţesutul conducător este caracteristic plantelor superioare (cormofite), fiind format din
celule strict specializate pentru conducerea sevei brute şi elaborate şi din celule anexe
acestora. Elementele lui principale sunt celulele care formează xilemul şi celulele care
formează floemul. Xilemul (ţesutul conducător lemnos) este constituit din mai multe
tipuri de celule vii şi moarte, care formează vasele lemnoase, fibrele lemnoase şi
parenchimul lemnos. Acest ţesut are rolul de a asigura circulaţia sevei brute în corpul
plantelor. După gradul de evoluţie structurală se disting două tipuri de vase
conducătoare traheide şi trahei. Ambele tipuri sunt formate din celule alungite cu aspect
cilindric sau fusiform unite prin capetele lor.
- Traheile sunt constituite din celule dispuse cap la cap, care în stadiile incipiente de
diferenţiere citoplasmatică deţin organite cu
structură tipică, iar pe măsura maturizării lor conţinutul plasmatic scade, se
dezorganizează şi se depune pe faţa internă a peretelui celular într-un strat subţire.
Simultan are loc resorbţia pereţilor transversali şi formarea perforaţiilor. Se realizează
apoi îngroşarea pereţilor laterali prin impregnare cu lignină, fapt ce duce la formarea
vaselor inelate, spiralate, reticulate, punctate, etc. În final, traheile apar sub forma unor
tuburi cilindrice ce străbat toate organele cormului. Acest tip de vase conducătoare sunt
caracteristice angiospermelor.
Celulele traheidale parcurg acelaşi proces de diferenţiere ca şi traheile, cu deosebirea că
la traheide persistă pereţii transversali cu poziţionare oblică şi se formează punctuaţiuni
de tip areolat în pereţii laterali.
Floemul reprezintă ţesutul care asigură transportul glucidelor solubile şi a altor substanţe
organice, rezultate în procesul de fotosinteză, de la organele asimilatoare la toate celelalte
organe ale plantei. Floemul este alcătuit din; vase ciuruite, celule anexe şi
parenchimatice, fibrele şi sclereidele
Vasele ciuruite sunt constituite din celule alungite, înguste, dispuse cap la cap, cu
extremităţile uşor ascuţite.
Între celule se găsesc pereţi transversali despărţitori, orizontali sau oblici (plăci ciuruite).
Celulele ciuruite mature sunt anucleate, cu protoplasmă dispusă parietal, cu o vacuolă
voluminoasă plasată central şi masă plasmatică dezorganizată. În citoplasmă se găsesc
elemente ale reticulului endoplasmatic, mitocondrii, un sistem de endomembrane
restrâns, iar uneori chiar plastide. Datorită acestor particularităţi structurale, viteza de
circulaţie a sevei elaborate prin vasele conducătoare liberiene este redusă comparativ cu
viteza de circulaţie a sevei brute.

Celulele mecanice sunt de două tipuri, colenchimatice şi sclerenchimatice.

Celulele colenchimatice sunt celule vii, alungite, prismatice sau fibriforme, cu pereţii
neuniform îngroşaţi, prevăzuţi cu punctuaţiuni simple. În interior protoplasma abundentă
conţine toate organitele esenţiale.
Celulele colenchimatice sunt în multe privinţe asemănătoare celulelor parenchimatice,
fapt pentru care colenchimul este considerat ca un parenchim specializat în susţinerea
plantei
Datorită arhitecturii speciale a peretelui celular, celulele colenchimatice sunt elastice,
însuşire ce se diminuează treptat, deoarece odată cu dezvoltarea are loc depunerea
secundară de lignină, fapt ce duce la sclerificare, colenchimul transformându-se în
sclerenchim.
Celulele sclerenchimatice sunt celule moarte cu pereţii puternic şi uniform îngroşaţi
secundar, adesea lignificaţi, deosebit de rezistente la tracţiune şi presiune. Prin urmare,
singurul element constitutiv al acestei celule este peretele format din celuloză, substanţe
pectice şi hemicelulozice, uneori şi din lignină.

Celule reproducatoare
Din punct de vedere morfologic se deosebesc de toate celelalte tipuri de celule fiind
strict specializate în realizarea funcţiei de înmulţire. Analiza comparativă a organelor
reproducătoare şi a germenilor reproducători la diferite unităţi taxonomice aflate pe
diferite trepte de evoluţie, arată o gradată şi continuă diferenţiere morfologică şi
structurală a celulelor germinative, care deşi conservă întreg patrimoniul ereditar nu mai
seamănă cu genitorii.
-Ovulul în cazul angiospermelor este fixat de placentă şi se compune din integumente,
nucelă, sac embrionar şi funicul. La nivelul nucelei se găseşte sacul embrionar ce
reprezintă gametofitul femel, ce conţine şapte celule energide dintre care una este
oosfera, două sinergide, trei antipode şi celula secundară dispusă median. Cu excepţia
celulei secundare, toate celulele sacului embrionar sunt haploide. Aceste celule sunt
delimitate de o membrană celulară subţire, nucleul voluminos, plasat central, iar la
nivelul citoplasmei se observă organite în faze incipiente de dezvoltare.
-Sporul. Peretele celular este o structură caracteristică citosporilor şi lipseşte la zoospori.
Plasmalema este trilamelară, aderă intim la membrana celulară (citospori) şi are un traseu
rectiliniu.
Citoplasma are aspect fin granular, conferit de ribozomi, iar în interior se disting
majoritatea organitelor şi incluzionilor caracteristice celulei fungale.
-Grăunciorul de polen . Structural, granula de polen matură este alcătuită din sporodermă
şi conţinutul viu. Sporoderma sau învelişul protector este reprezentat de două straturi şi
anume; stratul extern (exina), îngroşat, cu pori din loc în loc ce permit ieşirea tuburilor
polinice în decursul germinării granuleide polen.
 -Conţinutul viu este reprezentat de două celule, una vegetativă şi una generativă, cu
citoplasmă abundentă ce conţine aproape toate organitele specifice celulei vegetale şi
nucleul voluminos plasat central. Conţinutul viu cunoaşte modificări importante odată cu
germinarea polenului, cu diviziunea nucleului şi formarea gameţilor.Fecundarea este
procesul prin care cele două celule sexuale, masculă şi femelă fuzionează dând naştere
zigotului. Prin polenizare, granula de polen ajunge pe stigmat unde germinează. Astfel,
printr-un por al exinei, are loc ieşirea intinei ce formează tubul polinic.
Tubul polinic pătrunde sinuos printre celulele stilului, care se gelifică îndeplinind rol
nutritiv, până la ajungerea în cavitatea ovariană. În tubul polinic pătrunde mai întâi celula
vegetativă şi apoi cea generativă. Odată ajuns în cavitatea ovariană, tubul polinic se
orientează spre oosferă prin chimiotropism La nivelul sacului embrionar, după resorbţia
celulei vegetative, vârful tubului polinic se gelifică, iar cele două celule spermatice
pătrund în sacul embrionar. Una dintre ele fuzionează cu oosfera dând naştere zigotului,
iar cealaltă se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar formând zigotul accesoriu.
Zigotul este diploid din el formându-se embrionul, din care ia naştere noua plantă.

Celulele secretoare sunt specializate în sinteza unor produşi de secreţie. Se pot găsi
izolate sau grupate în alte tipuri de ţesuturi, mai adesea în parenchimuri.
Principalele structuri secretoare sunt reprezentate de; celulele glandulare, celulele
nectarifere, glandele digestive, etc.
Celulele nectarifere se caracterizează printr-un accentuat polimorfism, modificându-şi
semnificativ structura în diferitele etape ale dezvoltării ontogenetice. Ele prezintă un înalt
grad de diferenţiere a organitelor celulare. Cel mai important proces morfogenetic al
acestor celule este reprezentat de extrema dezvoltare a reticului endoplasmatic şi a
aparatului Golgi. Citoplasma abundentă delimitează un nucleu voluminos adesea
multilobat. În citoplasmă există numeroase vezicule produse de reticulul endoplasmatic şi
dictiozomi ca rezultat al proceselor secretoare