Muzeul de literatură modernă proiectată de biroul de arhitectură David Chipperfield se află în Marbach,

lângă Stuttgart, pe un platou peste râului Neckar, care împreună cu Muzeul Național Schiller și Arhiva literaturii
germană formează un ansamblu cultural, care este interesant și din punct de vedere arhitectural fiind un bun
exemplu pentru relaționarea împreună a clădirii construite în perioade diferite. Programul muzeal descrie cel mai
bine valorizarea trecutului, conceptul istoriei evolutivă prin care idea moștenirii trecutului istoric devine actuală și
în zilele de astăzi. Muzeul fiind o poart ă de access c ă tre cunoasterea trecutului dar totodată ș i o barieă în
înțelegerea contextului de unde aparține acest trecut. P ână la urmă instituția numită muzeu este o invenție a
societății moderne care continuă ș i în cea contemporană. Ideiile acestea reprezintă cel mai bine interesul biroului
de arhitectură, care are multe proiecte asemănătoare în care se ocupă cu problema contemporană a valorizării
trecutului, asemănător cu maniera lui Terragini. Exemplul extensiei muzeului din Berlin, Galeria James-Simon
prezintă o abordare similară a trecutului, iar reabilitarea Muzeului Neues reprezintă valorizarea trecutului dar
printr-o altă manieră.

Aceste proiecte prezinte princiipile raționalismului repectiv neoraționalismului prin austeritate, coerență,
formă. Charles Jencks, teoritician al postmodernismului spune că arhitecții raționali sunt în căutarea adevărului
astfel ei generează clădiri coerente și autentice, iar ei căută și certitudini în expresia formală a arhitecturii lor astfel
folosind procedee compoziționale istorice în care inventează forme noi, dar toate plecând din arhitectura clasică a
trecutului.

Muzeul de literatură modernă împreună cu celelalte clădiri istorice ilustrează felul în care istoria are
valoare de lecție pentru prezent și presupune evlouție, progres, lăsând loc inovației formale2. Acest complex
prezintă multe gesturi din care se vede valoarea de lecție a istoriei, dintre care una fiind compoziția clădirii pe un
deal, care amintește la modul prin care sunt amplasate clădirile istorice de pe acropola grecească. În această
comparație clădirea Muzeului Schiller domină pe piața acropolei, iar muzeul proiectată de echipa lui David
Chipperfield amintește la un templu în miniatură. Aceasta fiind o comparație din care reiese tendința de a păstra
vie memoria trecutului prin amplasamentul acestui ansamblu cultural, iar prin care trezește respect față de trrecut,
astfel clădirile devine mult mai importante.

Dacă ne analizăm aceste clădiri separat, găsim mici detalii din care reiese intenția autorilor de a crea ceva
nou prin reinterpretarea celui vechi. Clădirea nouă a muzeului de literatură respectiv clădirea Muzeului Național
Schiller comunică între ele, iar vizibil sunt desprinse una de alta, dar prin compoziția lor, ele creează o legătură
suficient de puternică pentru ca noi să vedem spațiul dintre ele ca pe o piață unitară, bine definită. Similaritatea
cea mai relevantă a clădirii fiind ritmul, amândouă prezintă tactul 1-1: o parte plină, fără deschideri și o parte goală
cu ferestre. La muzeul vechi plinul domină, ocupă o parte mai mare decât golul, iar la clădirea nouă raportul între
plin și gol se inversează. Această schimbare vine din amenajarea spațiilor interioare, în care arhitecții au pus accent
pe iluminarea naturală a spațiilor expoziționale, prin care au creat efecte diferite pentru a impresiona vizitatorii.
Astfel iluminarea galeriilor expoziționale se ajustează treptat de la lumina zilei la lumina artificială, necesară pentru
obiectele fragile expuse. Aceste spații prin iluminarea naturală și prin deschideriile largi, leagă lumea interiorioară a
textelor și manuscriselor cu valea exterioară. Aceste clădiri comunică împreună și prin folosirea materialelor,
respectiv a nuanțelor. Muzeul nou prezintă o nouă utilizare a materialelor, dar nu se desprinde de clădirea
muzeului vechi privind texturile, culorile și nuanțele materialelor. La clădirea veche apar 3 materiale și nuanțe
dominante: pe acoperiș apar țigla ceramică, având o culoare roșiatică, la zidărie folosește tencuială albă, iar pentru
acoperirea turnurilor de la intrarea principală introduce cuprul oxidat. Tot aceste nuanțe apar și la clădirea nouă,
dar în alte locații. Nuanța verzuie a cuprului apar la ferestrele opace, culoarea roșiatică este reprezentată prin
panouri de lemn, iar tencuiala abă este asemănător, apar la coloane.
 Cele trei exemple al biroului de arhitectură David Chipperfield menționate mai sus se aseamănă prin
modul grijulios de tratare a vechiului. Clădirea Muzeului de Literatură Modernă se aseamănă cu Galeria James-
Simon prin adaptarea ritmului de la clădirea veche respectiv prin folosirea coloanelor, care devenind un gest iconic
al arhitecților. În valorizarea trecutului, în punerea în accent, respectiv în așezarea clădirilor nouă aflăm o
diferență. După părerea mea galeria construită nouă vrea să domină în piață și vrea să acorde prioritate noilor față
de vechi. Caracteristica aceasta nu este prezent la ansamblul din Marbach, aici clădirea nouă se retrage față de
clădirea veche oferindu-i prioritate.

În concluzie putem să ne afirmăm că exemplele prezentate au diferite abordări dar care au ca unic scop,
integrarea noul în spațiul vechi prin inventarea formelor noi, dar care având în bază respectarea și folosirea
trecutului istoric. Muzeul analizat prezintă un comportament corect față de clădirea veche a Muzeului Național
Schiller, comunică cu el, folosește principile lui compoziționale dar totuși păstrând o distanță corespunzătoară
repectând vechimea lui.