Regnul Fungi

178 limbi

 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte


De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Fungi)

Regnul Fungi
Fosilă: Ordovician–Holocen (prezent) 485–0 mln. ani în urmă

PreЄ

S
 D

Pg

1. Amanita muscaria, o basidiomicetă

2. Sarcoscypha coccinea, o ascomicetă
3. pâine acoperită cu mucegai
4. o Chytridiomycota
5. un Aspergillus

Clasificare științifică

Domeniu: Eukaryota

Regn: Fungi
L.., 1753

Încrengături

 Ascomycota
 Basidiomycota
 Blastocladiomycota
 Chytridiomycota
 Dikarya (incl. Deuteromycota)
 Glomeromycota
 Microsporidia
 Neocallimastigomycota
 Zygomycota
Modifică text

Regnul Fungi (ciupercile) formează al treilea mare regn al organismelor eucariote alături de Regnul
Animalia și Regnul Plantae cu peste 100.000 de specii cunoscute. Sunt sedentare, ca și plantele la
care au fost incluse de mult timp, dar nu pot practica fotosinteza. Prin urmare, ele trebuie să se
hrănească ca animalele prin asimilarea substanțelor organice (heterotrofie), pe care însă le absorb
din mediu într-o formă dizolvată. Conform cunoașterii actuale, ciupercile sunt mai strâns legate de
animale decât de plante. Regnul include, mai presus de toate, organisme multicelulare din
încrengătura Basidiomycota, dar și organisme unicelulare, cum ar fi drojdia precum forme sincitice cu
mulți nuclei celulari, dar fără o subdiviziune celulară. O denumire alternativă este Mycota.

Evoluție[modificare | modificare sursă]

Strămoșul comun al ciupercilor și animalelor a fost probabil un organism unicelular flagelat din urmă
cu mai mult de un miliard de ani. O descoperire într-o ardezie veche de 850 de milioane de ani
în Canada este uneori interpretată drept o fosilă de ciuperci. Presupuse descoperiri mai vechi,
în China și Australia, cu o vârstă de 1,5 miliarde de ani, trebuie încă confirmate ca ciuperci. Primele
descoperiri în mare măsură nediscutate datează din perioada geologică ordoviciană și pot fi atribuite
ciupercilor micorizante arboricole. Ciuperci fosile au fost descoperite de asemenea în chihlimbar între
altele pe depozitele cunoscute carbonifere din Scoția și Anglia, din Triasicul târziu,
carnian în Germania și în biodiversitate remarcabilă în chihlimbarul canadian cretacic precum și în
cel terțiar mexican, și baltic. În unele dintre aceste descoperiri se găsesc ciuperci care au
atacat termite și nematode, fiind închise de rășină împreună cu gazdele lor.[1][2][3]

În timp ce marea majoritate a ciupercilor care apară astăzi nu mai dezvoltă flageluri, spori flagelați
sau gameți apar în timpul reproducerii ale speciilor din încrengătura Chytridiomycota. Probabil că
ciupercile au părăsit apa înainte de plante și au colonizat suprafața de uscat. Deoarece primele
plante terestre cunoscute încă nu au avut rădăcini reale, trăind însă evident în simbioză cu
ciuperci micorizante arboricole din diviziunea Glomeromycota, se presupune, că aceste ciuperci au
făcut abia posibil ca plantele să colonizeze acest tărâm. Pășirea cu succes a plantelor nu ar fi fost
posibilă fără simbioza cu bureții.[4]

Sistematică și ontogeneză[modificare | modificare sursă]

Sistematică[modificare | modificare sursă]

Saccharomyces cerevisiae sub microscop

Euascomycetes: Acrocordia macrospora Uredinales: Puccinia recondita pe

Triticum aestivum Sporii unei trufe

În Regnul Fungi sunt cunoscute aproximativ 100.000 de specii. Conform estimărilor actuale (2017),
există însă între 2,2 și 3,8 milioane din ele.[5] Regnul este împărțit după cum urmează:[6]

 Clasa I: Phycomycota
 Clasa II: Eumycota
o Subclasa 1: Ascomycota
 Secția a: Protoascomycetes sin. Saccharomycetales
 Secția b: Euascomycetes (Plectascales, Pseudosphaeriales, Sphaeriales, Pezizales)
o Subclasa 1: Basidiomycota
 Secția a: Holobasidiomycetes
 Secția b: Phragmobasidiomycetes sin. Heterobasidiomycetes (Uredinales, Ustilaginales)
Ontogeneză[modificare | modificare sursă]
Din cauza lipsei de cromatofori, ciupercile nu sunt apte pentru asimilație.

O parte trăiește ca paraziți sau saprofiți terestru sau în apă dulce, foarte rar în mare. Unele specii nu
sunt heterotrofe doar pentru oxigen și azot, ci de asemenea pentru alte substanțe active. Corpul lor
fructifer constă în mare măsură din celule ramificate în formă de furtun, care conțin adesea mai mult
de un nucleu haploid. Hifele (pereții, filamente subțiri) sunt compuși preponderent din chitină, numai
rar din celuloză. Suma hifelor este denumită miceliu. Unele organisme unicelulare din
încrengătura Phycomycota, în special ale Ascomycota, nu formează micelii.
Eucariotele Myxogastria sin. Myxomycetes, ciuperci vâscoase plasmodiale, posedă corpuri
vegetative formate complet altfel. Mai mult sau mai puțin toate soiurile pot fi cultivate.

O altă parte practică o formă de simbioză între ele și plante în care o ciupercă intră în contact cu
sistemul rădăcinilor fine unei plante, numită micoriza. Aici există soiri cu hife septate transversal
precum alte, unde această diferențiere lipsește. La formele neseptate, întregul miceliu poate fi privit
drept o singură celulă mult-nucleară (sincițiu). De asemenea, formele septate ale Ascomicetelor și
mulți Fungi imperfecti trebuie văzute drept sinciții. Pereți transversali sunt formați la aceste organisme
doar pentru separarea organelor de reproducere. Pereții transversali păstrează un nucleu celular
central de mărime variabilă din cauza opririi premature a sintezei peretelui încarnând centripetal.
Acest por permite nu numai un contact plasmatic a celulelor învecinate, ci, de asemenea, traversarea
nucleilor celulari precum altor organite celulare. Numai la Basiomicetele există o clasificare în celule
veritabile, comparabile cu cele ale plantelor superioare. Hifele ciupercilor superioare pot să
concrească în timpul formării corpului fructifer la o cvasi-țesătură. Aceste specii nu pot fi cultivate în
mod general.[6]

Caracteristici generale ale încrengăturii Eumycota pe scurt[modificare | modificare sursă]

 Organisme eucariote;
 majoritatea sunt pluricelulare;
 organisme heterotrofe;
 populează orice mediu;
 nemotile;
 creștere continuă;
 prezența peretelui celular;
 membrana celulară (când există) este alcătuită din micoceluloză sau micozină;
 prezența chitinei, calozei etc. în cadrul peretului celular;
 plastidele lipsesc complet;
 formarea ureei;
 înmulțirea prin spori careconțin substanțe de rezervă: glicogen și picături de grăsime.
Ultrastructură[modificare | modificare sursă]
La majoritatea reprezentanților regnului Fungi structura corpului se aseamănă într-o oarecare
măsură. Aici unele caracteristici comune:

 Perete celular
 În celule se află: citoplasmă, vacuole, unul sau mai mulți nuclei în funcție de grupă sistematică,
apoi ribozomi, reticul endoplasmatic, condriozomi, etc.

Înmulțire[modificare | modificare sursă]

 Clamidospori Basidii: A-sterigme; B-

basidie; C-spor; D- basidie necoaptă Hifă: 1. peretele hifei; 2. septe;

3. mitochondriu; 4.vacuolă 5. Ergosterol cristalin; 6. ribozom; 7. nucleu 8. reticul endoplasmatic 9. corp uleios;
10. membrană celulară; 11. Spitzenkörper; 12. Aparatul Golgi

Fungii se reproduc atât asexuat, cât și sexuat.

Reproducere asexuată[modificare | modificare sursă]

În cazul ciupercilor, reproducerea asexuată (vegetativă) este foarte frecventă. Înmulțirea nu are loc
prin formarea de celule sexuale, ci prin formarea de agamete (spori care formează un nou organism
fără fuziune cu o altă celulă) care la unele specii lipsesc chiar și ele. Acești bureți sunt numiți Fungi
imperfecti. Există diferite tipuri de spori, de exemplu:[6][7][8]

 Artrosporii (oidii): sunt cauzați de spargerea hifelor în celule individuale.

 Ascosporii: sunt recipiente sub formă de sac alungit, în care are loc meioza ciupercilor și în care se
formează ascosporii haploizi, care la rândul lor reprezintă o formă de răspândire la unele tipuri de
ciuperci. Sporulația este adesea necesară pentru a genera rapid urmași, de exemplu pentru a depăși
perioade de foame.
 Blastosporii: se formează ca protuberanțe la vârfurile hifelor sau în alte poziții și se maturizează de la
bază. Se separă fără formarea de septe. Dacă blastosporii se formează pe axe minore, ele se numesc
simpodiospori.
 Clamidosporii: imobili, cu pereți grosolani, se dezvoltă intercalare (restricționate la anumite zone) sau prin
umflarea capetelor de hifă, atât în interiorul hifelor, cât și prin așa-numita germinație. Ciuperci terestre și
acvatice le pot dezvolta sub condiții nefavorabile de trai.
 Conidiosporii: prin constricție la vârful anumitor hife fungide, se formează așa-numitele conidiofore, din
care se eliberează ulterior conidiosporii. Sunt exospori.
 Porosporii: cu pereți groși sunt formați individual sau în verticile prin pori în peretele celular al hifei
purtătoare de spori și pot fi de asemenea formate ca lanțuri care cresc de la bază până la vârf.
 Sporangiosporii: se formează endogen în hife deosebite, așa zișilor sporangi (la Phycomycota), recipiente
de fructe asemănătoare unui săculeț, în interiorul cărora se dezvoltă sporangiosporii.
 Zoosporii: se găsesc numai la ciupercile acvatice, fiind spori flagelați care se dezvoltă endogen în
zoosporangii.
Reproducere sexuată[modificare | modificare sursă]
Principiul reproducerii sexuate care nu produce urmași identici, spre deosebire de reproducerea
asexuată, este formarea de spori (meiospori) compuși genetic nou după fuziunea celulară
(plasmogamie), fuziunea nucleară (cariogamie) și diviziunea celulară (meioză).
Ciupercile pot forma conidii cu spori sexuali. Ele sunt de obicei haploide, deci au doar un singur set
simplu de cromozomi în nucleele lor celulare și trec doar printr-o fază diploidă scurtă cu două seturi
de cromozomi în timpul reproducerii sexuale. Doi spori se îmbină complet (inclusiv cariogamie,
plasmogamie) și formează o nouă celulă diploidă. Între ele există o fază cu două nuclee în
ciupercile Basidiomycota și majoritatea ciupercilor Ascomycota care nu este cunoscută pentru alte
viețuitoare. În această fază, fiecare celulă conține doi nuclei haploizi de origine „parentală” diferită.
Aceste procese sunt posibile de asemenea alternativ, astfel încât ciupercile pot trece între organisme
haploide și diploide, precum și între o reproducere sexuată și asexuată. Decursul proceselor sexuale
diferă tare în diferitele departamente sistematice ale ciupercilor. Astfel de soiuri poartă numele
de Fungi perfecti.[9][10]

Fungi ai încrengăturilor Mucoromycota și Zoopagomycota nu formează corpuri fructifere, ci există

doar ca micelii mult-nucleare. La ei, hifele învecinate emit prelungiri, numite gametangii, care se
combină în forma unui jug. Punctul de contact se umflă apoi, pereții celulari care se separă se dizolvă
și produsul de fuziune mult-nucleară este izolat de cele două gametangii prin partiții. Faza diploidă se
realizează prin fuziunea nucleelor celulare în perechi.[11][12]

În sfârșit mai trebuie menționat că formarea corpurilor fructifere este asociată de o creștere
considerabilă a activității metabolice, deoarece în ele se formează considerabil mai
multe proteine și acizi nucleici decât în miceliu și datorită acestui fapt, un consum crescut de energie
este necesar, ceea ce se reflectă și într-o creștere corespunzătoare a consumului de oxigen.[13]

Schiță de tipuri ai reproducerii (posibilă)[modificare | modificare sursă]

Prin porțiuni de miceliu - - - - -

Artrosporii - - -
Vegetativă
Talospori Spori de natură micelară Aleuriosporii - - -

Clamidosporii - - -

Holocarpic - - - -

Eucarpic - - - -

Aplanospori (spori
- - -
După posibilitățile de imobili)
mișcare
Zoospori (spori mobili) - - -

Asexuată Sporangiospori - -
Înmulțirea
Spori endogeni
Zoospori - -
(endospori)

Ascospori - -
Asexuată prin După modul de formare a
spori sporilor
- -

Sporodochii -

După locul de formare

Conidii Acervulii -
(conidiospori)
Spori exogeni Picnospori, stilospori,
Picnidii
(exospori) spermatii

Bzidiospori -

- -
-
- - -
 Amfimixis

Automixis
Înmulțirea Sexuată
Pseudomixis

Apomixis

Ecologie[modificare | modificare sursă]

Amanita strobiliformis Suillus variegatus

Morchella conica Xanthoria parietina

Ciupercile acționează ca un descompunător de materiale organice moarte (saprofiți), se hrănesc

ca paraziți de alte viețuitoare sau trăiesc într-o simbioză reciprocă (mutualistă) cu plantele (micoriză)
sau împreună cu alge albastre-verzi (licheni). Datorită distribuției foarte eficiente a sporilor, aceștia
sunt practic peste tot unde un substrat adecvat este disponibil și, în general, pot utiliza o gamă foarte
largă de surse de hrană.[14]

 Saprofiții: sunt pe de o parte specii care cresc pe sol bogat, frunze, gunoi, bălegar de cal etc. (de care se
hrănesc), pe de alta bureții care pot descompune și utiliza lignina aproape exclusiv. Aceștia sunt de
asemenea cei mai importanți utilizatori în defalcarea celulozei, hemicelulozei și cheratinei. Împreună
cu bacteriile și micile organisme animale, formează humusul din deșeurile organice. Importanța ciupercilor
în degradarea ligninei și în special a trunchiurilor foarte bogate în lignină ale copacilor morți iese în
evidență în mai multe moduri. Doar ciupercile, în special anumite soiuri din încrengătura Basidiomycota,
care sunt grupate sub numele „ciuperci de putregai alb” (termen folosit pentru a descrie descompunerea
lemnului prin ciuperci, când acestea descompun în principal lignina brună și rămâne celuloza incoloră),
sunt capabile să descompună eficient bucăți mai mari de lemn mort. Acești nutrienți organici sunt
transformați în substanțe anorganice, cum ar fi dioxidul de carbon sau nitrații. Spre deosebire de bacteriile,
dintre care unele pot valorifica într-o măsură limitată produsele disponibile a ligninei deja parțial degradate,
ciupercile cu hifele lor pătrund activ în lemn, având enzimele necesare pentru degradarea complicată și
risipitoare de energie. Pentru acest proces de degradare oxigenul este absolut necesar. Acolo unde nu
este cazul, lemnul este păstrat mult timp, de exemplu în turbării) și este transformat în sfârșit în cărbune pe
perioade geologice îndelungate.[15][16]
 Paraziții: atunci când o ciupercă parazitează o plantă, ea pătrunde în celulele ei cu hife specializate, care
permit parazitului să pătrundă în țesuturile gazdei sale și să absoarbă nutrienți din acestea (de ex. specii
de genul Armillariella pe rășinoase). Ele pătrund în peretele celular, dar lasă membrana celulară intactă
(de altfel plasma celulară ar scăpa și celula gazdă ar muri), înfășurând-o doar, astfel încât acum este
împrejmuită de o membrană dublă. Acest proces permite eliminarea substanțelor nutritive din plasma
celulei gazdă. Ciupercile parazitare sunt de cele mai multe ori specializate pentru anumite organisme
gazdă. Pentru a găsi cele potrivite, au dezvoltat diferite metode. În primul rând produc cantități mari de
spori, crescând astfel șansa ca unii dintre ei să ajungă pe plante gazdă compatibile. Fungi din
 ordinul Pucciniales (ciuperci de rugină) de exemplu infestă preponderent tulpini și frunze. Au un ciclu de
viață complex, care include adesea schimbul gazdei. O serie de reprezentanți au o importanță economică,
deoarece afectează culturi agricole (de ex. Puccinia graminis pe cereale, Puccinia striiformis pe grâu
sau Melampsorella caryophyllacearum pe brad argintiu). Alte specii au învățat să se răspândească eficient
prin insecte care vizitează plantele gazdă. Astfel sunt transportate anumite drojdii care trăiesc în nectar de
la floare la floare. Sporii Monilinia fructigena, agentul cauzator al putregaiului fructelor ai pomilor fructiferi,
sunt răspândiți prin viespi, care în același timp asigură acces ciupercii prin roaderea fructelor. Specii din
ordinul Ustilaginales pot trăi saprofitic în sol pentru ani de zile fără plante gazdă. Un exemplu este Ustilago
maydis (focul porumbului): până la 12 ani mai târziu, s-au găsit micelii infecțioase într-un câmp afectat de
el care parazitează imediat plantele proaspăt semănate din nou.[17][18] De asemenea, animale și oameni pot
suferi de infecții fungide când vin în contact cu sporii ciupercilor din ordinul Dermatophytes, ca de
exemplu Microsporum canis care infestă în special câini și pisici (20%), rar și oameni[19] sau cunoscutul
picior de atlet (Tinea pedis).[20]
 Micorizanții: sunt cuprinși în multe familii de ciuperci mari ai încrengăturii Basidiomycota (de
ex. Amanitaceae, Boletaceae, Cantharellaceae, Russulaceae, Suillaceae) unde miceliul ciupercilor se
înfășoară în jurul rădăcinilor copacilor drept teacă miceliară, pătrunzând în scoarță, dar nu și în celule
(ectomicoriză). Dar în număr mult mai mare se găsesc ciuperci foarte mici din
diviziunea Glomeromycota care formează asociații micorizale arboricole, pătrunzând în celulele scoarței.
Cu toate sunt cele mai valoroase ciuperci pentru natura. Ele formează asociații micorizale cu plantele,
transferând apă și diferite substanțe anorganice, în special fosfați și minerale, către rădăcini, deoarece
miceliile fine pătrund în sol mai îndeaproape decât ar putea rădăcinile de aspirație, primind în
schimb carbohidrați, în special zahăr, pe care îl produce planta prin fotosinteză. Fungi nu au putea trăi fără
această simbioză, deoarece nu sunt capabili să producă substanțe organice. Dar, la rândul lor, și unele
plante ar supraviețui foarte greu fără ajutorul acestor ciuperci. Între rădăcinile bureților și rădăcinile
copacilor are loc un contact foarte apropiat. Această alimentare mai bună se observă în special la soluri
foarte sărace. Cea ce privește ciupercile arboricole trebuie menționat, că uneori ele pot împiedica
creșterea plantei.[21][22]
Orhideele reprezintă un caz extrem, multe dintre ele fiind deja dependente de partenerii lor simbiotici
fungizi atunci când semințele lor germinează în condiții naturale. Unele orhidee, de exemplu Neottia
nidus-avis, nu conține clorofilă și, prin urmare, nu poate fotosinteza, ci obține toate nutrimentele din
ciupercă, pe care astfel o parazitează.[23]

 Lichenii: au o poziție specială. Sunt ciuperci care adăpostesc alge albastre-verzi unicelulare ca simbionți
și, prin urmare, sunt fotoautotrofe, adică nu sunt dependente de sursele alimentare externe datorită
fotosintezei simbionților lor. Spre deosebire de oricare dintre parteneri singur, ei pot coloniza habitate
extreme. Ciupercile în cauză sunt însă greu viabile fără simbionții lor, în timp ce aceia din urmă pot
prospera și izolat. Pentru licheni, avantajul simbiozei este, că se deschide o gamă mult mai largă de
habitate pentru ei.[24]

 Specificări

Sphaeroforma arctica, parazit maritim

- Specii marine și xerofile

Ciupercile, în special din încrengătura Ascomycota, sunt de asemenea răspândite în habitatele

marine, adică într-un mediu extrem de salin, fiind paraziți de plante și animale din mare. Ele combat
presiunea osmotică ridicată prin îmbogățirea adecvată a poliolilor (alcooli superiori), în principal
ai glicerinei, dar și a mannitolului și a arabitolului în hife. Situația este similară cu mucegaiurile și
drojdiile xerofile (organisme extremofile care pot să trăiesc și să se reproducă în condiții cu o
disponibilitate redusă de apă). Cresc de exemplu pe care pot să se dezvolte pe hering murat sau pe
marmeladă.[25]

- Specii anaerobe

Cele mai multe ciuperci sunt organisme aerobe. Dar unele sunt anaerobe, se pot descurca adică ori
temporar fără oxigen (anaerobie opțională), de exemplu drojdii care trec la fermentație sub aceste
condiții, trăind pe zahăr (pentru ele mult mai eficient decât cu respirația aerobă), ori chiar au pierdut
capacitatea de a-l folosi deloc (anaerobie obligatorie) ca speciile familiei Neocallimastigaceae, care
trăiesc în rumenul rumegătoarelor fiind specializate în utilizarea celulozei.[26]

Arealul și condițiile de trai pe scurt[modificare | modificare sursă]

Ciupercile pot popula aproape orice mediu de trai, cu respectarea anumitor condiții, valabile pentru
cele mai multe specii terestre:

 prezența substratului organic;

 lipsa luminozității prea mari;
 temperatură ridicată;
 umezeală destulă.

Semnificație pentru om[modificare | modificare sursă]

Cortinarius rubellus Galerina marginata

Claviceps purpurea Lentulina edodes

Pentru om, ciupercile joacă un rol atât pozitiv, cât și negativ. Vezi și mai jos sub "legăturti externe".

 Ciuperci comestibile și otrăvitoare

Există specii ușor de identificat, dar altele, unde o confuzie este posibilă și uneori cu un rezultat fatal.
Câteva exemple în detaliu:

- Ordinul Agaricales este cel mai periculos. Astfel speciile letale din genul Amanita (Amanita
phalloides, Amanita verna, Amanita virosa) respectiv destul de toxice ca Amanita gemmata, Amanita
pantherina) sau cele din genul Clitocybe cu de exemplu Clitocybe dealbata (+), Clitocybe
fragrans, Clitocybe rivulosa (+) precum cele din genul Cortinarius (Cortinarius
cinnamomeus, Cortinarius gentilis (+), Cortinarius orellanus (+), Cortinarius rubellus (+)
sau Cortinarius traganus), au nu rar o mare asemănare cu soiuri comestibile. Soiurile ale
genului Inocybe sunt cu toate grav otrăvitoare, pe când cele de Gomphidius și bureții
familiei Hygrophoraceae cu toate comestibile. Mai departe tot se mai culeg specii declarate comestibil
în cărți micologice mai vechi care însă sau dovedit între timp posibil mortale ca de exemplu Paxillus
involutus sau Tricholoma equestre. Galerina marginata a provocat nu puține otrăviri letale prin
confundarea cu de exemplu Flammulina velutipes sau Kuehneromyces mutabilis, la fel
și Pleurocybella porrigens.

- Ordinul Boletales cuprinde specii cu pori albi până gălbui (verde-gălbui) și altele cu pori roșiatici
până roșii. La cele cu porii deschiși nu există surate toxice, unele însă fiind necomestibile din cauza
gustului amar (Boletus calopus, Boletus radicans, Tylopilus felleus). La cele cu porii roșii o confuzie
de specii comestibile cu cele otrăvitoare, dar nu letale, este destul de ușoară, ca de exemplu
cu Boletus lupinus, Boletus rhodoxanthus sau Boletus satanas).

- Ordinul Cantharellales nu cunoaște ciuperci necomestibile sau chiar toxice.

- Ordinul Polyporales cunoaște preponderent ciuperci comestibile. Unele specii nu pot fi mâncate,
fiind amare sau de consistență dură.

- Ordinul Russulales are reguli proprii. Pentru genurile Lactarius, Lactifluus și Russula contează, că
toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din
acei iuți ar putea fi mâncați.[27][28]

- Încrengătura Ascomycota cunoaște ciuperci de mucegai foarte toxice (Hypomyces

chrysospermus, Serpula lacrymans), dar și de exemplu drojdia foarte utilă. Cea ce privește familiile
cu ciuperci mai mari se poate spune că Morchellaceae-le sunt cu toate comestibile, dar Helvellaceae-
le au în rândul lor specii otrăvitoare sau suspecte, nu mereu ușor de identificate, fiind astfel numai
ceva pentru cunoscători.

Mai multe amănunțiri vedeți pe pagina descriptivă a ciupercilor.

 Ciuperci psihoactive/halucinogene
Aceste ciuperci conțin substanțe psihotrope ca de exemplu psilocibina,
psilocina, muscimolul sau ergotină. Cele mai cunoscute sunt ciupercile care conțin psilocibină
Efectele lor sunt uneori comparate cu cele ale LSD-ului. Acestea includ specii exotice, cum ar
fi Psilocybe cubensis dar și specii autohtone, ca de exemplu Mycena pura, Pluteus
salicinus sau Psilocybe semilanceata. Amanita muscaria și Amanita regalis conțin acid ibotenic și
derivatul muscimol toxici și psihotropi, mult mai eficienți în stadiu uscat. Ambele substanțe sunt
clasificate ca deliranți.[29] Pe lângă alte substanțe toxice, Claviceps purpurea conține și ergotină.
[30]
Ciupercile psihoactive au avut și mai au o semnificație spirituală drept substanțe enteogene pentru
diverse popoare indigene.[31] Culegătorii de ciuperci neexperimentați riscă să culeagă ciuperci care
conțin aceste substanțe. Din păcate și mulți oameni tineri experimentează cu acești bureți fără a se
gândi la efectele nocive pentru sănătate.

 Ciuperci medicinale
În lume, există peste 100 de specii de ciuperci utilizate in scop terapeutic, mai ales
în China și Japonia. Acestea conțin proteine, aminoacizi, vitamine, minerale si multe
alte microelemente active, ajungând sa fie agenți adjuvanți in terapiile complementare ale multor
afecțiuni.[32] În Europa și America de Nord ciupercile au fost folosite și în scopuri medicinale de la
începutul secolului al XX-lea. Medicamente ca antibioticul penicilină sunt obținute din ciuperci. Alți
metaboliți ai ciupercilor scad colesterolul sau ajută împotriva malariei (Metarhizium
pingshaense proiectat genetic).[33]

Mucegaiul Roquefort-ului

În România, următoarele specii sunt recunoscute drept ciuperci medicinale/terapeutice: Agaricus

subrufescens sin. Agaricus blazei, Ganoderma lucidum (Reishi), Grifola frondosa (Maitake), Inonotus
obliquus (Chaga) și Lentinula edodes, sin. Lentinus edodes (Shiitake).[32]

 Ciuperci și nutriție

Rhizopus stolonifer pe roșii

- Un mare rol joacă cultivarea în mase a ciupercilor mari comestibile saprofite și parazite. Cele mai
cunoscute sunt Agaricus bisporus, Auricularia auricula-judae, Lentinula edodes, sin. Lentinus
edodes și Pleurotus ostreatus.[34].

- Dintre ciupercile unicelulare, drojdiile de zahăr din genul Saccharomyces, în special drojdia de
brutar Saccharomyces cerevisiae, dar și Saccharomyces bayanus, Saccharomyces
ellipsoides și Saccharomyces uvarum (există peste 1.500 de specii), sunt cele mai cunoscute ciuperci
utile în acest domeniu. Acestea produc alcool și dioxid de carbon prin fermentația alcoolică și sunt
folosite la coacerea unui aluat, în prepararea de bere, la producerea vinului, a altor băuturi alcoolice
precum a anumitor produse (de asemenea slab alcoolice) de lapte covăsit (de ex. Chefirul).[35] De
regulă, drojdia folosită astăzi este cultivată, produsă biotehnologic, dar cea care trăiește în mod
natural pe suprafața strugurilor este încă folosită în multe cazuri, în special în producția de vin. Pe
lângă bacteriile cu acid lactic, plămădeala folosită în pâinea de copt conține și ea drojdie. [36] Ciuperca
de mucegai Botrytis cinerea joacă, de asemenea, un rol în producția vinului. Pe vreme răcoroasă și
umedă de toamnă, produce un putregai asupra boabelor, ceea ce cauzează perforarea pielii
boabelor. În urmă, ele pierd apă, lăsând în urmă un procent mai mare de solide, cum ar fi zăhări,
acizi fructici și mineralii, având ca rezultat un produs final mai concentrat și intens. Château
d’Yquem este singura Premier Cru Supérieur, în mare parte datorită susceptibilității podgoriei pentru
așa numitul putregai nobil.[37] Pe de altă parte, ciuperca este foarte dăunătoare pentru de exemplu
căpșuni sau roșii.[38]

- Multe tipuri de mucegai (Penicillium candidum, Penicillium camemberti, Penicillium

roqueforti, Penicillium glaucum etc.) joacă, un rol important în procesul de maturare a produselor
lactate, în special a produselor lactate acre și a brânzeturilor (de ex. Blue
Stilton, Gorgonzola, Roquefort, infestate cu mucegaiul albastru sau Camembert și Brânză de Brie cu
cel alb).[39][40] În contrar, putregaiul de pâine Rhizopus stolonifer care dăunează și de exemplu cartofii
dulci căpșunii, papaya, prunele sau roșiile este foarte toxic pentru om și animal.[41]

Importanță economică[modificare | modificare sursă]

Cel mai mare post sunt ciuperci saprofite și parazite cultivate. Agaricus bisporus este cel mai
important burete comestibil cultivat în întreaga lume. El a fost crescut pentru prima dată la Paris de
Olivier de Serres (1539-1619) pe vremea regelui Ludovic al XIII-lea al Franței. Au urmat Agaricus
bitorquis, care efectuează carne mai tare precum șampinionul brun, derivat din Agaricus silvaticus.[42]
[43]
Agaricus subrufescens sin. Agaricus blazei este un șampinion cultivat în Orientul
Îndepărtat și America de Sud datorită proprietăților medicinale vestite, ce i se atribuie din vechi
timpuri, între altele împotriva cancerului. El se folosește în medicina alternativă. [44] Dar dovezi
științifice lipsesc până astăzi.[45] La nivel mondial s-au produs circa 1,5 milioane tone ciuperci anual
(2011). Pe plan european se produce aproximativ 60% din această cantitate, adică în jur de 900.000
tone, principalele țări producătoare de ciuperci fiind Franța, Polonia, Italia și Ungaria. Dintre toate
speciile de ciuperci, românii preferă specia Agaricus (Champignon), în timp ce în străinătate este mult
mai apreciată specia Pleurotus,[46] iar în Asia de Est soiurile Mu-Err și Shiitake.

Mulți bani se fac de asemenea cu pulberi, tincturi și capsule din „ciuperci medicinale”. Dar efectul
este îndoielnic.[47]

Remarcări suplimentare[modificare | modificare sursă]

Lână vopsită cu porceasca Phellinus

ellipsoideus

- Fomes fomentarius a fost folosit deja în perioada neolitică la aprinderea focului. Mai târziu, în evul
mediu, ea a fost fiartă curățită de crustă și apoi îmbibată cu o soluție de nitrat de amoniu sau urină și
apoi uscată. Astfel preparată, era suficientă numai o scânteie pentru aprinderea ei. Scânteia se
obținea cu o bucată de cremene și un amnar. Ciuperca se și prelucrează în obiecte artizanale încă
din vremuri străvechi. Miezul ei moale se prelucrează după feliere prin loviri repetate cu un ciocan de
lemn și astfel i se dă forma dorită, în final ajungând să semene cu pielea de căprioară sau de catifea
și se pot crea diverse obiecte decorative sau accesorii vestimentare de mare preț (șepci, pălării,
genți, și alte obiecte), astăzi făcute pentru piețele turistice. Această artistică artizanală este acum
considerată aproape dispărută, fiind practicată de doar câteva familii din România, preponderent
din Corund, Județul Harghita.[48]

- Chimia coloranților fungici este foarte complexă din cauza numărului mare de compuși. Astfel de
exemplu colorantul Atromentin un polifenol precum o benzochinonă, al speciei Tapinella
atrotomentosa (dar și al unor Boletaceae) este oxidat într-o formă albastră atunci când ciuperca este
rănită, datorită oxigenul atmosferic și oxidazelor conținute în ea. Decoctul albăstrui, obținut din carnea
ei poate fi folosit pentru vopsirea de produse textile.[49] Colorantul roșu al Boletaceae-lor cu pori roșii
sau roșiatici este Variegatorubin, de asemenea un polifenol iar cel galben al lui Suillus grevillei este
un amestec de grevilina B și C, tot un polifenol.[50] Levodopa a fost indicată în Strobilomyces
strobilaceus după o leziune, ce duce la o culoare neagră sub conformație cu melanină. [51] În
plus, carotenoide, derivate de azulenă, antrachinone și riboflavină apar frecvent în ciuperci.[52]

- Armillaria ostoyae este cel mai mare organism cunoscut din lume. Oameni de știință au descoperit
în pădurea Malheur National Forest(en) în est de Prairie City, Oregon(en) (statul Oregon, SUA) o
ciupercă de miere uriașă (pentru mai mulți savanți între alții Claude Casimir Gillet sau Bruno
Cetto numai variația Armillaria obscura)[53]), răspândită peste 900 de hectare, cu o greutate de
aproximativ 600 de tone și o vârstă de 2.400 de ani. [54][55]

- Phellinus ellipsoideus este soiul cu cel mai mare corp fructifer cunoscut. A fost găsit în provincia
chineză Hainan în 2010. A avut 10,85 m lungime, 82-88 cm lățime și 4,6-5,5 cm grosime. Studiile
privind densitatea ciupercii au arătat că întregul a cântărit între 400 și 500 de kilograme. Vârsta lui a
fost estimată a fi în jur de 20 de ani.[56]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Ciuperci comestibile
 Ciuperci necomestibile
 Ciuperci otrăvitoare
 Intoxicația acută cu ciuperci otrăvitoare
 Micologie

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 Bontea, V. Ciuperci parazite și saprofite din R.P.R., Ed. Academiei R.P.R., București, 1953.
 Bontea Vera 1985, 1986. Ciuperci parazite și saprofite din R.P.R., vol. 1, 2. București: Ed. Academiei
Române, București, vol. I (586 pp.), vol. II (469 pp.).
 Constantinescu O., 1974. Tehnici de micologie, Ed. Ceres, București.
 Corlățeanu, S. Ciuperci comestibile și otrăvitoare din R.P.R., Ed. Agrosilvică de Stat, București, 1950.
 Locsmandi Csaba, Gizella Vasas. Ghidul culegatorului de ciuperci. Ciuperci comestibile si otravitoare.
Editura Casa, Oradea, 2013
 Eliade E. 1965. Conspectul Macromicetelor din România. Acta Bot. Horti bucurest. Lucr. Grăd. Bot.
București, 1964-1965: 185-324.
 Eliade Eugenia, Toma M., 1971. Ciuperci, Ed. Didactică și Pedagogică, București.
 Eliade, E., Toma, M. Ciuperci. Mic atlas, Ediția a II-a revizuită, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1977.
 Gligor Hașa. Ciupercile de la a la z și 90 de rețete culinare cu ciuperci. Editura Virtual, 2011
 Mititiuc M., 1995. Micologie, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
 Mititiuc M., IACOB Viorica, 1997. Ciuperci parazite pe arborii și arbuștii din pădurile noastre, Ed.
Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.
 Pârvu M., 1999. Mic atlas micologic, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
 Constantin Pârvu. Universul plantelor. Mică enciclopedie. Ediția a III-a Revăzută și completată. Editura
Enciclopedică, București, 2000
 Richițeanu A., Stancu R., 1997. Micologie, Ed. Cultura, Pitești.
 Sandu-Ville, C. Ciupercile Erysiphaceae din România, Ed. Academiei R.S.R., 1967.
 Sandu-Ville, C. Ciuperci Pyrenomycetes - Sphaeriales din România, Ed. Academiei R.S.R., București,
1971.
 Sălăgeanu Gh., Sălăgeanu Anișoara, 1985. Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile,
necomestibile și otrăvitoare din România. Editura Ceres, București.
 Sălăgeanu, A. Contribuții la cunoașterea macromicetelor din bazinul superior al Lăpușului, Contribuții
botanice, Cluj, 1969.
 Săvulescu Olga, 1964. Elemente de micologie, Ed. Didactică și Pedagogică București.
 Șesan Tatiana Eugenia, Tănase C. 2006. Mycobiota. Sisteme de clasificare, Edit. Univ. „Alexandru Ioan
Cuza” Iași, 251 pp.
 Șesan Tatiana Eugenia, Tănase C., 2004. Ghid de recunoaștere a ciupercilor comestibile și toxice, Ed.
G.E.E.A., București.
 Tănase C., 2002. Micologie. Manual de lucrări practice. Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
 Tănase C., Mititiuc M., 2001. Micologie, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
 Tănase C., Bîrsan C., Chinan V., Cojocariu A. 2009. Macromicete din România, Edit. Univ. „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 563 pp.
 Tănase C., Șesan Tatiana Eugenia. 2006. Concepte actuale în taxonomia ciupercilor, Edit. Univ.
„Alexandru Ioan Cuza” Iași, 510 pp.
 Tănase C., Pop Adriana 2005. Red List of Romanian Macrofungi species. Bioplatform- Romanian National
Platform for Biodiversity. București: Edit. Academiei Române, pp. 101-107.
 Ioana Tudor. Ciuperci comestibile si medicinale. Editura Lucman, București, 2007
 Zamfirache Maria-Magdalena, Toma C., 2000. Simbioza în lumea vie, Ed. Universității „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ J. Smith: „On the discovery of fossil microscopic plants in the fossil amber of the Ayrshire coal-field”, în: „Transactions
of the Glasgow Geological Society”, vol. 10, Glasgow 1896
2. ^ George O. Poinar, Jr.: „Life in Amber”, Editura Stanford University Press, Stanford (Cal.) 1992, ISBN 0-8047-2001-0
3. ^ C. Marty: „Paläontologie: Würgepilz aus dem Erdmittelalter”, în: Spektrum der Wissenschaft”, Editura Spektrum der
Wissenschaft Verlagsgesellschaft mbH, februarie 2008
4. ^ Jane Reece & al .: „Campbell Biologie”, ed. a 10-a, Editura Pearson, Hallbergmoos 2016, p. 858-861
5. ^ David L. Hawksworth, Robert Lücking: „Fungal diversity revisited: 2.2 to 3.8 million species”, în: „Microbiol Spectrum”,.
vol. 5, nr. 4, 2017, p. 1
6. ^ a b c Karl Esser, Rudolf Kuenen: „Genetik der Pilze”, Editura Springer-Verlag, Berlin-Heidelberg-NewYork 1967, p. 5
pp, ISBN: 978-3-540-03286-1
7. ^ Onmeda.de
8. ^ Stefanie Pöggeler, Johannes Wöstemeyer: „Evolution of Fungi and Fungal-Like Organisms”, Springer, Berlin-
Heidelberg 2011, p. 187-205, ISBN: 978-3-642-19973-8
9. ^ Repetico.de
10. ^ Gerd Poeggel: „ Kurzlehrbuch Biologie”, ed. a 3-a, Editura Thieme, Leipzig 2013, p. 148, ISBN: 978-3-13-150813-3
11. ^ M. T. Higham et al: „A further note on the surface structure of coenobium”, în: „Canadian Journal of Botany”, vol. 48,
nr. 10, 1970, p. 1839-1841
12. ^ T. Y. James et al.: „Reconstructing the early evolution of Fungi using a six-gene phylogeny”, în: „Nature”, vol. 443, 19
octombrie 2006, p. 818-822
13. ^ David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle'”, Editura BIOS Scientific
Publishers, Oxford 1996, p. 77
14. ^ David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle”, în: „BIOS Scientific
Publishers”, Oxford 1996, p. 1
15. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p.
14-15, ISBN 3-405-11568-2
16. ^ J. Webster: „Pilze: Eine Einführung”, Editura Springer, Berlin-Heidelberg-Nrw York 1983, p. 84-85, ISBN: 978-3-540-
11939-5
17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 13,
ISBN: 3-405-11774-7
18. ^ David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle”, Editura BIOS Scientific
Publishers, Oxford 1996, p. 31-32
19. ^ H.-J. Tietz und Renate Hämmerling: „Die Bedeutung zoophiler Dermatophyten für den Menschen und anthropophiler
Zoonosen für das Tier”, în: „Der praktische Tierarzt”, Editura Schlütersche Verlagsanstalt, vol. 88, Hanovra 2007, p. 78-
86.
20. ^ Rețeaua privată de Sanatate „Regina Maria”
21. ^ Joachim W. Kadereit, Christian Körner, Benedikt Kost, Uwe Sonnewald: „Strasburger - Lehrbuch der
Pflanzenwissenschaften”, Editura Springer, Berlin-Heidelberg 2014, p. 553, f.,ISBN 978-3-642-54435-4
22. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 18-22, ISBN 3-426-00312-0
23. ^ Ruprecht Düll, Herfried Kutzelnigg: „Taschenlexikon der Pflanzen Deutschlands und angrenzender Länder - Die
häufigsten mitteleuropäischen Arten im Porträt”, ed. a 7-a, Editura Quelle & Meyer, Wiebelsheim 2011, p. 529-530,
ISBN: 978-3-494-01424-1
24. ^ Guido B. Feige, Bruno B. Kremer: „Flechten - Doppelwesen aus Pilz und Alge - Vorkommen, Lebensweise,
Bestimmung”, Editura Franckh, Stuttgart 1979, p. 15, ISBN: 3-440-00302-7
25. ^ David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle”, Editura BIOS Scientific
Publishers, Oxford 1996. p. 67-73
26. ^ David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle”, Editura BIOS Scientific
Publishers, Oxford 1996. p. 78-79
27. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p.
196, ISBN 3-405-11568-2
28. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7
29. ^ Drogurile insa obiectiv
30. ^ Prof. dr. doc. Dumitru Dobrescu: „Farmacoterapie practică”, vol. II, Editura Medicală, București, 1989, p. 37-38, ISBN
973-39-0023-0
31. ^ Theodore M. Godlaski: „The God within”, în: „Substance Use and Misuse”, vol. 46, nr. 10, 2011, p. 1217-1222
32. ^ a b Sfatul medicului RO
33. ^ Brian Lovett, Etienne Bilgo, Souro Abel Millogo et al: „Transgenic Metarhizium rapidly kills mosquitoes in a malaria-
endemic region of Burkina Faso”, în: „Science”, vol. 364, 31 mai 2019, p. 894-897
34. ^ Ciuperci cultivate
35. ^ Asociația Științifică a Inginerilor si Tehnicienilor din Republica Populară Română: „Industria alimentară: produse
vegetale”, vol. 13-14, Bucureștii 1962, p. 12-15
36. ^ Netzwissen
37. ^ Jurnalul „Vinum”, vol. 10, Editura Vinum-Verlag, 1989, p. 53
38. ^ Anne-Sophie Walker: „Diversité et adaptation aux fongicides des populations de Botrytis cinerea, agent de la
pourriture grise”, teza la Université Paris-Sud, Paris 13 mai 2013
39. ^ Mucegaiul albastru (verde)
40. ^ Patricia Michelson: „Cheese: Exploring Taste and Tradition”, Editura Gibbs Smith, 2010, p. 12, ISBN: 978-1-423-
60651-2 (mucegaiul alb)
41. ^ John I. Pitt, Ailsa D. Hocking: „Fungi and Food Spoilage”, Editura Springer Science & Business Media, Berlin-
Heidelberg-New York 2009, p. 458-463
42. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 34-40,
164-165, ISBN 3-405-11774-7
43. ^ Ewald Gerhardt: „BLV-Bestimmungsbuch Pilze”. Editura Weltbild, Augsburg 2003, p. 54, ISBN 3-8289-1673-2
44. ^ Pro Vitas Pharma
45. ^ „Jurnal lunar pentru farmaciști” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 11 martie 2016. Accesat în 27 martie 2020.
46. ^ Producția de ciuperci de cultură, în creștere cu 50% Arhivat în 21 decembrie 2016, la Wayback Machine., 26
septembrie 2009, financiarul.ro, accesat la 27 februarie 2011
47. ^ Ernährungsmedizin
48. ^ Stiriletvr.ro - Site-ul de știri al TVR
49. ^ „Culori din plante 2014”. Arhivat din original la 27 martie 2020. Accesat în 27 martie 2020.
50. ^ W. Steglich, W. Furtner, A. Prox: „Variegatorubin, an oxidation product of variegatic acid from Suillus piperatus (Bull.
ex Fr.) O.Kuntze and other Boletaceae”, în: „Zeitschrift für Naturforschung”, vol. 5, 1970, p. 557
51. ^ S. Ito et al.: „Oxidation of tyrosine residues in proteins by tyrosinase. Formation of protein-bonded 3,4-
dihydroxyphenylalanine and 5-S-