ION

de Liviu Rebreanu

Sumar
Particularitățile unui roman de Liviu Rebreanu
 subiect ............................................................................................................ 2
 plan ................................................................................................................. 2
 eseu ................................................................................................................. 3-4
 mic dicționar ................................................................................................... 4
Particularitățile de construcție a unui personaj
 subiecte ............................................................................................................ 5
 plan .................................................................................................................. 5
 eseu .................................................................................................................. 6-7
 mic dicționar .................................................................................................... 7
Relația dintre două personaje
 subiecte ............................................................................................................ 8
 plan .................................................................................................................. 8
 eseu .................................................................................................................. 9-10
 mic dicționar .................................................................................................... 10
Firul epic (momentele subiectului) ................................................................................ 11
Aspecte teoretice
 Contrapunctul ......................................................................................................... 12
 Basorelieful ............................................................................................................ 12
 Pluriperspectivismul ............................................................................................... 12
 Realismul ................................................................................................................ 12

1
 1. Scrie un eseu în care să prezinți particularitățile unui text narativ studiat, aparținând lui Liviu
Rebreanu / unui roman realist/obiectiv/interbelic.
Repere:
-evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului studiat într-o perioadă, într-un curent
cultural/literar sau într-o orientare tematică;
-comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ/romanului studiat;
-analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ/romanul
studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale
comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Planul eseului:
-perioada interbelică;
-apartenența textului la romanul realist-obiectiv;
-sursele de inspirație;
-caracterul monografic al operei;
-temele;
-titlul;
-două secvențe reprezentative pentru temă:
 sărutarea pământului;
 sfârșitul personajului;
-cronotopul exact;
-planurile narative: viața țărănimii și a intelectualității;
-conflictele:
 exterior: lupta pentru pământ în satul tradițional
 interior: glasul pământului / glasul iubirii;
 conflicte secundare;
-simetria incipit-final: semnificația drumului și a horei;
-structura: două părți;
-complexitatea personajelor;
-Ion:
 statutul social, psihologic, moral;
 secvențe simbolice: înainte de a avea pământ și după ce îl dobândește;
 trăsături;
-relația Ion -Ana;
-Ana:
 statutul social, psihologic, moral;
 trăsături;
-concluzii.

2
1. Perioada interbelică este esențială în evoluția romanului românesc, atât prin extinderea ariei tematice, cât și prin
diversificarea formulelor narative. Astfel, romanul de inspirație rurală își găsește adepți în Liviu Rebreanu (realismul dur,
obiectiv) și în Mihail Sadoveanu (realismul mitic), iar cel citadin este ilustrat magistral de George Călinescu (realismul
balzacian), Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu (proza de analiză psihologică).
Liviu Rebreanu, autor complex, publică opera literară ,,Ion” în 1920. Romanul se remarcă prin amploarea acțiunii,
desfășurarea pe mai multe planuri narative, conflictul complex și personajele, numeroase, riguros individualizate.
Apartenența la romanul realist, de tip obiectiv, se susține prin prezența naratorului distinct de personaj (detașat,
omniscient), narațiunea la persoana a III-a, perspectiva narativă obiectivă, alegerea unor personaje tipice pentru o
categorie socială, structura simetrică, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru și impersonal, cronotopul
bine precizat.
Sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului, receptate artistic: imaginea unui țăran sărutând
pământul, discuția scriitorului cu un flăcău de la țară, nemulțumit că nu avea pământ, situația unei fete bogate care
rămăsese însărcinată cu un țăran sărac.
Caracterul monografic este conferit de un discurs epic dominat de tematica socială, realistă, reprezentată de
problematica satului românesc transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, care vizează patima pentru pământ,
marile evenimente din viața satului (nașterea, nunta, moartea), obiceiurile, tradițiile și mentalitățile specifice (hora,
muncile agricole, organizarea gospodăriei țărănești, relațiile intrafamiliale), condiția intelectualului, multietnia, relațiile socio-
economice (stratificarea socială), instituțiile (biserica, școala), autoritățile.
Tema centrală, a pământului, este amplificată de tema iubirii, a destinului și a intelectualului în lumea rurală.
Titlul este dat de personajul principal, sugerând caracterul comun al numelui propriu Ion, dar și apartenența acestuia la
clasa socială a țărănimii.
O scenă care pune în evidență dragostea personajului pentru pământ o constituie momentul în care îngenunchează și
sărută pământul ca pe o ibovnică. Gesturile personajului relevă în mod indirect pasiunea pentru acest element stihial:
(...) ,,încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”.
O altă scenă semnificativă pentru evoluția sa este sfârșitul dramatic al personajului. Avertizat de Savista, oloaga satului,
George îl surprinde pe Ion în ogradă și îl omoară cu sapa, sancționându-l pentru încălcarea regulilor comunității sătești. Astfel,
personajul este ucis de cele două voci interioare, pământul și iubirea. George este arestat, Florica rămâne singură, iar
pământul, generator de atâta zbucium, revine bisericii.
Reperele spațiale și temporale sunt bine precizate: satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-lea.
Cele două planuri narative sunt destinul țăranului în satul transilvănean și evoluția intelectualității rurale.* Viața
țărănimii și a intelectualității sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează
prin alternanță, iar progresia faptelor este redată prin înlănțuire (respectarea cronologiei evenimentelor narative). Uneori, cele
două planuri interferează. De exemplu, drama lui Ion este dictată de o vorbă aruncată, inconștient, de Titu Herdelea: ,, Dacă nu
vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești!”. O altă tehnică literară este cea a contrapunctului, prin care se ilustrează
aceeași temă în planuri diferite. Nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei Herdelea.
Conflictul central, exterior, este generat de lupta pentru pământ în satul tradițional, între Ion al Glanetașului și Vasile
Baciu, iar cel interior se consumă între glasul pământului și glasul iubirii, simbolizate de cele două femei dorite de Ion, Ana și
Florica. Există și conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc,
pentru femeia iubită, un conflict între reprezentanții comunității românești (în special intelectuali) și autoritățile maghiare
și unul tragic, între om și o forță stihială, pământul, impresionantă fiind scena în care Ion îngenunchează și îl sărută.
În ceea ce privește raportul incipit-final, se observă simetria discursului narativ, construcția sub forma unui corp sferoid,
realizată prin descrierea drumului, separând viața cititorului de viața ficțională a personajelor. Personificat, acesta are
semnificația simbolică a destinului: descrierea inițială, supusă convenției realiste, îl introduce pe cititor în viața satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Crucea degradată de la intrarea în sat, anticipează soarta tragică a
protagonistului: ,,Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul (...) se desprinde un drum alb mai sus de Armadia,
(...) ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”. Drumul, la început ,,vesel, neted, jucăuș”, înaintează în ritm
alert spre Pripas, pentru a surprinde satul adormit sub zăpușeala unei duminici liniștite. Descrierea caselor lui Herdelea și a
Glanetașului ilustrează condiția lor socială. Se continuă cu descrierea horei, care se desfășoară în curtea Todosiei, văduva lui
Maxim Oprea. Rolul acestui moment în viața comunității sătești este de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor
familii. De aceea în joc sunt numai flăcăi și fete, un prilej de a surprinde stratificarea socială și relațiile dintre categoriile
existente. La final, drumul ,,bătătorit” se deplasează ,,monoton- monoton ca însuși mersul vremii”, îmbătrânit și obosit de
zvârcolirile vieții, de patimile, năzuințele și dramele la care a fost martor. Crucea strâmbă, cu Hristosul care ,,își tremură
jalnic trupul de tinichea ruginită”, veghează, atât la început, cât și la final, o lume rău alcătuită, în care se consumă destine
incapabile să se verticalizeze. La sfârșit, ,,Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor.”
Romanul este structurat în două părți, ale căror titluri metaforice sugerează coordonatele evoluției interioare a
protagonistului: Glasul pământului și Glasul iubirii. Titlurile celor treisprezece capitole (număr nefast) sunt sugestive, dintre
acestea putând fi amintite: Începutul, Iubirea, Nunta, Zvârcolirea, Sfârșitul.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca mimesis, oferindu-i cititorului iluzia
verosimilității. Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socială, fiind condiționate de mediul în care trăiesc.

3
 În centrul textului stă figura complexă a lui Ion, personaj eponim și rotund, construit în mod veridic, potrivit esteticii
realismului. Social, este exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, fapt evidențiat de G. Călinescu în afirmația ,,Toți
flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, dar este și o individualitate prin modul în care îl obține. Neobișnuită nu este căsătoria
sărăntocului cu o fată care beneficiază de zestre, el procedând în această privință la fel ca Vasile Baciu sau ca propriul tată, ci
comportamentul său: o face de rușine pe Ana înainte de nuntă, apoi o vrea pe Florica, deja măritată cu George. Stratificarea
socială pune în lumină conflictele dintre țăranii săraci și cei înstăriți. Moral, personajul suferă transformări majore. Inițial este
perceput ca un lider de către ceilalți tineri - este harnic, inteligent, ambițios. Treptat se dezumanizează, ca urmare a obsesiei
pentru pământ. Sfârșitul său tragic este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Psihologic, eroul este o natură
dilematică, fapt evidențiat prin conflictul interior puternic și permanentele sale oscilări între dorința de a avea pământ și
împlinirea afectivă. În același timp, ilustrează tipul ambițiosului lipsit de scrupule, al parvenitului care nu renunță la planurile
sale. Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, sensibilitate și brutalitate. Trăsătura sa
dominantă, dragostea pentru pământ, îi acaparează existența. La începutul romanului, i se face un portret favorabil. Este
harnic și muncitor, cu rezultate bune la școală, apreciat de flăcăii din sat, acțiunile sale fiind motivate de nevoia de a-și
depăși condiția. Ca urmare a obsesiei pentru avere, eroul se transformă radical.
Există două secvențe simbolice pentru relația protagonistului cu pământul, dar cu semnificații contrare în roman. Cea
dintâi apare în capitolul Zvârcolirea din Glasul pământului (prima parte), și îl prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele
pământuri ale familiei. Pământul devine un fel de stăpân, de divinitate mitologică (,,glasul pământului pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”), iar Ion, în ipostaza ființei umile (,,se simțea mic și slab cât un vierme”),
exclamă: ,,Cât pământ, Doamne!...”. A doua secvență se află în capitolul Sărutarea din Glasul iubirii. Ion, posesorul
pământurilor mult râvnite, este acum un uriaș (,,Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme....”), venit la câmp
în straie de sărbătoare, să le mângâie ,,ca pe niște ibovnice credincioase”. Pământul este o sursă a vieții și o patimă.
În relația cu soția sa, este relevant conflictul interior al protagonistului, consumat între glasul pământului și glasul
iubirii. Acestea sunt simbolizate de cele două femei prezente în viața lui Ion: Ana și Florica. Ele sunt portretizate în antiteză:
Ana e bogată și urâtă, Florica e săracă și frumoasă. Amândouă cresc orfane, una lipsită de căldura sufletească a mamei,
cealaltă, de protecția tatălui. Cum ,,lăcomia lui de zestre e centrul lumii” (G. Călinescu), patima pentru pământ a tânărului
sărac și ambițios îl face să renunțe la femeia iubită, Florica, și să aleagă ca soluție căsătoria cu o fată bogată. Monologul interior
evidențiază frământările sufletești, conflictul dintre cele două glasuri - al pământului și al iubirii: ,,Mă moleșesc ca o babă
năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie....Las' că-i bună Anuța!”. Lipsită de iubirea părintească, ea devine
o victimă a arivistului Ion, nu atinge niciodată statutul de ființă umană, ci îi asigură doar garanția proprietății asupra pământurilor.
După ce intră în posesia pământurilor râvnite, Ion se simte așezat în ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersul
mai legănat, mai ferm, și vorba mai apăsată. Ana își înțelege condiția de victimă și găsește în sinucidere singura soluție de ieșire
din suferință. Nici acest moment, nici moartea lui Petrișor, fiul lor, nu-i trezesc lui Ion regrete, pentru că nu vede în cei doi decât
posibilitatea îmbogățirii.
Parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a procedat în tinerețe la fel ca el, cu deosebirea că tatăl Anei și-a respectat
soția pentru că l-a scăpat de sărăcie. În schimb, Ion nu se mulțumește cu pământul obținut fără scrupule, folosindu-se de
sentimentele ei. Așa cum afirmă Nicolae Manolescu, ,,în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de
posesiune”.
Prin urmare, felul în care este tratată tema pământului și viziunea realistă asupra vieții fac din acest roman o capodoperă,
în care tragismul existenței este insurmontabil. De asemenea, prin complexitatea lumii prezentate, integrând personaje din
straturi sociale diferite, romanul rămâne o monografie a satului din regiunea Ardealului, de la începutul secolului al XX-lea.

4
stihie = fenomen al naturii care se manifestă cu o forță distrugătoare; (fig.) himeră, nălucă; (poetic) pustietate,
sălbăticie

2. Redactează un eseu în care să prezinți particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un text
narativ studiat, aparținând lui Liviu Rebreanu / unui roman realist/obiectiv/interbelic.
Repere:
-prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales;
-evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/ secvențe comentate;
-analiza a două elemente de structură, de compoziție și/ sau de limbaj ale romanului studiat, semnificative pentru
construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, relații temporale și spațiale,
incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, registre stilistice, limbaj etc.).

Planul eseului:
-perioada interbelică;
-apartenența textului la romanul realist-obiectiv;
-sursele de inspirație;
-caracterul monografic al operei;
-temele;
-titlul;
-cronotopul exact;
-planurile narative: viața țărănimii și a intelectualității;
-conflictele:
 exterior: lupta pentru pământ în satul tradițional
 interior: glasul pământului / glasul iubirii;
 conflicte secundare;
-simetria incipit-final: semnificația drumului și a horei;
-structura: două părți;
-complexitatea personajelor;
-Ion:
 statutul social, psihologic, moral;
 secvențe simbolice: înainte de a avea pământ și după ce îl dobândește;
 trăsături;
-relația Ion -Ana;
-Ana:
 statutul social, psihologic, moral;
 trăsături;
-două scene reprezentative pentru construcția personajului:
 sărutarea pământului;
 sfârșitul personajului;
-concluzii.

5
 2. Perioada interbelică este esențială în evoluția romanului românesc, atât prin extinderea ariei tematice, cât și prin
diversificarea formulelor narative. Astfel, romanul de inspirație rurală își găsește adepți în Liviu Rebreanu (realismul dur,
obiectiv) și în Mihail Sadoveanu (realismul mitic), iar cel citadin este ilustrat magistral de George Călinescu (realismul
balzacian), Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu (proza de analiză psihologică).
Liviu Rebreanu, autor complex, publică opera literară ,,Ion” în 1920. Apartenența la romanul realist, de tip obiectiv, se
susține prin prezența naratorului distinct de personaj (detașat, omniscient), narațiunea la persoana a III-a, perspectiva narativă
obiectivă, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, structura simetrică, tehnica detaliului semnificativ,
veridicitatea, stilul sobru și impersonal, cronotopul bine precizat.
Sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului, receptate artistic: imaginea unui țăran sărutând pământul,
discuția scriitorului cu un flăcău de la țară, nemulțumit că nu avea pământ, situația unei fete bogate care rămăsese însărcinată cu
un țăran sărac.
Caracterul monografic este conferit de un discurs epic dominat de tematica socială, realistă, reprezentată de
problematica satului românesc transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, care vizează patima pentru pământ, marile
evenimente din viața satului (nașterea, nunta, moartea), obiceiurile, tradițiile și mentalitățile specifice (hora, muncile agricole,
organizarea gospodăriei țărănești, relațiile intrafamiliale), condiția intelectualului, multietnia, relațiile socio-economice
(stratificarea socială), instituțiile (biserica, școala), autoritățile.
Tema centrală, a pământului, este amplificată de tema iubirii, a destinului și a intelectualului în lumea rurală.
Titlul este dat de personajul principal, sugerând caracterul comun al numelui propriu Ion, dar și apartenența acestuia la clasa
socială a țărănimii.
Reperele spațiale și temporale sunt bine precizate: satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-lea.
Cele două planuri narative sunt destinul țăranului în satul transilvănean și evoluția intelectualității rurale.* Viața
țărănimii și a intelectualității sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele. Uneori, cele două planuri interferează. De
exemplu, drama lui Ion este dictată de o vorbă aruncată, inconștient, de Titu Herdelea: ,,Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie,
trebuie să-l silești!”. O altă tehnică literară este cea a contrapunctului, prin care se ilustrează aceeași temă în planuri diferite.
Nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei Herdelea.
Conflictul central, exterior, este generat de lupta pentru pământ în satul tradițional, între Ion al Glanetașului și Vasile
Baciu, iar cel interior se consumă între glasul pământului și glasul iubirii, simbolizate de cele două femei dorite de Ion, Ana și
Florica. Există și conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc,
pentru femeia iubită, un conflict între reprezentanții comunității românești (in special intelectuali) și autoritățile maghiare
și unul tragic, între om și o forță stihială, pământul, impresionantă fiind scena în care Ion îngenunchează și îl sărută.
În ceea ce privește raportul incipit-final, se observă simetria discursului narativ, construcția sub forma unui corp sferoid,
realizată prin descrierea drumului, separând viața cititorului de viața ficțională a personajelor. Personificat, acesta are
semnificația simbolică a destinului: descrierea inițială, supusă convenției realiste, îl introduce pe cititor în viața satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Crucea degradată de la intrarea în sat, anticipează soarta tragică a
protagonistului. Drumul, la început ,,vesel, neted, jucăuș”, înaintează în ritm alert spre Pripas, pentru a surprinde satul adormit
sub zăpușeala unei duminici liniștite. Descrierea caselor lui Herdelea și a Glanetașului ilustrează condiția lor socială. Se continuă
cu descrierea horei, care se desfășoară în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Rolul acestui moment în viața comunității
sătești este de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii. La final, drumul ,,bătătorit” se
deplasează ,,monoton- monoton ca însuși mersul vremii”, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vieții, de patimile, năzuințele și
dramele la care a fost martor. Crucea strâmbă, cu Hristosul care ,,își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită”, veghează, atât la
început, cât și la final, o lume rău alcătuită, în care se consumă destine incapabile să se verticalizeze. La sfârșit, ,,Doar turnul
bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor.”
Romanul este structurat în două părți, ale căror titluri metaforice sugerează coordonatele evoluției interioare a
protagonistului: Glasul pământului și Glasul iubirii.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca mimesis, oferindu-i cititorului iluzia
verosimilității. Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socială, fiind condiționate de mediul în care trăiesc.
În centrul textului stă figura complexă a lui Ion, personaj eponim și rotund, construit în mod veridic, potrivit esteticii
realismului. Social, este exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, fapt evidențiat de G. Călinescu în afirmația ,,Toți
flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, dar este și o individualitate prin modul în care îl obține. Neobișnuită nu este căsătoria
sărăntocului cu o fată care beneficiază de zestre, el procedând în această privință la fel ca Vasile Baciu sau ca propriul tată, ci
comportamentul său: o face de rușine pe Ana înainte de nuntă, apoi o vrea pe Florica, deja măritată cu George. Stratificarea
socială pune în lumină conflictele dintre țăranii săraci și cei înstăriți. Moral, personajul suferă transformări majore. Inițial este
perceput ca un lider de către ceilalți tineri - este harnic, inteligent, ambițios. Treptat se dezumanizează, ca urmare a obsesiei
pentru pământ. Sfârșitul său tragic este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Psihologic, eroul este o natură

6
dilematică, fapt evidențiat prin conflictul interior puternic și permanentele sale oscilări între dorința de a avea pământ și
împlinirea afectivă. In același timp, ilustrează tipul ambițiosului lipsit de scrupule, al parvenitului care nu renunță la planurile
sale. Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, sensibilitate și brutalitate. Trăsătura sa
dominantă, dragostea pentru pământ, îi acaparează existența. La începutul romanului, i se face un portret favorabil. Este
harnic și muncitor, cu rezultate bune la școală, apreciat de flăcăii din sat, acțiunile sale fiind motivate de nevoia de a-și
depăși condiția. Ca urmare a obsesiei pentru avere, eroul se transformă radical.
Există două secvențe simbolice pentru relația protagonistului cu pământul, dar cu semnificații contrare în roman. Cea
dintâi apare în capitolul Zvârcolirea din Glasul pământului (prima parte), și îl prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele
pământuri ale familiei. Pământul devine un fel de stăpân, de divinitate mitologică (,,glasul pământului pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”), iar Ion, în ipostaza ființei umile (,,se simțea mic și slab cât un vierme”),
exclamă: ,,Cât pământ, Doamne!...”. A doua secvență se află în capitolul Sărutarea din Glasul iubirii. Ion, posesorul
pământurilor mult râvnite, este acum un uriaș (,,Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme....”), venit la câmp
în straie de sărbătoare, să le mângâie ,,ca pe niște ibovnice credincioase”. Pământul este o sursă a vieții și o patimă.
Personajul este realizat prin diverse modalități de caracterizare. Tehnica basoreliefului se reflectă în faptul că Ion
domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George, Florica), iar contrapunctul, în imaginea lui Ion cel sărac,
dar frumos și puternic, pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos. Mai mult, Ion o iubește pe
Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica. Monologul interior (,,Aș fi o nătăfleață
să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe...”), introspecția și pluriperspectivismul sunt alte modalități de caracterizare a
eroului. Acesta e văzut de către celelalte personaje în moduri diferite: Vasile Baciu îl consideră un sărăntoc și-l disprețuiește,
învățătorul Herdelea îl apreciază pentru istețimea și hărnicia sa, Ana îl iubește sincer, iar comunitatea sătească îl laudă la
început, apoi îl sancționează. Portretul său moral este realizat prin mijloace preponderent indirecte: gesturi, atitudine, limbaj,
gânduri etc. Lăcomia de pământ, cauza psihologică a acțiunilor sale, este sintetizată în vorbele copilului de odinioară, inclusă în
caracterizarea directă, realizată de naratorul omniscient, obiectiv: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a
pizmuit pe cei bogați.......De pe atunci i-a fost mai drag ca o mamă.” .
O scenă care pune în evidență dragostea personajului pentru pământ o constituie momentul în care îngenunchează și
sărută pământul ca pe o ibovnică. Gesturile personajului relevă în mod indirect pasiunea pentru acest element stihial:
(...) ,,încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”.
O altă scenă semnificativă pentru evoluția sa este sfârșitul dramatic al personajului. Avertizat de Savista, oloaga satului,
George îl surprinde pe Ion în ogradă și îl omoară cu sapa, sancționându-l pentru încălcarea regulilor comunității sătești. Astfel,
personajul este ucis de cele două voci interioare, pământul și iubirea. George este arestat, Florica rămâne singură, iar
pământul, generator de atâta zbucium, revine bisericii.
În relația cu soția sa, este relevant conflictul interior al protagonistului, consumat între glasul pământului și glasul
iubirii. Acestea sunt simbolizate de cele două femei prezente în viața lui Ion: Ana și Florica. Ele sunt portretizate în antiteză:
Ana e bogată și urâtă, Florica e săracă și frumoasă. Amândouă cresc orfane, una lipsită de căldura sufletească a mamei,
cealaltă, de protecția tatălui. Cum ,,lăcomia lui de zestre e centrul lumii” (G. Călinescu), patima pentru pământ a tânărului
sărac și ambițios îl face să renunțe la femeia iubită, Florica, și să aleagă ca soluție căsătoria cu o fată bogată. Monologul interior
evidențiază frământările sufletești, conflictul dintre cele două glasuri - al pământului și al iubirii: ,,Mă moleșesc ca o babă
năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie....Las' că-i bună Anuța!”. Lipsită de iubirea părintească, ea devine
o victimă a arivistului Ion, nu atinge niciodată statutul de ființă umană, ci îi asigură doar garanția proprietății asupra pământurilor.
După ce intră în posesia terenurilor râvnite, Ion se simte așezat în ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersul mai
legănat, mai ferm, și vorba mai apăsată. Ana își înțelege condiția de victimă și găsește în sinucidere singura soluție de ieșire din
suferință. Nici acest moment, nici moartea lui Petrișor, fiul lor, nu-i trezesc lui Ion regrete, pentru că nu vede în cei doi decât
posibilitatea îmbogățirii.
Parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a procedat în tinerețe la fel ca el, cu deosebirea că tatăl Anei și-a respectat
soția pentru că l-a scăpat de sărăcie. În schimb, Ion nu se mulțumește cu pământul obținut fără scrupule, folosindu-se de
sentimentele ei. Așa cum afirmă Nicolae Manolescu, ,,în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de
posesiune”.
Prin urmare, în construcția protagonistului se regăsesc mai multe tipologii literare: țăranul sărac, arivistul, care folosește
femeia ca mijloc de parvenire, ambițiosul dezumanizat de lăcomie: ,,În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a
instinctului de posesiune.” (N. Manolescu).

7
stihie = fenomen al naturii care se manifestă cu o forță distrugătoare; (fig.) himeră, nălucă; (poetic) pustietate,
sălbăticie

3. Redactează un eseu în care să prezinți evoluția relației dintre două personaje dintr-un text narativ studiat,
aparținând lui Liviu Rebreanu / unui roman realist/obiectiv/interbelic.
Repere:
-prezentarea statutului social, psihologic, moral al fiecăruia dintre personajele alese;
-evidențierea unei trăsături a fiecăruia dintre personajele alese, prin două episoade/ secvențe comentate;
-analiza a două elemente de structură, de compoziție și/ sau de limbaj ale romanului studiat, semnificative pentru
evoluția relației dintre cele două personaje alese (de exemplu: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, relații
temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, registre stilistice, limbaj etc.).

Planul eseului:
-perioada interbelică;
-apartenența textului la romanul realist-obiectiv;
-sursele de inspirație;
-caracterul monografic al operei;
-temele;
-titlul;
-cronotopul exact;
-planurile narative: viața țărănimii și a intelectualității;
-conflictele:
 exterior: lupta pentru pământ în satul tradițional
 interior: glasul pământului / glasul iubirii;
 conflicte secundare;
-simetria incipit-final: semnificația drumului și a horei;
-structura: două părți;
-complexitatea personajelor;
-Ion:
 statutul social, psihologic, moral;
 secvențe simbolice: înainte de a avea pământ și după ce îl dobândește;
 trăsături;
 modalități de caracterizare;
-Ana:
 statutul social, psihologic, moral;
 trăsături;
 modalități de caracterizare;
-relația Ion -Ana;
-două scene reprezentative pentru evoluția relației dintre cele două personaje:
 hora la care o dansează pe Ana;
 dansul de la nuntă, cu Florica;
-concluzii.

8
 3.Perioada interbelică este esențială în evoluția romanului românesc, atât prin extinderea ariei tematice, cât și prin
diversificarea formulelor narative. Astfel, romanul de inspirație rurală își găsește adepți în Liviu Rebreanu (realismul dur,
obiectiv) și în Mihail Sadoveanu (realismul mitic), iar cel citadin este ilustrat magistral de George Călinescu (realismul
balzacian), Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu (proza de analiză psihologică).
Liviu Rebreanu, autor complex, publică opera literară ,,Ion” în 1920. Apartenența la romanul realist, de tip obiectiv, se
susține prin prezența naratorului distinct de personaj (detașat, omniscient), narațiunea la persoana a III-a, perspectiva narativă
obiectivă, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, structura simetrică, tehnica detaliului semnificativ,
veridicitatea, stilul sobru și impersonal, cronotopul bine precizat.
Sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului, receptate artistic: imaginea unui țăran sărutând pământul,
discuția scriitorului cu un flăcău de la țară, nemulțumit că nu avea pământ, situația unei fete bogate care rămăsese însărcinată cu
un țăran sărac.
Caracterul monografic este conferit de un discurs epic dominat de tematica socială, realistă, reprezentată de
problematica satului românesc transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, care vizează patima pentru pământ, marile
evenimente din viața satului (nașterea, nunta, moartea), obiceiurile, tradițiile și mentalitățile specifice (hora, muncile agricole,
organizarea gospodăriei țărănești, relațiile intrafamiliale), condiția intelectualului, multietnia, relațiile socio-economice
(stratificarea socială), instituțiile (biserica, școala), autoritățile.
Tema centrală, a pământului, este amplificată de tema iubirii, a destinului și a intelectualului în lumea rurală.
Titlul este dat de personajul principal, sugerând caracterul comun al numelui propriu Ion, dar și apartenența acestuia la clasa
socială a țărănimii.
Reperele spațiale și temporale sunt bine precizate: satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-lea.
Cele două planuri narative sunt destinul țăranului în satul transilvănean și evoluția intelectualității rurale.* Viața
țărănimii și a intelectualității sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele. Uneori, cele două planuri interferează. De
exemplu, drama lui Ion este dictată de o vorbă aruncată, inconștient, de Titu Herdelea: ,,Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie,
trebuie să-l silești!”. O altă tehnică literară este cea a contrapunctului, prin care se ilustrează aceeași temă în planuri diferite.
Nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei Herdelea.
Conflictul central, exterior, este generat de lupta pentru pământ în satul tradițional, între Ion al Glanetașului și Vasile
Baciu, iar cel interior se consumă între glasul pământului și glasul iubirii, simbolizate de cele două femei dorite de Ion, Ana și
Florica. Există și conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc,
pentru femeia iubită, un conflict între reprezentanții comunității românești (in special intelectuali) și autoritățile maghiare
și unul tragic, între om și o forță stihială, pământul, impresionantă fiind scena în care Ion îngenunchează și îl sărută.
În ceea ce privește raportul incipit-final, se observă simetria discursului narativ, construcția sub forma unui corp sferoid,
realizată prin descrierea drumului, separând viața cititorului de viața ficțională a personajelor. Personificat, acesta are
semnificația simbolică a destinului: descrierea inițială, supusă convenției realiste, îl introduce pe cititor în viața satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Crucea degradată de la intrarea în sat, anticipează soarta tragică a
protagonistului. Drumul, la început ,,vesel, neted, jucăuș”, înaintează în ritm alert spre Pripas, pentru a surprinde satul adormit
sub zăpușeala unei duminici liniștite. Descrierea caselor lui Herdelea și a Glanetașului ilustrează condiția lor socială. Se continuă
cu descrierea horei, care se desfășoară în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Rolul acestui moment în viața comunității
sătești este de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii. La final, drumul ,,bătătorit” se
deplasează ,,monoton- monoton ca însuși mersul vremii”, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vieții, de patimile, năzuințele și
dramele la care a fost martor. Crucea strâmbă, cu Hristosul care ,,își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită”, veghează, atât la
început, cât și la final, o lume rău alcătuită, în care se consumă destine incapabile să se verticalizeze. La sfârșit, ,,Doar turnul
bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor.”
Romanul este structurat în două părți, ale căror titluri metaforice sugerează coordonatele evoluției interioare a
protagonistului: Glasul pământului și Glasul iubirii.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca mimesis, oferindu-i cititorului iluzia
verosimilității. Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socială, fiind condiționate de mediul în care trăiesc.
În centrul textului stă figura complexă a lui Ion, personaj eponim și rotund, construit în mod veridic, potrivit esteticii
realismului. Social, este exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, fapt evidențiat de G. Călinescu în afirmația ,,Toți

9
flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, dar este și o individualitate prin modul în care îl obține. Neobișnuită nu este căsătoria
sărăntocului cu o fată care beneficiază de zestre, el procedând în această privință la fel ca Vasile Baciu sau ca propriul tată, ci
comportamentul său: o face de rușine pe Ana înainte de nuntă, apoi o vrea pe Florica, deja măritată cu George. Stratificarea
socială pune în lumină conflictele dintre țăranii săraci și cei înstăriți. Moral, personajul suferă transformări majore. Inițial este
perceput ca un lider de către ceilalți tineri - este harnic, inteligent, ambițios. Treptat se dezumanizează, ca urmare a obsesiei
pentru pământ. Sfârșitul său tragic este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Psihologic, eroul este o natură
dilematică, fapt evidențiat prin conflictul interior puternic și permanentele sale oscilări între dorința de a avea pământ și
împlinirea afectivă. În același timp, ilustrează tipul ambițiosului lipsit de scrupule, al parvenitului care nu renunță la planurile
sale.
Ana, fata cu zestre, dar fără noroc, naivă, ,,o fire tăcută și oropsită”, lipsită de iubirea părintească, va deveni o victimă
a arivistului Ion. Pentru tatăl și bărbatul ei, ea nu atinge niciodată statutul de ființă umană, ci le asigură doar garanția
proprietății asupra pământurilor.
Personajele sunt realizate prin diverse modalități de caracterizare. Tehnica basoreliefului se reflectă în faptul că Ion
domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George, Florica), iar contrapunctul, în imaginea lui Ion cel sărac,
dar frumos și puternic, pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos. Mai mult, Ion o iubește pe
Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica. Monologul interior (,,Aș fi o nătăfleață
să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe...”), introspecția și pluriperspectivismul sunt alte modalități de caracterizare
prezente în text. Acesta e văzut de către celelalte personaje în moduri diferite: Vasile Baciu îl consideră un sărăntoc și-l
disprețuiește, învățătorul Herdelea îl apreciază pentru istețimea și hărnicia sa, Ana îl iubește sincer, iar comunitatea sătească îl
laudă la început, apoi îl sancționează. Portretul său moral este realizat prin mijloace preponderent indirecte: gesturi, atitudine,
limbaj, gânduri etc. Lăcomia de pământ, cauza psihologică a acțiunilor sale, este sintetizată în vorbele copilului de odinioară,
inclusă în caracterizarea directă, realizată de naratorul omniscient, obiectiv: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.
Veșnic a pizmuit pe cei bogați.......De pe atunci i-a fost mai drag ca o mamă.” .
Ana și Ion sunt personaje cu trăsături antitetice: blândețe-brutalitate, devotament-egoism, iubire-interes, caracter
slab-caracter puternic. Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, sensibilitate și
brutalitate. Trăsătura sa dominantă, dragostea pentru pământ, îi acaparează existența. La începutul romanului, i se face un
portret favorabil. Este harnic și muncitor, cu rezultate bune la școală, apreciat de flăcăii din sat, acțiunile sale fiind motivate
de nevoia de a-și depăși condiția. Ca urmare a obsesiei pentru avere, eroul se transformă radical.
Pentru evidențierea relației cu soția sa, este relevant conflictul interior al protagonistului, consumat între glasul
pământului și glasul iubirii. Acestea sunt simbolizate de cele două femei prezente în viața lui Ion: Ana și Florica. Ele sunt
portretizate în antiteză: Ana e bogată și urâtă, Florica e săracă și frumoasă. Amândouă cresc orfane, una lipsită de căldura
sufletească a mamei, cealaltă, de protecția tatălui. Cum ,,lăcomia lui de zestre e centrul lumii” (G. Călinescu), patima pentru
pământ a tânărului sărac și ambițios îl face să renunțe la femeia iubită, Florica, și să aleagă ca soluție căsătoria cu o fată bogată.
Monologul interior evidențiază frământările sufletești, conflictul dintre cele două glasuri - al pământului și al iubirii: ,,Mă
moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie....Las' că-i bună Anuța!”.
Ana îl iubește sincer, însă Ion dă dovadă de cinism, deoarece sfidează sentimentele ei, tratând-o ca pe o unealtă în
atingerea scopului său. E viclean și tenace, o joacă pe Ana la horă (este tandru, ,,o strânge la piept....cu mai multă gingășie,
dar și mai prelung”), o cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce și apoi se înstrăinează. Sarcina Anei devine vizibilă, fata
îndură rușinea, iar Vasile Baciu este silit să accepte căsătoria. Totuși, este naiv, deoarece nunta, fără o foaie de zestre, nu îi aduce
și pământul. Este rândul lui Vasile Baciu să se arate viclean.
Ion are un al doilea moment de ezitare: nu o iubește pe Ana și se gândește să fugă în lume cu Florica, dar își amintește de
pământuri, așa că renunță: ,,-Și să rămân tot calic...pentru o muiere!...”. Cum Ana este însărcinată, Ion o joacă pe Florica și o
îmbrățișează, închipuindu-și că este mireasa lui; Ana tresare ,,ca mușcată de viperă”, plânge și, presimțindu-și nenorocirea,
rostește vaierul repetat de acum înainte: ,,Norocul meu, norocul meu!”.
Coșmarul Anei începe după nuntă, fiind bătută și alungată fără milă de cei doi bărbați. După un timp, la intervenția preotului
Belciug, Vasile trece tot pământul pe numele ginerelui. Toată încordarea lui și ambiția de a obține pământul se domolesc, iar
brutalitatea față de Ana este înlocuită de indiferență. După ce intră în posesia pământurilor râvnite, Ion se simte așezat în
ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersul mai legănat, mai ferm, și vorba mai apăsată. Dacă în capitolul
Zvârcolirea din Glasul pământului (prima parte), Ion, contemplând fostele pământuri ale familiei, apare în ipostaza ființei umile
(,,se simțea mic și slab cât un vierme” și exclamă: ,,Cât pământ, Doamne!...”, în capitolul Sărutarea din Glasul iubirii, Ion,
posesorul pământurilor mult râvnite, este acum un uriaș (,,Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme....”), venit
la câmp în straie de sărbătoare, să le mângâie ,,ca pe niște ibovnice credincioase”.
Ana își înțelege condiția de victimă a luptei celor doi bărbați. După ce trece de la dragoste la vinovăție, la rușine și la dezgust,
ea găsește în sinucidere singura soluție de ieșire din suferință. Credința lui Dumitru Moarcăș că moartea este blândă pentru cei
nefericiți îi dă curajul de a lua o decizie pentru propria viață, iar vestea adusă de Savista o hotărăște. Sinuciderea Anei, apoi
moartea lui Petrișor, fiul lor, nu-i trezesc lui Ion regrete, pentru că nu vede în cei doi decât posibilitatea îmbogățirii.
Prin urmare, parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a procedat în tinerețe la fel ca el, cu deosebirea că acesta din
urmă și-a respectat soția pentru că l-a scăpat de sărăcie. În schimb, Ion nu se mulțumește cu pământul obținut fără scrupule,

10
folosindu-se de sentimentele ei: ,,Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas
în cele din urmă cu pământ.”(G. Călinescu).

stihie = fenomen al naturii care se manifestă cu o forță distrugătoare; (fig.) himeră, nălucă; (poetic) pustietate,
sălbăticie

-*primul plan narativ:

-în expozițiune, sunt ilustrate:
 principalele personaje,
 detalii spațio-temporale ce conferă veridicitate creației literare;
 relațiile sociale, prin așezarea privitorilor la horă;
 începutul conflictului: Ion o invită pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica;
-intriga:
 sosirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, la horă și ofensa adusă lui Ion - îl numește sărăntoc și tâlhar;
 Ion va dori să își răzbune rușinea și o va compromite pe Ana, lăsând-o însărcinată, pentru a-l determina pe tatăl fetei
să accepte căsătoria;
 bătaia de la cârciumă, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, încheiată
cu victoria lui Ion asupra lui George; incidentul provoacă dorința de răzbunare a lui George, scena fiind construită în
simetrie cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa;

-desfășurarea acțiunii:
 lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii condiționează respectul;
 drama lui Ion este tipică pentru lumea țărănească; instinctul de posesiune a pământului și sărăcia îi întăresc dorința de
a alege averea Anei, și nu iubirea pentru Florica;
 conflictul exterior, social este dublat de conflictul interior, de glasul iubirii;
 nu lipsesc nici conflictele secundare, precum acela dintre Ion și Simion Lungu, căruia protagonistul îi luase câteva
brazde de pământ, astfel încât: ,,Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea.”;
 dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi și despre conflictul tragic dintre om și o forță stihială, pământul,
impresionantă fiind scena în care Ion îngenunchează și îl sărută; memorabil este momentul în care ,,Ion își coborî
fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”;
 la nunta cu Ana, Ion nu cere acte pentru pământ, dar se simte înșelat, o jignește și o bate, îl amenință pe Vasile Baciu;

-punctul culminant:
 sătul de scandaluri, Vasile Baciu îl ia pe Ion la Jidovița, la notar, unde-i trece ginerelui toate pământurile și
casele;
 deși visul i s-a împlinit, atitudinea sa față de Ana nu se schimbă;
 sinuciderea Anei este o consecință a dezumanizării lui Ion;
 acesta nu mai este capabil să vadă în soția și în fiul său decât garanția proprietății asupra pământurilor;
 moartea lui Petrișor nu-l oprește pe protagonist să-și retrăiască pasiunea pentru Florica, măritată acum cu George
Bulbuc;

-deznodământul este previzibil:

11
  George, care-l lovește cu sapa pe Ion, nu este decât un instrument al destinului;
 George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii;

-al doilea plan narativ:

-rivalitatea dintre preot și învățător, pentru autoritate în sat, este defavorabilă celui din urmă:
 învățătorul:
 are familie: soție, un băiat (poetul visător Titu) și două fete de măritat, dar fără zestre, Laura și Ghighi;
 casa lui este construită pe pământul bisericii, cu învoirea preotului; cum relațiile dintre ei se degradează
(pornind de la atitudinea lor față de faptele lui Ion), învățătorul se simte amenințat cu izgonirea din casă;
 mărturisirea lui Ion, conform căreia învățătorul i-a scris jalba, determină conflictul celui din urmă cu
autoritățile austro-ungare și generează problemele sale de conștiință națională; acceptă inutil compromisul,
votându-l pe candidatul maghiar la alegeri;

 preotul Belciug:
 are un caracter puternic;
 rămas văduv de tânăr, se dedică total comunității;
 visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, romanul încheindu-se cu sărbătoarea
prilejuită de sfințirea bisericii;

ASPECTE TEORETICE:
1.Contrapunctul: prezentarea aceleiași teme în planuri diferite; prin această tehnică, se evidențiază secvențele
narative simetrice și antitetice, care conferă aspect polifonic acțiunii.
Ex.:
-nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei;
-conflictul exterior dintre Vasile Baciu și Ion corespunde conflictului intelectualilor satului, preotul și
învățătorul;
-Ion este sărac, dar arătos; George este bogat, dar mătăhălos;
Florica este săracă, dar frumoasă; Ana este bogată, dar urâtă;
Ion o iubește pe Florica, George, pe Ana, dar se căsătoresc invers.

2.Basorelieful: tehnică împrumutată din sculptură, ce constă în reliefarea, cu mijloace specifice literaturii (cuvinte,
imagini, simboluri), a trăsăturilor unui personaj între alte personaje.

3.Pluriperspectivismul = relativizarea perspectivelor asupra personajului.

4.REALISMUL:
-amplă mișcare literară antiromantică, apărută în Franța, la jumatatea secolului al XIX-lea, având prelungiri în
secolul al XX-lea;

- principalele trăsături ale curentului sunt :

 lipsa idealizării trecutului,
 atitudinea critică față de societate,
 stilul solemn și impersonal,
 preocuparea pentru factorul social,
 obiectivitatea descrierii,
 precizia spațio-temporală,
 personaje tipice pentru o categorie socială;
 tehnica detaliului cu valoare conotativă;

12
  preferința pentru proza heterodiegetică (perspectiva narativă obiectivă = narator distinct de
personaj, narațiune la persoana a III-a).

13
14
15
16
17