Centru de Consultanța și Studii Europene Galați

Proiect de absolvire pentru ocupația

Educator Specializat

Susținerea dezvoltării limbajului copilului

Lector: Mioara Grigoraș

Cursant: Augustin Geanina

1
 I. Descrierea ocupatiei: Educator Specializat

Educatorul specializat, în conformitate cu Legea 272 din 2004, actualizată și legislația

secundară privind serviciile de protecție a drepturilor copilului, este persoana calificată a cărei
intervenție este regăsită în sectorul serviciilor primare și de protecție a copilului.
Serviciile primare în care își pot desfașura activitatea pot fi:
- centrele de zi pentru copil
- centrele de zi pentru copilul cu handicap
- centrele de zi de recuperare sau reabilitare, etc.
Servicile de protecție a copilului in care își pot desfașura activitatea pot fi:
- servicii de tip rezidențial pentru copii (caselor de tip familiar, centrelor de plasament
modulare, apartamentelor sociale)
- servicii de tip rezidențial pentru copilul cu handicap, etc
Educatorul specializat este angajat atât în cadrul serviciilor publice, cât și în cele private.
Intervenția educatorului specializat se înscrie în cadrul metodologiilor de lucru determinate de
legislația română referitoare la protecția și promovarea drepturilor copilului în vigoare, de
proiectul pedagogic al instituției în care își desfășoară activitatea și de metodologiile
tehniceale organismelor de reglementare.
Educatorul specializat este atât membru al unei echipe disciplinare, pluridisciplinare și
interdisciplinare care deservește funcționarea unei instituții cât și membru al unei echipe
pluridisciplinare, care asigură servicii de susținere pentru copilul aflat în situație de dificultate
în cadrul familiei sale sau aflat în situație de separare de familia sa și pentru care s-a luat o
măsură de protecție specială.
Membrii echipei pluridisciplinare sunt: asistentul social, psihologul, medicul de familie,
profesorul, familia sau alte persoane relevante pentru copil. În raport cu echipa din care face
parte, educatorul specializat ocupă un statut important și în același timp dificil, fiind în relație
permanentă cu copilul.
Rolul pe care il îndeplinește la nivelul echipei poate fi de responsabil de caz și persoană de
referință pentru unul sau mai mulți copii în același timp.
Aastfel, educatorul specializat este implicat într-o relație socio-educativă stransă cu copilul
beneficiar al serviciilor primare sau de protecție și este responsabil de implementarea
acțiunilor și activităților care sunt prevăzute de Planul de Servicii sau de Planul Individual de
Protecție elaborat in echipa pluridisciplinară pentru fiecare copil în parte.
Aria de dezvoltare specifică a educatorului specializat este determinată de dezvoltarea
integrată a copilului, de acces la servicii de educație și de îngrijire a copilului, de dezvoltare a
capacităților de autonomie, socializare și de integrare a acestuia. În activitatea sa, educatorul
specializat stimulează menținerea relației părinte-copil, valorificând rolul părinților în
creșterea și îngrijirea copilului lor.

2
Principalele activități pe care le desfășoară educatorul specializat:
 Susținerea dezvoltării limajului copilului
 Crearea contextului cotidian de stabilitate emoțională
 Acordarea îngrijirilor necesare copilului
 Realizarea educației specializate a copilului
 Susținerea integrării copilului în viața socială
 Asigurarea menținerii relațiilor cu familia copilului
 Menținerea integrității și siguranței beneficiarilor
 Planificarea activităților
 Gestionarea actelor și documentelor.

II. Susținerea dezvoltarii limbajului copilului

Pentru susținerea dezvoltării limbajului copilului, educatorul specializat în colaborare cu

membrii echipei pluridisciplinare, în funcție de vârstă, gradul de dezvoltare și de maturiate a
copilului are în vedere următoarele aspecte:
1. Identificarea formei de comunicare adecvată copilului
2. Evaluarea nivelului de dezvoltare al copilului
3. Selectarea formei de comunicare potrivită copilului
4. Identificarea deficiențelor de comunicare ale copilului
5. Stimularea corectării deficiențelor de comunicare ale copilului.

II. 1. Noțiuni generale despre limbaj

Limbajul este un sistem de comunicare, alcătuit din sunete articulare, specific oamenilor, prin
care aceștia își exprimă exprimă gândurile, sentimentele și dorințele.
Limbajul este o activiate desosebit de complexă, iar deprinderea sa este dificilă și de lungă
durată. Vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat, se învață și se
sistematizează prin nenumărate exersări, experiențe, ce debutează în copilărie și se extind pe
tot parcursul vieții.
Necesitatea de comunicare la copii incepe să apară pe parcursul dezvoltării acestora, ea fiind
baza pentru apariția imitării sunetelor vorbirii umane. Procesul de învățare a limbajului de
către copil se bazează pe mai multe feluri de experiențe, în funcție de vârsta de debut a
limbajului, de claritatea cuvintelor și bogăția vocabularului, se observă deosebiri importante
de la un copil la altul. Deprinderea limbajului la copii presupune mai multe componente, cum
a fi: buna funcționare a aparatului fonator, asimilarea, memorarea și adaptarea sistemului
lingvistic la situație, dorința copilului de a înțelege nevoia de comunicare.

3
 2. Dezvoltarea vorbirii și limbajului pe categorii de vârstă

În psihologia de dezvoltării, cu implicare directă în dezvoltărea cognitivă, a fost Lev

Vâgotsky. Acesta consideră vorbirea și acțiunea ca fiind foarte importante. Medirea prion
vorbire, scris și limbaj, asistă elevii în implicare lor la mediile sociale. Internalizara acestor
instrumente de mediere crește capacitatea individului de a gîndi la un nivel superior.
Limbajul joacă un rol central în dezvoltarea mentală. Conform lui Vâgotsky, limbajul este un
mecanism pentru gândire. Prin cultura individului și moștenirea imaginilor culturale, limbajul
este mijlocul de experimare a ceea ce este învățat și înțeles. Acesta credea ca prin limbaj, zona
se extinde și indivizii se pot mișca spre un șir de noi cunoștințe exprimate în cadrul
standardelor societății și de mediu deja cunoscute.
Vâgotsky sugereaza ca stadiile prin careevolueaza gândirea și limbajul unui copil sunt aceeași
cu cele prin care a evoluat umanitatea:
a) Stadiul primitiv sau natural (0-2 ani) - se regăsește în perioada în care gândirea nu se
întrepătrunde cu limbajul.
Acest stadiu se caracterizează prin trei funcții neintelecutale ale limbajului:
- sunetele – reprezintă modalitatea de expresie emoțională
- reacțiile sociale – reprezintă reacții vocale preferențiale la prezența mamei sau a
altor persoane familiare
- cuvinte propriu-zise – reprezintă primele cuvinte ale copilului, care substituie
nevoile și dorințele acestuia, pe care dorește să le facă cunoscute.
Cuvintele se învață prin condiționare, prin asocierea lor repetată cu diferite obiecte.
b) Stadiul psihologiei native (începe la 2 ani) - se regăsește în perioada în care limbajul
și gândirea încep să se întrepătrundă.
Acest stadiu se caracterizează prin debutul inteligenței practice, copilul începând o
explorare activă a lumii ce îl înconjoară. Copilul descopera funcția simbolică a cuvintelor
și manifestă interes pentru numele diferitelor obiecte. Totuși, la nivelul limbajului acesta
este considerat naiv deoarece copilul folosește propriile reguli gramaticale.
Cuvintele nu se mai învață prin condiționare, ci este un proces activ din partea copilului.
c) Stadiul egocentric (pană în jurul vârstei de 7 ani) – reprezintă partea esențială a
preșscolarului
Acest limbaj se prezintă ca un monolog al copilului care însoțește activitățile sale când
este singur sau în prezența altor copii.
Vâgosky vede în acest tip de limbaj un nou instrument de gândire, adică ceea ce își spune
copilul va influența ce gândește. Acesta concluzionează ca limbajul egocentric nu
constituie o descărcare de tensiune sau un însoțitor inexpresiv al activității ci un instument
important al gândirii, adică în căutarea și soluționarea unei probleme.

4
 d) Stadiul creșterii interioare ( limbaj interior) – pe tot parcursul vieții, individul va
utiliza acest limbaj ca instrument de gândire conceptuală sau verbală.
În acest stadiu, copilul manipulează limbajul în minte, sub forma limbajului nearticulat, a
memoriei logice și utilizarea semnelor interioare în rezolvarea problemelor.

3. Tulburări de limbaj
Tulburările de limbaj reprezintă afectarea tuturor dimensiunilor actului lingvistic oral sau scris
dar și a modalităților nonverbale de comunicare. În unele cazuri se pot observa și dificultăți
atât în ceea ce privește limbajul expresiv (modul în care vorbește copilul) cât și în limbajul
receptiv (ceea ce înțelege copilul când i se vorbește).
3.1 Cauzele tulburărilor de limbaj
Cauzele tulburărilor de limbaj sunt consecința acțiunii simultane sau succesivea mai multor
factori care acționează în diferite perioade de dezvoltare a copilului:
a) perioada intrauterina
 incompatibilitatea RH mamă- făt
 intoxicații
 boli infecțioase
 carențe nutritive
 traume mecanica, care lezează fizic organismul fătului
 traume psihice- stes, spaimă, emoții intense simțite de mamă

b) în momentul nașterii
 traumatisme obstetricale
 nașteri prelungite care duc la asfixii și leziuni ale SNC
 diferite traume fizice

c) în primii ani de viață

 Cauze de natură centrală sau periferică:
- leziuni ale SNC provocate de unele traumatisme mecanice, afecțiuni ale
aparatului auditiv și fonoarticular care împiedică recepția și emiterea
sunetelor (perforarea timpanului, anomalii ale buzelor, limbii, etc.)
- boli infecțioase ale copilăriei (encefalita, meningita, scarlatina, tubeculoza,
rujeola, pojar, etc.)
- intoxicații cu substanțe chimice, meidcamente, alcool, care pot afecta
organic sau funcțional mecanismele neurifiziologice ale limbajului
 Cauze funcționale – privesc sfera senzorială (receptoare) și motorie (efectoare)
- tulburarea proceselor de excitație și inhibiție la nivelul cortexului
- insuficiente funcționale ale SNC
- insuficiente motorii la nivelul aparatului fonoarticulator
- deficiențe ale auzului fonematic
 Cauze psihopedagogice
- deficiențe mintale

5
 - tulburări ale memoriei, atenției, reprezntărilor vizuale și acustice
- tulburări în sfera personalității (neîncredere în sine, timiditate,
supraaprecierea imaginii de sine, etc.)
 Cauze psihosociopedagogice
- slaba simulare a vorbirii copilului în ortogeneza timpurie
- carențele pedagogice (imitarea unor modele cu vorbire deficitară,
necorectarea la timp a tulburărilor de vorbire)
- suprasolicitarea, stări conflictuale, oboseala, fenomenul de bilingvism

3.2 Tipuri de clasificări a tulburărilor de limbaj

În logopedie, se folosesc patru tipuri de clasificări ale tulburărilor de limbaj:
1. Clasificarea clinico-pedagogică – aceasta se bazează pe tradiţionala legătură a
logopediei cu medicina şi este orientată spre corectarea defectelor vorbirii, spre
cultivarea atitudinii diferenţiale către lichidarea lor şi e îndreptată spre aprecierea
maximă a tipurilor şi formelor de tulburări. Ea se orientează asupra unui ansamblu de
criterii psiholingvistici şi clinici
2. Clasificare osihologo- pedagogică – se bazează pe selectarea semnelor deficienţlor
verbali, care sunt importante în realiyarea procesului instructiv- educativ al elevilor
3. Clasificarea pedagigică – în conformitate cz atitudinea pedagogică, tulburările de limbaj
pot fi clasificate în trei grupe:
- tulburări fonetice
- tulburări fonetico- fonematice
- tulburarea globală de limbaj.
4. Clasificarea logopedică – aceasta are mai multe criterii după care se clasifică tulburările
de limbaj:
a) Criteriul anatomo- fiziologic:
- tulburări ale analizatorului verbomotor
- tulburări centrale sau periferice
- tulburări organice sau funcţionale
b) Criteriul structurii lingvistice afectate
- tulburări de voce
- tulburări de ritm şi fluenţă
- tulburări complexe lexico- grmaticale
- tulburări ale limbajului scris
c) Criteriul periodiyării în funcţie de apariţia tulburările de limbaj:
- perioada preverbală (pănî la 2 ani)
- perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani)
- perioada verbală (peste 6 ani)
d) Crirteriul psihologic:
- gradul de dezvoltare a funcţiei comunicative a limbajului
- devieri de conduită şi tulburări de personalitate

6
 3.3 Clasificarea tulburărilor de limbaj
Cunoaşterea specificului de manifestare clinică a principalelor tulburări d elimbaj este o
condişie fundamentală în stabilirea unui diagnostic diferenţial, absolut necesar conturării
programului terapeutic precum şi în prognosticul tulburării fiecărui copil în parte.
a) E. Verza face o clasificare a tulburărilor de limbaj prin raportare simultană la
criteriile anatomo- fiziologice, etiologice lingvistice şi psihologice. Astfel sunt
identificate urmatoarele categorii de tulburări.

1. Tulburări de pronunţie sau articulaţie

- dislalia
- rinolalia
- dizartria
2. Tulburări de ritm şi fluentă a vorbirii
- bâlbâiala
- tahilaia
- bradilalia
- logonevroza
- aftongia
- tulburări pe baza de coree
3. Tulburări de voce
- afonia
- disfonia
- fonoasteina
4. Tulburări ale limbajului citit-scris
- dislexia
- alexia
- disgrafia
- agrafia
5. Tulburări de dezvoltare a limbajului
- mutism psihogen, electiv sau voluntar
- întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii

1.1 Dislalia
Dislalia este tulburarea de pronunţie cu cea mai mare frecvenţă atât pentru copii normali dpdv
psihic, cît şi la cei cu deficenţă de intelect sau senzoriale. La copii antepreşcolar, dislalia este
de natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fono- articulator şi a
sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii.
Aceasta tulburare de limbaj se manifestă prin: deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi
inversarea sunetelor. În cayuri mai grave de dislalie, aceste fenomene se produc şi la nivelul
silabelor sau chiar al cuvintelor.
Dislalia se poate manifesta înt-o formă mai uşoară, atunci când deficienţele de articulaţie se
limitează doar la nivelul sunetelor izolată (dislalie simplă sau parţială). Atunci când aceste
tulburări se manifestă la majoritatea sunetelor, poartă numele de dislalie polimorfă iar atunci

7
când sunt afectate toate sunetele, majoritatea silabelor şi a cuvintelor, vorbim deste dislalie
generală sau totală.
1.2 Disartria
Disartria este o tulburare complexă de vorbire care se manifestă prin: vorbire neclară,
confuză, disritmică, disfonică, cu rezonanţă nazală, monotonă. Aceste tulburări sunt
determinate de defecţiunile căilor centrale şi ale centrilor nervoşi în procesul de articulaţie.
Una dintre caracteristicile specifice ale acestei tulburări este disproporţia dintre vorbirea
impresivă (păstrată integral sau în mare măsură) şi cea expresivă (denaturată), afectând
înţelegerea celor pronunţate.
Copilul disartric este, de cele mai multe ori, coştient de dificultăţile pe care le întâmpină în
realiyarea unor mişcări fonoarticulatorii. El nu poate reuşi, deşi ştie, prin imitaţie ce sunet
trebuie să realizeze.

1.3 Rinolalia
Rinolalia este o tulburare de pronunţie ce se produce ca urmare a unor malformaţii ce sunt
localizate la nivelul vălului palatin sau datorită insuficentei dezvoltări a acestuia
Rinolalia înseamnă vorbirea pe nas. Este o formă a dislalilei la baza căreia stau o serie de
modificări anatomice sau malformaţii congenitale ale organelor periferice ale vorbirii:
maxilare, buze, limbă, palatul moale, palatul dur, care provocă rezonanţa sunetelor şi a vocii.

II.1 Bâlbâiala
Bâlbâiala etse considerată o tulburarea a controlului motor al vorbirii, în care înlăţuirea
seccesivă a sunetelor din cuvinte nu s emai poate realiza după modelul expresiv şi firesc.
Aceasta apare în mod obişnuit în perioada de dezvoltare a vorbirii, sub acţiunea unor factori
stresanţi, cum ar fi : traume psihice, şocuri nervoase sau după unele boli. Dezvoltarea
intelectuală a copilului bâlbâit se situeayă în limitele normale, doar că are repercursiuni
negative asupra dezvoltării persoanlităţii datorii complicaţiilor psihice pe care le generează
(timiditate, teama de pronunţa anumite sunete, de a răspunde la lecţii, instabilitate emoţională)

II.2 Longonevroza
Longonevroza poate fi definită pe scurt ca bâlbâiala pe fond nevrotic. Aceasta reprezintă
tulburări de vorbire pe bază de coree (tic, boli ale creierului mic)care sunt determinate de
ticuir nervoase ale muşchilor aparatului fonoarticulator, fizionomici ce s emanifestă
concomitent cu producerea vorbirii.

8
 II.3 Tahilalia
Tahilalia este o tulburare a ritmului de realizare a programelor articulatorii, caracterizată
printr-o vorbire prea accelerată. În acest caz, tulburările lexico- gramaticale sunt reduse, cu
excepţia cazurilor grave. Copilul tahilalic este, în general nervos, el prezintă agitaţie motorie
şi instabilitate pronuţată a atenţiei.
II.4 Bradilalia
Bradilalia este opus tahilaliei, aceasta se manifestă prin vorbire rară, anormal de lentă, cu
intervale mari între cuvinte, greu de urmărit. Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet, abia deschid
gura, pronunţia sunetelor fiind neclară, confuză şi articularea incorectă.

3.1 Afonia
Afonia este lipsa toatală a sunetului vocal, boala laringelui, care poate proveni din: inflamaţii,
abcese, palarizie, răceală subită a coardelor vocale sau strigăte forţate. Aceasta poate fi
determinată şi de dereglări psihice puternice, emoţii, stres, complexe de inferioritate, care
acţionează pe un fond de hipersensibilitate a SN. Se deosebeşte de răguşeală, unde sunetul
vocal există, însă într-un volum redus.

3.2 Disfonia
Disfonia apar ca urmare a tulburărilor parţiale ale muşchilor laringelui, ale coardelor vocale şi
a anomaliilor constituite de nodulii bucali sau polipi. Dereglările şi spasmele respiratorii
produse în urma unui tonus muscular slab sau pe baza tractuluil, a emoţiilor, a şocului, a
anxietăţii, pot determina instabilitatea vocii, inhibiţia ei, monotonia şi caracterul şters,
nediferenţiat sau chiar şoptit.

3.3 Fonastenia
Fonoastenia este o tulburare de voce de natură funcţională determinată de supraefortul vocal.
Datorită dificultăţilor de emisie vocală, copilul fonastenic devine susceptibil, iritabil,
necomunicativ, ursuz.

4.1 Dislexia

Dislexia este o tulburare a însuşirii şi exercitării cititului adecvat la o vârstă proprie unei astfel
de achiziţii. Aceasta însemana difictulatea în învăţarea citirii corecte la subiecţii normali
mintali, datorită unei slabe coordonări ale proceselor senzoriale, motrice şi intelectuale de
actul citirii. Afectează mai ales procesul de consolidare şi de automatiyare ak citirii, ca
instrument de comunicare- învăţare.
Dislexicul, în tentativa de a citi un text tipărit familair se va poticni mereu, va improviza,
omite, înlocui, va repeta, va inversa unităţi fonetice, va omite cuvinte şi rânduri întregi, va
avea o voce lipsită de expresie, lipsită de intonaţie, va ignora semnele de punctuaţie, va fi

9
chiar şi defensiv în faţa textului pe care nu-l întelege, nu-l acceptă şi chiar începe sa se teamă
de actul de a citi.

4.2 Alexia

Alexia semnifică incapacitatea patologică de a înţelege limbajul scris, datorită unei asocieri
între o tulburare a gândirii simbolice cu o formă de agnozie vizuală, fără ca subiectul să
prezinte tulburări ale limbajului oral sau ale capacităţii de a scrie corect. El nu poateb citi din
cauza unei leziuni a semisferei cerebrale stângi, care implică un deficit specific de percepere a
semnificaţiei cuvîntului scris.

4.3 Disgrafia

Disgrafia este o tulburare în sferă însuşirii şi executării scrisului pe fondul unei instruiri şi
educaţii adecvate la o vârstă proprie unei astfel de achiziţii.
Copilul cu disgrafie îşi însuseşte parţial scrisul, dar prezenţa omisiunii, inversării, repetării,
substituirii, confuzii de litere, o linie sua o tuşă chinuită, tremurată, inegală, forme nde
mărimim inadecvate între litere, legături absente sau nefireşti, înclinarea exgerată sau
inversată, spaţialitate ignorante, integrare în pagină inestetic, neglijarea regulilor gramaticale
şi ortografice.

4.4 Agrafia

Agrafia înseamnă incapacitatea de a comunica prin scris, cu toate că persoana preyintă un

nivel normal şi o motricitate integră. Agrafia poate fi constituţională sau dobândită.
Fenomenul este rar întălnit şi uneori se asociază cu tulburări afazice, caz în care apare o
pierdere patologică a posibilităţii de a scrie.

5.1 Mutismul

Mutismul se află la graniţa dintre neuropsihiatrie şi logopedie. El se manifestă prin refuyul

total sau parţial al copilului de a comunica cu unele persoane. În acest caz este vorba de
instalarea unei inhibiţii totale, în anumite condiţii a incapacităţii de exprimare verbală deşi
copilul posedă limbajul, datoritî unei blocări emoţionale grave. Deşi nu comunică, copii cu
mutism înţeleg vorbirea şi nu manifestă deficienţe intelectuale.

5.2 Întârzieri în dezvoltarea generală a vorbirii

Aceste întârzieri se pot întâlni la acei subiecţi care nu reuşesc să atingă nivelul de evoluţie a
limbajului conform vârstei. Acestea apa înaintea vârtei de 5 ani.

b) C. Paunescu identifică trei categorii de sindrome răspunzătoare de tulburări ale

limbajului:

10
 1. sindormul dismaturativ – condiţionat de un ritm propriu de dezvoltare, fie de o
încetinire a ritmului obişnuit de dezvoltare a vorbirii cauzate de factorii somatici,
afectivi sau sociali, manifestat prin întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea
vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâială fiziogică, dislexia- disgrafia de evoluţie.
2. sindroame extrinseci limbajului – malformaţii periferice structurale, leziuni periferice
motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale. Formele de manifestare sunt dislalia,
disartria.
3. Sindroame intriseci limbajului şi vorbirii – caracterizate printr-o simptomatologie de
tip afayic, din cauza unor leziuni la nivelul structurilor cortico- subcorticale ale
elaborării ideaţionale ale limbajului. În aceste condiţii, limbajul şi vorbirea sunt de tip
disfazic sau afazic.

1.4 Corectarea tulburărilor de limbaj

În corectarea acestor deficienţe de limbaj, se utilizează două categorii de metode, unele de
ordin general, iar altele specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. În acest
proiect vom aborda doar metodele şi procedeele de ordin general.
Metode şi procedee de ordin general
 Gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea
pronunţiei
Pentru îmbunataţirea motricităţii generale şi a mişcarilor fono-articulatorii se pot indica o
serie de exerciţii care au o importanţa deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar şi
pentru sănătatea organismului. Aceste exercitii urmăresc fortificarea trunchiului, a gâtului şi a
membrelor. Întotdeauna exerciţiile fizice generale trebuie asociate cu cele de respiraţie.
 Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir – aceasta are un rol
important în pronunţie.
Exemple de exerciţii de respiraţie la şcolari: inspir scurt şi adânc, expir lung şi uniform pe
gura şi apoi pe nas, inspir scurt şi expir lung întrerupt de doua pauze: inspir, expir, pauza,
expir, pauza, expir etc. În continuare aceste exerciţii se realizeaza prin asocierea unor mişcari
de braţe. Se ridica braţele rapid în sus şi se inspira adânc, apoi se coboara încet şi uniform,
expirând. În timpul pauzei expiratorii, braţele se opresc pe loc si se coboara odata cu
terminarea acesteia, concomitent cu reluarea expirului.În realizarea acestor exerciţii se va
urmări să nu se faca pauze între inspir si expir, şi, dimpotriva, între 30 expir si inspir să existe
o apnee de câteva secunde. Indicaţia este utila mai ales la prevenirea spasmului diafragmatic
ce se instaleaza la bâlbâiţi în timpul pauzei dintre inspir si expir.
 Educarea auzului fonematic – aceasta înseamnă capacitatea de a identifica şi
diferenţia sunetele limbii şi contribuie alaturi de alte elemente, la realizarea unei
pronunţări corecte.
Exerciţiile folosite pentru emiterea corectă a sunetelor sunt de tipul reproducerii sunetelor
onomatopeice (sss - locomotiva, sss - şarpele, gâsca, vjjj - vântul etc).

11
  Educarea personalităţii persoanei cu tulburare de limbaj – acest proces trebuie să
înceapî o dată cu corectarea tulburării d elimbaj, indiferent de vârsta logopatului,
dar este, în primul rând necesară la copiii de vârstă şcolară şi în special, la cei care
se află în periada purbetăţii şi adolescenţei.
În această situaţie, educarea personalităţii trebuie sa urmărească: redarea încrederii în
propriile posibilitati; crearea convingerii că tulburarea de limbaj nu presupune un deficit
intelectual; crearea convingerii că ea este o tulburare pasagera care poate fi corectată; crearea
încrederii în logoped; înlaturarea negativismului şi redarea optimismului.
 Psihoterapia - poate fi aplicată individual, mai ales la început, dar şi în grup. La
constituirea grupului este foarte important să se ţina seama de vârsta logopaţilor,
de nivelul lor de cultura, de gradul de inteligenţa, de tipul de deficienţa şi de
cauzele care au declanşat-o.
Forma sub care se poate utiliza psihoterapia este aceea a unor discuşii, a prezentării unor
filme, conţinând imagini liniştitoare şi semnificative, însoţite de discuţii, a ascultării muzicii
cu caracter liniştitor, a ascultării cu ajutorul înregistrărilor a progreselor realizate în vorbire, a
utilizării sugestiei şi a hipnozei, a jocurilor (la vârstele mici).

12
Bibliografie

1. Tratat de logopedie Vol I, Emil Verza, Ed. Fundaţiei, Bucureşti;

2. Psihologia copilului, Mihaela Găişteanu;

3. Comunicare – repere fundamentale, Dinu Mihai, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1997;

4. Psihologia vârstelor, Graţiela Sion, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 2007;

5. Tulburări de limbaj. Clasificare, Maria- Elena Andrei, Rev. Educaţională 2020;

6. Teoria comunicării, Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Bucureşti;

7. Suport curs Educator specializat, Mioara Grigoraş.

13