UNIVERSITATEA TOMIS CONSTANȚA

MANAGEMENT BANCAR

- SINTEZĂ CURS –

Lect. Univ. dr. Coca Carmen

 CUPRINS

CAPITOLUL I "MANAGEMENTUL SOCIETĂŢILOR BANCARE"

CAPITOLUL II "MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE"

CAPITOLUL III "MANAGEMENTUL COSTURILOR BANCARE"

CAPITALUL IV "CAPITALUL BANCAR"

CAPITOLUL V "MANAGEMENTUL LICHIDITĂŢII BANCARE"

CAPITOLUL VI "MIJLOACELE DE PLATĂ BANCARE"

CAPITOLUL VII "ANALIZA REZULTATELOR"

CAPITOLUL VIII "RESURSELE BANCARE"

CAPITOLUL IX "PLASAMENTELE BANCARE"

 CAPITOLUL I MANAGEMENTUL SOCIETĂŢILOR BANCARE

Banca – definiţie, importanţă

Banca se defineşte ca instituţia financiară care mobilizează mijloacele băneşti existente în

economie, finanţează, prin împrumuturi, persoanele fizice şi juridice, organizează şi
efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte ţări,
având ca obiectiv esenţial obţinerea de profit. Activitatea principală desfăşurată de o bancă o
reprezintă comerţul cu bani, prin care o banca „cumpără” bani şi suportă un cost sub forma
dobânzii bonificate, după care „vinde” banii acumulaţi şi percepe dobândă, câştigurile
regăsindu-se în diferenţa între dobânda percepută şi dobânda bonificată.
O societate bancară permite realizarea de investiţii, fie participând direct la finanţarea
acestora, fie prin plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti. O bancă reprezintă actorul
principal pe piaţa de capital, forţa societăţii bancare, cât şi capitalul în complexitatea sa,
conferind conturilor bancare mister şi un caracter indescifrabil. Astfel, prin serviciile pe care o
bancă le efectuează, cât şi relaţiile pe care le implică o bancă în spaţiul economic şi teritorial,
rolul unei bănci se concretizează în trei funcţii esenţiale:
1)efectuarea de încasări şi plăţi, furnizarea de servicii bancare şi financiare;
2)atragerea fondurilor sub formă de depozite, în vederea plasării şi fructificării;
3)plasarea şi investirea fondurilor, prin acordarea de credite sau achiziţionarea de titluri la
vedere.
De altfel, o bancă nu poate desfăşura una din cele trei funcţii enumerate mai sus dacă nu
îndeplineşte următoarele condiţii, şi anume: o bancă trebuie să asigure confidenţialitatea şi
secretul bancar, o societate bancară trebuie să ţină o evidenţă riguroasă şi continuă a
operaţiilor, şi nu în ultimul rând o bancă trebuie să asigure o încredere deplină a clienţilor. În
condiţiile actuale, o societate bancară îşi circumscrie trei procese cu semnificaţie profundă,
respectiv intermedierea financiară, concurenţa şi integrarea financiară, restructurarea ţi
reconstrucţia bancară. Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, o societate bancară se înscrie în
cele trei categorii de intermediari financiari existente într-o economie de piaţă: băncile şi
organismele financiare creatoare de monedă; organismele financiare specializate şi societăţi
de asigurări, al căror rol principal nu îl reprezintă crearea de monedă; trezoreria publică.
Apariţia şi dezvoltarea pieţelor de capital, care asigură finanţarea directă a agenţilor
economici, au dus la diminuarea ponderii finanţării indirecte, prin intermediul băncilor, care,
în prezent, se menţine la aproximativ 65 % din ansamblul finanţării.
Activitatea pe care o desfăşoară o bancă se realizează prin trei categorii de operaţiuni,
respectiv:
-operaţiuni active, de acordarea de credite şi efectuarea de plasamente pe baza depozitelor
constituite;
-operaţiuni pasive, de constituire a resurselor (formarea capitalului, atragerea depunerilor
persoanelor fizice şi juridice în depozite, cedarea portofoliilor de efecte comerciale,
refinanţare):
-operaţiuni comerciale şi de comision, legate de primele două categorii de operaţiuni, care se
concretizează în diverse tranzacţii de vânzare-cumpărare de mijloace de plată sau servicii
financiare prestate.
Principalele priorităţi pe care le vizează o societate bancară sunt profitabilitatea şi
lichiditatea. Astfel, lichiditatea îi asigură unei bănci posibilitatea de a efectua în orice moment
plăţile cerute de creditori, băncile fiind permanent preocupate de a avea o lichiditate ridicată
cu costuri minime, un rol esenţial avându-l moneda deţinută sub forma rezervelor la Banca
Centrală. Diversificarea portofoliului de plasamente şi selectarea activelor reprezintă două căi
de prevenire a lipsei de lichiditate, autorităţile monetare adoptând măsurile necesare pentru

2
susţinerea stării de lichiditate, respectiv: stabilirea obligaţiei băncilor de a respecta anumiţi
coeficienţi de lichiditate, finanţarea băncilor de către stat, introducerea sistemelor de asigurare
a depozitelor bancare.

Rolul băncii în cadrul sistemului financiar

Sistemul financiar, din care fac parte societăţile bancare, conţine două elemente
componente, respectiv piaţa financiară şi intermediarii financiari. În cadrul pieţei financiare
are loc confruntarea directă a cererilor şi ofertelor de capitaluri, emise şi subscrise direct de
agenţii economici sau prin intermediul organismelor de plasament. Intermediarii financiari
asigură legătura între agenţii cu disponibilitate de finanţare şi cei cu nevoi de lichidităţi.
Intermedierea financiară este realizată în principal de către bănci care, prin acordarea de
credite acestea, facilitează constituirea de noi depozite furnizoare de credite. De asemenea, un
rol semnificativ în intermedierea financiară îl deţin şi instituţiile financiare nebancare, care au
conturi deschise la alte bănci, şi care acordă împrumuturi, creditând contul de la bancă al
subiectului economic.
Pe plan instituţional, sistemul financiar este format din cinci blocuri principale, şi anume
patru blocuri funcţional-operaţionale (bănci şi instituţii asimilate, Trezoreria publica, piaţa
financiară, instituţii financiare nebancare) şi un bloc central de supraveghere şi reglementare
(Banca Centrală şi alte instituţii de reglementare). Cele patru blocuri nu pot comunica
relaţional decât prin intermediul Băncii Centrale, prin conturile deschise la aceasta. În cadrul
sistemului financiar, Banca Centrală desfăşoară o activitate de creditare a băncilor, orice flux
tranzitând sau implicând operaţiunile acesteia. Rolul pe care îl deţin băncile în cadrul
sistemului financiar este acela de impuls, fluxurile financiare fiind generate prin operaţiuni
bancare, iar fondurile astfel produse sunt captate astfel în cadrul conturilor bancare de resurse.
În calitatea lor de intermediari financiari, în cadrul sistemului financiar se disting mai multe
categorii de bănci, în funcţie de anumite criterii. Astfel, după rolul şi funcţiile pe care băncile
le îndeplinesc în cadrul sistemului financiar, se delimitează următoarele categorii de societăţi
bancare: Banca Centrală, băncile comerciale, băncile universale, băncile de afaceri, băncile de
depozit, bănci ipotecare, bănci trusty, bănci specializate, bănci corespondent şi bănci off-
shore. Banca Centrală are rolul de a stabili şi coordona politica monetară şi de credit a ţării,
îndeplinind funcţiile de credit, de emisiune de monedă, de promovare a politicii monetare, de
administrare a rezervelor valutare, de monitorizare a cursurilor valutare, de reglementare şi
supraveghere a sistemului bancar, de creditare a băncilor şi a altor instituţii financiare şi de
finanţare a nevoilor statului.
Băncile comerciale reprezintă acele societăţi bancare specializate în primirea de depozite la
vedere, acordarea de credite pe termen scurt, mediu sau lung şi în derularea operaţiunilor de
încasări şi plăţi. Băncile universale derulează toate tipurile de operaţiuni bancare, atât pe
termen scurt, cât şi pe termen mediu sau lung. În cadrul băncilor universale sunt integrate atât
activităţile desfăşurate de băncile comerciale, cât şi cele desfăşurate de băncile de afaceri.
Băncile de afaceri(băncile de investiţii) au ca activitate principală investirea depunerilor pe
termen lung, participând la constituirea întreprinderilor, prin servicii financiare specializate.
În funcţie de forma de proprietate, băncile se clasifică în bănci private, bănci publice şi
bănci mixte. Băncile publice sunt acele societăţi bancare al căror capital aparţine, în general,
unui grup de persoane fizice şi juridice. Capitalul băncilor publice este deţinut, sub diverse
forme, de către stat, însă băncile dispun de autonomie şi de personalitate juridică. Băncile
mixte, reprezintă societăţi bancare pe acţiuni, în cadrul cărora statul reprezintă unul dintre
acţionari.
De asemenea, după criteriul apartenenţei naţionale, băncile se împart în bănci autohtone,
bănci internaţionale şi bănci multinaţionale. Băncile autohtone reprezintă acele bănci din

3
cadrul sistemului bancar naţional, care funcţionează sub supravegherea Băncii Centrale şi care
aparţin unor persoane fizice sau juridice rezidente. Băncile internaţionale sunt constituite prin
subscrierea capitalului de către Băncile Centrale din ţările membre. Băncile multinaţionale
(mixte) existente în cadrul sistemului bancar sunt formate prin aportul de capital al unor
parteneri din ţări diferite.

Produse şi servicii bancare

În cadrul activităţii desfăşurate de societăţile bancare, produsul bancar este destinat

clientului, fiind definit în raport cu acesta, şi furnizat ca instrument pentru satisfacerea
cerinţelor clienţilor. Produsele bancare sunt imateriale, acestea fiind rezultatul consumului
financiar al clientului. De altfel, un produs bancar este cerut iniţial de un client şi este generat
printr-o înlănţuire de operaţiuni bancare.
Principalele produse alte activităţii bancare, creditele şi depozitele, angajează capitaluri,
acestea fiind cauza operaţiunilor cărora le dă naştere. O bancă efectuează astfel de operaţiuni
în calitate de intermediar financiar, în beneficiul său, situaţia sa patrimonială fiind afectată
prin oferta acestor produse.
Caracteristicile activităţii bancare sunt creditele şi depozitele, ele angajând capitaluri, care
sunt cauza operaţiunilor cărora le dă naştere. Banca efectuează aceste operaţiuni în calitate de
intermediar financiar, deci în contul (beneficiul) său, situaţia sa patrimonială fiind afectată
prin oferta acestor produse. Evaluarea costului acestor produse generează probleme complexe,
căci în bună măsură costurile de prelucrare (costurile studierii cerii de credit, costurile
menţinerii unui depozit la termen) trebuie să ia în considerare costurile şi randamentele
capitalurilor angajate.
Serviciile reprezintă componente (însoţitoare) ale produselor generate de operaţiunile pe
care banca le realizează în contul clienţilor sau ansambluri de operaţiuni nefurnizoare de
produse bancare, destinate satisfacerii unor cerinţe neutre sau complementare produselor
bancare. În acest caz, situaţia patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată imediat
de oferta serviciilor.
În acest sens, de exemplu, executarea unui ordin de virament, încasarea unui cec,
introducerea unui titlu la bursă sunt servicii, iar analiza costurilor acestora vizează costurile
indirecte (de prelucrare) şi nu costurile capitalurilor (costul unui virament este independent de
costul furnizării acestuia).
În acest context se evidenţiază, pentru activitatea băncii, existenţa produselor legate
(furnizarea unui produs presupune şi furnizarea altui produs) şi importanţa serviciilor generale
(în particular, acelor administrativ-funcţionale), care implică problema afectării cheltuielilor
indirecte, a performanţelor băncii.
Indiferent că sunt sau nu purtătoare de produse bancare, serviciile oferite de către bancă
îmbracă o diversitate de forme: atragerea de depozite la vedere şi la termen, operaţiuni în cont
curent, decontarea transferurilor, emiterea şi acceptarea de documente de plată, servicii
valutare, acordarea de credite, vânzarea de obligaţiuni, titluri de credit şi de valoare,
emisiunea de obligaţiuni, emisiunea şi acceptarea de garanţii, păstrarea în custodie,
consultanţă bancară şi financiară, cumpărarea şi vânzarea de vânzarea de valută, metale
preţioase, emiterea de cărţi de credit şi operarea acestora, leasing şi factoring.
Raportate la participarea factorilor muncă şi factorilor capital în furnizarea serviciilor
bancare, acestea pot fi delimitate în trei tipuri (reflectate şi de operaţiunile bancare, grupate
după obiect):
a. servicii de personal, realizate exclusiv prin munca personalului, concretizate în
consultaţii, inginerie financiară, de regulă nepurtătoare de produse bancare;

4
 b. servicii centrate pe capital, concretizate în depozite şi credite generatoare de produse
bancare;
c. servicii mixte, care îmbină factorul capital şi factorul muncă, reflectate de plăţi şi
încasări, dar şi de gestiunea portofoliilor.

CAPITOLUL II MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE

În activitatea sa, banca este supusă riscurilor pe două planuri: pe de o parte, banca este o
întreprindere şi este astfel pasibilă a se confrunta cu riscurile proprii oricărei întreprinderi, iar
pe de altă parte banca funcţionează ca un intermediar în procesul circulaţiei capitalului şi se
angajează în riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (riscul de contrapartidă).

2.1.Riscul de întreprindere

Riscul de întreprindere decurge din faptul că banca este o afacere în care se angajează
oameni, capitaluri şi care se confruntă cu riscuri de unde pot rezulta câştiguri sau pierderi ce
urmează să remunereze aportul factorilor angajaţi. Astfel, în calitate de întreprindere, banca se
angajează cu un triplu risc: de organizare legată de acţiunea omului, de material, de mediul
ambiental.

Riscul de organizare

Este în fapt un risc de calitate profesională care poate implica erori mai mari sau mai mici,
cu consecinţe catastrofale sau nesemnificative. De aici, şi atenţia care trebuie acordată
pregătirii profesionale atât prin nivelul de acceptare la angajare, cât mai ales prin acţiuni
coordonate în timp şi pe segmente, de completare a cunoştinţelor şi ridicare a nivelului
profesional. Banca are în activitatea sa o fundamentare materială prin echipamente şi instalaţii
specifice: seifuri şi mijloace de protecţie a valorilor prin sisteme de alarmă şi pază (atât o
reţea informatică cu cuprinzând propria reţea de calculatoare, cât şi sistemul de interconxiune
a sistemelor sale cu exteriorul).
Riscul de nefuncţionare sau riscul de pană este tipul de risc ce acţionează în zona materială.
Protecţia se asigură prin echipamente de înaltă performanţă, prin circuite de rezervă, prin
verificarea preventivă, cu regularitate, a regimului de funcţionare şi prin asigurări
corespunzătoare de acoperire a riscurilor. Sfera riscului mediului ambiental se referă, cu
precădere la reglementările de ordin juridic sau fiscal şi la influenţele negative pe care acestea
le pot exercita asupra activităţii băncii şi profiturilor sale. Totodată, modificările sistemului de
impozite, respectiv creşterea impozitelor pentru dobânzile din anumite operaţii şi repectiv
scăderea impozitelor aferente câştigurilor din alte operaţiuni pot conduce la modificarea
preferinţelor privind instrumentele de economisire şi, în consecinţă, opţiuni pentru unele
operaţiuni şi băncile care le efectuează în dauna altora.

Riscurile de contrapartidă

Îndeplinindu-şi atribuţiile profesionale, băncile desfăşoară relaţii de parteneriat cu

deponenţi şi creditori şi îndeosebi cu o multitudine de debitori, titulari de credite sau alte
persoane beneficiare ale serviciile furnizate de bancă. În funcţie de operaţiunile efectuate,
banca se angajează în diferite riscuri specifice de parteneriat, decurgând din credite, legate de
dobânzi sau cursuri valutare.
Desemnate cu diferite denumiri, aceste riscuri sunt expresia aceluiaşi risc – de partener. Ele
acţionează adesea în corelare, fiind generate şi multiplicate prin legături de cauză şi efect.

5
Adesea, unele le determină pe altele. Astfel se explică de se afirmă că riscul bancar este
multiplu. Principalele forme ale riscurilor de contrapartidă sunt: riscul de credit, riscul
lichidităţii şi riscul dobânzii.
Riscul de credit este riscul pierderilor determinate de încălcarea obligaţiilor debitorilor,
prevăzute în contractul de credit. Întârzierea plăţii dobânzilor sau ratelor reprezintă
manifestări ale unui asemenea risc. În forma sa extremă sau finală, riscul creditului aduce
băncii pierderi, prin falimentul debitorului, situaţie în care pierderile sunt irecuperabile.
Falimentul unui client este, în sine, un rezultat al unei evoluţii care s-a degradat în timp şi ale
cărei etape iniţiale sau ulterioare, mai lente sau mai rapide trebuie să fie percepute şi
considerate optime de orice creditor normal.
Banca, pentru prevenirea riscului creditului, trebuie să ia măsuri de prevenire din timp
printr-o strictă selecţie a debitorilor. Una din măsurile principale de prevenire a riscurilor este
în domeniul bancar, şi anume sistemul de delegare a deciziilor, de acordare a creditelor în
funcţie de riscuri. Sistemul permite: descentralizarea deciziilor, angajarea responsabilităţii
personale în anumite limite, de regulă minore şi angajarea responsabilităţii colective prin
comisii, comitete şi alte grupuri constituite ca atare şi abilitate de a decide asupra acordării
creditului, potrivit unei scări graduale stabilite.
Stabilirea deciziilor privind creditele acordate întreprinderilor se realizează, de regulă, prin
analiza complexă şi multilaterală a proiectelor, prin prisma eficienţei economice şi a
posibilităţii de a asigura prin potenţialul lor rambursarea creditului în condiţiile date.
Pe de altă parte, rezultatele analizei financiare, a situaţiei globale, într-o perioadă
semnificativă, şi în toate amănuntele sale, ca şi aprecierile fundamentate asupra motivaţiei
profesionale, comportamentului moral şi credibilităţii echipei de conducere a întreprinderii
sunt expresive şi obligatorii.
Aici trebuie să se ia în consideraţie, în mod deosebit, elementele de asimetrie, a
informaţiilor şi hazard moral, elemente care pot fi hotărâtoare în anumite cazuri. În aceea ce
priveşte distribuirea creditelor acordate persoanelor privind necesităţile lor casnice, familiale,
tehnologia modernă de acordare se axează pe utilizarea metodelor informatice, prin utilizarea
metodelor de credit scoring, sisteme în care o importanţă deosebită o au criteriile de selecţie.
Acestea trebuie să fie restrânse ca număr dar de mare semnificaţie, în măsură să asigure o
departajare în alegerea clienţilor potenţiali.
Experienţa ţărilor dezvoltate subliniază necesitatea dezvoltării portofoliului de informaţii cu
privire la toţi clienţii băncii şi a unei baze de prelucrare a informaţiilor de referinţă, ca o cale
principală de consolidare a poziţiei băncii în raporturile sale cu clienţii, independent de talia
lor, şi ca o armă redutabilă în prevenirea şi evitarea creditului.
Având o continuitate deosebită în selectarea clienţilor, actualizarea permanentă a bazei de
date permite urmărirea condiţiilor de utilizare a creditului până la rambursare, sesizându-se
din timp orice schimbări în patrimoniul şi evoluţia activităţii clientului care ar afecta
îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale debitorului. Sesizarea oportună a modificării calităţii
creanţelor se evidenţiază ca atare (inclusiv contabil) în gestiunea băncii. Se schimbă optica şi
procedeele de lucru faţă de clientul respectiv, căruia i se acordă, în mod necesar, o asistenţă
sporită pentru a parcurge o etapă care se speră să fie cu caracter trecător. Întrucât riscul de
credit este principalul risc ce trebuie combătut, societate, respectiv statul prin legi şi
comunitatea bancară, prin norme precise, creează băncilor un sistem de protecţie (prin cadrul
de control intern şi extern asupra băncilor) care trebuie să fie promovat permanent, în primul
rând de ele însele.
Experienţele mai îndelungate legate de riscul creditului pot orienta băncile în două sensuri,
în lupta lor pentru diminuarea riscului creditului: fie a aborda domenii de angajare cât mai
diversificate în scopul limitării riscurilor, fie în a se specializa în câteva segmente de piaţă,

6
bine conturate, unde se poate exercita o activitate de prevenire şi evitarea riscurilor cu un
aparat şi un instrumentar perfect strunite.
Riscul de lichiditate reprezintă, pentru bănci, dificultatea în a procura resursele necesare
pentru a face faţă propriilor angajamente la un moment dat. Prin natura lui, acest risc are o
semnificaţie extinsă. Activitatea de intermediere sau de transformare implică riscurile
specifice determinate de parteneriat, de comportamentul clienţilor în special. Trebuie să
deosebim riscul de lichiditate ce se referă la disponibilitatea imediată a fondurilor plasate, de
riscul de solvabilitate, care are drept bază de referinţă acoperirea finală a pasivelor existente
prin active valorificabile şi, în ultimă instanţă, capacitatea de a acoperi prin capital propriu
angajamentele privind resursele mobilizate.
În general, riscul intervine în caz de retragere masivă a depozitelor de către clientelă,
urmare a pierderii încrederii într-o bancă dată sau faţă de ansamblul sistemului bancar. Riscul
de lichiditate are ca punct de plecare comportamentul unui oarecare număr de deponenţi, care,
dintr-un motiv sau altul decide, dintr-o dată, fără a anticipa în prealabil retragerea depozitelor.
Pentru bancă, acest comportament are o serie de urmări negative care, utilizate în scară,
determină pierderi din ce în ce mai importante. Mai întâi, băncile vor utiliza toate
disponibilităţi existente, inclusiv din cele din conturile băncii de la Banca Centrală.
În continuare, băncile se vor angaja la contractarea de împrumuturi de la alte bănci, tot mai
costisitoare în condiţii în care, cererea creşte pe măsură ce se extinde comportamentul
deponenţilor. În paralel, se procedează şi la lichidarea activelor (titluri şi alte deţineri) care
sub imperiul oportunităţii, prin forţarea pieţei, pot duce la pierderi importante. Pentru băncile
situate pe această pantă, obţinerea de resurse suplimentare este foarte scumpă şi chiar în
aceste condiţii operaţiunea devine riscantă pentru terţi şi banca se află în pragul falimentului.
Rareori, criza de lichiditate afectează o singură bancă. Este mereu posibilă extinderea crizei
de lichiditate în sistem. Poate să intervină o criză de lichiditate a întregului sistem bancar.
Evoluţii noi legate de dezvoltarea operaţiunilor cu instrumente derivate conduc la creşterea
riscului de lichiditate pentru bănci, luate individual sau în ansamblul lor. De asemenea, în
condiţiile specifice ale contemporaneităţii, cresc riscurile bancare în ansamblul lor, cresc
pierderile din credite nerambursate de către clienţi în dificultate, ceea ce reduce rentabilitatea
băncilor. Pe de altă parte, orientările spre plasamente de capital, proprii acestei etape, reduc
pregnant volumul depozitelor bancare şi reduc baza de afaceri a băncilor. Sunt elemente acre
subminează credibilitatea băncilor, în general, şi amplifică posibilitatea realizării riscului de
lichiditate. Reacţia de apărare a băncilor faţă de riscul de lichiditate conduce la restricţii, care
în mare măsură acţionează negativ.
Lupta băncii, de prevenire şi înlăturare a riscului de lichiditate este firească pentru procesul
de intermediere în care băncile sunt angajate, întrucât activele băncilor au o lichiditate mai
redusă decât cea care caracterizează pasivele. Se pune problema care trebuie să fie, dincolo de
situaţiile de conjunctură tensionate, comportamentul normal al băncilor pentru asigurarea
lichidităţii.
Lichiditatea este asigurată prin condiţiile de acces al băncilor la piaţa monetară. Acestea
sunt determinate de caracteristici proprii, cum sunt: nevoile de resurse şi regularitatea lor,
calitatea planificării lor în decursul timpului, structura lor financiară şi nivelul ratingului lor,
expresie a situaţiei financiare globale. Toate aceste caracteristici considerate global dau
calitatea semnăturii sale, care-i asigură un oarecare acces la resurse, acces diferenţiat prin:
volumul resurselor de care poate beneficia şi nivelul dobânzii la care poate spera.
În mod curent, în condiţii normale, riscul de lichiditate este legat de capacitatea băncii de a
mobiliza resurse la costuri „normale”. Pe o piaţă dată, fiecare bancă va avea un cost al
resurselor determinat de propria sa situaţie, de propriul său nivel de performanţă şi de
competitivitate. Pornind de la costul resurselor, se pot prefigura condiţiile specifice în care
fiecare bancă se angajează în procesul creditării şi are condiţii de a obţine profituri mai mari

7
sau mai mici. Deci obţinerea lichidităţii implică pentru bancă, pe de o parte, în general, un
efort sporit pentru îmbunătăţirea tuturor indicatorilor de performanţă şi randament şi creşterea
tuturor laturilor imaginii sale. Pe de altă parte, băncile trebuie să depună un efort deosebit
pentru perfecţionarea determinării cât mai exacte a necesităţilor de resurse prin calcule
previzionale întemeiate, în măsură să reflecte amploarea şi regularitatea, să determine evoluţia
modularizată a cerinţelor faţă de piaţa monetară.
Toate acestea determină, în fapt, o cale importantă de creştere a posibilităţilor băncii de a
obţine profit şi de a-şi majora performanţele.
Riscul dobânzii reprezintă riscul diminuării veniturilor bancare (şi deci şi a profiturilor) ca
urmare a mişcărilor ratei dobânzii. Riscul dobânzii afectează pe toţi participanţii în relaţiile de
credit, dar şi angajarea băncii, deopotrivă, şi în calitate de debitor, şi în calitate de creditor,
determină o angajare deosebit de riscantă a băncilor. Pe de altă parte, băncile se angajează nu
numai în operaţiuni curente sau pe termen scurt, ci şi în operaţiuni pe termen lung, în
condiţiile în care nivelul dobânzii stabilit parcurge numeroase momente în care să aducă
situaţii dezavantajoase pentru bănci. Mecanismul de influenţare este relativ simplu, şi el
acţionează în condiţiile în care evoluţia dobânzii pe piaţă se modifică faţă de cea prevăzută în
contract:
- dacă dobânzile cresc, veniturile sporesc pentru creditori, iar obligaţiile sunt şi ele mai
mari pentru debitori;
- dacă dobânzile scad, veniturile creditorului se diminuează, iar obligaţiile debitorului se
micşorează.
Astfel, interesele părţilor sunt opuse şi deschise unei posibilităţi de renegociere între părţi
pe durata contractului (relaţiei). În acest sens, se face adesea referire la o speţă de opţiuni
„ascunse” sau „implicite” existente în relaţiile curente între creditori şi debitori. Un prim
exemplu este relevant prin rambursările anticipate pe care debitorul le poate solicita în cazul
în care dobânzile scad faţă de contract, în scopul de a obţine renegocierea contractului şi de a
se bucura de un regim în favoare, prin dobânzi mai mici.
Pe de altă parte, creditorii băncii, deponenţii, au şi ei privilegiul să denunţe în orice moment
contractul, şi să-şi retragă depunerile, situaţie la care recurg în condiţiile în care dobânzile
cresc. Ei au posibilitatea să facă depuneri la noile rate ale dobânzii mai avantajoase.

2.2.Riscul de piaţă

Riscul de piaţă se referă la deviaţiile nefavorabile ale valorii de piaţă, ale poziţiilor, pe
timpul duratei minime necesare pentru lichidarea poziţiilor. Poziţia este definită ca fiind
deţinerea de titluri sau de devize, deci de active. Ea poate fi şi o deţinere de pasive. Aceasta
poate caracteriza situaţia deţinerilor, a averilor. Riscul de piaţă intervine datorită faptului că
preţurile acestor valori sunt determinate de piaţă, evoluează (de exemplu, pentru o poziţie se
înregistrează o scădere ce poate fi continuă sau o modificare în evoluţie). Important este
termenul de sesizare al acestei mişcări pentru a se lua măsuri. Aceasta înseamnă că, în mod
curent, se consideră normal ca poziţiile ce devin nefavorabile să fie lichidate cât mai repede
pentru a diminua pierderile.
Riscul de piaţă se determină pornind de la instabilitatea parametrilor de piaţă: dobânda,
cursul de schimb, indici bursieri. Această instabilitate este măsurată în mod curent prin
volatilitate. A controla riscul de piaţă înseamnă a se asigura că variaţiile valorii unui
portofoliu de instrumente trebuie să rămână inferioare unui plafon stabilit. În funcţie de
această limită, optimizarea se realizează prin structurarea şi restructurarea portofoliului.
Riscul de piaţă este influenţat de lichiditatea pieţei, pe o piaţă lipsită de lichiditate,
tranzacţiile fiind dificil de realizat şi foarte costisitoare. În această situaţie, sunt
recomandabile termene lungi pentru lichidarea poziţiilor. Un alt factor semnificativ este

8
volatilitatea parametrilor pieţei. Se poate vorbi, în acest context, de o volatilitate determinată
de evoluţiile mai mult sau mai puţin bruşte, sau neaşteptate ale preţurilor. Pentru a înlătura
riscul de piaţă, trebuie schimbată structura portofoliului de deţineri, fără a neglija costul
tranzacţiilor (de transformare în lichidităţi a unui activ) mai mare în situaţia lipsei de
lichidităţi.

2.3.Riscul de schimb

În epoca modernă, stabilirea cursului de schimb are la bază teoria parităţii puterii de
cumpărare (P.P.C.) conform căreia un bun identic, produs oriunde, are acelaşi preţ. Rezultă că
modificările preţurilor interne vor determina modificări ale cursului de schimb. Nivelul
cursului de schimb poate fi, în acest context influenţat sau nu de modificarea dobânzilor în
cele două ţări (fapt determinat de mobilitatea capitalului).
Modificarea dobânzilor poate conduce la migrarea capitalurilor. În concluzie, riscul de
schimb poate fi definit ca fiind riscul de a înregistra pierderi ce decurg din evoluţia cursului
de schimb. El este strâns legat de riscul ratei dobânzii.

2.4.Riscul de solvabilitate al băncii

Riscul de solvabilitate al băncii este riscul de a nu dispune de fonduri suficiente pentru a

acoperi pierderile eventuale. Acest risc depinde, pe de o parte, de fondurile proprii
disponibile, de posibilităţile proprii de a răspunde solicitanţilor, iar pe de altă parte, de
mărimea şi gradul de risc al operaţiunilor asumate (riscuri asumate). În funcţie de acest risc,
devine pregnantă necesitatea ca banca să aibă posibilitatea de acoperire a lui, adică să aibă din
start un capital corelat cu mărimea riscurilor asumate.
În ultimele decenii, s-a constatat o creştere a riscurilor care au determinat o creştere a
capitalurilor şi a necesităţii vehiculării şi promovării noţiunii de corespondenţă a capitalurilor
cu riscurile asumate. Adecvarea fondurilor proprii în funcţie de riscuri ocupă un loc central în
gestiunea riscurilor, devenind pivot al reglementărilor prudenţiale. Se are aici în vedere
acţiunea normei Cooke, aplicată din 1992, care urmăreşte să realizeze o proporţie minimală
între capitaluri şi activele riscante (8 %). În mare măsură, se observă că acest capital propriu
este destinat acoperirii efectelor negative ale riscurilor, care reprezintă pierderi pentru bănci.

2.5.Riscurile operaţionale

Riscurile operaţionale sunt determinate de calitatea activelor băncii, a compartimentelor ce

îndeplinesc funcţiile sale de bază. Riscurile fundamentale din acest domeniu se manifestă
legat de:
- sistemul de transfer al fondurilor. Dacă documentaţia privind tranzacţiile şi clauzele
contractuale nu este înregistrată sau este cunoscută, rezultă că măsura riscurilor poate
fi eronată;
- modul de operare a instrumentelor de plată. Dacă back-office-ul nu funcţionează
corect, atunci fiabilitatea operaţiunilor, termenele, contabilizarea vor suferi, rezultând
pierderi.
Riscurile operaţionale sunt diferite de cele financiare, dar şi ele pot aduce prejudicii
clienţilor. Ele pot fi comensurabile sau incomensurabile, fiind foarte importante pentru
imaginea băncii, care este promovată în rândul publicului prin diverse mijloace.
În prezent, riscurile prezintă un rol tot mai important în activitatea de gestiune a unei bănci.
Fără o politică corespunzătoare de identificare şi de prevenire a lor, banca poate fi expusă
unor situaţii de o deosebită gravitate.

9
 CAPITOLUL III MANAGEMENTUL COSTURILOR BANCARE(Cap.8)

Structuri specifice ale costurilor bancare

Evoluţiile de pe pieţele de capital au dus treptat la restrângerea relativă a locului şi rolului

băncilor în calitate de intermediar efectiv în circuitul capitalului, astfel că extinderea sferei şi
majorarea dimensiunilor veniturilor din alte surse decât dobânzile devine un obiectiv vital al
evoluţiei activităţii bancare, în anii noştri în ţările dezvoltate. Evoluţia veniturilor este strâns
legată de desfăşurarea în timp a cheltuielilor, ambele considerate din acelaşi puncte de vedere.
-surse (destinaţii) din dobânzi;
-surse (destinaţii) din / privind altele decât dobânzile.
În practica şi teoria bancară s-a implementat, ca o orientare primordială, necesitatea de a
promova tendinţele de acoperire cât mai deplină a cheltuielilor de altă natură decât dobânzile
prin venituri proprii, aceste realizări devenind una dintre cele mai actuale şi mai semnificative
modalităţi de manifestare a performanţelor bancare sub denumirea de eficienţă.
Evident, multe dintre deosebiri rezultă din talia şi dispersarea reţelei bancare pe tip de
bănci, întrucât repartizarea în teritoriu şi aria de cuprindere constituie una din premisele
principale ale creşterii veniturilor altele decât dobânzile. Prin asemenea comparaţie, fiecare
unitate, fiecare talie, va putea să aprecieze măsura în care eforturile sale o aliniază la medie şi
implicit va estima căile prin care poate să asigure creşteri efective ale acestui tip de venituri,
în măsură să-i crească şi performanţele, respectiv eficienţa. O preocupare deosebită a tuturor
băncilor este scăderea cheltuielilor de altă natură decât dobânzile, în măsură să aibă un efect
major în creşterea eficienţei activităţii bancare.
Costurile cu salariile reprezintă un element important de cost. Dimensiunea lor, corelată cu
numărul personalului, subliniază comparativ eforturile depuse pentru eficientizarea activităţii
bancare care înseamnă concomitent reducerea numărului de persoane angajate şi scăderea
ponderii costurilor salariale în totalul veniturilor brute, în condiţiile creşterii gradului de
înzestrare şi de randament al tehnologiilor bancare moderne.
Aşa cum arată experienţa ţărilor dezvoltate, în condiţiile în care volumul operaţiunilor
bancare a crescut considerabil, eforturile pentru reducerea personalului şi diminuarea
costurilor de personal, cu pondere a veniturilor brute, au avut efecte pozitive diferite, dar
substanţiale, în ţările dezvoltate. În condiţiile unei creşteri importante a cifrei de afaceri în
perioada considerată, se observă orientarea netă către restructurare şi creşterea productivităţii
muncii, fapt reflectat prin tendinţa de scădere relativă a ambilor indicatori.
Pe de o parte, creşterile de personal, indicator de semnificaţie absolută, sunt în marea
majoritate a ţărilor, de mici dimensiuni, în raport de fenomenele majore de creştere a reţelei şi
sporire a volumului de operaţiuni. Pe de altă parte, costurile de personal, în expresie relativă,
prezintă în toate ţările scăderi impresionante.
Eforturile de raţionalizare şi reducere a costurilor de personal, s-au sprijinit, pe scară largă,
pe efectele modernizării tehnologiilor bancare şi pe caracteristicile superioare ale produselor
bancare noi.
În activitatea băncilor, operaţiunile desfăşurate sunt strâns legate de tipurile de funcţiuni pe
care le îndeplinesc băncile, respectiv activităţi legate de gestiunea conturilor şi mijloacelor de
plată, gestiunea creditelor, gestiunea titlurilor, gestiunea valutară şi prestarea de servicii
specifice (comision şi consultanţă). Este necesar ca fiecare din activităţi să asigure băncii
surse de venit proporţionale cu eforturile desfăşurate de bancă în scopul prestării serviciilor în
cauză.
Separarea corectă a costurilor pe funcţiuni reprezintă una din condiţiile de bază ale
asigurări gestiunii pe centre de responsabilităţi de către fiecare bancă şi devine o condiţie a

10
dezvoltării sale, în sensul că o orientează spre cele mai rentabile activităţi. Dacă aceasta ar
trebui să fie o opţiune obişnuită a fiecărei bănci, este o situaţie cu atât mai nefirească dacă
fenomenul se manifestă la nivelul unei ţări, unde o opţiune politică are ca efect o stare de fapt
negativă pentru sistemul bancar şi pentru rentabilitatea lui.
Există încă reţineri importante în ce priveşte tarifarea operaţiilor de gestiune, încasări şi
plăţi, care se consideră necesar a fi acoperite pe căi ocolite, întrucât desfăşurarea accelerată a
plăţilor şi extinderea „bancarizării” este o activitate benefică atât pentru economia naţională,
cât şi pentru sistemul bancar în ansamblul său, aducând, prin ele însele, un anumit raport de
resurse şi fiind, prin acestea, utile băncilor. Ideea că serviciile bancare, oricare ar fi ele,
trebuie să fie plătite de cei care beneficiază de ele şi nu să fie transferate asupra altora capătă
tot mai mult circulaţie şi înţelegere, însă până la punerea ei în practică este încă nevoie de
timp, de o evoluţie care a început şi care face încă paşi mici.

Gestiunea internă a costurilor bancare

Una dintre căile principale de perfecţionare a gestiunii bancare o constituie introducerea şi

extinderea, aprofundarea şi intensificarea aplicării metodelor de gestiune internă pe centre de
responsabilităţi. Condiţiile principale de existenţă a administrării interne pe bază de
responsabilităţi presupune acordarea unei autonomii relative a acestora prin:
- delegarea autorităţii necesare acestora pentru a negocia dotaţiile în resurse şi a
obiectivelor de înfăptuit;
- organizarea unui sistem de relaţii între centrele de responsabilitate şi de organizare a
evidenţei în măsură să comensureze veniturile obţinute sau cuvenite din activitatea
proprie şi consumul de resurse aferent realizării obiectivelor prevăzute.
Centrele de responsabilitate se pot organiza în centre de profit şi centre de costuri. Centrele
de profit pot reuni mai multe compartimente de activitate legate prin raţiuni de localizare sau
continuitate operaţională, pentru realizarea unor obiective stabilite, ce fac obiectul negocierii
statutului lor.
Centrele de costuri sunt, prin natura lor, diferenţiate funcţional în centre operaţionale,
centre de suport şi centre de structură. Centre operaţionale au rolul de efectua prestaţiile cu
caracter repetitiv, proprii activităţii bancare: prelucrarea instrumentelor de plată, efectuarea
ordinelor privind gestiunea titlurilor. Centrele de suport sunt destinate a efectua operaţiuni
personalizate prin natura lor, cu caracter nerepetitiv, între care: analiza şi selectarea clienţilor,
studii şi dezvoltare, în general activităţi de înaltă competenţă şi responsabilitate. Centrele de
structură sunt, prin natura lor, de ordin organizaţional, de conducere, de control intern, de
comunicare şi informatică de sistem.
Înfăptuirea gestiunii interne pe bază de centre de responsabilitate presupune stabilirea şi
aplicarea unor măsuri judicioase în domeniul repartizării costurilor de natură financiară şi
repartizării cheltuielilor generale.
În activitatea bancară, unde funcţia de intermediere este predominantă, marja netă a
dobânzii aferente fiecărui centru de profit devine pivotul sistemului de comensurare a
succesului în gestiunea internă şi ca atare se consideră un element decisiv în aprecierea
eforturilor depuse de fiecare unitate. Organizarea circulaţiei resurselor financiare în cadrul
centrelor de profit se face pe baza următoarelor verigi de bază, şi anume pool-urile de
trezorerie şi ratele de cesiune internă.
Organizarea circulaţiei fluxurilor de capital se poate face în fiecare bancă prin stabilirea
unui centru unic sau a mai multor centre de trezorerie, denumite în practică pool de trezorerie.
În aceste centre se mobilizează în raporturile cu clienţii (prin depozite, emisiunea de
certificate de depozit) sau cu băncile partenere, în condiţiile pieţei interbancare, resursele
necesare compartimentelor distribuitoare. Activitatea pozitivă a acestor pool-uri se exprimă,

11
ea însăşi, prin diminuarea continuă a preţurilor de obţinere a resurselor. Resursele furnizate de
pool-urile de trezorerie sunt puse la dispoziţie centrelor de profit prin preţurile de cesiune,
care, funcţie de politica băncii, pot fi unice sau diferenţiate.
Diferenţierea preţurilor de cesiune a resurselor poate ţine seama de termene, de gradele de
garantare a operaţiunilor derulate cu aceste fonduri. De asemenea, poate fi aplicată o politică
de sprijinire a produselor noi sau preferate de bancă, prin diminuarea preţului de cesiune.
Dimpotrivă, pentru activităţile bancare pe care banca le consideră incomode şi lipsite de
perspectivă, preţurile de cesiune pot fi majorate. În preţurile de cesiune şi, în general, în
procesul repartizării resurselor între centrele de gestiune internă, trebuie să fie redistribuite şi
pierderile impuse băncilor prin politica Băncii Centrale, respectiv prin Sistemul Rezervelor
Minime Obligatorii, politică care determină scumpirea efectivă a resurselor provenite din
depozite.
În privinţa fondurilor proprii, practica şi opiniile specialiştilor converg în a le exclude din
calcule, pe de o parte, pentru că ele, de fapt, sunt în mare măsură materializate în imobilizări,
iar partea rămasă ar fi dificil de determinat, iar pe de altă parte, modul de evaluare este
complicat în raport de efectul în gestiune al unei asemenea considerări.
O mare parte a costurilor se suportă de centrele operaţionale care transmit, în primul rând,
costurile lor centrelor de profit în baza preţurilor de cesiune internă aferente acestor prestaţii.
Se subînţelege că la nivelul fiecărei bănci trebuie să se stabilească preţurile de cesiune
aferente acestor costuri pe baze obiective, acceptabile pentru toţi participanţii şi
corespunzătoare scopului propus, întărirea gestiunii interne. Fundamentarea acestor preţuri se
poate face pe baze diferite: costuri reale, costuri standard şi costuri de piaţă.
Costul real este obiectiv în concordanţă cu evidenţele contabile analitice şi generale, dar
poate prezenta unele relevanţe, mai ales în perioadele de început ale aplicării lor, care să aibă
interpretări diferite: descumpănitoare pentru colectivele în cauză şi salutare pentru conducerea
băncii. Se poate întâmpla ca practicarea preţurilor efective să scoată la iveală costuri prea
ridicate în raport de piaţă, respectiv faţă de concurenţă.
De asemenea, se pot remarca efectele variaţiei în timp a nivelului de activitate, respectiv
diferenţele ample între perioadele de activitate efervescentă şi cele de evoluţie latentă a
compartimentelor respective. Practicarea costurilor reale scoate la iveală fenomene negative,
cum sunt: slaba productivitate, supraîncărcarea echipelor şi, implicit, a rezervelor de creştere a
eficienţei, prin redistribuirea personalului şi introducerea tehnologiilor bancare avansate.
Costurile standard sunt stabilite convenţional pe baza potenţialului real al
compartimentului, în funcţie de cererea reală de prestaţii, nivelul admis al productivităţii
muncii, în funcţie de condiţiile tehnologice existente. Veniturile ce revin fiecărui
compartiment operaţional pot fi permanent comparate în evoluţia lor şi corectate în funcţie de
modificarea parametrilor determinanţi.
Costurile de piaţă nu pot fi operaţionale pentru că, de regulă, prestările de servicii specifice
se derulează în circuite ce rămân sub controlul şi jurisdicţia proprie a băncii. Ele trebuie să fie
însă mereu un criteriu de comparaţie, bineînţeles, ţinând seama de diferenţele de tehnologie
dintre cele două medii: banca respectivă şi piaţa reprezentată de concurenţă. Dacă pe piaţă
sunt preţuri mai reduse, trebuie studiat ce costuri ar necesita înzestrarea băncii cu tehnologii
mai performante, în vederea alinierii la aceste preţuri.
Este evident că fiecare bancă, funcţie de condiţiile sale şi mai ales ale fiecărui sediu, ar
trebui să aplice costuri standard, în măsură ca acestea să fie mobilizate pentru toţi factorii
interesaţi, în aşa fel încât să asigure perspectiva alinierii la preţurile de piaţă şi să determine
scăderea continuă a costurilor reale. De altfel, costurile de suport şi de structură vor avea o
cheie de repartizare convenţională, cu criterii şi motivaţii care decurg din procedeele analizate
anterior.

12
Gestiunea dobânzii

Teoria globală a determinării ratelor dobânzii a fost dezvoltată de Augustus Kelley în

deceniul al IV-lea al secolului XX. Ecuaţia pe care se bazează această teorie este:
K= r +x’ + p + m
Unde: K= dobânda de piaţă sau practicată de bănci; r= rata reală a dobânzii privind resursele
atrase sau productivitatea marginală a capitalului determinată de forţele cererii şi a ofertei; x’=
prima de inflaţie; p = prima de risc de insolvabilitate a debitorului; m = prima privind riscul
dobânzii.
Cu privire la rata reală a dobânzii, se subliniază că forţele cererii şi ofertei se referă şi se
deduc din evoluţia preferinţelor individuale pentru consumul actual în raport cu economisirea,
pentru consumul viitor şi din oportunităţile de investiţii pentru utilizarea productivă a
capitalului.
Prima de inflaţie (x’) decurge din efectul lui Fischer. Ea se explică ca o componentă a
dobânzii nominale (i) în strânsă relaţie cu dobânda reală în formula:
i = r + x’
Prima de risc privind insolvabilitatea debitorului (p) se referă la prima pentru acoperirea
pierderilor provenite din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale debitorilor faţă de
creditori. Prima privind riscul dobânzii (m) reprezintă prima de risc provenind din
modificarea ratelor dobânzii, ce poate duce la creşterea costului pentru bancă.
Pe fundamentul tendinţei de creştere a dobânzii, evoluţia ratei de piaţă a dobânzii are o
dinamică ciclică. Caracterizarea stadiilor se reflectă astfel:

Lichiditatea
Stadiul Nivelul dobânzii Cererea de credite
bancară
I Inferior Slabă Maximă
II În tranziţie de la inferior la înalt În creştere În scădere
III Înalt Puternică Minimă
IV În tranziţie de la înalt spre inferior În scădere În creştere

În primul stadiu, banca are disponibilităţi, dar nu se manifestă o cerere prea mare,
momentul de vârf reprezentându-l stadiul III, în care cererea de credite este puternică, însă
lichiditatea este scăzută.
În aprecierea nivelului dobânzii, un rol deosebit se acordă, atât sub aspect teoretic, cât şi
practic, curbelor de randament. Curba de randament este o curbă continuă care descrie relaţia
funcţională între randamentul la data scadenţei şi cel specific anilor ce intervin înaintea
scadenţei, pentru titlurile cu venit fix. Sunt cuprinse şi reprezentate, de asemenea, creanţe
considerate egale din alte puncte de vedere: risc de rambursare, lichiditate, preţ de achiziţie.
Deşi se referă numai la anumite creanţe, curbele de randament sunt semnificative pentru
întreaga piaţă a creditelor. Potrivit conjuncturii de moment, curbele de randament pot avea trei
modalităţi de expresie:
-curba plată subliniază că randamentele titlurilor pe termen scurt, mijlociu şi lung sunt practic
aceleaşi, şi deci raporturile dintre cerere şi ofertă sunt echilibrate pe ansamblul pieţei;
-curba orientată în sus relevă că titlurile pe termen lung au un randament ridicat şi sugerează
că cererea de fonduri pe termen scurt este foarte puternică (în raport de ofertă) faţă de cererea
de fonduri pe termen lung;
-curba orientată în jos exprimă că titlurile pe termen scurt au un randament foarte ridicat, ceea
ce înseamnă că cererea de fonduri pe termen lung este foarte puternică (în raport de ofertă)
faţă de cererea de fonduri pe termen scurt.

13
 În scopul de a stabili o politică proprie a dobânzii, banca trebuie să identifice mărimea
portofoliilor active şi pasive care vor fi contractate din nou şi deci evaluate din nou într-o
perioadă dată, precizată (într-o lună, un trimestru). În această perspectivă, veniturile şi
cheltuielile cu dobânzile se pot modifica. Această modificare faţă de echilibrul anterior
determină apariţia unei diferenţe, a unui gol, pe larg cunoscut, din preluarea numelui său în
limba engleză, ca GAP.
Practic, în activitatea băncii, pot interveni diferenţe de volum între activele pe care banca le
angajează şi resursele pe care le are. Pentru stabilirea unui „gol” de dobândă, banca identifică
mărimea portofoliilor de active şi pasive ce trebuie contractate din nou.
Pe de altă parte, banca este un instrument de transformare a scadenţelor, respectiv a
resurselor pe termen scurt în resurse pe termen lung. Tendinţa tradiţională o reprezintă
atragerea de resurse pe termen scurt şi promovarea totodată, a creditelor pe termen lung, fapt
realizat prin grija permanentă a băncii pentru regenerarea resurselor. Se pune însă problema
regenerării nu numai din punctul de vedere al volumului, ci trebuie să se pună problema că
acest contract de atragere de noi resurse se face în noi condiţii de preţ, totodată, preţul
utilizării resurselor fiind deja stabilit.
Din aceste considerente, contractarea de către bancă a noi resurse presupune reevaluarea lor
în funcţie de condiţiile noi de pe piaţă, respectiv a cheltuielilor şi veniturilor din dobânzi. În
consecinţă, se modifică corespunzător funcţia de preţ, ceea ce atrage atenţia asupra faptului că
analiza GAP implică şi analiză de preţ. Conceptele de bază ale GAP iau în considerare mai
ales activele şi pasivele cu dobândă sensibilă, astfel:
 Activele cu dobândă sensibilă sunt determinate prin însumarea activelor cu dobândă
variabilă (contractate de la început) dar şi a activelor cu dobânzi fixe, cu scadenţa în
cursul perioadei curente, pentru care noile împrumuturi vor fi acordate în alte condiţii
de dobândă:
AS = AV + AF
Unde: AS = active cu dobânzi sensibile, AV = active cu dobânzi variabile, AF = active cu
dobânzi fixe ce au scadenţa în cursul perioadei curente.
 Pasivele cu dobândă sensibilă se stabilesc prin suma pasivelor cu dobânzi variabile,
precum şi a dobânzilor fixe ce au scadenţa în perioada curentă:
PS = PV + PF
Unde: PS = pasive cu dobânzi sensibile, PV = pasive cu dobânzi variabile, PF = pasive cu
dobânzi fixe ce au scadenţe în cursul perioadei curente.
În condiţiile prezentate, GAP se determină ca o diferenţă între activele sensibile şi pasivele
sensibile.
GAP = active sensibile – pasive sensibile
Modalităţile de expresie a GAP-ului pot fi de forma
a)GAP zero, în care diferenţa dintre activele sensibile şi pasivele sensibile este egală cu zero,
deci activele sensibile sunt egale cu pasivele sensibile.
AS - PS = 0
b)GAP pozitiv, în care diferenţa dintre activele sensibile şi pasivele sensibile este pozitivă,
deci activele sensibile sunt mai mari decât pasivele sensibile.
AS – PS > 0
c)GAP negativ, în care diferenţa dintre activele sensibile şi pasivele sensibile este negativă,
deci activele sensibile sunt mai mici decât pasivele sensibile.
AS – PS < 0
Operaţiunile extrabilanţiere reprezintă o posibilitate tot mai larg folosită de bănci pentru
protejarea faţă de riscurile specifice. Operaţiunile extrabilanţiere sunt, în esenţa lor, operaţiuni
care nu angajează resursele administrate de bănci în cadrul lor patrimonial. Asumarea acestor
operaţiuni nu angajează momentan resurse sau active aparţinând băncilor respective.

14
 De regulă, operaţiunile extrabilanţiere reprezintă obligaţiuni ale băncilor care devin
operabile în mod condiţionat, respectiv numai dacă survine vreunul dintre evenimentele
condiţionate, care, de regulă, reprezintă un risc realizat. În cadrul unui asemenea contract,
beneficiarul îşi asigură riscul contra unei prime de risc, iar banca obligată îşi asumă riscul şi
răspunderea stabilite prin prevederile contractuale.
Astfel, pe ansamblu, efectele riscurilor sunt suportate mai bine de întreaga comunitate
bancară. Pe total, o parte din riscurile asumate îşi găseşte acoperire evitându-se posibile efecte
distrugătoare asupra activităţii unor unităţi bancare. Sub un alt aspect, cei care îşi asumă
asemenea riscuri, unităţi din sfera bancară, au astfel posibilitatea, printr-o reală evaluare a
riscurilor, să mobilizeze resursele necesare pentru acoperirea riscurilor şi, implicit, să-şi
asigure un profit corespunzător.
În fapt, se asigură acoperirea riscurilor printr-o redistribuire a costurilor legate de riscuri, pe
care şi le asumă şi le suportă, în anumite proporţii date, toţi participanţii la activitatea bancară.
Extinderea operaţiunilor extrabilanţiere şi perfecţionarea derulării lor constituie temeiul
evoluţiei sistemului de credit într-un climat de stabilitate, prin evitarea efectelor catastrofale
ale riscurilor asupra activităţii băncilor şi asupra vieţii economice în ansamblul ei.
Operaţiunile extrabilanţiere principale se angajează în sfera: creditelor sub semnătură sau a
scrisorilor de credit, convenţiilor de vânzare cu răscumpărare, opţiunilor asupra titlurilor,
opţiunilor valutare. În domeniul protecţiei împotriva riscului dobânzii, operaţiunile
extrabilanţiere au o largă utilizare sub forma: swap-ului de dobânzi, anticipaţiilor asupra ratei
dobânzii şi contractelor de limitare a dobânzii.

CAPITALUL IV CAPITALUL BANCAR

Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate, iar
regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste
reglementări. Importanţa deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează faptului că
băncile sunt, de fapt, intermediari pe piaţa financiară, şi astfel nu-şi folosesc decât într-o
măsură foarte mică propriile resurse. Iată de ce capitalul (respectiv fondurile proprii) a
reprezentat elementul cheie asupra căruia s-au aplecat reglementatorii bancari, atât la nivel
internaţional, cât şi naţional, o creştere a cerinţelor de capital venind oarecum în contradicţie
cu interesul managementului băncilor de a obţine profituri cu o implicare cât mai redusă a
resurselor acţionarilor.

Funcţiile capitalului

Capitalul băncii comerciale îndeplineşte câteva funcţiuni vitale, în asigurarea bunei

funcţionări şi a viabilităţii pe termen lung a băncii.
1)În primul rând, capitalul este un amortizor împotriva riscului de faliment prin absorbţia
pierderilor neaşteptate (şi pentru care nu s-au constituit provizioane), pierderi ce pot crea
băncii probleme semnificative daca nu ar exista acest tampon sub formă de capital.
2)În al doilea rând, capitalul creează băncii cadrul funcţional prin furnizarea fondurilor
necesare pentru autorizare, organizare şi înzestrare operaţională. Nu se poate deschide o bancă
fără a dispune de un capital minim, a cărui valoare variază de la ţară la ţară (de exemplu, în
Europa cea mai întâlnită limită este de 5 milioane euro). Astfel, capitalul este sursă de
acoperire a valorii imobilelor, echipamentului, mobilierului şi a tuturor celorlalte condiţii
necesare bunei funcţionări a băncii, cheltuieli ce trebuie făcute înainte ca banca să-şi înceapă
efectiv activitatea.
Mai mult, mărimea capitalului permite băncii să asigure atât funcţionarea dezvoltării sale,
extinderea reţelei operative, cât şi implementarea unor noi servicii, programe şi amenajări.

15
Aşa cum arată experienţa, băncile bine capitalizate au avut posibilitatea să ţină pasul cu
modernizarea sau să se afirme ca pionieri în domeniul inovării financiare.
3)În al treilea rând, capitalul (prin dimensiunea lui), promovează încrederea publică în bancă
şi asigură creditorii, inclusiv pe furnizorii principali de resurse, depozitarii de tăria
potenţialului său financiar. Este totodată şi o asigurare că ciclul normal al vieţii economice nu
va afecta prea mult posibilitatea băncii de a-şi ajuta clienţii exact atunci când aceştia au mai
mare nevoie, şi anume în perioade de recesiune.
4)În al patrulea rând, capitalul serveşte ca un regulator al creşterii băncii, care acţionează în
sensul de a asigura o creşte individuală a fiecărei bănci, în ritmuri care pot fi susţinute pe
termen lung. Se promovează astfel o cerinţă firească a organelor de reglementare bancară şi
respectiv acelor care asigură atât supravegherea bancară cât şi a partenerilor din piaţa de
capital, ca dimensiunea capitalului băncii în dezvoltare să se alinieze cu creşterea
operaţiunilor active, mai precis cu nivelul riscurilor ce se angajează prin sporul de activitate
propus. Astfel, reglementările privind adecvarea capitalului, în funcţie de majorarea riscurilor
asumate, acţionează ca un regulator al dezvoltării înseşi băncii.

Structura capitalului bancar

Practica internaţională a promovat şi comunitatea bancară mondială a confirmat necesitatea

structurării capitalului bancar în două părţi: capitalul de bază (core capital) şi capitalul
suplimentar.
Partea întâi (capitalul de bază) are în compunere în principal următoarele elemente:
- capitalul social vărsat;
- primele legate de capital, integral vărsate;
- rezerve legale, rezerve generale pentru riscul de credit, rezerve din diferenţe
favorabile;
- fondul imobilizărilor corporale;
- rezerve statutare;
- rezultatul raportat reprezentând profit nerepartizat.
Capitalul suplimentar este compus din:
- alte rezerve decât cele incluse în capitalul propriu;
- datoria subordonată;
- subvenţiile pentru investiţii;
- diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului.
Această structurare relevă pentru partea I resursele provenite de la acţionari şi din
activitatea proprie a băncii. Partea a II-a include resursele împrumutate sau provenite din
surse extraordinare.

Adecvarea capitalului - element fundamental al reglementării bancare

Adecvarea capitalului, ca măsură restrictivă, impusă băncilor, înseamnă, în fapt, stabilirea

convenţională a mărimii capitalului în funcţie de anumite criterii care au fost propuse şi
acceptate de parteneri. Acordul de la Basel, în expresia sa iniţială, stabileşte principiile
sistemului de adecvare a capitalului în baza căruia implementează elementele semnificative:
1 - Cerinţele privind minimul de capital sunt legate, prin formulă, de riscul de credit, în
funcţie de structura activelor bancare. Se creează astfel o relaţie specifică cu cât creditul este
mai riscant, cu atât cerinţa de capital este mai mare.
2 - Aportul acţionarilor este considerat cel mai important tip de capital, ca atare fiecare bancă
trebuie să participe obligatoriu cu o rată minimă, în funcţie de gradul de risc.

16
3 - Cerinţele minime privind capitalul total se stabilesc la 8 % din totalul activelor ponderate,
în funcţie de risc.
4 - Riscul aferent operaţiunilor extrabilanţiere este inclus în calcul prin convertirea
angajamentelor specifice în credite echivalente.
5 - Cerinţele de capital au fost aproximativ standardizate între ţări, ceea ce înlătură avantajele
competitive pe care băncile dintr-o ţară, le puteau avea asupra băncilor din alte ţări, în funcţie
de reglementările sau sistemele de contabilizare diferite.
Acordul de la Basel stabileşte în funcţie de aceste elemente de principiu o scară de
diferenţiere a activelor în funcţie de gradul de risc care stă la baza calculelor de adecvare.
Având în vedere diversitatea activelor angajate şi faptul că în funcţie de caracteristicile lor, ele
sunt expuse în mod diferit la risc, s-a încercat o omogenizare prin împărţirea lor pe mai multe
clase de risc. Astfel, se utilizează următorii coeficienţi de ponderare a activelor în funcţie de
risc:
- clasă de risc 0 %: numerar, creanţe asupra administraţiei locale;
- clasă de risc 20 %: creanţe asupra băncilor comerciale;
- clasă de risc 50 %: creanţe garantate prin ipoteci, leasing imobiliar;
- clasă de risc 100 %: alte creanţe.
Trebuie să ţinem cont, de asemenea, că băncile sunt din ce în ce mai implicate în operaţiuni
extrabilanţiere, care nu presupun utilizări efective ale resurselor bancare, ci numai
angajamente luate de bancă în favoarea terţilor. Aceste angajamente determină o expunere la
risc a instituţiei bancare. Astfel, pe baza unor coeficienţi de conversie, se pot include în norma
Cooke şi aceste operaţiuni. Se utilizează următoarele clase de risc:
- clasă de risc 20 %: scrisori de credit comercial, facilităţi de emitere a obligaţiunilor,
angajamente şi linii de credite mai mari de 1 an;
- clasă de risc 100 %: convenţii de vânzare şi răscumpărare de active, garanţii de credit.
În creşterea capitalului, băncile se pot confrunta cu costul ridicat al creşterii părţii I a
capitalului sau pot recurge comparativ, în măsuri de majorare a părţii a II-a, care de regulă
implică costuri mai mici. Este ştiut însă că aceste componente ale capitalului sunt pentru
dimensiunea lor supuse reglementării. Un efect similar din punctul de vedere al îndeplinirii
condiţiilor stipulate de Acordul de la Basel se referă la restructurarea activelor.
Această soluţie ridică o serie de probleme, în special în legătură cu modalitatea de ocolire a
normelor pe care aceasta le promovează. Un astfel de procedeu de ocolire al normelor
Acordului este titlurizarea. Astfel de soluţii sunt rezultatul practicilor de arbitraj privind
dimensiunea capitalului, metode care reflectă acordul băncilor de a menţine costurile lor de
finanţare, inclusiv a costurilor de capital, în cel mai mic nivel posibil.
Recurgând la titlurizare, băncile scot de fapt, din portofoliu substanţiale active cu risc mai
mare, urmând ca sumele obţinute din vânzare să fie păstrate, ca atare, sau plasate la u risc mai
redus. Astfel, pe ansamblu, se diminuează riscul mediu al băncii, având loc o diminuare a
cerinţelor de capital.
Revenind la normele generale privind dimensionarea capitalului, trebuie să vedem care sunt
căile prin care poate acţiona o bancă pentru a se conforma normei în cazul în care se află sub
cele 8 %. Există trei posibilităţi:
1.Creşterea capitalului (fondurilor proprii) până la nivelul adecvat, lucru ce se poate face
pe căi obişnuite, emisiune suplimentară de acţiuni, repartizarea profitului într-o măsură mai
mare în favoarea băncii (şi mai puţin în a acţionarilor) sau prin operaţiuni mai complicate
precum participaţii încrucişate cu alte societăţi sau prin fuziuni cu bănci mai bine capitalizate.
2.Diminuarea activului în contextul micşorării bilanţului, în general, dar cu menţinerea
constantă a fondurilor proprii. Se poate acţiona, de asemenea, dacă este cazul, asupra
volumului activităţii extrabilanţiere. Orice nouă creanţă posibilă trebuie cântărită prin prisma
costului său în fondurile proprii.

17
3.Modificarea structurii activului în contextul unui bilanţ constant. Se va acţiona în sensul
transformării creanţelor riscante în creanţe cu risc scăzut sau fără risc.
Dezvoltarea remarcabilă a sectorului bancar din ultimele decenii, globalizarea acestui
fenomen, volatilitatea accentuată a indicatorilor macroeconomici, precum şi apariţia de noi
instrumente financiare tranzacţionabile pe piaţa monetară sau de capital au făcut ca riscurile
cu care se confruntă în mod curent băncile să impună necesitatea promovării unor noi
reglementări privind adecvarea capitalului.

CAPITOLUL V MANAGEMENTUL LICHIDITĂŢII BANCARE

Operaţiunile de trezorerie

Activitatea de trezorerie reprezintă centrul de comandă şi de control al fluxurilor financiare

şi monetare ale băncii. În cadrul trezoreriei se monitorizează mişcările de resurse şi de
plasamente ale băncii, se stabilesc dobânzile active şi pasive, se asigură intrările şi ieşirile de
numerar ale băncii, se urmăreşte în cadrarea băncii în limitele rezervei minime obligatorii.
Activitatea de trezorerie se concretizează într-un ansamblu coerent şi interdependent de
operaţiuni, delimitate în trei categorii, şi anume operaţiuni active, operaţiuni pasive şi
monitorizarea riscurilor.
Operaţiunile active reprezintă în general procesul de plasare a fondurilor în diferite active
purtătoare de dobândă pentru optimizarea profitului şi pentru a reduce marja de risc. În cadrul
acestei categorii se includ:
-operaţiunile pe piaţa monetară, având ca obiect plasarea şi atragerea de fonduri pe termen
scurt, pe următoarele segmente ale pieţei: piaţa scontului, piaţa interbancară, piaţa
certificatelor de depozit, piaţa efectelor de comerţ, piaţa eurovalutelor.
-operaţiunile pe piaţa de capital, având ca obiect investiţiile în titluri pe termen mediu şi lung,
precum: obligaţiunile guvernamentale, instrumentele quasiguvernamentale (garantate de
guvern), acţiuni şi obligaţiuni publice sau private.
-plasamentele pe piaţa interbancară, având ca obiect plasarea pe termen scurt a excedentului
de resurse în depozite la Banca Centrală, depozite interbancare, împrumuturi acordate
băncilor.
Operaţiunile pasive reprezintă pentru bancă operaţiuni de atragere şi constituire a resurselor
sub următoarele forme:
-împrumuturi pe piaţa interbancară, având ca obiect acoperirea deficitului temporar de resurse
prin: împrumuturi de refinanţare acordate de Banca Centrală, împrumuturi de la bănci,
depozite pe termen scurt primite de la bănci.
-atragerea de depozite, având ca obiect dezvoltarea activităţii băncii prin depozite la vedere
(cont curent şi cont disponibil), depozite la termen (cu diverse scadenţe şi forme),
împrumuturi de la clientela nebancară (prin diverse tipuri de certificate de depozit).
Monitorizarea riscurilor cuprinzând: controlul resurselor şi plasamentelor, controlul
nivelului şi marjei dobânzii, analiza GAP-ului, supravegherea poziţiei valutare. Esenţa
activităţilor de trezorerie este reprezentată de asigurarea lichidităţii bancare, adică de a
acoperirea nevoilor de lichidităţi ale băncii prin surse ieftine şi cu riscuri minime.
Lichiditatea este o proprietate generală a activelor care exprimă capacitatea acestora de a fi
transformate rapid şi la costuri minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în cont
curent). Lichiditatea bancară exprimă capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiunile
curente, fiind o problemă de gestiune a activelor şi pasivelor care au grade diferite de
lichiditate.

18
 Una din probleme majore ale băncii constă în estimarea şi acoperirea adecvată a nevoilor
de lichiditate, gestiunea lichidităţii reprezentând un arbitraj continuu între rentabilitatea băncii
şi riscurile de lichiditate, chiar riscul de faliment.

Poziţia monetară a băncii

Poziţia monetară a unei bănci reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale
lichide, gestiunea acestora constituind elementul principal al gestiunii lichidităţii. Activele
care formează poziţia monetară a băncii sunt:
-Numerarul, format din monedele metalice şi bancnotele aflate în posesia băncii la ghişee şi în
tezaur, estimarea necesarului de numerar realizându-se prin graficul de încasări şi plăţi în
numerar. Surplusul de numerar este depus la Banca Centrală, iar deficitul este transferat în
contul de disponibil.
-Disponibilul în contul de rezervă la Banca Centrală este format din moneda scripturală,
soldul creditor minim al acestui cont fiind normat de banca Centrală sub forma rezervelor
minime obligatorii.
-Disponibilul în conturi curente la alte bănci îmbracă de regulă forma depozitelor la vedere la
băncile corespondente.
-Sumele de încasat de la alte bănci sunt sume în tranzit în sistemul bancar, reprezentate de
instrumentele de plată (cecuri) depuse, dar pentru care nu s-a primit credit.
Exceptând rezervele minime, nici unul din activele poziţiei monetare nu aduce venituri
băncii. Dacă obiectivul gestiunii bancare este maximizarea rentabilităţii, valoarea elementelor
poziţiei monetare a băncii trebuie minimizată, minimizarea realizându-se în următoarea
ordine: sumele de tranzit, depozite la vedere la alte bănci, numerar, rezervele minime.
Rezervele sunt determinate de normele bancare şi de structura depozitelor, fiind stabilite ca
procent din fiecare tip de depozit bancar.
Adesea, rezervele obligatorii sunt folosite de către Banca Centrală ca instrument de politică
monetară, constituind un factor de risc pentru bănci. Rezervele nu sunt active lichide deşi sunt
incluse în poziţia monetară, însă prin intermediul lor se soldează poziţia lichidităţii, ele
constituind un amortizor pentru poziţia monetară.
Gestiunea poziţiei monetare implică încadrarea în nivelul minim al rezervelor obligatorii,
actualizarea permanentă a poziţiei monetare fiind esenţială. În acest sens, banca trebuie să
asigure identificarea şi luarea în considerare a tranzacţiilor acre afectează disponibilul de cont
curent la Banca Centrală, luând măsuri operaţionale pentru contracararea influenţei acestor
tranzacţii asupra poziţiei monetare a băncii cu riscuri şi costuri adesea nefavorabile.
Diferenţiată ca volum în funcţie de dimensiunea băncii, gestiunea poziţiei monetare este
aceeaşi în conţinut, implicând următoarele poziţii operaţii:
-operaţii zilnice, odată pe zi, având drept scop determinarea excedentul sau deficitului estimat
al contului de rezervă şi corectarea acestora prin operaţiuni certe, pe piaţa rezervelor bancare
sau a titlurilor datoriei publice şi în final calcularea soldului estimat simplu şi cumulat.
-operaţiuni permanente, de actualizare, care se derulează pe parcursul zilei, prin care se
corectează abaterile soldului contului curent.
Majorarea debitelor sau creditelor care afectează poziţia monetară rezultă din soldul net al
participării băncii la sistemul de plăţi sau din tranzacţii cu titluri iniţiate de bancă, facil de
urmărit şi operaţionalizat. Principala cauză de incertitudine este volatilitatea depozitelor
bancare, îndeosebi a celor mari, expunerea potenţială fiind egală cu produsul dintre valoarea
acestor depozite şi volatilitatea lor.
Protecţia se poate realiza printr-o planificare şi o actualizare riguroasă a încasărilor şi
plăţilor prin listarea zilnică a operaţiunilor de valoare mare, a surselor de fonduri disponibile
imediat şi a depozitelor corespondente plus instrumentele lichide. Trezorierul colectează

19
datele necesare, căutând o soluţie pentru adecvarea poziţiei monetare efective la necesarul
normat de rezerve, întocmind în acest sens periodic planul de încasări şi de plăţi. Dacă planul
întocmit evidenţiază o incertitudine semnificativă, trezorierul adoptă o atitudine colectivă,
prin operaţiuni de împrumuturi la Banca Centrală sau prin cumpărarea de fonduri de pe piaţă
în avans, care pot diminua rentabilitatea trezoreriei, însă asigură încadrarea în normele legale
referitoare la rezerve.
Nevoile de lichiditate sunt obligaţii imediate cărora banca trebuie să le facă faţă pentru a fi
în continuare recunoscută ca intermediar financiar. Estimarea acestor nevoi se face în funcţie
de termenul de exigibilitate al obligaţiunilor băncii, nevoile fiind grupate în următoarele
categorii: imediate, pe termen scurt, pe termen lung, ciclice şi neprevăzute.
a)Nevoile pe termen scurt
Identificarea, evaluarea şi finanţarea acestor nevoi se fac pentru orizonturi anuale, ele
putând fi generate de factori sezonieri, de operaţiunile marilor clienţi, de volatilitatea
depozitelor şi a creditelor. Factorii sezonieri afectează în general băncile specializate, însă
cele mai multe fluctuaţii pot fi anticipate şi în timp corect gestionate. Clienţii mari sunt cei cu
potenţial de risc ridicat, îndeosebi dacă deciziile acestora sunt conjuncturale. Creditele şi
depozitele volatile pot fi estimate prin programe specifice, utilizând indicii dinamici sau
ponderile în ansamblul depozitelor şi creditelor.
b)Nevoile ciclice
Acestea sunt mai dificil de estimat şi greu de anticipat, asigurarea lichidităţii necesare fiind
costisitoare. Gestionarea lor presupune plasarea fondurilor în active slab remunerate, pentru
perioade nedeterminate şi lichidarea acestor plasamente la curs mic sau apelarea la
împrumuturi de pe piaţa interbancară cu dobânzi mari (în condiţii de piaţă aglomerată).
Pentru estimarea mărimii acestor nevoi se pot folosi următoarele metode de analiză şi
calcul: analiza comportamentului liniilor de credit, corelarea dinamicii depozitelor cu
dinamica ratelor dobânzii, evaluarea vulnerabilităţii bazei de depozite (prin analiza
diversificării); pachetele de programe de analiză statistică (îndeosebi pentru analiza
sezonalităţii).
c)Nevoile pe termen lung
Acestea sunt corelate cu tendinţele evolutive ale comunităţilor de clienţi şi ale pieţelor pe
care operează banca, în funcţie de caracteristicile acestora. Determinarea tendinţelor
presupune gruparea prealabilă a activelor (lichide şi solide) şi a pasivelor (volatile şi stabile)
şi apoi determinarea poziţiei lichidităţii ca diferenţă între activele lichide şi pasivele volatile.
Pe baza creşterii anticipate a creditelor şi a depozitelor, pentru perioada viitoare se pot deduce
nevoia suplimentară de lichiditate pe termen lung sau surplusul de lichiditate, pentru care
trezorierul va trebui să stabilească modalităţi de gestiune (de acoperire sau de plasament).
d)Nevoile neprevăzute
Generate de evenimente neprevăzute, aceste nevoi sunt greu de anticipat, având un
potenţial mare de risc, banca trebuind sa dispună de un plan al surselor de urgenţă care să
acopere parţial baza de calcul.

Indicatorii de lichiditate

Lichiditatea unui activ financiar are o exprimare calitativă, deoarece se raportează la

posibilitatea de transformare în monedă, în timp ce lichiditatea bancară poate fi măsurată
printr-un ansamblu de indicatori, care oferă o evoluţie a gradului de lichiditate şi a calităţii
gestiunii lichidităţii bancare. Calculul indicatorilor de lichiditate presupune în prealabil
clasificarea activelor, pasivelor şi a elementelor extrabilanţiere în funcţie de scadenţă şi
ulterior, actualizare a periodică a structurii scadenţelor.
a)Poziţia lichidităţii

20
 Este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie şi este folosit ca indicator de
fundamentare al acesteia şi al acoperirii nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Poziţia
lichidităţii se calculează în zile, în săptămâni, în luni, mărimea ei fiind determinată ca
diferenţa dintre activele lichide şi pasivele volatile (imediate).
Optimizarea poziţiei presupune echilibrarea celor două elemente, deci obţinerea unei poziţii
nule, impuse atât de gestiunea riscului, cât şi de maximizarea rentabilităţii bancare. Dacă
poziţia este negativă, atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a
obligaţiunilor imediate. Dacă poziţia este pozitivă, mărimea excedentului admisibil poate
constitui o normă internă de gestiune, dincolo de care plasamentul trebuie realizat în funcţie
de perioadele în care poziţia lichidităţii este negativă.
b)Pasivele nete
Această grupă de indicatori are trei componente, calculate pe baza clasificării activelor şi
pasivelor la un moment dat, în funcţie de scadenţă. Pasivele nete simple se calculează pentru
fiecare perioadă ca diferenţă între pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă, oferind informaţii
asupra transformării scadenţelor, folosită de către bancă. Întotdeauna, însă, suma absolută a
pasivelor nete simple este egală cu zero.
Pasivele nete cumulate se calculează ca diferenţă între activele şi pasivele cumulate,
corespunzătoare fiecărei perioade, în mod secvenţial. Acest indicator semnalează perioada de
maximă nevoie de lichiditate şi de minimă lichiditate. Indicele lichidităţii se calculează pe
baza aceloraşi date, dar nu ca diferenţă, ci ca raport între activele şi pasivele ponderate.
Ponderarea se face fie cu numărul mediu de zile al fiecărei perioade, fie cu numărul curent al
grupei de scadenţă. Valoarea supraunitară a indicatorului este favorabilă, deoarece activele îşi
ating scadenţa (devin lichide) înaintea surselor care le-au finanţat.
c)Transformarea medie a scadenţelor
Indicatorul exprimă în număr de zile sau luni diferenţa dintre scadenţa medie ponderată a
activelor bancare şi cea a pasivelor bancare sugerând mai bine ritmul de lichiditate prin
exprimarea concretă în unităţi de timp.
d)Rata lichidităţii
Acest indicator relativ exprimă în procente evoluţia gradului de îndatorare a băncii pe piaţa
monetară. Se calculează periodic în funcţie de scadenţa operaţiunilor de împrumut prin
raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente în aceeaşi perioadă.
Valorile superioare ale indicatorului evidenţiază creşterea lichidităţii băncii şi invers.
e)Raportul credite depozite
Calculat pe baza datelor bilanţiere, indicatorul evaluează, în general, tendinţa de evoluţie a
lichidităţii băncii, de fapt potenţialul băncii de a acoperi nevoia de lichiditate.
f)Raportul active lichide – depozite la vedere
Uşor de calculat, nivelul acestui indicator variază în funcţie de gradul de dezvoltare a
pieţelor financiare secundare şi de volatilizarea depozitelor la vedere. Semnificaţia lui depinde
de concepţia managerială a băncii, variind de la risc de lichiditate, în cazul concepţiei
conservatoare, la poziţia de risc normal, în cazul concepţiei agresive.
g)Rata breşei
Indicatorul se calculează ca raport între diferenţa dobânzii încasate faţă de dobânda plătită,
pe de o parte, şi diferenţa active – pasive, pe de altă parte. La numărător se pot lua în
considerare şi costul şi profitul bancar. Indicatorul exprimă de fapt mărimea maximă absolută
sau relativă a ratei dobânzii pe care banca o poate plăti pentru finanţarea unui spor de active
relativ la resursele de care dispune.

CAPITOLUL VI "MIJLOACELE DE PLATĂ BANCARE"

21
 Desfăşurarea plăţilor în cadrul unui sistem economic reprezintă vehicularea instrumentelor
de plată între bănci, prin informaţiile cuprinse în documentele care concretizează aceste
instrumente referitoare la disponibilităţile din conturi. În prezent, diversificarea instrumentelor
de plată a dus la apariţia unei instituţii specializate în intermedierea transferurilor financiar-
bancare, respectiv Casa de Compensaţii, care funcţionează sub egida Băncii Centrale.

6.1.Organizarea plăţilor bancare

În sistemul bancar, plata are ca efect trecerea în proprietatea beneficiarului a unor active
monetare acceptate de acesta pentru a elimina obligaţiile monetare ale plătitorului. Acest
transfer se realizează fie prin remitere de numerar, fie printr-un transfer de active monetare,
de natura depozitelor bancare transferabile.
Activele monetare sunt cunoscute sub denumirea de mijloace de decontare, care reprezintă
moneda scripturală utilizată va mijloc de schimb. Elementele constitutive ale unui sistem de
plăţi sunt: instituţiile care furnizează servicii de plăţi, formele de creanţe transferate, metodele
şi mijloacele de transfer ale acestor creanţe, canalele de comunicaţii, relaţiile contractuale.
Pentru plăţile cu valoare mică, numerarul este mijlocul de plată cel mai convenabil. Pentru
tranzacţii mai importante, decontarea se realizează prin conturile instituţiilor care emit
instrumente de plată adecvate. În funcţie de subiecţii relaţiei de plată care deţin conturi la
bănci diferite, transferul poate fi intrabancar sau interbancar. Transferurile de fonduri
interbancare au ca iniţiatori şi primitori finali ai fondurilor, băncile. Decontarea transferurilor
interbancare se face prin 2 metode: a)creditarea sau debitarea în baza conturilor bilaterale de
corespondent; b)debitarea şi creditarea fondurilor pe care băncile le menţin la Banca Centrală.
Transferurile de fonduri interbancare se pot realiza prin două tehnici: 1)decontarea pe bază
brută, cînd transferurile sunt finalizate pentru fiecare client în parte implicat sau tranzacţie
interbancară; 2)decontarea pe bază netă se realizează printr-o instituţie specializată, pe baza
soldurilor debitoare şi creditoare rezultate din transferul de fonduri.
Conturile pe care băncile le deţin la Banca Centrală asigură decontarea directă şi definitivă
şi acoperirerea nevoilor temporare de lichiditate ale băncilor prin refinanţare.

6.2.Decontările bancare

Băncile pot deschide pentru persoanele fizice şi juridice următoarele categorii de conturi:
-conturi de disponibilităţi, prin care se fac operaţiuni de încasări şi plăţi curente; soldul mediu
al acestui cont poate fi doar creditor;
-conturi curente, prin care se efectuează acordări şi rambursări de credite; soldul debitor
reprezintă credite existente, iar soldul creditor reprezintă disponbilul existent;
-conturi de depozite, la vedere sau la termen; soldul poate fi doar debitor;
-conturi cu destinaţie specială, prin care se efectuează servicii bancare speciale, precum
acreditive, cecuri certificate, conturi de card;
Operaţiile de plăţi implicate de conturile bancare pot fi operaţii cu numerar sau operaţii de
decontare fără numerar. Instrumentele de plată folosite pentru operaţiunile cu numerarsunt
cecul simplu şi ordinul de plată intern pentru operaţiunile de plăţi, respectiv foaia de
vărsământ, borderoul şi ordinul de încasare pentru operaţiunile de încasări.
Pentru derularea operaţiunilor de decontare fără numerar, clienţii pot utiliza următoarele
mijloace, respectiv instrumente de plată şi modalităţi de decontare. Ca instrumente de plată
pot fi utilizate ordinul de plată, cecul, cambia şi biletul la ordin. În calitate de modalităţi de
decontare avem acreditivul şi scrisoarea de garanţie bancară.

22
 Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie necondiţionată dată de către emitentul ei, în formă
scrisă, unei bănci de plăti unui beneficiar o sumă de bani.
Cecul este un instrument de plată creat de către trăgător, care în baza unui disponibil, dă un
ordin necondiţionat băncii să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane.
Cambia reprezintă un titlu de credit şi un instrument de plată negociabil care constată
obligaţia asumată de debitor de a plăti beneficiarului o sump de bani.
Biletul la ordin reprezintă un credit sub semnătură privată, prin care emitentul, în calitate de
debitor, se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentarea
beneficiarului, care are calitatea de creditor.
Acreditivul este o modalitate de plată prin care plătitorul solicită băncii să asigure anticipat
sumele necesare efectuării plăţilor pentru luvrări de mărfuri sau prestări de servicii.
Scrisoarea de garanţie bancară constituiâe un angajament irevocabil al băncii de a plăti, în
cazul în care clientul său nu-şi poate onora la scadenţă obligaţiile sale contractuale.
Plăţile externe sunt rezultatul încheierii unor tranzacţii externe, fie la nivelul economiei
reale, de vânzări şi cumpărări de bunuri şi servicii, fie la nivelul pieţelor financiare, prin
tranzacţii valutare sau de valori mobiliare. Structura procesului de decontare a plăţilor externe
constituie un lanţ de relaţii între conturi de corespondent.

CAPITOLUL VII "ANALIZA REZULTATELOR"

7.1.Analiza financiară a rezultatelor bancare

Analiza financiară reprezintă un ansamblu de metode care permite formularea unei

aprecieri cu privire la situaţia financiară şi la performanţele băncii. Acest tip de analiză are
drept scop găsirea unor metode de ajustare între lichiditatea activelor şi pasivelor, între
plasamente şi resurse. Diagnosticul fiannciar al echilibrului şi performanţelor bancare vizează
respectarea a două principii definitorii, respectiv: a)asigurarea finanţării plasamentelor în
condiţiile unei stabilităţi a resurselor; b)menţinerea unui excedent al activelor lichide în raport
cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt.
Analiza financiară a băncii se realizează în diverse perspective temporale: a)analiza statică,
ce valorifică informaţiile din bilanţ; b) analiza dinamică, ce valorifică informaţiile din contul
de profit şi pierdere şi din tabloul de finanţare. Prin instrumentele şi metodele folosite, analiza
financiară este destinată profitabilităţii, echilibrului financiar, structurii financiare, gestiunii
activelor, riscurilor şi performanţelor bancare.

7.2.Analiza profitabilităţii

Profitabilitatea unei bănci reprezintă rezultatul asamblării profitabilităţii unităţilor

teritoriale ale băncii, ale clienţilor, ale produselor şi serviciilor. Determinarea profitabilităţii
unei bănci are la bază ecuaţia echilibrului financiar pe termen lung: P = R+-I; P =
plasamentele (inclusiv creditele); R=resursele proprii; I = resurse de pe piaţa interbancară. În
general, resursele de pe piaţa interbancară sunt mai scumpe şi uneori greu accesibile. Astfel,
pentru bancă, este esenţială menţinerea controlului asupra resurselor proprii şi a echilibrului
dintre acestea şi plasamentele realizate.
Profitul net al unei bănci se determină astfel:
PN = (VD - CD) - PI - (CN - VN) - T
Evaluarea sintetică a profitabilităţii băncii se face printr-un set de indicatori, care au ca
element central rentabilitatea.

23
1)Rentabilitatea capitalului propriu (ROE), denumită rata rentabilităţii financiare, reprezintă
gradul de recuperare a investiţiilor proprietarilorbăncii, oferind informaţii cu privire la
eficienţa utilizării capitalului investiti.
profit net
ROE= ×100
capital propriu
Pentru ca investiţia să fie considerată profitabilă, acest indicator trebuie să fie superior ratei
dobânzii, corectată cu rata inflaţiei.
2)Rentabilitatea activelor (ROA), denumită rata rentabilităţii economice, reflectă capacitatea
băncii de a folosi eficient ansamblul resurselor sale.
profit net
ROA = ×100
activ
Între cele două rate de rentabilitate există o relaţie de interdependenţă, exprimată astfel:
1
ROE = ROA× , unde
1-GI
capital imprumutat
3)GÎ = ; gradul de îndatorare exprimă capacitatea unei bănci de a concura
activ
cu alte bănci pentru atragerea surselor disponibile în economie. Cu cât gradul de îndatorare
este mai mare, cu atât rentabilitatea capitalului propriu este mai mare.
4)Rata profitului net (RPN) reflectă eficienţa cheltuielilor făcute de bancă.
profit net
RPN = ×100
venit de exploatare
5)Marja dobânzii (MD) exprimă raportul dintre venitul net din dobânzi, pe de o parte, şi
activele purtătoare de dobânzi, pe de altă parte.
DI-DP
MD = ,
AV
AV = active valorificate, purtătoare de dobânzi;
6)Rata de recuperare a creditelor (RRC) exprimă eficienţa activităţii de creditare, valoarea lui
trebuind să fie cât mai mare.
PC
RRC = 1 - ,
CT
PC = pierderi din credite;
CT = credite totale;
7)Rata levierului financiar (RLF) exprimă modul de utilizare a resurselor împrumutate de
bancă şi efectul acesei utilizări asupra rentabilităţii capitalului propriu.
GI
RLF = (ROA - RD) × ,
1 - GI
DP
unde: RD = ×100 ;
DT
Impactul ratei levierului asupra rentabilităţii se exprimă astfel:
ROE = ROA + RLF;

BIBLIOGRAFIE:

Basno C., Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

Dardac N.

24
Bistriceanu, G., Noţiuni bancare fundamentale, Ed. Economică, Bucureşti, 2014
Dănilă N., Management bancar. Fundamente şi orientări, Ed. Economică,
Berea A.O. Bucureşti, 2000
Dedu V. Gestiune bancară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2001
Ilie M. Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Ed. Expert,
Bucureşti, 2003
Manolescu Gh.(coord.), Politica monetara, piata financiara si sistemul bancar, Ed.
Rotaru A., Fundației Romania de Maine, Bucuresti, 2010
Picu A.,
Matiş,E.A., Management bancar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2010
Neguriță O., Moneda, Credit, Banci, Ed. Terra Nostra, Iasi, 2009
Niţu I. Managementul riscului bancar, Ed. Expert, Bucureşti, 2000
Stoica M. Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
Trenca, I., Managementul riscului operaţional în bănci, Ed. Casa Cărţii de
Silivestru, H.T. Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011
Ungureanu P.V. Banking, Produse şi operaţiuni bancare, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 2001

25