Bucătăria românească.

Istoria gastronomiei românești

Mult timp considerată în umbra marilor tradiții gastronomice ale lumii,

bucătăria românească începe în ultima vreme să fie din ce în ce mai apreciată. Chefi celebri
de la noi aduc în prim-plan bucate tradiționale, pe care le reinterpretează, le conferă o notă
de modernitate și, cu un plating spectaculos, ne invită să descoperim savori străvechi
înveșmântate în straie noi. Este o inițiativă lăudabilă, pentru că era păcat ca o asemenea
varietate culinară să fie uitată.

Bucătăria românească de ieri și de azi

“Dacă ar fi să mă iau după <<chiorba>> aceasta extraordinară și după această

<<tourta>> de vis, atunci aş spune nu numai că, de fapt, lumea nu ştie nimic despre
România, dar nici voi, românii, nu vă cunoasteţi miracolele. Ca bucătărie, cel puţin,
sunteţi foarte, foarte bogaţi în aşa zisa voastră sărăcie.”
Jacques Yves Cousteau
Tulburatoare și dureros de adevărate aceste vorbe ale marelui oceanograf francez, care
a descoperit România nu numai prin prisma cercetărilor făcute în Marea Neagră, dar a
rămas plăcut uimit și de imensul potenţial al gastronomiei românești.
Şi când această remarcă este făcută de un francez, mai ales unul care a intrat în contact
cu bogaţia culinară a atâtor popoare…..nu cred că mai are rost vreun comentariu.
Aşadar, în cele ce urmeaza, mi-am propus să fac o incursiune sumară (dar foarte
sumară) în istoria gastronomiei româneşti, pentru a aduce în atenţia voastră câteva din
reperele ce au influenţat evoluţia în timp a bucătăriei româneşti.
Vestigiile arheologice descoperite în ultimii 50-60 de ani atesta faptul că străbunii
nostrii, dacii, în perioada secolului II d.H. aveau parte de mese destul de frugale, la care se
serveau atât preparate din carne (carne de viţel friptă pe jăratec; porumbei sălbateci
rumeniți; carne de vânat la ţepuşă), precum și miere de albine, vinuri aromate, dar și fructe
ca: strugurii, merele, perele.
 Evident că toate aceste mâncăruri erau posibile şi datorită zonei geografice ce permitea
creşterea animalelor, cultivarea cerealelor, precum și a îndeletnicirilor pe care dacii le
aveau, printre acestea numărându-se şi vânatul.
Cu toate că erau crescători de vite iscusiţi, dar şi buni cultivatori, dacii nu excelau în
prepararea brânzeturilor, preferând să consume laptele (de oaie sau de vacă) în forma lui
crudă, iar legumele pe care le cunoşteau la acea vreme, le consumau fierte (fiertură de mei,
crupe fierte de hrişcă, precum şi celebrul grâu fiert, care, cu timpul a devenit coliva de azi).
Odată cu ocupaţia romană, aceştia au adus pe teritoriul ţării noastre, printre altele,
renumita plăcintă, o serie de zemuri, pâinea (lipie sau coptură), uleiul de măsline presat la
rece şi păstrat în amfore, precum şi ţestul (acea oala de pamânt cu capac, strâmoşul oalei
sub presiune de azi).
Datorită pozitionării noastre geografice, dar şi datorită bogăţiilor de care a dispus
mereu ţara noastră a fost ţinta diverselor popoare cotropitoare, fapt ce a pus o amprentă
vizibilă asupra modului în care a evoluat gastronomia românească.
Fiind un popor mereu ameninţat, românii au început să înveţe a mânca pe fugă,
ferindu-se din calea cotropitorilor, ceea ce a dus la consumarea ierburilor crude (măcrişul,
salata, rubarba, potbalul), precum și a cărnurilor crude, fezandate sub şaua cailor.
În perioada secolului III d.H. – sec. XII d.H. intră în alimentaţia românilor şi borşurile
de legume cu carne aduse de către slavii din sudul Dunării, dar şi furculiţa cu doi dinţi,
adusă de catre negustorii veneţieni şi folosită in casele stăpânilor autohtoni.
Incepând cu sec. XIII şi până prin 1820, ocupaţia otomană, dar, odată cu aceasta şi
influenţele greacă, arabă, armenească, bizantină, îşi pun amprenta pe bucătăria românească.
Este vremea în care românii încep să consume pilafurile, ciulamalele, tocăniţa,
tuslamaua, musacaua, ghiveciurile, zacusca, şiş-kebab-ul, baclavaua, sarailiele. Tot atunci
sunt aduse la noi şi vinetele (legumă folosita și astăzi, extrem de mult în bucataria
turcească), roşia, ceapa, ardeiul, bamele, gutuile, pepenele, dar si porumbul.
Tot atunci devine cunoscută şi cafeaua, dar şi tutunul şi narghileaua.
Din cauza ocupaţiei otomane şi a birurilor mari pe care Marea Poartă le lua de la noi,
românii sunt forţaţi să se adapteze situaţiei şi să cultive mai mult porumb (pe care turcii nu-l
vroiau, ceea ce a dus la renumele nostru de mămăligari), dar şi să crească mai mulți porci
(pe care, de asemenea, datorită religiei musulmane, turcii nu-i cereau, ei preferând oile şi
vitele), ceea ce a dus la “pomana porcului”.
Tot în acea perioadă, influenţele fanariote asupra majorităţii boierilor, au împins
biserica către mediul rural, unde se aflau majoritatea mănăstirilor, ceea ce a dus la naşterea
şi consolidarea calendarului gastronomic al posturilor bisericeşti. Atunci au fost asimilate
mâncăruri precum: sarmalele cu nuci, cu stafide, telina cu măsline la cuptor, “icrele” de
post, saramura de ştevie, urzicile batute cu mujdei şi mămăliguţă, tocăniţa mănăstirească cu
ciuperci, icrele de fasole, chiftelele de vinete etc.
 Începând cu anul 1700 incepe occidentalizarea bucătăriei româneşti. Imperiul Austro-
Ungar influenţeaza zonele Ardealului si a Banatului; Rusia influenteaza Moldova, Franta,
Grecia, Italia, influenţează Muntenia iar Turcia si zona orientului influentează Dobrogea.
După anii 1800 incepe marea deschidere, căci in această perioadă o intreagă generaţie
paşoptistă, copii de boieri şcoliţi in marile universităţi din Viena, Berlin, Paris, se intorc
acasă cu idei noi, revoluţionare, cu o mare sete de a impune modernismul şi in ţara noastră.
Tot în această perioadă apar şi primele cărţi de bucate scrise în limba română, iar printre
pionierii acestor scrieri se regăsesc M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi cu deja celebra lor
culegere intitulată “200 reţete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi
gospodăreşti”. Iată-i, deci, pe cei doi renumiţi moldoveni cum și-au pus amprenta nu numai
asupra istoriei literare și politice ale ţării, dar şi asupra revoluţionării gastronomiei
româneşti, despre care Negruzzi spunea atunci că este “o bucătărie rudinentară”, iar
Kogâlniceanu afirma că in România se mănâncă neîngrijit, la întâmplare şi că nu există
“mâncăruri alese”.
Adevărata epocă modernă a bucătăriei româneşti, începe, însă, după Marea Unire de la
1918, când, în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării se deschid restaurante luxoase în ale
căror bucătării încep să fie aduşi bucătari din Occident, în special francezi sau germanici,
dar şi populare, cârciumi de mahala care se evidenţiau prin chefurile cu lăutari.
O importanţă covârşitoare în revoluționarea bucătăriei românești a avut-o Grigore
Capşa cu al său stabiliment complet – cofetărie, restaurant, hotel – Casa Capşa.
Renumitul local s-a evidenţiat în sfera culinară prin retete ce s-au dovedit întotdeauna
a fi departe de orice imitaţie meşteşugită, retete a căror creativitate a fost rezultatul unei
munci asidue a lui Grigore Capşa, care a umblat mereu prin Europa (Paris, Viena, Londra,
Leipzig, Petersburg, Pesta) nu numai pentru a aproviziona localul cu materii prime
proaspete dar şi cu idei ce s-au concretizat ulterior în rețete de un gust și un rafinament greu
de egalat. De notorietate a rămas şi celabra prăjitură Joffre, creată prin modificarea unei
rețete originale, special pentru dineul oferit la Bucuresti, în cinstea mareşalului Joseph
Joffre.
Odata cu venirea comunismului, gastronomia românească suferă noi modificări,
trecându-se, mai intâi la o cenzură şi in sfera culinară şi eliminându-se, pe căt posibil,
retetele culinare cu iz de occident (ele fiind păstrate mai mult si exclusiv pentru dineurile
protipendadei acelei perioade) și ajungându-se încet-încet la alimentaţia stiinţifică,
raţională.
Această perioadă, cred că şi-a pus foarte serios amprenta şi pe comportamentul
“culinar” ulterior al românilor, care, odată scăpaţi de flagelul acesta şi descătuşaţi, au dat
iama în tot ce era importat de afară şi ambalat frumos, neţinând cont cât este de sanatos sau
nu, asimilând rapid mâncarea de tip fast-food sau junk-food în detrimentul preparatelor
tradiţionale românesti, care, în mod nedrept sunt ignorate de marea majoritate.
Și acum, pentru o scurta sinteză, iata cam care este harta gastronomica a României:
 – Bucătăria dobrogeană - Se bazeaza pe resursele naturale ale zonei: pești de apș
dulce și marini, carne de oaie (deosebit de gustoasș), dar se simte puternic și influența
orientală printr-o serie de preparate specifice, caracterizate prin prezenta stafidelor, a
nucilor și a siropurilor concentrate. Un procedeu culinar specific este frigerea la
proțap. Printre ciorbe se pot aminti ciorba de burtă, ciorba pescarească (de concentrație
cremoasă, preparată din mai multe specii de pește mărunt și mare, acesta din urmă fiind
servit separat cu mujdei de usturoi), ciorba de cap de crap. Lipovenii, originari din Rusia,
gătesc ciorba pescarilor, numita “uha”, după vechi rețete rusești din secolul XVIII. O
specialitate renumită este plăcintă dobrogeană (cu telemea de ori rasă, împachetată în foetaj)
servită cu iaurt. Asemănătoare sunt și merdenele preparate tot cu telemea de
oaie. Neîntâlnite în alte zone sunt și sarmalele cu orez și stafide. Preparatele din pește sunt
numeroase: crap la cuptor, crap umplut cu nuci și stafide, crap cu orez, dar mai ales crapul
la proțap, pentru a enumera numai unele dintre ele. Carnea de miel și de berbec se prepara
într-o varietate de moduri dintre care se pot aminti mielul sub forma de drob, ostropel,
ghiveci, saslac (preparat la frigaruie) iar berbecul preparat la cuptor cu garnitura de
orez. Cele mai renumite preparate dulci sunt baclavaua (doua straturi de nuci intercalate
intre trei straturi de placinta, date cu unt si coapte la cuptor, insiropate la urma cu un sirop
aromat), sarailiile (asemanatoare cu baclavaua), halvaua de casa si turta dulce.

– Bucătăria moldovenească - Este considerate de unii cea mai “lucrată” bucătărie

din țară. Ea se caracterizeaza prin sosurile cu smântână sau sosurile lejere, fără sau cu
puțină făină. Se preferă carnea de porc în componența preparatelor, iar untura este folosita
la mai multe preparate. Sunt renumite plăcintelele cu carne, cu ciuperci, cu varza (vărzările,
borșurile cu legume, bostanei, fasole, togmageii (tăieței de casa) și carne de găină sau carne
de vacă, ciorba de potroace (pipote, ficatei, aripi, capete, picioare), etc. Alte specialități
moldovenești sunt alivencile, tochitura (din carne de porc si organe prăjite in untura),
pârjoalele moldovenești. Dintre deserturi trebuie amintită învârtita (foi de aluat subțiri ca
foița de țigară, presarate cu nuci și rulate, gătite la cuptor și însiropate, mucenicii
moldovenesti (din aluat de cozonac, copti la cuptor, unsi cu miere si presarati cu nuca),
poale-n brau (tot un aluat de cozonac, intins si taiat in patrate, cu umplutura de branza de
vaci, coapte la cuptor), tocmagei cu nuci.

– Bucătăria ardelenească și bănățeană - au o puternică influentă austro-ungară.

Ardelenii sunt cei mai nemţi dintre români, manâncă mult si muncesc pe masură. Se
caracterizeaza prin sosuri si garnituri dulci de fructe, sosuri groase legate cu faina multa si
supe cu rantas. Se utilizeaza mai mult decat in alte parti boiaua de ardei dulce. In preparate
predomina carnea de porc si se gateste mai mult cu untura. Slănina afumată sau fiartă, dar
bine pregatită se consumă in tot timpul anului, fie în forma inițială, fie ca adaos la diverse
preparate, sub forma chisăturii (slănină afumată taiată mărunt si amestecată cu ceapă, care
se adaugă in ciorbă, tocătură sau alte mâncăruri), cârnati de porc, proaspeţi sau afumaţi,
preparaţi după reţete săseşti sau unguresti, adaptate gusturilor locului, sângeretele si toba,
jumerele reci sau fierbinţi, chişca cu orez sau crupe, Rântașul de untură cu ceapă, căruia i se
mai spune și îngroşală se regăsește în mai toate ciorbele din zona Ardealului si Banatului,
ciorbe care se aromatizeaza cu tarhon și se acresc cu otet sau zeamă de varză și “se dreg” cu
gălbenuş de ou, făină și smântână. La mare cinste se afla mămăliga cu brânza (cu untura),
gătită la cuptor și balmosul (mălai fiert cu jintuială – zerul gras de la prepararea cașului
dulce). Alte preparate specifice sunt antricotul de vaca ca la Cluj, cotletul de porc ca în
Banat, varza a la Cluj, friptura pe porc la tava cu sos de fructe (mai ales visine, pentru
gustul acrisor), sarmale ardelenesti (cu dimensiuni mai mari). Printre deserturi se numara
clatitele cu dulceturi sau gemuri, ia in mediul urban, cremesul si torturile.
Borsurile si ciorbele se intalnesc mai rar, fiind inlocuite cu supe (zeama), iar acrirea se
face adesea cu lapte acru (iaurt). Dintre supe se pot numi cele de chimin, de macris, de
salata, de fasole boabe sau pastai, cu costita afumata, de vaca cu taietei (laste), cea cu
carnat; dintre ciorbe, renumite sunt cele de porc cu tarhon si de cartofi. Supele se fac cu
galuşte din griş sau cu tăiţei de casă. Tot aici întâlnim și snitelele vieneze, dar și supa gulaş
ungurească, papricaşul, ciorba de salată cu jumări de ou si costiţă, dar si prajiturile cu multă
cremă si nucă, iar untura (pentru că în aceste zone, porcul este animalul vedetă) o regasim in
reţete, începând de la ciorbe și până la prăjituri.

– Bucătăria din Muntenia și Oltenia - Bucătăria muntenească este marcata de influența

bucătăriei frantuzești dar și de cea a celei turcesti. În general este rafinata și subtila,
simțindu-se amprenta capitalei. Bucătăria oltenească se caracterizează prin condimentarea
puternică a preparatelor – dominând ardeiul iute – și prin simplitatea operațiilor culinare.
Cel mai des utilizat tratament termic este fierberea. În ambele regiuni se regăsesc însă
numeroase preparate asemanatoare sau identite, cum ar fi ciorbele, borsurile, fripturile la
grătar sau mititeii. Dintre borșuri se pot aminti cel de loboda, de ștevie, de urzici, de
mănătârci cu fasole, și clasicul borș de perișoare, iar dintre ciorbe, cea de cartofi ca la
Câmpulung Muscel, cea de bob, cea de oase de porc, ciorba de dovlecei umpluti cu carne si
ciorba taraneasca de pasare. Se prepara și supe, cum ar fi supa de roșii și cea de linte.
Printre salate se pot enumera în primul rând salata de vinete, apoi salata de fasole verde cu
usturoi, cea de castraveți, de bureți. Se gătesc diverse mâncăruri: pilafuri, musacale,
ciulamale, cu diferite legume sau cu ciuperci, sarmalute, de asemenea o gama larga de
preparate de pește (scrumbie de Dunare, crap), de pui (cu diferite legume), mâncâruri de
carne de vita și carne de porc, printre care diverse legume umplute cu carne (dovleci, vinete,
cartofi). Ghiveciul national este tot o specialitate din partea de sud a tarii. Mai ales în
Oltenia este la loc de cinste prazul, care se pregateste sub cele mai diverse forme. De
asemenea, întâlnim maslinele în numeroase preparate. Printre deserturi se numără gogoșile,
budincile, clătitele.
 Bucătăria românească și influențele occidentale
Bucătăria românească nu a stat numai cu fața spre Răsărit. Mai ales în Banat și
Transilvania, aceasta a fost influențată de gastronomia austro-ungară. Ciorbele, adesea
acrite cu zeamă de varză sau oțet, sunt drese cu ou și smântână. Papricașul, supa gulaș sunt
feluri de mâncare prezente în această zonă. La fel, cârnații preparați în stil unguresc. Dar nu
numai bucătăria din zona de vest a țării a suferit influențe occidentale, ci și cea din sud, din
Muntenia. Datorită contactului frecvent cu civilizația franceză și italiană în secolul al 19-
lea, multe feluri de mâncare specifice acestor țări ajung pe meleagurile autohtone (salata de
boeuf, spre exemplu). Uneori, s-a întâmplat și viceversa. Celebra prăjitură Joffre este
inventată de un român și adoptată cu brațele deschise de bucătăria franceză.
Gastronomia românească și influențele bisericii
Nu am putea să vorbim despre gastronomia românească fără a aminti despre influența
mâncărurilor mănăstirești. Fie că este vorba despre mâncărurile din legume sau verdețuri, de
zi cu zi, fie despre cele de sărbători, biserica a pus pe masă preparate gustoase, adoptate
repede de credincioși. Vorba lui Creangă: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi
numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă!”. Cozonacul, sarmalele, piftia, dar și
mâncarea de urzici, ștevie, borșul de verdețuri, sarmale cu orez și stafide, peștele gătit în
variate feluri reprezintă doar o parte din contribuția mâncărurilor mănăstirești la
gastronomia românească.

Mâncăruri tradiționale din bucătăria românească

Sunt multe voci care afirmă că sarmalele nu reprezintă un fel de mâncare cu origini
românești. Este adevărat că, la bază, carnea tocată la mașină sau satâr și învelită în foaie de
varză este o rețetă întâlnită în tot bazinul Mediteranei. Multe popoare își dispută originea
sarmalelor. Românii nu sunt dintre aceștia. Noi le preparăm într-un mod specific – în
funcție de zona țării – și chiar le dedicăm versuri, ca Păstorel Teodoreanu, în „Odă
sarmalei”:
„Cum s-ar defini sarmaua? Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…
Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocaturii,
imn de laudă mâncării, înălțat în cerul gurii.
O cochetă care-și scaldă trupu-n sos și în smântână
și se-nfășoară în varză ca în văluri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă. (...)”
 Cu mămăligă alături, ardei iute și smântână (în Transilvania sau Bucovina), sarmalele
sunt felul vedetă al meselor de sărbătoare. La fel cozonacii, lăsați la dospit și rumeniți
în cuptor. Caltaboșul, toba, tochitura, piftia și pârjoalele, de Crăciun, ciorbele de miel,
drobul, bulzul, plăcintele cu diferite umpluturi sunt unele dintre preparatele tradiționale
românești cele mai apreciate.

Cele mai utilizate condimente

Față de alte gastronomii, în bucătăria românească tradițională se folosesc relativ puține
condimente. Pătrunjelul, mărarul, leușteanul sunt între cele mai folosite ierburi aromate, dat
fiind că pot fi cultivate cu destulă ușurință. Leurda, anasonul, măcrișul, măghiranul alături
de cimbru, ceapă, usturoi și boia – dulce și iute – sunt, de asemenea, des folosite. Tarhonul
este utilizat mai ales în vestul țării, iar busuiocul este un condiment care a început să fie
folosit mai frecvent în ultimele decenii. Fiind socotit o plantă sacră, busuiocul nu se folosea
tradițional pentru aromatizarea mâncărurilor.
Astăzi, datorită rapidei circulații a mărfurilor și informației, în bucătăria românească
au fost adoptate condimente folosite frecvent în țări europene, dar și asiatice.
BĂUTURILE TRADIȚIONALE ROMÂNEȘTI - România se poate maândri cu
bucate traditionale delicioase, dar nici la capitolul bauturi traditionale romanesti nu sta mai
prejos. Bauturile traditionale romanesti se remarca, in primul rand, prin calitate, ele fiind
produse 100% naturale, obtinute din cele mai bune fructe sau plante, fabricarea de bauturi
spirtoase pe baza de fructe fiind o indeletnicire cu o istorie indelungata in tara
noastra. Secretele prin care se obtin cele mai bune bauturi traditionale romanesti s-au
transmis de-a lungul timpului din generatie in generatie, prin viu grai si prin practica.
Elementele traditionale ale unui popor asigura o mai buna intelegere a culturii respective, de
aceea mancarurile si bauturile traditionale ale fiecarui popor reprezinta cai de acces catre
adevarata cultura a sa. Atat mancarurile, cat si bauturile traditionale romanesti au un rol
foarte important pentru fiecare locuitor al acestei tari, deoarece sunt consumate pentru
celebrarea unor evenimente importante din familie, sunt nelipsite de la mesele de sarbatori
si sunt prezente la evenimentele care marcheaza diferite etape din viata oamenilor, precum
botezul, nunta sau inmormantarea.
Una dintre cele mai cunoscute si apreciate bauturi traditionale romanesti este tuica.
Reteta dupa care este facuta aceasta bautura difera de la o regiune la alta si de la un
prducator la altul. In unele zone, in general in cele din Ardeal, tuica este mai tare decat in
Muntenia. Tuica este produsa din fructe (prune, caise, piersici) lasate la fermentat si trecute
prin procesul de distilare o singura data. Tuica este nelipsita de la masa de sarbatori sau de
la alte evenimente importante. Horinca este o alta bautura traditionala romaneasca la fel de
apreciata. Este produsa tot din fructe, de obicei prune, mere sau cirese, dar care sunt trecute
de doua ori prin procesul de distilare, fapt pentru care horinca este mult mai tare. Cea mai
cunoscuta horinca este cea din Maramures, unde fiecare gospodar are o reteta proprie.
Maramuresenii se mandresc peste tot cu o asemenea “licoare” si refuza orice alta bautura,
ba chiar considera horinca un adevarat medicament. Palinca este o bautura traditionala
romaneasca, dar se gaseste si in Slovacia sau Ungaria, iar pe teritoriul nostru in
Transilvania, in special in nord-vest. Are un continut ridicat de alcool si este fabricata tot
din fructe, care au stat la fermentat in cazi din lemn.

Slibovita, desi este de origine sarbo-croata, a fost aleasa drept bautura traditionala
romaneasca in urma cu aproximativ un secol. In Balcani poarta, in general, numele de
rachiu (rakia), cuvant de origine slava care inseamna pruna. Este mult mai tare decat
celelalte bauturi alcoolice traditionale romanesti. Turtul este o bautura traditionala
romaneasca specifica localitatii Turt din judetul Satu Mare. Aceasta bautura este obtinuta
dupa dubla distilare a fructelor. Bautura trebuie tinuta in butoaie din lemn de dud pentru o
perioada de cel putin cinci ani, sau in vase din lemn de stejar pentru o perioada de doi ani.
Aroma fructelor din aceste bauturi traditionale romanesti este inedita, iar alcoolul provine in
urma fermentarii glucidelor din fructe. Aceste bauturi sunt 100% naturale, nefiind permis
adaosul de zahar, conservanti, coloranti sau alte ingrediente care pot altera gustul. Pe langa
acestea, mai exista unele bauturi traditionale romanesti precum afianta, zmeurata,
ciresata, cornata si visinata. Fructele sunt culese, puse intr-un vas, se adauga zahar si
alcool, compozitia fiind lasata la macerat. Bauturile rezultate sunt delicioase iar “fabricarea”
lor este foarte simpla si la indemana oricui.
Faptul ca Romania este una dintre cele mai importante tari producatoare de
vinuri este cunoscut in intreaga Europa. Inceputurile viticulturii in Romania dateaza de
peste 4000 de ani. Climatul continental al tarii reprezinta factorul decisiv care influenteaza
calitatea vinurilor romanesti. Cultura vitei de vie poate fi practicata in aproape toate
regiunile romanesti. Structura podgoriilor Bauturi traditionale romanesti, palincar este
diferita de la o zona la alta, fapt care ajuta la cultivarea cat mai diversificata a soiurilor de
struguri. Tara noastra produce aproximativ 402 tipuri de vin. Pe langa cunoscutele
vinuri Merlot, Cabernet Sauvignon sau Pinot Noir, Romania se poate mandri cu vinuri
autohtone precum Feteasca Neagra, Grasa, Busuioaca sau Tamaioasa, care sunt
apreciate in intreaga lume. Un produs autentic obtinut prin distilarea vinului este vinarsul, o
bautura aloolica tare. Vinarsul este obtinut prin invechirea timp de aproximativ cinci ani,
sau chiar mai mult, a vinului in butoaie speciale, fabricate din lemn de stejar. Vinarsul este
foarte des confundat cu coniacul, insa nu este coniac, desi bautura din urma se produce
printr-un proces asemanator doar in regiunea Cognac din Franta.

O bautura traditionala romaneasca, de data aceasta racoritoare, este delicioasa socata.

Este produsa din flori de soc, lamaie, miere si apa lasate la fermentat. Socata este o bautura
foarte sanatoasa, plina de vitamine si o racoritoare excelenta pentru zilele calduroase de la
inceputul verii. Socata trebuie tinuta la frigider pentru a nu se inaspri prea rau. Este o sursa
excelenta de vitamine si energie, iubita atat de catre cei mai mici, cat si de adulti.