CUPRINS

Argument………………………………….……………………………..pag. 2
Capitolul I Notiuni generale despre traductoare…………………………pag. 3
I.1 Temperatura…………………………………………………………..pag. 3
I.2 Generalitati, caracteristici, clasificare…………………………….…..pag. 4
I.3 Traductoare de temperature……………………………………….….pag. 7
Capitolul II Traductoare termorezistive………………………………….pag. 9
II.1 Termorezistente conductoare………………………………….…….pag. 9
II.2 Termorezistente semiconductoare…………………………….……..pag. 11
II.3 Traductoare termoelectrice……………………………………….….pag. 12
II.4 Traductoare pirometrice………………………………………..…….pag. 15
Capitolul III Sistem de reglare automata a temperaturii…………………pag. 19
Capitolul IV Norme de protectia muncii……………………….………..pag. 19
Bibliografie……………………………………………………………….pag. 25
Anexe………………………………………………………………..……pag. 26
 ARGUMENT
Obiectul lucrării constă în studierea principalelor tipuri de traductoare de temperatură şi a
principiilor de funcţionare a acestora.
În prima parte a lucrării vom prezenta noţiuni generale despre traductoare, iar în partea a
doua vom intra puţin în detalii prezentând traductoare termorezistive. Aceste tipuri de
traductoare se compun la rândul lor în termorezistenţe conductoare, termorezistenţe
semiconductoare, traductoare termoelectrice şi traductoare pirometrice.
Pentru o mai bună informare despre aceste tipuri de aparate, vom mai prezenta şi alte
tipuri de traductoare de temperatură. Aceste sunt: traductoare bimetalice, traductoare
dilatometrice şi traductoare manometrice.
Pentru a asigura condiţii de muncă normale şi a înlătura cauzele care pot provoca
accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale în ultima parte a lucrării vom reaminti
nişte norme de protecţia muncii şi P.S.I.
Traductorul este un dispozitiv (element) tehnic care transformă valorile
unei mărimi fizico-chimice în valori (corespunzătoare) ale altei mărimi fizice, în
scopul măsurării ei sau/și reglării mersului procesului tehnic, biologic etc. în care este
implicată mărimea respectivă. Traductoarele sunt frecvent denumite „traductoare de
măsură”. Ele intră direct în contact cu mediul (procesul) unde este participantă
ca parametru, mărimea de măsurat sau/și reglat. În funcție de mărimea fizico-chimică în
cauză traductoarele sunt diferite ca principiu de funcționare, după cum urmează:
 Termorezistențe (electrice)
 Potențiometre de poziție (de nivel)
 Termoelemente voltaice sau „termocuple”
 Celule galvanice (electrozi) de măsură (de ex. pentru măsurarea pH/acidității)
 Electrozi de măsură a conductivității mediilor
 Bandă tensometrică extensibilă (cu rezistență el. variabilă la alungire)
 Piezoelectric traductor (cuarț cristal)
 Tahogenerator (generator de tens. alternativa la rotire: utilizat la măs. turației)
 Hall-senzor (emitiv de tens. electr. în vecinătate de material feromagn.)
 Inductiv traductor (prin variație de permeabilitate)

2
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE TRADUCTOARE

I.1 Temperatura

Temperatura este o marime fizica ce caracterizeaza gradul de incalzire a materiei, deci

masoara intensitatea agitatiei termice a particulelor componente.
Temperatura este o marime de stare locala a sistemelor fizico-chimice, ce se refera la
echilibrul termic al lor. Doua sisteme sunt in echilibru termic, cand au aceeasi
temperatura. Daca un sistem este in echilibru termic cu un al doilea sistem si acesta se
afla in echilibru termic cu un al treilea sistem, atunci primul si al treilea se afla, de
asemenea, in echilibru termic). Sistemele nu se afla in echilibru termic cand au
temperaturi diferite, si cel cu temperatura mai mare va ceda caldura celui cu temperatura
mai mica.

I.1.1 Gradul termometric

Unitatea de masura a temperaturii este gradul, denumit in functie de scara de temperaturi
(grad absolut - Kelvin sau grad centesimal - Celsius).
Gradul termometric - dicviziune a unei scari de temperatura.
Gradul Celsius [oC] este diviziunea scarii de temperatura cu acelasi nume, care atribuie
valoarea zero punctului de topire a ghetii si valoarea 100, punctului de fierbere al apei,
ambele la presiunea de 1 Atm.
Gradul Kelvin [K] este dimensiunea scarii termodinamice de temperatura, care are ca
interval aceeasi marime ca gradul Celsius. Valorile punctelor de reper ale scarii difere,
astfel ca temperaturii de 0 oC ii corespund 273,15 K iar celei de 100 oC, 373,15 oC, deci
T[K]=t[oC]+273,15.
Gradul Fahrenheit [oF] este diviziunea scarii de temperatura cu acelasi nume, punctul de
topire al ghetii corespunde temperaturii de 32 oF, iar punctul de fierbere al apei, celei de
212 oF.

I.1.2 Scari de temperatura

3
Scara Celsius
Scara de temperatura standardizata este scara termodinamica care a fost stabilita in mod
empiric, in 1736 de Anders Celsius (1701 - 1744). Punctele de baza, alese de Celsius au
fost:
- punctul de vaporizare a apei: 0;
- punctul de solidificare a apei: 100
Carl von Linne' (1707 - 1778) a inversat scara, astfel ca temperatura de topire a ghetii a
devenit 0 grade, iar temperatura de vaporizare a apei a devenit 100 grade. Aceasta scara
pastreaza numele lui Celsius; temperatura se da in oC.

Scara Kelvin. Grad Kelvin

In 1892, Lord Kelvin of Largs a introdus scara temperaturii absolute, pentru a elimina
particularitatile termometrelor care se utilizau anterior.
Temperatura absoluta este temperatura termodinamica masurata in grade termometrice
absolute pe scara Kelvin, fiind una din marimile fizice fundamentale ale SI. Zero al scarii
absolute este -273,15 oC, temperatura la care moleculele unui gaz nu mai au energie
cinetica de translatie.

I.2 Generalităţi, caracteristici, clasificare TRADUCTOARE

Traductoarele sunt elemente din structura sistemelor automate care au rolul de a

măsura valorile parametrului reglat şi de a converti acest parametru (mărime) într-o
mărime fizică ce este compatibilă cu mărimea de intrare în elementul următor al
sistemului. Traductoarele se compun din elementul sensibil şi adaptor, conform figurii 1.

Fig. 1 Schema bloc a unui traductor

4
Elementul sensibil efectuează operaţia de măsurare propriu-zisă, iar elementul traductor
asigură transformarea semnalului într-un alt semnal, în general electric sau pneumatic,
unificat, semnal ce o pretează pentru transmiterea la distanţă.

Performanţele traductoarelor pot fi apreciate pe baza următoarelor caracteristici:

 Sensibilitatea reprezintă limita raportului dintre variaţia infinit mică a mărimii

de ieşire şi cea de intrare, când ultima tinde spre zero, adică:

Este necesar ca această sensibilitate să fie constantă pe tot domeniul de măsură,

adică elementul să fie liniar, în caz contrar sensibilitatea putându-se defini în jurul
oricărui punct de funcţionare. În mod normal, elementele de măsurat prezintă un anumit
prag de sensibilitate, adică o valoare limită ∆i sub care nu mai apare o mărime măsurabilă
la ieşire.

 Precizia se defineşte ca valoarea relativă a erorii exprimată în procente:

Elementele de măsurat din sistemele automate au clase de precizie de 0,2 - 1,5 %,

fiind necesar să fie cu cel puţin un ordin de mărime superioară preciziei reglajului în
ansamblu.

 Liniaritatea se referă la aspectul caracteristicii statice a elementelor şi, această

caracteristică nu trebuie să prezinte curburi şi histerezis pe tot domeniul de
variaţie al mărimilor de intrare şi ieşire.
 Comportarea dinamică. Această caracteristică se referă la capacitatea
elementului de a reproduce cât mai exact şi fără întârziere variaţiile mărimii
măsurate. Se apreciază pe baza funcţiei de transfer a elementului, adică pe
baza constantelor de timp ce intervin sau, uneori pe baza benzii de trecere.
 Reproductibilitate, reprezintă proprietatea elementelor de a-şi menţine
neschimbate caracteristicile statice şi dinamice pe o perioadă cât mai lungă de
timp, în anumite condiţii de mediu admisibile.

5
  Timpul de răspuns reprezintă intervalul de timp în care un semnal aplicat la
intrare se va resimţi la ieşirea elementului. Acest timp poate fi oricât de mic,
dar niciodată nul, putând fi asimilat cu inerţia.
 Gradul de fineţe se caracterizează prin cantitatea de energie absorbită de
traductor din mediul de măsură, recomandându-se să fie cât mai mică pentru a
nu influenţa desfăşurarea procesului. Alegerea traductorului se va face în
funcţie de parametrul reglat, în funcţie de mediul de măsură, în funcţie de
tipul semnalului: continuu, electric sau neelectric, discontinuu, ş.a.

Clasificarea traductoarelor este o problemă destul de dificilă, deoarece varietatea

acestora este multiplă. Una din variantele de clasificare, în funcţie de mărimea de intrare
şi cea de ieşire, este prezentată schematic în figura 2.

Un alt mod de clasificare, după cel prezentat poate fi făcut în raport de mărimea de natură
neelectrică pe cale electrică. În acest caz vom avea:

 Traductoare pentru mărimi geometrice: rezistive, inductive, capacitive şi

numerice de deplasare; cu radiaţii; de proximitate.
 Traductoare pentru mărimi cinematice: de viteză; de acceleraţie; de şocuri şi
vibraţii; giroscopice.

6
  Traductoare pentru mărimi mecanice: elastice (tracţiune, compresie, îndoire,
cuplu); tensometrice rezistive; cu coardă vibrantă; magnetostrictive; de forţă; de
cuplu.
 Traductoare pentru mărimi tehnologice: presiune, debite, nivel, temperatură.
 Alte traductoare: integrate, etc.

Traductoarele se mai pot clasifica după următoarele criterii:

- După parametrul măsurat:

 traductoare de temperatură, presiune, debit, nivel, pH, compoziţie, concentraţie,

etc.

Traductoarele îşi bazează funcţionarea pe fenomene sau proprietăţi ale

materialelor care permit transformarea unor mărimi fizice în altele cum ar fi: dilatarea
corpurilor, variaţia rezistenţei electrice, pierderea de presiune pe rezistenţe hidraulice sau
pneumatice etc.

- După natura fenomenului care stă la baza funcţionării lor.

 traductoare: electrice, pneumatice, chimice, de radiaţie etc.

I.3 Traductoare de temperatură

Traductoarele de temperatură sunt dispozitive care convertesc temperatura într-

o deplasare sau dilatare (gaz sau metal), într-o variaţie a unui parametru al circuitelor
electrice (de obicei rezistenţă) sau într-o tensiune electromotoare.

Funcţionarea traductoarelor de temperatură are la bază proprietatea materialelor

conductoare de a-şi modifica rezistivitatea electrică (deci şi rezistenţa electrică), în
funcţie de temperatură, conform relaţiei :

R = R0 (1 + α*Δθ)
rezistenţa electrică la o variaţia de temperatură (faţă
coeficient de variaţie a de temperatura de referinţă)
temperatură oarecare
rezistenţa electrică la rezistenţei cu
temperatura de referinţă (de temperatura
obicei, 20 ˚C)

7
 Cele mai simple traductoare de temperatură sunt termometrele cu sau fără contact
(reglabil sau nereglabil), ambele tipuri fiind cu mercur.

Traductoarele cu contact cu obiectul de măsurare se împart la rândul lor in două

categorii:

a) cu senzori neelectrici:
- bazate pe dilatarea:

 solidelor (metale). Sunt cu tijă sau cu bimetal;

 lichidelor (mercur, alcool);

 gazelor (manometre).

- cu senzori chimici, la care orice dilatare a unui corp poate fi preluată

de un traductor de deplasare, realizându-se astfel un termometru bazat
pe dilatare. Ca exemple, amintim: termometrele cu bimetal (-20˚C...
+400˚C, acurateţe ±2% şi timp de răspuns 45 s);

b) cu senzori electrici: termorezistoare, termocupluri, joncţiuni p-n. Etc

Când contactul direct al traductorului cu obiectul de măsurare nu este posibil

(temperatura este foarte înaltă sau punctul în care trebuie măsurată nu este accesibil),
pentru măsurarea temperaturii se utilizează pirometre, termometre în infraroşu, captatoare
de imagini în infraroşu (scanere IR), senzori cu fibre optice.

8
 CAPITOLUL II
TRADUCTOARE TERMOREZISTIVE
II.1. Termorezistenţe conductoare

La termorezistenţe, odată cu modificarea temperaturii (datorită variaţiei energiei

interne proprii) materialele din care se confecţionează suferă o serie de schimbări ce se
referă la structura cristalină, agitaţia termică ş.a., schimbări ce duc la modificarea
rezistenţei electrice în raport cu temperatura. Această dependenţă poate fi exprimată cel
mai simplu prin relaţia:

R = Ro.(1 + α.ΔT)

unde Ro e rezistenţa electrică la 0̊ C, α e coeficientul de temperatură iar ΔT este variaţia

de temperatură.

Elementul sensibil al termorezistenţei este realizat dintr-o înfăşurare plată sau

cilindrică peste un suport izolant din mică, izoplac, ceramică, textolit, ş.a., cu un fir
bobinat neinductiv pe suport şi fixat de acesta prin impregnare sau presare mecanică.

Aspectul exterior al termorezistenţelor tehnice este similar cu cel al termocuplelor

şi prezentat în figura 3, realizându-se în varianta cu unul sau cu două elemente sensibile.

9
 Dependenţa cu temperatura a rezistenţei electrice se exprimă prin coeficientul de
temperatură α al conductorului din care se execută înfăşurarea elementului sensibilşi
definit ca mărime a variaţiei rezistenţei de 1 Ω la o variaţie de 1̊ C a temperaturii.
Deoarece acest coeficient nu este dependent numai de natura materialului folosit, ci şi de
valoarea temperaturii, se obişnuieşte a se lua în calcule o valoare medie stabilită pentru
intervalul 0…100̊ C pe baza relaţiei:

R100 fiind rezistenţa electrică în ohmi la 100̊ C.

La alegerea materialelor din care se execută termorezistoarele se va ţine cont de

următoarele criterii:

 rezistivitate mare pentru reducerea gabaritelor; coeficient de variaţie a

rezistivităţii cu temperatura ridicat , ceea ce permite şi sensibilităţi ridicate;
 caracteristica de transfer să prezinte o bună liniaritate pentru a nu utiliza circuite
suplimentare de liniarizare; o bună stabilitate în timp şi la acţiunea agenţilor
chimici;
 puritate ridicată pentru o bună reproductibilitate; preţ de cost redus.

Toate aceste cerinţe nu pot fi îndeplinite simultan, în realizarea termorezistenţelor

folosindu-ce materiale ca: platina (-180 ÷+600̊ C şi mai rar –200 ÷ +1000̊ C), nichelul (-
100÷+250̊ C), cupru, wolfram, fier. Cele mai utilizate sunt termorezistenţele din platină,
care se folosesc şi ca etaloane de temperatură în intervalul 0÷600̊ C.

Cu toate că nichelul are o sensibilitate mai mare decât platina, acesta are o
aplicabilitate mai redusă deoarece se oxidează la temperaturi ridicate şi prezintă
fenomenul de tranziţie la temperatura de 350̊ C ceea ce modifică accentuat rezistivitatea.
In acelaşi timp, nichelul prezintă neliniarităţi importante.

O foarte bună liniaritate şi sensibilitate o prezintă cuprul, dar domeniul de măsură

este redus prezentând şi dezavantajul unei acţiuni chimice pronunţate, structura sa
cristalină modificându-se în timp.

10
 Rezistenţa nominală a dispozitivelor este de 25, 50, 100, 500 sau 1000Ω la 0̊ C,
ultimele variante fiind recomandate pentru temperaturi scăzute. Termorezistenţele
executate în ţară se confecţionează din platină, cu rezistenţe nominale de 50 şi 100 Ω, de
tipul PT 50 şi PT 100, fiind confecţionate din fire cu diametre între 0,05 ÷0,2 mm, cu
lungimi de ordinul 5 ÷ 20 cm, firele de legătură la blocul de borne fiind de nichel, cu
diametru mult mai mare, în scopul neglijării variaţiei rezistenţei acestora cutemperatura.
Constructiv, termorezistenţele trebuie să asigure protecţia la acţiunea agenţilor externi, să
preia rapid temperatura mediului de măsură, să permită măsurarea atât în curent continuu
cât şi alternativ, să nu fie influenţate de fenomenul dilatării.

II.2. Termorezistenţe semiconductoare

Termorezistenţe semiconductoare (termistoarele) sunt traductoare de

temperatură realizate din material semiconductor, fenomenele de conducţie în acest caz
fiind mult mai complexe.

În faza iniţială au fost utilizate pentru temperaturi scăzute, între 1 ÷35 K (ger-
maniu) şi <20 K (carbon), dar datorită perfecţionării tehnologiei siliciului, în ultima
perioadă (în special In tehnica circuitelor integrate) acesta se foloseşte dopat cu impurităţi
de tip “n”. Dependenţa de temperatură a rezistenţei pentru siliciu este:

Termistoarele de siliciu au o bună stabilitate pentru temperaturi între –50

÷+120˚C. Până la 120˚C, în mecanismul de conducţie intervine dopajul ce reduce
mobilitatea purtătorilor de sarcină, pentru temperaturi mai mari, datorită ionizărilor
termice, rezistenţa scade cu temperatura.

În tehnică se utilizează temistoare a căror sensibilitate este superioară cu cel puţin

un ordin de mărime faţă de termorezistenţe. Se execută din oxizi cu proprietăţi
semiconductoare ca oxizii de mangan, nichel, cobalt, cupru, magneziu, zinc, aluminiu,
fier, care sunt măcinaţi şi apoi presaţi prin sinterizare la o temperatură ridicată, la
extremităţi aplicându-se prin metalizare electrozi de legătură. Se realizează în forme
miniaturizate de discuri, plachete, perle, cilindri şi permit măsurarea cvasipunctuală a
temperaturii cu o viteză de răspuns ridicate.

11
Domeniul de măsură poate acoperi plaja –200÷+400˚C, uzual fiind până la 200˚C şi se
poate demonstra că rezistenţa lor variază cu temperatura după relaţia:

Pentru cazul puterii disipate nule, caracteristica termistorului este o exponenţială

ce se poate obţine în practică doar prin extrapolare.

Aceste traductoare prezintă o serie de avantaje ca sensibilitate foarte ridicată,

putând atinge rezoluţii până la 0,01˚C, fiind indicate în măsurările de presiuni diferenţiale
dar, prezintă marele dezavantaj de interşanjabilitate (nu pot fi “împerecheate”). Este
foarte dificil ca dintr-un lot destul de mare să alegem două termistoare cu rezistenţă
identică la temperatura de referinţă, înlăturarea acestui neajuns făcându-se prin înseriere
unei rezistenţe fixe în circuitul de măsurare.

II.3. Traductoare termoelectrice

Traductoarele termoelectrice (termocuplele) tehnice, constructiv se realizează din

două conductoare metalice sau aliaje diferite (termoelectrozi) sudate împreună la unul din
capete; prin încălzirea locală a sudurii (joncţiunea de măsurare – capăt cald), prin efectul
termo-electric direct (efectul Seebeck) se va genera o tensiune termoelectromotoare la
capetele libere ale conductoarelor (joncţiunea de referinţă – capăt rece). Materialele
utilizate la realizarea termocuplelor pot fi conductoare sau semiconductoare, trebuind să
asigure o sensibilitate ridicată şi stabilitate în timp la acţiunea agenţilor atmosferici.

În figura 5 se prezintă schematic un termocuplu a. şi schema de legare a acestuia -

b., prezentându-se şi un al treilea electrod M 3, care se poate utiliza la prinderea, lipirea,
răsucirea sau sudarea capătului cald.

12
La denumirea unui termocuplu, primul material indică electrodul pozitiv pentru o
diferenţă de temperatură pozitivă.

Prin menţinerea constantă a temperaturii joncţiunii de referinţă (capăt rece), de

preferinţă la o valoare standardizată (0, 20, 50˚C) numită temperatură de referinţă,
tensiunea termoelectromotoare ce se va produce depinde, la acelaşi termocuplu, numai de
temperatura sudurii (capătul cald).

Menţinerea temperaturii la valoarea constantă este greu realizabilă, deoarece

instalaţiile şi agregatele tehnologice la care se măsoară aceasta degajă cantităţi importante
de căldură prin radiaţie. De asemenea, însăşi conductibilitatea termică a termocuplelor
duce la încălzirea capetelor reci, uneori temperatura acestora atingând valori apreciabile
de până la 100 – 200˚C.

Reducerea erorilor de măsurare ce provin din faptul că temperatura capetelor reci

(cutia de borne sau sudura rece) este diferită de cea de referinţă, se face pe cale electrică
prin introducerea unor cabluri de compensare sau a cutiilor (dozelor) de compensaţie ce
au o comportare dinamică în concordanţă cu traductorul.

Termocuplele din materiale semiconductoare nu se folosesc în mod direct la

măsurarea temperaturii deoarece siliciul prezintă o rezistenţă termică redusă dar,
potmăsura alte mărimi ce au la bază măsurarea temperaturii diferenţiale, prezentând
avantajul că pot fi realizate în tehnica circuitelor integrate.

13
 Fig. 6

În figura 6 se prezintă forma tehnologică a unui termocuplu cu siliciu de tip “p” /

aluminiu, realizat din zone de silicIu “p” – 1 şi benzi de aluminiu – 2 şi SiO2 –3,
structură ce permite şi interconectarea la folosirea unor baterii de traductoare.
Sensibilitatea acestor traductoare depinde de proprietăţile electrice ale
semiconductoarelor şi de temperatură, fiind cuprinsă între 0,4 – 1mV/K pentru cazul
folosirii unor baterii de traductoare.

Principalele dezavantaje ale acestor traductoare constau în existenţa conexiunii

termice realizată prin siliciu între joncţiunea caldă şi cea rece şi rezistenţa interioară mult
mai mare decât la termocuplele metalice (de ordinul zecilor de kΩ).

În cazul în care variaţiile de temperatură ale mediului ambiant sunt reduse, se

poate utiliza un circuit de corecţie ca cel prezentat în figura 7, care foloseşte un termistor
RT ce se conectează într-o punte alimentată de la sursa de tensiune E.

Fig. 7

14
La temperatura de referinţă impusă To puntea este în echilibru şi tensiunea U în braţele
opuse lui E este nulă.

Cu toate că sensibilitatea termocuplelor este mai redusă decât a

termorezistenţelor, ele sunt caracterizate de o serie de avantaje din care amintim:

 generează tensiuni electromotoare fără componenta de offset şi nu produc semnal

de ieşire dacă nu există o diferenţă de temperatură;
 nu interferează cu alte mărimi de influenţă, cu excepţia luminii şi a unor radiaţii
nucleare ce pot produce transmutaţii (fierul şi nichelul sunt stabile la aceste
fenomene;
 nu necesită polarizări iniţiale.

Principalele dezavantaje ale temocuplelor constau în: scăderea accentuată a

sensibilităţii la temperaturi scăzute; apariţia fenomenelor de evaporare, contaminare
chimică sau chiar topirea la temperaturi ridicate; limitarea pragului de sensibilitate
datorită zgomotului termic propriu.

II.4. Traductoare pirometrice

Noţiunea de pirometrie derivă de la cuvântul grecesc „piro” (foc), referindu-se la

măsurarea temperaturii pe baza unor metode fără contact, în concordanţă cu legile
radiaţiei termice.

Este cunoscut faptul că toate substanţele emit energie radiantă ce depinde de

temperatura absolută a corpurilor respective, fenomenele de radiaţie termică fiind
descrise de o serie de legi deduse din termodinamică. Aceste legi au fost verificate pentru
un corp negru absolut , care este un emiţător sau receptor total al energiei radiante. Dar,
nu toate corpurile îndeplinesc această condiţie, fiind necesară introducerea unui
coeficient de corecţie (emisivitatea) mai mic decât unitatea, coeficient ce depinde de
natura şi starea suprafeţei corpului, precum şi de lungimea de undă a radiaţiei (cu
excepţia corpurilor gri).

15
 Pe baza legilor lui Planck, Wien şi Stefan-Boltzmann s-au realizat pirometrele ce
permit măsurarea temperaturii prin intermediul energiei radiante în mai multe variante ca:
pirometre cu radiaţie totală; pirometre monocromatice (cu bandă îngustă); pirometre cu
dispariţie de filament; pirometre bicromatice.

Deoarece, în lanţul de măsură, de la corpul a cărui temperatură se măsoară există

o anumită distanţă, se impune ca radiaţia să se propage spre un traductor sau fotodetector.
In raport de caracteristica de sensibilitate a fotodetectoarelor, utilizarea pirometrelor este
limitată, anexa 2 prezentând limitele inferioare ale intervalului de temperatură pentru o
parte redusă de fotodetectoare utilizabile.

Pirometrele de radiaţie totală au la baza funcţionării legea Stefan-Boltzmann şi

implică utilizarea unui detector de bandă largă, semnalul electric obţinut la ieşirea
fotodetectorului fiind proporţional cu puterea a patra a temperaturii, adică e = eo.k.T4, k
fiind o constantă iar eo emisivitatea medie.

Fig. 8

Principial, pirometrul cu radiaţie totală se realizează după schema prezentată în

figura 8. Corpul – 1 cu suprafaţa emisivă – 2 transmite radiaţia termică spre detectorul –
3, cu ajutorul unei diafragme – 4 şi o oglindă concavă – 5.

Pentru absorbţia totală a radiaţiilor de către detector, care poate fi un termocuplu, acesta
va trebui să se înnegrească.

16
La aceste traductoare, măsurarea temperaturii nu depinde de distanţa dintre suprafaţa
emisivă şi pirometru (oglindă), cu excepţia ca suprafaţa vizată de pirometru să fie activă.
Existenţa unor reflexii suplimentare, de exemplu corpul este executat din aluminiu, duce
la apariţia unor erori de măsurare deoarece corpul poate reflecta şi sursa care îl încălzeşte.

Pirometrele cu bandă îngustă (monocromatice) fac uz de o serie de filtre optice şi

detectoare şi prezintă o sensibilitate maximă pe axa filtrului optic doar pentru o anumită
fracţiune a spectrului de radiaţie termică.

Pirometrele cu dispariţie de filament funcţionează pe acelaşi principiu cu cele

monocromatice, având în componenţa lor şi o lampă etalon cu filament de wolfram.
Măsurarea se face prin comparaţie, adică pe imaginea suprafeţei radiante ce emite o
radiaţie în spectrul vizibil, se suprapun lampa etalon.

Fig. 9

Reglând curentul de filament se va modifica temperatura acestuia şi implicit

culoarea. Astfel (figura 9), în funcţie de temperatura filamentului Tf, valoarea curentului
prin acesta constituie o măsură a temperaturii urmărite Tm.

Pirometrele obişnuite au domeniile: 700˚C (filament roşu închis) şi tempera-tura maximă

a filamentului 1500˚C, dar pot fi extinse până la 3000˚C prin utilizarea unor atenuatoare
optice.

În cazul în care dispariţia filamentului e sesizată cu fotodetectoare, limita inferioară poate

ajunge până la 500˚C, cu erori de măsurare ce se pot situa sub ± 0,5%.

17
 Pirometrele bicromatice se realizează din două pirometre monocromatice care
lucreazîn două regiuni apropiate ale radiaţiei termice, în aşa fel încât emisivitatea să se
poată considera constantă. Aceste pirometre pot măsura temperaturi în intervalul 700 ÷
2000˚C şi idicaţia lor nu depinde de natura corpului şi starea suprafeţei pentru cazul
emisivităţilor cuprinse între 0,3 şi 1.

Pirometrele sunt foarte mult utilizate în siderurgie (metalurgie) pentru măsurarea

temperaturii şarjei în cuptoare, furnale etc.

Pe lângă traductoarele de temperatură amintite în acest paragraf se mai pot aminti

traductoarele speciale (termometre) cu semiconductoare (cu una sau două diode),
termometrele bazate pe măsurarea zgomotului de fond ş.a., asupra cărora nu se va insista.

18
 CAPITOLUL III
SISTEM DE REGLARE AUTOMATA A TEMPERATURII

In cazul sistemelor de reglare a temperaturii avem de a face cu procese termice, deci cu

un procese lente, care au constante de timp mari şi de existenţa timpului mort.
Existenţa timpului mort se explică prin faptul că aceste sisteme au constante distribuite,
caracterizate prin proprietatea că energia termică (căldura) degajată de rezistenţele
termice, nu se propagă instantaneu până la senzorul de temperatură, ci ajunge la acesta
abia după un anumit timp.

Reglarea temperaturii
Sistemele de reglare automată a temperaturii sunt printre cele mai utilizate atât în
economie cât şi în aplicaţii casnice. Din punct de vedere al destinaţie sistemele de reglare
automată a temperaturii pot fi sisteme pentru instalaţii frigorifice sau sisteme pentru
instalaţii de încălzire.
În multe situaţii, schemele pentru măsurarea temperaturii sunt incluse în bucle de reglare
a temperaturii pentru incinte termostate. Dacă încălzirea se face electric, nu este indicat
ca alimentarea schemei de măsurare să se facă de la aceeaşi sursă de putere ca şi
rezistorul de încălzire, deoarece pot apare cuplaje parazite importante, care măresc
histerezisul temperaturii reglate. În acest caz este indicat ca alimentarea pentru încălzire
să se realizeze în curent alterenativ, iar alimentarea schemei de măsurare în curent
continuu.
În cele mai simple instalaţii termice, schema bloc a unui sistem de reglare a temperaturii
este cea din fig.
Sistemele de reglare a temperaturii din instalaţiile frigorifice sunt realizate, în majoritatea
cazurilor, prin intermediul echipamentelor specializate cu acţiune continuă sau cu
regulator bipoziţional. În instalaţiile termice la care timpul mort este mare, este necesară
utilizarea sistemelor de reglare cu regulator PID sau PI. În unele situaţii, când timpul
mort este foarte mare (Tm > T), se impune utilizarea unor regulatoare speciale (cu
acţiune prin impulsuri).

19
 Fig. 10 Reglarea temperaturii

Sistem de reglare automata a temperaturii

Fier de călcat

Fig. 11 Fier de călcat

20
 Fig. 12 Sistem de reglarea automata a temperaturii

-mărimea de intrare este prescrisă din șurubul de prescriere

-pârghia isol este elementul de comparație
-bimetalul este traductorul
-rezistența electrică este elementul de execuție
-instalația tehnologică este talpa fierului de călcat
-resortul de contact este un regulator bipozițional
-cama este latura fixă a bimetalului

21
 CAPITOLUL IV
NORME DE PROTECŢIE A MUNCII
Respectarea normelor de tehnica securităţii muncii contribuie la asigurarea
condiţiilor de muncă normale şi la înlăturarea cauzelor care pot provoca accidente de
muncă sau îmbolnăviri profesionale.

În această direcţie responsabilitatea pe linie tehnică a securităţii muncii şi

prevenirea şi stingerea incendiilor, revine atât celor care organizează, controlează şi
conduc procesul de muncă, cât şi celor care lucrează direct în producţie.

Conducătorul laboratorului trebuie să ia măsuri pentru realizarea următoarelor

obiective:

 Să se asigure iluminatul, încălzirea şi ventilaţia în laborator;

 Să se asigure expunerea vizuală prin afişe sugestive, privitoare atât la protecţia
muncii, cât şi la prevenirea şi stingerea incendiilor;
 Maşinile şi instalaţiile din laborator să fie echipate cu instrucţiuni de folosire;
 Să se asigure legarea la pământ şi la nul a tuturor maşinilor acţionate electric;
 În laborator să se găsească la locuri vizibile mijloace pentru combaterea
incendiilor;
 Să se efectueze instructaje periodice pe linie de protecţie a muncii, de prevenire şi
stingere a incendiilor;
 Înainte de începerea orei se va verifica dacă atmosfera nu este încărcată cu vapori
de benzină sau cu gaze inflamabile;
 Dacă s-a utilizat benzină sau alte produse uşor inflamabile pentru spălarea
mâinilor, acestea trebuie din nou spălate cu apă şi săpun şi şterse cu un prosop;
 Machetele sau exponatele trebuie să fie bine fixate în suport, iar utilizarea lor se
va face numai în prezenţa inginerului sau laborantului;
 Materialele utilizate se vor manevra cu grijă, pentru a nu se produce accidente
precum: răniri ale măinilor, răniri ale ochilor, insuficienţe respiratorii, etc.
 Manevrarea instrumentelor, a mijloacelor de lucru, a machetelor mai grele se va
face cu atenţie pentru a evita riscul de lovire.

22
 Elevii:

 Vor utiliza materialul didactic doar sub supravegherea profesorului, iar în timpul
pauzelor vor aerisi sala de clasă pentru a păstra un microclimat corespunzător de
lucru;
 Nu vor folosi în joacă instrumentele puse la dispoziţie;
 Nu vor introduce obiecte în prizele electrice;
 Vor avea grijă de mobilierul şi mijloacele didactice din dotarea laboratorului;
 Vor efectua lucrările de laborator în prezenţa profesorului sau laborantului;
 Vor păstra o atmosferă de lucru în timpul orelor, în linişte şi cu seriozitate.

Nerespectarea regulilor mai sus menţionate poate conduce la accidente nedorite,

de aceea, abaterile vor fi sancţionate conform prevederilor legale şi ale regulamentului de
ordine interioară.

Măsuri de protecţia muncii la utilizarea instalaţiilor şi echipamentelor

electrice
Asigurarea inaccesibilităţii elementelor care fac parte din circuitele electrice prin:
- izolarea electrică a conductoarelor
- folosirea carcaselor de protecţie legate la pămant

Folosirea tensiunilor reduse (de 12, 24 şi 36 V) lămpile şi sculele electrice

portabile.

La utilizarea uneltelor şi lămpilor portabile electrice sunt obligatorii:

- verificarea atentă a uneltei, a izolaţiei şi a fixării sculei înainte de începerea

lucrului;
- evitarea încolăcirii sau a răsucirii cablului de alimentare în timpul lucrului;
- evitarea deplasării elevului în timpul lucrului;
- evitarea trecerii cablului de alimentare peste alte mese de lucru sau peste căile de
acces;

23
 - interzicerea reparării sau remedierii defectelor în timpul funcţionării motoarelor
(machetelor) sau nesupravegherea uneltelor conectate la reţeaua electrică;

Folosirea mijloacelor individuale de protecţie şi a mijloacelor de avertizare:

- echipament de protecţie (covoraşe de cauciuc, mănuşi electroizolante, etc.)
- folosirea sculelor cu manere electroizolante urmărind ca acestea să nu prezinte
fisuri, zgarieturi şi să reziste tensiunii la care sunt folosite.
Protecţia prin legarea la pămant este folosită pentru asigurarea personalului
împotriva electrocutării prin atingerea echipamentelor şi instalaţiilor aflate sub tensiune.
Elementele care se leagă la pămant sunt:
o carcasele şi postamentele utilajelor;
o carcasele tablourilor de distribuţie;
o scheletele metalice care susţin echipamentele electrice.

24
 BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Vlaicu şi Costin Cepisca, Senzori şi traductoare, editura Bucureşti

2001;
2. Dragoș Simulescu, Constantin Popescu, Aparate, echipamente și instalații de
electronică industrială, manual cl. XI și XII, Editura Didactică și Pedagogică
București;
3. Emil Micu, ş.a., Electrotehnică de la A la Z , Editura Stiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985;
4. Eugenia Isac, Măsurări electrice și electronice, manual cl. XI și XII, Editura
Didactică și Pedagogică București;
5. Gheorghe Frățicoriu, Andrei Țugulea, Mihai Vasilui, Electrotehnică și
electronică aplicată, manual cl. X, Editura Didactică și Pedagogică București;
6. Theodor Dănilă, Monica Ionescu Vaida, Componente și circuite electronice,
manual cl. XI și XII, Editura Didactică și Pedagogică București ;
7. Sergiu Colin, Stelian Popescu , Aparate, echipamente și instalații de electronică
industrială automatizării, manual pentru cl. XI-XII, Editura Didactică și
Pedagogică București.

25
 ANEXE

Traductoare rezistive pentru deplasare liniară

Traductoare de temperatură

26
Traductor de temperatură programabil Traductoare de temperatura cu 4...20 mA

Traductor de temperatură, temperaturi -50°C ÷ +150°C, conexiune filetată G1/2".

27