Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert

sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate

de umaniștii renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun,
au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează
în 1534 că valahii „se numesc romani”.[17] Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se
denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească:
„Sti rominest?”.[18] După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante
Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români”
(romanesci).[19] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara
Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor
și-și numesc limba «românește», adică romana”.[20]

Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în

mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează
în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”.[21] Istoricul polonez Orichovius
(Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani,
iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”,[22] în timp ce primatul și
diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,[23] iar eruditul
maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem
Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.[24]

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este
conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova
et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.
[25]
Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru
„rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare
ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând
fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.