Cursuri MTp2

Mașini mecanoenergetice
8.1. TURBOMAŞINI. DEFINIŢII,

ROL, CARACTERISTICI
Prin definiţie, maşina este un „sistem tehnic alcătuit din piese cu mişcări
determinate, care transformă o formă de energie în altă formă de energie sau în
lucru mecanic”, iar prefixul turbo se referă la o maşină rotativă.
Astfel, prin turbomaşină înţelegem o maşină compusă obligatoriu dintr-un
rotor şi facultativ dintr-un stator.
Din motive care ţin de alcătuirea programei didactice universitare,
obiectul acestui curs se referă la turbomaşinile motoare, în care o formă diferită
de energie se transformă în lucrul mecanic.
Pentru a înţelege mai lesne rolul şi caracteristicile turbomaşinilor, le vom
analiza în comparaţie cu maşinile cu piston.
1. În turbomaşini, curgerea agentului motor este continuă, la fel şi

transformarea energetică, pe când în motorul cu piston curgerea este
fragmentată de cei 2 (4) timpi, iar transformarea energetică este limitată
de volumul cilindrilor;
2. În consecinţă, la aceeaşi putere, gabaritul turbomaşinilor va fi mai mic
decât cel al maşinilor cu piston, sau, la acelaşi gabarit, puterea generată
în turbomaşini va fi mai mare decât cea produsă de motorul cu piston;
3. Turbomaşinile sunt destinate aplicaţiilor staţionare, cu precădere
producerii centralizate de energie electrică (şi eventual termică), prin
cuplarea cu generatoare electrice, pe când motoarele cu piston sunt
montate pe autovehicule, ambarcaţiuni, etc. Sigur că există şi excepţii
care confirmă regula, cum ar fi turbinele cu gaze care propulsează
avioanele sau motoarele cu gaz utilizate pentru cogenerare;
4. Prin structura axial-simetrică, turbomaşinile au o funcţionare liniştită,
singurele frecări au loc în lagăre, pierderile mecanice fiind foarte mici în
comparaţie cu puterea maşinii. În motorul cu piston, pe lângă frecările
din lagăre apare suplimentar şi frecarea pistoanelor în cilindri. Se
manifestă şi forţe inerţiale importante la schimbarea sensului de mişcare
al pistonului în cilindru;
5. Din punct de vedere al regimului vibraţiilor, turbomaşinile sunt mai
puţin afectate decât maşinile cu piston;
6. Toate aceste deosebiri contribuie la următoarele considerente:
turbomaşinile au o durată de viaţă mai mare, la un consum de ulei mai
redus şi un necesar de mentenanţă sensibil mai scăzut decât motoarele
cu piston;
1
Curs 8. Turbine cu
7. Din punct de vederea al concepţiei, turbomaşinile sunt mai simple decât

motoarele cu piston, dar execuţia este mai dificilă, ţinând cont de jocurile
mici necesare între stator şi rotor.
În ţara noastră există în exploatare turbine cu abur în gama de putere
1...700 MW, turbine cu gaze până la 280 MW, turbine hidraulice în gama
1...190 MW şi turbine eoliene de până la 2,5 MW.
Constructorii de maşini din România au realizat turbine cu abur pentru
termocentrale şi alte instalaţii industriale din ţară şi din străinătate, bazate pe
conversia energiei combustibililor fosili în energie mecanică (Tabelul 4.1).
De asemenea, multe din turbinele hidraulice ce echipează hidrocentralele
patriei sunt rodul cercetării, proiectării şi industriei autohtone.
Turbomaşinile au constituit obiect de studiu în universităţile tehnice
româneşti începând cu perioada interbelică, dar cele mai importante contribuţii
în acest domeniu s-au adus după 1950, când planurile de electrificare a ţării au
impus creşterea cererii de maşini şi echipamente energetice şi implicit de
oameni pregătiţi să le proiecteze, realizeze şi exploateze în mod eficient.
Prezenta lucrare se adresează studenţilor anului IV al Facultăţii de
Energetică (secţia Informatizarea şi conducerea proceselor energetice) şi
constituie totodată un omagiu adus de autor pionierilor studiului turbomaşinilor
din Universitatea Politehnică din Bucureşti, Profesorii Titus Grecu şi Alexandru
Seleşteanu.
2
8.2. TURBINE CU ABUR
8.2.1 Introducere
Rolul turbinei cu abur este transformarea energiei potenţiale a aburului

(sub formă de diferenţă de entalpie (sau cădere termică) în lucru mecanic.
Această energie specifică a aburului este foarte mare (vezi tabelul 3.1), motiv
pentru care prelucrarea ei într-o singură turbină elementară (compusă dintr-un
şir de ajutaje fixe urmat de un şir de palete mobile) nu este posibilă. Iată de ce la
turbinele termice acest proces are loc într-o serie de turbine elementare, numite
în continuare trepte, al căror număr este ales în aşa fel încât randamentul turbinei
să fie maxim, iar costul acesteia minim.
Tabelul 3.1 Necesitatea prelucrării energiei potenţiale a fluidului în trepte:

Tipul turbinei Energia potenţială [m coloană apă] H [kJ/kg]
Hidraulică 10 … 1000 0,1…10
Cu abur 100.000 … 145.000 1000…1450
Cu gaze 20.000-30.000 200…300
În concluzie, deoarece energia potenţială este de sute de ori mai mare la

turbina cu abur decât la turbina hidraulică, numărul de trepte al turbinei cu abur
este de 15…30, iar cel al turbinelor cu gaze de 2…10. În figura 3.1 este
prezentată o turbină cu abur.
Figura 8.1. Secţiune longitudinală prin turbina cu abur
3
Curs 8. Turbine cu
Care sunt elementele constitutive ale unei trepte de turbină ? Priviţi

reprezentarea din fig. 3.2. Treapta reprezintă un ansamblu format din:
a) un şir de canale fixate pe stator (A), numite ajutaje, în care aburul se destinde
şi îşi creşte viteza (respectiv energia cinetică) pe seama scăderii secţiunii de
curgere cauzate de modificarea unghiului direcţiei de curgere a aburului;
b) un şir de lopăţele profilate, fixate pe rotor (P), numite palete, unde energia
cinetică a aburului este transformată în energie mecanică transmisă rotorului,
prin trei mecanisme: acţiunea directă a jetului asupra profilului (efect de
acţiune) , ieşirea aburului cu viteză mare din canalul interpaletar (efect de
reacţiune) şi apariţia unei forţe datorată diferenţei de presiune dintre intrados
şi extrados (efect de aripă portantă).
Mărimile geometrice ale ajutajului:
diametrul mediu d1
unghiul de ieşire al aburului 1
înălţimea ajutajului la ieşire la1
pasul t1
lăţimea şirului B1
coarda profilului b1
Mărimile geometrice ale paletei:
diametrul mediu d2
unghiul de ieşire a aburului 2
înălţimea ajutajului la ieşire lp2
pasul t2
lăţimea şirului B2
coarda profilului b2
Figura 8.2 Elementele treptei de turbină
4
8.2.2 Clasificarea turbinelor cu abur
În cele ce urmează se detaliază principiul de funcţionare, elemente

constructive şi indici de performanţă la câteva dintre principalele tipuri de
turbine utilizate în energetică.
Turbine axiale cu acţiune
Turbina cu acţiune cu o singură treaptă (Turbina Laval).

Turbina cu acţiune cu o singură treaptă este prezentată schematic în figura
4.1. Aburul pătrunde în ajutaj unde se destinde, ieşind cu viteza c 1. Aburul
loveşte paletele rotorice fixate pe disc, punându-le în mişcare. Din palete aburul
iese cu viteza absolută c2 încă mare, şi se evacuează prin racordul de evacuare al
carcasei.
Turbina cu acţiune într-o treaptă ar avea un randament ridicat numai la
căderi termice mici, neutilizabile în mod normal în instalaţiile cu abur. În mod
real, ea are un raport de viteze xc mult sub valoarea optimă (xc <0,28), ceea ce
duce la un randament foarte scăzut (ηe=0,3.. .0,48). Pentru ieftini turbina,
diametrul rotorului trebuie ales mic decât cel optim, ceea ce impune turaţii
foarte mari. Datorită acestor dezavantaje, turbinele cu acţiune într-o singură
treaptă (denumite şi turbine Laval) se folosesc numai pentru antrenări auxiliare
la putere sub 100 kW.
5
Curs 8. Turbine cu
ajutaje
palete
palete
ajutaje
Figura 8.3. Turbina cu acţiune cu o singura treapta,
Turbina cu acţiune cu trepte de viteză (Turbina Curtis).

Pentru ameliorarea randamentului se poate folosi energia reziduală a
aburului într-un al doilea şir de palete mobile. Între şirurile de palete mobile se
prevede un şir de palete redresoare fixe care readuc aburul în direcţia de mişcare
a paletelor mobile, fără a-l destinde (fig. 4.2).
În figura 4.2 se prezintă şi o secţiune axial-cilindrică prin ajutaj şi
paletajul turbinei şi triunghiurile de viteze aferente. În ajutaj aburul se destinde
de la presiunea p0 la p1, presiunea menţinându-se în continuare constantă până la
ieşirea din turbină . În concluzie, la turbina cu trepte de viteză energia potenţială
a aburului se transformă în energie cinetică numai în ajutaje. Treptele Curtis au
randament mai bun decât turbinele într-o singură treaptă, dar mai slab decât cele
6
multietajate. De aceea se folosesc ca agregate independente numai în cazul

unităţilor mici sub 2,5 MW, pentru antrenări auxiliare (pompe, ventilatoare). Se
întâlnesc însă în componenţa turbinelor cu trepte de presiune, ca trepte de
reglare.
palete fixe
ajutaje
palete mobile 2
obada
palete mobile 2
Figura 8.4. Turbina cu acţiune cu trepte de viteză (Curtis)
Turbina cu acţiune cu trepte de presiune (Turbina Rateau)

În figura 4.3 s-a reprezentat schematic secţiunea longitudinală printr-o
turbină cu acţiune cu trepte de presiune. Rotorul turbinei este constituit din
discuri fixate pe un arbore comun , fiecare disc purtând un şir de palete cu
acţiune. Între discuri există pereţi despărţitori numiţi diafragme, care poartă
ajutajele. Diafragmele sunt fixate în carcasă, care închide turbina spre exterior.
Aburul viu intră în primul şir de ajutaje, unde se destinde mărindu-şi viteza. În
paletele primului disc, energia cinetică se transformă în lucru mecanic, aburul
ieşind cu viteză redusă. Procesul astfel descris se repetă în fiecare treaptă.
7
Curs 8. Turbine cu
palete
ajutaje
diafragma
discuri
Figura 8.5. Turbina cu acţiune cu trepte de presiune.
Turbina cu trepte de presiune cu acţiune (Turbina Rateau)
8
Turbina cu trepte de presiune cu reacţiune (Turbina Parsons)

În figura 4.4 se prezintă secţiunea prin paletajul unei turbine cu reacţiune.
Presiunea scade atât în paletele fixe, cît şi în cele mobile. Lucrul mecanic în
paletele mobile se produce atât pe seama energiei cinetice absolute, cît şi pe
seama destinderii.
Căderea pe treaptă fiind proporţională cu (1- ), treptele cu reacţiune
prelucrează căderi mai mici decât cele cu acţiune, deci turbina cu reacţiune are
mai multe trepte decât cea cu acţiune. Curgerea printre palete făcându-se sub
acţiunea diferenţei de presiune, aburul umple mai bine canalul interpaletar, deci
pierderile în palete sînt mai mici. Diferenţa de presiune din paletele mobile p1-
p2 conduce la o împingere axială asupra rotorului dirijată în sensul curgerii
aburului. Pentru a reduce această împingere s-a recurs la rotorul cu tambur, la
care diferenţa de presiune acţionează numai asupra paletajului, pe când la disc ar
fi acţionat asupra întregii suprafeţe a discului. În figura 4.4 se pot vedea şi
diagramele de viteze în paletele turbinei.
Pentru compensarea forţei axiale Fa, la capătul de înaltă presiune se
prevede un disc de echilibrare, în a cărui cameră se menţine presiune scăzută
prin punerea în legătură cu racordul de evacuare al turbinei. Astfel discul este
supus unei contraforţe axiale F’a dirijată spre lagărul din faţă al turbinei.
Datorită diferenţei de presiune creată în reţelele de palete fixe şi mobile se
produc scăpări de abur importante peste vârful paletelor.
În concluzie, turbina cu reacţiune este avantajoasă numai în cazul
paletelor lungi, adică la presiune joasă şi eventual medie sau în cazul debitelor
masice foarte mari
palete fixepalete mobile
F'a
Fa
Figura 8.6. Secţiune axial cilindrică prin turbina cu reacţiune
9
Curs 8. Turbine cu
1
8.2.3. Reglarea debitului de abur
Se face ţinând cont de relaţia lui Saint-Venant ce guvernează curgerea

aburului prin ajutaje:
* p 
m =   S min p0
 f  *1  (4.13)
 v0* p
 0 
Reglarea prin laminare
Este o metodă de reglare a debitului neeconomică, aplicată de regulă la

turbinele foarte mici şi ieftine. Acestea posedă de regulă un singur ventil de
reglare (VR), care, prin închidere parţială, coboară presiunea de admisie a
aburului în turbină de la p0 la p’0 (fig. 8.7).
Prin aceasta, scade căderea teoretică disponibilă H t < Htn , deci şi cea
internă H i < Hin . Puterea scade atât prin efectul scăderii m la cât
debitului 0n m 0
şi prin scăderea căderii interne. Procedeul este însoţit de pierderi, prin
deplasarea procesului de destindere către dreapta în diagrama h-s.
Figura 8.7. Reglarea prin laminare a debitului de abur
Reglarea prin admisie
Este un procedeu de reglare a debitului de abur viu realizat prin

deschiderea secvenţială a VR. El se foloseşte pe scară largă la turbinele la care
Smin nu ocupă întreaga coroană circulară (  1).
În acest fel, VR se deschid unul după altul, existând numai un singur

ventil în curs de deschidere, deci pierderile în comparaţie cu reglarea prin
laminare sunt de n ori mai mici, n fiind numărul de VR-uri (fig. 8.8).
1
Curs 8. Turbine cu
Figura 8.8. Reglarea prin admisie a debitului de abur
Reglarea prin laminare la turbinele cu abur saturat pentru CNE
La acest tip de turbine laminarea poate avea loc în toate ventilele (unison)
sau secvenţial (fig. 8.9). Deschiderea la unison conduce la aceleaşi pierderi prin
laminare ca şi în cazul laminării cu un singur ventil, având însă avantajul unei
încălziri uniforme a turbinei în perioada de pornire, aburul circulând pe toată
circumferinţa zonei de admisie. Deschiderea secvenţială a VR oferă o reglare
mai fină a debitului de abur, dar zona de admisie este încălzită mai neuniform pe
durata pornirii. Realizarea constructivă a conectării VR la turbină este vizibilă
în fig. 8.10.
Figura 8.9. Reglarea prin laminare a debitului de abur la turbinele pentru CNE
1
Figura 8.10 Secţiune transversală prin admisia în turbinele pentru CNE
Reglarea cu parametri alunecători ai aburului
Acest tip de reglare se practică doar la turbinele cu abur de semi-bază şi

vârf care participă la reglajul putere-frecvenţă în sistemul energetic. VR sunt
total deschise iar presiunea se reglează de la generatorul de abur.
8.2.4. Palete lungi
Procesul de destindere în turbină este o adiabată ireversibilă (cu creştere

de entropie), în care presiunea aburului scade, iar volumul specific creşte.
Secţiunile de curgere cresc în lungul turbinei potrivit ecuaţiei continuităţii:
m  v
S= =dl
ca (4.14)
Diametrele medii şi înălţimile (lungimile) ajutajelor (paletelor) vor creşte

de la admisie către evacuare, aşa cum se poate vedea în colecţia de palete
prezentată în fig. 4.11. Actualmente, cea mai lungă paletă măsoară 1,35 m la
turaţia de 3000 rot/min şi 1,85 m la turaţia de 1500 rot/min. Pentru a rezista
forţei centrifuge, paletele se subţiază către vârf şi se confecţionează din aliaj de
titan (mai uşor decât oţelul).
Pe măsură ce aburul se destinde, el necesită o secţiune din ce în ce mai
mare de curgere. Deci, cresc diametrul mediu d1 şi lungimile paletelor lp.
1
Curs 8. Turbine cu
1
Prin definiţie, paletele lungi au l lp > .
raportul d = d1 12
Figura 8.11. Creşterea lungimii paletelor în procesul de destindere
La aceste trepte, are loc o centrifugare puternică a aburului către periferie,

liniile de curent aglomerându-se în treimea exterioară a paletelor, după cum se
poate vedea în figura 8.12.
0 1 2
0 1 2
Figura 8.12. Centrifugarea fluidului la treptele finale
1
Acestei centrifugări trebuie să i se opună o forţă de presiune, care să

readucă aburul în curgere axială. Forţa de presiune se obţine destinzând inegal
aburul pe rază în ajutaje şi în palete. Astfel, considerând trei secţiuni
caracteristice ale paletei (de bază, mediană şi de vârf), pentru realizarea condiţiei
p1 > p1 > p1b , este necesară o destindere majoră în ajutaje în secţiunea de
v m
bază (profil de acţiune), o destindere normală în secţiunea mediană (profil de
reacţiune) şi o destindere mică în secţiunea de vârf (profil de aripă portantă).
Paleta se face deci răsucită, de la bază la vârf.
La paletele lungi, odată cu raza creşte semnificativ şi viteza periferică a

treptei u. Triunghiurile de viteză se adaptează deci celor spuse mai sus,
modificându-se de la bază către vârf, de la profilul cu acţiune, către reacţiune şi
aripă portantă, conform fig. 4.13.
Subţierea paletelor către vârf se datorează a doi factori:
▪necesitatea coborârii centrului de greutate de la mijloc către bază în
scopul micşorării solicitării mecanice asupra secţiunii de bază (forţa
centrifugă C  rG )
▪necesitatea realizării profilului de aripă portantă la vârf.
Figura 8.13. Răsucirea paletelor lungi
1
Curs 8. Turbine cu
Efortul total rămâne practic constant în lungul paletei lungi, aşa cum rezultă din
figura 8.14.
Figura 8.14. Evoluţia eforturilor unitare în lungul paletei lungi.
8.2.5. Turbine de mare putere
Pentru creşterea puterii efective a turbinei, se adoptă soluţii constructive

multi-flux în opoziţie, în scopul echilibrării forţelor axiale generate de forţa
aburului asupra paletelor şi discurilor, aşa cum rezultă din figura 4.15. În
prezent, puterea maximă pentru turbinele cu abur este de 1300 MW pentru
instalaţii clasice şi de 1500 MW pentru instalaţii pentru CNE (vezi fig. 4.22).
Figura 8.15. Scheme constructive ale turbinelor de mare putere (pentru CNE)
1
Numărul necesar de fluxuri este determinat de două considerente:
▪ necesitatea evacuării debitului de abur din paletele ultimei trepte;

▪ obligativitatea ca paleta să reziste la forţa centrifugă în secţiunea cea mai
solicitată (la bază de obicei).
În figura 8.16 este reprezentată o imagine a diafragmei ultimei trepte a

unei turbine de mare putere, în comparaţie cu dimensiunea unui lucrător de
mentenanţă.
Figura 8.16. Diafragma ultimei trepte la o turbină de mare putere
În ceea ce priveşte prima condiţie, exemplificăm cu o aplicaţie:
Fie o paletă finală a unei turbine având un diametru mediu de 3,5 m şi

lungimea de 1,05 m. Volumul specific la ieşirea din palete este de 29 m3/kg.
Câte fluxuri va avea turbina, dacă debitul total necesar a fi evacuat este
m c = 570 kg/s ?
Se recomandă o viteză axială de ieşire din paletă
w2a = 0,7  a = 0,7  340 = 238 m/s , unde a este viteza sunetului. Rezultă din
ecuaţia de debit:
m  p    d 2  l p  w2a 0,99    3,5  1,05  238 (4.15)

= v2 = = 93,8
flux kg/s
Deci 29
m 570
z = = = 6,07 fluxuri (4.16)
c
flux
m flux 93,8
Se adoptă deci un număr de şase fluxuri, deci trei corpuri în dublu flux.
1
Instalații de turbine cu
9. INSTALAȚII DE TURBINE CU GAZE

9.1. Noţiuni introductive
Instalaţia de turbină cu gaze este un turbomotor care transformă energia

unui debit de gaze de ardere în energie mecanică. Este compusă dintr-un
compresor cuplat mecanic pe aceeaşi linie de arbori cu turbina cu gaze iar pe
partea fluidului de lucru prin intermediul camerei de ardere. Gazele de ardere
rezultate din reacţia de oxidare a combustibilului cu oxigenul din aerul aspirat
din atmosferă şi comprimat de compresor sunt introduse în turbină, unde energia
lor se transformă în lucrul mecanic necesar atât compresorului cât şi maşinii
antrenate (dacă aceasta există). Gazele de ardere sunt apoi evacuate din turbină
în mediul ambiant. În figura 9.1 se prezintă elementele instalaţiei de turbină cu
gaze.
turbină
compresor evacuare gaze
de ardere
admisie aer camera de ardere
Figura 9.1. Elementele instalaţiei de turbină cu gaze
Energia astfel obţinută este folosită

pentru deplasarea aeronavelor, trenurilor şi
navelor, dar şi pentru antrenarea
generatoarelor electrice.
Istoric vorbind, în anul 1500, Leonardo da
Vinci a proiectat o turbină cu aer cald care
antrena un rotisor. Realizarea lui este
descrisă în fig. 9.2.
În 1791 a fost patentat un motor
termic cu toate elementele unei turbine cu
gaze de astăzi, utilizat pentru tracţiunea
unei căruţe fără cai.
Nouă ani mai târziu, prima turbină cu gaze
a fost proiectată de F. Stolze, dar ea nu a
Figura 6.2. Turbina cu aer cald furnizat energie mecanică utilă.
a lui Leonardo da Vinci Abia în 1903, un norvegian, pe nume
1
Mașini
Ægidius Elling, a construit prima turbină cu gaze care a produs mai multă putere
decât cea necesară antrenării propriilor componente. Prima aplicaţie a unei
turbine cu gaze a aparţinut în 1914 lui Charles Curtis, deschizând calea apariţiei
primei fabrici de turbine cu gaze aparţinând lui General Electric în 1918. În
1930, Sir Frank Whittle a patentat primul turbomotor cu gaze pentru avioane.
Din punct de vedere mecanic, turbinele cu gaze pot fi considerabil mai

puţin complexe decât motoarele cu ardere internă. Pot fi turbine simple cu o
singură parte în mişcare: ansamblul arbore/compresor/turbină/generator electric
(single-shaft), aşa cum se vede în fig. 9.3. Pot însă exista şi instalaţii sofisticate,
cum e cazul turbojet-urilor pentru aviaţie, care au mai mulţi arbori, sute de
palete mobile, palete cu înclinare reglabilă şi un vast sistem de conducte,
arzătoare şi schimbătoare de căldură.
rotor compresor
rotor turbină
arbore
Figura 9.3 Ansamblul rotor al ITG single-shaft
Marele avantaj al unei turbine cu gaze în raport cu un motor cu piston este

densitatea mai mare de putere raportată la greutate, ceea ce însemnă mai multă
putere furnizată la acelaşi gabarit. Totuşi, turbinele cu gaze sunt mai scumpe
decât motoarele cu piston de putere egală, fiind mai greu de proiectat şi de
construit datorită vitezelor mari de rotaţie şi temperaturilor superioare de
funcţionare.
Alte avantaje ale turbinelor cu gaze în raport cu motoarele cu piston sunt:
• Reducerea greutăţii cu circa 70 %;
• Simplitate;
• Personal redus de exploatare şi întreţinere;
• Răspuns rapid la variaţii de sarcină;
• Construcţie modulară;
• Vibraţii reduse;
• Economicitate;
Ca dezavantaje, se pot menţiona:

• Multe componente lucrează sub stres;
• Zgomot ridicat;
• Cantităţi mari de aer necesare şi de gaze de ardere generate;
• Nu pot fi reparate pe poziţia de funcţionare.
2
Din punct de vedere al vitezei de rotaţie, turbinele de aviaţie operează cu

turaţii în jur de 10.000 rot/min, iar microturbinele în jur de 100.000 rot/min.
Turbinele cu gaze pentru producerea energiei electrice au provenit din
cele de pe avioane (aeroderivative), utilizate doar ca instalaţii de vârf.
În timp, constructorii de turbine cu gaze au adaptat turbinele şi pentru
funcţionarea în regim de semi-bază (turbine industriale pentru diverse antrenări),
sau chiar de bază (heavy-duty). Acestea au turaţia de 3000 sau 3600 rot/min
pentru a se putea sincroniza cu sistemul electroenergetic fără reductor de turaţie,
atingând în ciclu simplu puteri de 200...300 MW la randamente ale ciclului de
circa 40 %.
Randamentul ciclului poate creşte la 60 % dacă se utilizează căldura
reziduală a ciclului cu gaze într-un ciclu cu abur (ciclu combinat „gaze-abur”),
sau chiar la 90 %, dacă la evacuare căldura serveşte încălzirii urbane sau chiar
obţinerii frigului în scopuri industriale, comerciale sau rezidenţiale. În acest caz,
ITG funcţionează în cogenerare sau trigenerare.
9.2 Ciclul ITG cu ardere la presiune constantă
Ciclul simplu teoretic Brayton corespunde unui circuit termic format dintr-
o turbină cu gaze pe aceeaşi linie de arbori cu un compresor, o cameră de ardere,
maşina antrenată (dacă există), precum şi elemente auxiliare: motorul de pornire,
filtrul de aer şi amortizorul de zgomot. Această instalaţie poate fi vizualizată în
figura 9.4.
q1 3
T
cameră de ardere lT
q1
p2
HadT
lC
p1 4
lT
2
compresor lC HadC
turbină
q2
1
q2 s
Figura 9.4. Circuitul termic al ITG Figura 9.5. Ciclul teoretic Brayton
cu ardere izobară sub presiune asimilat circuitului din fig. 9.4
Transformărilor energetice din instalaţie le corespunde ciclul

termodinamic motor prezentat în figura 9.5, format din două transformări
3
Mașini
adiabate şi două izoterme. El poartă numele ciclul teoretic Brayton şi este format
din:
• 1-2 compresie adiabată reversibilă în compresor cu consum de lucru mecanic
specific (pentru 1 kg combustibil) lC;
• 2-3 încălzire izobară fără pierderi de presiune în camera de ardere, pe seama
căldurii q1 formate prin reacţia de oxidare a combustibilului cu oxigenul din
aerul livrat de compresor;
• 3-4 destindere adiabată reversibilă în turbină, cu producere de lucru mecanic
specific lT;
• 4-1 răcire izobară fără pierdere de presiune, cu eliberarea în atmosferă a
căldurii q2.
Parametrii caracteristici ai ciclului Brayton sunt:

• Raportul de compresie  = p2 . Uneori se recurge la raportul de compresie
p1
2
p2 +  2  2 c
p* 2
al presiunilor frânate  *
*
= 2 ;
p 1 + 1  1 c
p1
2
k 1
T p  k k 1
• Raportul de temperaturi = 2  = k
; se asumă aici ipoteza
m= 2
T1  p1 
simplificatoare potrivit căreia aerul şi gazele de ardere au acelaşi exponent
adiabatic k, respectiv aceeaşi căldură specifică la presiune constantă cp.
T
• Raportul temperaturilor extreme  = 3 .
T1
În funcţie de aceşti parametri, punctele caracteristice ale ciclului teoretic

Brayton au următoarele proprietăţi termodinamice de stare:
p1 =
1. patm  101325 Pa p2 =   p1
2.
T1 = Tatm  273,15 + 15 = 288,15 K T2 = T1  m
p3 =
3. p4 = p1
p2 =   p1 4. T 
T3 = Ψ  T1
T 4 = 3 = m  T1
m
În funcţie de mărimile definite anterior se pot calcula doi parametri de

calitate ai ciclului:
4
A) Randamentul termic teoretic: 

c p (T4  T1 ) 1 T T 1
q2 m
 =1 =1 =1 =
– T2 )
tt
T1 – mT1 (9.1)
q1 cp
3
(
 m 1
=1 = 1
m(   m) m
B) Factorul de putere:
lT
= – lC = 1  c p (T2  T1 )
= 1 c (T  T ) =
lT lC p 3 4
lT
=1 m 1 m
 mT1  = 1 =1 (9.2)
T   1 
T 1 T  1
1 1  
m
 m
Se poate remarca lesne, din relaţiile (9.1) şi (9.2) că randamentul termic
teoretic creşte cu factorul m (respectiv cu raportul de compresie ), pe când
factorul de putere scade cu creşterea lui m.
În figura 9.6 se pot vizualiza evoluţiile acestor parametri în funcţie de
raportul de compresie, în două cazuri:
• =4, corespunzând unei temperaturi a gazelor de ardere t3= 900 C;
• =5, corespunzând unei temperaturi a gazelor de ardere t3= 1192 C.
Este clar că factorul de compresie  constituie o mărime de optimizare

pentru randamentul termic teoretic şi pentru factorul de putere.
, tt 6
(=5)
recuperator
camera de ardere
4
5
2
3
(=4)
tt
turbină
compresor
5
Mașini
Figura 9.6. Factorul de putere Figura 9.7. Ciclul Brayton cu recuperare

şi randamentul termic teoretic de căldură
în funcţie de raportul de compresie
6
9.3. Ciclul Brayton cu recuperare de căldură
Pe lângă ciclul Brayton simplu, a T 3

apărut şi ciclul cu recuperare de căldură
(fig. 9.7), ca necesitate economico-
energetică cauzată de temperaturile înalte
de evacuare a gazelor de ardere din turbină
(t4=450…550 C), circuitul termic al p2
acestui ciclu conţine în plus un recuperator
de căldură. Reprezentarea ciclului în 4
diagrama T-s este vizualizată în fig. 9.8. 5
6
Pentru ciclul cu recuperare de căldură 2
p1
se defineşte gradul de recuperare a căldurii:
T5  T2 1
= (9.3) s
T4  T2
Figura 9.8. Ciclul Brayton cu
recuperare de căldură
Acest coeficient poate avea valoarea
cuprinsă între 0,4…0,8.
Astfel se poate exprima temperatura T5 a aerului la intrarea în camera de
ardere:
 
T = T +   (T  T ) = T m +  
–m (9.4)
1   
5 2 4 2
   m 
9.4. Ciclul Brayton real
În realitate, transformările energetice ale ITG sunt însoţite de pierderi:

a. pierderi de presiune pe traseele: refulare compresor-camera de ardere-
admisie turbină; evacuare turbină-amortizor de zgomot-filtru de aer-admisie
compresor;
b. Randamentele interne ale turbomaşinilor (compresor şi turbina cu gaze) sunt
subunitare şi, ca atare trebuie luate în seamă în calculul randamentului
efectiv absolut, la fel ca şi randamentul camerei de ardere.
Astfel, ciclul real al ITG este reprezentat în figura 9.9.
7
Mașini
3
T
lT
q1
HadT
2' 4'
4
2
lC HadC
q2
1
s
L 1+L
T2 T3
Figura 9.9. Ciclul real Brayton Figura 9.10. Bilanţul camerei

fără recuperare de căldură de ardere
9.5. Interconectarea ITG cu alte instalaţii
Această necesitate survine ca urmare a faptului că gazele de ardere la

ieşirea din turbină au temperaturi de 450...550 °C, iar evacuarea lor în atmosferă
este complet neeconomică, mai ales prin prisma faptului că se folosesc
combustibili superiori şi scumpi.
Ca urmare, soluţiile de recuperare a energiei termice reziduale ale ITG
constau fie din livrarea simultană de căldură către un consumator termic
(cogenerare), fie din conversie a acesteia în energie electrică într-un ciclu
succesiv cu abur (ciclul combinat gaze-abur).
Prin aceste soluţii, randamentul de transformare a energiei
combustibilului în energie utilă poate atinge valori de 60 % (ciclul combinat) şi
90 % (ciclul ITG cu cogenerare).
În continuare se vor prezenta aceste două filiere energetice.
9.5.1. ITG cu cogenerare
8
La ieşirea din turbină (fig. 9.6), gazele fierbinţi sunt introduse într-un
cazan recuperator (CR), unde schimbă căldura cu agentul termic secundar (apă),
generându-se apă fierbinte sau abur industrial. Astfel, prin arderea
combustibilului se produce atât putere electrică (P), cât şi putere termică (Q).
9
Mașini
combustibil
gaze de ardere
aer
CA CR Q
P
maşina antrenată C TG
Figura 9.6 ITG cu cogenerare

În figura 9.7 se prezintă o secţiune longitudinală printr-o astfel de
instalaţie.
amortizor de zgomot
amortizor de zgomot
clapetă
filtru de aer
generator electric
cazan recuperator abur sau apă fierbinte
ITG arzător suplimentar
Figura 9.7 Secţiune printr-o ITG cu cogenerare
9.5.2. Cicluri combinate gaze-abur
O altă soluţie de recuperare energetică a gazelor de ardere evacuate din

ITG este introducerea acestora într-un cazan recuperator care produce abur
pentru o turbină cu abur.
O asemenea cascadă termodinamică poate fi vizualizată în fig. 9.8.
1
q1
CA lTA
lTG CR TA
lC
C TG
CD
PA
q2
Figura 9.8 Structura ciclului combinat gaze-abur
Bilanţul energetic al ciclului mixt poate fi definit de ecuaţia următoare:
q1 = lTG + lTA + q2 + qi (9.4)
unde q1 – căldura intrată în ciclu prin arderea combustibilului;

lTG – lucrul mecanic produs de turbina cu gaze;
lTA – lucrul mecanic produs de turbina cu abur;
q2 – căldura cedată apei de răcire a condensatorului turbinei cu abur;
qi – pierderi de căldură diverse (la coş, prin pereţii cazanului
recuperator, prin conducte, etc.).
În cazanul recuperator se poate face şi post-combustie, beneficiindu-se

astfel de conţinutul bogat în oxigen al gazelor de ardere datorat excesului de aer
al ITG, (=3...5) mai mare decât cel al generatoarelor de abur (1,4 la evacuare).
Soluţiile de amplasare a turbinelor pot fi pe linii diferite de arbori, sau pe
aceeaşi linie de arbori, caz în care atât turbina cu abur cât şi cea cu gaze
antrenează acelaşi generator electric.
9.6. Particularităţi ale paletelor TG
Deoarece sunt supuse unor temperaturi ridicate (1000...1450 °C) , paletele

fixe şi mobile ale turbinei cu gaze trebuie:
• să fie construite din materiale performante şi rezistente (700...1200 °C);
• să fie răcite (1200...1450 °C);
pentru a-şi realiza durata de viaţă de 25.000 ore pentru care sunt proiectate.
Pentru prima condiţie, se pot utiliza următoarele tehnologii:

1. Utilizarea oţelurilor de tip „mono-cristal”, obţinute prin procedee de
solidificare controlată, cu posibilitatea modificării proporţiilor
elementelor chimice componente (C, B, Zr). Tratamentul termic al
paletelor „mono-cristal” le conferă acestora rezistenţă şi un plus de 25...50
grade faţă de paletele normale;
1
Mașini
2. Placări anticorosive şi antitermice. În ce priveşte protecţia anticorosivă,

ea apără metalul atât de oxidare, cât şi de agresiunea agenţilor chimici din
gazele de ardere. Se folosesc astfel aliaje de tip MCrAlY (M fiind Co
şi/sau Ni), care protejează prin apariţia la suprafaţa paletei a unei reţele
cristaline dense de oxid de aluminiu.
Pentru cea de-a doua condiţie, se folosesc palete răcite la interior şi pe suprafaţă
de curenţi/filme de aer cu rol de protecţie, după cum se poate vedea în fig. 9.9.
Figura 9.9 Răcirea paletelor ITG
9.7. Camera de ardere a ITG
Din punct de vedere constructiv, camera de ardere poate fi de tip coloană

(fig. 9.10 a), sau de tip inelar, ca în fig. 9.10 b).
1
a) exterioară (în coloană) b) interioară (inelară)
Figura 9.10 Camera de ardere a ITG
Arzătoarele utilizate realizează concentraţii coborâte de poluanţi, în

special NOx, prin tehnologia arderii în trepte şi a preamestecului sărac aer-
combustibil.
9.8. Microturbine cu gaze
Microturbinele sunt instalaţii de producere a energiei electrice şi termice,

de dimensiuni mici, care ard combustibili lichizi şi gazoşi, cu turaţie mare
(60.000 120.000 rot/min) şi antrenează un generator electric. Microturbinele au
derivat din turbinele cu gaze utilizate în transporturi şi din turbosuflantele pentru
supraalimentarea motoarelor cu piston. Ele au fost testate începând din 1997 şi
au intrat în exploatare comercială în 2000.
Gama de putere în care se situează microturbinele disponibile este
cuprinsă între 30…500 kWe, în timp ce puterile turbinelor cu gaz convenţionale
se cifrează între 0,5…260 MWe.
Microturbinele sunt destinate cu precădere producerii descentralizate
(distribuite) a energiei electrice şi termice, pentru că au flexibilitate în modul de
conectare, disponibilitate de a asigura energie stabilă şi sigură, posibilitate de
dezvoltare modulara (prin aşezarea mai multor unităţi în paralel) şi emisii
reduse de noxe.
Aplicaţiile microturbinelor sunt:
• Aplatisarea vârfurilor de sarcina electrică
1
Mașini
• Producerea combinată de energie electrică şi căldură

• Surse autonome de energie electrică
• Alimentarea de siguranţă a unor consumatori vitali
• Recuperarea resurselor energetice secundare.
Microturbinele funcţionează cu acelaşi ciclu termodinamic Brayton.

Temperaturile maxime ale gazelor de ardere la intrarea în microturbine sunt în
general limitate la 980°C sau sub acestea, pentru a permite utilizarea
materialelor relativ ieftine pentru rotorul turbinei, şi pentru a menţine raportul
de compresie între 3,5…4,0.
Componentele de bază ale microturbinei sunt compresorul, turbina
propriu-zisă (de regulă radiale), generatorul electric şi recuperatorul de căldură
(vezi figura 9.11).
Microturbinele funcţionează fie cu lagăre unse cu ulei fie cu lagăre cu aer.
Lagărele cu aer sunt folosite în sistemele de răcire a cabinelor avioanelor de mai
mulţi ani. Ele permit rotorului să se sprijine pe un strat subţire de aer, astfel încât
frecarea este mică, iar turaţia mare. Sistemul nu necesita ulei sau pompă de ulei.
Lipsa circuitului de ulei oferă o exploatare simplă, cu costuri mici,
fiabilitate mare, cerinţe scăzute de întreţinere si consum redus de electricitate.
Datorită frecării metal pe metal în timpul pornirilor, opririlor şi variaţiilor de
sarcină, există temeri privind fiabilitatea lagărelor cu aer la porniri numeroase şi
repetate.
Aripioare
de răcire Secţiunea
generator de evacuare
Recuperatorul
intern de
căldură
Admisie aer
Camera
de ardere
Generatorul electric
Compresorul
Injectorul de
Lagărele
combustibil
Turbina
Figura 9.11 Secţiune-vedere printr-o microturbină
1
Mașini
10. CONVERSIA ENERGIEI EOLIENE
10.1. Situația pe plan mondial
În istoria dezvoltării industriale, epoca de aur a maşinilor grele este de

mult timp trecută. Acum trăim în era tehnologiilor informaţionale, unde rata de
avans tehnologic este extrem de rapidă. Deşi ratele de creştere a industriei de
computere fac industriile din trecut să pară învechite, există o industrie modernă
de maşini a cărei rată de creştere din ultimele două decenii a fost comparabilă cu
cea a sectorului IT: centralele eoliene.
Creşterea rapidă în dimensiune şi capacitate a turbinelor eoliene produse
comercial între anii 1980 şi 2002 este ilustrată în figura următoare.
Creşterea dimensiunii şi puterii a turbinelor eoliene produse comercial
Într-un interval de timp foarte scurt, o tehnologie energetică profesională

şi fiabilă a fost dezvoltată. Atât rata de creştere a capacităţii instalate cât şi
creşterea în dimensiune a turbinelor eoliene au fost remarcabile. În 2001, de
exemplu, cele mai mari maşini comerciale aveau o capacitate de 2,5 MW şi un
diametru de 80 de metri.
Exemplele de mai jos rezumă cele mai importante evenimente în istoria
dezvoltării energiei eoliene globale. Renaşterea energiei eoliene a început în
Danemarca în anul 1980. Pe fundalul crizelor de petrol din 1973 şi 1978,
companii mici, în marea parte producători de maşini şi echipament rural, au
1
Capitolul 10. Conversia energiei
dezvoltat prima generaţie de turbine eoliene pentru uz comercial. Aceste turbine

eoliene aveau rotoare cu diametre cuprinse între 10 şi 15 metri, şi generatoare cu
capacităţi cuprinse între 30 şi 55 kW. Electricitatea care nu a fost consumată de
către proprietarii turbinelor a fost injectată în reţea. Schimbările din politicile
energetice garantau că proprietarii turbinelor eoliene vor primi un preţ cinstit şi
fix pentru energia electrică furnizată.
În anul 2010, capacitatea totală instalată a energiei eoliene la nivel

mondial a ajuns la 196.630 MW, după 159.766 MW în 2009, 120.903 MW în
2008, și 93.927 MW în 2007.
Puterea nouă instalată a ajuns la valori de peste 45 GW/an.
2
Mașini
Ratele de creștere a pieței mondiale [%]
Primele zece țări la rata de creștere [%], piețe mai mari de 200 MW
3
10.2. Potenţialul energiei vântului
Fluxul energetic eolian sau densitatea de putere a unui curent de aer ce

se mişcă cu viteza c, poate fi calculat cu relaţia:
  c3
Pt
 2 W/m  2
(10.1)
unde  - densitatea gazului  p 

 .
 R  T 

Din păcate, nu întregul flux energetic al aerului este transformabil în

lucru mecanic. Valoarea maximă utilizabilă este
16
P  P
0,593   3
max u
27 t  2 W/m 2  (10.2)
care poartă denumirea de limita lui Betz.

În figura 10.1. sunt reprezentate densităţile de putere eoliană teoretică,
maxim utilă şi realizată.
P [W/m2]
Puterea limită a lui Betz

Puterea
vântului
Puteri realizate
turbine de turaţie variabilă
c m/s
turbine de turaţie constant ă
Figura 10.1. Densităţi de putere eoliană
Deoarece densitatea de putere eoliană variază în raport cu puterea a treia

a vitezei vântului, o turbină eoliană trebuie să fie capabilă să se adapteze unor
4
Mașini
puteri Pt extrem de variabile. Astfel, la o viteză a vântului pe jumătate decât cea

medie, densitatea de putere este de opt ori mai mică decât cea medie, pe când la
o viteză dublă, de opt ori mai mare. Viteza vântului poate varia pe perioade de
secunde sau minute (variaţie momentană), de ore (variaţie zilnică), sau de luni
(variaţie sezonieră).
Pentru a estima mai uşor potenţialul eolian, viteza vântului este mediată
pe un interval de timp (uzual o oră). Frecvenţa la care diferite viteze ale vântului
pot apărea este descrisă de o distribuţie de frecvenţe f(c), care poate varia zilnic
sau sezonier. Dacă o asemenea distribuţie nu este disponibilă, se poate apela la o
distribuţie de tip Rayleigh:
c 
0,5

2

0,25  c 
c
f c  2
  med 
(10.3)
 e
cmed
În fig. 10.2 b este prezentată o măsurătoare realizată într-un

amplasament (sit) eolian, cu ajutorul unui anemometru (fig. 10.2.a), având ca
rezultat o medie a vitezei de 13,3 m/s, şi o abatere standard de 3,85 m/s.
c [m/s]
 [s]
a) anemometru cu cupe rotative b) viteza măsurată în timp

Figura 10.2 Măsurători ale vitezei vântului
În plus, viteza vântului şi frecvenţa distribuţiei poate varia cu înălţimea.

În trecut, măsurătorile vitezei, frecvenţei de apariţie şi direcţiei vântului se
făceau la înălţimea de 10 metri, valorile obţinute fiind foarte diferite de cele
realizate la înălţimile de amplasare a axului turbinei (25, 50 sau chiar 80
metri). Pentru a extrapola aceste date la înălţimea cerută, se pot asuma legi de
variaţie a acestora cu înălţimea, bazate pe prelucrarea unor numeroase date
experimentale. Una dintre ele este o lege logaritmică (fig. 10.3):
5
c* h
ch   ln  (10.4)
K  z0 
unde c(h) – viteza vântului la înălţimea h;

c* – viteza de fricţiune cu asperităţile solului, mai mare decât valoarea
minimă care contrabalansează forţa gravitaţională şi pe cele
electrostatice, pentru care se erodează profilul vitezei constante;
K – constanta lui Karman (K=0,4);
z0 – rugozitatea medie asociată vegetaţiei sau clădirilor din zona
respectivă.
Există în literatură tabele de rugozităţi pentru mai multe cazuri (vezi
tabelul 10.1).
Figura 10.3 Variaţia logaritmică a profilului vitezei cu înălţimea
Tabelul 10.1 Rugozitatea z0 pentru diferite tipuri de terenuri

Tipul suprafeţei de teren z0 [m] Clasa de rugozitate
Urban 1,0
Pădure 0,8
Suburbie 0,5 3 (0,40 m)
Centuri forestiere de protecţie 0,4
Tufărişuri 0,2
Teren agricol îngrădit 0,1 2 (0,10 m)
Teren agricol deschis 0,05
Teren agricol cu puţine clădiri 0,03 1 (0,03 m)
Zonă aeroport cu clădiri şi pomi 0,02
Pista de decolare aeroport 0,01
Teren cu ierburi 0,008
Sol fără vegetaţie (plat) 0,005
Teren înzăpezit(plat) 0,001
Teren nisipos(plat) 0,0003
0,0002 0 (0,0002 m)
Luciu de apă (lac, fluviu, mare) 0,0001
6
Mașini
În figura 10.4 este redată variaţia pe înălţime a vitezei vântului în raport

cu viteza vântului şi cu diverse tipuri de terenuri .
Hbutuc
suburban (z0=0,5)
câmp (z0=0,05)
luciu de apă (z0=0,0002)
c1 [m/s]
Figura 10.4 Variaţia vitezei vântului în raport cu înălţimea
Deseori, este utilizată o lege exponenţială pentru dependenţa vitezei

aerului în raport cu înălţimea:

h
ch  ch0    h  (10.5)
 0
unde h0 - înălţimea la care se măsoară viteza vântului;

 - coeficient exponenţial (=1/7).
10.3. Elemente de aerodinamică ale turbinelor eoliene
Turbinele eoliene convertesc energia curentului de aer transformând

energia cinetică liniară într-o mişcare de rotaţie necesară antrenării generatorului
electric. Această transformare se realizează în rotor, care are 1, 2, sau 3 pale,
ataşate unui butuc. Debitul de aer în curgere peste suprafeţele palelor generează
forţele care determină rotorul să se învârtă.
În curgerea laminară, curentul de aer produce asupra unei pale două
efecte: o forţă portantă (Fp), care acţionează perpendicular pe direcţia vitezei
relative la infinit şi o forţă de rezistenţă la înaintare (Fr), pe direcţia de curgere a
fluidului (figura 10.5).
7
Figura 10.5. Forţele care acţionează asupra palei
Dacă fluidul se desprinde de pe extrados, fie din cauza creşterii vitezei

relative w∞, fie a unghiului de atac , portanţa se reduce, iar pala este parcată.
Atât forţa portantă cât şi cea de rezistenţă la înaintare sunt proporţionale cu
densitatea aerului, suprafaţa palei şi pătratul vitezei la infinit. Vectorul viteză
absolută a vântului c este suma vectorială dintre viteza relativă w şi viteza
tangenţială a palei u . Deoarece aceasta din urmă creşte odată cu raza, deci în
lungul palei, trebuie rotită pala în jurul axei sale pentru a păstra un unghi β
tangent la intradosul profilului.
Puterea transmisă de fluid rotorului este descrisă de coeficientul de
performanţă Cp:
Pi  Cp c, n,    S  c3
(10.6)
 2
unde n – turaţia turbinei;

S – suprafaţa intradosului palei.
Deoarece o pală are un raport optim între forţa portantă şi cea rezistentă
la un unghi de atac opt , sau pentru o viteză echivalentă w opt , coeficientul
de performanţă Cp al unei turbine cu pale fixe şi exploatată la turaţie constantă
are o valoare maximă, care descreşte la viteze mai mari sau mai mici ale
vântului. Pentru profilele existente valoarea maximă a coeficientului de
performanţă se găseşte la rapoarte xc = u/c cuprinse în intervalul 4 8. În figura
10.6 este vizibilă valoarea coeficientului de performanţă în funcţie de raportul
xc.
8
Mașini
Cp
limita teoretică a numărului Betz (16/27)
rotor cu număr infinit de pale
3 pale 2 pale
1 pală
Darrieus
moara de vânt turbina multipală
Savonius
xc
Figura 10.6 Valoarea coeficientului de performanţă a turbinelor eoliene
10.4. Clasificarea turbinelor eoliene
10.3.1. După poziţia axului
a) Turbine cu axul vertical.

În figura 10.7 şi 10.8 sunt reprezentate vederi, respectiv secţiuni
transversale prin turbinele de tip Darrieus (a) şi Savonius (b).
a) Darrieus b) Savonius
Figura 10.7 Turbine eoliene cu ax vertical(vedere)
9
a) Darrieus b) Savonius
Figura 10.8 Turbine eoliene cu ax vertical(secţiune transversală)
În figura 10.8 se prezintă secţiunile transversale prin rotorul

turbinelor cu ax vertical, care reliefează tipul profilelor active în care
energia cinetică a vântului se transformă în energie mecanică.
b) Turbine cu axul orizontal
În figura 10.9 este prezentată o turbină eoliană cu axul orizontal şi trei pale:
Figura 10.9 Turbină eoliană cu ax orizontal
1
Mașini
O turbină eoliană modernă cu ax orizontal este compusă din următoarele

subsisteme:
a) Rotorul, compus din una, două sau trei pale montate pe un butuc solidar
cu arborele, care conţine sisteme de frânare aerodinamică sau de control
al unghiului palei în funcţie de viteza vântului;
b) Nacela, care include arborele, multiplicatorul de turaţie, generatorul
electric lagărele aferente;
c) Sistemul de rotaţie a turbinei în plan orizontal, care poziţionează
suprafaţa circulară a planului palelor perpendicular pe direcţia vântului;
d) Sistemele electrice, incluzând întreruptoare, cabluri de forţă şi
sisteme de automatizare şi măsură;
e) Turnul de sprijin, confecţionat din beton sau din structură metalică;
f) Infrastructura, incluzând drumuri de acces, echipamente de
interconectare la reţea, contoare, etc.
Componentele de bază ale turbinei eoliene cu ax orizontal sunt ilustrate

în fig. 10.10, remarcându-se simplitatea şi robusteţea echipamentului.
pală
multiplicator
nacelă de turaţie generator sesizor
electric direcţie vânt
butuc
frână pe disc
mecanism de rotaţie în plan orizontal

turn de sprijin
Figura 10.10 Secţiune longitudinală prin nacelă
În tabelul A.4 din Anexa 1, sunt prezentate câteva caracteristici ale

turbinelor eoliene de putere de până la 2 MW.
1
10.3.2. După puterea efectivă
 Turbine eoliene de putere mică

Pe<100 kW, cu diametrul rotorului <20 m
 Turbine eoliene de putere medie

100 < Pe <1000, cu diametrul rotorului 20...55 m
 Turbine eoliene de putere mare

P>1000 kW, cu diametrul rotorului >55 m
10.3.3. După turaţie şi modul de reglare a sarcinii
a) Turbine de turaţie constantă
Primele turbine eoliene comerciale apărute în anii '80 aveau paletele

rotorice fixe (“stall-control”). Rotorul este cuplat la generatorul electric asincron
(de inducţie) prin intermediul unui multiplicator de turaţie (“modelul danez”),
păstrându-se deci constantă turaţia rotorului. Datorită acestui fapt, nu este
necesară rotirea palelor în jurul locului geometric al centrelor de greutate a
secţiunilor transversale. Pentru frânarea rotorului se prevede un spoiler mobil la
vârful paletei, ca în fig. 10.11.
spoiler de
frânare
generator electric
asincron (de inducţie)
turaţie reţea
multiplicator
constantă de turaţie electrică
Figura 10.11 Turbogenerator eolian de turaţie constantă
1
Mașini
b) Turbine de turaţie variabilă
Dezvoltate în anii '90 cu precădere în Germania, turbinele cu turaţie

variabilă beneficiază de un sistem de rotire a palelor („pitch-controll”) care
reglează unghiul de atac la viteze mici ale vântului, dar împiedică şi supraturarea
la viteze mari ale acestuia, producând ruperea stratului limită pe extrados şi
pierderea portanţei de către pală.
În acest mod, prin introducerea unui generator sincron multipolar şi a unui
sistem de redresare şi inversare a curentului alternativ de frecvenţă variabilă
generat de către acesta, se poate renunţa la sistemul mecanic de multiplicare a
turaţiei, zgomotos şi predispus la defect. În figura 10.12 se prezintă o schemă a
acestui tip de aerogenerator.
pale
rotitoare
convertor CA-CC-CA
turaţie multiplicator reţea

de turaţie
variabilăelectrică
cu sau fără
generator electric
sincron
Figura 10.12 Turbogenerator de turaţie variabilă
10.3.4. După modul de instalare
După acest criteriu, turbinele eoliene se împart în:
a) Turbine de sine stătătoare („stand-alone”) (fig. 10.13), caz în care

turbina este de regulă amplasată lângă un consumator de energie
izolat (gospodărie, fermă, atelier, etc.)
1
b) Ferme eoliene, caz în care turbinele se instalează mai multe

împreună, pe câmpuri sau pe dealuri („on-shore”) (fig. 10.14), sau pe
platoul continental al mărilor şi oceanelor („off-shore”) (fig. 10.15).
Figura 10.13 Turbină “stand-alone” Figura 10.14 Fermă eoliană “on-shore”
Figura 10.15 Fermă eoliană “off-shore” Figura 10.16 Creşterea istorică a

dimensiunilor geometrice
şi a puterii turbinelor eoliene
Tendinţa de dezvoltare a turbinelor eoliene a presupus tehnologii care

să permită creşterea înălţimii de dispunere a rotorului şi a diametrului
suprafeţei active a acestuia, concomitent cu creşterea aerodinamicii palelor
şi a performanţelor sistemului de reglare. O corelaţie între aceşti parametri
este vizibilă în figura 10.16.
1
Mașini
10.10. Noţiuni de exploatare a turbinelor eoliene
Exploatarea turbinelor eoliene cunoaşte 4 zone distincte, aşa cum

reiese din tabelul 10.2 şi figura 10.17.
Tabelul 10.2. Zone de exploatare a turbinelor eoliene

Zone de Regimul de exploatare Plaja de viteze
exploatare „putere-viteza vântului”
Zona I Viteze ale vântului prea mici "repaus" până la "lansare"
pentru a produce putere utilă (0...4) m/s
Zona II Putere variabilă între "lansare" până la "nominal"
valoarea nulă şi regimul (4…13) m/s
nominal
Zona III Putere constantă la valoarea "nominal" până la "blocare"
nominală indiferent de viteză (13…25) m/s
Zona IV Putere nulă cauzată de viteza "blocare" până la "prăbuşire"
prea mare a vântului (25…75) m/s
P [kW]
I II III IV
c [m/s]
Figura 10.17 Curba de sarcină a turbinei eoliene
Se poate deci observa faptul că, la viteze ale vântului cuprinse între 5
şi 15 m/s, turbina lucrează la sarcini parţiale, afectând deci producţia de
energie electrică generată.
Pentru a putea fundamenta cât mai precis o investiţie în turbine
eoliene, este necesară o estimare cât mai exactă a potenţialului eolian a
amplasamentului respectiv prin măsurători de lungă durată (1...3 ani).
1
10.11. INTEGRAREA SURSELOR DE ENERGIE EOLIANĂ ÎN

CLĂDIRI
10.11.1. Introducere
În comparaţie cu dezvoltarea instalaţiilor de producere a energiei electrice
din vânt este impetuoasă atât pe uscat cât şi în larg, nu acelaşi lucru se poate
spune despre integrarea acestor turbine în mediul urban construit.
Integrarea cu succes a energiei eoliene în clădiri, în imediata apropiere a
consumatorilor de energie impune investitorilor să ia în considerare grijile
proiectanţilor, grupurilor de presiune şi marelui public în legătură cu necesitatea
şi impactul asupra mediului cauzat de aceste tehnologii.
Turbinele trebuie să producă un procent semnificativ din cererea anuală
de energie a clădirii în care sunt instalate şi a celor din vecinătate. Aceste clădiri
trebuie să fie eficiente din punct de vedere energetic, altfel turbinele riscând să
devină doar un factor estetic.
Vitezele vântului pentru care se preconizează asemenea instalaţii sunt
cuprinse între 2-5 m/s, tipice pentru majoritatea locaţiilor urbane din Europa. De
asemenea, proiectele trebuie să ţină seama de prezenţa continuă a oamenilor în
jurul instalaţiilor, cu tot ce incumbă din aceasta. Puterile instalate ale turbinelor
se cifrează în gama 0,1-5 kW. Unităţi reprezentative sunt turbinele de 1,5 kW
(diametrul rotoric de 2,1 m), respectiv de 1 kW (diametrul rotoric de 1,75 m),
vizibilă în fig. 6.4. a. Pe lângă tehnologia cu „ax orizontal” se dezvoltă şi cea cu
ax vertical. Aceste „micro-turbine” se înalţă 4-5 m deasupra acoperişului
(montaj pe clădire), sau până la 15 m daca sunt montate pe sol.
a) b)
Fig. 10.18. Turbine de foarte mică putere instalate pe cladiri
Problemele care apar în faţa dezvoltatorilor de proiecte sunt:
1
Mașini
 Zgomotul în funcţionare şi vibraţiile;

 Fixarea pe clădire;
 Inverterul şi sistemul de reglaj.
Limitarea majoră este însă potenţialul eolian coborât din mediul urban.
Estimările specialiştilor încadrează producţia anuală de energie electrică a
unităţii de 1 kW în marja 800-3000 kWh, cu o reprezentativitate pronunţată în
intervalul 1000-1500 kWh/an. Cantitatea de electricitate produsă reprezintă
sursa de venit în analiza tehnico-economică a proiectului, în care apar ca şi
cheltuieli investiţia iniţială, costurile de instalare şi întreţinere anuală. Astfel,
Delta Energy and Environment a analizat influenţa acestor factori asupra duratei
de recuperare a investiţiei, sintetizată în fig. 6.10.
Fig. 10.19 Durata de recuperare a investiţiei în funcţie de producţia de

electricitate.
Se remarcă faptul că puţine sisteme au durata de recuperare mai mică de 5 ani,
majoritatea dintre ele situându-se la 8-12 ani. Perioade mai lungi vor fi suportate
doar de proprietarii cu pronunţate tendinţe ecologiste. Aceste aplicaţii se vor
dezvolta cu precădere în ţările în care există strategii de descentralizare a
producerii energiei electrice (cogenerare locală, surse regenerabile, etc.), cum
sunt Marea Britanie, Olanda, SUA şi Japonia.
Se pot instala cu preponderenţă şi în case de vacanţă, cabane, utilităţi
(benzinării, magazine, etc.).
Există trei tendinţe în implementarea turbinelor eoliene în mediul urban:
10.11.2. Montarea turbinelor eoliene de sine stătătoare în mediul locuit

În figura 6.6 sunt reprezentate trei posibilităţi de instalare a turbinelor eoliene în
locuri frecventate de oameni. Este vorba de zone feroviare (gări, triaje,
1
dependinţe), zone de suburbie (sensuri giratorii), sau albia râurilor) care, prin
natura sa, constituie şi un concentrator al fluxului eolian).
Figura 10.20. Încadrarea turbinelor eoliene în peisajul locuit
10.11.3 Retehnologizarea clădirilor şi introducerea turbinelor în/pe

clădire.
Figura 10.21 Retehnologizarea clădirilor existente cu instalaţii eoliene

Plasarea eficientă a turbinelor eoliene pe acoperişul clădirilor nu este o
întreprindere aşa de simplă precum pare. Viteza medie a vântului în mediul
urban este destul de coborâtă, din cauza multiplelor suprafeţe „rugoase” în
comparaţie cu zona rurală deschisă.
În oraşe, atât clădirile, cât şi alte obstacole, încetinesc vântul şi îi cresc
turbulenţa, iar pe acoperiş apar mini-obstacole, cum ar fi coşurile de fum,
antenele, cablurile, vegetaţia, care „umbresc” turbinele, determinând un
microclimat eolian propriu al clădirii respective.
1
Mașini
Accelerarea fluxului de aer în jurul colţurilor şi muchiilor ascuţite ale

clădirilor este un fenomen cunoscut: în acea zonă, curentul principal de viteză
mare este perturbat de o zonă turbulentă de viteză coborâtă, separându-se clar
cele două zone, după cum se poate vedea şi în figura 6.8. Dacă turbina se
amplasează în această zonă turbulentă, durata ei de viaţă se va micşora, ca
urmare a acumulării fenomenului de oboseală mecanică. Totuşi, se pot obţine şi
beneficii din acest fenomen. Accelerarea fluxului principal cu 25 % se traduce
prin obţinerea unei puteri cu 95 % mai mari în comparaţie cu amplasarea
turbinei în vânt orizontal neperturbat.
O altă problemă o constituie schimbarea frecventă a direcţiei vântului.
Dina această cauză, turbinele potrivite sunt de tipul H-Darrieus, ca în fig. 6.9.
Dacă lăţimea acoperişului pe direcţia vântului măsoară a metri, se vor monta
turbinele în centru, sau la o distanţă mai mar de 0,5 a. În acest fel, turbina
beneficiază de două direcţii principale de bătaie a vântului, iar funcţionarea în
zona turbulentă este evitată. Distanţa pe verticală de la acoperiş şi până la vârful
cel mai de jos al palei trebuie să fie mai mare de 0,5 a.
Fig. 10.22. Delimitarea zonelor de turbulenţă Fig. 10.23. Turbina H-Darrieus
10.11.4. Integrarea totală a turbinelor în clădire
Aceasta presupune proiectarea clădirii astfel încât turbinele decid forma

arhitecturală a clădirii. Optimizarea suprafeţelor externe ale clădirilor este un
deziderat, ţinând cont că nici clădirea, nici turbina nu se pot roti în jurul axului
vertical pentru a urmări schimbarea direcţiei vântului, mai ales că rar vântul bate
într-un mediu urban din aceeaşi direcţie pe tot parcursul anului. Pentru acesta se
pleacă de la formele ortogonale actuale ale clădirilor şi se ajunge la forme
optimizate 3-D pentru concentrarea forţei vântului, care sunt studiate în tuneluri
aerodinamice şi cu produse de software pentru dinamica fluidelor.
1
Figura 10.24. Proiect de clădire ce conţine instalaţii eoliene

Vom trata în continuare despre clădirile ce vor conţine în viitor turbine eoliene.
Testele au arătat că:
 rezultate optime au obţinut clădirile cu suprafeţele netede, continue şi
rotunjite.
 turnuri cu profile "rinichi" sau "bumerang" creează o concentrare bună a
forţei vântului (fig. 6.12).
 aripi portante ce conectează clădirile-turn creează tuburi aerodinamice în care
se montează turbina în scopul de a preveni disiparea energiei şi pierderile de
fluid (fig. 6.10).
2
Mașini
 se obţin rezultate foarte bune chiar dacă unghiul de incidenţă al vântului faţă
de clădire scade la valori de 40-50 º.
Figura 10.25 Prototipuri de clădiri optimizate pentru concentrarea forţei

vântului
2
Figura 10.26Simulări cu profile diferite ale clădirilor
Înainte de a începe demersul arhitectural se fac testele de comportare a

clădirii al vânt. Este posibil ca optimizarea aerodinamică să prevaleze
organizării economice a spaţiului construibil.
Zonele adiacente turbinelor vor fi pierdute, atât din cauza zgomotului, cât
şi din cauza interferenţei electromagnetice a generatoarelor cu echipamentele
electronice uzuale. Aici se vor instala cu precădere lifturi, scări, coloane de
alimentare cu apă, ventilaţii.
Optimizarea structurală a turnurilor eoliene se face de regulă prin Metoda
Elementelor Finite, în scopul depăşirii unor probleme cum ar fi:
 rigidizarea structurii clădirii,
 suspendarea turbinei de clădire
 crearea zonelor de siguranţă în cazul avariei suspendării turbinei.
 problema rezonanţei (frecvenţele proprii ale clădirii versus frecvenţele
impuse ale turbinei)
S-au făcut de asemenea evaluări de mediu ca impactul vizual şi
propagarea zgomotului, legate de izolaţia fonică a clădirii.
Pentru turnuri cu mai multe turbine (fig. 6.10), se poate estima că
necesarul de energie electrică (iluminat, calculatoare, instalaţii şi echipamente)
poate fi suplinit în proporţie de 20-100 % . Un prototip a fost construit lângă
Oxford, la scara 1:7 pentru a testa şi demonstra fezabilitatea concepţiei.
Plasarea turbinelor eoliene în interiorul clădirii produce considerabil mai
multă putere decât plasarea lor în câmp deschis. S-au constatat următoarele:
 concentratorul a crescut viteza vântului măsurată la turbină cu 1 m/s.
2
Mașini
 turbina produce putere la unghiuri de incidenţă ale vântului faţă de clădire de

-75-75 º.
 adăugarea aripilor portante aerodinamice creşte performanţele
concentratorului, mai ales la unghiuri de incidenţă mici).
Extrapolarea rezultatelor obţinute a permis afirmaţia că puterea turbinei
creşte cu 25 % faţă de cazul în care ar fi fost montată în câmp deschis, iar
potenţialul este cu atât mai mare cu cât posibilitatea (tehnică) de a monta turbina
la o înălţime mai mare creşte.
Figura 10.27 Prototipul turnurilor eoliene
Fig. 10.28. World Trade Centre din Bahrein
2
CATEDRA ETCN
Conf.dr.ing. Gabriel Producători și utilizatori de de energie din surse
CURS 4
CONVERSIA ENERGIEI SOLARE
4.1. INTRODUCERE
Tehnologiile de conversie a energiei solare (pentru a putea fi utilizată sub formă de

lumină, căldură, apă caldă, electricitate şi chiar frig) sunt din ce în ce mai utilizate în locuinţe,
unităţi comerciale, administrative şi industrie.
Celulele solare fotovoltaice (PV) convertesc direct energia solară în electricitate. Ele
constau din materiale semiconductoare care absorb lumina solară. Aceasta activează
desprinderea electronilor din atomii materialului semiconductor, permiţând formarea unui
flux care constituie curentul electric. Aceste celule sunt conţinute în module de aproximativ
40 unităţi. Circa 10 module formează o baterie, care poate fi utilizată pentru satisfacerea
necesităţilor energetice ale clădirii. Grupate în număr mare, bateriile stau la baza unei centrale
electrice.
O altă tehnologie utilizată în centralele electrice solare este cea de concentrare a
energiei solare. Lumina solară este colectată şi focalizată cu un sistem de oglinzi pentru a
crea o sursă de căldură de intensitate ridicată. Se produce abur, care se destinde într-o turbină
care antrenează un generator electric.
Sistemele de încălzire a apei calde sunt compuse din două părţi principale: un colector
solar şi un rezervor de acumulare. De regulă, un colector plat (o cutie dreptunghiulară cu
capac transparent) este montat pe acoperiş, pe direcţia de strălucire maximă a soarelui.
Soarele încălzeşte o placă absorbantă montată în colector, care schimbă căldura cu un fluid ce
circulă prin ţevi fixate în interior. Circulaţia este întreţinută forţat (prin pompare) sau
gravitaţional (circulaţie naturală).
Există clădiri comerciale mari care folosesc energia solară nu doar în scopul preparării
apei calde, ci şi pentru încălzire. De asemenea, căldura solară poate fi folosită în scopul
preîncălzirii aerului de ventilaţie, mai ales în zonele de climă rece. În mod excepţional,
energia solară poate servi şi în scop de răcire a aerului, în zonele calde.
Nu este imperios necesar un colector solar pentru a încălzi o clădire. Unele clădiri sunt
proiectate astfel încât să profite de încălzirea solară pasivă. Pentru aceasta, ele sunt echipate
cu ferestre mari, plasate pe faţada sudică. Se folosesc materiale de construcţie
termoabsorbante, care ziua înmagazinează căldura solară, iar noaptea o eliberează gradual,
procesul numindu-se "aport direct". În directă conlucrare cu încălzirea solară pasivă este
iluminatul natural.
3.3. SISTEMELE FOTOVOLTAICE
3.3.1. Tehnologii şi utilizări
Celulele solare fotovoltaice sunt construite din materiale semiconductoare şi au

proprietatea de a transforma direct energia solară în energie electrică. Sistemele mici
alimentează calculatoare portabile şi ceasuri, pe când sistemele mari furnizează energie
electrică locuinţelor, spaţiilor comerciale şi chiar reţelelor electrice.
1
CATEDRA ETCN
Figura 4.1. Locuinţă echipată cu celule fotovoltaice Evergreen Solar
Tehnologiile utilizate sunt:

 Siliciul cristalin (c-Si) este materialul cel mai vândut pentru celule fotovoltaice, fiind
utilizat sub mai multe forme: monocristalină, policristalină, panglică sau film. Deşi
celulele cu siliciu cristalin sunt în exploatare din 1954, au apărut noi inovaţii bazate pe
această tehnologie, cum ar fi peliculele cu nitriţi de siliciu cu proprietăţi de antireflexie
sau celule cu emitere selectivă autoaliniate. Se utilizează un proces chimic de reducere la
temperaturi ridicate pentru extragerea siliciului din nisipul cuarţos, după care se
îndepărtează impurităţile rămase. Cristalele de siliciu policristalin sunt orientate în moduri
diferite şi sunt separate de frontiere de granulaţie, care constituie pierderi de eficienţă.
Separând cristalele la temperatură înaltă, rezultă siliciul monocristalin, fără frontiere de
granulaţie şi deci cu randamente de conversie mai bune, dar cu cheltuieli mai mari.
 Celulele cu filme subţiri folosesc straturi de semiconductori de numai câţiva microni
grosime, ataşate pe suport de sticlă, plastic, sau oţel inoxidabil. Materialele
semiconductoare prezente în aceste straturi sunt: siliciul amorf (a-Si), diselenitul de indiu
şi cupru (CuInSe2 sau CIS) şi teluritul de cadmiu (CdTe). Performanţele sunt în general
mai slabe decât în cazul siliciului cristalin, dar preţul materialelor este mai scăzut, iar
tehnologia se pretează unui gard ridicat de automatizare
 Tehnologiile de grup III-V se bazează pe elementele din Sistemul Periodic aflate în
grupele respective. Eficienţa acestor tehnologii este mare, atât pentru folosirea radiaţiei
solare normale, cât şi a celor concentrate. Se folosesc celule monocristal din arsenit de
galiu (GaAs), care poate fi aliat cu Indiu, fosfor şi aluminiu, pentru a crea
semiconductoare care răspund selectiv la diferite energii ale luminii solare.
 Elementele multijoncţiune de mare eficienţă maximizează captarea şi conversia energiei
solare. Stratul (joncţiunea) superior captează radiaţia solară de înaltă energie, transmiţând
celorlalte straturi radiaţii de energie medie şi joasă. Aceste joncţiuni sunt realizate din
componentele menţionate mai sus (arsenit de galiu, siliciu amorf, diselenit de cupru şi
indiu). De regulă există două sau trei joncţiuni (tiristor), sau mai recent cu patru joncţiuni,
care folosesc germaniu pentru a capta radiaţii de energii foarte joase.
Tehnologiile de fabricaţie ale celulelor şi modulelor solare fotovoltaice includ "doparea"
semiconductorului cu bor sau fosfor pentru a activa un câmp electric permanent între celule.
2
CATEDRA ETCN
Alte tratamente se referă la pasivizarea suprafeţei şi aplicarea stratului antireflexie. Modulele

fotovoltaice sunt apoi capsulate într-o carcasă protectoare.
Aplicaţii ale sistemelor fotovoltaice :

 Colectoare concentratoare fotovoltaice (lentile Fresnel, oglinzi) favorizează folosirea unei
cantităţi mici de material semiconductor (arsenit de galiu) pe unitatea de suprafaţă de
colector.
 Materiale fotovoltaice inserate în clădire, care înlocuiesc materialele clasice de
construcţie şi convertesc energia solară. Aceste materiale se pot integra în pereţi-cortină,
mansarde, acoperişuri, şi chiar ferestre.
 Sisteme fotovoltaice independente, care alimentează zone izolate neracordate la reţeaua
electrică (cabane, campinguri, ferme). Apare necesitatea stocării surplusului de energie în
baterii, pentru a putea fi utilizat la nevoie
 Sisteme fotovoltaice conectate la reţea, care pulsează surplusul de energie electrică în
sistemul energetic în momentul radiaţiei maxime şi preiau din sistem energia necesară
atunci când radiaţia este de nivel coborât. Nu mai sunt necesare bateriile de acumulatoare.
 Aplicaţii spaţiale, care folosesc panouri solare pentru a genera energie electrică necesară
funcţionării sateliţilor şi a staţiilor orbitale.
3.3.2. Principiul fotovoltaic
Deşi a fost descoperit încă din anul 1839 de către Bequerel, efectul fotovoltaic nu a
putut fi tehnic exploatat decât o sută de ani după, atunci când Shockley a descoperit prima
joncţiune p-n, iar laboratoarele Bell au creat prima celulă solară, cu un randament de
conversie a energiei de sub 5 %.
Principiul celulelor solare este următorul: electronii şi „găurile” pe care le lasă în urmă
sunt purtători de sarcină (negativă, respectiv pozitivă) şi apar de regulă în perechi în
materialele solide. Materialul semiconductor stă la baza celulelor solare, iar caracteristicile
acestuia fac mai uşoară eliberarea electronilor din „găurile” ce îi înconjoară, sub acţiunea
fotonilor. Părăsind găurile, electronii eliberaţi străbat liber materialul semiconductor.
Aceste mişcări nu au totuşi o direcţie privilegiată de deplasare. Pentru a crea curentul
electric, electronii trebuie colectaţi. Pentru aceasta, semiconductorul este dopat cu atomi
„impuri”. Două tipuri de atomi produc o regiune de tip n şi una de tip p, iar aceste două
regiuni vecine pot genera un câmp electric, ca în figura 1.
Figura 1. Procese care au loc în celula fotovoltaică supusă fluxului luminos
3
CATEDRA ETCN
Acest câmp poate colecta electronii eliberaţi de către fotoni în regiunea de tip n.
Sarcinile pozitive („găurile”) migrează către regiunea de tip p. Totuşi, nu întregul flux de
protoni poate genera electroni liberi. Iată câteva motive:
 O parte din radiaţia solară este reflectată de celula fotovoltaică, sau pur şi simplu trece
prin aceasta.
 În alte cazuri, electronii şi găurile se recombină înainte de a ajunge în regiunile de tip n
sau p.
 Dacă energia protonului este prea joasă, cazul lungimilor de unde coborâte (infraroşu),
acesta nu poate elibera electronul,
 Dacă energia protonului este prea mare, numai o parte din aceasta eliberează electronul,
iar restul se transformă în căldură.
Modelul prezentat în figura 2 oferă o vizualizare figurativă a modului în care se

comportă celulele fotovoltaice în fluxul luminos. Modelul are două nivele plate: în primul
există multe găuri pline cu apă. Bile de cauciuc (fotonii) cad peste găuri, golindu-le de apă.
Deşi unele picături de apă reumplu găurile de la primul nivel, celelalte ating nivelul al doilea,
unde formează un jet de apă care învârte o turbină hidraulică ce antrenează un generator
electric producând electricitate. În acest model, picăturile de apă semnifică electronii iar cele
nouă niveluri regiunile n, respectiv p.
Figura 2. Modelarea funcţionării celulei fotovoltaice
3.3.3. Parametrii de funcţionare a celulelor fotovoltaice
Prezentăm în continuare cei mai importanţi parametri ai celulelor fotovoltaice

cristaline. Aceste celule generează un curent de electroni, proporţional cu diferenţa de
potenţial. Caracteristica intensitate-tensiune arată această corelaţie:
 Când tensiunea este nulă (adică celula este scurcircuitată), poate fi măsurat curentul de
scurtcircuit Isc, proporţional cu radiaţia luminoasă. Acesta creşte odată cu temperatura,
deşi standardul de raportare a acestui parametru este 25 ºC.
 Când intensitatea este nulă (celula este circuit deschis), tensiunea corespunzătoare
(notată Voc) depinde logaritmic de radiaţia luminoasă, descrescând cu o rată mai mare cu
creşterea temperaturii decât rata de creştere a curentului Isc.
Astfel, atât puterea maximă furnizată de celula fotovoltaică cât şi randamentul acesteia
descresc odată cu mărirea temperaturii de funcţionare. Ca exemplu, o creştere de 25 grade
conduce la micşorarea puterii cu circa 10 %. Puterea maximă este atinsă la o anumită
tensiune. În figura 3 sunt trasate diagramele curent-tensiune şi putere-tensiune. Se poate
vedea faptul că graficul puterii atinge un punct de maxim (MPP), cu o tensiune VMPP mai
mică decât Voc, iar intensitatea curentului IMPP este de asemenea mai coborâtă decât Isc.
4
CATEDRA ETCN
Figura 3. Caracteristicile celulei fotovoltaice
În punctul MPP, intensitatea şi tensiunea au acelaşi raport cu radiaţia solară ca şi

curentul de scurtcircuit şi tensiunea de gol.
Pentru a putea cupla celulele în module, ele trebuie să fie comparabile. Astfel, puterea
maximă este măsurată în condiţii standard (STC):
 Radiaţia solară: 1000 W/m2;
 Temperatura: 25 ºC;
 Spectrul luminii („air mass” = AM) se referă la “grosimea” şi claritatea aerului prin care
lumina trece înainte de a atinge modulele (unghiul solar afectează parametrul). Valoarea
standard este 1,5.
Evident că puterea generată în condiţii reale este mai coborâtă decât cea asociată
condiţiilor standard, pentru care unitatea de măsură este Wp (Watt-peak). Analizând
dependenţa de radiaţia solară a diferiţilor parametri, se remarcă faptul că intensitatea
influenţează comportarea celulei, în aşa fel încât puterea maximă este aproape proporţională
cu radiaţia solară.
Randamentul celulei fotovoltaice este definit ca şi raportul dintre puterea electrică
maximă generată şi puterea radiantă din zona amplasamentului. Randamentul maxim al
panourilor de pe piaţă este de 20 %, dar, în condiţii de laborator, se pot atinge valori de 25 %.
3.3.4. Producţia de module solare
Din cauza tensiunilor coborâte şi a puterilor mici, celulele fotovoltaice se cuplează în

serie, formând module. De sine stătătoare, celulele din silicon cristalin sunt neprotejate la
acţiunea mediului înconjurător, putând fi distruse de variaţiile de temperatură şi umiditate.
Astfel, mai multe celule de lăţime cuprinsă între 10-15 cm sunt cuplate într-un modul solar.
Partea expusă radiaţiei solare (faţa) este confecţionată din sticlă cu conţinut redus de fier, iar
spatele din sticlă sau plastic. Între cele două plane celulele fotovoltaice sunt încorporate în
plastic, de regulă EVA (vinil acetat de etilenă), la o temperatură de 100 ºC, proces ce poartă
numele de laminare. Ansamblul se introduce într-un cadru de protecţie mecanică, pe care se
montează o cutie de borne care include şi diodele de bypass. Acestea au rolul de a ocoli
celulele defecte sau „umbrite”, care, altfel ar bloca întreaga coloană de celule montate în serie.
Modulele de tip film subţire au ca bază un substrat din sticlă sau folie metalică, pe
acre, prin procedee de pulverizare şi depunere se formează celulele solare şi contactele
respective. La final, ele sunt laminate sau polimerizate.
5
CATEDRA ETCN
3.3.5. Sisteme de sine stătătoare
Conectarea modulelor fotovoltaice în serie, paralel sau mixt conduce la crearea

generatorului solar. Acesta nu va alimenta direct cu electricitate consumatorii, pentru că vor
exista în mod sigur perioade de timp în care aceştia nu vor primi necesarul de energie (fig.4).
Figura 4. Sistem fotovoltaic
Drept pentru care se instalează baterii de acumulatoare (plumb-acid), puţin diferite ca

structură faţă de bateriile de automobil, pentru a li se mări durata de viaţă. Cel mai simplu
sistem conţine numai generatorul solar, bateria şi sarcina. În acest caz, bateriile nu sunt
protejate la supraîncărcare sau descărcare totală. Pentru a evita deprecierea rapidă a
performanţelor bateriei, acestor sisteme li se adaugă un regulator de sarcină (Figura 5). Acesta
măsoară tensiunea bateriei şi deconectează sarcina dacă bateria este aproape descărcată. Dacă
bateria este plină, regulatorul scurtcircuitează generatorul solar, caz în acre o diodă de blocare
împiedică descărcarea bateriei. Dacă se doreşte curent alternativ, în sistem se adaugă un
invertor.
Figura 5. Sistem fotovoltaic cu stocare şi regulator de sarcină
3.3.6. Sisteme conectate la reţea
Există azi un mare număr de sisteme fotovoltaice (instalate în state industrializate)

conectate la reţea. Un invertor converteşte curentul continuu livrat de instalaţia fotovoltaică în
curent alternativ mono sau trifazat. Invertorul are în componenţă un regulator ce urmăreşte
punctul de putere maximă al generatorului solar. Totuşi, tensiunea şi intensitatea curentului
6
CATEDRA ETCN
continuu trebuie să se potrivească în intervalul de funcţionare al invertorului. Dacă modulele

sunt conectate în serie se însumează tensiunile electromotoare, iar dacă sunt conectate în
paralel se însumează curenţii. Din cauza variaţiei diurne şi sezoniere a radiaţiei solare,
invertoarele funcţionează puţine ore pe an la sarcina nominală. În rest, ele sunt exploatate la
sarcini parţiale, deci ele trebuie să aibă randamente ridicate şi în aceste regimuri. Pentru a
compara diferite tipuri de invertoare se apelează la o mărime numită „euro eficienţă”, care
reprezintă o „eficienţă medie pentru condiţiile tipice de radiaţie solară din Europa”. În figura 6
sunt prezentate trei tipuri conceptuale de instalare a inverterului.
Figura 6. Tipuri conceptuale de montare a invertorului
 în figura 6.a) sunt trei serii de module montate în paralel conectate la un invertor central,
capabil să convertească câteva sute de kW.
 în figura 6.b) fiecare serie de module (0,5-2,5 kW) este conectată la câte un invertor de
serie.
 în figura 6.c) există câte un invertor pentru fiecare modul.
7
CATEDRA ETCN
3.3.7. Elemente de piaţă şi de mediu
Până nu de mult, tehnologia fotovoltaică era acuzată că înglobează mai multă energie
decât cea pe care o furnizează pe parcursul duratei de viaţă. Totuşi o mulţime de studii au
dovedit cu cifre că balanţa este pozitivă. Există sisteme care îşi recuperează energia înglobată
într-un interval de 2-5 ani (depinzând desigur de gradul de insolaţie). Durata de viaţă a
sistemelor fotovoltaice se cifrează între 25-30 ani. Între 1995 şi 2005 piaţa a crescut între 20-
40 %, iar preţul s-a redus cu 20 %.
Figura 7. Evoluţia preţului modulelor fotovoltaice
3.3.8. Evoluţii viitoare
În viitor se prevede crearea unor „insule solare” ce vor pluti pe mări şi oceane convertind
energia solară în electricitate şi/sau hidrogen.
Figura 8. Prototipul insulei solare testat în deşert
Conceptul insulei solare a fost brevetat în Franţa şi transpus în primul prototip construit în
formă circulară cu diametrul de 100 m, în deşertul Emiratelor Arabe. Ea va pivota deasupar
8
CATEDRA ETCN
solului, încercând să urmărească mişcarea soarelui. Un canal exterior umplut cu apă îi va

permite cercului exterior al insulei să plutească. Din punct de vedere conceptual, platforma
corespunde exact insulelor solare prevăzute a pluti pe suprafaţa mării. Costul unei asemenea
instalaţii este de 100 $/m2, iar puterea maximă va fi de 1 MW, cu o medie de 250 kW. Se
aşteaptă producerea anuală a 2,2 GWh pe an.
O altă tehnologie nouă este reprezentată de concentrarea fluxului luminos în panourile

fotovoltaice (CPV). În figura 9 se prezintă generatorul solar SolFocus, format din 28 module
de 300 W fiecare, într-un sistem de urmărire a soarelui cu două axe.
Figura 9. Generatorul solar SolFocus
Figura 10. Proiect de 3MWp la Castilla la Mancha
Dintre caracteristicile sistemelor CPV se remarcă:

 comportarea bună la temperaturi mari, din cauza celulelor multijoncţiune utilizate,
 obţinerea celei mai mari puteri din toate tehnologiile fotovoltaice utilizate,
 utilizarea unei cantităţi mai mici de material fotovoltaic,
 posibilitatea utilizării pământului pentru alte destinaţii.
 Recuperarea energiei înglobate se face în 6 luni, faţă de sistemele clasice cu minim 2
ani.
9
Teoria şi modelarea
11. TURBINE HIDRAULICE

11.1. Principiul şi elementele amenajării hidraulice.
Turbinele hidraulice transformă energia hidraulică disponibilă în mediul

înconjurător în energie mecanică. Ca energie hidraulică putem menţiona căderile
de apă, energia mareelor, energia valurilor, etc.
Pierderea de energie hidraulică printr-un contur de curgere are expresia
  l  c2  J 
H =  4  R +      kg  (11.1)
 h 2  
unde Rh - raza hidraulică a conturului (raportul dintre secţiunea şi perimetrul

de curgere);
l - lungimea conturului;
,  - coeficienţii de pierderi liniare şi locale;
c - viteza fluidului prin secţiunea de curgere.
Pentru a reduce pierderea de energie, se reduce viteza de curgere a apei

prin crearea unui lac în spatele barajului, iar termenii din paranteza relaţiei
(11.1) se micşorează prin alegerea unor trasee de curgere scurte, netede şi fără
discontinuităţi.
În funcţie de topografia terenului, se pot construi trei tipuri de centrale
hidroelectrice:
• centrale de derivaţie (care nu au lac ci numai conducte de aducţiune);
• centrale baraj (care au doar lac şi nu au conducte de aducţiune);
• centrale mixte (care au şi lac şi conducte de aducţiune).
Schema amenajării hidraulice este prezentată în figura 2.4 (§ 2). În spatele

barajului, construit într-o vale îngustă, se află lacul, format într-o vale largă prin
acumularea debitelor de apă pluvială de pe versanţi. Deoarece apa acumulată
conţine pietre, pământ, crengi, frunze, etc., lacul trebuie drenat la intervale de
timp regulate, pentru a se evita colmatarea lui.
Conductele de aducţiune au panta mică, cu scopul câştigării unei căderi
hidraulice suplimentare faţă de vechea albie. Conductele forţate au panta foarte
mare, favorizând transformarea energiei potenţiale în energie de presiune
( p =   g  Y ).
În turbină, energia potenţială a apei se transformă întâi în energie cinetică
(în aparatul director, echivalentul ajutajelor de la turbinele termice), iar aceasta
se transformă în rotor în energie mecanică, prin unul din cele trei mecanisme
enunţate la § 2: acţiune, reacţiune şi aripă portantă.
10
Capitolul 11. Turbine
De la evacuarea din turbină, apa revine în vechea albie prin intermediul

canalului de fugă. Amenajarea poate avea un castel de echilibru, care
amortizează „lovitura de berbece” cauzată de închiderea bruscă a vanelor de
admisie a apei în turbină.
Căderea brută a amenajării hidraulice are expresia:
Hb = p  p c2  c2
1 2
+ g( z 1  z 2 ) 1 2 (11.2)
 2
unde p1 - presiunea la suprafaţa liberă a lacului;

p2 - presiunea la suprafaţa liberă a canalului de fugă, ambele fiind
presiuni atmosferice, date de relaţia:
 A 
p = g  10,33  (11.3)
atm 
 
900 
unde: g – acceleraţia gravitaţională [m/s2];
A – altitudinea locului [m]
Deoarece (p1  p2 ) şi (c1  c2 ) , rezultă:
H b  g  (z 1  z 2 ) = g  Y b (11.4)
unde Yb este diferenţa de nivel dintre suprafaţa lacului şi cea a canalului de

fugă. Din căderea brută se scad pierderile de energie liniare şi locale:
H n = H b   H i (11.5)
Puterea mecanică disponibilă a amenajării este:
Pe =  V  H n e [W] (11.6)
unde  - densitatea apei [kg/m3];

V - debitul volumetric de apă turbinat [m3/s];
e – randamentul efectiv al turbinei.
11.2. Clasificarea turbinelor hidraulice. Rapiditatea
Clasificarea turbinelor hidraulice se face după modul de producere a

forţei:
10
1. Turbine cu acţiune, la care forţa se produce prin lovirea profilelor de către

jetul de apă. În aparatul director cu admisie parţială are loc destinderea
fluidului, iar acesta îşi măreşte viteza, lovind apoi paletele sub formă de
cupă. La ieşirea din palete, apa cade într-un puţ, aflat sub nivelul turbinei.
Exemplu: Turbina Pelton.
2. Turbine cu reacţiune, la care apa îşi măreşte viteza atât în aparatul
director cu admisie totală, cât şi în canalul interpaletar, care se îngustează
continuu, prin micşorarea unghiului de curgere. Exemplu: Turbina
Francis.
3. Turbine cu aripă portantă, la care rotorul este asemănător unei elice de
vapor (un butuc elipsoidal pe care sunt prevăzute câteva pale profilate).
Exemplu: Turbine elicoidale: propeller, Kaplan, bulb.
Rapiditatea este un criteriu adimensional de similitudine pentru turbinele

hidraulice, reprezentând turaţia la care s-ar învârti turbina, dacă la cădere unitară
ar produce putere unitară. Expresia de calcul a rapidităţii este dată de relaţia
următoare:
ns = 20,25  P
n (11.7)
H Hn
n
unde n – turaţia turbinei [rot/min];

Hn – căderea netă [J/kg];
P – puterea turbinei [kW].
Rapiditatea este determinată de locul de amplasare a turbinei:
• La munte, debitul volumetric şi puterea sunt mici, iar căderea este mare,
rezultând o rapiditate mică;
• La deal, debitul volumetric şi puterea sunt medii, iar căderea este medie,
rezultând o rapiditate medie;
• La şes, debitul volumetric şi puterea sunt mari, iar căderea este mică,
rezultând o rapiditate mare.
Astfel, turbinele de munte au rapidităţi cuprinse între 0...60, cele de deal

între 40...500, iar cele de şes între 300...1400.
11.3. Turbina Pelton
Este o turbină tangenţială cu acţiune şi admisie parţială, cu rapiditate

ns = 0...60 şi căderi Y = 500...1500 m. În figura 11.1 se poate vedea o secţiune
transversală prin turbină.
10
Figura 11.1. Secţiune prin turbina Pelton
Apa intră în carcasa de forma unei cochilii de melc (2) prin intermediul
vanelor „fluture” (1). Dacă debitul se împarte pe mai puţin de 3 injectoare, axul
turbinei se poate aşeza în poziţie orizontală. În figura 11.1 sunt 6 injectoare (3),
aşadar axul este vertical, pentru ca direcţia pe care acţionează greutatea apei să
nu interfereze cu direcţia pe care se produce forţa (vezi § 2.5). În injector, apa ia
forma unui jet, care loveşte muchia comună a doi semi-elipsoizi care formează
cupele (4) fixate pe discul (5) solidar cu arborele turbinei. Pentru a nu fi deviat
de cupa din faţa cupei lovite (tangente la jet), în cupe este prevăzută o crestătură
(vezi fig. 11.2). Se poate observa discul de susţinere a celor 22 cupe în faza de
montaj.
Reglarea debitului de apă se face prin intermediul unui ac fuzelat montat
în interiorul injectorului. Pentru a provoca o oprire rapidă a turbinei fără a
provoca „lovitura de berbece”, se taie jetul cu ajutorul unui deflector mobil şi se
proiectează un jet dintr-un injector de frânare hidraulică pe extradosul cupelor.
Randamentul turbinelor Pelton nu depăşeşte valoarea de 93 %, fiind
influenţat de variaţiile de regim de exploatare.
11
Figura 11.2 Rotorul unei turbine Pelton în etapa de montaj
11.4. Turbina Francis
Turbina Francis este o turbină radial-centripetă cu reacţiune, având

rapiditatea ns = 40...500 , destinată căderilor hidraulice mijlocii (Y = 70...500
m). Puterile realizabile se situează în marja 500...900 MW. În fig. 11.3 se
prezintă o secţiune prin turbina Francis.
Apa vine din camera spirală de admisie (1) executată din tablă sudată
(vezi fig. 11.5), care înconjoară turbina sub forma unei cochilii de melc. În
camera spirală şi în aparatul director (2) apa circulă pe spirale logaritmice
(mişcare combinată de sursă negativă şi vârtej).
Aparatul director este format din pale cu înclinare reglabilă de tip Fink
(fig. 11.4). Aceste pale, acţionate de un servomotor extern, pot modifica
secţiunea de trecere prin aparatul director la sarcini parţiale, facilitând astfel
intrarea tangentă la profilul interior al canalului interpaletar.
După ce i-a fost imprimată o mişcare de vârtej în aparatul director, apa
intră în rotor (fig. 11.6), format dintr-un disc radial ce susţine palele curbate (3).
Iniţial, mişcarea este radial-centripetă, dar pe parcurs se transformă în mişcare
axială, apa ieşind în sens opus sensului de rotaţiei, concomitent cu creşterea
vitezei prin scăderea secţiunii de curgere (efect de reacţiune).
La ieşirea din rotor, apa iese prin aspiratorul (4), care este un tub evazat la
un unghi de 2...8 º, recuperând energia cinetică reziduală (efect de sifon).
Randamentul turbinei Francis atinge valoarea de 94 %, păstrându-se
constant la sarcini parţiale mai mari de 75 % datorită acţiunii palelor Fink.
11
1 2 21
33
Figura 11.3 Secţiune prin turbina Francis Figura 11.4 Palete reglabile
Fink
Figura 11.5 Carcasa turbinei Francis Figura 11.6 Rotorul turbinei

Francis
11.5. Turbine elicoidale
Aceste turbine hidraulice sunt destinate instalării în zone cu debite mari şi

căderi mici (pe fluvii). Ele sunt instalate direct în baraj, neavând nevoie de
conducte de aducţiune (fig. 11.7). Căderile sunt cuprinse în marja 2…70 m, iar
debitele vehiculate sunt mari. Componentele turbinei sunt următoarele:
11
Figura 11.7 Turbina elicoidală de tip bulb
1. butucul parabolic rotoric;

2. pală de tip aripă portantă (în număr de 3…6);
3. porţiune tronconică a rotorului;
4. starter;
5. aparatul director;
6. palete Fink;
7. element de ajustare;
8. difuzor;
9. generatorul electric multipolar;
10.statorul generatorului electric;
11.câmpul polar al generatorului electric;
12.etanşare;
Mişcarea apei în rotor este o elice rezultată din combinaţia dintre curgerea
axială şi mişcarea de vârtej.
În funcţie de posibilitatea reglării unghiurilor palelor statorice şi rotorice,
turbinele elicoidale se împart în următoarele categorii:
1. Propeller (palete directoare mobile şi palete rotorice fixe); fig. 11.8.

2. Kaplan (palete directoare şi statorice mobile); În acest caz, butucul
paraboidal este gol pe dinăuntru şi găzduieşte un mecanism bielă-
manivelă care roteşte palele în jurul generatoarei în funcţie de debitul de
apă vehiculat (fig. 11.9);
3. Bulb (propice centralelor baraj). Sistemul este instalat într-un tub plasat
în baraj (fig. 11.7).
11
Randamentele pot atinge valoarea de 95 %, aplatisate la sarcini parţiale,

datorită posibilităţii modificării triunghiurilor de viteze prin rotirea paletajului
statoric şi/sau rotoric.
Figura 11.8 Turbina Propeller Figura 11.9 Turbina Kaplan
11.6.Turbine de mică putere pentru prelucrarea surselor hidraulice

regenerabile
Prin convenţie, pentru prelucrarea energiei hidraulice regenerabile se

consideră turbinele hidraulice cu putere mai mică de 10 MW. În afară de
aplicaţiile prezentate mai sus, în această categorie mai intră şi următoarele tipuri
de turbine hidraulice:
11.6.1. Turbina Mitchell
Turbina Mitchell, numită şi turbina „cross-flow”, datorită faptului că apa

parcurge paletajul de două ori, este o turbină cu admisie repetată, este folosită
pentru cupluri de căderi/debite similare turbinei Kaplan, deci căderi mici
(3...250 m) şi debite mari. În figura 11.10 se prezintă o asemenea turbină. Se
poate remarca rotorul asemănător celui de ventilator radial, în care apa pătrunde
mai întâi centripet şi apoi iese din rotor centrifug.
11.6.2. Turbina Turgo
Turbina Turgo lucrează sub căderi hidraulice cuprinse în intervalul 30…300

m. Asemenea turbinei Pelton este o turbină cu acţiune, dar palele sale au altă
profilare, iar jetul de apă loveşte profilele sub un unghi de 20°. Apa intre în rotor
(fig. 11.11) printr-o parte a acestuia şi iese prin partea opusă. Totuşi, spre
11
deosebire de Pelton, apare o forţă axială asupra rotorului, care obligă la instalarea
unui lagăr axial care să preia această forţă.
Figura 11.10 Turbina Mitchell Figura 11.11 Turbina Turgo
Figura 11.12 Criterii de selecţie a turbinelor Figura 11.13 Randamentul

hidraulice de mică putere la sarcini parţiale
11.65.3. Criterii de alegere şi comportarea la sarcini parţiale
În figura 11.12 sunt reprezentate domeniile de lucru ale turbinelor

hidraulice de putere mai mică de 10 MW, putându-se selecta în funcţie de
11
căderea şi de debitul disponibile tipul de turbină care se potriveşte locaţiei şi

evalua preliminar puterea acesteia.
În figura 11.13 este prezentată comparativ evoluţia randamentului
turbinelor hidraulice la sarcini parţiale. Se poate observa că turbina Pelton are o
curbă de randament aplatisată până la o sarcină parţială de circa 40 % din cea
nominală, ca şi turbina Mitchell. Dintre turbinele elicoidale, cea mai aplatisată
curbă o are turbina Kaplan, datorită reglajului unghiului palelor atât la aparatul
director cât şi la rotor. Turbina Francis este cea mai afectată la sarcini parţiale în
privinţa randamentelor.
11.11. Turbine pentru centrale hidraulice cu acumulare prin

pompare
(CHAP)
În scopul aplatisării curbei de sarcină a unui sistem electroenergetic se

poate utiliza o CHAP, care converteşte energia hidraulică în energie mecanică
la vârful de sarcină şi energia mecanică în energie hidraulică în perioada de gol.
În fig. 11.14 se prezintă soluţiile de echipare pentru CHAP.
a) separate (pompă şi turbină) b) reversibilă
Figura 11.14 Turbine hidraulice pentru
CHAP
11

Cursuri MTp2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri MTp2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mașini mecanoenergetice

8.1. TURBOMAŞINI. DEFINIŢII,

1. În turbomaşini, curgerea agentului motor este continuă, la fel şi

7. Din punct de vederea al concepţiei, turbomaşinile sunt mai simple decât

8.2. TURBINE CU ABUR

Rolul turbinei cu abur este transformarea energiei potenţiale a aburului

Tabelul 3.1 Necesitatea prelucrării energiei potenţiale a fluidului în trepte:

În concluzie, deoarece energia potenţială este de sute de ori mai mare la

Figura 8.1. Secţiune longitudinală prin turbina cu abur

Care sunt elementele constitutive ale unei trepte de turbină ? Priviţi

Mărimile geometrice ale ajutajului:

Mărimile geometrice ale paletei:

Figura 8.2 Elementele treptei de turbină

8.2.2 Clasificarea turbinelor cu abur

În cele ce urmează se detaliază principiul de funcţionare, elemente

Turbine axiale cu acţiune

Turbina cu acţiune cu o singură treaptă (Turbina Laval).

Figura 8.3. Turbina cu acţiune cu o singura treapta,

Turbina cu acţiune cu trepte de viteză (Turbina Curtis).

multietajate. De aceea se folosesc ca agregate independente numai în cazul

Figura 8.4. Turbina cu acţiune cu trepte de viteză (Curtis)

Turbina cu acţiune cu trepte de presiune (Turbina Rateau)

Figura 8.5. Turbina cu acţiune cu trepte de presiune.

Turbina cu trepte de presiune cu acţiune (Turbina Rateau)

Turbina cu trepte de presiune cu reacţiune (Turbina Parsons)

palete fixepalete mobile

Figura 8.6. Secţiune axial cilindrică prin turbina cu reacţiune

8.2.3. Reglarea debitului de abur

Se face ţinând cont de relaţia lui Saint-Venant ce guvernează curgerea

Reglarea prin laminare

Este o metodă de reglare a debitului neeconomică, aplicată de regulă la

Figura 8.7. Reglarea prin laminare a debitului de abur

Reglarea prin admisie

Este un procedeu de reglare a debitului de abur viu realizat prin

În acest fel, VR se deschid unul după altul, existând numai un singur

Figura 8.8. Reglarea prin admisie a debitului de abur

Reglarea prin laminare la turbinele cu abur saturat pentru CNE

Figura 8.10 Secţiune transversală prin admisia în turbinele pentru CNE

Reglarea cu parametri alunecători ai aburului

Acest tip de reglare se practică doar la turbinele cu abur de semi-bază şi

8.2.4. Palete lungi

Procesul de destindere în turbină este o adiabată ireversibilă (cu creştere

Diametrele medii şi înălţimile (lungimile) ajutajelor (paletelor) vor creşte

Figura 8.11. Creşterea lungimii paletelor în procesul de destindere

La aceste trepte, are loc o centrifugare puternică a aburului către periferie,

Figura 8.12. Centrifugarea fluidului la treptele finale

Acestei centrifugări trebuie să i se opună o forţă de presiune, care să

La paletele lungi, odată cu raza creşte semnificativ şi viteza periferică a

Figura 8.13. Răsucirea paletelor lungi

Figura 8.14. Evoluţia eforturilor unitare în lungul paletei lungi.

8.2.5. Turbine de mare putere

Pentru creşterea puterii efective a turbinei, se adoptă soluţii constructive

Numărul necesar de fluxuri este determinat de două considerente:

▪ necesitatea evacuării debitului de abur din paletele ultimei trepte;

În figura 8.16 este reprezentată o imagine a diafragmei ultimei trepte a

Figura 8.16. Diafragma ultimei trepte la o turbină de mare putere

În ceea ce priveşte prima condiţie, exemplificăm cu o aplicaţie:

Fie o paletă finală a unei turbine având un diametru mediu de 3,5 m şi

m  p    d 2  l p  w2a 0,99    3,5  1,05  238 (4.15)

9. INSTALAȚII DE TURBINE CU GAZE

Instalaţia de turbină cu gaze este un turbomotor care transformă energia

admisie aer camera de ardere

Figura 9.1. Elementele instalaţiei de turbină cu gaze