Martinet Elemente de Lingvistica Generala

ei Dai z N A pe ru mem Srem er,
ih
ala - n .
ia
pa i Di ( DT E
E
SĂ , e] V, —_ Oi — i.
Na Lai -
AI o IA ap j A DR A Po 3 i
4 „SA tite îti Ii 7 SP hi A ST
RY
ş n i ,
RA
LIB
Y
IT
RS
VE
U NI
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
NIA8708, ai5
BC
BC
U
IAS
I/C
EN
TR
AL
UN
IVE
RS
ITY
LIB
R AR
Y
Referent Andrei Avram
RY
Coperta Victor Mașek
RA
LIB
TY
SI
ER
IV
UN
AL
TR
EN
I/C
Andre Martinet
S
El&ments de linguistique generale

IA
Armand Colin e Paris :1967

U
BC
BC
U
IA
SI
/C
EN
TR
AL
UN
IV
ER
SI
TY
L IB
RA
R Y
Wa
Andre M artinet
YR
RA
po Klemente
de lingvistică
ww
LIB
generală
TY
traducere și adaptare
SI
la limba vomână de Paul M'olău
ER
IV
UN
PI
AL
|
237380 | |
B.C.U.-lASI :
TR
EN
/C
SI
CA
IA
Editura Ştiinţifică
U
București e 1970
BC
Y
Elemente . de lingvistică generală
R
că este subordonată legilor logicii. Astfel, lingvistica a fost o
RA
disciplină psihologică și sociologică și aceasta atita vreme
cât și-a fixat ca sarcină să studieze fapte de evoluție și mu
L IB
să descopere trăsăturile constitutive ale limbajului. Numai
um Brinct de vedere strict sincronic putea permite să se lămu-
vească faptele de limbă, făcndu-se abstracție de nevoile
schimbătoare ale omului, care cer în fiecare chpă o adaptare
TY
a instrumentului bingvwishic. . Sa -
Legilimuitatea unei lingvisticii generale complet autonome
SI
mu mai este pusă la îndoială de la publicarea lucrării lui
Saussure Cours de linguistique generale, în care analiza
acestei discipline.
ER
sincronică este înfățișată drept punct de plecare și temele a
Cu toate acestea, învățătura lui Saussure:
IV
n-a dat roade decît atunci cînd a fost altoită pe alte mlădite.
Diferitele mișcări structuraliste au trebuit să înlăture dintr-o-
UN
dată sau pe dibuite ceea ce era caduc: un psihologism ma

mult sau mai putin explicit, care împiedică atribuirea unui
statut pur lingvistic articulării fonematice şi mu: permite
AL
să ne dăm seama că tot ceea ce contează în limbă este vepre-

zentat, sub o formă sau alta, în fiecare punct al circuitului
TR
vorbirii. | | =
„Structuraliștii“ de astăzi pornesc de la principiul prio-
pității analizei sincronice şi de la respingerea oricărei intro-
EN
specții. În vest, punctele de vedere şi metodele diferă simţitor

de la o școală sau tendinţă la alta, sar concordanțele termino-
/C
logice “acoperă adesea divergențe fundamentale. Trebuie

deci să vrenunțăm la prezentarea într-una şi aceeaşi lucrare,
SI
a ansamblului doctrinelor care se întilmesc la Lingviștii

contemporani. Se înţelege de.la sine că orice încercare de
IA
sincretism ar fi sortită eșecului. Principiile şi metodele care

vor fi expuse mai jos sînt marcate, în raport cu celelalte,
U
prin mai mult vealism şi mai puţin formalism sau aprio-

BC
Cuviînt . înainte
Y
ia că
R
pis. Autorul îşi permite să afirme cu toată modest ă
su este întotd eauna recom andat
RA
subordonarea faţă de fapte atit pe
de către teorelicienii de astăzi. Se va pune accentalcătuul
a unităț ilor lingvi stice cît și pe struct urile ite de
funcți
LIB
diacronice,
ele. În afara sincrontei, Se V0r găsi preocupări
ţeles, ammes-
fără ca cele două puncte de vedere să fie, bineîn ă fără
lucrăr i reflect
tocate vreodată. Toate părțile acestei dar în
îndoială preferintele şi personalitatea autorului, analizei
TY
2
piile
măsuri foarte diferite: de multă vreme primcitrivă
intrat în domeniul public. Dimpo , ceea ce
SI
fonologice au
nou, prea not
se spune în capitolul 4 despre sintaxă este
a. înfățișa 0
ER
ca acesta , necesi tatea de
pentru un manual blul fap-
t ansam
metodă de descriere care să aiopere coeren atul 14444
telor de limbă ne-a constrins să anticipăm rezult
IV
deși slab coord onat, tinde să degajeze
iv care,
efort colect
intă. fonologia
pentru unitățile semmficative, ceea ce reprez În capitolul
UN
ce se spune
pentru. unitățile distinctive. Ceea. ica lim-
diham
5 și 6 despre varietatea uzajelor și. despre o formă sau alta,
desigu r mai puțin origin al; sub
AL
biloy este totul să fie

țotul a fost lămurit mai înainte, fără însă ca
umâversal. admis. | Ma
TR
începător s-ar
Prefeţele sînt puţin cibite. Dacă totuși un e bine să știe că
încumeta.să parcu rgă acest cuvînt înaint e,
EN
să-i
ca lucrarea
acesta, n-a fost „scris peniru el. Sperăm însă
ar dacă după termi narea lecturii,
ară mai direct accesibilă ;
aceste pagin i, abumci ar vedea mai
/C
ar dori să revin ă la
clar ce loc. ocupă doctrina autorul cadrul. cercetării
în
“
SI
lingvistice contemporane.
Andre -Martinet
IA
U
BC
Prefaţă la versiunea românească
RY
|
RA
LIB
Y
Domnul Paul Miclău a dat Elementelor mele o versiune
T
românească, care merge mult mai departe decit simpla
SI
traducere, prin aceea că a înlocuit sau dublat de multe. ori
exemplele originale, franceze sau altele, prin exemple româ-
ER
nești mai bine adaptate nevoilor și cunoștințelor cititorilor
săi. Este un procedeu pe care l-am recomandat adesea tva-
ducătorilor mei. Cunoașterea mea prea lacunară a limbii
IV
române, îmbinată cu preocupările și mcerările suplimentare
UN
cerute din partea profesorilor de la Sorbona în cadrul orga-

nizării noilor universități pariziene, nu mi-a îngăduit să
dau aprobarea specifică cu privire la fiecare din modifi-
AL
cările aduse de Dl. MICLĂU textului meu, şi trebuie -să-i

acord încredere. Îi mulțumesc aici pentru osteneala.și grija
cu care s-a achitatde sarcina pe.care a binevoit să. şi-o
TR
asume. | Aa a
„De la publicarea acestei cărți, în 1960, s-au răspindit doc-
EN
trinele cunoscute sub rubricile de lingvistică transforma-

Honală și de gramatică generativă. Ele au apărut în Stalele
/C
Umite ca veacție împotriva rigidității structuralismului

bloomfieldian şi nu fără legătură cu cercetările referitoare la
SI
traducerea mecanică. Oricare ar fi interesul prezentat de

aceste dezvoltări în ele însele, ele supim observarea faptelor
IA
lingvistice la un prea marea priori, inacceptabil pentru

cine este lingvist înainte de a fi logician sau matematician.
U
Ni se pare util să amintim aici anumite principii desprinse

BC
8
Prefaţa”la versiunea românească.
RY
din examinarea celor, mai diferite limbi și pe care nici
RA
o constatare recentă, nicio consideraţie nouă nu ne invită
să le dăm la o.parte. | | a i
'Faptulcă limbile sînt diferite nu este un accident regretabil,
LIB
ici un. fapt simptomatic al însăşi naturii limbajului...
| Eforturile. depuse. pentru. îmbunătățirea condițiilor - de
“ treceve de lao limbă la alta, în domeniul traducerii, nu
TY
trebuie să. intervină în înțelegerea la care vrem să ajungem
asupra limbii şi naturii limbajului. i ă
SI
De îndată ce am hotărit ce vrem să găsim într-un obiect
ER
pentru ă-l mumi „limbă“, trebuie să ne așteptăm, din partea
limbilor, la tot ce este compatibil cu această definiție. -
O definiţie larg acceptată a expresiei „0 limbă“ este. cea care
V
„ Brezintă o limbă ca um instrument de comunicare permiţind
NI
omului să-și analizeze experiența în unităţi de înțeles înzes-

trațe cu o manifestare vocală, care este analizabilă într-o
U
succesiune de' segmente distinctive. Aceste segmente dis-

AL
tinctive, fonemele, corespund la tot atitea deprinderi

articulatorii a căror vealizare mu este afectată în principiu
de natura semantică a mesajului în care apar. |
TR
Fonemele unei limbi alcătuiesc un sistem închis care merită

să fie examinat în el însuși, fără considerarea întrcbuinţărilor
EN
Particulare.
Manifestavea vocală a unei unități de sens determinate este
/C
alcătuită de obicei din aceeași succesiune de foneme sau de

tonuri, oricare ar fi pozitiile în care apare monemul. Dar
SI
se întîmplă ca această formă să varieze de la un context

la altul. Studiul şi prezentarea acestor variaţii. este obiectul
IA
a ceea ce se numește morfologie.

Se recomandă să epuizăm studiul morfologiei înainte de a
U
aborda sintaxa. Prima cercelare sintactică constă în deter-

BC
9
Elemente de lingvistică generală
RY
minarca. felului în care ascultătorul poale reconstrui. uni-
tatea de mesaj, plecând de la succesiunea de unități de sens
RA
care i se oferă. o E o
Într-o limbă dată, anumite opoziții distinctive. pot îucela
LIB
să funcționezeîn anumite contexte. Se spune că sînt neu-
tralizate. Diferenţele semnificative se pot afla îm. pericol
în două feluri: fie deoarece forniele lor, distinctive în 'anu- .
Y
site poziţii, nu sânt distinctive îm altele; este ceeace se desem-
nează ca un sincretism; fie deoarece amimite diferențe de.
T
manifestate se” manifestă în
SI
sens, în amumite: cazuri, mt
altele ; este ceea cc se desemnează ca o neutralizare. a
ER
Noțiunea de transformare a putut părea indispensabilă
acolo unde se opera cu unităţi definite pe baza naturii lov.
fizice. Nu la fel stau bicrurile acolo unde unitățile fiind
IV
definite pe baza opozițiilor, problema identității lor se pune
din nou de îndată ce se schimbă complexul opozițional
UN
care le fundamentează. | A o
Este limpede că, pentru a fi completă, o gramatică trebuie
să dea informaţia necesară pentru a produce toate îmbinările
AL
acceptabile gramatical. În acest sens, gramaticile bune n-au

așteptat a doua jumătate a secolului al douăzecilea pentru
TR
a fu: „generative'. | e Sa .
Andre Martine
EN
/C
SI
IA
U
BC
- Adaptarea
RY
RA
LIB
4 j
TY
A traduce pur și simplu, fără adaptare, o carte ca Elfments-
de linguistique gentrale este un nonsens. Nu este cazul
SI
aici să prezentăm toate trăsăturile care o caracterizează ;
ER
am făcut-o cu alt prilej, iar de fapt cea mai bună recoman-'
dare este însăși expunerea obiectului în. cauză. La plă-.
cerea intelectuală a cunoașterii conţinutului, cititorul va,
V
adăuga pe aceea a receptării mesajului în. propria lui
NI
limbă. Cu prilejul traducerilor în numeroase limbi, auto-

rul a insistat de fiecare dată ca Elementele să fie cât se
U
poate de mult adaptate, așa încît noii: cititori să aibă

impresia autentică, că lucrarea a fost scrisă pentru: ei.
AL
Este o atitudine de generozitate științifică, care corespunde .

însăși structurii manualului. .. . Dre
TR
La scurtă vreme după apariţie, Elementele au devenit un

îndrumar clasic pentru cunoașterea structuralismului.în
general și a structuralismului funcționalist
EN
în particular.
La început instrument indispensabil al studenţilor. care
audiau cursul de lingvistică generală, predat în fiecare
/C
sîmbătă în amfiteatrul Descartes de la Sorbona, manualul.

a cucerit repede cercuri mai largi, devenind un punct de
SI
reper în nesfîrșitele dezbateri angajate în Franţa și în alte

părți în jurul structuralismului.
IA
Scrisă într-un stil sobru, extrem de „concentrat,. cartea

este un model cu o forță explicativă neobișnuită : nimic
U
nu este de prisos, dimpotrivă, cititorul simte nevoia să

BC
IM
RY
ducă demonstraţia mai departe pe cont propriu. În aceste
împrejurări, orice exemplu are un rol cît se poate de
RA
important și numai o îndelungată experiență în predarea
lingvisticii generale poate asigura un ansamblu satisfă-
LIB
cător de ilustrări. Orice traducere adaptată devine astfel
o nouă dovadă a valabilității teoriei, a aplicabilității ei
la o altă realitate lingvistică. Există cărți teoretice, cum e
Y
Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure,
a. căror, traducere nu pune probleme deosebite. . Altele,
T
și acesta este cazul Elementelor, conțin pe lîngă teorie, o.
SI
amplă expunere metodologică, care cere adesea o adevărată.
|
ER
rescrier e de destinaţie. : *
în limba .
în limba română nu pune probleme:
Evident, traducerea
tot atît de complicate ca transpunerea într-o limbă exo-
IV
tică, de alt tip decît limbile indo-europene. Totuși, printre
UN
limbile romanice, româna este, așa cum se știe, cea mai

sintetică: ea păstrează: încă o declinarea numelui, iar
articolul este postpus şi sudat la substantiv; în majori-
tatea cazurilor verbul are desinențe clare. Or, acestea
AL
sînt trăsături suficiente pentru a complica problema:

transpunerii ilustrărilor franceze în română. Este vorba
TR
mai ales de nivelul primei articulări, de analiza în unități

semnificative minima lee.
— monemel Fie exemplul care
EN
revinede mai multe ori în Elemente, îr. j'ai 1nal A la tele.

O traducere literală ca nă doare capul: este imposibilă,
deoarece în original enunţul e folosit pentru segmentarea
/C
în moneme care corespund a ceea ce tradițional se cheamă '

„cuvinte; în echivalentul românesc verbul şi substantivul
SI
nu sînt monomonematice. Schimbarea totală a exemplu-!

IA
lui ar fi fost o soluţie ușoară; dacă aceasta n-ar fi cerut o

„prea mare modificare a comentariului din original. Am
U
încercat mai întîi soluția 7nă sizut rău la cap, în care avem
BC
]2
| Adaptarea
RY
unități semnificative neanalizabile.. Neajunsul este că
o astfel'de propoziție, normală formal, nu este prea natu-
RA
rală pentruun român.În cele din urmă am adoptat:o
rezolvare de compromis, propunînd echivalentul azi.nu
LIB
mă Simt Dine.. a E
Un procedeu de transpunere destulde comod, mai ales
cînd e vorba de 'enunțuri simple conținînd articole, este
de a recurge la, articolul nedefinit în română, chiar acolo
TY
unde în franceză, este articolul, definit,. luat bineînțeles
ca monem separat; astfel sub 2—6 am redat fr. prends
SI
le livre ! prin ia un caict!, unde, pe lîngă modificarea arti-
colului, a trebuit înlocuit şi substantivul cu unul neana-
ER
lizabil. Fireşte, atunci cînd articolul este luat doar ca
monem, fără ca să se pună problema notării lui separate,
V
ca le nez.
formele sînt echivalente: nasul se poate analiza.
Însă nu întotdeauna lucrurile sînt la fel de simple.
NI
cu satisfacție înlocuiri compacte

În schimb, am prezentat
U
de exemple acolo unde româna părea chiar că se pretează

măi bine la teorie.. Este cazul paragrafului 4—35, printre
AL
consacrat analizei.în moneme: o formă de mai

pa
altele,
mult ca perfect ca, luptasem are o structură morfologică
TR
complexă, dar cu o segmentare în moneme foarte.clară,

iar coeziunea .cu celelalte paradigme este mai izbitoare
decît în diferitele puncte analoge ale flexiunii. verbale
EN
franceze. e a a
Se înţelege că limbile „contrastează“ și la nivelul celei de
/C
a doua articulări;, însă aici fiind: vorba de unităţi mono-

.plane,: problemele de segmentare şi de clasare, deci de
SI
corespondenţă între cazurile tipice, sînt mai simple. Peste

tot unde a fost posibil am introdus în discuţie realitatea.
IA
fonetică sau fonologicăa limbii române, mai ales că Și

originalul conține unele referiri la limba noastră. Totuşi
U
4
BC
13
RY
am ținut să nu angajăm.auțorul în probleme CON .LrOversa.e.
Astfel, de pildă la paragraful 1—13 nu se dă numărulde
foneme, românești, dat fiind că el diferă după autori,
RA
în funcție de interpretarea. dată unor realități lingvistice
mai puțin clarificate pînă în prezent. Ra
LIB
Din aceleași motive, n-am făcut decît simple aluzii la un
alt domeniu controversat, acela al dialectelor limbii
române. Cum situația în.. Franța este specifică pentru
noțiunea de patois, am păstrat ilustrarea din original,
TY
traducînd doar termenul prin rom. grai. În ce privește
situația dialectală de ansamblu a limbii române sub per-
SI
spectiva Elemeiitelor, ea. trebuie apreciată prin acordarea
priorității situației sincronice și ponderii factorilor extra-
ER
lingvistici. Dat fiind că graiul. trebuie să corespundă în
mod normal la ceea ce se cheamă în franceză Batois,
IV
rezultă că .dacoromâna se împarte în dialecte. Acestea
sînt unităţi teritoriale distincte și încă destul de puternice.
UN
Dacă ar fi să vedem o analogie cu situația din Franţa,

mai de grabă am putea spune că idiomurile romanice dir
sudul Dunării. se află în situația unor fatoss neromanice
AL
sau eventual provensale, occitane, de pe teritoriul francez.

Am invocat mai sus doar cîteva aspecte ale deosebirilor
TR
de structură. dintre franceză și română, nu pentru a face

„gramatică contrastivă“, ci pentru a sugeră cît de complexă
este transpunerea unei lucrări ca Elementele într-o altă
EN
limbă, fie ea chiar înrudită, Tendinţele a. de găsi analogii

nu trebuie să devină însă un fel de pat al lui Procust. În
/C
ultimă instanţă, exemplele franceze sînt accesibile unui

mare număr de cititori români; pe baza lor, ei pot invoca,
SI
fapte de limbă română mai mult sau mai puțin apropiate

.
IA
Asemenea exerciții chiar se impun în cursurile și seminarele

d> lingvistică generală din diferitele facultăți unde
se
U
BC
pi
14 7
Adaptarea
RY
studiază aceasa disciplină sau în cercuri mai largi,în
"care se invocă locul lingvisticii structurale
printre științele
RA
umane, cc e |
Sobrietatea exprimării are la autorul Elementelor. o cores-
LIB
pondență strictă și în aparatura. tehnică folosită; aceasta
corespunde îri linii mari cu gama de noțiuni structuraliste,
acceptateîn genere de aproape toți specialiștii. Acolo
unde intervin elemente noi, mai ales în capitolul în care
TY
se tratează unităţile semnificative,se dau definiții precise,
însoţite de exemplificări adeseori abundențe. De aceea nu
I
s-au pus în fața traducătorului probleme deosebite de
RS
terminologie. oo. a
- Trebuie totuși semnalate VE neconcordanțele dintre unii
termeni tradiționali din gramaticile celor două limbii.
În asemenea situaţii s-a optat pentru terminologia româ-
NI
nească, firește în cazurile cînd s-au luat în discuție exemple
din limba. noastră. Astfel în loc de epitet am folosit ter-
LU
_menul românesc atribut (1—19 și mai ales 4—42) ; de fapt,

epitet în'lingvistica românească este mai curînd un termen
stilistic decît gramatical. În - schimb, atributul nostru
RA
cuprinde și ceea cefrancezii numesc complement du nom,.

Adevăratului atribut din franceză îi corespunde la :nor
NT
mumele predicativ, termen introdus în pasajul 'referitoa

la limba română (4—42). La drept vorbind, terminologi,
de acest gen este-mai mult sau mai puţin convențională
E
iar cititorul vede ușor din redactare realitatea lingvistică

/C
desemnată. | | o De i
În ce privește terminologia mai nouă, structuralistă, am
SI
păstrat preferințele autorului. Astfel, se știe că Andr6

IA
Martinet a contribuit mult la consacrarea termenului de

mnonem pentru desemnarea unităților semnificative mini-
U
male. Lui îi corespunde în multe ţări, printre care și țara.

BC
15
Elementede lingvistică generală
RY
noastră, termenulde 7ojfem. Acestuia însă autorul îi.dă
cu o anumită trâdiție în Franţa,
altă accepție, în concordanţă
unde morfemul este socotit un monem gramatical. Per-
RA
sonal, am adoptat termenul de one, acordînd morfemu-
lui 'o semnificație mai deosebită (cf. Le signe Lingiuistique,
LIB
Ed. Klincksieck, Paris, 1970, :p. 20—21). Introducerea
“termenului de monem în lingvistica noastră ar însemna
'un câștigde claritate și sperăm că apariția Elementelorîn
TY
limba română va contribui la aceasta. OC
După ce am văzut problemele de principiu puse
de adap-
SI
tarea la limba română a Elementelor, e necesar să ne
oprim asupra unor aspecte mai concrete legate, în primul
ER
rînd, de exemplificări. a
'De multe ori pentru a se susține o teorie, se invocăo
IV
singură limbă — franceza — ceea ce e suficient pentru
ilustrarea mecanismului demonstraţiei. O altă constantă
UN
este reluarea exemplelor în paragrafe diferite, fapt care

constituie un avantaj pedagogic considerabil. .
Acolo unde autorul recurge doar la franceză pentru ilus-
AL
trarea unei teze, am introdus în expunere fapte analoge

de limba română. A fost însă mai greu să reluăm în ace-
TR
leaşi paragrafe 'unul și același exemplu. Pentru cititorul

dornic să vadă cum s-a operat transpunerea în română a
materialului, menționăm un paragraf interesant ca 1—19,
EN
care pune problema repartiţiei unităţilor în enunț atît în

cadrul primei cât și celei de a doua articulări. În asemenea
/C
cazuri s-au efectuat înlocuiri masive şi sperăm că textul dă

impresia de a fi fost scris anume pentru publicul românesc.
SI
Ilustrările pentru segmentarea fonologică, cu diferitele

posibilități de comutare, sînt din cele mai complexe,
IA
ele întinzîndu-se pe spaţiul mai multor paragrafe (3—8,

3—9, 3—10, 3—11, 3—12). În original sînt date exemple
U
BC
7 16
-: Adaprateă
RY
aproape exclusiv: din franceză. A trebuit să căutăm serii
întregi. de cuvinte. (vamă, cramă, șamă; tare, sare, dare,
RA
care, mare,.nare,
bare, rare etc.). care -să dea o imagine .
„asupra acelorași: probleme -puse de original. Cu mici
excepții, rezultatul este satisfăcător, în. sensul că am
LIB
putut păstra intactă redactareadin original. Cum însă pe
alocuri intervin unele aluzii la fapte din alte limbi (spa-
niolă, daneză), pe lîngă acestea, am introdus și unele
TY
mențiuni la exemplul francez, luat de autor ca element
de referință -(Bâche, cruche).: Asemenea trimiteri succinte
la franceză am. mai intercalat și în alte paragrafe; în
I
RS
astfel.de situații; pertinența. exemplului francez rezultă
"doar din raportarea la cel românesc, căruia îi este subordo-
nat; el poate constitui și un punct de reper pentru cine
VE
doreşte să vadă cum este susținută ilustrarea,în original.
Referirea, la faptele din franceză a. prezentat și avantajul
NI
“de a putea introduce în privirea de ansamblu asupra

sistemului fonologic (3—13, 3—14), seriile date de autor.
LU
Şi aici, ca și în alte părți, am evitat de a angaja pe autor

“în controversatele probleme ale fonologiei românești.
În realitate, aceasta nu diminuează din valoarea lucrării,
RA
de vreme ce Elementele nu sînt o introducere în lingvistica .

unei anumite limbi. Bazate în original pe franceză, ele
NT
îşi caută o nouă fundamentare prin adaptarea la diferite

limbi, dar rămîn mereu o introducere în lingvistica gene-
rală. Pentru amatorii de enciclopedism lingvistic, o
E
soluție interesantă ar fi regruparea ]a un cc a tuturor

/C
.adaptărilor făcute pînă în prezent asupra Elementelor.

Sistemul de gîndire elaborat de Andre Martinet cuprinde nu
SI
numai elemente de descriere a. unei limbi izolate, ci și fapte

IA
care se referă la relaţiile dintre limbi. Un exemplu în această

privință îl constituie paragraful 5—28 despre interferență.
U
BC
47
RY
Am de franceză.
dat aici o ilustrare a influenţei exercitate |
asupra. românei în domeniul frazeologiei: a păstra patul
RA
după modelul garder le lit. Alte exemple similare nu fac
decât să schițeze bogatele fenomene de interferență dintre
franceză și română, care, firește, n-au putut fi nici măcar
LIB
enumerate în economia strictă a Elementelor. Totuși, ele
- contribuie lao înţelegere mai largă a semnificației adaptării
unei lucrări fundamentale de lingvistică generală la, spe-
TY
cificul limbii române. i n
Pentru ilustrarea dialecticii funcționării limbii, am înlocuit
SI
total exemplele franceze 'cu altele analoge din română
(6—23), atît în planul celei de a doua cît și primei articulări.
ER
Evident, du-l are o altă structură în raport cu fr. j'6te,
dar tensiunile pe axa paradigmatică și cea sintagmatică
E
IV
reflectă același fenomen de bază.
Este inutil să subliniem că transpunerile compacte, în
UN
care româna intervine direct ca un material prezentat

natural, spontan, pentru a concretiza unele teze generale,
sînt cele mai interesante. Am încercat peste tot ca în firescul
AL
redactării din: original să introducem firesc faptele de

română. Uneori acestea au un caracter convingător,
TR
poate mai evident în română, în speță în sectoarele unde:

ea reflectă mai bine decit franceza anumite trăsături
lingvistice, cum ar fi structurile sintetice. Dacă nu ne
EN
înșelăm într-o asemenea apreciere, rezultă că avem o

compensație față de situaţiile în care am întîmpinat difi-
/C
cultăți prea mari și am recurs la ilustrările din. original.

Unul din marile. merite ale structuralismului este de a fi
SI
arătat cum substanțe lingvistice aproape identice capătă o

organizare diferitdeă la o limbă la alta în raport cu prin-
IA
cipiul funcționalităţii. În operația de adaptare întreprinsă

aici, acest lucru capătă pregnanţe inedite. Se știe că pentru
U
BC
18
Pi
7
„Adaptarea
RY
relietarea - diferențelo. structurale în. noua. orientare: a
gramaticilor . contrastive se recurge uneorila criteriul
RA
empiric al traducerii. În cazul nostru aceasta . are : valoare
de test mult mai semnificativ. Cînd se întîmplă ca un
exemplu să poată fi tradus automat, aceasta înseamnă că
LIB
trăsătura analizată este de mare generalitate
și sînt multe
şanse ca ca să se prezinte la fel în numeroase limbi. Cu
cât trăsătura este mai concretă, cu atît exemplele trebuie
TY
modificate. Fie, de pildă, exemplul francez je te le donne
(4—17), dat pentru a arăta posibilitatea intercalării între
I
je şi doume a altor elemente; în versiunea. românească am
RS
propus ceva echivalent ca m ţi-l rup. Lăsînd la o parte
diferența de conotaţie afectivă, prezentă în română și
VE
absentă în franceză, apare o altă chestiune, mai gravă,
în. corolarul menționat. de .autor: pentru franceză este
normal .ca. în formule ca cea de mai sus unii lingviști să
NI
vadă un singur cuvînt, în timp ce pentru română așa ceva,

LU
e mai greu. De aceea am introdus în text și exemplul

francez. În definitiv, dacă în română situaţia . diferă,
acesta este un argument în plus, de filozofie a adaptării,
RA
în favoarea preferării sintagmei autonome în locul cuvîn-

tului, așa cum o cere programatic titlul paragrafului.
Un exemplu clar de asemănare de substanţă, dar de dife-
NT
rență. structurală e oferit de statutul africatelor. "Redac-

tarea, originalului se bazează pe spaniolă în paragraful
E
2—6, unde se dă interpretarea fonologică a fenomenului.

/C
Am adăugat pe lîngă sp. mucho și exemplul românesc

brici, semnalînd doar că africata noastră are alt statut
SI
fonologic. La fel stau lucrurile comparînd engleza -cu

româna, (3—23), unde am introdus o explicație fonologică,
IA
în ciuda faptului că ea nu este unanim acceptată de spe-

|
U
cialiști,
BC
19
RY
Prezenţa limbii române în Elemente devine astfelo reali-
tate autentică a lingvisticii noastre și indirect a lingvisticii
RA
în ansamblu. : a |
Însă, cum: am mai spus, argumentarea prin material
LIB
românesc nu trebuie să ajungă un scop în sine. Evident,
“într-un 'raâționament fonologic general, exemplele româ-
neşti se impun, ca în 3—12. Cînd însă autorul, conchide
TY
la uni nivel abstract ca în 3—14, unde'se prezintă relaţiile
proporționale dintre serii de- foneme, am păstrat trăsă-
turile cele mai simple, degajate de altfel sub perspectiva
SI
francezei: introducerea realităţii româneşti ar fi complicat
ER
lucrurile, cerînd' prea multe explicații. OC
ce isă mai
Dacă un traducător este un trădător, atunc
De pildă, este normal ca
IV
spunem despre un adaptator?
acolo unde în original se dau exemple de diminutive
UN
franceze (4—34), ele să fie transpuse prin echivalente

româneşti: fetite maison, maisonmette— copil mic, copilaș,
cu păstrarea redactării de rigoare.. Dar ce mare. este. dife-
AL
rența. de structură. obiectivă și afectivă între română și

franceză! a | e
TR
În sfîrşit, există un aspect cantitativ al adaptării manua-

lului. Înlocuind mai mult ori mai puţin sistematic fran-
ul ii.
EN
ceza cu româna; am respectat principi : compensăr

Cum. s-a văzut însă, uneori am invocat și faptele din
franceză, alături de cele masive din română; rezultă că.
/C
volumul Elementelor este puţin sporit în versiunea, noastră.

SI
Interesant este și cazul cînd, ca 'în 1—6, se păstrează

punctul de plecare francez, dar în seria de cuvinte străine
IA
se introduce și elementul românesc: pădure, lenm, pentru

a ilustra o organizare lexicală diferită în raportcu îr. bors.
U
În același sens, se fac referiri la. fapte de lingvistică

BC
„20
Adaptarea
RY
externă, legate de istoria, limbii noastre, cum ar fi folosirea.
limbii slave vechi în biserică și administrație în: epoca.
RA
feudală ( 5-8 în
că am introdus exemple românești nu numai
Se înţelege,
LIB
locul francezei sau alături de aceasta, ci și. în cazuri cînd
se recurge la alte limbi. Aici n-am mai operat înlocuiri,
dat fiind că „poziţia: originalului este tocmai aceea. de a
invoca alte realități lingvistice decît cele proprii limbii
TY
de redactare. Astfel, de. pildă, am adăugat exemple
româneşti alături de cele englezești în 3—6, sau în 3—23,
I
RS
cu rezervele impuse de specificul structurii limbii noastre.
Alteori este o adevărată satisfacție să constaţi că exemplul
românesc se potrivește exact cu cel din original, că în 3—33,
VE
unde este vorba. de accentul mobil: nobilă cu accentuare
diferențiată pe cele trei silabe se comportă!ca și sp. târ-.
NI
mino, termino şi lermind.

LU
0 a
Cele spuse mai sus nu fac decit să sugereze complexitatea
problemelor. puse de adaptarea la o anumită limbă a unui
RA
manual de tipul Elementelor. Este imposibil de justificat

toate modificările de aparatură ilustrativă, aduse. origi-.
NT
de plecare cu aceea
nalului: confruntarea structurii limbii
a limbii de destinație implică nenumărate deosebiri și
numai un tratat de lingvistică contrastivă le-ar putea
E
elucida în mare. În schimb, puterea explicativă a unui

/C
model structuralist face ca un anumit principiusă lumi-

neze fapte aparent eterogene. . |
SI
Cititorul român poate completa viziunea structurii de

ansamblu a. limbii noastre și ponderea principiilor ilustrate
IA
de ea prin recurgerea la unele lucrări fundamentale de

U
ingvistică . românească cu profil general. Am introdus

BC
21
RY
în bibliografia de la sfirșit doar
cîte
Trebuie menţionat aici cel puțin va lucrări de acest tip.
manualul de Introducere
în lingvistică, din păcate epuizat,
RA
multe privințe complementară a, cărui lectură este în
Elementelor ; prelucrînd
unele idei din Elemente, ca în.
capitolul despre sintaxă,
LIB
autorii Introducerii „acordă un
Spațiu mai cuprinzător
problemelor de filozofie a limbajului, lingvisticii
diacronice, externe și
| a . .
TY
Ca formă de prezentare, Elementele
cate tehnic: ortografia românească sînt deseori simplifi- -
fiind în cea mai mare
SI
parte fonetică și fonologică, am renunțat în foarte mult
cazuri la, transcrierea corespun e
zătoare celor două aspecte,
ER
indispensabilă în originalul fran
cez. A
Îmbrăcînd în haină româneasc
ă Elementele de lingvistică
IV
generală ale profesorului Andre Mart
să nu știrbim cu nimic din valoarea inet, am încercat
Acesta este un bun inalienabil al autentică a originalului.
UN
nepotriviri în transpunerea de autorului, iar de unele

față este răspunzător doar
traducătorul. Modestă și ingrată,
munca, de traducere:
AL
Și adaptare are o semnificație cult

urală profundă, mai ales:
atunci cînd e vorba de lărgirea cîmp
metode caracteristice epocii noasului de aplicare a unei.
TR
n încheiere, aducem mulțumiri tre — structuralismul,

cialist în lingvistica TOmână, bine cunoscutului spe-
cercetător cu larg orizont
EN
metodologic, dr. doc. Andrei Avram care a avut amabi-

litatea de a studia efectiv
manuscrisul, recomandîndu-ne
modificări san completări impo
/C
rtante.
SI
P, M iclău .
IA
U
BC
Capitolul 1
RY
Lingvistica, limbajul și limba.
RA
LIB
TY
1-1. Lingvistica, disciplină neprescriptivă |
| si m ph EV
I
Lingvistica 'este studiul ştiinţific al limbajului. omenesc.
RS
“Un studiu este științific atunci cînd se bazează” pe obser-
varea. faptelor și se'abține să. propună. d alegere :printre
VE
aceste fapteîn numele anumitor principii. estetice . sau
morale. „Științific“ se opune deci lui „prescriptiv“. În cazul
„lingvisticii este deosebit*de important să se insiste asupra
NI
caracterului științific și neprescriptiv al studiului: obiectul

acestei științe fiind o activitate umană, există o--mare:
LU
tentație de a se părăsi domeniul observaţiei imparțiale pen- "

tru a, se recomanda o anumită comportare, de a nu se mai |
RA
nota ce se spune de fapt, ci de a proclama ceea ce trebuie.;

să se spună. Greutatea de a despărți lingvistica științifică
de gramatica normativă amintește de aceea-a delimitării
NT
moraleide o adevărată știință a moravurilor! Istoria ne arată

că pînă la o dată foarte recentă majoritătea celor care s-au
E
ocupat de limbaj sau de limbi au făcut-o cu intenţii pre-,

scriptive, declarate sau evidente. Astăzi încă, marele public,
/C
chiar cel cultivat, ignorează aproape existența unei ştiinţe

SI
a limbajului, deosebită de gramatica școlară și de activi-,

tatea normativă a cronicarilor mondeni. Dar în faţa unor
IA
enunțuri ca ei face, omul care m-am întilmit

cu el, ciorapi.
Bentru bărbaţi din nailon, lingvistul contemporan nu
U
încearcă nici indignarea 'virtuoasă a puristului, nici exul-

BC
23
Elemente 'de lingvistică generală
RY
tarea iconoclastului. El vede în asemenea cazuri .simple
RA
fapte, pe.care trebuie să le noteze şi să le explice în cadrul
în care se manifestă. El nu-și va depăși rolul luînd act de
protestele sau de ironiile unor ascultători și de indiferența
LIB
altora, ci în ceea ce-l priveşte el se va abţine să adopte
o poziţie sau alta.
TY
1-2. Caracterul vocal al liinbajulizi
SI
' Limbajul pe care îl studiază lingvistica este cel al omului.
“Ne-am putea abține să precizăm aceasta, căci: celelalte
ER
întrebuințări ale cuvîntului „limbaj“ sînt aproape întot-
!
deauna metaforice: „limbajul animalelor“ este o născocire

IV
a fabuliștilor; „limbajul furnicilor“ reprezintă mai curînd
„o ipoteză decît un element al "observaţiei; „limbajul
UN
“florilor“ e un: cod ca atitea altele. În: vorbirea obișnuită

„limbajul desemnează de fapt facultatea oamenilor de a
k se înțelege cu ajutorul semnelor vocale: Merităsă ne oprim
AL
asupra acestui caracter vocal al limbajului: de cîteva

mii de ani încoace, în țările civilizate se folosesc destul de
des semne picturale sau grafice, care corespund semnelor
TR
vocale ale limbajului; Este ceea ce se numește scrierea.

Pînă la inventarea fonografului, orice semn vocal emis era
EN
perceput nemijlocit sau se pierdea pentru totdeauna.

Dimpotrivă, un: semn scris dura atita vreme cît dăinuia
/C
suportul, piatra, pergamentul sau hiîrtia, și urmele lăsate

pe acest suport de daltă, stilet sau peniță. Este, tocmai
SI
ceea ce se rezuma cu ajutorul dictonului zerba uolaut,

„scripla manent.. Acest caracter definitiv
i-a dat scrisului
un
IA
prestigiu considerabil. Sub formă scrisă se transmit pînă

în zilele. noastre operele literare (numite astfel tocmai
U
datorită acestei forme scrise), care se mai află încă la. baza.
BC
24
4
“Lingvistica, limbajul şi limba
RY
culturii noastre. Scrierile alfabetice, oferă pentru fiecare
RA
semn o succesiune de litere bine separate în textele tipă-
rite şi pe care şcoala ne-a învățat să le recunoaștem;
orice român instruit știe care sînt componentele semnului
LIB
scris genunchi, dar'ar întîmpina greutăți să deosebească
componentele semnului vocal corespunzător. În realitate,
totul contribuie la identificarea în: mintea oamenilor
TY
instruiți, a' semnului vocal: cu echivalentul său grafic și
la. impunerea acestuia din urmă ca singurul reprezentant
I
valabil al ansamblului.” a i
RS
Aceasta nu trebuie să ne facă să uităm că semnele limbaju-
lui omenesc sînt în primul rînd vocale, că timp
VE de sute
de mii de ani aceste semne au fost exclusiv vocale și că
astăzi încă majoritatea oamenilor știu să vorbească fără
să ştie să citească. Învățăm să vorbim înainte de a învăța!
NI
să” citim: cititul dublează vorbirea, "niciodată invers

Studiul 'scrierii reprezintă o disciplină deosebită de lingvis-
LU
tică, deşi în practică ea. este una din anexele acesteia. În .

principiu, lingvistul face abstracție de faptele
de grafie.
RA
EI nu le ia în considerare decitîn măsura, restrînsă de

altfel, în care faptele de grafie influențează forma semnelor |
| a 5
vocale...
NT
1-3.:Limbajul, instituție umană o...

E
Se, vorbeşte adesea de limbaj ca de o facultate a omului..

/C
Chiar. noi. .am .folosit mai. sus acest termen, dar fără a-i
acorda o valoare riguroasă. Raporturile omului cu limba-
SI
jul sînt probabil deo natură prea specială pentru.ca acesta

să poată fi inclus într-un tip mai vast de funcţii definite.
IA
Ceea ce ni ate afir te că limbaj ulta di

exercițiul natural al v i-organ, așa cum respirația
U
sau mersul sînt, pentru a ne exprima astfel, raţiunea, de

BC
RY
a fi a plămînilor și a picioarelor. Desigur, se vorbește
despre. organele vorbirii, dar se adaugă în general, că
RA
funcția primară. a fiecăruia dintre ele este cu totul alta:
gura servește: la ingerarea alimentelor, fosele.. nazale: la
LIB
respirație ș.a.m.d. Circumvoluțiunea creierului unde s-a.
crezut că este sediul, vorbirii, deoarece leziunile ei erau
adesea l=gate de afazie, are probabil ceva comun cu exerci-
TY
țiul vorbirii. Dar. nimic nu dovedește că aceasta, ar fi
funcţia ei primară și esențială. - . “
În aceste împrejurări sîntem tentaţi să plasăm limbajul
SI
printre instituţiile umane, jar acest fel de a vedea lucrurile
ER
| prezintă | avantaje de necontestat: instituţiile__umane
rezultă din-viața”în- societate ;.acesta-este-de-fapt „cazul
limbajului concepuț înainte de toateca.un instru=—
V
ment de comunicare. Instituţiile urărie5 piesupurr €xerci-
NI
hul celor” mâi diverse facultăți ; ele
le pot fi foarte. răspîndite-—
și, cași.limbajul,--univer ără a fl.identice-de lao
LU
comiifii familia; de: pildăs=carăc ErizCază.. poate _——

Oate grupările omenești, dar ca se prezintă, .ic1 şi: colo,
sub diferite forme; la fel limbajul, identic în funcțiile
RA
sale, diferă de la o. comunitate la alta astfel încât el nu

poate funcționa decit între membrii unui grup dat. Însti
T
uțiile nefiind de loc fenomene primare, ci pruduse ale vieţii

EN
în societate, nu sint imuabile; ele sînt susceptibile - de

schimbare sub presiunea unor nevoi felurite şi sub
influența altor comunități. Or, vom vedea că nu altfel stau
/C
lucrurile cu limbile, ca diferite modalități ale limbajului.

SI
1-4. Funcţiile limbajului

IA
Cu toate acestea, afirmaţia, că limbajul este O instituţie,

nu ne. lămurește decît "parţial asupra . naturii acestui
U
fenomen. Deși metaforică, denumirea unei limbi ca un

BC
26
RY
Lingvistica, limbajul și , limba
instrument sau ca o unealtă este foârte utilă pentru a
RA
deosebi limbajul de alte instituţii. fFunția esențială
senile a ay
limbii ca instrument este aceea. de comunicare: TOMÂNz-
"de pildă,
[dă este
este înainte de toate
toa unealta care permite orbi!
LIB
terilor de „limbă ntre în legătură unii e ali.
Vom vedea că dacă o limbă s
lui, aceasta se explică mai ales prin adaptarea. cea_mai
TY
economică la satisfacerea, nevoilor e-comu- ;
nității care-o vorbește, E w
I
RS
Nu trebuie să uităm totuși că. limbajul exercită. alte func
ţii decît aceea de'a permite înțeregerea reciprocă,. În pri-.
mul rînd” „limbăjul” servește, "pentiu 2a ne exprima astfel,.
VE
drept “suport al gîndirii, în așa măsură încît ne
întreba dacă e mintală lipsită de cadrul unei
NI
imbi.
ar merita numele de gi îndirg. Dar nu lingvistul, ci
psihologul trebuie să se pronunțe asupra. acestui punct.
LU
Pe de altă parte, omul foloseşte adesea limba pentru a se X

exprima adică pentru a analiza ceea ce simte, fără a. se
Preoctipa prea mult de reacții eventsaliloe ascultatori. X
A
Într-un astfel. de caz, el găsește și mijlocul de a se afirma

TR
față de el și față de altul fără a dori neapărat să comunice.

ceva. S-ar putea vorbi de asemenea de o funcţi ică
a limbajului, care ar fi greu de analizat, dat fiind gradul ei
EN
înalt de întrepătrundere cu funcția de comunicare și” de

„expresie. În ultimă instanță, socotind limba. un instrument, X
/C
„trebuie să reținem că funcţia ei centralăveste funcția de

comunicare, adică înțelegerea reciprocă xÎn această pri-
SI
viriță este demn de Teraârcăt faptul că societatea reprimă

prin batjocură solilocul, adică folosirea limbajului în sco-
IA
puri pur expresive. Cel care vrea să se exprime fără teamă

de cenzură trebuie să-și găsească un public în fața
U
căruia va juca comedia schimbului lingvistic. De altfel,

BC
—.————————————————— i
27
RY
totul ne arată că limba fiecărui individ s-ar corupe repede,.
dacă n-ar exista nevoia,
de a se face înțeles. Tocmai
RA
această, necesitate permanentă menține unealta. în bună:
stare de funcționare.
LIB
1:5. Limbile sînt nomenclatuiri?
TY
După o concepţie foarte naivă dar destul de răspîndită, o
limbă este un repertoriu de cuvinte, adică de produse
SI
vocale (sau . grâfice),. fiecare corespunzind unui. lucru:
repertoriul cunoscut sub denumirea de limba română pune:
ER
în legătură cu.un oarecare animal, calul,.un anumit com-
plex .fonic notat sub forma cal; diferențele dintre limbi
V
s-ar reduce la diferențe de desemnare: pentru cal, franceza
» ar spune clhieval, engleza. horse şi germana Pferd; învăţarea
NI
i unei a doua limbi ar consta doar în reținerea unei : nomen-

LU
(claturi care s-ar găsi într-un paralelism desăvârșit cu prima.

'Cele cîteva cazuri în care se.constată totuși încălcări ale
acestui paralelism ar fi „idiotisme“. Complexele sonore .
RA
însele. ar fi alcătuite firește în toate limbile din aceleași

sunete, singurele diferențe de. la o limbă .la alta constînd
în alegerea și gruparea acestor sunete pentru fiecare cuvînt;
T
Aceasta se confirmă, cînd punem problema - în termeni.

EN
mai curînd de grafie decît de sunete, prin folosirea. aceluiași

alfabet pentru cele mai diferite limbi: etichetele cal,
/C
cheval, horse, Pferd recurg într-adevăr la. literele aceluiași

alfabet, a în primele două, e în toate, cu excepția primului, .
SI
h în cheval, şi horse, r în horse și. Pferd etc. Desigur, cînd -

Je ascultăm, trebuie să constatăm că.nu' putem reduce
IA
totulla diferenţe în alegerea şi aranjarea acelorași elemente ; .

tocmai în asemenea cazuri vorbim de un „accent“; un
U
„accent“ ar fi ceva destul de marginal care se adaugă la

BC
"28
Lingvistica, limbajul și limba
RY
lă
a sunetelor
articularea norma limbajului şi a cărui
' imitare ar fi oarecum ridicolă și aproape indecentă, atunci
RA
cînd învăţăm o altă limbă decit cea maternă...
LIB
o copie a realităţii
1-6. Limbajul mu este
limbă-repee
de iun
Această noț rtoriu se bazează pe ideea
TY
simplistă că întreaga lume se ordonează, anterior viziunii
umane, în categorii de obiecte total distincte, fiecare pri-
I
obligațoriu o desemnare în fiecare limbă; aceasta e
RS
mind
at,la un anumit punct cînd e vorba de specii
adevărpînă
de fiinţe 'vii, dar încetează de a mai fi adevărat în alte
VE
domenii: putem socoti naturală diferenţa dintre apa care
curge și cea care nu curge;.dar în 'cadrul acestor două.
categorii, cine.nu-și dă seama de arbitrarul subîmpărțirii :
NI
în oceane, mări, lacuri, bălți, în fluvii, rîuri, pîraie, torente?

Fără îndoială, comunitatea de. civilizaţie face ca pentru.
LU
occidentali Marea Moartă să: fie o mare și. Marele Lac

Sărat un:lac, în timp ce unele popoare deosebesc fluviul,
A
care se varsă în mare, de rîul, care se varsă într-un alt curs

de apă. Într-un alt domeniu, limba franceză, de pildă,
TR
desemnează cu 'ajutorul unuiași aceluiași termen bois,

un loc. plantat cu arbori,. materialul lemnos în general,
EN
lemnul de construcție și lemnul de foc, fără a vorbi de.

unele întrebuințări mai speciale ca. bois de cerf „coarne de
cerb“ ; daneza are un cuvint rz, care desemnează arborele
/C
şi materia lemn general, iar în concurență cu /a74-

înoasă
nu folosește acest
SI
dar ea
mer, lemnul de .construcție;.
cuvînt pentru un loc plantat cu arbori, care se numeşte .
IA
skov, nici pentru lemnul de foc, care se numește brende.

Pentru' principalele sensuri ale cuvîntului francez bois,
româna distinge între pădure, Lenin, cherestea, spaniola,
U
BC
29
* Elemente. de lingvistică generală
RY
între bosque, madera, lefia, italiana între bosco, legno; legna,
legname, germana, între Wald, Gehălz, Holz, rusa între
RA
les, dtrevo, drovă, fiecare din aceste cuvinte fiind suscep-
tibil de a se aplica la lucruri pe care franceza le-ar desemna
altfel decît prin „bois“: rom. pădure, germ., Wald sînt
LIB
folosite mai des pentru fr. „forât“ ; rus. dâzzi6- "ca și dan.
tre, sînt corespondentele normale ale “tr. „„arbre“, În
spectrul solar,un român, ca și cea mai mare parte a euro-
TY
'penilor, va distinge între violet, albastru, verde, galben,
portocaliu și roșu. Dar aceste deosebiri nu se găsesc: în
SI
spectrul. însuși, unde întîlnim un continuu de la violet
la roșu. Acest continuu este articulat diferitîn funcție -
ER
de limbi. Fără a ieși din Europa, se observă că în bretonă
și în: galeză un singur cuvînt glas se aplică unei porțiuni a
spectrului care acoperă aproximativ zonele albastrului
V
ȘI
verdelui. Ceea ce numim verde este adeseori împărțit
NI
între două unităţi dintre care una, acoperă ceea ce desem-
.
năm ca albastru, cealaltă referindu-se la esenţialul din
LU
galbenul nostru. Unele limbi se mulțumesc cu două culori

de bază care corespund în mare la cele două jumătăți ale .
„spectrului. La fel stau lucrurile și pentru aspecte mai
RA
“abstracte „ale experienței omenești. Se ştie .că cuvinte

„ca rom. dor, engl. wistful,: germ. germniithich, rus.. nitevo
T
„nu au un corespondent precis în franceză. Chiar cuvinte ca

EN
4 rom. d lua, îr. prendre, engl. take, germ. nehmen,;

tus. brat”,
| socotite echivalente, nu se folosesc întotdeauna, în ace-
leași împrejurări, sau altfel spus, nu acoperă exact ace-
/C
| lași domeniu semantic. De fapt, fiecărei limbiîi corespunde o

. ”
SI
j|organizare proprie a datelor experienţei. A învăța

o altă
limbă nu înseamnă să pui. noi etichete pe niște
IA
obiecte
!cunoscute, ci să te obișnuiești să analizezi altfel obiectul
comunicării lingvistice.
U
a]
_:
BC
40
- Langvistica,: limbajul şi limba:
RY
1-7. Fiecare limbă -ăre sunetele ei tipice
RA
La fel stau lucrurile în planul sunetelor limbajului: vocala
din engl. bait nu.este un e pronunțat cu accent-englezesc,
după cum cea din br? nu este un ș deformat; trebuie să fie
LIB
clar că, în:zona articulatorie în care româna . distinge
între un î,și un e, engleza opune trei.tipuri vocalice,
reprezentațe respectiv în cuvintele Beat, bazt și.bit, tipuri
TY
cu totul ireductibile la. ș, e din română. Consoana notată
în ortografia spaniolă cu s și care se pronunţă în: Castilia
I
„ într-un fel care amintește de inițiala fr. chien, rom. și, nu e
RS
nici un s nici un ș; în realitate, printre anumite modali-
tăți articulatorii, româna reține două tipuri reprezentate
VE
de inițiala din sine și șine,în timp ce spaniola nu are decît
unul singur. care nu poate fi identificat la inițială cu nici
unul din ele.. Ceea ce numim „accent“ străin .provine
NI
din identificarea abuzivă a unităților fonice a două limbi

LU
„ diferite. Este la fel de periculos și greșit să vedem în ini-

țiala rom. to, engl. take, germ. Tat, rus. tuz variante ale
unuia și aceluiași tip, ca și de a socotică rom. a lua,
A
îr. Brendre, engl. take, germ. nehmen, rus. brat” corespund

uneiaşi aceleiași realități, care ar preexista acestor. denu-
TR
Miri, Ma ,
EN
1-8... Dubla articulare a limbajului De

Auzim âdesea spunîndu-se că limbajil__omenesc_estey
/C
articulate„ Celor care se exprimă astfel le-ar fi poate greu să

efinească exact ce înțeleg prin aceasta, Este însă neîn-
SI
doielnic că termenul corespunde unei trăsături care carac-

IA
terizează efectiv toate limbile. Se cuvine totuși să preci-

zăm; această noţiune de articulare a limbajului și să reţi-
nem că ea anifestă pe doiă plăiuri diferite” fiecare
U
PoE a ac ? ,
BC
31 !
RY
din unitățile care rezultă din prima articulare este._d
e
“tapt_ârticulătă la-tindul ei în unit de un
ăț altitip.
RA
“Prima articulare, a limbajului este: aceea conform căreia
urice fapt. de. oXperieiță,Ță, "orice nevoi pe câre dorim”să
“le facem _cung cute altu stiit ia
anali,
zate într-un
LIB
șir de
unităţi. înze trate_fiecătcu
e 0 ă__vocală 'si cu un
îițeles. Dacă sufăr de dureri de ot să_mă manifest
"Pi. strigătest; Acestea, potinvo
fi lunț are, ținîn d de! dome -
TY
_ niu HZiOlOgIEă, Ele pot fiŞ de asemenea mai
. 2. e
mult sau mai
puţin voite, destinate să 'comunice celor din Jur propri
a-mi
suferință. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui
SI
o comunicare lingvistică, Fiecare 'strigăt este neanal
izabil
ER
și corespunde “ansamblului! neanalizat a] senzaț
iei dure-
roase. Cu totul alta este situația: dacă rostes
c enunţul
azi nu nă simt bine, în care: nici una din
V
cele cinci unități
succesive azi, nu, mă, sint, bine nu corespunde
NI
specificului
stării mele. Fiecare din ele 'se poate regăsi în
context pentru a comunica alte. fapte orice alt
LU
de experiență:
simt, de pildă, în simt pericolul, iâr bine în de bine
Se_vede ce economie reprezintă_această .primă de rău.
-articulare=-
am putea presupune
RA
eine gt
un sistem de comunicare în care un

. . . . A . -.
anume strigăt ar unde i anumite situăţii. unui

fapt de experiență dat. Este de ajuns
să ne gîndim la
T
nesfîrșita varietate a acestor situații și a

acestor fapte
EN
de experiență pentru-a ne da seama că dacă

un asemenea
„Sistem ar avea de. îndeplinit aceleași scopu
ri ca și limba,
„el'âr trebui să cuprindă 'un număr
/C
-de semne distincte

așa de mare încît memoria omului n-ar putea
gazineze, să le înma-
Cîteva mii de unităţi cum sînt mă, simt,
SI
bine, nukfolositeîn nenumărate combinaţii, azi,

ne permit să
IA
comunicăm mai multe lucruri decît milioane de strig

diferite nearticulate. ăte
! |
U
BC
32
SN
RY
. Prima articulare este modul în care se ordonează experiența
i i unităţi
RA
coniună tuturor
Tingvistice. Numai în cadrul acestei experiențe, necesar
jimitate la ceea .ce e comun unui număr considerabil de
LIB
indivizi, comunicarea are un caracter lingvistic Origi-
halitatea gîndirii nu va putea. să se manifeste decît într-o
“îmbinare neașteptată a unităților. Experiența personală,
TY
necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-o
succesiune de unităţi, fiecare avînd o slabă specificitate
și fiind cunoscută de toți membrii comunității. Sporirea
I
RS
specificității nu va fi asigurată, decît prin adăugarea de
noi unităţi, de pildă, prin alăturarea unor adjective pe
lîngă un substantiv, a unor adverbe pe lîngă un adjectiv,
VE
în general a unor determinanți pe lîngă un determinat.
Așa cum am văzut, fiecare din aceste unități din prima
NI
articulare prezintă un înțeles şi o formă vocală (șau

fonică). Ea nu poate fi analizată în unități succesive mai
LU
mici înzestrate cu un înțeles; de pildă, bine înseamnă

„bine“, fără ca să putem atribui lui bi- și -ne înţelesuri
distincte, a căror sumă să fie echivalentă cu „bine“. Însă
A
forma vocală este analizată într-un șir de unități, fiecare

TR
contribuind la deosebirea lui bine de alte unități ca mine,

bune, bile, bină (regional). Tocmai în aceasta constă "â
EN
doua articulare a limbajului. În cazul lui bine, aceste

unități sînt în număr de patru; putem să le reprezentăm
prin literele bine, puse convențional între bare oblice,
/C
deci /bine/. Se vede ce economie reprezintă această a

doua, articulare: dacă fiecărei unități semnificative mini-
SI
male am face să-i corespundă un produs vocal specific și

IA
neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de astfel de produse,

„ceea ce ar fi incompatibil cu posibilităţile articulatorii și
U
cu sensibilitatea auzului ființei omenești. Datorită celei

BC
53
RY
de a doua articulări, limbile se pot mulțumi cu cîteva
zeci de produse fonice distincte, care se combină pentru
RA
alcătuirea formei vocale a unităților
din pritha articulare:
în tot e de i fonică
LIB
pe care-a reprezentăm cu ajutorul lui. /t/, între cei doi It
introducîndu-se_o altă-unitate pe care o notăm cu /o/%
TY
1-9. Umităţile lingvistice de bază
Un enunț ca azi mu mă simi bine sau o parte a unui astfel
SI
i de enunțcare are un înțeles, ca mă simt bine sau bine
ER
“se numește un semn lingvisticXOrice semn lingvistic com-
4
: portă un semnificat care este [înțelesul] sau valoarea lui Și

i
care se noteăzăîitre ghilimele

i
azi nu mă simt bine“,
i
V
„mă simt bine“, „bine“: și un semnifican datorită căruia,
v
NI
; semnul
se manifestăyși care se redă cu bare Oblice: [azi
A nu înă—simt-binef,” |mă simt bine/, [bine/. În vorbirea
LU
i
)
4
obișnuită termenul de semn este rezervat pentru semni-
, ficant. Unităţile dezvăluite de prima articulare, cu semni-
ficatul și semnificantul lor, sînt semne și anume semne
RA
„ minimale de vreme ce nici unul dintre ele nu poate fi

„i analizat într-o succesiune de semne. Nu există un termen
T
admis de toți pentru-a, desemna aceste unități. Noi vom -

EN
folosi aici pe cel de (monem)X

ț
Ca orice semn, monemul este o unitate cu două fete,
aa,
o-față-semnificată,. înțelesul
/C
sau valoarea sa, și o față

semnificantă, care o_manifestă pe cea dintîi sub aspect
SI
poe a
i
fonic și care este alcătuită din unităţi ale celei de a doua -
articulări. Acestea din urmă se numesc_foneme:X
IA
În enunţul de care ne servim aici, există cinci moneme

“a
care întîmplător coincid cu ceea ce .numim în vorbirea

U
obișnuită cuvinte: azi, su, mă, simt, bine. Dar nu trebuie

BC
m 34
-
Lingvistica, limbajul şi limba
RY
să tragem. de aici concluzia că termenul de „monem“
RA
este doar.un echivalent savant pentru „cuvînt“ X Într-un
cuvînt ca wmblă există două moneme: 4mb]- care desemnea-
ză uri anumit tip de acţiune și -d care desemnează persoana
LIB
a treia singular. Tradițional se face! deosebirea între
umbl- şi ză, primul fiind numit semantem, iar al doilea
morfem XAceastă terminologie are neajunsul de a sugera
TY
€3 numai semantemuil ar fi înzestrat cu înţeles, în timp
n-ar .avea
ce morfemul sens, ceea ce este inexact. În
măsura în cașe distincţia e folositoare, ar fi mai bine să
I
RS
fie denumiteziexeme acele moneme care își găsesc locul în
dicționar şi nu în gramatic ă, iar prin morfeme să se denu-
mească cele de tipul lui -ă, care apar în gramaticăX Mone-
VE
mele de tipul “lui fentru sau cu, care figurează atît în
dicţionar cât și în gramatică trebuie clasate printre morfeme.
NI
ste: de semnalat că un lexem ca uubl- figurează prin

_ tradiţiîn e 'dicționar sub forma umbla, adică -urmat de
LU
morfemu -a al ntinitivuli
l i Să
NR
A
1-10. Formă lineară şi caracter vocal '-

TR
ă
a enunțu-
Orice limbă se manifestă deci sub forma lincar
ritor-care” reprezintă ceca ce se numeşte adesea lanțul
EN
vorbirii Această formă lineară a limbajului omenesc

derivă. în -ultimă analiză din caracterul vocal: enun-
/C
țurile vocale se desfășoară obligatoriu în timp și sînt

obligatoriu percepute. la auz ca o succesiune. Cu totul
SI
alta, este situaţia cînd comunicarea este de tip pictural

și percepută. vizual: pictorul pictează desigur ' succesiv
IA
elementele tabloului, dar spectatorul percepe mesajul

ca un tot, sau plimbîndu-și atenția succesiv asupra elemen-
U
telor mesajului într-o ordine sau alta, fără ca prin aceasta

BC
35
RY
să fie afectată valoarea mesajului. Un sistem vizual de
RA
comunicare, cum este cel reprezentat de semnalizarea
rutieră, nu este linear, ci cu două dimensiuni. Caracterul
linear al enunțurilor explică succesivitatea. monemelor și
LIB
a fonemelor. În această succesiune, ordinea fonemelor
are o valoare distinctivă la fel ca și alegerea cutărui sau
cutărui fonem: semnul arc comportă aceleași foneme ca
TY
şi semnele car sau rac, fără a, se confunda cu ele. Situațiă,
este oarecum diferită în ceea ce priveşte unitățile din prima
SI
articulare: fără îndoială zînătorul ucide - leul înseamnă
altceva decât leul ucide vînătorul, dar nu rareori un semn
ER
își poate schimba locul într-un enunț fără vreo modificare
apreciabilă a înțelesului: se va întoarce marți și marți se
va întoarce; pe de altă parte, destul de des, lexemele își
V
anexează. morfeme care prin indicarea funcţiei în. enunț, -
NI
adică a raporturilor cu alte semne, le permit să figureze
în diferite poziții fără a afecta în fapt înțelesul ansamblului.
LU
Așa se întîmplă adesea în latină de pildă, unde puerum,

fiind bine caracterizat ca un complement prin segmentul
m, va figura indiferent înainte sau după verb: puer-um
RA
avidet sau idei pucr-um. |

T
1-11. Dubla articulare și economia limbajului

EN
Tipul de organizare schițat mai sus există în toate limbile

/C
descrise pînă acum. El pare că se impune comunităților

omenești ca cel mai bine adaptat la nevoile și la posibili-
SI
tățile omului. Numai economia care rezultă din cele două

articulări-peiniite-să-se_obţină o unealtă de comunicare:
IA
folosită. de-toți-și capabilă sătrănsmită-o-informaţie-atit

NC S mare-cu-o-cheltuială-atit de misti. În afară-de-economia
U
suplimentară pe care o reprezintă, cea de a doua articulare

BC
* ÎN nn INI
36
RY
are avantajul de a face ca forma semnificantului să fie
RA
independentă de valoarea semniticatului corespunzător
zisă asigure astfel o mai mare stabilitate formerling vistice,
Într-adevăr, este Timpede căşintr-o limbă în care fiecărui
LIB
cuvînt i-ar corespunde un mormăit aparte și neanalizabil,
nimic nu i-ar împiedica pe vorbitori să modifice acest
mormăit după cum fiecăruia, dintre ei i.s-ar părea că el
TY
zugrăvește mai bine obiectul desemnat. Dar cum ar fi
imposibil de obținut o unanimitate în astfel de domenii,
s-ar ajunge la o instabilitate cronică puțin favorabilă
I
RS
menținerii înţelegerii. Existența unei a doua articulări
asigură această menținere legînd soarta fiecăruia, din
componentele, semnificantului, fiecare din tranșele fonice
VE
Ip, a], |r] din par, de pildă, nu de înţelesul semnificatului
corespunzător „par“, ci de acela, al componentelor altor
NI
semnificanţi din limbă, a lui /p/ din pas, a lui /a/ din sa,
a lui /r/ din far. Aceasta nu înseamnă că! [p] sau /r/ din par
LU
n-ar putea să se schimbe de-a lungul veacurilor, ci că,

dacă se schimbă, aceasta nu se întîmplă fără a se schimba
în același timp și în același sens /p/ din pas sau |r] din far.
A
TR
1-12. Fiecare bimbă are propria ei arhiculare

EN
Dacă toate limbile recurg la dubla articulare, toate se

deosebesc prin felul în care vorbitorii fiecăreia din ele
/C
analizează datele experienţei și prin modul în care pun la

contribuţie posibilitățile oferite de organul vorbirii. Cu
SI
alte cuvinte, fiecare limbă articulează în felul ei atit

enunțurile cît și semnificanții. În împrejurările în care un
IA
român spune mă doare capul (cf. și sp. me duele la cabeza),

un francez va articula j'ai mal ă la tele. Într-un caz,
U
subiectul enunțului este capul care suferă, în celălalt,

BC
87
RY
cel care vorbeşte; expresia durerii va fi verbală în română,
nominalăîn franceză, iar durerea va fi atribuită persoanei
RA
care se simte rău în primul caz, capului în al doilea.
Puțin interesează că românul poate spune de asemeni
LIB
am 0. durere de cap. Ceea ce este hotăritor, e faptul că
într-o situație dară, românul și francezul vor îi recurs
în mod normal la, două analize complet diferite. În aceeași
TY
ordine de idei se pot compara echivalentele lat. poenas
dabant şi rom. erau. pedepsiți, rus. hurit vosprestăetsia,
SI
îr. defense de. fumer,și rom. fumatul interzis (ci... engl.
smoking Prohibited), germ. er ist zuverlăssig, îr. on peut
ER
compier sur lui şi rom. te poți bizui pe el. : Sa
Este un lucru știut că cuvintele unei limbi nu au echiva-
lente exacte în altă limbă. Aceasta merge mînă în mînă
V
cu varietatea de analize a datelor experienței. Se poate ca,
NI
deosebirile în analiză să atragă un fel diferit de a privi un
fenomen, sau ca o concepţie diferită asupra unui tenomen
LU
să atragă o analiză diferită a situaţiei. În realitate, nu se

poate tace o delimitare între un caz și altul.
RA
„În ce privește articularea semnificanţilor, ne vom feri

să judecăm iaptele după grafie, chiar atunci cînd e vorba
T
de transcrieri și nu de forme de ortografie. -Dacă: pornim

EN
de la pă doare capul și [z e mal a la tet/, nu trebuie să ne

închipuim că /a/ din capul acoperă aceeași realitate lin-
gvistică ca cel din /mal/; în franceză, unde se face
/C
deosebire între /a/ din mal „rău“ şi /â/ din mmâle „mascul“,
SI
primul nu poate avea decît o articulație anterioară, în

timp ce. /a/ din capul singura vocală deschisă a limbii
IA
române, are mult mai multe posibilități. Din motive de

economie, fonemele, din două limbi diferite se transcriu
U
cu ajutorul acelorași caractere. |

BC
88
N
Lingvistica, limbajul -și limba,
RY
> ati
' in,
(1-13. Numărul monemelor şi, al fonemelor
RA
3
Numărul enunţurilor posibile în fiecare limbă este teoretic !

infinit, căci nu există limită pentru numărul de moneme Id
LIB
succesive pe care le poate conține un enunț. Lista mone- »
melor unei limbi este în realitate o listă deschisă: este .
imposibil să . determinăm exact cîte moneme distincte
TY
prezintă o limbă, deoarece,în orice comunitate, în fiecare :
clipă apar nevoi noi, iar aceste nevoi fac să. se nască noi j
denumiri. Cuvintele pe care un om civilizat de astăzi este”.
I
RS
în stare să le folosească sau să le înțeleagă sînt de ordinul
zecilor de mii. Dar multe din aceste cuvinte sînt alcătuite
din moneme, fie susceptibile de a apărea ca. cuvinte
VE
independente (de ex. în bunăstare, cumsecade), fie limitate
la compunere (de ex. în termostat, telegraf). Rezultă că
NI
monemele, chiar dacă ţinem seama și de desinențe ca -d

şi de sufixe ca. -tor, sînt mult mai puţin numeroase decît
LU
cuvintele. | a e
În schimb, lista. fonemelor. unei. limbi. este.o listă închisă.
A
Castiliana, de pildă, deosebește nici mai mult nici. mai

puţin de 24 de foneme. Ceea ce face ca răspunsul la între:
TR
Darea, „Câte foneme are cutare limbă?“ să fie delicat, e

faptul că limbile de civilizație, vorbite pe domenii întinse,
EN
nu prezintă o unitate perfectă şi variază oarecum de la o

regiune la alta, de la o clasă socială, de la o generaţie la alta.
Această variație nu împiedică în general înţelegerea, dar
/C
poate atrage diferenţe în inventarul de unități, atît distinc-

tive (foneme) cât și semnificative (moneme sau semne mai
SI
cuprinzătoare). Astfel, spaniola vorbită în America, pre-

IA
zintă adesea 22 foneme în loc de 24. Varietatea limbii fran-

ceze folosite de autor comportă 34 de foneme. Dar printre
U
vorbitorii parizieni născuţi după 1940, un sistem de 3l

BC
39
RY
de foneme nu este rar întîlnit. În transcrierea exemp
iranceze, lelor
îl vom folosi pe acesta din urmă,
RA
el fiind mai
simplu.
,
LIB
1-14. Ce este o limbă?
cum putem încerca
să formulăm ce înțelegem prin
O limbă este un instrument de comunicare, conforma„limbă“.
TY
A experi
ența omenească este analizată diferit căruia
«comunitate, în unități înzestrate cu un conțin în fiecare
SI
SN Isi cu o expresie fonică, monemele ut semantic
; această expresie fonică se
articulează la rîndul ei în unităţi distinctive
ER
fonemele, în număr determinat în fiecare Și succesive,
natură și ale căror raporturi reciproce diferă limbă, a căror
la rîndul lor de
V
la o limbă Ia alta/Aceasta implică 1 că
rezervăm termenul
NI
de limbă pentru! a desemna un instrument
de comunicare
dublu articulat și cu manifestare vocală,
2” că în afară
LU
de această bază comună, așa cum arată

termenul „diferit“
în formularea de mai sus, nu este lingvistic
cu adevărat
decit ceea ce poate diferi de la o limbă la
alta;
RA
în acest sens trebuie să înțelegem afirmația tocmai

de limbă sînt „arbitrare“ sau „convenționale“. că faptel e
m?
U
T
'
a
EN
1-15. Za limita dublei ariciul —

(“Toate limbile prezintă tipul de organizare
/C
descris mai sus.

| Dafaceasta nu înseamnă că limbile nu recur
la procedee
SI
„care nu intră în cadrul dublei articulări,

/de pildă, n franceză,
adesea caracterul interogatival enunțului nu
IA
;este marcat decât de o ridicare melodică

a vocii pe ultimul
i cuvînt. Astfel se distinge foarte bine între afirm
aţia îl
U
„Aleut și întrebarea si pleut? „plouă ?“. Ultima

este echiva-
BC
7
Pa 40
RY
lenta lui est-ce qu'il pleut 2, ceea ce înseamnă că ridicarea?
vocii în i] pleut ? joacă. același rol ca şi semnul /esk/ orto- p
RA
grafiat est-ce que. Se poate spune așadar că această curbă î,
melodică este un semn, la fel ca și est-ce que, avînd:un ;
LIB
semnificat:. „întrebarea“ şi un semnificant perceptibil: +
ridicarea vocii. Dar în timp ce semnificantul lui est-ce gue |
se conformează celei de a doua articulări cu succesiunea. ;
lui de trei foneme Je sk/, precum și primei: articulări, în )
TY
sensul că el își are locul său în succesiunea, de moneme, ;
semnificantul curbei melodice nu se comportă în același
I
RS
fel. Într-adevăr acest semnificant nu are o poziție aparte
în lanţul vorbirii, ci se suprapune, pentru a ne exprima
astfel, unităților celor două articulări, fără a putea îi ana-
VE ;
lizat într-o succesiune de foneme. Faptele de limbă care
nu se conformează articulării în foneme sînt numite ;
NI
adesea „suprasegmentale“ și alcătuiest un capitol intitulat :

prozodia, deosebit de fonematică, care se ocupă de uni-
LU
tăţile din cea de a doua articulare. | —

A
1-16. Caracterul nediscret al intonaţiei

TR
. diferența melodică
între
Există o opoziție fundamentală
Căit dsosebește-afirmaţ ia de întrebareai Bleut'?
47 pleut
EN
“şi: diferenţa dintre două foneme: fiziologia organelor

vorbirii antrenează în mod normal la începutul unui
/C
enunț o ridicare a. vocii care corespunde unei tensiuni

progresive, iar spre sfîrșitul enunţului o coborire a vocii
SI
corespunzătoare unei destinderi progresive. Dacă această

_coborîre nu se produce, ascultătorul va avea impresia
IA
că enunţul nu s-a încheiat, că cere de pildă o completare

sub forma. unui răspuns la o întrebare. Pe aceasta se
U
bazează stabilirea. unei echivalențe între 47 pleut? şi

BC
41
Elemente: de ' lingvistică generală
RY
ost-ce qu'il pieut? Dar aceasta nu înseamnă că ridicarea
vocii la, capătul enunțului ar avea o valoare bine deter-
RA
minată. care se opune unei valori bine determinate a cobo-
rârii vocii: semnificația, exactă, a enunţului va varia, după |
LIB
gradul de înălțime.sau de profunzime atins;:0 noță foarte
joasă vă iiiiplică 6 afirmație brutală; aserțiunea va fi'din
ce în Ce” mal puțin cătegorică în măsura în câre căderea
TY
melodică va fi mai puţin rapidă; prin..ridicarea. curbei
se va, trece pe nesimţite la afirmaţi
cu nuanţe
i de îndoială,
iăr odată
cu creşterea îndoielii, la întrebări din ce în ce:
SI
mai dubitative. la nici un caz nu este vorba de-o urcare
în trepte în care alegerea unui anume nivel să ducă
ER
un enunț radical diferit, ci de o situaţie în care orice la
modi- :
ficare a „curbei melodice atrage o modificare păiâlelă și
V
proporţională “a înțelesului -enunțului. |
NI
1-17. Unităţile discrete

LU
( Cînd însă este vorba nu de două direcţii diferite ale curbei

de intonație, ci de două foneme, situația escu.
RA
alta. te totul
Cuvintele far şi bar nu se deosebesc decât prin
j sirea fonemului Ip/ în primul,.și a. lui'/b/ în celăla folo-
lt. Se
T
| poate trece pe nesimţite de la articularea proprie a lui /b/

EN
la aceea a, lui /p/ prin reducerea progresivă,

a vibraţiilor
'] coardelor vocale. Fiziologic deci, găsim aici aceeași
continuitate fără ruptură, pe care am constatat-o la,
/C
| ridicarea vocii. Însă, în timp ce orice schim

bare în ridicarea
vocii atrage o modificare poate minimă, dar reală a mesaju
SI
lui, așa ceva, nu se întîmplă în cazul vibraţiilor care carac--

IA
terizează pe /b[ în raport cu /p/. Atât “timp cât ele

perceptibile, cuvîntul rostit va fi înțeles ca „bar“. rămîn
Dar,
U
cînd se atinge un anume grad, care poate varia de altfel

BC
42
RY
și situație, ascultătorul va înțelege ca„pa r“
după context tă ca /b/, ci /pl. ;
'nu va mai îi inter preta
RA
adică inițiala Dacă
- Înţelesul mesajului se. va schimba fundamental.
apare un zgomot,
vorbitorul articulează prost, sau dacă ascultător, voi
LIB
iar situația nu-mi înlesnește sarcina de fie ca e un bar *
putea. şovăisă interprete z ceca ce aud
fi obligat să aleg |
mare, fie ca e un Dar mare. Dar.voi
nea. de mesaj intermediar
TY
între o interpretare sau alta. Noţiu m concepe ceva care
nu are nici un sens: Așa cum nu pute
cum mai mult „par“,
să fie oarecum mai puţin „bar“ și oare
I
o realitate lingvistică
RS
tot așa nu am putea să ne închipui m
să fie aproape Ipl;
care să nu fie în întregime, |b/ saunoscut ca aparținînd
orice segment al unui enunţ recu ificabil FIE ca /b|,
VE
limbii române va fi obligatoriu ident
alte foneme ale limbii.
FIE ca. [p|, FIE ca unul dintre celel
fonemele sînt unități. /
NI
Aceasta se rezumă la afirmaţia că, era firește implicat

elorl
discrete. Caracterul discret al fonemmele sînt în număr fix
LU
în indicaţia dată mai sus că fone

etică, care este la
în fiecare limbă. Grafia noastră alfab , a păstrat caracterul
„origine o copie a articulării fonematice
A
poate ezita în interpre-

discret: într-un text manuscrisse
dar se ştie că e vorba în
TR
tarea unei litere ca 4 sau ca 7%, rea

mod necesar de sau de și. Citirea implică identifica
dintr -un numă r dete rmin at
fiecărei litere ca, un element
EN
ru fiecare O căsuț ă spe-

de unități, tipograful avînd pent a detaliuluiformei
cială, și: nu interpretarea subiectivă bine tipărit este un
/C
fiecărei litere individuale. Un text

a individuali succesivi
textîn care deosebirile între diferiţii
SI
nu tulbu ră cu nimic identi-

sînt 'atît de minime încât ele
și unitate grafică. La
IA
ficarea tuturor acestor a ca aceea

și fonemele: enunţul va
fel stau lucrurile cu enunţurile
succesive ale aceluiași
fi cu atît mai clar cu cât realizările
U
BC
p,
RY
fonem vor fi mai nemijlocit identificabile ca
fonică. Aceasta, se reduce la ce s-a spus aceeași unitate
RA
despre solidaritatea care unește pe /p/ din mai isus (1—11)
din pas. Este vorba, de fapt de.aceeași
far şi pe Ip]
unitate, așa cum o
marchează transcrierea, identică, unitate pe
LIB
au interesul să, o realizeze în același fel dacă care vorbitorii
înțelegerea celor spuse. vor să ușureze
Se
(A Unităţile discrete sînt deci cele a căror
TY
-„ nu este afectată
valoare lingvistică
cu nimic prin varia
2. minate de context sau de alte împrețiile de detaliu deter-
SI
jurări. Ele sînt indis-
; pensabile funcţionării oricărei limbi
| tăți discr . Fonemele sînt uni-
ete. Unele trăsături
ER
“de intonaţie prezentate mai prozo dice, cum sînt faptele
Sus, nu sînt discrete. Dar
alte fapte prozodice, caracterizate ca
atare pentru că nu
V
se integrează în segmentarea fonem
atică, sînt discrete ca
NI
și fonemele: este vorba de tonuri
care sînt în număr deter-!
minat în fiecare limbă: ele nu
se întîlnesc în română;
LU
nici în cea mai mare parte a limbi

două în suedeză, patru în chineza, delor europene; există
nameză,
nord, șase în viet-
RA
1-18. Limbă și vorbire, cod ș mesaj

T
EN
Cînd spunem că o limbă are sau

Vrem să spunem că între aceste34comp ortă 34 de foneme,
de unități din cea de
a doua articulare „vorbitorul trebuie
/C
punct al enunțului o alegere pentru să facă în fiecare

ficantul care va corespunde mesa a produce semni-
SI
jului de transmis : [b/

şi nu /p/ sau /t/ sau orice alt fonem româ
nesc la inițiala
IA
lui bar dacă vreau să Spun e 4 bar

mare. Dar cînd spunem
că un enunț comportă 34 de foneme, vrem
să spun em
U
că el prezintă 34 de tranșe succesive,

fiecare fiind iden-
BC
44
Lingvistica, limbajul şi limba'
RY
tificabilă ca un fonem determinat fără implicaţia că, toate
RA
"cele 34 de unităţi sînt unități diferite: enunţul e 4 bar
mare |ie un bar mare/, comportăIl foneme în sensul că
succesive, fiecare fiind identificabilă
LIB
cuprinde 11 tranșe
ca un fonem dat ; dar el folosește de două ori fonemul /e/,
de două ori fonemul /a/, de două ori fonemul /r/, nerecurgînd
deci decât la 8 foneme diferite. Același lucru e valabil și
TY
pentru unităţile lingvistice mai complexe, cus diferența
că nu s-ar putea spune cîte moneme sau cuvinte comportă
elev cumpără un caiet sînt șase moneme
I
o limbă: în a
RS
succesive, dar numai cinci moneme diferite.
Trebuie să deosebim neapărat, pe de o parte toate catego-
VE
iile de fapte lingvistice așa cum apar în enunțuri, pe de
altă parte, faptele lingvistice concepute ca aparţinînd
unui repertoriu aflat la dispoziția. persoanei care încearcă
NI
să
să comunice. Nu este sarcina lingvistului, ca atare,
fapte
precizeze unde sînt disponibile la vorbitor aceste
LU
tice, nici prin ce proces acest vorbit or reușeș te să

lingvis
facă o alegere conformă nevoilor sale de comunicare. zări Dar
unei organi
A
trebuie să presupunem neapăr at existe nţa

psiho-fiziologice, care în cursul învățării limbii de către
TR
copil sau mai tîrziu, dacă este vorba de oa doua limbă, a

fost astfel condiţionată încît să permită analiza, după
EN
cat și să
normele acestei limbi, a experienței de comuni
lui, alegeri le necesare.
ofere, în fiecare punct al enunțu limbă.
ionare poartă numele de
/C
“Tocmai această condiț decit

Desigur, această limbă nu-și manifestă existența
Dar discursul,
prin discurs sau altfel spus, în actele vorbirii.
SI
e
opoziți
actele vorbirii nu sînt limba însăși. Tradiționala
IA
poate fi exprim ată, de asemen i,

dintre limbă și vorbire care
codul fiind organi zarea
în termeni de cod şi mesaj,
U
mesajului şi baza a
de confruntare
permite redactarea
BC
45
RY
fiecărui element al mesajului pentru desprinderea înțelesu-
RA
lui acestuia. Sa | A
Această distincție foarte utilă dintre limbă și vorbire
ne-ar putea face să credem că vorbirea posedăo organi-
LIB
zare independentă de aceea a limbii, în așa fel încît am
putea, de pildă, să concepem o lingvistică a vorbirii pe
lîngă lingvistica limbii. Or, trebuie să ne convingem că
TY
„vorbi ît_să_co i anizarea limbii.
Numai prin cercetarea vorbirii și a comportamentului
SI
pe care ea îl determină la ascultători, putem ajunge la o :
cunoaștere a, limbii. Pentru aceasta 'va trebui să facem
ER
abstracție de ceea, ce este nelingvistic în vorbire, ca,
de pildă, timbrul vocii specific unui individ, adică nefăcînd
parte din deprinderile colective dobîndite în cursul învă-
V
țării limbii. ai :
NI
LU
1-19. Fiecare unitate presupune o alegere

Există printre faptele lingvistice unele, care se dezvăluie
RA
la o simplă examinare a unui enunț și altele, care potfi

identificate numai prin compararea unor enunțuri dife-
T
rite. Și unele și altele sînt fapte de limbă. Fie un enunț

ca e un bar mare; dacă presupunem că analiza în moneme
EN
și foneme reproduse de transcriere este realizată, acest

enunț ne informează asupra. anumitor trăsături nenegli-.
/C
jabile ale structurii limbii; /bar/ poate figura după /un/

și înainte de /mare/; fonemul /e/ poate figura la finala
SI
enunțului, iar /r/ la finala unui monem ; etc. Toate aceste

IA
latitudini fac parte din regulile după care experiența.

omenească este analizată în română, și ele aparțin limbii.
Faţă de alte trăsături, ele au avantajulpentru lingvist de
U
a se dezvălui la o simplă examinare a. repartiției respective

BC
zi
46
Lingvistica, . limbajul, şi limba.
RY
m în stare
a unităţilor într-un enunț. Totuși, dacă sînteii
să spunem ceva asupra latitudinilor combi
nator ale seg-
|
RA
lui că el a
mentului /mare/, aceasta se datorește faptu particulară, ;
repre zenti nd o unita te
fost. recunoscut ca e la.acest:
distinctă de /un/ și de: [bar]. Pentru a ajung
LIB
că |mare | core spunde în
rezultat, a trebuit să constatăm it număr:
anum
un
acest context unei alegeri specifice între enunţuri din!
posib ile; comp araț ia cu alte
TY
de atribute
în care figurează .
limba românăa arătat că în contextele Aceasta arată
eni Jenor m|, [mic] etc.
|mare| găsim de asem
I
puţin conștient, :
că vorbitorul a înlățurat, mai mult sau mai a în contextul
RS
pe toţi concurenţii care ar fi putut figur
în situația. dată.
jie un bar...], dar care nu se potriveau nă, implică,
VE
româ
Afirmația că ascultătorul înțelege limba alege rile succesive
faptu l că el ident ifică prin exper iență
vorbitorul, că el recunoaște mare] .
NI
pe care le-a făcut

și de aceea a .:
ca o alegere distinctă de aceea a lui [un/lui |mare| în loc
LU
lui Jbar/ şi că nu e exclus ca alege rea

e
de Jmic/ să influențeze comportarea sa,
putem afirma ceva
La fel stau lucrurile cu fonemele: dacă
A
comb inat orii ale lui /r/ în [mare],

despre latitudinile recunoscut ca
TR
aceasta, se datorește faptului că Jr]. fost

bită mai ales de /a/ care
o unitate distinctivă aparte, deose /r] corespunde
că
îl precede în [mare]. Și aici s-a constatat uind
EN
speci fice, vorbi torul treb să înlăture,

unei alegeri fi dat pe [mase],
inconștient fără îndoială, pe s/ care ar
/C
dat pe |mape],
adică un alt cuvînt mase, pe Ip] care ar fi
dar inexistentă
pe /l/ care ar fi dat forma pronunțabilă
SI
[male].
vorbitorul,
Este limpede că toate alegerile pe care le face întîmplă- ;
IA
al discursului, nu sînt alege ri

în fiecare punct
natura experienței de transmis, :
toare. De bună seamă,
U
BC
47
Elemente de lingvistică "generală
RY
,
“îl face să aleagă: mai degrabă [mare] decit /mic/,
+
Jbar/ .
-,decît /birt/; pentru că înțelesul cere pe /mare/,
RA
el trebuie
"să aleagă /r/ în loc de /s/, /p/ sau [1|. Dar
există 'oare
“alegeri care să nu fie determinate? Nu trebuie să
crede
că alegerea monemelor este mai „liberă“ decât a foneme m
LIB
lor.
1-20. Contraste şi opoziții.
TY
Rezultă că unitățile lingvistice, fie semne
, fie foneme,
SI
se găsesc în două tipuri distincte de. rapor
turi: pe de o
parte, raporturile în cadrul enunțului care
sînt numite
ER
sintagmatice și sînt observabile nemijlocit;
pildă, raporturile lui /bar/ cu vecinii săi așa. sînt, de
Jun/ și /mare/
„şi cele ale lui /a/ cu /b/ care îl precede în /bar/
V
următor din /bar/ și mare]. Pentru a și cu /r/
NI
desemna aceste
raporturi, e bine să rezervăm termenul de
Pe de altă parte, avem raporturile concepute contraste.
LU
între unități
care pot figura într-unul și același context și
puțin în acest contex care, cel
t, se exclud reciproc; aceste raporturi
sînt numite paradigmatice
RA
şi ele sînt desemnate ca opoziții:

- mMâre, enorm, mic, care pot figura în aceleaşi contexte, sînt
în raport de opoziţie; la fel stau lucrurile cu adjectivele
T
care desemnează culori, acestea putînd să

cartea... Și... a dispărut. Există opoziție întrefigureze între
EN
[1/, In, Is], [t] care pot figura la finală după

/r/, /c/, /g/,
/ba-]. .
/C
SI
IA
U
BC
RY
Capitolul 2
„Descrierea limbilor
RA
LIB
TY
2-1. Cum funcționează. o bimbă dată -
I
RS
Limbajul, obiect al lingvisticii, nu există decât sub forma
diverselor limbi. Prima grijă a lingvistului va fi deci aceea
de a studia limbile. Acestea ne-au apărut ca, fiind înainte
VE
de toate instrumente de comunicare. Prin urmare, va
trebui mai întîi să le observăm și să le descriem în func- |
NI
ționarea lor.. Aceasta înseamnă să precizăm pentru fiecare

din ele felul în care ea: analizează experiența omenirii în
LU
unități semnificative şi cum folosește latitudinile oferite

de așa numitele organe ale vorbirii.
A
2-2. Sincronie şi diacronie

TR
Pentru oricine abordează astăzi lingvistica fără idei

EN
preconcepute, poate părea normal să înceapă studiul unui

„instrument în funcționarea lui, înainte de a cerceta cum Și
de ce se modifică acest instrument de-a lungul timpului.
/C
Fapt este însă că timp de aproape un secol, studiul știin-

țific neprescriptiv. al limbilor s-a limitat practic la pro-
SI
blemele de evoluție. Vom relua aceste probleme mai

departe. Aici ne vom mulțumi să amintim că limbile se
IA
modifică, fără ca prin aceasta să înceteze să funcționeze,

și că se întîmplă ca limba abordată pentru descrierea
U
funcționării să fie în curs de schimbare. De altfel, chiar

BC
49
RY
la o analiză sumară ne putem convinge că acesta este
cazul pentru toate limbile în orice moment. În astfel de
RA
condiţii, se pune întrebarea, dacă este posibil să disociem
studiul funcționării de acela al evoluţiei. Dar existența
LIB
modificărilor curente nu iese la iveală decât prin compararea
reacțiilor diferitelor generaţii din aceeași perioadă: 66 de
parizieni născuți înainte de 1920, luaţi la întîmplare,
au fără excepție două vocale distincte.în Dalte „labă“-și
TY
pâle „pastă“; din cîteva sute de parizieni născuți după
1940, mai mult de 60% au una și aceeași vocală /a/ în
SI
cuvintele de mai sus. S-ar putea, deci, face abstracţie
de orice evoluție, prin limitarea observației la cazul unei
ER
anumite generații. Dar nimic nu mă împiedică să țin seama,
într-o descriere, de comportarea lingvistică a două generații
V
contemporane: așa cum am constatat de mai multe ori,
NI
știu că diferenţele în cauză nu împiedică cu nimic funcțio- .
narea limbii franceze între adulți de mai mult de patruzeci
LU
de ani și tineri de mai puțin de douăzeci de ani; chiar

dacă nu m-aș limita decît la uzul vorbitorilor mai tineri,
ar trebui să țin seama de acela al unei minorităţi dintre ei,
RA
care păstrează distincția tradiţională, și să dau astfel

o
prezentare a faptelor care să nu excludă
T
uzul adulților.
De fapt, este bine ca descrierea să fie strict
EN
sincronică
adică să se Dazeze exclusiv PE-5 servățiile făcute într-un
S%,
—zăstimp destul de scurt,-pentru a putea” fi socotit în-practică
pd . Pi k ” ere . ore: .
/C
„ca un punct pe axa timpului, Este diacrohic-orice

studiu
care Ccormportă” compararea unor-uzajuți-diterite ale uneia
SI
ţi aceleiași limbi,-făcută--cu-scopul-de. a. trage conclu

zii
IA
Privitoare-lâ sensul evoluției? faptele semnălât

tăiat
e Sus
referitoare la vocala din Batte și aceea din fâte pot con-
U
stitui obiectul,.
fie al unei formulări sincronice: opoziția
BC
7 - 50
RY
“Descrierea limbilor -.
Ja]— [â] mu. este generală pentru uzul contemporan,
RA
fie al unei formulări diacronice: opoziţia. /a/ — [A] tinde
să dispară în uzul parizian. |
LIB
2-3. Varietatea: uzajelor Ia |
TY
Cum.se știe, limbile nu sînt obligatoriu identice cu ele
însele, pe întreg teritoriul unde se vorbesc. Deosebirile
potfi așa de mari încît încercările de comunicare ajung
I
RS
să fie aleatorii. Într-un asemenea caz, vom spune că limba
cunoaște mai multe dialecte, iar orice descriere va trebui
să specifice de ce dialect este vorba. Pot.exista însă diver-
VE
gențe mai puțin âdînci, care nu afectează înțelegerea reci- -
procă, acelea care se constată, de pildă, între franceza
NI
unui locuitor din Toulouse și a unui parizian: cea mai mare

parte a francezilor meridionali nu deosebesc între pigue
LU
„înţepat“ și Diguait „înțepa“. Şi aici, „lingvistul care

descrie. franceza -contemporană va avea de ales între
excluderea uzajelor meridionale din descriere și constatarea
A
că distincția între /-6/ şi [-&] nu e generală. Nici o comuni-

TR
tate, cît de cât întinsă, nu este lingvistic omogenă. Însă,

o dată ce și-a delimitat cum. îi convine domeniul, cerce-
tătorul va trebui să prezinte diferențele constatate drept
EN
variante ale aceluiași uzaj și nu ca două uzaje distincte.

v
/C
2-4, „C orpus“-ul |
SI
Descrierea sincronică nu se limitează la limbile contem-

porane, pe care le putem asculta și înregistra. Nimic nu-l
IA
împiedică pe lingvist să încerce o descriere a latinei lui

Cicero sau a.vechii engleze a lui Alfred. În acest caz, sar-
U
cina lui va fi' mai complexă, deoarece în spatele grafiei

va trebui să regăsească un sistem de foneme pe care ca
BC
si
RY
îl reflectă imperfect. În schimb, cercetarea îi va, fi înlesnită
RA
prin faptul că operele rămase de la Cicero sau de la Alfred
alcătuiesc un tot bine delimitat, ușor de supus unor tratări
statistice, ceea ce permite să se tragă concluzii precise.
LIB
Fără îndoială, operele literare dintr-o anumită perioadă
dau oricum o idee incompletă asupra. limbii astfel atestate.
Dar, dacă orice alt acces la această limbă este imposibil,
TY
putem socoti, fără remușcări, aceste documente, ca fiind
cu totul reprezentative. Aceste condiții de lucru prezintă
SI
astiel de avantaje, încît sîntem tentaţi să le recreăm
cînd ne ocupăm de o stare de limbă contemporană, alcă-
ER
tuind un „corpus“, adică o culegere de enunțuri înregistrate
la. magnetofon sau notate după dictare. Odată constituită,
această culegere, socotită intangibilă, nu. mai primește
V
adaosuri, iar limba este descrisă în funcție de datele cule-
NI
gerii. Obiecţia teoretică care se poate aduce acestei met
a. „„corpus"-ului_ este că doi cercetători, care operează
LU
asupra aceleiași limbi, dar pornind de la corpus-uri dife-

zite, pot ajunge la descrieri diferite ale aceleiași limbi.
RA
Obiecţia practică este că, în orice clipă,. cercetătorul

poate resimţi nevoia de a completa sau de a verifica infor-
mația și că, dacă 'refuză să dea răspuns acestei nevoi.
T
cînd o simte, el dă la o parte cu bună știință anumite

EN
aspecte ale realității, nu pentru că n-ar fi pertinente, ci « |

pentru că, mai înainte îi scăpaseră din vedere. „]
/C
pi Pa - .
2-5. Pertinenţa “ | a
4
SI
* Orice descriere presupune o selecție. Orice obiect, oricât

IA
de simplu ar părea la prima vedere, poate dezvălui com-

plexități infinite,: Or, o descriere este în mod necesar
finită, ceea ce vrea să spună că vor putea fi desprinse
U
numai anumițe trăsături ale obiectului de descris. Cele

BC
pr
pi
Edi
52
RY
„Descrierea limbilor
pe care le relevă două persoane diferite, au toate șansele
RA
de a nu fi aceleași. În fața aceluiași copac, un observator
va. nota măreţia înfățișării și caracterul impunător al frun- |
LIB
zișului ; un altul va reține plesniturile trunchiului și stră-
lucirea frunzelor; un al treilea va recurge la precizarea
cifrelor; un al patrulea va indica forma caracteristică a
fiecărui organ. Orice descriere va: fi acceptabilă, cu con-
TY
diția să fie coerentă, adică să fie făcută dintr-un punct |
de vedere determinat. O dată adoptat acest punct de vedere, i
I
sînt de reținut unele trăsături numite pertinente: cele-
d
RS
Oa
lalte, nepertinente, trebuie să fie 'eliminate cu hotărîre.
Este clar că din punctul de vedere al gateristului, culoarea
VE
sau forma frunzelor nu sînt pertinente, așa cum nu este
ÎN
pertinentă, din punctul de vedere al pictorului, puterea ;
calorică a lemnului. Fiecare știință presupune alegerea j
NI
unui punct de vedere specific: în aritmetică sînt pertinente

LU
doar numerele, în geometrie formele, în calorimetrie/

temperatura. Nu altfel stau lucrurile în materie de descriere
lingvistică, Fie o oarecare fracțiune a. lanțului vorbirii;
A
o putem considera ca un fenomen fizic, un șir de vibrații,

TR
pe care acusticianul îl va înregistra cu ajutorul mașinilor,

și pe care îl va descrie în termeni de frecvenţă și de ampli-
tudine. Un fiziolog va putea să-i examineze felul cum se
EN
produce: el va nota ce organe intră în joc și în ce mod.

Astfel, acusticianul și fiziologul vor contribui probabil la
/C
ușurarea. sarcinii. cercetătorului, dar în nici o clipă ei

nu vor fi abordat domeniul de activitate al lingvistului.
SI
2-6. Alegere şi funcție

IA
Această activitate nu începe decît în momentul în care se

U
separă de restul faptelor fizice și fiziologice, cele care

contribuie nemijlocit la, stabilirea comunicării.
BC
58
RY
Elementele reținute sînt acelea, care ar fi putut să nu
RA
figureze în contextul unde le găsim, așadar, cele pe care
vorbitorul le-a folosit intenţionat și la care ascultătorul
reacționează pentru că recunoaște o intenţie de comunicare
LIB
la partenerul său. .Cu alte cuvinte, numai elementele
A purtătoare de informaţie sînt pertinente în lingvistică:
dacă în enunţul a an caiet, lingvistul: deosebește trei
TY
unități de primă articulare, aceasta, înseamnă că el con-
stată trei alegeri: 7a în loc de dă, du etc., un în loc de
SI
acest, caiet în loc de briceag sau pahar; în par |par| se
deosebesc trei foneme, deoarece există trei alegeri succesive:
ER
Ip] în loc de [b] (bar ), Icl :(car), [d]. (dar). If] (far),
jh] (har), || (iar), |] (rar), |s] (sar), II (tar),-1vl
V
(var), Izl. (zar), [al în loc de [ă] (păr), [i] (Bir),.
lu]
„(Bur), Ie] în loc de [il (pas), is] (pas), Iti (bat), sau
NI
zero (pa). . ae:

LU
Cuvîntul spaniol 7nucho, care fizic se analizează corect

ca. [mut5o], sau ca [o3tum], dacă reproducem o înregis-
trare în sens invers, va fi analizat în patru și nu în cinci
RA
foneme succesive, de vreme ce în spaniolă sunetul [5] atrage

neapărat un [t] precedent, în așa fel încît [t5] reprezintă o
T
singură alegere și nu două alegeri :succesive. În limba

română un cuvint ca brici poate fi analizat fizic ca [brită]
EN
sau ca [stirb] dacă îl reproducem în sens invers; însă pe

plan fonologic situaţia este alta decît în spaniolă.
/C
in punct de vedere lingvistic sînt deci pertinente doar

acele elemente ale lanțului vorbirii a căror prezență nu
SI
este atrasă automat de contextul în care apar, ceea ce le

eonteră o funcție de informaţie. Un element al enunțului
IA
este considerat lingvistic pe baza funcţiei sale și, așa cum

U
_vom. vedea, tocmai după natura acestei funcţii, el va fi

„clasat printre celelaite elemente reţinute. Ar fi o greșeală
BC
7
/
pa 54
size
RY
“ Descrierea limbilor
să se creadă că lingvistul nu se interesează de realitatea
RA
fizică a. sunetelor. EI face abstracție de ceea ce scapă în
mod normal controlului vorbitorului, aşa cum este timbrul
LIB
lui specific, sau încălcările rezultate din inerția organelor
care nu se adaptează destul de repede nevoilor distinctive
succesive: în mine '|mine/, [i] capătă unele rezonanțe Q
'" nazale care sînt pertinente în /m/, iar acesta, este la aal, )
TY
lui influenţat de /i/, care îi împrumută un timbru palatal,
fără ca el să se.confunde cu fonemul /i/.
I
RS
2-7. Eliminarea sensului? VE
și-au fixat ca ideal punerea la punct a unei
Unii lingviști
metode de descriere care să nu facă să intervină sensul
NI
unităţilor semnificative. Aceasta ar da mai multă rigoare

lingvisticii, eliminînd un domeniu unde experiența arată
LU
că nu e ușor să ordonezi faptele. Cu puțină ingeniozitate,

fără îndoială că se poate ajunge destul de departe în această
direcție: să presupunem că limba română, n-ar fi cunoscută
A
decît printr-un corpus întins, cules pe benzi sonore, a

TR
cărui analiză în foneme o presupunem realizată. Cercetă-

torul va repera cu ușurință segmentele care se regăsesc în
EN
contexte diferite, de pildă /penar/ (penar) în contextele

Jun penar verde/ (sn penar verde) şi |penarele galbene/
(penarele galbene ). După ce s-a realizat pe aceste baze o
/C
analiză a textului în moneme succesive, vor Îi clasate

împreună cele care apar în aceleași contexte: am avea
SI
de pildă clasa monemelor care sînt frecvent urmate de

IA
-ă, -ăan, -aţi, -am, -ai, -arăm, -arăţi, -au etc., printre care
cânt-, bucr-, spăl- etc. Astfel s-ar izola ceea ce. socotim drept
radicalele verbale ale limbii, iar prin consideraţii statis-
U
tice am putea probabil să le atribuim funcția predicativă

BC
55
RY
pe care o cunoaștem. S-ar ajunge astfel la o analiză inte-
grală a limbii, care ar permite să stabilim o gramatică
RA
şi chiar un lexic căruia nu i-ar lipsi decât definițiile din
dicționare. În realitate, nici un lingvist nu pare să se fi
LIB
încumetat să analizeze și să descrie o limbă din care nu
înțelege nimic. După toate probabilitățile, pentru a. fi
“dusă la bun sfîrșit o astfel de cercetare, ea ar cere un
TY
consum de timp și de energie care a făcut să dea înapoi
chiar pe aceia care socot că această metodă e teoretic
singura acceptabilă. Cînd știm că mare în o frumoasă mare
SI
desemnează o întindere de apă, iar mare în o casă mare
ER
desemnează depășirea mediei dimensiunilor unei locuinţe,
nu ne mai pierdem vremea, se aflăm dacă nu cumva aici
casă este o unitate făcînd parte din aceeași clasă cu fru-
V
moasă, adică un adjectiv, ceea ce ar permite să identificăm
NI
pe mare în cele două contexte. Nu putem deci recomanda
o metodă care să facă total abstracţie de sensul unităților
LU
semnilicative, dar în același timp trebuie să ne ferim de

pericolul la care ne expunem dacă abordăm fără precauții
domeniul semantic.
RA
2-8. Forma, garanție

T
a caracterului, lingvistic
EN
Cînd operăm asupra „propriei limbi“, acest pericol este

implicat de folosirea introspecției: un. vorbitor de limbă
/C
română, folosind cuvîntul casă, n-are decît să se întrebe pe

sine însușice reprezintă cuvîntul casă și să-i determine
SI
astfel înțelesul. Din păcate; 4înd încearcă să vadă ce

evocă pentru el, îi apare o imagine mai mult sau mai
IA
puțin amestecată, care cu siguranță nu cuprinde anumite

trăsături din imaginea trezită de același cuvînt la oricare
U
altă persoană. Este deci limpede că această imagine, care

BC
„2 56.
'.
RY
Descrierea limbilor
de altfel variază la același vorbitor de la o clipă la alta,
RA
nu poate fi socotită „sensul“ cuvîntului, bun comun al
tuturor vorbitorilor de limbă română. Tot ce știe un.
LIB
român despre sensul cuvîntului casă este că el asociază un
anume tip de experienţă cu semnificantui /casă/ sau cu
înlocuitorul lui grafic casă și că aceeași asociere există
la ceilalți vorbitori de limbă română. Aceasta se dovedește
TY
prin comportarea lor, inclusiv prin comportarea lor lin-
gvistică, conform căreia casă figurează exact în aceleași
I
contexte la. toţi vorbitorii. Trebuie să subliniem că vederea,
RS
unei case nu declanșează automat procesul lingvistic care
îi este asociat, și că în mod paralel, folosirea. cuvîntului
VE
casă nu atrage obligatoriu trezirea unei experienţe trăite.
Se pare chiar că așa ceva nu se întîmplă în majoritatea
cazurilor și că un enunț nu este însoțit în general de o serie
NI
de evocări sau de actualizări la nivelul conștiinței, legate

LU
de fiecare din unităţile semnificative succesive. Acest

lucru n-ar fi de loc compatibil cu rapiditatea vorbirii.
Dar nu este obligația lingvistului să se pronunțe într-o
A
asemenea problemă. În ce-l privește, el se .va mulțumi

TR
să spună că numai ce este comun mai multor vorbitori

poate fi recunoscut ca. făcînd parte din limbă. Aceasta
este valabil despre sens ca și despre orice altceva și exclude
EN
introspecţia ca metodă de observație, de vreme ce ca nu

poate fi făcută decît de o singură persoană care, de altfel,
fiind în același timp și observator și obiect, se găsește în
/C
condiţiile cele mai neprielnice de efectuare a unei cercetări

SI
imparţiale. Ceea, ce este comun în același timp mai multor

vorbitori și direct observabil, sînt-reacțiile lor, lingvistice
IA
și nelingvistice, la mesajele fonice care stabilesc comuni-

carea. Nu există deci nici un „sens“ în lingvistică care
U
să nu fie implicat formal în mesajul fonic ; fiecărei diferențe

BC
57
RY
„de sens îi corespunde în mod necesar o diferență de formă
RA
undeva în mesaj. S-ar putea. obiecta cazurile de omonimie,
Dar un segment ca cer nu are de fapt nici un sens
în afara unor contexte formal diferite (cerul e albastru,
LIB
cerul e bun de foc), care îi stabilesc valoareafie
, ca boltă
cerească, ţie ca o specie înrudită cu stejarul.. .
Aceasta are urmări importante, pe care nu trebuie să
TY
le pierdem niciodată din vedere: pe de o parte, un element
lingvistic nu are de fapt un sens decit într-un context ȘI O
SI
situație dată; în sine, un monem sau un semn mai complex
nu comportă decît virtualități semantice, din care numai
ER
unele se realizează practic într-un anume act de vorbire:
pentru a relua. exemplul lui casă, în actele de vorbire
casa aceasta e cu două etaje,
V
el reprezinlii 0 casă de comerţ,
el a luptat împotriva Casei de Austria, contextul face să
NI
apară în fiecare caz anumite virtualități și lasă pe celelalte
în umbră. Pe de altă parte,
LU
nici o unitate gramaticală sau

lexicală nu poate fi atribuită unei limbi, dacă nu corespunde
unor diferențe fonice care o caracterizează și o opun cate-
RA
goriilor din același tip: n-am. putea vorbi, de pildă, de un

conjunctiv într-o limbă care nu dispune de form de e
con-
junctiv, distincte de formele de indicativ, așa cum zi
T
cîntă este distinct de ci să cânte. - Si

EN
2-9. Pericolele traducerii

/C
Atunci cînd operăm asupra unei limbi pe care n-o cunoaș-

SI
tem perfect, nu ne dăm seama-de sensul unităţilor semni-

ficative decît traducîndu-l“în
IA
e „propria noastră limbă“,

În acest caz, există pericolul dea fi tentaţi să interpretăm
limba descrisă în funcție de aceea în care traducem. Dacă
U
pentru una și aceeași formă din cealaltă limbă, am în

BC
,
58
RY
Descrierea limbilor -
română.„el cîntă“ într-un caz şi „el să cînte“ în altul,
RA
imi s-ar putea întîmpla să vorbesc în primul caz de indicativ,
în al doilea de conjunctiv, adică aș atribui limbii străine
LIB
trăsături ale limbii de care mă servesc pentru a, o descrie.
Cu toate acestea, dacă prima răspunde întotdeauna
prin forme identice indicativului și conjunctivului din
română, atribuirea unui conjunctiv ar fi la fel de deplasată
TY
"ca şi insistența unui român de a. deosebi în franceză între
un nominativ la mâre şi acuzativ la mere sub pretextul
I
RS
că într-un caz el spune mama, iar în altul pe mama. Nu
să vorbim de singular și de plural cînd ne
avem dreptul
ocupăm de o limbă în care nu găsim plurale formal dis-
VE
tincte de singularele corespunzătoare. Cînd vrem să
înțelegem o altă limbă, se cuvine deci să fim conștienți
“de pericolele la care ne expune
NI
nevoia de a. traduce
fiecare enunţ în limba noastră, adică de a rearticula expe-
riența străină, după modelul care ne este familiar. De la
LU
început, trebuie să pornim de la principiul că nu avem

garanţia de a regăsi într-o limbă pe care o abordăm,
A
aceleași distincții, aceleași unități, fonologice sau grama-

ticale, cu care ne-a. obișnuit experiența lingvistică ante-
TR
rioară. În schimb, trebuie să ne așteptăm, să întîlnim,

formal exprimate, distincții pe care nu ni le-am închipuit,
EN
Nu va trebui să ne mirăm nici de absența exprimarii

gramaticale a. timpului, de indiferența. privitoare la dia-.
teza activă sau pasivă, de inexistența genurilor, nici de
/C
'obligaţia vorbitorilor de a deosebi între un „noi“ care

SI
“include interlocutorul și un „noi“ care îl exclude sau

: între forme verbale desemnînd ceea ce este vizibil și altele
IA
” folosite cu referire la ceea ce nu se află în cîmpul privirii.

Nu va trebui să pornim de la principiul că orice limbă
U
operează cu un subiect alpropoziției, că cunoaște adjective

BC
-59
RY
și distinge verbul de nume. Pe scurt, de vreme ce am căzut
RA
de acord să numim. „limbă“ tot ceea ce corespunde unei
anumite definiții (cf. 1—14), sintem datori să nu postulăm
existența într-o limbă a ceva care nu figurează, explicit
LIB
sau implicit, în definiția, noastră,
2-10. Vom începe cu a doua articulare
TY
Cînd considerăm o limbă în funcţionarea ei ca instrument de
SI
comunicare, e normal să desemnămca, primă articulare
aceea conform căreia se analizează experiența de comu-
ER
nicat, iar ca a doua articulare aceeaa semnificanților
în
foneme succesive. Dar nu trebuie să uităm că în
comuni-
carea lingvistică se „semnifică“ ceva ce nu e
V
manifest
cu ajutorul a ceva care este manifest. Este deci
NI
normal
ca cercetătorul care procedează prin examinarea, faptelor
observabile, să plece de la ceea ce e manifest, semnificanții,
LU
pentru a ajunge la ceea ce nu e manifest. Or, semnificanții

vor fi neapărat descriși în termenii componentelor
lor
fonice, foneme și alte trăsături distinctive eventuale.
RA
De
aceea e normal ca descrierea unei limbi să înceapă
prin
expunerea fonologiei sale, adică să apară în primul
rînd
T
ceea ce am numit a doua articulare. Prin urmare,

vom
EN
examina mai întîi condițiile și metodele analizei ionologice.

/C
2-11. Fonetica articulatorie.

SI
Prin referire la felul cum sînt.râalizate cu

ajutorul „orga-
nelor vorbirii“,
IA
vor fi identificate mai jos trăsăturile

fonice pertinente şi vor fi descrise variantele unităț
ilor
fonologice. În același scop s-ar putea, folosi undele
U
sonore
produse de jocul acestor organe. Dar fonetica articu
la-
BC
, -
7 60
RY
"Descrierea limbilor
torie este mai familiară majorității lingviștilor și în general
RA
ea. permite să percepem mai bine cauzalitatea schimbărilor
fonetice. Va fi amintită aici funcţionarea organelor care
LIB
contribuie la producerea sunetelor vorbirii.
| | : .
,
2-12. Transcrierea
TY
Sunetele limbajului sînt simbolizate cu ajutorul literelor
și diferitelor semne cărora i se atribuie o valoare conven-
I
RS
țională. Există numeroase sisteme de transcriere fonetică
care, de obicei, se adresează unui public diferit. Simbolurile
folosite aici sînt cel mai adesea acelea pe care le reco-
VE
mandă Asociația fonetică internațională. O_ transcriere
fonetică, notează toate diferenţele percepute de cel care.
NI
transcrie _sau.-pe. acelea -asupra-cărora_vica

să atragă
atenția pentru_un motiv sau altul.
Ea. este plasată între
LU
paranteze drepte: [mutso], [oătum]. O transctiere fonologică.:

nu decîtază
note trăsăturile. pe care analiza lingvistică
le-a dezvăluitca distinctive „sau, mâi-gcictal,. pe cele
A
cu funcție lingvistică. Ea este plastă. între două

„înzestrate
TR
bare oblice /mutoj.

= .
EN
2-13. Aerul în mușcare

Sunetele vorbirii rezultă de obicei din acțiunea anumitor
/C
organe, numite „organele vorbirii“, asupra unei coloane

de aer, venind din plămîni. Totuși se poate ca aerul care
SI
acționează asupra organelor să nu provină direct din

IA
plămâni, ci.să fie cel care a fost înmagazinat, apoi com-

primat între două puncte ale canalului expirator. De
asemeni, se poate întîmpla ca presiunea. aerului să fie
U
mai mică în interiorul gurii decît în exterior ; în acest caz,

BC
61
RY
mișcarea aerului va putea să se facă nu din interior spre
exterior, ci din exterior spre interior. În: practică,este -
RA
bine să fie socotite normale sunetele rezultate din expirarea
aerului venit din plămîni. Aceste sunete există în toate”.
LIB
limbile, iar multe limbi nu cunosc altele. În cele ce urmează,
cînd nu se precizează sursa de aer în mișcare, se va înțelege.-
că este vorba de plămîni. | pa
TY
214. Gota o. a
SI
Primul organ care poate alcătui un obstacol în trecerea
aerului pulmonar este glota, care se află la înălțimea
ER
„Mărului lui Adam“. Glota este formată din două cute
musculare ale peretelui traheii. Aceste cute sînt denumite
V
coardele vocale. Cînd se apropie, coardele vocale pot închide
NI
complet trecerea aerului. Aceasta se produce. înainte de
a tuși. În timpul respirației, coardele vocale sînt îndepăr-
LU
tate mult, iar.aerul trece liber prin glotă în ambele sensuri.

În vorbire, adesea coardele vocale sînt în contact Și intră
în vibrație sub presiunea aerului expirat. Sunetul produs
RA
prin vibraţiile glotei se numește voce.

T
2-15. Vocea
EN
Vocea însoțește aproape obligătoriu anumite articulaţii

bucale care prin ele însele sînt prea slabe pentru:a fi per-
/C
cepute în condiții normale. Acesta este cazul mai ales

SI
al vocalelor care reprezintă vocea nuanțată diferit prin

volumul și forma variabilă a, cavităţii bucale, cu sau fără
IA
intervenția, foselor nazale. Dar vocea poate să însoțească

de asemeni un zgomot destul de caracterizat pentru a fi
U
perceptibil fără ajuţorul ci: inițiala din sare constă într-o

BC
„ 62
Descrierea . limbilor
RY
recare clar perceptibilă fără suportul vocii; inițiala din
zave cuprinde aceeași frecare, dar însoțită de voce. Se
RA
spune că [s] din sare.este surd, în timp ce [z] din zare este
sonor sau cu voce. Timbrul mai mult sau mai puțin grav
LIB
au ascuţit al vocii depinde mai întîi de lungimea coardelor
vocale: femeile, a căror glotă este mai scurtă aecît aceea a
bărbaţilor, au firește o voce mai ascuțită. El depinde, pe
TY
de. altă parte, de gradul de întindere a. coardelor vocale,
întindere pe care vorbitorul poate s-o varieze după cum
vrea. Acest timbru constituie melodia vorbirii. Utilizările
I
RS
lingvistice ale acestei melodii vor fi pe larg examinate
mai jos (3—24—32). e SE
VE
2-16. Faringele
NI
Se numește „laringe“ partea canalului expirator care se

găsește la nivelul mărului lui Adam. Ceva mai sus, traheea
LU
dă într-o cavitate, faringele, care se află în continuarea

părții posterioare a gurii. Cînd privim fundul gurii într-o
A
oglindă, vedem în spate de tot peretele posterior al farin-

gelui ; palatul, care alcătuiește cerul gurii, se termină spre
TR
faringe cu o cută mucoasă, numită vălul palatului, care

formează două arcuri separate, în mijlocul spaţiului bucal,
EN
printr-o prelungire care este omușorul sau uvula (în lati-

nește vvula, de unde adjectivul „uvular“ folosit pentru a
desemna. produsele fonice rezultate din acțiunea omușoru-
/C
lui). Faringele comunică cu fosele nazale atît timp cît văiul

SI
palatului nu stă lipit de peretele lui posterior. Din zona

inferioară şi posterioară a. faringelui pornește esofagul.
IA
Ne putem închipui faringele ca un pasaj de nivel: ceea ce

corespunde drumului pe care circulă mașinile atît timp
U
cît barierele nu sînt lăsate în jos este reprezentat de canalul

BC
63
RY
respirator propriu-zis, care începe cu fosele nazale şi se
continuă: dincolo de faringe prin trahee spre plămîni;
RA
ceea. ce corespunde căii ferate este calea alimentară care
începe cu gura și continuă, dincolo de faringe, cu esofagul
LIB
spre stomac; bolul alimentar, împins de limbă înapoi și
în jos corespunde trenului care nu trece decît după închi-
derea barierelor ce opresc circulația pe drum, adică în
cazul nostru, trecerea aerului.
TY
Aceste bariere sînt, pe de
o parte vălul palatului care se ridică așa cum s-a arătat
mai sus, pe de altă parte epiglota care acoperă orificiul
SI
traheii și care împiedică particulele alimentare să se.
rătăcească în laringe. Epiglota și esofagul nu par să aibă
ER
vreun rol în funcționarea vorbirii. Cînd vorbim, vălul
palatului este, fie ridicat, fie lăsat în jos. Dacă
V este lăsat
în jos, o parte a aerului expirat trece prin fosele nazale
şi se scurge în exterior fără a întîlni obstacole. Acest aer
NI
va fi pierdut la nivelul gurii, care este locul unde. cea

LU
mai mare parte a sunetelor își capătă aspectul caracteristic.

Sunetele vor fi deci mai bine diferenţiate dacă întreaga
coloană. de aer sosește în gură, adică dacă vălul palatului
RA
este ridicat. Deaceea, în vorbire, această poziţie a organului

este cu mult mai frecventă decât aceea care permite tre-
cerea aerului din faringe în fosele nazale
T
EN
2-17. Vocalele
/C
În vorbirea normală, vocalele reprezintă. vocea repercutată

în cavitățile alcătuite de părțile/superioare ale canalului
SI
expirator. Timbrul caracteristic al unei vocale este dat

IA
mai ales de volumul și forma cavităţii bucale. Acestea

depind în practică de trei factori: poziţia limbii, aceea a
U
buzelor și gradul de deschidere a gurii. De cele mai multe

4 |
BC
, 64
_ Descrietea limbilor .
RY
ori, limbă. se deplasează, fie în partea anterioară, fie în
cea posterioară a cavităţii bucale. Cînd se deplasează
.în
RA
partea anterioară, limba lasă între ea și buze un volum: de
aer destul de restrîns. Dacă în această clipă, buzele se
LIB
retrag, cel.mai mult posibil, cavitatea cuprinsă între limbă
și buze este redusăla minimum. Cînd, dimpotrivă, se
deplasează în partea posterioară a gurii, limba lasă între
ea. și buze o cavitate destul de mare. Dacă în aceeași clipă,
TY
buzele se proiectează înainte cît mai mult posibil, cavi-
tatea cuprinsă între limbă .și buze atinge maximum de
I
volum. Diferenţa dintre cavitatea minimă și maximă n-are
RS
nici un sens dacă ne forțămsă deschidem mult gura, ca
atunci cînd arătăm gîtul la medic: în acest .caz limba se
VE
îndepărteazăla maximum de palat, buzele se îndepărtează
la maximum. una de alta, și nu poate fi vorba de contribuția
lor la limitarea cavităţii. Vocala formată.cu gura larg;
NI
deschisă (ca în pas) se notează [a]. Cînd gura este închisă

LU
la maximul compatibil cu producerea unei vocale (lipsa de

fricțiune), se obține vocala [i] (în 2:4) pentru cavitate
minimă (buzele retrase, nerotunjite, iar limba împinsă
A
înainte), vocala [u]. (în cuc) pentru cavitate maximă

(buzele împinse înainte și rotunjite, iar limba retrasă în
TR
partea posterioară). Se poate spune deci că [i] este o vocală

închisă, anterioară și nerotunjită iar [u] o vocală închisă,
EN
posterioară și rotunjită. Vocala [a].poate fi numită. des-

chisă, - - |
/C
2-18. Gradul de deschiderea vocalelor |

SI
IA
Vocalele [i] și [u] sînt cele mai închise, fiecare de un anume

tip. Cînd deschiderea gurii este mai mare decît pentru
[i] și [u) și mai mică decît pentru [a], se poate deosebi
U
BC
65
RY
între o vocală anterioarăși nerotunjită notată [e]: (e din
teren) şi o vocală posterioară și rotunjită [o] (o din popor).
RA
Putem însă. stabili patru grade diferite de deschidere voca-
lică presupuse echidistante: primul; maxim, pentru [a];
al doilea cu o anterioară nerotunjită notată [e] (& din fr.
LIB
pres, din rostirea, 'ardelenească a. primului e din verde) şi:
o posterioară rotunjită, notată [9] (0 din fr. .botte,. din
rostirea ardelenească Joc: a echivâlentului diftongului
TY
din floare), un al treilea cu [e] (sau mai precis [e]; €
din fr. €/€) şi [o] (sau mai precis.[0]; o din îr:: mâro),
SI
și un al patrulea cu [i] și [u]. Firește, putem concepe:o
infinitate de grade diferite de deschidere între [a] pe.de
ER
o parte, [i] și [u] pe de alta. Pentru descrierea limbii engleze,
este necesar să distingem un; [e] (în.cat) mai. deschis decît
V
[=] și un [o] (în sot) mai deschis decît [9], și unul și altul
mai puțin deschise decît [a]. În franceză, conform tradiţiei,
NI
se deosebește între un [a] anterior (în: pate) notat [a]

LU
și un [a] posterior (în fâre) notat [a]. a
2-19. Tipuri vocalice intermediare |

RA
Împingerea masei limbii înainte. se poate combina cu

T
împingerea înainte și rotunjirea buzelor. Se obține astfel

EN
o cavitate mijlocie, situată spre partea. anterioară. Pentru

cel mai slab grad de deschidere, rezultatul este ceea ce se
/C
notează cu [y] sau [ii] (4 din îr. fur); corespunzător lui

[e] și [o], avem vocala notată [7 sau [5] (îr. pen), iar cu
SI
gradul de deschidere al lui [e] și [9] întîlnim pe [oc] (îr. peur).

IA
Împingerea masei limbii spre partea. posterioară. se poate

combina cu o retragere a buzelor. Se obține în acest caz o
cavitate mijlocie situată spre. partea posterioară. Pentru
U
BC
7
/ “ 66
Descrierea limbilor *
RY
ă
cel mai slab: grad .de: deschidere, rezultatul se noteaz
cu [ur]; este vorba de vocala notată î în mână; vocala
RA
notată. ă în acest cuvânt este de același tip și corespunde
unui grad de deschidere intermediar între cel al lui [uu]
LIB
și al lui [a]. “ i
2-20. Vocale. mijlocii, neutre şi centralizate
TY
e
Înafară de vocalele caracterizate prin articulaţii extrem
ante-
I
(retragere maxim ă, împing ere maximă . spre partea
RS
naturi.
rioară etc ...), se întîlnesc articulaţii mijlocii de
diferite, pe .care le putem caracteriza prin referire la cele
de mai sus; vocala din rus. byl, de pildă, are același grad
VE
de închidere ca și [i] și [u], buzele sînt retrase ca pentru [i],
nici
dar punctul cel mai ridicatal masei limbii nu este
NI
foarte anterior ca pentru [i] nici foarte poster ior ca pentru

nici foarte
[ur]. O vocală se numește neutră cînd nu este
LU
închisă, nici foarte deschisă, nici clar anterioară sau pos-

neutră
terioară, nici nerotunjită, nici rotunjită. Vocala folosit
cam ca sunetu l
A
se noteaz ă. cu,[9]. Este o vocală

cînd șovăim. asupra. a ce vrem să spunem. (ăă...ăăăă )
TR
a cărei
sau la finala engl. villa sau germ. Gabe.. O vocală
se numeş te
ație tinde spre aceea a vocalei neutre
articul
EN
centralizată.
2-21. Vocale încordate și vocale velaxale

/C
SI
are a
După cum vocala, se articulează cu o mare încord vă,
și'mai ales a limbii , sau cu o relaxa re relati
organelor
IA
câ se numește încordată sau relaxată.În aceasta constă

ate încord
diferența. de bază dintre fr. sic, soute, cu “vocalele
U
și'eng l. sick, soot, cu vocale le relaxa te [1] și [Ul].

[i] și [u],
BC
67
RY
Vocala relaxată sugerează de fapt-un timbru'mai
iar o persoană neavertizată poate să ia un [1] descms
drept un [e],
RA
un [U] drept un [o]. Distincția n-are valoare
decît pentru
vocalele cele mai închise. = o
LIB
2-22. Vocale nazale
În cazul tuturor vocalelor descrise pînă aici,
am presupus
TY
că. vălul palatului este ridicat și concentrează în cavita
bucală tot tea
aerul venit din plămîni. Totuși, coborîrea vălu-
SI
lui care permite unei părți a aerului să scape
prin nas nu
împiedică, articulația. vocalelor. Ea adaug
ă rezonanţe
ER
nazale specifice ; dar gura fiind lipsită de
o
disponibil, ea atenuează claritatea difereparte de aerul
nțelor dintre
diversele articulații vocalice. Franceza
V
cunoaște vocale
nazale în vin, 4, vent, fond.
NI
O limbă nu are obligatoriu aceleași timbre
nazale și cele nenazale, numite și orale: pentr u vocalele
LU
vocala 'din vin

este versiunea nazală a unei vocale [2]
care nu există
ca vocalăorală în franceză. Vocalele nazale se notează cu
ajutorul unei tilde ([-]) așezată deasupra
RA
desemnind semnului
vocala ' orală corespunzătoare. Cuvintele
nazale citate mai sus se transcriu [v&], cu
[5%], [vă], (f5].
T
EN
2-23. Durata vocaleloy

Cînd durata unei vocale este sesizabilă, se spune
/C
e lungă. Durata articulației “vocalice depin că vocala

context,
de adesea de
dar nu rareori se întîmplă ca două segme
SI
vocalice să nu difere decît prin durată: pențr nte

u mulți fran-
IA
ezi,. vocala din uaitre are o durată mai considerab

decît aceea din petză: ptiniă va fi notată [e], [e:], ilă
[€] iar a doua. [2] sau; dăcă vrem să atragem sau
U
âtenţia
BC
„ 68
-, Descrierea limbilor
RY
asupra scurtimii, [£]. Cînd o limbă distinge vocale lungi
RA
şi vocale scurte,nu rareori se întîmplă ca cele lungi să
fie mai încordate,iar cele scurte mai relaxate. Este cazul
în germana de nord, în care sun se rostește cu un [i']-lung
LIB
și încordat, in cu un [1] scurt și relaxat. Vocalele lungi
sînt. de asemeni expuse diitongării, ceea ce vrea să spună
că în cursul emisiunii lor, organele își modifică treptat
TY
poziţia ; astfel, sunetele engleze notate uneori [i') și [e']
“sînt cel mai des articulate, respectiv [Ii] și [ei] (în feed și
fake de pildă), adică de fapt gura se închide treptat de la
I
RS
începutul emisiunii pînă la sfîrșit. Să |
VE
2-24. C onsoanele
Se numesc consoane sunetele care sînt greu de perceput
NI
fără sprijinul unei vocale precedente sau următoare.

O ocluzivă esteo consoană care presupune o închidere
LU
“a canalului expirator. Se poate percepe destinderea bruscă

a acestei închideri înaintea vocalei următoare: în [pa],
închiderea buzelor se relaxează sub forma unei explozii
A
înaintea vocalei [a] care urmează. Dar se poate de asemeni

TR
percepe zgomotul produs de aceas ' închidere

tă cînd ea
întrerupe 'o vocală precedentă ; ceea ce se percepe în [ap]
EN
este mai cu seamă întreruperea bruscă a lui [a] prin închi-

derea buzelor. Cum nu există explozie fără ocluziune prea-
labilă, ocluziune percepută în [ap] și nepercepută în [pa],
/C
vorbitorului nu i-ar trece prin minte să distingă între

[p] exploziv din [pa] și [p] „imploziv“ din (ap). . .
SI
O consoană care comportă o îngustare a canalului expirator

IA
nemergînd pînă la închidere se numește fricativă, dacă

frecarea aerului la nivelul îngustării este clar percepută.
U
Se vorbește, de asemeni în acest caz, de o constrictivă.

BC
69
Elemente de lingvistică .:generală
RY
Cînd buza inferioară, se apropie de dinţii de sus iar aerul
RA
care scapă din gură se freacă de cele două părți ale gâtuirii
astfel produse,se obține fricativa din inițiala lui. far.
- Se vorbește de spirante cînd, în cazul îngustării canalului,
LIB
percepem mai. degrabă niște rezonanțe. decît o. frecare:
lui z din sp. caza îi corespunde o fricativă, lui d din'cada o
spirantă.:: ... SER Se
TY
„În cazul în care aerul expirat ocolește un : obstacol cen-
tral, se vorbește de laterale; obstacolul este de cele mai
SI
„multe ori vîrful limbii care atinge un punct.din cerul gurii,
în timp ce aerul scapă prin cele două părți; acesta este
ER
„sunetul perceput la inițiala lui ac. Vibrantele rezultă din
vibrația unui organ sub presiunea aerului expirat; se
aude o vibrantă la inițiala rom. rac, it. 7aro, sp. raza
V
„şi la francezii care rulează pe 7 la începutul lui rang. .-
NI
Fricativele, spirantele, lateralele și vibrantele sînt adesea
grupate sub denumirea de continui; prin opoziție, oclu-
LU
zivele sînt numite în acest caz momentane: nimic nu ne

"împiedică să prelungim articulaţia, fricativei la. inițiala
"lui far, în timp ce aceasta e imposibil pentru [p] din [pa].
RA
n principiu, fiecare din tipurile consonantice descrise

mai sus poate fi realizat în diferite porțiuni ale organelor
T
vorbirii. Aceasta este adevărat mai ales pentru ocluzive,

EN
fricative şi spirante. Vom trece în revistă .mai jos diferitele

produse consonantice ale diferitelor organe. Vom începe
prin orgânele ale căror mișcări sînt.mai ușor de observat.
/C
SI
pe
2-25. Labialele. zi
IA
Se numesc labiale. produsele fonice la care intervin buzele

„sau: cel puţin buza inferioară. "Vom distinge bilabialele
U
„pentru care cele două buze sînt active, şi labio-dentalele

BC
7
7 70
.
e.
|
Descrierea : limbilor
RY
și dinții
în producerea. cărora intervin buza inferioară
RA
“superiori. .. Sa
surde, adică
Ocluzivele bilabiale se notează [p] dacă sînt [b] dacă sînt
ză
neînsoţite. de vibrații glotale; ele se notea bilabială (de
LIB
sonore, . adică, însoţite de voce. Ocluziva
se articulează
obicei sonoră) notată [m]. numită nazală, acrul să treacă
cu vălul palatului coborît pentru a lăsa
TY
ă, ci o continuă,
„prin fosele nazale ; ea nu este o momentan
de vreme ce putem prelu ngi sunet ul înain te de explozie.
aprop iate, fric-
Cînd aerul scapă printre cele două, buze terizează mai
I
RS
sul se carac
ţiunea se aude slab, iar produ mare tensiune
degrabă ca o spirantă decit ca-o fricativă. O ie decit aceea
a buzelor ar cere poate mult mai multă energ
VE
ulația sunetelor
care este de obicei disponibilă pentru artic și instabilă,
vorbirii. Surda care se notea ză [q] este rară
NI
ilor, ea nu este
căci, pentru a se impune auzului ascultător
fricţ iune, nici de vibrații
sprijinită. nici de o adevărată
LU
lelor se relax ează puțin,

glotale. Dacă. articulaţia labia t
s de aerul scăpa
ceea, ce vom percepe nu va mai fi produ
trece prin glotă, iar (o)
A
la nivelul buzelor, ci de acela care

[h].
se numeșteo aspirație și se notează
TR
va, deveni ceea, ce două

Sonora. care se notează [6] şi se aude între cele
lă, datorită vocii
vocale din sp. saber, este mai perceptibi
EN
. - N
care o însoțește. ,
le sînt labio-dentalele
“Fricativele labiale cu adevărat stabi
/C
e a fost 'descrisă
surda [£] și sonora [v], a căror producer , o
mai sus (2—24). Datorită intervalelor dintre dinţi
SI
ă. Se constată
ocluzivă labio-dentală este greu realizabil indicată pentru
IA
mai
deci că poziţia organelor care este cea pentru ocluziune
ularea frica tivel or nu este potri vită
artic permite
U
că poziția, favorabilă ocluziunii nu

și, invers,
BC
7I
Elemente. de lingvistică : generală
RY
- pafotul supertor fosele +nazzale
RA
posipalotale
LIB
„dosul Zn
Zlorsale.
TY
virful Find | faringe |
apicole.
SI
IL
“” articulare opico- dentală.
ER
: arbevlore o/veoloră
a
“ articulare relroflexă *
- ortieulare polatală
a
V
" articulore postoalatolo și /velară
NI
na
: artculore uvulară A
: ortieulore Foringolă /oringe
: ridicarea. vâ/ulur (articulări orale).
LU
=
Schema articulaţiilor intrabucale

RA
(au sînt . indicate organele care nu intervin în , fonație).
„obținerea unor. produse fricative” satisfăcătoare, Această

T
situație se va întilni și în altă parte.

| .-
EN
2- 26, Apicalele (« ochezive, fricatiue ŞI: „- spirante ).

/C
Sunetele apicale. sînt cele care rezultă din acţiunea vîrfului

(ape ) limbii. După porțiunea cerului gurii unde se aplică
SI
acest vîrf, vom distinge între „apico-dentale, . apico-alveo-

IA
lare și, retroflexe,

Ocluzivele apico-dentale se fotează, surda [t], sonora [4].
"Ele se aud la inițiala din fimp şi dinte. Nazala corespunză-
U
toare se notează [n]. Pentru aceste sunete, porțiunea,

BC
, : 4 79
:Descrierea - limbilor
RY
a din-
anterioară a limbii se sprijină de partea interioară
ților de sus, astfel încît spaţiile dintre ei să fie perfect obtu-
RA
vele
rate. Pentru a: trece de la ocluzivele [t] [d] la fricati limbii se
notate [0] [8] sau [b] [d], porțiu nea anteri oară a
LIB
iar.ar ănea se produc
fricțiu e între aceast ă porțiu ne
cobo vedem
și” dinții superiori. Deoarece în aceste împrejurări sînt
între dinţi partea inferioară a limbii, aceste fricative pună
TY
numite adesea. interdentale , ce. lasă să se presu
ceea.
inter venţi e a dinţilor de jos. |
în mod greșit o
nu se deosebesc de cele de mai
I
Ocluzivele apico-alveolare
RS
se
sus decât prin aceea. că porțiunea anterioară â limbii acope ră
aplică cu puţin deasu pra dinţil or, pe mucoa sa care
pe care
alveolele 'dinţilor superiori. Este vorba de -cele ele sînt
VE
le auzim la inițiala din engl. to, do, no. De obicei,
co-den-
notate cu ajutorul semnelor folosite și pentru'api
NI
[t), [d] și: [n] sînt

tale. Într-o limbă ca engleza, în care
[p] [9] se articu lează între partsa
apico-alveolare, fricativele
LU
or de sus,
anterioară a limbii și peretele posterior al dințilbesc foarte
însă .pe plan acustic aceste fricative se deose
lează ceva mai jos. Difer enţa
puțin de cele care se articu
A
de alta, va fi
grafică dintre [0] [3] pe de o parte, [p] [3] pe
TR
folosită nu. pentru a distinge între „inter dentale“..și

a marca, de pildă, deosebirea
„post-dentale“, ci pentru engl. that.
dintre spirantea [8] din sp. cadași fricativa, [3] dinunea
EN
porți anteri-
În cazul retroflexelor, vîrful limbii (sau palat încît se sta-
oară a limbii) se ridică atît de sus spre
/C
ci între
bilește de fapt un contact nu între vîrf și palat, lexe se
dosul limbii şi acesta din urmă. Ocluzi vele retrof
SI
diferite
pot nota [ţ], [d] şi (n); Fricativele retroflexe, foarte mai jos
și [9], aparți n tipulu i exami nat
IA
de cele notate [p]

aude'la ini-
sub denumirea de „siflante“. Sunetul care se
țiala din run în anumi te variet ăţi ale englez ei poate îi
U
definit ca o spirantă retroflexă sonoră. | N

BC
73
Elemente de lingvistică 'generală
RY
2-21. Apicalele - (laterale şi vibrante)
RA
Lateralele sînt de cele mai multe ori apicale, apico-dentale
ca în inițiala din rom, Jac,it. lago,:sau apico-alveolare
LIB
ca:în inițiala din port. Zago sau în finala din engl. fil].
Deoarece cele două orificii laterale sînt prea largi pentru
a se produce o frecare, ceea ce contează aici este forma
TY
cavităților bucale: dacă vîrful limbii este întins înainte,
spațiul cuprins între limbă și palat va fi sensibil uniform
SI
de-a lungul canalului; dacă, dimpotrivă, vârful limbii se
„ridică spre alveole, corpul organului se va. apleca imediat
ER
după viri pentru a se ridica spre fundul gurii. Această
ridicare posterioară, analogă celei care se constată în
cazul vocalei [u], îi dă lui [1] apico-alveolar timbrul său
V
caracteristic. - |
NI
Lateralele sînt normal însoțite de vibrații -glotale, -ceea
ce este firesc în cazul unor articulații atît de puţin zgomo-
LU
toase -prin natură. În limbile în care se deosebeşte pe

lîngă un / sonor un / surd; acesta tinde să devină fricativ
astfel încît lipsa: vocii e compensată la auz de zgomotul
RA
frecării: în -acest caz trecerea aerului se face -printr-o

singură parte, iar. acest orificiu 'lateral unic :se reduce
T
într-atit încît să se audă fricțiunea aerului. - e

EN
Vibranta apicală care se notează [1], rezultă din bătăile

vîrfului limbii într-o parte oarecare a. regiunii anterioare
/C
a gurii. Numărul de bătăi succesive poate varia mult

fără a schimba identitatea sunetului. De multe ori se
SI
opune totuși bătaia unică (câteodată notată [1]) bătăilor

multiple. Prin aceasta, se disting cele două cuvinte spa-
IA
niole pero (cu [£]) de gerro (cu În] cu' mai multe bătăi).
În engleza din America, dd din ladder şi ît din later se
U
pronunță în/ general [7]. | a

BC
/
1 | 74
Descrierea limbilot î ,
RY
2-28. Siflantele
RA
față a limbii, pe
Dintre toate organele vorbirii, partea âin și regiunile
ioară sau vârf,
care am numit-o porțiune anter
LIB
mai: musc uloa se și cele mai suple.
învecinate, sînt cele va fi moale sau
După cum această parte a organului șanțu l median,
în rapor t cu
încordată, plată sau adîncită continui
TY
fi foart e diferi te. Cons oane le
sunetele produse vor artic ulate
toate
apicale, notate [9] sau [b], [5] sau [d] sînt tivelor produ-
cu limba plată, frecarea carac teris tică frica
I
RS
anterioară, a
cîndu-se pe un front larg între porţiunea
nui, denumite
organului și. incisivii superiori. Alte contire energică pro-
se caracterizează, print r-o freca
siflante,
VE
ciu strîmt realizat
"dusă .de aerul care trece-printr-un orifi
a. șanțu lui median al
Ja nivelul alveolelor printr-o coborâre limba se
NI
parte a șanțu lui

limbii, în timp ce de fiecare să nu poată trece
le așa încât aerul
sprijină energic de alveo
LU
ză [s] iar sonor a [z].

decît spre centru. Siflanta surdă se notea apico-alveolare la,
sifla ntele
Vom deosebi pe de altă parte
ul zonei de fricțiune:
care însuși vîrful limbii se află la nivelolei este apico-alveo-
A
spani
[s], în pronunţarea castiliană a
TR
lar ; pe de altă parte , sifla ntele predorso-alveolare la care

(dorsu) limbii se află la
„o parte anterioară a dosului i, total inactiv în
contactul cu alveolele; vîrful limbi
EN
în spate le dinţilor de jos.

acest caz, poate coborî pînă
cele care se întîlnesc de
“ Siflantele predorso-alveolare sînt
/C
în limbile care prezintă,

„obicei în franceză, și în general
un tip fricativ înrudit, acela
SI
“alături de siflante obișnuite,

al şuierătoarelor. Ca şi celelalte siflante, șuierătoarele
dar ele se deosebesc de
IA
sînt articulate la nivelul alveolelor,

cavităţilor bucale, legat
primele printr-un volum diferit al
buzelor, care determină
U
-desea de o împingere înainte a

BC
15
Elemente ..de; lingvistică: generală
RY
un spațiu larg între zona de fricțiune şi orificiul bucal.
RA
Șuierătoarele se notează, surda. L/], sonora, (3), sau EI și
-respectiv . [3]. :
-Fricativele retroflexe: seamănă destul de mult cu uierătoa-
LIB
rele și se confundă adesea cu ele din.cauza articulaţiei.lor
energice; care determină un orificiu-strîmt de ieșire a aeru-
lui și dat fiind volumul destul de: considerabil al cavităţii
TY
cuprinse” între zona. de îricțiune şi buze. „i
SI
2. 29; Dorsalele “palatale ( prebalatale )
ER
Dorsalele rezultă din acţiunea dosului limbii care see tidică
spre bolta cavităţii bucale reprezentată, spre partea din
V
față, de palatul tare, iar îri spate, de palatul moale sau de
NI
vălul palatului: Sînt considerate „palatale“ numai: dor-
salele care se articulează spre partea din faţă, la palatul
LU
tare. În aceeași zonă se articulează vocala. [i), iar cei. care

nu cunosc palatalele în. vorbirea lor; le: percep de obicei
„ca fiind însoțite de un [i] scurt nesilabic. Se spune: adesea
RA
despre palatale să sînt '„„muiate“: astfel, ocluziva surdă

notată [c] sau analitic [ţ] este adesea concepută și desemnată:
„ca un [t) sau un [k] muiat, în timp ce sonora-corespunză-
T
"toare, notată [7] sau [d], ar fi un [d] sau un lg] muiat,

EN
Nazala -palatală se notează [m], [mn] sau [â].!

„Fricativa palatală sonoră. este. foarte răspîndită ; i se dă
/C
"uneori numele de şot şi se notează cu [3]. Cînd, prin: exces

de deschidere, frecarea aerului: între: dosul limbii ȘI
SI
palat nu mai este percepută, se obține o spirantă. care nu

este decît un [i] nesilabic notat (j]. "Dar nu rareori notarea
IA
(]] -acoperă atît spiranta :cît și fricativa. Fricativa surdă

corespunzătoare: se notează [q]; este: de. fapt ceea ce, se
U
cheamă în germană. ich-Laut. Me

BC
7
| 76
limbilor -.
RY
„1...“ Deserierea
du-se [4]. sa. [1].

Lateralele palatale nu sînt rare, ele notîn
RA
Înitaliană gli din pagli a şi în spani olă J/ din cale în pronun-
ae
țarea. tradițională. sînt laterale palatale.
LIB
vai
e
..
2-30. Dorsale postbalatale, | velare și avulare
ridicat al cavității
TY
Dorsalele articulate spre punctul cel mai pot. fi mai
Ele
bucale nu mai sînt percepute ca „muiate“: e în funcție
mult sau 'mai puţi n anter ioare sau poste rioar
I
chibrit, mai
RS
care.le însoțește (mai ant eri oar ă
'în
de vocala:
. putem să. facem abstracție .de
posterioară în, curte)Dar. [k], ocluziva
aceste diferențe și:să notăm ocluziva surdă ........:.: ăi
VE
sonoră [g], iar nazala corespunzăto are [n].
gurii nu duce
Cînd apropierea dosului limbii spre. cerul
NI
e un sunet conti nuu, care

la. o închidere completă, se obţin Acest e dorsăle
va fi notat [x] dacă e surd, [7] dacă e sonor .
LU
insta bile: se pare că

mijlocii sînt produse fonice destul de de cazul
în afară
masa limbii se urcă anevoie atît de sus,se întîmplă pentru
cînd se sprijină de cerul gurii, ceea, ce
A
mai sus (2—25)

articulațiile ocluzive. Fenomenul semnalat
TR
u: [x]: de îndat ă ce articu-

pentru [e] are adesea loc și pentr nu mai este
puțin , ceea ce perc epem
laţia se relaxează ul dosului limbii,
nivel
EN
produs de aerul care scapă la devine ceea ce se

ci de cel care trece prin glotă, iar [4] se întîmplă adesea
cheamă. o aspirâţie şi se notează [h]. Așa
/C
paja se articulează
în acele rostiri spaniole în care „jota“ din [+] iar celălalt [y].
în același loc cu g din Paza, adică unul
SI
ciparea vocii, sonora -

Aici, ca şi la labiale, dată fiind parti
bine decît surda.
[/] este mai perceptibilă și se menţine maipartea: anterioară
IA
Nu rareori surda [4] „bascule ază“ spre

cu porți unile
sau posterioară, adică ajunge să se articuleze
U
cu cerul, gurii.
dosului care sînt mai firesc în contact
BC
77
RY
Elemente. de lingvistică . generală
wacă basculează inainte, rezultatul este [ş], caîn cazului Ch,
RA
german din ich. Dacă basculează înapoi, se obține o fri-
cativă energică, notată [x], articulată spre fundul vălului
LIB
în vecinătatea. uvulei. Așa se întîmplă în cazul lui ch, din
germ. Buch, ach.: La fel. e cazul lui „jota“ din anumite
rostiri castiliane în care paja se pronunță [paxa] și nu
(paxa]; în aceste rostiri, surda poate antrena sonora în
TY
retragerea ei, astfel încât paga devine [paua] cu o. fricativă
sonoră notată [i] analogă celei. care corespunde în mod
SI
normal lui r:din fr. Paris numit adesea „graseiat“ prin
ER
opoziţie cu pronunțarea ca. o vibrantă apicală numită
„rulată“. Fricativa dorso-uvulară surdă și sonoră sînt rea-.
V
lizări frecvente a ceea, ce:se numește 7 târe în portugheza
din Lisabona sau din Rio de Janeiro.
NI
Nu este imposibilă realizarea. unei ocluziuni. dorsale la

LU
fundul vălului spre uvulă. Surda, care este destul de frec-

ventă, se notează [q]. Sonora și nazala mai rare, se notează
respectiv [G] şi [N]. Vibranta realizată. cu ajutorul uvulei
RA
se notează [R]. Nu este excepțional ca articularea, lui [x]

și a lui [1] să comporte unele vibrații ale acestui organ.
T
EN
2-31, Faringale |
/C
Apropierea peretelui anterior și posterior. al faringelui,

adică a părții celei mai. profunde a. dosului limbii și a
SI
fundului gurii, poate duce la o ocluziune sau la o fricțiune,

IA
Lingviștii au rareori ocazia să se ocupe -de ocluzivele

fâringale. Dar o limbă bine cunoscută, araba, prezintă
U
fricativele faringale surde și sonore notate respectiv La]

BC
și [e]
- 78
- Descrierea limbilor:
RY
2-32. Glotalele
RA
vibraţiilor glotale
În .cele de mai sus am văzut importanța
esc majo ritatea sunetelor
care, sub denumirea. de.voce, însoț
și 2—30) că se
LIB
de aseme ni, (2—2 5
limbajului. Am văzut
trece printre pereții
poate percepe frecarea aerului care
de obice i ca o „aspirație“
glotei, iar acest produs, numit t că închiderea
trebu ie menţ iona
TY
se notează [h]. În plus, este o 'ocluziune
glotei care se produce înainte de a tuși tă [?].
cons oana nota
Ca oricare alta. E vorba de
I
RS
2-33. Aspiratele și glotalizatele
de o consoană
VE
Cînd. rostim [ga], vocala. este precedată vocale vibrează
că coar dele
sonoră, ceea .ce înseamnă
im [ka], vocala este
de la început pînă la sfârşit. Dacă rostvibra
NI
iar: ă, ţiile încep doar

precedată de o consoană surd lui [k] coardele
explo ziei
LU
cu vocala; dacă în momentul ru a intra imediat în

pent
vocale sînt destul de apropiate
la va fi perc eput ă de îndată ce ocluziunea
vibrare, voca
acest caz neaspirat. Dar
A
[k] va fi în
lui [k)] va fi relaxa;tă
e îndepărtate în timpul
TR
dacă coardele vocale sînt ţinut trebui un anume timp

întregii emisiuni a lui [k], le va pentru începerea vibra-
ar
pentru a stabili contactul neces
EN
iese din plămîni se va

țiilor. În acest timp, aerul care produce ceea ce se numește
freca de coardele vocale; se va
perc epe deci [kha]. Dar cum
o aspirație, notată [h]; se va
/C
glotei care caracteri-

poziția
[h] reprezintă trecerea de la
este cerută pentru vocală,
SI
zează aici pe [k] la aceea care

parti cular, ci o caracteris-
aspiraţia nu e socotită un sunet
IA
at, notat (k“] sau [k*). Ocluzivele

tică a unui [k] așa-zis aspir cele din engleză sînt
surde din română nu sînt aspirate;
U
ușor ac”irate.
BC
79
Elemente. de lingvistică : generală
RY
Ocluzivele pot fi articulate cu glota total închisă. În.
RA
acest caz, o cantitate de aer va fi închisă între ocluziunea,
„specifică (ocluziunea. dorsală pentru [k] de pildă) și aceea
care se realizează. la: nivelul glotei. :Dacă se ridică. apoi:
LIB
ansamblul glotei, presiunea aerului înmagazinat va:crește
și va permite ruptura ocluziunii-specifice ; va urma o explo-.
zie glotală determinată 'de presiunea. aerului. venit diri.
TY
plămîni, care precede nemijlocit vibraţiile :necesare produ-
cerii vocalei următoare. Se 'va percepe deci [k?a]. Dar.
SI
cum [?] reprezintă trecerea de la poziţia glotei care carac-
terizează aici pe [k] la. cea cerută de vocală, [?] nu este:
ER
socotit ca un sunet aparte, ci' ca o:caracteristică a unui:
[k] așa-zis glotalizat sau ejectiv, notat, în cazul dorsalei
[1”]. Dacă relaxarea glotei anticipează explozia! bucală în:
V
loc s-o: urmeze, consoana este percepută ca 'o 'sonoră pre-
NI
glotalizată, de. pildă ['g]. Ridicarea glotei 'va putea da:
aerului înmagazinat o presiune suficientă, cu atît mai
LU
ușor
cu cît volumul cavităţii cuprinse între cele două oclu-
ziuni va, fi la început mai mic. lată de ce este mai ușor de
realizat un [k”) decît'un [t7], iar multe limbi care prezintă
RA
consoane glotalizate nu au un [p”]. Glotalizatele și preglo- ..

talizatele nu sînt rare în afara Europei ;câea ce se notează g
T
în “transcrierea arabă este adesea 0 'ocluzivă dorsală

EN
profundă glotalizată. Ii a
În producerea unei ocluzive cu glota închisă, aceasta poate
coboriîn loc să se ridice. Drept urmare, presiunea aerului
/C
înmagazinat scade, iar cînd ocluziunea, bucală specifică se

SI
relaxează, aerul face explozie pătrunzînd în gură. În

același timp, aerul pulmonar. se. infiltrează prin glota
IA
care vibrează, iar produsul total este perceput ca o sonoră.

Sunetele realizate astfel sînt numite implozive sau injec-
U
tive. Ele sînt notate foarte felurit, dar mai ales cu ajutorul
BC
Pă 80
-... Deserierea limbilor - - | |
RY
capitaluțelor .([8],. [D] etc.).În limbile” din Africa care
RA
cunosc aceste sunete, labialele.și apicalele sînt mai frec-
vente. decît .dorsalele,. ... o.
LIB
2-34. Chcurile e a
În multe regiuni ale globului, mai ales în Europa, se practică
TY
două. clicuri, sărutul, care este un clic bilabial.și un clic
apico-alveolar care marchează enervarea, negarea și care,.
este repetat:de mai multe ori, corespunde: notării
I
dacă
RS
ortografice 'rom: Ji-ţi-ț (în fr. taratata, engl. tut lut). În
anumite limbi, mai ales în: Africa de Sud, clicurile
reprezintă consoane” normale. .combinabile -cu vocalele.
VE
Ele se produc creîndun vid la un punct oarecare al canalu-
lui -expirator, îndepărtînd organele între două puncte unde
NI
se menține închiderea. În cazul lui 7/4, aceste două puncte

se află respectiv. în zona apico-alveolară și
LU
de ocluziune
dorso-velară, limba creînd un vid printr-o coborîre între
aceste două zone. Zgomotul clicului se realizează prin
relaxarea bruscă a ocluziunii anterioare în așa fel încât aerul
A
exterior pătrunde în vidul produs între cele două ocluziuni.

TR
2-35. Articulațiile bucale complexe

EN
Știm că articulațiile bucale se îmbină obligatoriu. cu pozi-

ce Dar exemplul clicurilor ne
ale glotei.
/C
ţiile caracteristi
arată că un produs fonic poate rezulta din îmbinarea a
rareori, de pildă, se combină
SI
două articul ații ale gurii. Nu

o oarecare articulație consonantică, o labială, de exemplu,
IA
cu poziţia organelor cerută pentru o vocală caracteristicăă

ca [i] sau [u]. Articulațiile consonantice care se combin
cu împingerea masei limbii spre partea anterioară a pala-
U
BC
8i
Elemente de: lingvistică generală
RY
tului proprie lui [i] sînt numite palatalizate. Nu trepuie
confundate -sunetele: palatale, rezultat al: unei articulaţii.
RA
unice în regiunea palatului tare, cu sunetele palatalizate
care îmbină articulația palatală cu o articulaţie specifică:
LIB
un [p] nu poate fi palatal de vreme ce este labial, dar
poate fi palatalizat ; el se notează în acest caz [p”]. Limba.
rusă. cunoaște o întreagă serie de sunete palatalizate, şi
TY
mai ales pe [t] şi [d] care rezultă dintr-o îmbinare a două
articulații concomitente, apicală. și dorso-palatală,. și nu
ca [t] şi [d], dintr-o singură articulație dorso-palatală.
SI
Articulațiile consonantice care se combină. cu împingerea
buzelor înainte și retragerea masei limbii spre vălul
ER
palatului caracteristice lui [u] sînt numite labio-velarizate:
un [t] de pildă, care este apical prin natură, poate fi labio-
V
velarizat, notat [t”]. Un [p], deși este labial prin natură,
NI
poate fi de asemeni labio-velarizat [p”], buzele fiind împinse
“mai înainte decît pentru [p... -
LU
Vom numi labio-velare sunetele care îmbină articulația

labială și articulația velară, fără a.-se putea preciza care
dintre ele este cea mai specifică. Anumite labio-velare
RA
combină o ocluziune dorsală cu articulația labială și linguală

a lui [u]; astfel de labio-velare notate *p*, *g” etc. sînt
T
postulate pentru indo-europeană. Dar adevăratele labio-

velare îmbină o articulație labială și o articulație velară;
EN
de același tip: două ocluziuni, două fricțiuni sau două

articulații de tip spirant. Labio-velarele continui, normal
/C
spirante, se notează cu [w] sau, dacă gradul de deschidere

este acela al lui [u],cu [u); în anumite rostiri din engleză
SI
vom întâlni surda, transcrisă [W], corespunzind lui zf din

grafie. Labio-velarele momentane conțin două ocluziuni
IA
concomitente care şe relaxează succesiv, mai întîi velara,

apoi labiala; ele sînt notate cu ajutorul digrafelor [kp],
U
[gb]. Aceste ocluzive duble nu sînt rare în Africa,

BC
7
,
pi 82
RY
/ „ Descrierea .limbilor .
Diferitele. articulaţii consonantice se pot combin: cu o
RA
împingere; a masei: limbii spre fundul cavităţii bucale
fără să se adauge la această împingere, ca la labio-vela- :
LIB
rizate, o împingere înainte și o rotunjire a buzelor. Aceste
consoane sînt numite velarizate sau faringalizate. Vela-
rizarea. (sau faringalizarea) atrage în mod necesar o modi-
TY
ficare: a articulației specifice anumitor consoane: masa
limbii deplasîndu-se înapoi, vîriul acestui organ se va afla
mai degrabă în spatele alveolelor decît în spatele dinţilor,
I
RS
iar un £ velarizat notat [ţ], va fi mai curînd apico-alveolar
decît apico-dental.: E e . |
Se înţelege că timbrul vocalelor în contact cu consoanele
VE
pălatalizate, labio-velarizate sau velarizate este influențat
de articulaţia acestor consoane:. între două consoane
NI
palatalizate, pentru care limba. trebuie să adopte poziţia

cerută de [i],-o vocală [u] va tinde să capete o articulație
LU
anterioară, păstrînd în același timp rotunjirea buzelor,

aşa încât [t'ut'], de.pildă, se va. articula de fapt [tiit.].
A
TR
2-36. A fricatele
Când se articulează un sunet oarecare și mai ales o ocluzivă,
EN
există firește un timp de pregătire a organelor, un moment

în care poziţia astfel realizată e folosită pentru a produce
sunetul caracteristic, şi la urmă, o relaxare a organelor
/C
spre o poziție neutră. În general, se percepe doar al doilea.

SI
timp, numit „ținută“, deoarece numai el este caracteristic.

Dar se poate întîmpla ca al treilea. timp, acela al relaxării
IA
organelor, să fie destul de lent pentru a nu scăpa ascultă-

torului, mai ales cînd acesta nu este obișnuit cu realizarea
sunetului respectiv, și de aceea nu este sensibil la unitatea
U
Așa, se întîmplă cu palatalele; cum am

lui articulatorie.
BC
83
RY
Elemente ! de”. lingvistică '*generală
văzut mai sus (2—29), persoanele care nu le au'în vorbirea
RA
lor, tind să 'le interpreteze 'ca [t] sau [k], [d] sau [g]- plus 4].
Prin termenul de africate (sau semiocluzive). se desem-
LIB
nează articulațiile ocluziveal căror al treilea timp poate fi
identificat cu.o fricativă.” O ăfricată! întîlnită foarte des
este "aceea care rezultă dintr-o 'ocluziune obținută 'cu
TY
„ partea dosului'limbii:aproape de vîrful acestui organ lipit
de regiunea alveolelor 'dinților de sus, ceea 'ce dă o ţinută:
care seamănă cu [t] și o relaxare ' (detentă)- care poate
SI
fi interpretată ca. [5]. Așa:se explică 'de ce această. africată:
ER
este notată adesea cu digraful [t5]. Dar e mai bine să
păstrăm această notare pentru succesiunea .[t + 5] din
rom. fot șirul [totSirul]-şi -să folosim pentru africată. un
V
semn ca. [£]. Vom distinge astfel între engl: (7)ight ship.
NI
[... .aitSIp] și I chip [aitrp). Această africată șuierătoare. se
aude în rom. cine,: sp. chato, it:: cultă, .rus., €aj; sonora.
LU
corespunzătoare,: atestată la inițiala rom. ger, engl. jet,

it. giallo, se va nota. [5] și, mai puţin .bine, [dz] ;:africata,
siflantă surdă la inițiala rom. 745, germ. zeha, ital. zio
RA
se poate nota [c] (în loc de [ts] și în ciuda conflictului cu

folosirea acestui semn pentru ocluziva palatală; cf:'rnai
T
sus, 2-—29).. De cele mai multe ori.ne mulțumim cu un

digraf [dz] pentru a nota africata siflantă sonoră. la ni-
EN
țiala ital. zero, rom. dialectal dzamă. Se întîlnesc

de asemeni
africate cu fricțiune labială (sau mai exact labio-dentală)
/C
[pi] (germ. Pferd), cu fricţiune dorso-uvulară [kx], cu

fricțiune interdentală [t9], cu fricțiune laterală [tl] etc,
SI
2-37. Consoane lungi.și geminate ..:. E

IA
O consoanănu e percepută că lungă decît atunci cînd durata.

U
ei depășește clar pe cea 'care se aude în contextul în care

BC
apare. Ca și mai sus (2—23) în cazul vocalelor, vom putea

. 4 -
4
7 | 84
RY
Descrierea limbilor. .
nota lungimea consoanelor cu ajutorul unui punct așezat
RA
în partea, de sus, sau a două puncte așezate după simbolul
consoanei, deci [1'] sau [1:] pentru [1] lung. Cînd o consoană
LIB
de durată lungă se găsește între două, vocale,. adeseori
începutul ei este perceput ca sfîrșitul primei silabe, iar
“sfârşitul ca începutul silabei următoare. Aceasta dă impre-
notarea ține seama de
iar. ve,
'sia a două articulații succesi
TY
„o astfel de impresie, de unde [alla] și nu [al'a). Consoanele
lungi care aparţin la două silabe succesive sînt desemnate
I
.. -..: o
RS
cu termenul: de geminate..
ii
VE ri |
2-38. Silaba -
NI
“În cazurile 'cele. mai simple, numărul silabelor este :egal

:cu numărul vocalelor separate prin . consoane.: Vocalele
LU
"fiind mai perceptiile decît consoanele, s-ar părea că fiecare

silabă corespunde unui vârf al curbei de -perceptibilitate,
„Aceasta ar explica de ce o consoană ca [1] așezată între două
A
consoane mai puțin perceptibile decît ea, ca [v] și [k],

TR
poate juca rolul de vîri de silabă, ca în ceh. vlk „lup“ sau

de ce o vocală ca [i] în contact cu o vocală mai deschisă,
EN
ca [a] în contexte ca [ia] sau [ai], poate să nu alcătuiască

un vârf silabic distinct. Dar două vocale de perceptibilitate
succesive, ca
/C
diferită pot alcătui foarte bine două silabe

în rom. real; [1] și [1], mai perceptibile prin natură decît
SI
[+] şi [k] nu formează silabă în îr. guatre [kat], boucle

[bukl]; [1] mai puţin deschis decit [9], constituie totuși
IA
virful silabei unice din engl. beer [b19). Silabaţia depinde

deci de factori numeroși, dintre care unii sînt departe de
U
a fi perfect identificați.
BC
85
RY
Elemente de lingvistică generală ' !
2-39. Energia articulatorie
RA
Am menţionat mai sus (2—28) că siflantele rezultă dintr-o
LIB
fricțiune. mai energică decît continuele apicale notate [0]
și [9]. În acest caz, energia fricțiunii rezultă din faptul că
“același volum de aer trebuie să treacă "printr-un orificiu
mai strîmt pentru [s] decît pentru [0]. Avem în vedere aici
TY
energia articulației în general, o energie greu localizabilă,
“aceea, de pildă care pare să distingă fr. acheter cu [5] de
SI
a jeter în care în fața lui [t] surd, [2] nu se distinge de [5]
decît printr-o mai mică energie de articulație.
ER
O dată pusă în mișcare, această energie generalizată
nu este ușor de stăvilit. De aceea ea este relativ puțin
V
folosită pentru a distinge un sunet de altul şi este rezervată
NI
pentru a reliefa o silabă dintr-un cuvînt. La această punere
în valoare, numită accent, pot contribui, așa cum se.va
LU
vedea mai jos, 3—91, în afară de energia articulatorie

(engl. stress), durata vocalei și ceea ce o urmează în
silabă și anumite mișcări ale curbei melodice a vorbirii
RA
(engl. pitch). | :
T
Po.
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Capitolul 3
RA
- Analiza fonologică
LIB
I. Funcţiile elementelor fonice
TY
3-1. Tre funcţii fundamentale
I
RS
Analiza fonologică are ca scop să identifice. elementele
fonice ale unei limbi și să le ciaseze după funcția lor în
VE
această limbă. Funcţia lor este: distinctivă sau opozitivă>
cînd contribuie: la identificarea, într-un punctal lănțului
vorbit, a unui semn în opoziție cu toate celelalte semne
NI
care ar fi putut figura în același punct, dacă mesajul ar

fi fost diferit:în enunţul este un bar mare, semnul bar/bar/
LU
este identificat ca atare prin cele trei foneme succesive,

fiecare dintre ele jucîndu-și rolul prin faptul că este dis-
tinct de toate celelalte foneme care ar putea figura în |
A
acest context..
Dar pe lîngă această funcție fonologică
TR
esențială, elementele fonice âle unei limbi pot îndeplini

funcții contrastive ' cînd înlesnesc ascultătorului analiza
EN
enunțului în unități succesive. Acesta este rolul accentului

în general și mai ales într-o limbă ca ceha, unde el se află
întotdeauna pe prima silabă a fiecărui cuvînt. Acesta este
/C
de asemeni rolul fonemului /h/ în engleză, care pe lîngă

funcția sa distinctivă (hil/ distinct de îi], pill, bill etc.),
SI
are o funcţie de demarcare, devreme ce în această limbă/h/

nu poate apărea, în vocabularul tradițional decît la iniţi-
IA
ala unui monem. O altă funcție fonologică este funcția

expresivă care informează pe ascultător asupra stării de
U
spirit a vorbitorului fără ca acesta să fi recurs în acest

BC
87
RY
Elemente de: lingvistică. generală
RA
scop la schema dublei ărticulări. Astfel în î română, lungirea
și întărirea, lui /p/ din 1mposibil în acest copil este imposibil
poate fi interpretată ca indicarea, unei supărări reale sau
LIB
prefăcute.
' ta
TY
3- 2. Trăsături caracteristice mefinel ionale _
SI
Nu vorbim de vreo funcție a elementelor fonice decit îîn
măsura. în care aceasta rezultă dintr-o alegere făcută de
ER
vorbitor. Dar trebuie 'să semnalăm existența trăsăturilor
fonice care informează pe altul, cu sau fără voia vorbi-
V
torului, despre personalitatea acestuia, despre locul său
în societate sau despre locul: său de baștină, și care merită
NI
să. figureze într-o descriere : fonologică în măsura în care

LU
sînt înzestrate cu aceste valori numai într-o anumită comu-

nitate lingvistică: astfel, în română, de pildă, se constată
că în regiunea Bucureștiului consoană /&/se pronunță muiat
RA
în cuvinte ca șiapte; 'coșiar,. ceea ce cataloghează adesea

subiectul vorbitor atât teritorial cât şi social; în franceză,
T
este de'seninalat că. pentru fonemul Fl. există două vari-

EN
ante principăle, una numită „graseiată“, proprie mediilor

urbane, Şi: alta numită „rulată“, care, deşi se află în regres,
este încă foarte răspîndită la țară. Bineînţeles, într-o descri-
/C
ere fonologică, n-am putea, 'semnala că .bărbații vorbesc

SI
cu run timbru mai grav„decit cel al femeilor, întrucît

aceasta. corespunde unor. deosebiri: somatice” universale
IA
şi nu constituie o trăsătură proprie unei anumite comuni-

tăți. Dar cînd în unele limbi. din Asia de Nord-Est, se
U
constată că unul: și același fonem notat Iel se realizează

BC
ca [t5] la. bărbați și ca [ts] la femei, nu vom putea trece

7
/
RY
""* Analiza fonologică
ce într-o altă limbă,
RA
sub tacere acest fapt, de vreme
româna, de pildă, bărbaţii şi femeile rostesc de comun
acord [t5] în cinci și [ts] în fară. E
LIB
3-3. Realitate fizică şi funcție lingvistică
TY
Aceeași trăsătură fonică poate să exercite o anumită
I
funcţie într-o limbă și să aibă o valoare cu totul-diferită
RS
într-o altă limbă: închiderea glotală, care este un:fonem,
de pildă, în araba din Egipt, n-are în germană nicio
VE
valoare distinctivă, ci o valoare contrastivă prin aceea că.
indică: începutul radicalelor cu inițială vocalică: în ver-
achten, alcătuit din ver- și achteu, o închidere glotală des-
NI
parte pe -7- de -a- următor. În hotentotă și în boșimană

există ca fonem clicul care, prin repetare, servește în română
LU
sau franceză la redarea unei ușoare iritări, și care se notează,

după autori, ți, taratata sau îsisis, ceea ce înseamnă că
A
limbile din Africa de Sud atribuie o funcție distinctivă

unui fenomen care în alte limbi are valoare 'expresivă.
TR
În arabă, r'rulat și 7 graseiat; acesta din urmă fiind notat

zh în transcriere, în cuvîntul Maghreb de exemplu, repre-
EN
zintă două foneme distincte, în timp ce în franceză sau

în tomână folosirea unuia. sau a altuia nu afectează sensul
/C
a ceea ce se spune, ci informează asupra personălității

vorbitorului. Nimic nu ilustrează mai bine independența
SI
reciprocă 'a. realității fizice și â funcţiei lingvistice decit

felul cumse folosește în diferite limbi ceea. ce numim înăl-
IA
țimea melodică. Așa: cum vom vedea “mai jos, gradele

de înălțime și direcțiile curbei melodice pot îndeplini o
U
funcție distinctivă cînd se opun unele altora “ca tonuri,

BC
89
RY
o funcție contrastivă cînd participă la punerea în valoare
RA
accentuală, o funcţie. expresivă acolo unde., sînt luate
drept fapte de: intonaţie.. | Se
LIB
3-4. Conflictul: între două criterii: -. i:
funcţie şi sagmeniare |
TY
Lingvistul se interesează de faptele fonice în măsura în
SI
care ele exercită o funcție. Astfel, .se-cere ca analiza fono-
R
logică să grupeze fapte care îndeplinesc aceeași funcţie,
chiar dacă sînt deosebite fizic, și să separe pe cele care au
VE
funcții diferite, chiar dacă sînt analoge pe plan .material.
De fapt, acest principiu -intră în conflict cu acelaal cla-
NI
sării faptelor fonice după dimensiunile segmentului din -
lanţul în care „Își îndeplinesc funcţia: ridicarea. melodică
U
care permite să se distingă z venit + 2 de'a venit are o funcție

opozitivă, ca și gradul: de deschidere a gurii în par și
AL
păr; dar ea se întinde asupra unui enunț „complet, și nu

asupra unui. segment fonematic; știm că o asemenea
TR
urcare scapă dublei articulări, că ea nu: este de fapt

distinctivă, așa cum e diferența între două foneme, ci
EN
semnificativă, așa cum e opoziția dintre două moneme;

pe de altă parte, intonaţia se prezintă în: așa fel încât
adesea ne dăm seama destul de greu dacă funcţia exercitată
/C
este de fapt opozitivă,, (opoziţie a două semnificaţii dife-

SI
rite) sau expresivă. (indicație asupra stării de spirit a

vorbitorului). De aceea -se preferă adesea segmentarea
IA
. în locul funcției, ca principiu de bază al clasificării. Bine-

înțeles, pentru fiecare tip de segmentare, faptele sînt
U
evaluate și clasate pe baza funcției lor. Accasta, înseamnă

BC
7
7 90
RY
Analiza fonologică
că, de fapt, se tratează.pe de o parte unitățile din a aoua
RA
articulare, fonemele, și pe de altă parte faptele prozodice,
care,.prin definiție, scapă acestei a doua articulări.
LIB
II, Fonematica
TY
3-5. . Pauzele “virtuale
I
RS
Fonematica.se ocupă de analiza -enunțului în foneme, de
clasarea acestor foneme și de examinarea combinărilor lor
VE
pentru a. alcătui semnificanții limbii. În cercetare, semni-
jicanţii limbii reprezintă datele . de la care pornește
lingvistul. Acești semnificanți, care reprezintă fața per-
NI
ceptibilă a semnului lingvistic, pot avea o dimensiune

şi.o complexitate foarte variabile: există un semnificant
LU
Jazi nu mă simt bine/ corespunzător semnului azi st. mă

simt bine şi un semnificant [bine], corespunzător lui bine.
Pentru efectuarea analizei fonologice, s-ar putea pleca. de
A
la semnificanţii enunțurilor complete, care reprezintă

TR
datele reale, fără nici o interpretare sau analiză prealabilă

în fraze, în propoziţii, în cuvinte sau în moneme. Dar
EN
"aceasta ar prezenta neajunsuri considerabile, atît practice

„cât şi teoretice. Se întîmplă într-adevăr că un anumit
fonem este susceptibil de a fi rostit destul de diferit,
/C
. după contextul în care se găsește: [1/ din engleza britanică

- se pronunță foarte diferit, după cum precede vocala, ca
SI
în Îake, sau o urmează ca în whale; parizienii articulează

- cu totul altfel pe [| din jol; față de cel din cor. Absența
IA
unui fonem următor este un element al contextului: în

“franceză, [â] din grand Jgră] este adesea perceput mat
U
„scurt: decît /â/ din .grande Jgrâd[. Or, această diferență

BC
ŞI
Elemente de : lingvistică . generală
RY
între vocala 'din grand şi cea din grande, care este evidentă
RA
cînd cele două forme sînt rostite izolat sau la finală, este
susceptibilă -de' a fi păstrată cînd ele 'apar la mijlocul
enunțului, de pildă în /...% gră dad€.../ un grand dadais și
LIB
|...la grăd ad€l...| la grande Adele. Aceasta înseamnă că
rostirea normală înainte de pauză se poate menține acolo
unde pauza este, pentru a ne exprima astfel, virtuală dar
TY
nerealizată. Dacă n-am ține seama de pauzele virtuale,
adică de segmentarea în cuvinte, .ar trebui să distingem
SI
în franceză între un fonem lâ] „scurt“ şi un fonem lâ-|
„lung“, de vreme ce numai' diferența dintre „scurt“ și
R
“lung” ar face deosebirea între [.. grădadă...] cu [3] scurt
“în un grand dadais-şi [...gră'dadt...] cu [â'] lung în grande
VE
Adele. Trebuie deci să facem analiza pornind de la segmentele
“enunțului nesusceptibile de a fi! “întrerupte de o pauză,
NI
adică, în practică, de la ceea 'ce numim cuvinte. În tran-

scriere, virtualitățile pauzei vor fi firește semnalate
U
printr-un spațiu. dă
AL
3-0. ] oncțiunile. tre |

TR
„Se întîmplă
ca, în anumite limbi, comportarea. fonologică
EN
specifică, întîlnită de obicei înainte de o pauză virtuală,

„„săseregăsească, mai mult sau mai puțin marcată, în interio-
/C
rula, ceea ce numim cuvinte;lă granița dintre două moneme:

în engleză. nu se;confundă compusul zght rate pptarii
- de
SI
„noapte“ /nait-reit/ cu mitrate „nitrat“ [naitreit/. În aceeași

ordine de idei, finala [-leşte) din clește „instrument de
IA
„apucat“ nu este identică cu cea din păleşte, care este forma

„persoanei a III-a singular a verbului a Păli, analizabilă
U
în rădăcina Dă + desinenţa, -ește; la, fel, în engleză,

BC
Pa
.
4
ca „92
RY
* Analiza fonologică
RA
inala [-ainas] din minus: „minus“ nu este identică cu cea!
lin slyness „viclenie“, în care avem a face cu adjectivul
Ly + sufixul :-ness. Trebuie deci menţionată existența
LIB
acestui tip special de pauză virtuală, ale cărei efecte nu
se confundă obligatoriu cu cele ale tipului examinat în
paragraful precedent ; el poate fi semnalat în transcriere
TY
cu, ajutorul unei liniuţe de unire, de exemplu. Acest tra-
tament specific se poate extinde la contexte neașteptate,
ca de pildă în germ. Theater, care este tratat.ca şi cum ar
I
RS
fi compus din-Tee și dintr-un Ater inexistent, cu o ocluziune
glotală înainte de -a-. Aceste virtualități de pauză sînt.
desemnate uneori cu termenul. de joncțiune.
VE |
3-7. Ce semhificanțisă supunem analizei ?

NI
LU
Pentru analiza în foneme, vom folosi deci segmente de

enunţ. de care sîntem siguri că nu cuprind pauze virtuale.
Trebuie reținut:că, dacă există un raport evident între
A
pauzele virtuale și - punctele de: segmentare în cuvinte

absolută
TR
și moneme, nu există, neapărat o coincidență

și că, într-o transcriere 'fonologică, spațiul alb și liniuța
indică: mâi precis punctele lanţului unde se pot produce
EN
anumite accidente,de care în mod deliberat nu se va

ține seama, în analiza fonematică. Pe de altă parte, va
trebui să'nu punem în legătură decît segmente de care
/C
sîntem sigurică comportă aceleași trăsături prozodice:

SI
accentulîn aceeași poziție, dacă e vorba de o limbă cu

accent, aceleași tonuri pe aceleași silabe, dacă e vorba de
IA
o limbă cu tonuri. În cazul unei limbi ca româna sau

franceza; această - ultimă -recomandare este fără obiect,
U
iar ca segment se poate folosi orice cuvint. În sfârşit, într-un

cuvînt înregistrat, ar trebui să facem abstracție de orice.
BC
93
RY
element cu funcție expresivă, deci, de pildă, să nu opunutu:
RA
imposibil cu un |p| prelungit și-intens, lui împosibil cu un
Ip] normalca și cum ar fi vorba de:două unități diferite.
LIB
3-8. Segmentavea. fonematică „
TY
În română, cuvintele carte și lampă sînt clar deosebite:
comportarea unui ascultător nu va fi aceeași dacă spun
adu o carte sau adu o lampă, ceea ce îmi întărește părerea
SI
că carte şi lampă nu corespund acelorași fapte de experienţă,
R
și că, în rostire, carte este destul de clar distinct de lampă
pentru ca nici o confuzie să nu fie verosimilă. Exami-
VE
nîndu-le, constatăm că nici un segment din forma rostită
a unuia din cele două cuvinte nu pare să amintească vreun
NI
segment din cealaltă. Situaţia, se schimbă, dacă cele două

cuvinte apropiate sînt lampă și rampă; şi aici, reacţia
U
ascultătorului va fi diferită la repară o lampă. și. rebară

o rampă, dar, apropiind cele două forme rostite, voi avea
AL
impresia că ele sînt în mare. parte identice și,că ceea ce

împiedică confundarea celor două forme, și, prin urmare,
TR
nesiguranța ascultătorului asupra. comportării . pe. care

trebuie s-o adopte, se localizează . la începutul. acestor
EN
forme. La fel vor sta, lucrurile dacă voi apropia pe. vamă
de cramă, sau fr. biche: de cruche. Totuși, dacă compar
pe cramă cu ramă (respectiv fr. cruche şi vuche), îmi dau
/C
seama, că ceea ce distinge pe cramă de vamă este analizabil

în două elemente succesive, cel care se regăsește în ramă
SI
şi un altul care îl precede. Fireşte, ortografia lăsa să, se

întrevadă, această analiză. Dar în ochii fonologului,
IA
mărturia ortografiei nu este valabilă, și numai analiza prin

apropieri succesive permite să se degajeze unitățile lingvis-
U
tice. Dacă revenim la lampă şi ramfă, în zadar am căuta

BC
7
; .
94
rr
RY
Analiza fonologică
un'cuvînt românesc care să rimeze cu cele două cuvinte
RA
și care să-ne permită continuarea analizei a ceea ce distinge
pe lampă de rampă, așa cum am putut, datorită lui ramă,
să analizăm în două elemente succesive ceea ce distinge
LI B
pe cramă de vamă. Constatăm deci că inițialele din lampă
și rampă sînt segmente minimale, adică foneme. S-ar
putea. obiecta că la o simplă privire, inițiala din cramă
TY
este mâi complexă decît cea din vamă de vreme ce comportă
două „sunete“ succesive distincte față de: „sunetul“ unic
SI
din-vamă. Dar la aceasta. se va răspunde că. diferența de
omogenitate între inițiala din cramă și cea din vamă nu
folosirii unor forme ca cramă, ER

ne izbește decît prin aceea că sîntem obișnuiți, în urma.
ramă, să analizăm
în două unități succesive; să adăugăm că ea este mai
prima
IV
degrabă de grad decît de natură și că ea n-are nimic a
UN
face cu analiza fonologică întrucît există limbi, ca hoten-

tota și anumite graiuri elvețiene, care prezintă iniţiale
analoge: celei din cramă, fr. cruche, iniţiale care nu pot
AL
fi analizate, din lipsă de cuvinte în -74, /ru etc. şi care

“trebuie prin urmare să fie socotite ca un segment minimal,
adică un' fonem. Situaţia amintește pe cea semnalată
TR
mai sus (2—6), a lui [t5] din spaniolul zacho care este un
fonem unic deoarece [5] nu există în această limbă fără
EN
un [t] precedent şi, prin urmare, [t5] reprezintă o alegere

unică din partea vorbitorului.
/C
3-9. Un singur sunet pentru două foneme

SI
ȘI -ANVers |
IA
Operații de tipul celor de mai sus ne permit să stabilim

segmentârea fonematică a enunțurilor, adică să precizăm
U
din cîte foneme este alcătuit cutare sau cutare semnificant,

BC
95
Elemente „de : lingvistică . generală
RY
de pildă, din:patru în ramă și în vamă, din cinci în cramă,.
din șase în.vămile. :Sîntem tentaţi să credem că ele ne per-.
RA
mit de asemenea să determinăm care sînt fonemele:limbii,
în sensul, că după: analizarea . tuturor semnificanților,
LIB
putem apropia segmentele degajate în. diferiții semnifi-
canţi, și socoti drept exemplare ale aceluiași fonem pe
acelea care se aseamănă: așa cum -ampă din rampă sea-
TY
mănă cu -ampă din: lampă. S-ar identifica, astfel: același
fonem /r/ la inițiala din ramă și râpă. Totuși, cînd am făcut
apropierea dintre lampă și rampă, am constatato identi-
SI
ficare fizică a ceea ce se notează -ampă în cele două cazuri,
R
ceea. ce ne-a permis să localizăm la inițială diferența dintre
cei doi semnificanți. Dar n-am conchis că, în afara inițialei,
VE
lampă și rampă sînt alcătuite din aceleași foneme, deoarece
știm că identitatea fizică nu permite să conchidem asupra
NI
identității lingvistice; același fonem 'se realizează diferit
în raport cu contextul, iar. același sunet,
în raport cu
U
contextul, poate constitui realizarea unor foneme diferite..

În daneză, de pildă, fonemul,/a/ se, realizează ca [e] în
AL
net „drăguţ“, dar ca [a] în ret „corect“; șunetul [a] care

este o realizare a fonemului. /z/ în ret, este o realizare «a;
TR
fonemului /a/ în pat „noapte“. Dacă identitatea fizică nu.

atrage „identificarea lingvistică, aceasta. se datorește
EN
faptului că /r/-danez are ca efect deschiderea articula-

țiilor vocalice anterioare carese află în contact cu el.
Or, daneza distinge fonologic între patru grade de deschi-
/C
dere pentru aceste vocale, atît în contact cu /r/ cât și în

alte poziţii. 'Fonemul cu”primul grad de deschidere nu
SI
poate fi caracterizat prin timbrul lui, care variază între.

IA
[i] și [e], după context, ci prin ceea ce îl distinge în toate

poziţiile de celelalte vocale anterioare, adică deschiderea
U
lui minimă. La fel, ceea ce asigură unitatea fonemului.

BC
7
zi 96
Analiza fonologică
RY
notat [a] este faptul că: în partea. anterioară a. gurii se
RA
articulează două foneme mai închise decît acesta și un
altul mai deschis, adică el este de al treilea grad de deschi-
dere. Tocmai aceasta, îl opune celorlalte foneme, realizarea
LI B
lui variind după contexte de la [e] la [a]. În contextele
lor specifice, [e] și [a] sînt în raport identic cu celelalte
„vocale, |
TY
3-10. Să definim segmentele
SI
înainte de a le apropia
Nu putem deci spune
ER
că ramă și ripă încep cu același -
fonem înainte de a fi constatat că ele sînt într-un raport
IV
identic cu unitățile susceptibile de a figura. în contextele
lor respective, -amă și -îpă. Cazul este paralel cu al lui
UN
[=] din danezul net și al lui [a] din danezul zet care sînt
recunoscute ca unul și același fonem deoarece și unul și
altul se definesc ca fiind de al treilea: grad de deschidere
AL
în raport cu celelalte unități susceptibile de a apărea în

aceleași contexte ca și ele. Deci, înainte de a proceda la
TR
stabilirea inventarului de foneme, va trebui să definim

fiecare segment precizînd ceea ce îl distinge de toate cele-
lalte care ar fi putut figura în vecinătatea lui fonică. După
wW
EN
ce am terminat această operaţie, vom identifica ca reali-

n
ne
zări ale -unuia și aceluiași fonem, segmentele provenind

.—
.
/C
din contexte diferite care prezintă aceeași definiție.

SI
3-11. Să operăm cu contexte. limitate

IA
Dacă ne-am ţine strict de ceea, ce s-a spus mai sus asupra
condiţiilor care permit identificarea diferitelor segmente
U
minimale ca realizări ale aceluiași fonem, am întîmpina

BC
97
RY
greutăți de netrecut datorate faptului că, în toate limbile,
RA
nu există decît o minoritate de combinări fonematice
posibile care să fie folosite pentru. a alcătui cuvinte sau
moneme. În contextul precis în care se află /r/ din rampă
LIB
nu se folosesc în românește alte foneme decît /l/ din lampă
și, cel mult, /v/ din vamfă. Totuși dacă nu vom șovăi să
folosim contexte fonice puțin diferite, dar care nu par -
TY
să afecteze. condițiile de apariție a sunetelor înainte de
„-ampă, vom adăuga alte fonemela această listă; /t/ de
pildă, pe care-l întîlnim în stamfă. Ne dăm seama ușor
SI
că în română tot ce poate figura înainte de -a poate figura
R
și înainte de -ampă ; mai mult, trebuie menţionat că natura
- vocalei nu implică în această limbă aproape. nici o res-
VE
tricție în privința alegerii fonemului consonantic care
precede, ceea ce firește simplifică mult sarcina cercetă-
NI
torului. Dar în multe limbi lucrurile stau altfel, ceea ce

pentru identificarea fonemelor pune -probleme. de care
U
ne vom ocupa mai jos. |

AL
(3-12) în cântarea trăsăturilor pertinente

TR
Identificarea segmentelor minimale, prealabilă oricărei

identificări a fonemelor, presupune compararea naturii
EN
fonetice a segmentului ales cu aceea a celorlalte segmente

care pot figura în același context sau, cu alte cuvinte,
care sînt în opoziţie cu el. Fie, de pildă, primul segment
/C
din cuvîntul dare; el este în opoziţie cu primul segment

SI
din sare. Observăm într-un: caz o explozie, precedată de

|.0 închidere a canalului expirator efectuată la nivelul
IA
dinților superiori cu ajutorul virfului limbii și însoțită

de vibrații ale coardelor vocale. În celălalt caz, se observă
U
o fricțiune a aerului efectuată între alveolele superioare

BC
/ 98
PA/
RY
Analiza fonologică
“si partea anterioară a dosului limbii, fără a fi însoțită de
RA
vibrații
PT? . ..
glotale. în acest moment al analizei, nu știm !

!
za dacă aceste diferite trăsături merg sau nu peste tot împre-
“ună. Dacă mai târziu s-ar verifica că în română explozia
LI B
E apico-dentală este paste tot însoțită de voce și că fricțiunea
_predorso-alveolară este peste tot surdă, cu alte. cuvinte,
îcă și una și alta rezultă peste tot dintr-o alegere unică a,
TY
“2 Morbitorului, ar trebui să socotim pe fiecare din aceste
complexe articulatorii ca o trăsătură pertinentă sau dis-
SI
tinctivă unică.. Dar, de îndată ce luăm în conside rare
tare, observ ăm că primul segmen t al acestui
ER
cuvîntu l
cuvînt se.opune inițialei din dare, nu prin articulaţia cu
vîrful limbii, care este aceeași, ci prin absența. unor vibrații
IV
glotale concomitente. Pentru realizarea lui dare, trebuie
deci să se aleagă la iniţială: 1. articulația, ocluzivă apicală !
UN
comună lui dare și tare; 2. articulaţia giotală caracteristică

care distinge pe dare de tare. La fel stau lucrurile cu'rapor-
tul dintre sare și zare, la nivelul fricțiunii predorso-alveolare.
AL
Dacă. introducem apoi pe nare, observăm că dare diferă.

de acest cuvânt prin aceea că ocluziunea lui inițială este:
apicală și nelabială şi prin aceca că, ea este însoțită de,
TR
ridicarea vălului palatului care împiedică aerul să pătrundă

nazale, în timp ce primul segment din mare
în fosele
EN
nas înaintea exploziei

Tae
comportă trecerea aerului prin

Da
labiale. Pină aici nimic nu ne spune că în română ocluzi-

trecere a
/C
unea. labială sonoră ar fi peste tot însoțită de o

ne arată că oclu-
aerului prin nas. Dar intervenția lui bare
SI
ii
ziunca. labială și calitatea nazală sînt disociabile și repre-

zintă. prin urmare două trăsături distincte, iar nare arată
IA
că se poate îmbina ocluziunea apicală cu nazalitatea.

e
i
Aceasta implică ca. o consecință că rostirea primulu
U
ES
segment din dare presupune o a treia alegere : ridica rea

BC
99
Elemente de lingvistică” generală
RY
! vălului palatal care, îl. distinge de primul segment din
nare. Intervențialui care nu ar aduce nici un element nou;
RA
ocluziunea în acest caz este dorsală și nu apicală, nefiind
însoțită: de. vibrații glotale, dar aceasta. nu face să reiasă
LIB
nici :0 trăsătură specifică articulației: primului . segment
din dare. Consoana 7 din (că lare prezintă. de asemenea
o articulație apicală, dar cu trecerea, aerului de cele două
TY
părți ale limbii (articulaţie laterală). Acest segment tre-
buie deci caracterizat ca lateral. Întrucît orice am face,
nu găsim nici înainte de -are, nici în alte situaţii în
SI
română, o laterală care să nu fie apicală, trebuie să admi-
R
tem că în acest caz există o alegere unică și prin urmare o
singură trăsătură pertinentă: segmentul / din (călare se
VE
opune ca lateral ansamblului celorlalte segmente suscep-
tibile de a figura înainte de -are: de vreme ce caracterul
NI
apical nu poate fi reținut aicica pertirient, în cazul primu-

lui segment din dare nu putem disocia. o trăsătură perti-
U
nentă care ar fi caracterul nelateral. În mod analog,

trebuie analizat și caracterul vibrant al primului segment
AL
din zare: nu există în română înainte de -are şi nici unde

în altă parte un sunet vibrant care să nu fie și apical; și
TR
1 aici avem o alegere unică: și prin urmare o singură tră-

„i sătură pertinentă, În primul segment din dare nu vom
! | disocia ca trăsătură pertinentă caracterul nevibrant. Vom
EN
_ jteține deci pentru acest segment trei trăsături pertinente:

„I ocluziunea apicală
; 2. sonoritatea; 3. nenazalitatea sau
/C
! oralitatea. IE „
Si |
SI
3-13, Proporionalitatea raporturilor

IA
Dacă degajăm în același fel trăsăturile pertinente ale tuturor

segmentelor minimale care figurează sau ar putea, figura
U
înainte de îr. -ouche și dacă grupăm segmentele caracterizate

, |
BC
77
100
Analiza fonologică ...
RY
printr-o anumită: trăsătură pertinentă, obținem următoa- ..
RA
rele clase: „surde“: pfts5k; „sonore“: bvdzzg;:
menazale“ bdj; „nazale“; mnn; „laterală“: 1; „uvu-
lară“: r; „bilabiale“: pbm; „labio-dentale“: fv; „api-
LI B
cale“: tân; „siflante“: sz; „şuierătoare“: 52; „pala-
tale“: j n; „dorso-velare“: Kg. Termenii aleși pentru a
desemna fiecare trăsătură nu au scopul de a. da o descriere
TY
exhaustivă a. produsului fonic în cauză : adjectivul „sonor“
corespunde aici termenilor „însoțit de vibrații glotale“ din
SI
analiza făcută mai sus; dar nici una, din aceste denumiri
nu este descriptivă: de multă vreme se ştie că vibraţiile
ER
coardelor glotale care însoțesc rostirea anumitor articulaţii
bucale merg împreună cu alte manifestări fonetice. Aici
termenul „sonor“ implică de fapt proporţionalitatea rapor-
IV
turilor dintre /p/ și /b/, [4] şi Iv], It] şi [d] etc. Oricare ar
UN
fi realitățile fonetice care disting pe lp| de [b/, reținem

că ele disting în același timp pe /î/ de /v/, cu deosebirile
pe care le antrenează doar articulația ocluzivă și bila-
caz.
bială într-un caz, fricativă şi labio-dentală în celălalt
AL
între ghilimele, a unei denumiri ca „sonor“

Punerea
de
marchează. caracterul ei cu, totul convenţional. E
Pi,
TR
n/ este denumit ă doar „apicală“ ,

remarcat că o clasă ca [t d
în timp ce pentru aceste trei segmente analiza a relevat
EN
dacă o
foarte precis o ocluziune apicală. Cu toate acestea,
Da
aici „ocluziune apicală“ în loc de „apicală“,

notăm
am risca să sugerăm existența a două trăsături pertinente:
/C
în fran-"
distincte, în timp ce, dat fiind că „apicalele“ sînt
SI
a ocluzi ve, nu există niciod ată două ale-.

ceză întotdeaun
oclu-
geri distincte: întrucît „apicalele“ nu sînt singurele
IA
ul
zive, trebuie fireşte să reținem „apical“ care este singur
specific. Să notăm de asemeni că înainte de -ouche seg-
U
sonore; totuși!
mentele |m n n] nu sînt numai nazale, ci și
BC
101
RY
|.Csonoritatea nu este aici disociabilă de nazalitate de vreme
ce în această poziție nu există nazale nesonore ; de aceea e
RA
ee în ae ca |mnn/ să nu figureze în clasa „sonorelor“ care
(se prezintă ca atare doar prin opoziție cicu „nesonorele. c
LIB
| | 63 Reprezentarea brafică a proporțiilor .
TY
Proporționalitatea raporturilor marcate prin. termenii
„surd“, „sonor“, „nazal“, „bilabial“; „labio- dental“,
I
RS
„apical“, siflantii , „Şuierător“ , „palatal“ și „dorso-velar“
poate îi ilustrată prin plasarea pe aceleași linii, orizontale
sau verticale, a unităților. caracterizate prin “fiecare din
VE
aceste trăsături,
Trebuie arătat clar că nu sînt reprezentate toate trăsăturile
NI
pertinente degajate: „nenazal“. sau „lateral“ de pildă.
Este vorba. de cele caracteristice fonemelor care nu intră
LU
în proporții, ca [1] și Jr], sau care ar necesita ca anumite

foneme pb d) să figureze de două ori în tablou.
RA
| !
=
i + + : 2
a3
T
| a z | = r .
| SO OD „a 2 o în
EN
N .0. CI F șa cd O
sa o Se
| a 2 A = 5 Ss Ss
DS 8s a A "3g
/C
! , 3 _ 3 3 3
n «surd ..p £ t ss 5 k
SI
N (sonor)... bv d” z g
IA
E«nazal» ... m:
, n =| n
U
]
BC
102
Sa
'
RY
Analiza fonologică
3-15, De la îmventarele de segmente
RA
la foneme i |
LI B
În principiu, inventarul care precede este acela al.unită-
ților distinctive care figurează sau ar putea figura înainte
de -ouche, iar în alte contexte analiza poate duce la inven-
TY
tare mai bogate sau mai puţin întinse. Unităţile din aceste
noi inventare vor fi identificate cu cele degajate mai sus,
SI
făcându-se. apropierea nu cu ceea ce pare asemănător
după ureche, ci cu ceea ce se caracterizează prin aceleași
ER
“trăsături pertinente. Reprezintă unul și același fonem
unităţile din diferite inventare care se află în aceleași
cu celelalte unităţi: din propriul lor inventar:
IV
raporturi
inițiala din fr. bâche şi cea. din bouge vor ți identificate ca
UN
realizări ale aceluiași fonem /b/ deoarece aceaste două

unități de definesc și una și alta ca: 1. „bilabială“,
2. „sonoră“, 3. „nenazală“. |
AL
asc-
Fonemele astfel degajate pot fi clasate bineînţeles,
tive înainte de -oatche, iar
mănător cu segmentele distinc
fi înfățișa te schemat ic
TR
proporţiile sistemu lui ar putea

carac-
prin plasarea pe linii care se îritretaie a fonemelor
O clasă
terizate prin unași aceeași trăsătură pertinentă.
EN
caracte rizate prin una și aceeași

de foneme consonantice
ca [pfts5k/ în franceză, care se ordonează
trăsătură,
/C
consoanele
de-a lungul canalului expirator se numeşte serie;
loc
de tipul jtdn/ sau [52], care se articulcâză în același
SI
și cu partici parea aceluiaș i organ, alcătui esc

al canalului,
între
ceea, ce se cheamă _up-ordin. Distingemîn franceză
IA
ordinele
o serie surdă, o serie sonoră și o serie nazală, între
r, palatal
'bilabial, labio-dental, apical, siflant, șuierăto
U
și dorso-velar. Două serii ca lptts5k/ şi pvdzză g&]

BC
103
Elemente de 'lingvistică generală
RY
alcătuiesc ceea ce se cheamă p-corclatie. Acest termen
RA
/ implică faptul că. fiecare din cele două serii nu există decît
A în măsura existenţei celeilalte. Trăsătura. pertinentă care
distinge cele două serii se numeşte marcă. În cazul nostru
LIB
marca este „sonoritatea“. 35 a
TY
3-16. Variantele combinatorii.
I
Identificarea lui /d/ din dure cu acela din dîre n-ar. prezenta
RS
greutăți în cadrul operaţiei precedente. Dar nu totdeauna
“lucrurile sînt-așa de simple. Atunci cînd comparăm două
VE
inventare, în cazul cel mai favorabil găsim același număr
» de unități și într-unul și în celălalt. Dar numai excepțional
descrierea fiecăreia dintre ele într-un inventar are un
NI
corespondent exact în celălalt inventar: dacă stabilim

inventarul unităţilor distinctive
LU
din spaniolă în contextul

na..., desprindem în cuvîntul ada „nimic“, o unitate pe
care o caracterizăm ca o spirantă apico-interdentală [8],
RA
'spirantă care amintește puțin fricativa notată. 7 în engle-

zul father: dacă stabilim apoi inventarul pentru contextul
fon...a, găsim în cuvîntul fonda („han“) o unitate pe care
T
o vom descrie ca o ocluzivă. apico-dentală [d] ; dar spiranta

EN
[8] nu apare aici, tot așa cum ocluziva. [d] nu apare între
doi a. Cum totuși raporturile spirantei -apico-interdentale
/C
„cu unitățile din inventarul său sînt la: fel cu raporturile

dintre ocluziva. apico-dentală și unităţile din. inventarul
SI
acesteia, le vom identifica ca 'două variante ale aceluiași

IA
“fonem notat /d/. Compararea :celor două tablouri care

"urmează. arată că [3] și [d] întră în același sistem de
U
proporții, în inventarele lor corespunzătoare:

,
BC
pă 104
pi 4
RY
- Analiza: -fonologică
Inventar parțial. . -. Inventar parţial
RA
„între vocale: între nazală şi vocală:
ptk ptk
LI B
Bă. „bdg.
0 x 0 x 4
De i
TY
Se vorbeşte de variante combinatorii sau contextuale *
atunci cînd sîntem conștienți de diferența realizărilor ace- ;
SI
luiaşi fonem în contexte diferite, adică atunci cînd această :
diferență: este destul de izbitoare pentru ca ca să poată
ER
duce, așa. cum e cazul în-spaniolă pentru [5] şi pentru [d), +
la descrieri neidentice. Trebuie totuși. să nu pierdem: din
vedere faptul că anumite diferențe pe care le percepe un, -
IV
subiect pot scăpa altui subiect ale cărui antecedente lingvis-”
UN
țice. nu sînt aceleași: un spaniol care:ar descrie. o limbă,

alta decât a sa, în care [3] şi [d] ar fi variante ale aceluiași
fonem, nu s-ar gîndi în acest caz, să distingă două variante:
el nu are niciodată de ales între una şi cealaltă, și de aceea
AL
le identifică. La fel un parizian mijlociu nu s-ar gîndi să

releve o diferență între [9] din joli și acela din cor. Pentru
TR
un american care aude sunetul /AJ 'din sun în primul

și sunetul /o/ din lord în al doilea, aceastea sînt variante,A
EN
sau, cum se. mai spune „alofone“ bine caracterizate.

spune că un fonem nu cunoaște variante, sau că elare |
două, trei, sau mai multe, înseamnă a face greşeala de a
/C
transpune în sistemul limbii descrise reacțiile proprii ale

SI
celui care o descrie.

nu poate fi rezultatul
Bincînţeles, o variație combinatorie
IA
întîmplării. Ea trebuie explicată, cel "puţin parțial, prin

referirela contextul fonic: fonemul spaniol [d] se rcali-
zează ca.o ocluzivă după /n/, deoarece articulația bucală a
U
acestuia din urmă cere o închidere, şi este mai simplu

BC
105
RY
Elemente de. lingvistică ” generală
și mai economic să se mențină această închidere pentru /d/
RA
următor ; el se realizează ca o spirantă între două vocale,
deoarece în cadrul sistemului spaniol, este mai economic să
LIB
nu se închidă gura complet între două articulații vocalice
care se realizează ele însele cu gura larg deschisă. Se spune
N că yariantele_combinatorii_ ale aceluiași fonem _sînt_în
distribuție complementară.____
TY
+
3-17. Celelalte vajiante e i
I
RS
Există, și alte variante ale fonemului decit : variantele
combinatorii. Același fonem românesc /r/ este rulat de
VE
unii, graseiat de alții, puţini la număr. Se vorbeșteîn
” această situație de variante individuale. În căzul actorului
care prăserază pe scenă, dar rulează în vorbirea curentă,
” CINEgit SI 9 A . : *
NI
vom vorbi mai degrabă de variante facultative. De altfel,

condiţionarea variațiilor poate să se _întrepătrundă:
LU
osistăi francezi care ruleazăpe. JE diii 4745 şi ÎLgraseiază

pe cel din fer, adică prezintă variante individuale în funcție
RA
de-o_condiționare combinatorie,.
3-18. Neutrahizare și arhifoneme .
T
EN
„ Seîntîmplă foarte_adesea ca, inventarele. desprinse pentru

4 două contexte. diferite să. nu . comporte același. număr-de
+ xinităţi_ distinctive. În acest caz se poate ca_unitatea
/C
3 “dintr-un inventar pentru car€ nu regăsim echivalentul în

celălalt inventar, să _nu_intre în nici una. din proporțiile
SI
sistemului. e Așa, se întîmplă /îi creolele franceze * în care

IA
unitatea definită ca uvulară este atestată la inl-

a . 1.“ ” . 2
numai
țiala unui cuvînt ca iche, dar: nu e reprezentată la finala
cuvîntului sau a silabei (pour sau perdu „pronunțat fără”).
U
La fel, în limba română /r/ e atestat la inițială cînd-e urmat

BC
,
106
RY
>. Analiza fonologică -
dar e exclus.în fața unei-con-

de o vocală. (rampă, rupe ), caz
RA
soane. Vom. spune în acest doar,că fonemul respectiv
prezintă, lacune în distribuţie. Situaţia est cu etotul alta
LI B
cînd unități în
le” cauză sînt_în -rapoitu ri proporțio iiale, y m. e...
,
-
în poziția
- "a.
oa
Fi6, de exemplu; consoanele din limba rusă;
înaintea vocalei inventarul comportă (în general sub două. /
forme . distincte: palatalizată: şi nepalatalizată) o unitate
TY
caracterizată ca: 1. bilabială, 2. nenazală, 3. surdă; o.
alta ca: 1. bilabială, 2. nenazală, 3. sonoră; oa treia ca:
SI
2 .nenazală, 3. sonoră etc., deci un
1. apico-dentală,
ER
sistem proporțional: |
pt
IV
b. d. etc
UN
i
m n)
la o
Pentru poziţia finală, inventarul corespunzătore redus
AL
1. bilabială și 2. nenazală 1. apico-

și o unitate
unitate mai
adică un sistem în care nu
dentală și 2. nenazală,
finală
deosebim /p/și [b/, It] şi [d]. Fizic, nu se cunosc la
TR
dar
nesonore;
absolută decît sunetele [p] și [t] care sînt
ent pentru că el este în mod
acest caracter surd nu e pertin
EN
automat deter minat de contex t și nu face obiectul. unei

în fața
alegeri din partea vorbitorului. Deci, atunci cînd parte a
cea mai mare
/C
vocalei trebuie să distingem, pentru

între un fonem
tipurilor articulatorii ocluzive sau fricative,
nu mai are
SI
surd și un fonem sonor, o asemenea distin cţie

sau frica-
loc la finala cuvîntului nici înainte de ocluzivăglotale este
IA
tivă, unde prezenţa sau absenț a vibraţ iilor

caz, o singură
determinată de context. Avem, în acest exprima astiel,
U
unitate distinctivă, care pentru a. ne

din poziție
corespunzătoare
BC
reunește cele două “unități
107
RY
prevocalică.. și pe care o numim arhifonem. Dacă fonemul
RA
“ este definit ca suma. trăsăturilor pertinente,”arhifonemul
este ansamblul trăsăturilor „pertinente, comune. a ..două
" Său iai râult dedouă foneme, care prezintă. aceste toate
LIB
trăsătuzi— ACO516 unde. se. realizează arhifonemul. S6 spune -
că _'există, iicutralizare; Îi rusă, „opoziţiile ip — “bl,
—
- JE ete, și tatr-6 formulă ;.mai generală, ; opoziţia
TY
| ler Si roritate şi absența ei,.s€, neutralizează la, Siîrșitul
cuvîntului și înăintede -GEliizi vă” sau de “fricativă,. Același
I
lăcru se intimplă în î gernăa ă, unde Rad și Rat se pronunță
RS
la, fel, și în multe alte limbi; darşnu este cazul în română,
franceză, engleză unde pot și pod, rate jrat| și rade iad],
VE
cat ȘI Cad sînt clar distincte. ;
-Neutralizarea poate afecta mai mult de două foneme;
ză
NI
în spaniolă, opoziţiile dintre cele trei foneme nazale obser=.
vate la inițiala silabei, de exemplu în cama, cana, cafia,
LU
se neutralizează la finala silabei unde, alegerea sunetelor

[m], [n], [n] şi [pg] este dictată de context și nu poate face
obiectul unei alegeri. din partea 'vorbitorului. Fie, "de
RA
exemplu cuvîâtul 7az6n; înaintea unei pauze, segmentul -

final se va realiza ca. [n], sau, uneori ca [9], fără 'ca, vor-!
bitorii să ie conștienți de vreo diferență; Ja finăla formei
T
gran, Vom avea, [m] în grân poeta, [n] în' gran totero, [n]
EN
în Gran .Chaco, [n] în gran capitân. Așa cum se vede” din

exemplele date, aceste asimilări se fac chiar. de la. o parte
/C
la alta a unei pauze. virtuale. |

SI
ici
3- 19. Neuiralizare ȘI: coiglementaritate parţială

IA
Putem. -vorbi_ de. nentralizare_ Și. arhifonem. în_ anumite

cazuri-în- care. -unitățile-i în-cauză.nu.intră în sistemul pro-
U
porţional, dar în care o complementaritate. parţială (cf. 3—

BC
ff 7 108
.
4
RY
Analiza 'fonologică --
16) :confirmă indicaţiile de- înrudire. sugerate de anâliza,. /
RA
fonică : în: cadrul: opoziţiei. dintre sp.: cerro și cero, putem
vorbi de:o vibrantă tare, în primul caz, și: de:o vibrantă
slabă, în: al doilea. Dar s-âr putea vedea aici și două rea-
LI B
lităţi perfect distincte: o vibraţie în primul caz, o bătaie
în al.doilea. Vom sublinia totuși că la inițiala cuvîntului -
nu întîlnim decit vibranta. tare, iar la finala silabei pe cea
TY
slabă : luînd în considerare fie şi numai aceste două pozi-
ţii, sîntem obligaţi să vedem și în cea tare şi în cea slabă,
SI
Variante ale aceleiași unităţi, o variantă tare în 7ico,:0
variantă slabă în amor. Această unitate care se scindează în
ER
două în poziţie intervocalică, este un arhifonem caracteri-
zat prin vibrații apicale, iar fonemele pe care le reunește
sînt o. vibrantă tare r:] (cerro) și o vibrantă slabă /r/ .
IV
(cer). AI
UN
În cazul sistemului vocalic francez, tot complementaritatea î Apa e
parțială a-anuimitot unități distitictive: permite să-la_fin se pre-

: ex ac a” opoziţi
tă ilor sistem ului: ala
cizeze, natura
AL
s se deoseb esc patru grade

cuviitiiliii; îni frapceza de la.Pari
de “deschidere. pentru vocalel e anterioare, așa cum atunci arată
TR
cuvinte le .7îz, 76, raie și at, În poziţie închisă , adică

cin cel dpuțin o consoană, urmează după. vocală, nu.deosebim care
dâcit trei grade, cele din bile, belle, bal. Un cuvînt
EN
Să înceapă cu /b] și să se termine cu/l/, avînd, între aceste

... ....
consoane, timbrul £ din 7, nu numai că nu există, dar

ce
este de nepronunțat pentru un parizian mijlociu. Ceea
/C
este ncutr aliza

ne permite să, spunem că opoziția râ—raie timbrele din 74 tă
SI
aici, şi nu opoziția riz—7e, este faptul că

sin-
și, aie sînt. parțial complementare, timbrul din aie
IA
tinzînd să fie
gurul normal în silabă închisă, cel din re la
e decit
singurul normal în silabe deschise înaltă poziți
U
Pecheur, ciuda
descendre de pildă, în
finală, în maison,
BC
109
Elemente "de lingvistică generală
RY
tradițiilor. de vorbire îngrijită 'și. a .indicaţiilor! pe care
s-ar părea că le dă grafia. Vom vorbi în acest caz. de un
RA
arhifonem (notat /E/ sau mai simplu /e/) care nu se scin-
dează clar în două foneme decit la finala cuvîntului, deși
LIB
| anumite persoane încearcă uneori să deosebească în vor:
_bire pâcher „a pescui“. de pecht „păcat“. Cînd ne ocupăm
"de vocalele nenazale din franceză, se recomandă să pornim
TY
„de la arhifoneme, notate adesea cu ajutorul capitalelor
[IE AO UU | carereprezintă, în această parte a sistemu-
i i lui, Ringurele distincții comune pentru toți francofonii.
I
RS
„Ai 3-20. Nentralizarea. dezvăluită prin. alternanţe
VE
PN. . A a IN
“f [Cînd nu ne impunem o analiză minuțioasă în trăsături
pertinente, în general, ne dăm seama de faptele de neu-.
NI
tralizare prin observarea modificărilor suferite de cuvinte

în cursul flexiunii.. Fie,:.de exemplu, cuvîntul francez
LU
7eperer ; la infinitiv vocala

[e] plasată între /-p-] şi J-r-] are
timbrul aceleia din 76; în 47 7epire, vocala [e], în această
poziţie are timbrul vocalei din gros
RA
de altfel,
; tocinai acest
lucru îl indică accentele ascuţit şi grav, cărora le putem
acorda. încredere într-un astfel de caz particular. Există
T
deci, dacă vrem, alternanță, dar'o alternanță condiţionată

EN
de vecinătatea fonică și nedepinzînd de o. alegere a vorbito-

lui: parizianului mijlociu i-ar fi greu să pronunțe pe &
din 7€ în îl repre, iar acest £ este singura pronunțare pe
/C
care o realizează firesc în a doua silabă din reperer. Depin-

Zîndde vecinătatea. fonică actualăși reflectînd
SI
un com-
portament fonologic caracteristic francezei contemporane,
Ta...
IA
această alternanță nu ar putea fi pusă pe același plan cu

aceea a lui eu și ou din 175 Deuvent, nous pouvons care
U
reflectă o diferențiere a. cărei condiţionare fonică aîncetat

BC
/
— 110
Analiza fonologică
RY
să existede mai bine de o miede ani: în fonologia francezei
RA
contemporane. nimic.nu.s-ar opune unor .forme ca *ls-:
Bouveni, Sau. *nous .pesvons, care rimează cu £//6s couvent
Și 11048 - abreuvous,. | |
LI B
sa
3-21. Vocale şi: consoane
TY
Într-o limbă ca franceza nu e rar să întîlnim consoane
și vocale în aceleași contexte: în chaos /kao| și cap [kap/,
SI
în abbaye |abei] „mînăstire“ și abeille [abej| „albină“.
A afirma că contextul nu este același pentru că structura
ER
silabică este diferită, înseamnă a uita că vocalitatea și
silabicitatea constituie aici una și aceeași trăsătură. În
IV
general, se recomandă totuși să deosebim sistemul con-
ze -
soanelor..de cel al vocalelor. Ceea ce așteptăm de la con-
UN
soane și vocale, nu este ca ele să apară în aceleași contexte,

adică să se opună, ci să se succeadă unele după altele în
a
șirul vorbirii, adică să fie în contrast.. ..
AL
Aceasta nu înseamnă că anumite sunete, după context,

nu pot juca rolul de vîrf al silabei, care este normal pentru
TR
o vocală, sau cel de însoțitor al acestui vîrf, care este rolul

așteptat de la o consoană: [i], în multe limbi este viriul
silabei înainte de consoană și însoțitor al unui astfel de virf
EN
înainte de vocală: fr. vite și viens; [1] este vîrful silabei,

sau dacă vrem vocală, în engl. battle sau ceh. vlk „lup“,
/C
dar consoană în engl. Jake sau ceh. lâlo „an“. În astfel de

condiții nu avem nici un motiv să deosebim două foneme,
SI
unul vocalic și unul consonantic. Aceasta e valabil și dacă [i]

înainte de consoană alternează cu [j] înainte de vocală
IA
pentru că aceste două sunete nu se deosebesc de fapt decît

printr-o închidere ceva mai mare pentru [j) decît pentru
U
[i], şi deoarece acest grad.-suplimentar de închidere este

BC
Il
Elemente de. lingvistică “generală
RY
normal pentru marcarea contrastului. între [j]: și: vocala
sau vocalele vecine. - În franceză trebuie să deosebim.
RA
un fonem /j/ de un: fonem, [i/ pentrucă paye și abeille nu
se confundă cu pays și abbaye. Dar.vom 'sublinia. că:opo-
LIB
zițiă se neutralizează.în altă parte decît la finala silabei:
nu Voni” putea, deosebi
în. franceză un .cuvînt *vi-eusîn
două silâbe făță de viens, Chiar în limbile în care trebuie
să deosebim
pe /i/ de |j/, hu/ de /w/, este normal ca tră-
TY
săturile lor pertinente să apropie pe /j] și |w/ mai degrabă
de sistemul vocalelor decît de cel al consoanelor.” .
I
RS
pe
! i pa
3-22. Elemente fără valoare distinctivă

VE „pt
Ansamblul operaţiilor prezentate pînă aici permite, în

principiu,să degajăm fonemele și arhifonemele unei limbi,
NI
Și, în același timp, să le clasămpe fiecare din ele după.

raporturile pe care le întreține cu celelalte fonemeși arhi-
LU
foneme din sistem. Totul se bazează deci pe operația numită

comutare, aceea care ne-a: permis să 'opunem inițiala din
lambă şi cea din rampă și să analizăm în două unităţi suc-
RA
cesive inițiala din cramă prin asemănarea 'cu ramă. În

teorie, știm cum să: determinăm numărul de foneme suc-
T
eesive pe care le comportă un semnificant dat. În practică

EN
xis tă situații în care ne putem încurca.. . .. ....-.-..

Fie de exemplu, cuvîntulîr. devant; o apropiere cu revend
și alta cu divan ar. părea să indice că ceea ce precede pe
/C
-vant în devant se compune din două foneme, /4/. urmat

de /a|. Dar în timp ce /k/ de la,inițiala fr. cruche este -un
SI
segment fonematic autonom, deoarece dispariţia lui duce

IA
la un alt cuvînt, ruche, n-am putea, aplica acest. criteriu

la: vocala primei silabe din devant: cînd acesta dispare,
în. lâ-devant sau sens devant derriere, avem. într-adevăr
U
BC
7
112
_ Analiza fonologică
RY
de-a face tot cu același cuvînt, ceea ce.pare să arate că;
RA
cel puținîn poziția respectivă, această vocală nu are
valoare . distinctivă: în franceză nu poate exista un
cuvînt [dovă] distinct de [dvâ].
P& de altă parte, cînd men-
LI B
|
ționăm că în franceză [9] este neapărat precedat de o con- 2
soană, sîntem tentaţi să conchidem că [do] nu este altceva
decît varianta fonemului /d/ cînd acesta se prezintă
TY
în enunţ între două consoane: ld-devaut [ladvă/cu [d] = [d],
dar par devant |parăvă] cu |d| = [da] (de notat acest [da];
cz
SI
într-un nume 'ca Hârold-Paguis în care ortografia nu
prezintă pe e). Această interpretare este cu siguranță,
ER
corectă. Dar. există. cîteva contexte în care prezența lui
[2] este distinctivă: /'E&re [letr/—Je here [lo etr/, dors
[dor/ — dekors Jdaor/. Vom spune deci că opoziţia. între [9] |
IV
și zero, care există în contexte fonice foarte specifice, se |
UN
neutralizează în toate celelalte contexte; recevoir va fi |

transcris /rsvuar/ deoarece inserarea unui [3] între două |
din consoanele inițiale este automată, iar localizarea i. )
(înainte sau după /-s-/) nu schimbă identitatea cuvîntului.
AL
TR
3-23...
Două sumele succesiveca fonem unic
Fie acum cuvîntul englez chip, fonetic [t31p]; cazul lui
EN
[t%] este aici foarte diferit de cel din cuvîntul spaniol

mtcho; în engleză [5] există fără un [t] precedent; alături
/C
de chip [tărp] avem ship [51p] și tip [tip]. Am putea deci

să fim tentaţi să analizăm cuvîntul ca [t5Ip). Dar în
SI
sistemul englez inițiala din chip se opune celei din gi

[dzin] ca o surdă sonorei corespunzătoare, și amîndouă
IA
trebuie să capete neapărat același tratament. Or [dz]

din. gin-.este la fel de neanalizabil ca și [t5) din cuvîntul
U
spaniol 7ucho și pentruun motiv analog: [2] nu apare

BC
113
RY
niciodată în engleză la inițială fără un [d]: precedent;
gin este alcătuit deci din trei: foneme notate /&rn/, iar,
RA
drept urmare, chip va fi analizat tot în. trei foneme::
Jtrp|. Situaţia este și mai deoșebită în română, unde [£]
LIB
se comportă la inițială ca în engleză (cf. cuvinte ca cr,
șir, tir) ; în schimb, [&] inițial are aici un tratament paralel:
alături de geale [dieale] avem şale [Zale]: și dale [dale].
TY
“Totuși /t5/ și |dz/ sînt foneme unice, întrucît, de pildă,
la finală între. vocală și așa-numitul [i] final-nu.poate
apărea. [t], ci numai [5] sau [t5].. Adesea pentru motive
I
RS
analoge, producții fonice neomogene, africate sau diftongi,
sînt interpretate în cele mai diverse limbi ca foneme unice.
VE
III. Prozodia
NI
LU
3-24. Natura fizică a Japtelor prozodice

În prozodie se clasează toate faptele de vorbire care nu
RA
intră în cadrul fonematic, adică cele care, într-un fel sau

altul, scapă celei de a doua .articulări. Fizic, e vorba în
general de fapte fonice prezentate obligatoriu în orice
T
enunț vorbit: energia cu care se -articulează poate fi

EN
considerabilă. sau limitată, dar ea este: mereu prezentă, .

într-un grad oarecare; de îndată ce vocea se face auzită,
/C
este necesar ca vibraţiile: gloteisă aibă o frecvență, ceea

ce dă în fiecare moment, atît timp cît vocea este percepută,
SI
o înălțime melodică determinată ; o altă trăsătură suscep-

tibilă “de întrebuințare prozodică este durata care bine-
IA
înțeles, este un aspect fizic nelipsit vorbirii de vreme ce

enunțurile se desfășoară în timp. În aceste împrejurări
U
se înțelege că astfel de fapte 'nu pot avea nici o valoare

BC
7
114
“ Analiza fonologică
RY
lingvistică prin prezența sau absența lor într-un punct,
RA
ci mai degrabă prin modalitățile lor, variabile de la o parte
la alta a unui enunţ. Prin urmare, ele se pretează la carac-
terizarea uriităţilor discrete mai puțin decât altele, ca, de
LI B
exemplu,, nazalitatea sau ocluziunea labială, care pot să
figureze sau să nu figureze într-un enunț: în daiceți-vă
să căutaţi cărțile, nu există nici nazalitate nici ocluziune
TY
labială, dar în mod normal, nu putem pronunța această,
sau nu, pe de o parte
“poruncă, fără intervenţia, conștientă
SI
a. duratei, pe de altă parte a unei înălțimi melodice şi a
unei energii articulatorii care variază. de la începutul
ER
pînă la sfîrșitul enunţului. Se ştie totuși că tonurile, fapte
prozodice întrucît ele scapă segmentării fonematice, sînt
unități. discrete în aceeași măsură ca și fonemele. .
IV
UN
3-25. Intonația |
Vocea rezultă din vibraţiile coardelor vocale care presupun,
este întinsă puternică
o tensiunea acestora. Cîndo coardă
AL
ea vibrează pe o notă ridicată. Întinsă slab, ea vibrează

e o notă joasă. La fel se întîmplă cu coardele vocale.
TR
n cîntec, ridicarea și. coborirea se fac pe trepte: notel69,

În vorbire, ridicarea și coborîrea 'sînt continui și aminte
EN
mai degrabă de zgomotul unei sirene decît de o arie ciO

tată la pian. Deoarece coardele vibrează în fiecare clipă
o înălțime determinată, se poate trasa pentru orice enui
/C
o curbă de înălțimi melodice (cu unele scurte într erupe

ale continuității care corespund consoanelor surde). Această
SI
melodie a vorbirii este deci, într-un anumit sens, automată,

absența. ei.
IA
adică vorbitorul nu alege între prezența sau

Deși posibilitățile de utilizare lingvistică a melodiei sînt
astfel limitate, ea joacă un rola cărui natură și importanță
U
variază mult de Ja o limbă la alta: numai unele dintre ele

BC
115
RY
6 întrebuințează sub forma unităţilor
discrete, tonurile;
RA
folosirea ei în scopuri contrastive pentru punerea în valoare
accentuală nu, este rară. Se recomandă să rezervăm ' ter-
menul de 'intonație pentru „ceea ce rămîne din curba -
LIB
| melodică, o dată
ce s-a făcut abstracţie de tonuri.și de
accent, sn
Așa cum am văzut (1-—16), mișcarea curbei”de intonaţie
TY
esteîn mare măsură. condiționată de necesitatea întinderii
coardelor vocale la, începutul emiterii și de tendința eco-
I
nomică a destinderii
.lor îndată ce.se: anunță sfîrșitul
RS
acestei emiteri. Totuși, vorbitorii,pot
folosi această miș-
care în anumite-scopuride diferențiere după unele principii
VE
care par comune întregii omeniri, dar sub forme. care pot
varia de la o comunitate la alta. N-am putea deci socoti
că intonația este lipsită de orice valoare lingvistică.
Dar
NI
jocul ei nu intră în cadrul dublei articulări de vreme”ce

semnul reprezentat. de ridicarea .melodică la finală nu.se
LU
integrează.
în; succesiunea monemelor și nu prezintă un
semnificant analizabil într-o .serie de foneme. Variaţiile
RA
curbei de intonaţie exercită de fapt funcții nediferențiate

clar, o funcție nemijlocit semnificativă ca în oare plouă >,
dar, cel mai adesea ofuncție de tipul celei pe care amnumit-o
T
expresivă. Ceea, ce trebuie în primul rînd să: subliniem

EN
cu privirela melodia vorbirii într-o. limbă ca româna,

este faptul că variațiile curbei sale nu sînt. susceptibile
de a schimba identitatea unui monem:sau a unui cuvînt:
/C
Plouă din afară plouă ?. cu o melodie ascendentă, nu. este

alt cuvînt decît plouă din afirinaţia afară plouă, cu melodie
SI
„. descendentă. Chiar dacă diferența între două curbe inu

IA
se manifestă decît la un singur cuvînt, nu valoarea acestui

singur cuvînt este afectată, 'ci aceea-a unui segment de
U
enunț mai întins care poate fi reprezentat de fraza întreagă.

BC
r 116
RY
Analiza fonologică.
RA
3-26; Tonurile.. e
În română, aceste faptede intonaţie epuizează uzajul”
LI B
lingvistic, determinat de înălțimea melodică. Dar în alte
limbi, mai ales printre cele vorbite în Africa, în sudul:
Saharei și în Asia de Est și de Sud-Est, aceeași realitate
TY
fizică este folosită, în scopuri distinctive sub forma unită-
ților discrete, cum sînt fonemele, dar care nu se încadrează
printre trăsăturile fonematice deoarece ele afectează unele ,
SI
segmente ale enunțului care nu se confundă obligatoriu
ER
cu unităţile din a doua articulare. E vorbade ceea ce
numiri tonuri. Într-o „limbă cu tonuri“, un cuvînt sau
un monem nu e identificat perfect decît dacă i s-au dega-
IV
jat tonurile lafel ca și fonemele.Ar fi aproape la fel de
inexact să spunem că în chineză para și castana se numesc
UN
amîndouă i ca, și cum am afirma. că în franceză le pre

„pajiştea“ și le pret „împrumutul“ sînt omonime perfecte;
de. fapt, cuvîntul chinezesc care desemnează para se
AL
rostește cu un ton ascendent, cel care desemnează castana

cu.un ton descendent, iar diferența între cele două tonuri
TR
e la. fel de eficace ca aceea de timbru vocalic, care ne

permite să deosebim pe pre de prâ. |
EN
3-27. Tonuri punctuale

/C
Un ton comportă totdeauna o mișcare melodică cu o durată

SI
variabilă. Dar nu neapărat ansamblul acestei mișcări

adică permite să recunoaștem acest ton
IA
este pertinent,
ca distinct de celelalte tonuri folosite de limbă. Există
limbi cu tonuri în care tonurile sînt punctuale, adică
U
pentru identificare contează numai un punct al curbei

BC
melodice, de pildă, cel mai înalt (cel mai ascuţit), sau cel
117
RY
mai jos (cel mai grav); urcarea curbei pînă spre punctul
RA
cel mai înalt și coborirea care urmează acestui punct,
coborîrea' și reurcarea care însoțesc punctul cel mai jos
sînt automate și, prin urmare, "fără valoare lingvistică.
LIB
Îiitr-o limbă care deosebește două tonuri punctuale; unul
din aceste tonuri este, obligatoriu, înalt, celălalt, jos.
Jnele limbi deosebesc trei tonuri punctuale, înalt, mij-
TY
lociu, jos. Se: spune că o astfel de limbă „cunoaște trei
[nivele pertinente sau trei registre. În cea mai mare parte a
I
limbilor cu tonuri punctuale, tonul caracterizează o silabă
RS
şi fiecare silabă are un ton. Fie, de exemplu, lonkundo,
limbă cu două. „registre, vorbită în regiunea Congo: cu
VE
un ton jos pe fiecare din cele trei silabe, lokolo desemnează.
fructul unei palmier. Cu un ton jos pe prima silabă și un
ton înalt pe fiecare din cele două următoare, loolo înseamnă
NI
„exorcism“. Dacă notăm tonul înalt cu ajutorul accentului

ascuțit și tonul jos cu ajutorul. accentului : grav, vom
LU
scrie L3k5ld într-un caz, l0k616 în celălalt; în aceeași limbă,

âtdomă se va traduce „tu n-ai omorît astăzi“ și tdomă „tu
n-ai omorît ieri“. Trebuie să notăm că tonul înalt și tonul
RA
jos au același statut funcțional și că, de pildă, un cuvînt

nu are în mod obligatoriu o silabă cu ton înalt. E limpede
T
că, deoarece bărbații, femeile și copiii care vorbesc aceste

EN
limbi au, în mod firesc, ca peste tot, voci mai mult sau
mai puțin grave sau ascuţite, un ton înalt nu este recunoscut
ca atare decît prin contrast cu tonul silabelor vecine.
/C
, zi . ,
SI
>=3- 28. Tonuri melodice.

IA
(Oouse limbilor cu; tonuri punctuale, există limbi-

! tonuri melodice în care tonurile nu se mai definesc Sin
U
referirea la un șingur punct al curbei, ci în care intervin

BC
7
„
pe 118
Analiza .fonologică
RY
direcția sau direcțiile succesive ale acestei curbe. În cel
RA
mai simplu caz, trebuie să deosebim un ton ascendent
și un ton descendent; alături de aceste două tonuri, putem
găsi un ton uniform; fără urcare sau coborîre apreciabilă.
LI B
Unuia sau mai multor tonuri simple caracterizate printr-o !
direcţie unică, le putem-opune un ton complex, caracterizat
“printr-o schimbare de direcție. Astfel, în suedeză, cuvîntul
TY
honuna „virgulă“ comportă un ton caracterizat printr-o
direcție unică, urcătoare sau coborîtoare după dialecte,
SI
și se opune astfel cuvîntului konuna „a veni“ pronunțat
cu un ton coboritor apoi urcător. Tonurile melodice
ER
caracterizează destul de des segmente corespunzătoare
silabelor, astfel încât fiecare silabă are tonul său propriu.
Dar, așa cum se vede în exemplul suedez, există limbi în
IV
care tonul melodic caracterizează. segmente mai întinse
UN
decît silaba: într-adevăr, deosebirea arătată între cele două

tonuri în această limbă cere, pentru a. se realiza, cel puțin
două silabe; un cuvînt monosilabic suedez n-ar putea fi
însoțit de o mișcare melodică complexă.
AL
Tonurile melodice ale unei limbi pot aparține aceluiași

registru. Aceasta nu înseamnă. că începutul. unui ton
TR
ascendent va fi obligatoriu de aceeași înălțime cu sfîrșitul

unui ton descendent, ci doar că două tonuri nu se deosebesc
EN
niciodată numai prin înălțimea lor. Totuși există limbi

care combină tonurile melodice și registrele, acelea în care
se deosebește de exemplu un ton ascendent înalt de un ton
/C
ascendent jos, fiecare punct al melodiei din- primul fiind

mai înalt decît punctul corespunzător din al doilea.
SI
Tensiunea bruscă a coardelor vocale care corespunde unei

IA
urcări rapide a vocii poate duce la o închidere momentană

a glotei; de aceea există tonuri care sînt mai puțin carac-
U
terizate printr-o formă specifică a mișcării melodice decit

BC
119
Elemente de lingvistică “generală
RY
printr-o scurtă întrerupere, sau chiar -ptintr-o simplă
strangulare a: vocii.. O. astfel de strangulare deosebește în
RA
esență. în danezăpe anden. „rața“ de anden: „altul“. În
anumite rostiri vietnameze, cele șase tonuri care:se repar-
tizează în două registre, pot fi definiteca:
LIB
: 1) ascendent
înalt, 2) ascendent jos, 3) punctual înalt, 4). punctual jos,
9) „strangulat“ înalt, și 6) „strangulat“: jos. După. cum
se vede, tonurile punctuale:-pot coexista cu: tonurile: melo-
TY
dice.: Sînt. caracterizate. ca. limbi „cu tonuri: punctuale“
numai limbile în care toate faptele tonale permit analiza
I
în termeni de tonuri punctuale.
RS
Ai
3-29. Movele
VE
Lia
NI
"Uneori 'pentru:"'simplificarea, descrierii, se recomandă

să considerăm in ton 'melodic simplu ca o succesiune 'de
LU
"două tonuri punctuale: un ton.ascendent care se analizează

“într-un ton jos urmat de un ton înalt, un ton descendent
analizabil într-un ton înalt urmat de unul jos. În acest caz,
RA
fiecare din segmentele caracterizate printr-unul din tonu-

rile punctuale succesive se numește moră. Este indicat să
se recurgă la această analiză mai ales în cazul limbilor cu
T
tonuri normal: punctuale, care din: loc în loc prezintă

EN
mișcări melodice în cadrul unei singure silabe: fie, de pildă,

„O succesiune '-tata- cu un- ton. înalt pe prima silabă Și
/C
un ton':ascendent pe a doua.:. Va fi foarte indicat să-l

analizăm pe acesta din urmă în:două tonuri punctuale
SI
succesive (jos, înalt), mai ales. dacă, așa cum este adesea,
cazul, se întîmplă ca tonul ascendent să 'aibă: aceeași
IA
funcție gramaticală sau derivativă ca și succesiunea unui

ton 'jos și a- unui ton înalt pe două silabe succesive,
U
BC
7
/
„7 120
Analiza fonologică
RY
3-30. Tonuri și intonații
RA
Existența tonurilor într-o limbă nu are drept efect supri- 5
marea, intonației: în:mod firesc, coardele vocale sînt mai -
LI B
puţin întinse la începutul emiterii, iar către' sfîrșitul
enunțului se anticipează relaxarea organelor. Este “chiar
“explicabil că nu se renunţă la folosirea faptului că un
TY
enunț a cărui curbă melodică nu coboară pare să ceară o
complinire sub forma unui răspuns, de exemplu. lată deci
SI
o situaţie în care aceeași realitate fizică, frecvența. vibraţiilor
vocii, este folosită în aceeași limbă, chiar în același enunț,
ER
în două scopuri lingvistice diferite. Trebuie să prevedem,
fireşte, unele interferenţe, de vreme ce necesitățile intonației
IV
vor putea cere o urcare acolo unde tonul va cere o coborire
și invers.În realitate se constată, că un ton înalt la
UN
sfîrşitul enunțului poate fi, la același vorbitor, mult mai grav

decît un ton jos în mijlocul aceluiași enunț. Dacă căderea
melodică este deosebit de rapidă, nu rareori un ton, lingvi-
AL
stic înalt, este fizic mai jos decît tonul, lingvistic jos,
care. precede. Aceasta înseamnă că, pentru a judeca dacă
un ton este înalt sau jos, ascultătorii nu se referă la poziția
TR
vocii în raport cu ceea ce s-ar putea descrie ca timbru

normal al vorbitorului, ci că ei percep ca înalt ceea ce este
EN
mai ascuţit și ca. jos ceea ce este mai grav decit ceea ce
curba intonaţiei ar permite să se prevadă în fiecare punct.
/C
3-31, Punerea în valoare accentatală

SI
IA
Accentul este punerea în valoare a unei silabe și numai

a uneia singure în ceca ce reprezintă unitatea accentuală
într-o anumită limbă. În cea mai mare parte a limbilor,
U
unitatea accentuală este ceea ce se numește de obicei

BC
121
RY
cuvînt. În limbi ca română, rusă, polona, italiana sau
spaniola, fiecare cuvînt prezintă o silabă și numai una care
RA
„este pusă în valoare, adesea pe seama celorlalte silabe din
cuvînt: prima în rom. carte, rus. gorod, pol. wyba, ital.
LIB
donna, sp. mesa, a doua în .rom. studentă, rus. sobaka,
“pol. wysoki, ital. mattina, sp. cabeza. Aceasta este valabil,
în engleză și în germană, pentru cuvintele simple (necom-
TY
puse)ca father, Vater accentuate pe prima, career, Kartoffel
accentuate pe a doua silabă. Cînd cuvîntuleste izolat, pune-
rea în valoare accentuală este totdeauna realizată. Într-un
I
RS
context, această punereîn valoare poate fi mai mult sau
mai puțin evidentă,iar aceasta nu este fără urmări asupra
valorii mesajului::între diferitele accente ale -unui enunţ
VE
se stabilește o ierarhie, determinată parțial de deprinderile
dobindite, dar pe care vorbitorul le poate modifica pentru
NI
a obține o variaţie în conținutul enunțului: în engleză

mesajul nu este același, dacă în enunţul e did, punerea
LU
în- valoare a lui we depășește pe cea a lui: did și invers.

Trăsăturile fonice folosite de 'obicei pentru punerea. în
valoare accentuală sînt energia, articulatorie, înălțimea.
RA
melodică și durata, reală sau percepută, a silabei accentuate.

În multe limbi, silaba accentuată tinde să fie articulată
T
mai energic, cu un timbru mai ridicat și mai lungă decât

silabele neaccentuate vecine care contrastează cu câ, și
EN
tocmai gradul de energie, de înălțime și de durată permite

să stabilim ierarhia accentelor în enunţ. Dar natura fizică
/C
a. accentului variazăde la o limbă la alta: într-o limbă ca

portugheza, durata contribuie hotăritor la punerea în valoa-
SI
re a silabei accentuate, în timp ce în castiliană, vocala.

IA
acestei silabe nu este mai lungă decît. cea dintr-o silabă

„neaccentuată următoare. Multă vreme accentul din majo-
U
ritatea limbilor din Europa de astăzi a fost socotit dinamic,

BC
/ . .
p 122
Analiza fonologică
RY
adică caracterizat printr-un vîrf al curbei intensității arti-
RA
culatorii. Cercetările mai noi par să arate că, într-o limbă
ca engleza, de pildă, caracteristica permanentă a oricărui
accent este o variaţie rapidă a curbei melodice. Această
LI B
trăsătură ar fi totuşi, cel mai adesea, însoțită și întărită
de un surplus de intensitate și de durată.
TY
3-32. Accente și tomiri
SI
Accentul folosește deci pe larg, elementele melodice, fără
ER
îndoială, mai mult decît s-a crezut vreme îndelungată.
Aceasta este o trăsătură fizică pe care el o are în comun
cu tonurile și este legitim să ne întrebăm dacă aceeași
IV
limbă poate, în aceste condiții, să prezinte accentul și
tonurile ca realități lingvistice distincte. De fapt, se pare
UN
că nu putem vorbi de accent în limbile în care toate sila-

bele sînt suceptibile de a primi un ton. Acolo unde accentul
și tonurile coexistă într-una și aceeași limbă, tonurile nu
AL
se opun ca. unități distincte decît în silaba accentuată.

Altfel spus, punerea în valoare a, unei silabe în fiecare
TR
unitate accentuală se face pe seama posibilităților de

distincţii tonale în celelalte silabe. Există deci limbi cu
tonuri fără accent, în care fiecare silabă prezintă un ton
EN
distinctiv, şi limbi accentuale cu tonuri, în care fiecare

cuvânt sau unitate accentuală nu poate avea decît un singur
/C
ton distinctiv al cărui loc este legat de locul accentului.

În acest din urmă caz, sîntem tentaţi să vedem în fiecare
SI
ton, un tip de accent, și să afirmăm despre o limbă care

deosebește două tonuri legate de accent, că ca prezintă
IA
două tipuri de accent. Suedeza în care oma „a veni”

se deosebește de Fonwna „virgulă“ printr-o linie melodică
U
diferită, poate fi înfățișată astiel ca o limbă cu două tipuri

BC
123
RY
de accent, accentul simplu din komma „virgulă“ şi acccen-
tul complex din fomuna „a veni“. De obicei, se spune că
RA
greaca atică prezenta două accente 'diferite, . accentul
„ascuţit“ și accentul „circumflex“ (accentul. „grav“ nein-
LIB
dicînd o unitate lingvistică distinctă), care nu se opuneau
decît în ultima silabă a cuvîntului, atunci 'cînd acesta
comporta o vocală lungă sau un diftong; totuși, pentru a
TY
deosebi clar funcţiile, ar fi mai bine să spunem, că sub
accent, atunci cînd acesta. cădea pe ultima. silabă, greaca
opunea două tonuri, dacă această silabă conţinea.o vocală
I
RS
lungă sau un diftong. o i :
3-33. Funcţi ile
- accentului: VE i
Funcţia tonurilor este în esență distinctivă: un ton nu
„există decît în “opoziţie cu cel puţin un alt ton; de aceea,
NI
o limbă are tonuri, niciodată: sm ton. Funcţia accentului

LU
este în esenţă 'contrastivă, adică el contribuie la indivi-

dualizarea cuvîntului sau a unităţii pe care o caracterizează
în raport cu celelalte unități de același tip, prezente în
RA
același enunț ; o limbă are 2 accent și nu accente. Atunci

cînd, într-o limbă dată, accentul se găsește totdeauna: pe
prima sau pe ultima silabă a cuvîntului, această 'indi-
T
vidualizare este perfectă de vreme ce cuvîntul este astfel

EN
clar deosebit de ceea ce precede sau de 'ceea; ce urmează,

Acolo unde locul accentului este imprevizibil, trebuind
/C
învățat pentru fiecare cuvînt și nemarcînd sfîrșitul:și

începutul “unității accentuale, accentul are o funcție
SI
numită culminativă: el serveşte la sublinierea. prezenței

în enunț a unui oarecare număr de articulaţii importante;
IA
el ușurează astfel analiza mesajului. Fie că locul lui este

previzibil, fie că nu, accentul permite să se precizeze acest
U
să varieze importanţa respectivă a punerilor

mesaj, făcînd
BC
. 7
124
Analiza fonologică |.
RY
în valoare :succesive. ,Cînd_locul..accentului .nu.c fix,
RA
adică succesiunea fonemelor
din cadrul unităţii nu permite
să. se „determine silaba pe care trebuie.
să, cadă, sîntem
tentăți să” atribuim 'accentului o valoare distinctivă. Așa
LI B
este “cazul ''liiabii române în câre. succesiunea .fonernelor ”
|mobilă/ nu permite“săne .dăm seama. dâcă e. vorba, de
nobilă, imobilă săi mobilă ; la fel în spaniolă, în secvența.
TY
Jtermino/ nu putem ști dacă e vorba de fârmino „termen“,
' termino |termino| „eu termin“ sau termind „ela. terminat“.
Dar aceasta, 'n-ar fi de acceptat decît dacă am putea
SI
concepe,de pildă, un cuvînt românesc /mobilă/ ale cărui
ER
trei silabe ar fi accentuate în acelaşi timp, un altul în care
nici una din cele trei silabe n-ar fi accentuată, un al treilea
în care /mo-] și [-bi-/ ar fi accentuate, în timp ce /-lă/ ar
IV
fi fără accent etc.' Ceea ce poate avea. valoarea distincti-
vă este locul accentului. Acest rol distinctiv al locului
UN
accentului este "ds 6bicei episodic, dar el poate dobîndi

o anumită importanță, așa cum se vede de pildă în 'en-
gleză, unde multe perechi de cuvinte alcătuite dintr-un
AL
substantiv și.un verb, fonematic omonime, ca as încrease,

to increase, sau aproape omonime, ca a permit, 10. pernut,
TR
sînt deosebite în primul rînd prin accentul inițial al

numelui și accentul final al verbului. “Totuşi aceasta nu...
facă .să-uităm-că-funcția--fundamentală. a
EN
strebuie_șă_ne.
accentului, comună pentru toate limbile_care. îl_cunosc,
este contrastivă și nu opozitivă.
/C
on
PA.2?
3-34, Rolul accentului

SI
în identificarea. cuivîntulii | De
IA
Ceea ce tinde uneori să întunece caracterul fundamental

constrastiv al accentului este faptul că în limbileîn care
U
locul său în cuvint nu esteprevizibil, ascultătorii încep să

BC
125
Elemente de ' lingvistică generală
RY
identifice cuvîntul prin referire la acest vîrf care este accen-
tul: un cuvînt românesc ca cîntă este mai înainte de toate
RA
identificat ca aparținînd unei scheme accentuale /_L/, apoi,
în acest cadru el este perceput ca distinct de cîntă care
aparține aceleiași scheme, dar el nu va fi niciodată confrun-
LIB
„tat, conștient sau inconștient, cu cîntă, care aparţine
temei accentuale //.__/ și care din această cauză este în
afara discuţiei de îndată ce a. fost recunoscută schema
TY
|— 1] din cîntă. Aceasta se rezumă la constatarea că un
cuvînt rău accentuat nu este înțeles chiar dacă fonemele
I
care îl compun sînt rostite la perfecţie. Ceca ce' explică o
RS
astfel de prioritate a, perceperii accentului este în esență
faptul că silaba accentuată se identifică prin contrast cu
VE
silabele neaccentuate vecine; aceasta implică că toate
elementele necesare identificării sînt oferite de vorbitor,
prezente efectiv în enunţ și înregistrate pasiv de ascultă-
NI
tor. Nu același lucru se întîmplă cu componentele fone-

LU
matice care nu sînt identificabile decît printr-o confruntare

în memorie cu unitățile: sistemului neprezente în acest
punct al lanțului și care sînt în raport de opoziţie cu fiecare
RA
„segment succesiv al enunțului. |

T
3-35. Ierarhia accentelor

EN
A afirma, așa cum s-a făcut mai sus, că o limbă are un

accent și nu accente, pare să contrazică părerea acceptată
/C
după care trebuie să distingem, în anumite limbi, între un

accent principal și un accent secundar: într-un. cuvînt
SI
englez ca ofposition, prima Și a treia silabă sînt accentuate,

dar punerea în valoare a acesteia din urmă este de obicei
IA
mai clară. În română accentul principal este însoțit de

un accent secundar, mai ales în derivate și compuse ca în
U
BC
,
f 126
Pui4
„rr
Analiza fonologică
RY
despăduri, bimăstăre; în germanul Augenbhck, există un
accent principal pe Au- și un accent secundar pe -blick.
RA
Aici însă locul corespunzător al acestor două accente nu
este de loc indiferent din punct de vedere lingvistic, pentru
LI B
că cl este acela care face deosebirea între zuterhalten „a
ține dedesubt“ cu accentul principal pe 4u- și accentul
secundar pe -hal-, și umterhalleu „a întreţine“ cu distribuție
TY
inversă. De fapt, deosebirea unui accent principal și a
unui accent secundar nu este suficientă pentru a da o de-
scriere exhaustivă a sistemului accentual
din limbile în
SI
discuţie, pentru că în teorie, într-un cuvînt compus există
atîtea, grade accentuale distincte cîte elemente adăugate
ER
succesiv: germ. Wachsfigur „figurină de ceară“ are un
accent principal pe Wachs- şi un accent secundar pe -gur,
IV
dar adăugarea unui al treilea element, în Wachsfiguren-
kabinett „cabinet de figurine de ceară“, introduce un accent
UN
pe -nelt care este intermediar între cel principal din Wachs-

și cel, mai puţin clar, din -gu-.
Într-o limbă ca germana, situația este clară: fiecare element
AL
din cuvîntul compus își păstrează accentul care îl caracteri-

zează ca cuvînt independent: a doua silabă din: Figur
TR
va fi totdeauna pusă în valoare, fic că Figur este întrebuin-

țat ca membru autonom al enunțului, sau ca element
al compusului. Situaţia este cu totul alta într-o limbă ca
EN
rusa în care toate elementele compusului, cu excepția unuia,

își pierd accentul lor propriu: 105 „nas“ își pierde accentul
/C
și timbrul: propriu vocalei sale în compusul 710s0r6g [nosa'-

Tok] „rinocer“ ; în echivalentul german Nashoru, dimpo-
SI
trivă, fiecare din cele două elemente își păstrează accentul,

IA
cu simpla subordonare a celui din -horu, faţă de cel din

Nas-. Vom rezuma aceasta spunînd că unitatea accentuală
U
este cuvîntul în rusă, lexemul în germană.

BC
127
RY
Situaţia în engleză se complică prin faptul că o mare masă
a vocabularului acestei limbi este alcătuită din împrumu-
turi pe cale orală din franceza medievală, și mai recent, sub
RA
forma scrisă, din latina și greaca clasică. Aceste cuvinte sînt
adaptate la schemele accentuale ale vocabularului tradițio-
LIB
nal: adductiou și arisen prezintă amîndouă schema _ /.
orthodozy şi underlying au schema !! — |. , cracifixion şi
understanding aparțin schemei L. — ! _., etc. Ceea ce deose-
TY
beşte totuși elementele mai recente de cuvintele germanice
este o individualitate semantică și fonică mai puţin clară
a componentelor cuvîntului: nici un anglofon nu va
I
RS
întîmpina greutăți să identifice pe aruder- din underlying,
cu adverbul și prepoziția amuder; dar chiar dacă Ortho-
e simțit ca o unitate formală independentă, puţini oameni
VE
ar fi capabili să atribuie acestui element o valoare definită.
E adevărat că aceasta, este valabil și pentru zuder- din
NI
understanding ; în acelaşi sens, ce german ar putea. identi-

fica. semantic pe zufer- din auntersagen „a interzice“? De
LU
aceea este permis să trecem pe or/ho-,-doxy, cruci- şi -fixion

în rîndul unităților accentuale din engleză în același fel:
ca pe under-, -lying sau -standing. De Se
RA
Este limpede că germanași engleza, ca de altfel limbile

germanice în general, se deosebesc de majoritatea celorlalte
T
limbi prin aceea că ele păstrează în interiorul cuvîntului

EN
compus ierarhia, accentelor care este generală în pro-

poziție sau în frază. Această ierarhie nu s-ar putea limita
„la două grade decît dacă compunerea se limitează ea însăși
/C
la doi termeni, ceca ce nu este cazul. Adăugarea unui nou

element la un compias poate duce totdeauna la introducerea
SI
în acest compus a unui grad accentualsuplimentar. Descrie-

rea. completă a unei limbi va prezenta firește o analiză a ierar-
IA
hiei accentelor în unităţile care grupează mai multe unități

U
128
BC
Analiza fonolopică
RY
accentuale. În cea mai mare parte a limbilor, aceste unităţi
RA
vor fi mai întinse decît cuvîntul; în altele, printre care lim-
bile menționate mai sus, aceste unităţi vor include și cuvîn-
tul. .
LI B
!
IV. Demarcarea
TY
SI
3-36. Demmarcarea accentuală
ER
Funcţia contrastivă, sau mai bine zis culminativă (3—33)
a accentului, se poate preciza în funcție demarcativă acolo
D
IV
unde accentul, prin locul său în cuvînt, sau unitatea accen-
tuală marchează limitele acestui cuvînt sau ale acestei
UN
unități. Dacă accentul este pe silaba inițială ca în cehă,

maghiară sau islandeză, această funcție este perfect
asigurată. Un accent, ca cel din latina clasică, care este
AL
fix, dar al cărui loc este determinat de cantitatea silabică,

adică, în ultima analiză, de alegerea fonemelor succesive,
este mai puțin eficace, întrucît o succesiune de patru
TR
silabe scurte, accentuată pe prima și pe a patra, nu per-

mite să se determine precis unde se află limita între două
EN
cuvinte: într-o succesiune ca bânacaligula, accentele nu

permit să știm dacă trebuie să despărțim bânaca Wgula
Sau, cum indică sensul, bâna caligula.
/C
SI
3-37. Alle mijloace demarcative

IA
Celelalte trăsături demarcative sînt reprezentate, fie

de foneme, fie de variante ale fonemelor sau de trăsă-
U
turi nedistinctive, fie și de grupuri de foneme, care, în

BC
129
RY
limba, cercetată nu apar decît la inițiala sau la finala
cuvîntului sau a altei unități semnificative: /h/ din engleză
RA
este în același timp fonemși semn demarcativ: un cuvînt
împrumutat ca mahogany s-a adaptat schemei lui beha-
LIB
viorist unde be- este urmat de o limită de monem ; ocluziunea
glotală [?] din germană este normal un semn demarcativ
nedistinctiv; în tamilă, fonemele pe care le putem nota
TY
Ip tk/nusînt aspirate decît la inițiala cuvîntului; în germană
o combinaţie de foneme ca /-nm-/ nu poate exista decît
în întîlnirea a două moneme, de exemplu în zmoglich,.
SI
De asemenea, în limba română, un grup ca /-bm-/ nu poate
ER
fi întîlnit decît la limita dintre două moneme ca în s4b-
marin. În unele limbi, mai ales în finlandeză, anumite
vocale /a o:u/ nu se întîlnesc
în același cuvînt cu altele
IV
Jă 5 y]; într-un enunț, trecerea de la o silabă în /a o/ sau
/u la o silabă în /ă 5] sau /y/ marchează deci trecerea de
UN
la un: cuvînt la altul... Da

Se vorbește de: semne demarcative. negative atunci. cînd
un fonem, o.variantă sau un. grup de foneme nu .apare
AL
niciodată, decît în interiorul. cuvîntului sau al monemului ;

este cazul, de pildă, al fonemelor /d/ și /p/ în finlandeză.
TR
n aceeași limbă /l/ nu apare niciodată la. finală și nu

există la inițială decît înainte de vocală. Aceasta înseamnă
că o combinaţie ca /lk/ nu va putea exista decît în interior.
EN
Graiul franco-provensal din Hauteville arată clar cum un

accent, al cărui loc nu este complet previzibil și care singur
/C
n-ar putea indica limitele cuvîntului, se poate combina

cu alte trăsături pentru a asigura o demarcare perfectă.
SI
În Hauteville, accentul poate sta pe ultima silabă a cuvîn-

tului ca în /pă'tă/ „scobit“, Jbe'r&/ „bască“ sau /pe'%o/,
IA
„arac;, sau pe penultima, ca în /'fătă/ „buzunar“ sau /'ber&/

„a bea“, și nu permite să determinăm unde se sfirșește
U
BC
pi 180
Analiza fonologică
RY
cuvîntul. Totuși, dacă accentul cade pe ultima silabă,
vocala (care este totdeauna finală sau urmată de /r/) va:avea
RA
o durată destul de scurtă, chiar dacă ea fonologic este
nescurtă, ca în /pe'So/ sau scurtă ca în /pă'tă/ sau /be'r&/.
LIB
Dar dacă accentul cade pe silaba antepenultimă, vocala
acestei silabe va fi lungită considerabil, dacă ca fonologic
este riescurtă, ca în /'ber€/ pronunțat ['be: ro]. Dacă această
vocală este scurtă fonologic, consoana următoare va fi
Y
lungită, ba chiar dublată: în timp ce /pă'tă/ se pronunţă
IT
[po'ta] cu un [t] scurt, /'fătă/ se pronunţă ['fatta] cu un [t]
RS
care se aude în amîndouă silabele. Rezultă. de aici că accen-
tele care nu atrag nici o lungire marchează ultima silabă a
cuvîntului, în timp ce accentele însoț
de ite
lungirea
VE fie a
vocalei, fie a consoanei următoare, caracterizează silaba
ca fiind penultima. iri Se
U NI
V. Folosirea unităţilor fonologice .

AL
3-38. Frecvenţă lexicală

TR
și frecvență în vorbire
EN
Ştim că posibilitățile fonologice ale unei limbi sînt departe

de a fi folosite vreodată integral. Fie două foneme conso-
/C
nantice românești luate la întîmplare: /3/ și /d/; ./$].poate

figura. înaintea oricărei -vocale și /d/ după oricare. dintre
SI
ele; șapte foneme vocalice figurează în silabe închise;

există deci șapte monosilabe posibile de tipul /5/ 4 vocală
IA
+ [d]. Din aceste șapte, este atestat numai șed, la care

"putem adăuga reg. șod. O altă alegere, aceea dintre /s/
U
și [k[ de pildă ne-ar fi oferit șase forme existente din șapte

BC
J31
, Elemente de:: lingvistică. generală
RY
posibile. Diferitele “unități fonologice ale unei limbi sînt
folosite foarte inegal. Unele foneme se găsesc în numeroase
RA
cuvinte. frecvent folosite, altele au o întrebuințare mult
mai rară. În română de pildă, fonemul /t/ se găsește în
numeroase cuvinte (frecvență lexicală) și apare adesea
LIB
în: enunțuri (frecvenţă în vorbire); printre vocale, : [i]
este frecvent atît în lexic
cît și în enunțuri; /1/ care este
probabil mai puțin frecvent decît /t/ în lexic, este mai
TY
frecvent în vorbire deoarece el apare ca articol, pronume;
fonemul /h/ este în general rar, dacă-l numărăm într-un
SI
dicționar sau într-un. text, : ” -
3-39. Combinările de foneme.
ER
Felul în care fonemele unei limbi se pot grupa pentru a
-
IV
forma. semnificanți reiese din compararea inventarelor
de unităţi distinctive, în diferite poziţii. Este totuși util
UN
ca lucrul să fie explicitat, și astfel să ținem seama, bine:

înțeles, de trăsăturile prozodice. O metodă destul de indicată
constă în a degaja la început unităţile care pot constitui
AL
ele însele, un semnificant izolabil și acelea, care, neates-

tate în această întrebuințare, pot apărea în aceleași
TR
inventare ca primele. Stabilim astfel, în. multe limbi,

ceea ce numim vocale: în română a, o, e etc., formează
semnificanți izolabili; w nu: poate constitui un semnifi-
EN
cant izolabil, dar apare în aceleași inventare ca a, o, e:

de ex. în sare, more, mere, mure. Căutăm apoi fonemele.
/C
şi combinaţiile care se întîlnesc înainte de vocale și după

vocale. Obținem astfel grupurile de consoane care pot:
SI
figura la inițiala și la finala semnificantului, Ne rămîne

apoi să verificăm dacă
IA
grupurile interne cuprinse între

două vocale ale aceluiași semnificant sînt 'analizabile
totdeauna într-o succesiune de un grup final și un grup
U
BC
132
Analiza ; fonologică 3
RY
inițial. Aceasta, se întîmplă cu grupul /kstr/, în română,
RA
care se. analizează într-un grup final /-ks/ (cf. fix, proli)
și un grup inițial /tr-/ (cf. tranșă, trunchi). Dar nu tot-
deauna se întîmplă așa: în finlandeză, de pildă, grupul
LIB
|-ks-] figurează între vocale, dar, dacă /s/ poate figura 'la
inițială înainte de vocală, /k/ nu există la finală. Într-un
astfel de caz, va trebui să avem în vedere o listă de grupuri |
Y
interne. Nu vom uita niciodată. să introducem condițio-
IT
narea prozodică: adesea, combinările de unităţi distinctive
nu sînt aceleași sub accent, înainte de accent și. după:
RS
accent. ţa ț
e Ia
3-40. Forma canonică VE

Examinarea combinărilor de foneme și de unităţi” pro-
NI
zodice în cadrul semnificantului minimal arată că,' în
multe limbi,
U
lexemul simplu' tinde să capete o formă

determinată: în “engleză'și în germană, lexemul simplu
AL
comportă,.cel mai adesea o silabă, a cărei vocală, diftongată,

lungă sau scurtă, este fie inițială, fie precedată de orice
fonem. sau: grup de foneme consonantice, permis la îni-
TR
țială ; dacă vocala este scurtă, ea. este urmată obligatoriu

de una sau mai multe consoane; dacă este lungă -sau
EN
diftongată, ea poate fi de asemenea finală ; această silabă,

care este accentuabilă, poate fi urmatdeă o silabă neac-
„centuată a cărei vocală, de obicei cu timbrul [9], poate fi
/C
urmată de o consoană, sau, mai exceptional, de un grup

SI
de consoane. Dacă se desemnează vocalele .accentuabile

prin Y, cînd ele sînt nescurte; prin Y, dacă sînt scurte,
IA
vocalele neaccentuate prin v, iar consoanele sau grupurile

de consoane prin c, se obţin formulele (c)Y(cve) şi (c)yc (cv)
U
în care elementele plasate între paranteze sînt facul-

tative: engl. 1, germ. Ei sînt detipul v, engl. 41] germ. all,
BC
133
Elemente de lingvistică - generală
RY
de tipul vc, engl. fee, germ. roh de tipul cv, engl. fill, till,
RA
strip, Strict, germ. voll, tritt, streng, Taht de tipul cYc, engl.
wonder, bottle, germ. Muller, Schatten de tipul cveve etc.
* Forma normală a. lexemelor unei limbi este numită uneori
LIB
formă canonică. Forma canonică în chineză. este lexemul
monosilabic, iar în limbile 'semitice trei consoane, cu sau
fără, vocale intermediare. Acestea sînt'limbi în care noți-
TY
iunea, de formă canonică are un înțeles:evident. Este mai
greu să desprindem o :formă canonică pentru română sau
"pentru franceză, de pildă.De menţionat totuși că în limba
SI
curentă cuvintele lungi tind să se reducă la bisilabice,
ER
- de tipul fr. metro, velo, tele, sau tE-vE.
3-41. „Morfo fonologia*

IV
Sîntem tentaţi adesea să includem în prezentarea, fonologiei
UN
unei limbi o cercetare a alternanțelor vocalice:sau con-

sonantice, ca de pildă aceea a lui o și oq în pot, poate,
dorm, doarme, înot, înoată etc., sau inflexiunile din germană
AL
care se grupează sub termenul de Umlaut și care servesc

la formarea, pluralelor ca Biicher sau a. formelor verbale
TR
ca făllt sau gibt. Această examinare practicată sub numele

de morfo-(fo)nologie este perfect justificată cînd urmă-
rește să desprindă anumite automatismej ca -acela care îl
EN
conduce pe copilul german la formarea, de la Dringen,a

lui gebrungen în loc de gebracht, după modelul lui siugen,
/C
gesungen. -Dar aceasta n-are nimic a face cu fonologia ;;

condiționarea alternanței este strict morfologică
: și nu
SI
este determinată de loc de factori fonici. Termenul:

de
morfo(fo)nologie, care lasă să se presupună un raport
IA
cu fonologia, trebuie evitat atunci cînd se desemnează

studiul întrebuințării în scopuri gramaticale a. distincțiilor
U
„care sînt .la dispoziția vorbitorilor. : i

BC
Capitolul 4
RY
„- Unităţile a) |
RA
LIB
„LI. Analiza enunţurilor
Y
zi 4
4-1: Rolul marginal al semnelor prozodice C
IT
RS
Sîntem tentaţi în mod natural să identificăm unitățile
semnificative. și unitățile din prima, articulare. Dar nu
trebuie să uităm că o trăsătură prozodică, ca urcarea curbei
VE
melodice care face din fr. 27 pleut? o întrebare, combină
un semnificant, urcarea curbei, și un semnificat, acela
NI
pe care îl recunoaștem în franceză în monemul est-ce-gue.
Există deci semne care nu se conformează ări.
U
În comunicările umane aceste semne joacă un rol care nu

este neglijabil. Dar trebuie să le considerăm ca marginale,
AL
pentru că un enunț nu e propriu-zis lingvistic decît în.

măsura. în careel este dublu articulat. În cele ce urmează,
TR
numai unitățile din „prima articulare vor reține atenția,

fără să pierdem niciodată din vedere că ele pot fi suplinite
EN
prin semne prozodice. . SE =

/C
4-2. Dificultăţile analizei: amalgamul

SI
Aşă cum prima operație fonologică constă în analizarea

semnificanților în unități succesive minimale, fonemele,
IA
aici prima, operaţie constă în analizarea enunțurilor sau

a fragmentelor de enunţuri în unitățile lor semnificative
U
succesive minimale pe care le desemnăm ca moneme.

BC
135
RY
Trebuie să menţionăm de la început.
că nu totdeauna
operația are șanse de a fi dusă la bun sfîrșit. Explicaţia
RA
constă în aceea că /monemele sînt unități cu două laturi:
o latură semnificată și o latură semnificantă care este
manifestarea primei. Pentru ca semnificatul să se manifeste,
LIB
trebuie ca enunţul să fie fonologic diferit de ceea ce ar fi
fără aceasta. Dar se poate întîmpla ca doi semnificaţi care
coexistă într-un” enunt_Să-ŞI îmbine semnificanții în așa
TY
felîncit rezultatul să nu ma1 poată fi analizat în segmente
„- succesive. Fie,în franceză, semnițicatăa” („Ia”]ȘI semni-
SI
ficatul Ie” „(art.) ale semnelor ă și Ze: semnificanții lor
sînt în general /a/ și respectiv /l/, în 17 est ă Paris jel
ER
este la Paris“ și în Je chapeau „pălăria“; de exemplu;
dar atunci cînd cele două semne coexistă în aceeași por-
țiune a lanțului vorbirii, fiind urmate de'o consoană,
IV
ele dobîndesc
un semnificant unic, neanalizabil lo] orto-:
UN
grafiat au. (îl va ă Phâpital

„el merge la. spital“, dar-4/. :
va au march „el merge la piaţă“). Fie în engleză semni-:
ficatul:,a tăia“ şi semnificatul „preterit“; semnificantul
primului este /kAt/; semnificantul preteritului este de cele.
AL
mai “multe ori /d/; 'dar cînd aceste două semne sînt apro-
piate în enunț, ele se manifestă concomitent sub forma
TR
|kAt/, în he cut: „el tăie“, de exemplu (cf. prezentul

corespunzător he cuts Jhi kAts/). În limba română -6,
EN
din unei case indică în același timp „genitivul“ și „singula-

larul“ fără să putem delimita, prin ce este exprimat geni-.
tivul și prin ce singularul; la fel în lat. malorumn
/C
„a
merelor“, -orum servește drept semnificant pentru, doi
SI
semnificați „genitiv“ și „plural“, fără să putem preciza

ce corespunde: genitivului și ce corespunde pluralului. În
IA
toate aceste 'cazuri' vom spune că semnificanți diferiți sînt.

amalgamați., i Iaca ct
U
a
BC
156 -
'- Unităţile semnificative
RY
În amalgam se poate vedea un aspect particular al unui:
RA
fenomen mai general care constă:în manifestarea unui
semnificat sub diferite forme, după contextul morfologic:
LIB
în limba română semnificatul „a fi“ se manifestă, după
context, sub formele /f/ (fi), |sînt], [fost]; de asemenea,
în franceză în funcţie de contexte, semnificatul „aller“
capătă formele. /al/, /va/, [i] (î-ra) sau Jaj] (alle ). Exis-
TY
tența acestor variante, identificate ca atare pentru că
sînt în distribuție complementară, arată că nu putem
SI
identifica sigur. un: monem prin referire la semnificantul
său. „Folosi : conceptului
rea de amalgam, permite cerce-
R
tătorului anumite libertăţi: într-un caz ca germ. sang,
VE
preteritul lui siugen, puţin interesează 'că se alege analiza
într-un semnificant discontinuu /z...7/ corespunzător. sem-,
NI
nificatului „a cînta“.și un semnificant /...a...[:-corespun-
zător semnificatului „trecut“ sau interpretarea lui ' /zay/
LU
ca un amalgam care corespunde la. doi semnificaţi distincți.
4-3. Analiza în moneme

RA
( Operația 'câre permite analiza enunțurilor în moneme

T
nu este fără analogie cu aceea care permite analiza semni-

EN
ficanţilor în. foneime.! În aceste două cazuri

e vorba, bine- -
înțeles, de determinarea segmentelor care au făcut obiec-
tul unei alegeri particulare a vorbitorului: în cazul fonemelor
/C
era vorba de segmente. care trebuie alese în așa fel încât

SI
să se obțină un semnificant determinat; Aici e vorb |

segmente pe care itorul ar-trebui-să le aleagăîn funcție
IA
directă de yăloarea dată mesajutui- Analiza va rezultă din

U
BC
RY
au în comun segmentul lupt și semnificații noţiunea de „a
lupta“ ; și unii și alții rămîn clar distincți; cu mult mai
RA
puţin deosebiți sînt c/ luptase şi el lupta, care au în comun
lupta și semnificatul „a lupta“și persoana a treia singular .
LIB
(acestea două. din „urmă. disociate prin apropierea. dintre
el luptase și eu luptasem, el lupta și cu luptam) ; semnificanţii
nu se deosebesc aici decît prin prezența lui /-se/ în primul
și absența acestui /-se/ în al doilea, semnificaţii, prin noţi-
TY
unea de „mai mult ca perfect“ care există în. primul și
„nu există în al doilea ; vom stabili deci un monem cu semni-
SI
ficatul „mai mult ca perfect“ și semnificantul /-se/. Acest
semn al mai mult ca perfectului are. același semnificant
ER
J-se[ la. toate persoanele ; există însă situaţii în care același
semn se exprimă cu semnificanți diferiți: în limba română
IV
semnul obișnuitde perfect simplu are la conjugarea I
semnificantul /-a-/ la toate persoanele, cu excepția per-
UN
soaneia treia singular la care semnificantul este /-ă/ :: e/ luptă.

În unele contexte, același semnificant corespunde unor
semnificați deosebiți, de
AL
exemplu, în română ex ZipI”

Tindicat
sI Apt „conjunctiv
iv prezent“. Acest semni-
ficat de conjunctiv nu are nici o expresie distinctă la
TR
persoana întîi și a doua singular și plural:. după e/ vrea,

întîlnim conjunctivul să lupte, și după el vede, indicativul
EN
că luptă; la celelalte persoane, forma. este aceeași la con-

junctiv și indicativ. La persoana întîi (lupt) nu apare
/C
nici 0 desinență ; în acest caz se spune adesea că avem a

face cu semnificantul zero. j |
SI
Pe baza analizei foarte Timitate de mai sus, putem admite

IA
existența la conjugarea. I. în limba, română a unui semni-

ficat „perfect simplu“, denotat, după context, prin J-a-],
U
sau prin /-ă/, și a: unui semnificat. „conjunctiv prezent“

BC
158
Unităţile semnificative
RY
al cărui semnificant este, cînd diferit, cînd identic cu indi-
RA
cativul prezent. O cercetare mai cuprinzătoare care s-ar
extinde, de pildă, la forme ca spune, spuse, ne-ar arăta...
că dacă analiza acoperă toate faptele legate de „imperfect“,
LIB
— [rea[,.ea cere în.schimb să fie precizată în cazul „per-
fectului simplu“— /-se/, de vreme ce perfectul simplu
spuse nu este identic cu indicativul spune. Aceasta duce la
TY
precizarea că în coexistență cu semnificații „a spune“,
„a zice“, „a scrie“ .și multe altele, semnificatul
SI
„perfect
simplu“ atrage după sine întrebuințarea unei variante pro-
R
prii de semnificanți corespunzători: spus, zis, scris.
VE
4-4. Semnificanţi discontinui
NI
Dacă apropiem acum îr. /nukur5/ nous courous de [kurâ/-

LU
courons, constatăm că semnificații au în comun trăsăturile

„a alerga“. și „persoana întîi plural“, dar trăsătura „enun-
țare“ caracterizează. pe primul în opoziţie cu trăsătura
RA
„poruncă“ din :al doilea. Sîntem tentaţi să spunem că

[nuj este semnificantul corespunzător „enunțării“; în
T
acest caz ar trebui să-i recunoaștem o variantă /vu/

EN
în /vukure/ vous courez care se opune lui /kure/ cosrez.

Dar alte contexte ca 3] nous V'a dit sau c'est pour vous, permit
/C
să. identificăm pe /nu/ nous cu „persoana. întîi plural“

iar pe /vu/ vous cu „persoana a doua plural“; irebuie
SI
deci să socotim că în /nukurâ/, /nu/ și /6/ reprezintă.

IA
semnificantul discontinuu al semnificatului „persoana

întîi plural“ și că în afară de aceasta /nu/, iar nu [5],
U
combină expresia acestui semnificat și a aceluia de „enun-

BC
țare“ în opoziție cu semnificantul zero din „poruncă“.
139
RY
4-5. „Acordul“
RA
« Semnjficanții discontinui:
cum sînt /nu...5/
în fr. [nukur5/
rezultă adesea din ceea ce se numeşte acord: în băieţii
LIB
dO7TI, apropiat de băzatul doarme, semnul „plural“ capătă
trei expresii distincte: băseț... în loc de băzat.;.,... în loc de
s„.Ul Şi: dorm în loc de doarme; vom spune la rigoare că
TY
semnificantul :de : „plural“ este -s însoţit de o variantă
'deosebită a semnificanţilor corespunzători semnificaților
SI
„băiat“ şi „a dormi“. Bineînţeles nu avem aici, decît un
singur monem de plural, acela al cărui semnificant este
doar /-i/ în elevii cântă. | i
ER
În cazul acordului, ca cel de gen, din uriașa culme albă,
IV
caracteristica. „feminin“ este inclusă în „culme“, pentru
că nu putem disocia niciodată „feminin“ de „culme“. La
UN
"fel stau lucrurile în cazul corespondentului francez al

acestui exemplu. Într-adevăr, în la grande montagne
blanche, trăsătura „feminin“ nu poate fi despărțită de
AL
„montagne“. În plus, dacă în română sau franceză există

un monem cu semnificant foarte. variabil (-easă, respectiv
TR
Jes/-esse, de exemplu), corespunzător „sexului feminin“, nu

există însă un monem care să corespundă „genului feminin“.
De fapt, întîlnim doar moneme sau combinaţii de moneme,
EN
așa-zise „de gen feminin“ al căror semnificant este normal

discontinuu în sensul că în afară de expresia lui centrală
/C
(aici /...kulm...], ...mâtaă...]) el se manifestă în alte părți

ale enunțului: respectiv /...a...],[...ă] și [a...[,[...âd...],
SI
|...ă5], în loc de [...ul], „zero“

și: [1...], [...â...], |....ă| pe
IA
care le-am avea dacă am înlocui culme prin munte (uri-

așul munte alb), iar în franceză, montagne prin rideau
U
(le grand rideau blanc)... -

BC
140
RY
4-6. Complexitatea variabilă
RA
a. structurii monemelor -
Exemplificările. din română și franceză folosite pînă aici *
LIB
sugerează că analiza enunţurilor în moneme este o operație
complexă ceea ce și este, în mod efectiv, în general. Dar
această complexitate variază mult de la o limbă la -alta
TY
și chiar în aceeași limbă de la un monem la altul.
Există limbi în care invariabilitatea și continuitatea semni-,
SI
ficanţilor este o regulă care nu cunoaște de loc excepții:
acolo unde franceza, referindu-se la același semnificat,
R
va folosi, după caz je, me sau moi (rom. ex, mă, mine),
vietnameza nu-l va avea decît VE
pe 16. În unele cazuri, :
semnificantul „prima persoană a singularului“ se va ::
extinde în franceză asupra. verbului vecin, de unde /Zsiii/, ze;
NI
suis alături de /tii2], tu es, [il] sl est, [vă] je vais „eu

merg“, față de [tiiva/ tu vas, Jilva|/ îl va etc., în timp ce”
LU
echivalentele vietnameze ale verbelor franceze au un

radical invariabil. Chiar în francezăși în alte limbi, ca
RA
de exemplu, româna, invariabilitatea semnificanților mone-

mului nu este rară: fr. „jaune“ este totdeauna /z6n/,
întrebuințat singur sau în derivate (cf. /ZOn-is/ jaunisse, .
T
[z6n-ă] jaunet; rom. bun.e invariabil în bun-ă, bun-ătate,

EN
bun-ișor; radicalul unei mari majorități a verbelor din

franceză şi română, ca fr. /don-/ „donne“, JSât-] „chante“,
/C
|mâz-|. „mange“, rom. afl-, lucy- etc. rămîne identic de

la un capăt la altul al conjugării. a
SI
[Studiul variantelor semnificantului_este_ obiectul morfo=

«logiei. |Practicată în cadrul tradițional al cuvîntului, sau
IA
cercctind individual fiecare monem, ea nu coincide, așa

cum se crede de cele mai multe ori, cu enumerarea tuturor
U
monemelor. gramaticale (cf. mai jos, 4—19): morfemul

BC
141
RY
invariabil 'rom. pentru n-are nimic a face cu morfologia,
iar lexemul (a )f(î),cu variantele sale de semnificant Isînt/,
RA
fi-],. sau fr. all(er) cu variantele Jal-/, [va], [i-l Iaj,
Jigurează pe bună. dreptate în morfologie. |
LIB
9
4-7. Variante. de semnificanţi

și variante de semnificaţi
TY
„Putem apropia variantele semnificanților monemelor' de
SI
” acelea ale Tonemelor, vorbind atît într-un caz cât Și în
înțeles, trebuie precizat că ER

celălalt de variante combinatorii sau contextuale. Bine-
contextul care determină
variațiile este, în cazul fonemelor, un context fonic, în
IV
“cazul monemelor un context semnificant: la perfectul
UN
"“Simplu, [...ă/ se întrebuinţează atunci cînd acesta coexistă

icu „persoana a treia singular“, [...a...] cînd el coexistă cu
"celelalte „persoane“. Există totuși cazuri în care condi-
AL
ționarea întrebuințării celor două variante ale monemului

se exprimă în termeni de. context fonic: pluralul englez
TR
se exprimă prin /...1z/ după siflante sau șuierătoare, prin

|...Z] după. orice alt. fonem realizat ca. o sonoră și prin
EN
_„Î-.:S] după orice alt fonem realizat ca o surdă; pluralul

lui sin |sin/ va fi deci /srnz/; alternanţa dintre /s/ și /z/
nu este totuși determinată .fonologic de contextul fonic,
/C
„Pentru că since |sins/ există alături de |sInz/; condi-

SI
ționarea ei poate fi formulată în termeni fonici, dar nu e.

“valabilă decît pentru o întrebuințare gramaticală deter-
IA
“minată. În limba română, alternanța o/oa care la început

a fost condiționată fonologic a continuat să fie folosită,
U
pi
BC
14
Unităţile semnificative:
RY
după încetarea condiționării fonetice, pentru a întări
RA
- deosebirea femininului de masculin: profesor/profesoară,
față de un cuvint ca horă.
Alături de variantele combinatorii ale semnificanților,
LIB
există variante facultative ca. vreau, vo într-un raport
reciproc, analog celui menționat mai sus (3—17) între 7
graseiat și 7 rulat în vorbirea actorului.
TY
Dacă este legitim să întrebuințăm aici acecași terminologie
pentru unitățile celor două articulări ale limbajului, — -
SI
trebuie să subliniem că între variantele semnificanților NU
R
variantele fonemelor există o' diferență fundamentală
care ţine de faptul că variantele fonemelor nu se definesc.
VE
în termeni de mărimi discrete: orice realizare a unui fonem
este o variantă, întrucît din punct de vedere fizic ea diferă |
NI
cît de puțin de oricare alta, după context și după dispo-

LU
ziția vorbitorului. Dimpotrivă, variantele semnificantului

se definesc în termeni de foneme, adică de unități discrete:
Jalerg/ din alerg, alergăm rostite cu un r graseiat nu este
RA
o variantă a semnificantului /alerg/, ci semnificantul

Jalerg/ însuși, care, ca atare, nu cunoaște variante; vorbim
T
de variantă a semnificantului atunci cînd semnificatul

EN
„a fi“ se exprimă prin |sînt/ eu sânt, noi sînten, și prin [fost]

în am fost. Un semnificant sau_o_ variantă a unui semnifi-
/C
cant_este totdeauna identificabil în _termeni_de unități

distinctive discrete sau zero.
Cu totul alttel stau lucrurile
SI
în_ce priveşte aspectul semnificat al monemului,

a cărui
valoare variază după context ți a de mult
IA
ca și realizarea unui fonem: piucăm friptură, mâncăm

zilele (curva), pincăm litere, he mâncăm umul pe altul,
U
mmâncătorie. !.
BC
RY
II. Ierarhia monemelor* .
RA
4-8, Locul monemelor nu este totdeauna pertinent
Pentru a stabili inventarul de. foneme, am început prin
LIB
desprinderea . unităților susceptibile - să apară . într-un
context determinat. Într-adevăr, era vorba de a găsi uni-
tățile în care vorbitorul trebuie să aleagă în fiecare punct
TY
al enunțului -pentru ca acesta, să corespundă întocmai
"mesajului dorit: dacă acest mesaj comportă cuvîntul cal,
SI
va trebui ales la inițială /c/ printre fonemele consonantice
“care pot figura aici, apoi /a/ printre acele foneme vo-
calice care pot figura în silabă închisă
ER
în sfîrșit
, [1] printre
consoanele susceptibile de a apărea la finală. O dată reținute
„cele trei foneme /c/, [a] și ]1/, nu poate fi vorba de așezarea
IV
lor într-o ordine oarecare, deoarece am obține, fie combi-
UN
-4 nații care nu se pot pronunţa /lca/, fie vreun alt monem

| /lac/. Fonemul joacă într-adevăr un rol distinctiv într-o
| poziţie determinată. E i
Rolul semnificativ al monemelor atrage pentru
AL
ele un
comportament destul de diferit: alături de un enunț ca
lupul sfișie câinele, care ar devefii altceva dacă inversăm
TR
“Zupul și cîinele, așa cum /cal| devine altceva dacă inversăm

pe/ c/ și/ 1/, există enunțuri ca, voi pleca miine al cărui sens
EN
nu se modifică niciodată dacă schimb ordinea anumitor

”*” moneme și spun mâine voi pleca. Dacă, în voi pleca mâine,
înlocuiesc pe mâine prin cu mașina sau prin cu valizele mele,
/C
aceasta nu înseamnă că am avut de ales între mâine, cu

“maşina Și cu valizele mele, întrebuinţarea unuia excluzind
SI
-„ pe celelalte două, așa cum alegerea lui /c/ la inițiala lui cal
IA
„exclude pe /b/|şi așa cum întrebuințarea cuvîntului lupul

în lupul sfișie cîinele exclude termenul sul; Pot întrebuința
concomitent, cele trei segmente și să spun, de exemplu,
U
BC
144
Unităţile semnificative.
RY
“voi pleca" miine cu mașina ci valizele mele 'sau voi pleca
„cu maşina mâine cu valizele mele; mâine nu se opune ter-
RA
menilor.cu mașina şi cu valizele mele. Aici-se vede cît de
puţin se îndepărtează folosirea lingvistică a. termenului
LIB
de „a se opune“ de întrebuințarea obișnuită a acestui
termen: mîine nu se opune prezenţei în același enunț a
termenilor cu mașina și cu valizele mele: dar el se opune
TY
lui zerz și astăzi, așa cum la inițiala cuvîntului cal, /c/
se opune prezenței lui /b/.: În ceea ce privește fonemele,
opoziția. implică incompatibilitatea într-un punct: în
SI
[calj, [e] se opune lui /b/ în acest punct deosebit al lanţu-
R
lui, dar nu-l exclude într-o poziție vecină, cum se vede în
cabană / Pentru moneme sau pentru semnele mai complexe,
VE
opoziția- poate implica incompatibilitatea într-un enunț
determinat: nu e posibil să spunem astăzi, voi pleca mâine.
NI
Pentru moneme, ca și pentru foneme, apartenența la
același sistem implică opoziția, adică alegerea exclusivă: -
LU
vom spune așadar,că mîine, astăzi și ieri aparţin aceluiași

sistem, în timp ce mâine și cu mașina aparțin unor sisteme
diferite. |Dar, pentru monene nu vom putea proceda: fără
RA
restricțiila stabilirea unor sisteine de unităţi susceptibile

„de a apărea în același punct al lanțului.
T
EN
4-9. Libertate sintactică și economie

Înţelegem destul de bine, pe de o parte, fixitatea fonemelor,
/C
pe. de altă parte libertatea de care se bucură vorbitorii

atunci cînd este vorba de ordonarea monemelor în enunț.
SI
Este. într-adevăr economic ca, în cazul fonemelor, să fie

IA
pertinente nu numai trăsăturile lor opoziționale, ci și pozi-

țiile lor respective: fie fonemele românești /a/,./c] și /r|: -
dacă locul lor în semnificant n-ar fi pertinent, ele n-ar
U
putea forma împreună decît un singur semnificant care

BC
145
RY
s-ar pronunța, indiferent [arc], [car], [rac] etc. Tocmai
faptul că locul lor nu este indiferent le permite să alcătu-
RA
iască cele trei cuvinte distincte: azc, car, rac. Fără îndoială,
pertinența locului respectiv al monemelor (în lupul
LIB
sfișie cîinele, de exemplu) corespunde șși ea unei economii,
dar. o oarecare libertate în ordonarea monemelor sau a
semnelor mai complexe prezintă avantaje evidente pentru
vorbitor, deoarece îi permite să analizeze . experienţa
TY
comunicată după o ordine adaptată condiţiilor concrete
în care se găsește. Această libertate de construcție poate
SI
fi asigurată în diferite feluri, așa, cum se .va vedea. din |
analiza care urmează.
4-10. Trei feluri de marcare

ER
IV
A raporturilor UNUL Monem
UN
(Experiența transmisă poațe fi considerată ca un tot din

„care limba permite să se desprindă anumite aspecte.
AL
” „Leri a fost sărbătoare în sat“; pot lua în considerare o

limbă în care această informaţie s-ar putea: comunica
sub forma a trei moneme plasate într-o ordine oarecare:
TR
unul care ar denumi prin el însuși nu numai noțiunea de

„sărbătoare“, ci și existența efectivă a unei sărbători;
EN
un altul care ar desemna nu numai un sat, ci și un sat ca

locul în care se petrece un „eveniment ; un al treilea,
echivalentul exact al lui „ieri“ care ar desemna ziua pre-
/C
cedentă aceleia în care se transmite mesajul, nu în ea

„însăși, ci ca perioadă îîn care se readuce evenimentul. Pri-
SI
mului. din acestea, îi corespunde în română succesiunea de

IA
moneme 4 fost sărbătoare, care comportă în plus două

moneme de trecut dublîndu-l pe feri cu mai puțină pre-
cizie ; aici sînt disociate îndeosebi noțiunea de “ Sărbătoare“
U
BC
zi
146
RY
și acea de „existență efectivă“. Celui de al doilea îi cores-
în sat în care se
RA
punde, de asemenea, seria de moneme
exprimă separat noțiunea de „sat“ și cea de „loc în care se
petrece ceva“, fără a se renunța la indicarea că satul
LIB
în discuţie nu e un sat oarecare. Numai al treilea își găsește
echivalentul românesc în monemul unic feri, care stabi-
lește prin el însuși un raport precis între ziua care o pre-
TY
cede pe aceasta și evenimentul la care se referă ; ser; combină
oarecum sensul de „în“ și acela de „zi care o precede pe
aceâsta“. Nu înseamnă însă că avem dreptul să analizăm
SI
semnificatul din sers în doi semnificați distincți, ci că
R
aceste două noțiuni merg totdeauna împreună în română
Şi- alcătuiesc o singură unitate lingvistică.
VE
(Pentru_ca un _monem simplu să poată figura, fără să
şhimbe esența mesajul cind ici_cînd_colo, într-un
NI
spunț dat trebuie normal ca el să aparțină tipului acelora
care_ca. seri, astăzi, mâine implică raportul lor cu _ restul
LU
enuntului. Dacă nu, i se poate asi ită li

de_poziție_ prin _adă iale care
marchează raporturile : se constață,
RA
de exemplu, la în sat, cu mașina, cu valizele mele. d mMonen!

care nu implică raporturile sale cu contextul și care nu-și, —
T
alipeşte moneme de relaţii va_trebuisă indice raporturile

EN
sale cu restul en L.pri Î ă -icâinele

Sa i marcat ca obiect al sfișierii prin poziția sa după
sfişie în lupul sfişie cîinele, ca. autor al sfîșierii prin poziția
/C
sa înainte de sfișie în câinele sfişie lupul.

SI
4-11. Monemele autonome

IA
|monemele autonome ca eri, care implică nu numai refe-

rirea la un fapt de experienţă ci și un raport determinat
U
cu celelalte fapte ale experienței de comunicat, nu sint,

BC
147
RY
chiar în română, numai temporale ;: repede, de.pildă, este
de același tip; el nu arată, doar rapiditatea, ci rapiditatea.
RA
cu care se desfășoară procesul în cauză. Aceste unităţi
intră în clasa tradițională a adverbelor. . Ele nu sînt-eco-
nomice decît atunci: cînd. sînt: foarte frecvente și mai
LIB
frecvente decît expresia elementului de experienţă izolat:
repede este mai frecvent decit rapiditate; cît priveşte pe:
ieri, €l este într-o așa măsură mai frecvent decât aceeași -
TY
noțiune lipsită, de caracter adverbial, adică de referire la
un fapt determinat, încît, pentru exprimarea acesteia a
SI
trebuit să se recurgă la 'o desemnare complexă ca „ziua,
care precedepe aceasta“... :-...: a
'Nat
“tului nu depin
i_mo i_aut
ER enun-
i în acest enunț) Aceasta nu
IV
înseamnă că poziția sa în interior Yopoziţiei - este,
„neapărat, indiferentă față de sens: trebuie 'repede să alerge
UN
„este altceva decît trebuie să alerge repede. Vom spune că,

punctul de incidență nu-este acelașiîn cele două cazuri.
„Trebuie subliniat. că: Imonemele autonome concepute
AL
astfel nu sînt singurele câre nu depind de altceva pentru.

-„- indicarea raporturilor lor: un monem verbal ca. lupt sau
„.„Cînt implică nu numai sensul său, ci și folosirea ca predicat,
TR
adică natura relaţiilor sale cu celelalte elemente ale enun-

EN
“4-12... Monemele funcționale

/C
i În toate cazurile în care un fapt de experiență este conceput

ca putînd să se afle în raporturi variate cu contextul
SI
său, este mai economic să asigurăm pe de o parte o expre-

sie distinctă a acestui fapt, pe de alta, a fiecărui tip de
IA
raport,Să presupunem o limbă în care ar exista un monem

cu valoarea de „omul care face acțiunea“ şi un semni-
U
7
BC
148
RY
ficant ca /bak/, un altul cu valoarea de „omul care suferă
RA
acțiunea“ şi un semnificant /som/, și un al treilea cu sensul
de „om care beneficiază de acțiune“ și cu semnificantul
[tin/; în locul singurului nostru cuvînt om ar. exista trei
LIB
„cuvinte“ perfect distincte: /bak/ care ar fi întrebuințat
pentru echivalentul lui oul merge, |som/ în am văzut omul,
[tin/ în el l-a dat omului. Dacă ar exista această situaţie
TY
pentru toate echivalentele numelor noastre, în această
limbă ar exista de trei ori mai multe „nume“ decit în a
SI
noastră, ceea. ce ar supraîncărca considerabil memoria.
De aceea, niciodată
nu s-a semnalat nicăieri vreo limbă
R
de acest tip. Evident este preferabil să nu avem. decît un
VE
monem pentru „om“, unul pentru „femeie“, unul pentru;
„animal“ etc., la care să se adauge, după nevoie, un alt -
NI
monem cu valoarea de „care face acțiunea“, un altul cu
sensul de „care suferă acțiunea“, un al treilea cu sem-
LU
nificatul „care beneficiază de acțiune“. Această situa-

ție se întîlnește în multe limbi unde există un monem care
arată că un segment vecin denumește pe autorul acţiunii,
RA
un monem cu același rol pentru cel care suferă și un al

treilea, cu aceeaşi destinaţie pentru beneficiar. În română,
monemul Ja poate desemna beneficiarul acțiunii. În a
T
dat apă la cai, la indică funcţia lui cai/ Funcţi nează..

EN
aici faptul lingvistic care corespunde Tâportului dintre

“um element de experiență și experienţa globală. Numim
/C
moneme funcționale, znonemele care servesc la indicarea

Em
SI
4-13, Sintagma autonomii

IA
[ Sub numele de sintagmă se desemnează orice îmbinare .

U
rieme. O sintagmă autonomă este o îmbinare de două

Fi
BC
sau mai mult de două moneme a căror funcţie nu depinde

Rap ae e ” ” ” N
149
Elemente de lingvistică . generală
RY
N o
de locul ei în enunţ. [Ea poate fi de tipul anul trecut în
RA
care însuși ansamblul monemelor indică raportul dintre
sintagmă “și context. Dar,/ cel mai adesea, sintagma
«cuprinde, un: monem Îuncțional care asigură autonomia
LIB
grupului] Segmentele de enunț cu mașina, cu valizele mele
sînt sintagme autonome. Un monem ca seri exprimă: prin
el însuși raporturile lui cu contextul; în ca mașina, primul
TY
monem, cu, exprimă raporturile celui de al doilea, mașina,
cu contextul; același lucru se întîmplă în sintagma auto-
SI
nomă minimală cu plăcere sau în' sintagme mai complexe
cum ar fi cu valizele mele sau cu cea mai mare plăcere. În
finlandeză, în
-ssa, exprimă ER
Firkkossa „în biserică“, al. doilea.
funcția primului, kirkko-.
monem,
IV
4-14. Tendinţa de amalgam
UN
în cadrul sintagmei autonome

Antonomia de care se. bucură sintagma înzestrată cu
AL
un monem funcțional este ilustrată foarte bine de formele

„nominale din latină unde fiecare din ele cuprinde ceea ce
TR
se numește desinență cazuală, adesea suficientă pentru

indicarea funcției sale și care permite vorbitorului anumite
„libertăți de construcție. Acestei autonomii a ansamblului:
EN
i se opune o mai strînsă legătură a monemelor componente: .

'în cea mai mare parte a limbilor, | sintagma autonomă, :
/C
tinde să formeze_o unitate accentuală în interiorul căreia

se pot atenua şi dispărea toate fenomenele care însoțesc
SI
pauzele virtuale, Această tendință de reducere a autono-

miei_elementelor succesive ale sintagmei este frînată
IA
atît timp cit_monemele componente rămîn separabile,

adică cît între componentele primare se pot
U
ințroduc au i Tiulte moneme: cu Dlăcere, cu

BC
150
RY
mare plăcere, cu cea mai nare plăcere. Cînt lucrurile nu
RA
stau astfel, evoluţia fonetică poate amesteca ușor frontierele
semnificanţilor: fonemele finale și inițiale din acești sem-
nificanți, găsindu-se de aici înainte mereu într-un context
LIB
determinat, vor suferi presiunea acestui context: într-o
stare de limbă în care /k/ și /g] se palatalizează înainte de
[i] sau.]e], un Jk| final dintr-un monem urmatde un ./i/
TY
iniţial din monemul următor, poate scăpa de palatalizare,
dacă există o pauză, chiar virtuală, în trecerea de la un
SI
fonem la altul: dar dacă frontierele dintre moneme sînt
neclare din cauza neseparabilităţii elementelor succesive
R
ale sintagmei, |-k î-] devine /-ki-/ în care /k/ se palatali-
VE
zează, iar, ulterior, grupul poate trece. la ./-ti-/; totuși,
deoarece; în alte contexte /-k-/ se păstrează ca atare,
aceasta va avea ca rezultat că același monem se va ter-
NI
mina. cînd în /-k/, cînd în /-€/; în cehă, radicalul care înseam-

LU
nă „mînă“ are forma 7uk- cînd monemul se combină

cu cel de nominativ și cel de singular (7uka), forma 7uc-
(-[ruts/) în .ruce, locativ singular, forma rut- în adjectivul
RA
rutni (rut-n-i) „manual“ iar diferențierea acestor trei

forme ale radicalului se explică prin palatalizări succesive,
T
în contexte diferite, ale unei forme în /-k/ final. Acţiunea

EN
contextului intervine în amîndouă sensurile şi afectează

atît monemul funcțional cât și celelalte elemente ale sin-
/C
tagmei: în greacă, un vechi *-m, semnificant al monemului

funcțional de acuzativ, este reprezentat normal prin
SI
|-n] atunci cînd semnificantul precedentse termină în

vocală, prin [-a/ cînd sfîrșește în consoană: logo-n, korak-a.
IA
Tocmai fenomene de acest sînt la originea majorității

Rezultatul. ultim al acestei -
U
variantelor_semnificanților.
tendinţe este întrepătrunderea semnificanţilor, care poate
BC
Pa
151
RY
. . PT
duce la un amalgam complet: fr. au pentru â + le „la“,
RA
engl. cut pentru cut + ed, rom. cai pentru cal +. : -*
Iniluența pe care doi'semnificanți în contact. o exercită
unul asupra. celuilalt 'este însoțită adesea de o influență
LIB
reciprocă a semnificaților corespunzători: . monemele
arboreși comandă au cu totul alt sens în arbore de comandă
decît în arbore de pîine şi comandăde alimente, iar amal-
TY
gamului formal care produce fr. au, de la â + le, îi cores-.
punde amalgamul semantic ochiul boului care desemnează
o floare neavînd nimic comun nici cu un ochi nici cu un
SI
bou. Dar aceasta, nu este de loc valabil pentru raporturile
ER
dintre monemul funcțional și cel'a cărui funcție o''mar-
chează, căci necesitățile de comunicare cer ca individua-
litatea semantică a unuia și a celuilalt să 'rămînă intactă.
IV
4-15. „Cuvintul | Ia
UN
[O sintagmmă-autonomă, formată, din 'moneme neseparabile

AL
este ceea ce nun e obicei un cuvînt. Totuși această

desemnare se extinde la moneme autonome ca deri, repede,
precumși la moneme neautonome, funcționale ca pentru,
TR
cu sau nefuncționale,ca zu, pat, ic, a căror individuali. |

tate fonologică: este în general bine marcată, chiar dacă
EN
separabilitatea. lor nu este “totdeauna realizată cele trei

elemente din 4n fat mic sînt separabile așa cum arată
un fruinos pat alb şi mic; dar pentru un, cu un nu sînt |
/C
disociate decît în 'mod excepțional printr-un element

SI
intercalat (Pentru nici un), iar îmbinarea c-un pentru

„cu + un şi amalgamul din fr. au pentru ă +- le, arată inti-
IA
mitatea sintagmelor alcătuite din prepoziţii și articole:.

În zadar-am căuta să definim mai precis această noțiune -
U
de cuvint în: lingvistica. generală. Putem încerca: s-o

BC
152
RY
facem în cadrul unei limbi date. Dar, chiar în acest caz,
RA
aplicarea: unor criterii riguroase duce adesea la analize
care: nu: se potrivesc de loc cu întrebuințarea curentă a
LIB
termenului. Există totuși unele posibilități de a ajunge
la rezultate satisfăcătoare cu o limbă ca latina în care
cuvîntul se confundă în general cu unitatea accentuală
TY
și în care semnificanții monemelor care îl compun sînt
adesea, amestecați indisolubil: fie dominus; lăsămla o
parte complicația pe care o aduce analiza genului care
SI
nu diferă în principiu de cea schițată mai sus (4—5) pentru
R
franceză, și luăm în considerare trei moneme,ai căror
VE
semnificați sînt „stăpîn“, „nominativ“, „singular“. Nu
putem spune că semnificantul primului este domin-'; este
NI
vorba aici de radicalul din latina clasică, pentru căacesta
este elementul care nu se schimbă în cursul flexiunii; dar
LU
domin- nu înseamnă „stăpîn“ decît în combinație cuo

anumită serie de desinențe. Situaţia este clară atunci cînd
luăm în considerâre pe clauus, clauis şi claua, trei cuvinte cu
RA
radical identic, clau-, dar deosebite foarte clar prin variantele

specifice ale desinențelor, adică ale semnificanților moneme-
T
lor care marchează diferitele funcții. Semnificantul cores-

EN
punzător semnificatului „stăpîn“ este deci domin- în com-

binaţie cu o serie de desinenţe 'specifice. Semnificantui
/C
corespunzător pentru „nominativ“ este -us, dar în 'com-

binație cu domin; -us este de altfel, în aceleași condiţii,
SI
semnificantul monemului „singular“. Se vede clar că ana-

IA
liza în semnificanţi distincți n-ar face aici altceva decit,

să complice expunerea fără să aducă avantaje reale. De
U
aceea, în latină, e preferabil să recurgem la metoda tradi-

ţională a expunerii faptelor, după care dominus reprezintă
BC
153
RY
un cuvint de „declinarea a doua“; Existenţa, unor encli-!
tice ca, -gue nu ne împiedică să identificăm cuvîntul stabilit
RA
astfel și cuvîntul ca unitate accentuală, căci grupul cuvînt
+ enclitic nu. se comportă accentual ca un cuvînt singur
LIB
(ex. cu trei. scurte,. bondgufațăe-de populus).
4-16. Dificultățile de delimătare a. „cuvintului““
TY
SI
Este mult mai greu să desprindem. o. unitate de același
tip în limbi ca engleza sau germana...Se știe că unitatea
ER
accentuală din aceste limbi nu se-confundă cu ceea ce am
putea numi în cazul lor cuvînt, și aceasta, merge. mînă, în
IV
mînă, cu greutatea, de a ne pune de acord asupra numărului
„de cuvinte din enunțuri sau din segmente ca I'// go out
UN
sau um nachzusehen. Engleza prezintă greutatea suplimen-

tară a „genitivelor“ ca the King of England's. Şi în română
este greu să stabilim în toate cazurile dacă avem. de-a face!
AL
cu unul, două sau trei cuvinte: grădiniță de copii nu are,

un comportament diferit față de echivalentul său german
TR
Iindergarten şi îl socotim în general ca un cuvînt compus;

dar, dacă vrem. să evităm arbitrarul, este necesar să.
EN
folosim criterii formale, nu semantice, și dacă ne pronunțăm'

:“pentru unul sau mai multe cuvinte pe baza formelor cazuale,
/C
vom fi tentaţi să considerăm ca un singur cuvînt bună-:

voință care face la genitiv-dativ. singular bunăvoinfei şi
SI
nu Dunei voințe, dar două cuvinte în bună cuviință care

” face la genitiv singular bunei cuviințe; în unele cazuri nu.
IA
vom fi siguri, ca în: fr. cartes A Jouer. „cărți de joc“ pro-

„nunțate fie [kartazut]; fie [kartzaZu€].
U
i
BC
154
RY
4-17. În loc de „cuvint“
RA
vom prefera sintagma autonomă
LIB
! În eneral, tendința de a nu separa în enunț monemele
“care sînt simţite ca strîns legate prin sens, este prea firească
pentru ca să nu-i găsim urme în toate limbile. Vom fi
TY
: deci tentaţi, în mare; să operăm cu o unitate semnificativă
mai întinsă decît monemul, pe care o vom numi „căvint-]
SI
Nu există nici un inconvenient în aceasta, dacă ţine
seamade faptul că termenul „cuvînt“ acoperă în mod
R
necesar, în fiecare limbă, tipuri specifice de relaţii sintag-
VE
matice, și dacă deosebim clar, printre faptele care ne deter-
mină să luăm în considerare acest tip de unitate, între
trăsăturile fonice, demarcative sau culminative, pe de o
NI
parte, trăsăturile formale de separabilitate și amalgam

LU
pe de altă parte; și, în fine indicațiile pe care le poate da

semantica. De fapt, găsim o infinitate de grade posibile
între inseparabilitatea completă și amalgam pe de o
RA
parte, independenţa totală pe de alta: în măsura în care e

am văzut este în română perfectul compus normal al lui
eu văd, am văzut nu formează doi semnificanți deosebiți
T
ci mai degrabă un amalgam de moneme avînd ca semni-

EN
ficaţi, printre alţii, pe „a vedea“ și „trecut“; formal însă

am şi văzul sînt separabile (am și văzul ), chiar dacă. nu
/C
putem intercala între ele nici adverbul eri, nici un com-! *

plement cum ar fi cu ochelarii; un complex ca mi-l rup *
SI
se analizează. destul de ușor în semne succesive, dar com- .

portă variante ale monemelor de: persoana întîi și a treia .
IA
mi- şi -l, care pentru semnificaţii corespunzători: nu apar,

decît în contexte de acest tip (în alte părți pe, e); fără
U
îndoială elementele componente nu sînt inseparabile de

BC
vreme ce găsim pui fi-l rup sau ţi-l mai rup, dar alegerea
155
Elemente .de lingvistică generală
RY
acestor elemente intercalate este foarte limitată şi. unii
lingviști au putut fi tentaţi să vadă în ps ţi-l 7up, în fr.
RA
Je te le donne un singur cuvînt /mi-ţi-l-rup/; [ă-t-l-d5n/,
așa cum se vede și se notează un singur cuvînt în da-kar-t
LIB
„eu îl port“ din limba bască. -. . ui. RR
Nu trebuie: să uităm.în astfel de cazuri că acest caracter
de sintagmă autonomă pe care o împarteo formă lațină
TY
ca homini cu echivalentele sale moderne pentru om, for
man, pour l'homme, parael hombre este mai: importantă
decît caracterulei de cuvînt: acesta nu este decît rezul-
SI
tatul unei anchilozări treptate. care a avut drept rezultat
să facă aleatorie și puţin. recomandabilă o analiză formală,
ER
fără să facă totuși imposibilă analiza în semnificai distincți,
adică fără să elimine pentru vorbitor necesitatea, de a alege
IV
pentru monemul
. „om“ între mai multe funcții posibile.
Pentru înţelegerea, bazelor structurii lingvistice, sintagma
UN
autonomă este. aceea care trebuie să rețină atenţia, mai

degrabă decît tipul deosebit al sintagmei autonome carac-
terizat prin inseparabilitatea. elementelor. sale. și grupat
AL
sub rubrica „cuvînt“ cu monemele care nu intră în astfel

de sintagme. A e a
TR
N)
4-18. Moneme dependente, e.

EN
„determinate. și determinante |
iMonemele care nu comportă în ele însele indicarea funcției
La
/C
Ri
u.
. lor (așa cum sînt monemele autonome).și care nu au

P
SI
l rolul de a indica funcția: unui monem vecin (cum. sînt

. »
+
i monemele funcționale) pot fi denumite moneme dependente.;
IA
7
a,
in sintagme autonome de tipul cu fine sau cu marile țări;
toate monemele, în afară de monemul funcțional cu,
U
sînt . dependeate, în sencă,

sulpentru indicarea raportului
BC
156
RY
lor cu restul enunţului, ele depind fie de un monem func-:
RA
ţional, fie de poziţia, lor față de celelalte elemente ale.
acestui enunţ.) a Ea
| Printre funcțiile lingvistice trebuie să facem deosebirea |
LIB
între funcțiile primare; și cele neprimare. a
( Funcţiile. primare__ corespund raporturilor constitutive
âle_frazeiş cele care se stabilesc, de pildă, între cei cinci
TY
membri ai enunţului (1) ser; — (2) un director de școală —
(3) a dictat— (4) o scrisoare de'palyu pagini— (5) secre- ..
SI
tarului Principal care fusese chemat. Funcţiile primare apar- -
țin acelor elemente care se leagă direct de enunț ca un tot
R
șinu de un segment al âcestul enunț. În exemplul: de mai
sus;
VE
funcția termenului școală şi aceca a termenului Patru
Pagini marcate prin monenul funcțional de, aceea alui
NI
Drincipal arătată. prin poziția sa, aceea a lui fusese chemat
notată prin care, amalgam al unui pronume și al unui
LU
monem funcțional, sînt funcții neprimare. a

Printre monemele dependente, unele au o funcţie primară.
1 Este cazul lui fine şi țăriîn cu tine, cu marile țări: amîndouă .
RA
au funcţia indicată de cu. Pe acestea le putem numi

moneme determinate,_ Alţele_nu_au legătură stul
celor precedente este
T
enunțului decît_prin_ intermediul

'căzil monemelor „definit“ (le) „plural“ (î) ȘI (mar-)
EN
în cu marile țări. Pe acestea le putem numi determinante. )

= .. „|
/C
4-19. Moneme gramaticale

SI
și lexicale; modalităţi
IA
| „ N ÎN „. , .
PN ”
(fa altă privință, vom face deosebirea între moneme .

gramaticale” (morfeme) și moneme lexicale * (lexeme).i
U
Pentru aceasta, se stabilesc inventarele de unități suscep- *

tibile: să apară într-un loc anumit în cadrul sintagmei
BC
150.
RY
autonomej. Monemele lexicale sînt cele care aparțin unor
inventare nelimitate. Monemele gramaticale „sînt acelea
RA
care alternează, în poziţiile respective, cu un număr rela-
tiv redus de alte moneme. Frecvența medie a unor moneme
LIB
Sramaticale ca rom. . de, pentru, cu, sau lat. „genitiv“,:
„dativ“, „ablativ“ este mult superioară acelcia a unor
moneme lexicale ca 07, bogat, fac: dacă luăm un text
TY
oarecare și numărăm, pe de o parte toate, prepoziţiile,
pe de altă parte toate substantivele întîlnite succesiv, şi
dacă împărțim cifrele :obținute, într-un caz și în celălalt,
SI
la numărul de prepoziții distincte şi la acela al substan-
tivelor deosebite, rezultatul va fi mult mai ridicat pentru ”
repoziții decît pentru
[i onemele funcționale sînt moneme ER
substantive. . a
gramaticale. Monemele
IV
dependente sint, Tie gramaticale, fie lexicale. În cadrul
lor, monemele determinate pot aparţine unor inventare
UN
diferite; unele sînt nelimitate, de pildă, cel'care ar putea

fi stabilit în contextul cu un (o )...; altele sînt limitate,
de exemplu cel care grupează monemele susceptibile de a
AL
apărea imediat după cu, dar niciodată după cu + unul

sau mai mulți determinanți. Vom spune deci că, creion
TR
care aparține primului este un monem lexical și că tine care

aparține celui de al doilea, este gramatical. Determinanții
sînt, ei înșiși,
fie lexicali (7nar-), fie gramaticali („definit“,
EN
„plural“).4. Determinanţii aticali vor fi numiţi în

“continuare modalități. )
/C
SI
4-20. Modahtăţi și moneme funcționale

IA
"Modalităţile, ca articolele și monemele de număr în franceză

sau română, mult timp nu au fost deosebite bine de mone-
mele funcționale. Diferenţa între cele două
U
tipuri este
BC
158
Unităţile semnificative [ne ei Ă
RY
totuși fundamentală: dacă, în sintagma autonomă cu un:
RA
suris, determinatul surîs este considerat ca centrul sin- :
tagmei, determinantul: gramatical ap este un element |
centripet, monemul funcțional cu este un element centri- :
LIB
fug, după schema <— cur 4 => suris. Într-o limbă ca română,”
franceza, în care amalgamul celor două tipuri este excep- / |
“ţional (cf.:fr. au, dn), se poate constata că, dacă prezența. “ -----
TY
unui indicator de funcție cum este c+ dă o autonomie
sintactică complexului: cu valizele mele, întrebuințarea.
SI
modalității 4n în un vinător omoară animalul nu dă, nici o
autonomie cuvîntului vînător care datorează tot numai
R
locului în conţext posibilitatea de a fi identificat cu funcţia.
VE
sa de subiect. În general, posibilitatea de folosire a cutărui
sau cutărui monem funcțional este determinată de ele-
mente exterioare sintagmei autonome din care face parte:
NI
cutare tip de propoziţie poate comporta un complement

LU
în dativ, altul nu. Fără îndoială, vorbitorul păstrează

adesea libertatea de a întrebuința sau nu o anumită
sintagmă autonomă care este permisă în schema enunțului
RA
ales? după împărți, puteri indica totdeauna un beneficiar,

dâr ne. putem și. abține s-o facem; vom spune €/ împarte
cărți studenților, dar și el împarte cărți, iar aceasta este
T
și mai clar în cazul sintagmelor autonome, introduse, de

EN
pildă, prin cu. Dar nu este mai puțin adevărat că într-o

măsură variabilă, necesitățile de comunicare acționează
/C
totdeauna asupra, alegerii monemului funcțional prin

intermediul alegerii inițiale a unei scheme particulare a
SI
enunţului..
:Cu totul altfel stau lucrurile în cazul modalităților: ale-
IA
gerea uneia sau a alteia dintre ele, într-un loc al lanțului,

este nemijlocit în funcție de nevoile comunicării, și mai
U
precis, de experiența comunicată. În această privință,

BC
159
RY
n
modalităţile nu. diferă de celelalte moneme nefuncţionale:!
„„pentru â, spune ceea; ce vreau să spun, aleg între cerbul şi-
RA
„4 cerb, așa cum aleg între cerb și căprioară. Diferenţa este
că, în cazul modalităților, alegerea mea este strict limitată:
„o alternativă între „definit“ sau „nedefinit“, în timp ce
LIB
numărul animalelor între care pot alege pentru a completa
"un enunț ca un vînător omoară... este practic nelimitat.
Vom sublinia că, înlocuind o modalitate cu alta, un sin-
TY
gular cu un plural,un articol definit cu un articol nede-
finit, nu se schimbă schema generală a enunțului. Firește,
SI
aceasta merge mînă în mînă cu faptulcă într-o propoziție
latină sau română. fiecare substantiv poate fi la singular
ER
sau la plural, la alegerea vorbitorului. Dimpotrivă, în
latină, o propozițiede un anumit tip presupune un monem
funcțional de dativ și numai unul, chiar dacă el este
IV
exprimat.de două ori în două cuvinte coordonate: urbi el
UN
4-21, O confuzie înlesnită

AL
de amalgam şi acord
Totuși multe fapte contribuie la umbrirea . diferenţei
TR
fundamentale între monemele funcționale”și modalități.

Este vorba mai întîi.de faptul că prin apropierea formală
EN
în sintagma autonomă, ele vor tinde în decursul timpului

să-și combine și să-și amâlgameze semnificanții. În plus,
„se întîmplă ca și unele și altele să participe la fenomenele
/C
de acord: semnificanții 'discontinui, care sînt. urmarea

acestora, se manifestă în cadrul monemelor funcționale
SI
și al modalităților. Lucrul severifică într-o limbă ca

latina,în care semnificanţii lor sînt foarte 'amalgamaţi:
IA
în Brudentibus hominibus,- monemul funcțional „dativ“

și modalitatea „plural“ au un semnificant unic care are
U
BC
160
RY
aici varianta discontinuă ...2bus „„.1bus; în prieri ludunt,
RA
monemul funcțional „nominativ“ nu e reprezentat decît
în semnificantul -ș, dar modalitatea „plural“ este semni-
ficată succesiv în -1- Și în -ut; în franceză, unde modalitatea
LIB
„plural“ este semnificată succesiv de trei ori în Jes antmautx
Paissent (pentru situaţia corespunzătoare din română,
vezi 4—5), monemele funcționale sînt de cele mai multe
TY
ori separabile, adică semnificantul lor nu este legat indi-
„solubil de vreun altul, ca -ibus de prudent- şi de homin-
SI
în prudentibus hominibus ; se întîlnesc totuși semnificanți
discontinui în fr. 4 mon pere et ă ma mtre „tatălui meu și
R
mamei mele“ față de englezul fo 1y father and mother şi
VE
față de avec mon păre et ma mâre (cf. rom. cu tata și mama)
în care monemul funcțional avec „cu“, mai consistent
decît â.din punct de vedere fonic, nu este repetat.
NI
Exemplele de mai sus ne-ar putea face să credem că

LU
dacă în cazul modalităților, cîmpul acordului este destul

de vast, acesta nu se va stabili, în ceea ce privește monemele
funcționale, decât în interiorul sintagmei autonome: nu
RA
vor fi marcate ca dativ decît ceea ce numim de obicei

complementele atribuirii și adjectivele care le califică. Dar
aceasta ar însemna să limităm pe nedrept evantaiul posi-
T
bilităților lingvistice: în construcția, bască grzonari eman-

EN
--diot „eu l-am dat omului“, monemul funcțional „dativ“

este marcat nu numai prin -4 din complementul de atri-
/C
buire gizonari, ci și în verb, prin -10- din eman-diot care

îmbină expresia de „dativ“ și de „persoana a treia singular“,
SI
4-22: Exemple de întrepătrunderi

IA
Acordul este adesea conceput ca un mijloc fără îndoială

U
puțin economic, de a marca raporturile în enunț: acordul

verbului cu subiectul „ar servi“ pentru a semnala care
BC
161
RY
sînt cele. două cuvinte ale enunțului aflate în raport: de
RA
subiect și predicat. În multe cazuri de acord de acest tip,
funcţia celor două elemente în cauză este indicată clar fără
intervenţia, acordului: în pater pueros amat, nu acordul
LIB
în număr al verbului permite identificarea lui fater ca
subiect. Totuși, uneori întîmplător sau în mod destul de
regulat, acordul îîși asumă-rolul de a indica funcția anumitor
TY
elemente. Într-un caz ca 'lat. venatores animal occidunt, |
nici venatores, nici animal nu .arată.. care este subiectul
SI
și care este obiectul; occrdunt acordat cu venatores, arată,
că acesta este subiectul, și că, -prin urmare, animal este
ER
obiect ; fără îndoială acordul ar fi de prisos dacă șubiectul
ar fi uiri, şi lipsit de eficacitate dacă obiectul ar fi la
IV
plural (de: exemplu în venatores animala occidunt). Dar
UN
în contextul nostru am putea crede că tocmai semnifican-

„tul modalităţii „plural“ își asumă rolul de indicator al
funcției „subiect“ din venator- şi că distincția dintre
AL
monemul funcțional și modalitate este aici neclară.

Trebuie să. înțelegem de fapt că semnificantul de nomi-
TR
nativ, cînd se combină cu un radical de declinarea a treia

și cu monemul de plural, se realizează sub forma de amalgam
discontinuu /...es ...nt/, în timp 'ce acuzativul, în același
EN
caz, are doar forma /...es/; |.. nt, care este o parte a semni-
ficantului discontinuu numai pentru „plural atunci
/C
cînd subiectul are o formă neambiguă ca ur, face parte

aici din semnificantul de „nominativ“, monem funcțional.
SI
Evident, tocmai această întrepătrundere, adesea, indi-

IA
solubilă a semnificanților lor în anumite limbi, a întârziat

punerea. în valoare a distincţiei fundamentale. dintre
U
monem funcțional și: modalitate.

BC
162
- Unităţile semnificative i
RY
4-23. Cazul „genului
RA
Faptele de acord se pot extinde la alte moneme decit la
modalităţi şi indicatorii de funcţie, de vreme ce există, în
LIB
română de exemplu, acordul în gen, iar ceea ce numim
astfel este doar semnificantul discontinuu al unui monem
care corespunde la ceea ce se numește un substantiv.
TY
Deoarece elementele * acestui semnificant desprinse de
nucleul lor central (/...a ...d ...3/ desprinse de /mâtai/
SI
în fr. la grande montagne blanche) au un comportament
formal care îl amintesc pe cel al modalităţilor, sîntem
R
“tentaţi. să socotim în franceză o modalitate „feminin“
VE
opusă unei modalități „masculin“. Faptul că diferența
între grand şi grande poate funcționa singură. (la cour des
grands,la cour des grandes— cf. în mod analog în română
NI
curtea bătrimilor, curtea bătrinelor ) ar părea că. justifică o

astfel de intervenție dacă nu ne-am aminti că alegerea
LU
lui grands sau grandes este cerută în mod normal nu de

sexul persoanelor în cauză, ci de genul cuvintelor gargons
RA
și filles care sînt reprezentate aici de cele două adjective,

adică de un aspect al sensului lui garțon şi un aspect al
sensului lui fille. Întrebuințarea lui grande în loc de grand
T
nu implică o alegere deosebită de alegerea latentă a lui

EN
fille în loc de garcon. Trebuie să subliniem totuși că

întrebuințarea pronumelui elle este uneori determinată,
/C
nu de gen, ci de sexul persoanei în cauză: ...le docteur...

„elle...
SI
4-24. Sintagma predicativă

IA
Să revenim la. mesajul de la care am plecat mai sus (4—10) :

U
„eri a fost sărbătoare în sat.“ Enunţul românesc care

BC
îi corespunde comportă un monem autonom 7674 ȘI O
163
Elemente . de. lingvistică generală |
RY
sintagmă autonomă în sat. Autonomia acestor două
RA
segmente este asigurată într-un caz, chiar de sensul
monemului; în celălalt, de întrebuințarea unui: monem
funcţional.Şi unul și altul pot dispărea fără ca enunţul
LIB
să înceteze de a fi un enunț normal: a fost sărbătoare;
ierişi în 'sat nu: fac decîtsă completeze enunţul și tocmai
aceasta se constată cînd se spune, tradițional, că ele sînt
TY
complemente. Întrucît segmentul a fost sărbătoare poate
„constitui singur mesajul, lui. îi revine rolul să marcheze
SI
raporturile sale cu eventualele adaosuri, iar complementele
sînt identificabile ca atare, tocmai pentrucă ele corespund
comunicat, raport. care

ER
acelor 'elemente din experiență despre care se crede că
este necesar să se marcheze raportul cu ansamblul experi-
enţei de corespunde pe plan
IV
lingvistic, funcţiei. Sintagma a fost sărbătoare nu este auto-.:
nomă, ea este independentă. O numim sintagmă predi-
UN
cativă. _ Ia ae i
4-25. Actualizarea |
AL
Am examinat mai sus posibilitatea de a exprima într-un .

TR
singur monem noțiunea de „sărbătoare“ și existenţa, efec-

tivă a unei sărbători. Aceasta nu este posibil în română, -
unde cele două noțiuni fac neapărat obiectul unor exprimări
EN
distincte. În multe limbi, faptul că un monem se întrebuin-

țează într-o situaţie bine determinată, în gura unui anumit
/C
vorbitor, în anumite împrejurări, nu este de ajuns pentru.

a concretiza. suficient una din virtualitățile semantice pe
SI
care le comportă semnificația sa, pentru a putea alcătui

cu el un enunț satisfăcător din punct de vedere lingvistic:
IA
concurs, nu este prin el însuși un mesaj lingvistic; pentru

a căpăta acest statut el trebuie ancorat în realitate prin
U
marcarea existenței efective (are loc un concurs ),existența,.

BC
164 .
SN
Unitățile semnificative Ă
RY
eventuală (ar avea loc un concurs), chiar, şi inexistența.
RA
(ax are loc un concurs ). Aşa cum se spune; trebuie să actua-
izăm monemul. Pentru aceasta, este necesar un context,
adică minimum două moneme dintre care unul este de fapt
LIB
purtătorul mesajului, iar celălalt poate fi considerat ca
actualizator. Româna este o limbă de acest tip. Situaţia
ru este suficientă pentru a actualiza. un monem .unic
TY
decît în caz de poruncă, chemare, insultă, sau salutări:
fugi ! repede ! aici ! foc! salut | În:răspunsuri ca da, mu,
SI
Ion, mâine, întrebarea a furnizat în prealabil contextul
necesar actualizării. În alte cazuri enunțurile de un singur
R
monem, sînt: forme prescurtate din enunțuri mai lungi,
VE
cu sens identic: jos / pentru staţi jos! E, vorba de enunțuri
mutilâte pe care vorbitorul le poate totdeauna reconstitui
dacă. e necesar! cam așa cum un german care zice [na'mt)
NI
pentru: Guten= Abend -sau .un român care zice ['neața)

LU
pentru. bună dimineața, vor regăsi formele [gu'tn? a'bnt]

şi [bună dimineața] dacă le vom cere -să.repete.
4-26. Subiectul
RA
Acolo unde actualizarea se impune, ea poate rezulta din

T
crearea, unui oarecare context.. Pentru a o realiza, ne-am

EN
putea mulţumi cu adăugarea unui monem gramatical la

monemul central al enunțului: în română, monemul
/C
pling va. putea fi actualizat prin adaugarea, morfemelor

eu sau ei. .Dar, bineînţeles, un lexem, însoțit sau nu de
SI
determinanți, va juca de asemenea rolul de context

actualizator: copiii pling. Aceasta. face să fie obligatoriu
IA
„un enunţ minimal de doi termeni: unul, care desemnează

natural o stare de lucruri sau un ment asupra căruia
U
se atrage atenția primeşte numele de predicat iar celă-

lalt, numit subi esemnează un participant, activ sau
BC
165
Elemente de lingvistică. generală
RY
pasiv, al cărui rol este astfel în principiu pus în valoare.
RA
Subiectul poate fi un morfem, în e/ vine, sau poate com-
porta. un lexem în tața vine, sau poate combina chiar un
lexem și un morfem în forma populară vine e/ tata Sau lat.
LIB
vir ambulat (cf. fr. îl marche [il mars], P'homme marche
*]lom mară/, homme îl marche |lom imară/). Pe.plan seman-
tic subiectul poate desemna atît pe cel care suferă acțiunea,
TY
sau beneficiarul ei, cît și agentul: he desemnează pe cel
care suferă acţiunea în :engl. he suffered,. he was killed,
beneficiarul în /e was given a book, agentulîn he killed sau
SI
he gave a book. În funcţie de limbi, subiectul poate forma
ER
sau nu o sintagmă autonomă: în latină, subiectul este
sau o modalitate a predicatului, în occidunt.de exemplu,
sau o sintagmă autonomă (însoțită. de o modalitatea
IV
verbului) în iri occiduut, iri conținînd un indicator de
funcţie. În franceză, subiectul nu este autonom, funcţia sa
UN
fiind marcată de poziția lui în raport cu predicatul,

Formal deci, subiectul este totdeauna caracterizat; fie.
printr-un monem funcțional, fie prin poziţia sa. Dar
AL
ceea ce permite să-l identificăm ca atare și să-l deosebim

de complemente, este prezența sa obligatorie într-un
TR
anumit tip de-enunţ; în fr. Jes chiens mangent la soupe

sau 4/s mangent la soupe, nu: putem, suprima les chiens sau:
EN
ils după cum nu putem suprima nucleul predicativ man-

gent; la soupe dimpotrivă, poate dispărea fără a mutila
enunţul și fără a modifica economia a ceea ce rămîne.
/C
Pe bună dreptate un astfel de segment este numit tradi-

țional „complement“. Din cele două elemente obligatorii,
SI
subiectul și predicatul, subiectul va fi monemul care are:

IA
cea mai mare șansă să figureze și printre complemente:

subiectele din exemplele precedente pot fi complemente;
cf. rom. es, mănincă cîimi,: ei îi mănîncă unde: îi este o:
U
variantă a lui e. CI Si
BC
166:
RY
- Unităţile semnificative
4-27. Pyedicate nominale în limbile cu subiect
RA
2? .
în limbile în care combinaţia subiect-predicat este formal
LIB
obligatorie, în afară de cazurile în care situația este .
suficientă pentru actualizare, unele construcţii regulate .
au fost practic reduse la rolul de actualizatori ai adevăratu-
lui predicat. Este cazul în franceză al lui î7 y a, în care se
TY
deosebește formal un subiect / și un monem predicativ a.
Această analiză este corectă sincronic în îl y a son argent
SI
(dans cette banque ), în care pronunțarea, chiar familiară,
este il i (j) a/. Dar, în îl y a des gens sur la place, îl y a
R
nu face decât să introducă predicatul real gens, și se pronunţă
VE
normal /ja|; la fel, voici, voilă (din vois ci, vois lă) nu mai
sînt de fapt decît actualizatorii unui predicat următor.
NI
LU
4-28. Limbi fără. subiect

Oricât de frecvent ar fi tipul de organizare subiect-predicat,
RA
am greşi dacă l-am crede universal. Există limbi în care

un enunţ perfect normal comportă un singur monem pe
care l-am putea traduce prin „ploaie“, pentru „plouă“,
T
„vulpe“, pentru „iată o vulpe“ etc., nu

și aceasta
prin
EN
numai în cazuri marginale, reprezentate de porunci şi

de forme eliptice de comunicare, ci chiar în mesajele .
propriu-zis enunțiative. Bineînţeles, întrucît enunţul de
/C
un singur monem prezintă aceeași curbă. de intonație ca

SI
enunţurile mai vaste de același tip: afirmativ, interogativ

etc., putem fi tentaţi să vorbim în acest caz de un monem
IA
actualizator cu semnificant intonaţional. Dar, pentru

claritatea expunerii, se recomandă să nu vorbim de actua-
U
lizate decât în cazul în care monemul respectiv este o :

_
unitate de primă articulare, adică un monem segmental. *

BC
107.
RY
4-29. Monemul predicativși diatezele
RA
pai
;| Predicatul „comportă, un. monem,. predicativ însoțit sau
; nu de modalități. Acest monem predicativ este elementul
LIB
; în jurul căruia se organizează fraza și în raport cu care
„celelalte elemente constituitive își marchează funcţia.
Trebuie să menționăm totuși, că, în unele limbi, ca româna,
TY
vorbitorii
au latitudinea, să orienteze predicatul în raport
cu participanții acțiunii:; fie acțiunea de a deschide, cel
care .suferă — poarta gfădinii — și. un agent care este
SI
grădinarul ; dacă întrebuințăm forma, predicatului numită
„diateza activă“ vom spune grădinarul deschide poarta
„grădimii; - dacă întrebuințăm ER
forma numită . „diateza
pasivă“, enunţul va deveni poarta grădinii este deschisă
IV
de grădinar. În primul caz, predicatul (deschide ) este
orientat în raport cu grădinarul ; în al doilea caz, predicatul
UN
(este deschisă ), este orientat în raport cu poarta.. Într-o

limbă ca malgașa, putem orienta în plus predicatul în
raport cu ceea, ce ar fi în română un complement circum-
AL
stanțial. Îi schimb, alte limbi, ca basca, nu cunosc această

posibilitate de orientare a predicatului: o dată stabilite
TR
acțiunea, participanții: acțiunii și diversele circumstanțe,

structura enunțului este fixată definitiv. : .
EN
II. Expansiunea
/C
4-30. Expansiune : o N
SI
toi ceea ce nu este: indispensabil

IA
Numim expansiune orice element adăugat unui enunț

care nu modifică raporturile reciproce și funcția elementelor
U
reexistente, Dacă enunţul constă dintr-un monem pre-

BC
168.
„Unitățile semnificative
RY
dicativ. izolat, orice adăugare a altor moneme care nu
RA
modifică caracterul predicativ al monemului primitiv,
reprezintă o expansiune a predicatului inițial ; aceste mone-
me vor putea fi de cele mai diverse tipuri; pornind de la
LIB
enunţul românesc mergi ! obținem prin expansiune 7iergi .
repede !. cu un monem autonom, mergi să-l cauţi cu 0 sin-,,
tagmă dependentă cu bază predicativă, mergi la vecină ! cu o
TY
sintagmă autonomă, mergi repede să-l cauţi la vecină ! cu
trei din aceste elemente reunite. Într-un anumit sens,
SI
putem spune deci, că totul într-un enunț poate fi con-
siderat ca. expansiune a monemului predicativ, cu excepția
R
elementelor indispensabile actualizării acestui monem,
VE
cum este subiectul acolo unde există: în Jes cliens mangent
la soupe, la sowpe este o expansiune a predicatului, în timp
ce les chiens nu constituie o astfel de expansiune. Dar
NI
expansiunea nu se limiteazăla elementele pe căre le putem

lega, după cum vrem, de monemul predicativ. Ea comportă
LU
adăugări, nu numai la nucleul central al enunțului, ci și

la fiecare din tipurile de segmente examinate pînă aici.
Se vede importanța rolului jucat de ea în constituirea
RA
mesajelor. |
T
4-31. C coordonarea |
EN
Este. bine ca de 'la început să distingem între două tipuri

de expansiune: expansiunea prin coordonare și expansiunea
/C
prin subordonare. Avem a face cu expansiune prin coordo-

SI
nare cînd funcţia elementului adăugat este identică cu

aceea, a unui element preexistent în același cadru, astfel
IA
încât-.am regăsi structura enunțului primitiv dacă am

suprima elementul preexistent (și marca eventuală a
U
coordonării) și dacă nu am lăsa să subziste decît elementul

adăugat:ifie enunţul e/ vinde mobile, va, exista, expansiune
BC
169
RY
prin coordonare dacă 'după vinde se adaugă 'cumpără,
RA
«precedat de un monem specific (și) care marcheazăun
anumit tip de coordonare; rezultatul va fi el vinde și
cumpără mobile, în care cumpără are exact același rol ca
LIB
vinde, adică rol predicativ, și în același cadru, adică în
„aceleași raporturi cu celelalte elemente ale 'enunțului.
Dacă într-un nou enunț, suprimăm predicatul primitiv
TY
vinde (și marca coordonării și), obținem el cumpără mobile,
„care are alt sens, dar aceeași structură ca enunţul iniţial.
Expansiunea prin coordonare poate afecta oricare din
SI
unitățile luate în considerare pînă aici; un monem auto-
ER
nom în astăzi și mâine, un monem funcțional în cu şi fără
vahizele sale, o modalitate în engl. with his and her bags,
un lexem în 7oșu și negru, bărbat și femeie, o'sintagmă
IV
predicativă în e/ desenează și pictează -cu talent. Vom
observa că pot fi coordonate elemente ca astăzi și mâine
UN
(de pildă în timpul frumos se va menţine astăzi și mâine)

care .se exclud unul pe altul ca elemente autonome în
același enunţ. aa
AL
4-32. Subordonarea
TR
[Expansiunea prin subordonare este: caracterizată prin

faptul că funcția elementului adăugat nu se găseşte la
EN
un element preexistent în același cadru. Această funcție

te indicată fie de poziţia elementului nou în raport cu
/C
unitatea după care acest element își exercită funcţia, fie

cu ajutorul unui monem funcțional ; expansiunea pe care
SI
„o prezintă la soupeîn les chiens 1ângent la soupe își are

“funcția. indicată de plasarea după nucleul predicativ
IA
alcătuit de monemul predicativ însoţit .de.. modalităţile

lui; aceea care are forma de la route din la poussiirede
U
la roule își are funcția, marcată prin monemul funcţional

BC
170
RY
de. Se vede că expansiunea permite completarea, elemente-
RA
lor .nepredicative ale enunțului în același fel în care se
completează predicatul, chiar dacă aceasta se poate face
mijloace lingvistice
LIB
ca aici, prin întrebuințarea unor
diferite: în franceză, funcţia de „complement drept“ este
deosebită de aceea de „atribut“ prin faptul că una este
marcată prin poziţie, cealaltă prin monemul funcțional de.
TY
Dar, bineînţeles, nimic nu împiedică ca funcția să fie
aceeașiîn cele două cazuri, de pildă într-o limbă în care
SI
enunţul complet folosit mai sus ar avea o formă ca 7 y
a imanger de la supe par les chiens în care, lingvistic,
R
la soupe ar fi față de manger ceea ce route este faţă de
VE
Doussitre.
Elementul subordonat poate caracteriza (tradițional:
NI
„depinde de“) aproape orice element din prima articulare,
monem simplu sau sintagmă, inclusiv modalitățile (nai
LU
mare > mult mai: mare) şi chiar indicatorii de funcție

(fără băni > absolut fără bani), care, totuși, scapă: cel
mai adesea, specificaţiilor: îl găsim precizînd valoarea unui
RA
monem autonom (repede > foarte repede ) sau a unui lexem

determinat (0 rochie > 0 rochie roșie, o rochie de bal, o
T
rochie care este roșie, penelul umui artist); acest element

poate fi el însuși o expansiune prin subordonare a unui
EN
alt lexem. (el. merge repede >> el merge foarte repede, o

frumoasă rochie > o foarte frumoasă rochie ). Elementul
/C
subordonat poate caracteriza un monem predicativ: e

spun, ei îi spun lui, ei spun 14 cuvînt, ei spun că vor veni,
SI
ei vin >ei vin mâine, ei vin cînd ele pleacă.

IA
Elementul subordonat poate lua forma unui monem

unic autonom (e aleargă > el aleargă repede ) sau ncau-
U
tonom (mare > foarte mare); acest monem poate fi

BC
lexical (an copil > frumos copil). sau gramatical.
1714
RY
(nare > mai mare). EL poate fi o sintagmă autonomă.
RA
de tipul celor'pe care le-am întîlnit pînă aici: e/ Pleacă >
el pleacă cu valizele sale, bisericile > bisericile din Roma:
EL poate fi de asemenea o sintagmă cu formă predicativă
LIB
devenită normal autonomă; prin adăugarea unui monem
funcțional,
care este adesea, „o conjuncţie de subordonare“,
dar care, poate fi de asemenea. semnalată-ca expansiune
TY
doar prin locul pe care-l ocupă în enunț: e vin > ei vin
cînd ele pleacă, un copil > un. copil care aleargă şi fără
SI
monem funcțional, engl. fhe face was black >> the face he
saw was black. : - a Ea
4-33. Fraza ER |
IV
y
pa
Elementele subordonate. cu formă predicativă . (nucleul
UN
„propoziţiilor subordonate“) nu pot fi asimilate predica-

-
telor veritabile pentru că le lipsește caracterul:de nemargi-
nalitate și de independențăpe care le-am. considerat ca
trăsătură, caracteristică a predicatului.. Ageasta ne permite
AL
să definim fraza ca: enunţul ale cărui el te 'se. leagă

toate de un predicat unic sau de mai multe predicate coordo-
TR
natej) şi ne dispensează de. introducerea, intonaţiei .. în

această definiție, ceea ce prezintă un avaăităj seriog, dat
EN
fiind „caracterul slab lingvistic al 'acestui tehomen. , :

/C
IV. Compunerea şi derivarea *

SI
4-34, Compunerea şi derivarea nu sînt. expansiunii

IA
Procedeele: denumite cu ajutorul ' termenilor „compil=

nere“ și .„derivare“ar putea, fi 'considerate 'în anumite
U
cazuri, ca forme particulare ale expansiunii. Dar, foarte

BC
Pa
r
4172
RY
adesea, ele duc la îmbinări de moneme care n-ar putea fi
RA
descrise ca. rezultînd din adăugarea la un enunța unui.
element „care nu. modifică raporturile reciproce și funcția, “
elementelor preexistente“: dacă: înlocuim pe gară prin
LIB
autogară în el a sosit la gară, rămînem în condițiile caracte-
ristice ale expansiunii întrucît adăugarea unei precizări
suplimentare nu a schimbat nimic în alcătuirea enunțului
TY
nici în natura raporturilor reciproce ale elementelor sale.
Același lucru se. întîmplă dacă înlocuim pe copil „prin
SI
copilașîn a intrat un copil. În ambele cazuri, înlăturarea
“'monemelor! adăugate, zuto- și -așse face fără nici o difi-
R
cultate.. Situaţia este. cu totul alta dacă încercăm să
VE
suprimăm un element din compusul pierde-vară sau din
derivatul' lucrător în enunțurile a fost un pierde-vară sau
a angajat un kicrător. În pierde-vară şi în lucrător, formate
NI
de'la pierde şi vară, și de la lucr- şi -ător nu există firește

expansiune, adică ' adăugare sintagmatică la un enunț
LU
existent, ci creare. în afară de context a unei unități noi.

În realitate, nu. există expansiune nici cînd întrebuințăm. -
ca autogară sau derivate ca copilaș: de fapt,
RA
compuse
alegem. între autogară şi gară, așa cum alegem între gară
și stație; între copilaș și copil, ca între copil și Prunc. Dar,
T
contrar a ceea ce se întîmplă cu pierde-vară şi hicrător, -

EN
nimic nu împiedică ca aceste compuse! şi derivate. să

ia naștere' sub forma unor expansiuni, autogară fiind
/C
gîndit la început ca gară,dar o gară de un fel deosebit,

fapt marcat prin adăugarea lui auto-. Există multe cazuri -
SI
în care '4 copil mic reprezintă. o alegere la fel de unică

ca și copilaș fără să putem îndepărta complet interpretarea,
IA
lui. mic ca: o expansiune a lui copil.. Vom spune deci că

există cazuri de compunere și de derivare despre care
U
în
n-am putea afirma că nu pornesc de la expansiuni,
BC
173
RY
timp ce această eventualitate trebuie exclusă ca formal:
RA
„imposibilă în alte cazuri.JPentru primele putem vorbi:
de compunere şi derivare endocentrice, ceea ce sugerează
că acțiunea reciprocă: a elementelor prezente nu afectează
LIB
raporturile ansamblului cu ceeace este exterior acestui
samblu: înlocuirea segmentului copil cu: segmentul
copilaș duce la schimbarea: segmentului în el însuși, dar:
TY
nu în raporturile sale cu ceea ce este în afara segmentului:
Pentru sintagmele: de. tipul 'pierde-vară, lucrător, vom
vorbi de compunere: și derivare exocentrice: apropierea
SI
celor două elemente duce: la. crearea UNS hoi raporturi
ER
cu ceea ce este exterior compusului sau derivatului._
4-35. Trăsături comune compunerii și derivării,

IV
Toate. compusele și derivatele au în comun în .primul
UN
rînd unitatea semantică a complexului : marcată prin .

faptul că fiecare corespunde unei alegeri unice. Dar
această trăsătură este prea greu de constatat, chiar prin -
AL
introspecție, pentru a o putea reține în scopul identificării

acestor complexe și al opunerii lor sintagmelor - propriu- ..
TR
zise (cu vahizele, lucr-a-se-m ), care rezultă din alegeri

multiple. Singura caracteristică pe care ar trebui. s-o
reținem este că ele se comportă, în .raporturile lor cu.
EN
celelalte elemente ale enunțului, exact ca. monemele care .

apar în aceleași contexte ca și ele, ceea ce implică, de pildă,
/C
că ele pot fi însoțite de aceleași modalităţi și că aceste.

modalități nu pot acționa numai asupra unui element al'
SI
compusului sau derivatului: o cameră obscură . foarte”

bine construită nu este o cameră mai obscură, ci o cameră |.
IA
obscură mai obscură decât altele. La fel, fr. chaise-longue!

de o mărime neobișnuită nu înseamnă chaise-plus-longue,
U
ci chaise-longue mai lung decît altele. n

BC
Z 174...
RY
De asemenea, ne așteptăm ca monemele legate prin
RA
compunere şi derivare să fie formal inseparabile și ca, de,
pildă, ele să nu fie unul cu altul în raportul analizat mai» 4
sus sub numele de „acord“. Aceasta ar însemna, să existe
LIB
;
posibilitatea introducerii între ele a unei fracțiuni de |

$
semnificant discontinuu, ca între fr. petite și &glise cînd se

trece de la singular la petite &glise Jlaptit-egliz] la plural
TY
[leptit-z-egliz/. Dar, discutînd conceptul de „cuvînt“, am
văzut cât de puţin sigur este un astfel de criteriu. Nu vom
SI
ezita să spunem că îr. bonhomme este un compus: e limpede
că n-am putea combina, de pildă, primul din elementele sale
R
componente cu o modalitate de comparativ și să spunem 444
VE
moins bonhomme sau 1 meilleur homme fără să distrugem
e
pe bonhomme; Aceasta nu împiedică ca cele două element
Donshom umes |bă-z-ăr m] ;
NI
componente să fie disociatela plural:
pluralul popular Bonhonunes [bonom/ subliniază clar ano-
LU
malia acestui acord intern și caracterul său perfect natural

la categorii largi de vorbitori. . |
Am desemnat mai sus (4—13) ca sintagm ă, orice îmbi-
RA
nare degmone me. Vom deosebi totuși de

, sintagm a propriu-
Zisă, sintemul, adică complexul format din monemele
T
moneme
constitutive ale compusului sau derivatului. Aceste
EN
ale sintag-
se numesc legate în opoziție cu monemele libere
ă
melor propriu-zise: segmentul prelucran este o sintagm
/C
din sintemul prelucr- (el însuși alcătuit din mone-

formată
mele legate pre- și -luicr-) şi monemele libere imperf.—
SI
și
J-a| şi pers. 1 — J-m]. Privite diacronic, compunerea
juxta-
diar între
IA
derivarea, pot apărea ca stadiul interme

le pun
punerea monemelor pe care nevoile de comunicare
în contact și amalgamul într-un singur monem: este cazul
U
lui collocare care a dus de la con locare la culca, îr. coucher.

BC
175
RY
4-36. Diferenţa între compunere şi derivare
RA
„Diferenţa între compunere și derivare se rezumă destul
LIB
de bine spunînd. că monemele care. formează un compus
există și în afara. compuselor, pe cînd din cele care intră
într-un derivat, unnuul
există. decât în derivate și anume
cel care tradițional se numește afix. “Trecerea unui monem
TY
de la statutul de element al compusului la cel de afix.se
produce de îndată ce acest monem încetează de a fi între-
SI
buințat altfel decît în. compunere, ceea ce pare contra-
dictoriu în termeni, dar ilustrează clar strinsa înrudir
ER
e
dintre cele două procedee. Astăzi -monemul: -/o0o0d -
din
engl. boyhood și monemul -heif. din germ. Freiheit sînt
IV
” afixe pentru că ele nu se, întîlnesc în afara. sintagmelor
inseparabile ca Boyhood Și Freiheit ; ele au fost elemente. de
UN
compunere atit timp cît v. engl. hdd și v. germ. de sus, heit

s-au putut găsi în contexte analoge celor în.care se întîl-
mesc. boyhood și Freiheit, i
AL
Analiza de mai sus nu ia în considerare cazul în care cele

două moneme asociate nu există ” în afara îmbinărilor
TR
de acest tip. Este vorba mai ales de elemente numite

„savante“, care, la origine, fac parte din cuvintele împru-
mutate dintr-o-limbă „clasică“ și nu sînt de loc percepute
EN
ca formînd unități semnificative decît de cei care le intro-

„duc în uzaj. Totuși, cînd cuvintele de „acest tip devin.
/C
numeroase și uzuale, vorbitorii reușesc în cele din urmă

să. desprindă sensul componentelor. “Toţi știm că termo-
SI
stai este alcătuit din două elemente termo- şi -stat,

bine
reprezentate în alte îmbinări de același fel și al căror
IA
senș. se desprinde destul de ușor, încît, fără să fim tehni-

cieni, putem fi tentaţi să formăm alte cuvinte cu
termo-
U
și alte cuvinte cu -sfaț. Specificitatea semantică destul

de
BC
176
RY
mare a celor două elemente susținută uneori prin cunoaș-
RA
terea etimologiei poate duce la a interpreta astfel de:
formaţii ca niște compuse. Dar un element ca fele-, deosebit
LIB
de favorizat prin descoperirile din ultima vreme și care se
“ îmbină astăzi liber cu moneme sau cu sintagme existente
în afara îmbinărilor:în cauză (cf. feleviziune şi viziune,
telegiudat și ghidat), se comportă de fapt ca un afix. Avem
TY
a face aici: cu o situație lingvistică deosebită, care nu se
identifică :nici cu compunerea propriu-zisă, nici, în gene-
SI
ral, cu derivarea, care presupune îmbinarea unor elemente
R
cu statut diferit. S-ar putea vorbi probabil, de „recom-
punere“ în cazul în care se formează un nou sintem, de
VE
la elemente desprinse prin analiză.
NI
4-37. Criteriul producbivității

LU
n lingvistica sincronică se recomandă să nu vorbim de

RA
compunere și de derivare decît acolo unde avema facecu

rocese productive. Desigur, uneori e greu să ne pronunțăm
T
asupra productivității cutărui sau cutărui afix: putem

vorbi de un sufix francez -cete dacă un copil, plecînd de
EN
la mechant, mechancetă, formează cochoncelă de la cochon?

"Oare se 'mai formează cuvinte noi cu sufixul românesc
/C
-ef sau fr. -aison? În orice caz, trebuie evitat să împingem

analiza dincolo de limita admisă de sens: ar fi ridicol să
SI
vedem în încerca un derivat de la cerc sau în îr. avalanche

un derivat de la avaler de vreme ce numai ctimologiștii
IA
“pot întrezări o analogie semantică între cele două cuvinte,

Ar fi abuziv să stabilim un monem fr. -cevoir extras din
U
Yecevoir, percevoir, dicevoir, întrucît vorbitorul obișnuit

BC
nu este niciodată determinat de sentimentul că între
177
RY
aceste cuvinte ar exista altceva decit o analogie formală
RA
și întrucât pentru. a avea un monem trebuie să avem un
semnificant și” un semnificat.,
Se întîmplă adesea ca, dintre cele două elemente ale unui
LIB
compus sau derivat, unul să-și piardă autonomia și să nu
se menţină 'în 'limbă . decît într-un singur "compus sau
derivat. Acesta, este, de pildă, cazul lui -uz în frantuz sau
TY
al fr. -tin în laurier-tin..Nu putem vorbi în acest caz de
un afix, de vreme ce un afix este un instrument.de derivare,
SI
iar derivarea, este un proces producător de noi: sintagme.
1-38: Aia: modalitate sau lexem? ER

IV
Am putea ezita să clasăm afixele printre lexeme, arătînd |
că, în general, ele nu constituie obiectul unui articol în
UN
dicționare. Dar ar însemna să dăm prea mare importanță

unei tradiții care nu este respectată totdeauna, și este
mai bine să ajungem la realitatea lingvistică care 'deter-
AL
mină, în ultimă instanță, comportamentul lexicografi-

lor. De fapt, se pune problema dacă trebuie să introducem
TR
sau nu afixele printre modalități.. Criteriul reținut mai

sus (4—19): pentru a deosebi lexemele și morfemele era
EN
caracterul. limitat al inventarelor în cazul acestora din

urmă, și este normal să vedem dacă se aplică aici. Trebuie
precizat că nu este vorba, de a stabili dacă putem sau nu
/C
să numărăm exact monemele susceptibile de a apărea

într-un context dat, ci de a arăta dacă monemul aparține
SI
unei serii deschise, care astăzi poate nu comportă decît

un număr restrins de unități, dar care poate crește în
IA
orice clipă, sau dacă aparține unei serii închise astfel

încât numărul elementelor pe care le comportă nu poate
U
varia fără să antreneze o reorganizare structurală: sîntem

BC
178
ba
"Unităţile semnificative
RY
puțin tentaţi să căutăm cîte sufixe există în română ca
RA
-ie sau '-îș (băcănie, păltiniș ), susceptibile de a forma sub-
stantive de la substantive, deoarece ele formează un sis-
tem destul la labil pentru ca în orice moment să poată.
LIB
apărea un alt sufix de același tip, care n-ar afecta valoarea.
și întrebuințările lor. Cu totul alta este situația unui sis-
tem ca, cel al. numărului sau cel al articolului în română,
TY
unde două unităţi opuse acoperă ansamblul domeniului,
astfel. încât, acolo unde problema se pune, trebuie să ale-
SI
gem ' obligatoriu între singular și plural, între definit și
nedefinit. Într-un astfel de caz, orice nouă unitate ar trebui
R
să-şi delimiteze un domeniu pe seama unităților tradițio-
VE
nale. Rezultă că, o dată realizate condiţiile care determină
întrebuințarea unui anumit tip de modalitate, vorbitorul
este obligat să aleagă dintr-un număr determinat de mo-.
NI
neme: în română putem vorbi de un colț de stradă, fără

LU
articularea termenului stradă; dar, dacă în mesaj, vrem să

punem în valoare noțiunea de stradă, va trebui neapărat
“să folosim strada sau o stradă. S-ar părea. deci că este
RA
preferabil să vedem în afixe un tip special de lexeme. |

T
4-39, Afixul poate determina

EN
alegerea modalităților
/C
Desigur, criteriul destul de relativ al caracterului nelimitat

SI
al inventarelor este singurul care se aplică la ansamblul

cazurilor de derivare. Am putea fi tentaţi să spunem că
IA
afixul se definește ca formînd cu lexemul nederivativ un

complex susceptibil de a funcționa exact ca un lexem
U
simplu și de a se îmbina, cu aceleași modalităţi: copilaș

funcţionează la, fel ca şi copil și se îmbină cu aceleași
BC
179
RY
modalități. Dar putem concepe o limbă în care substan-.
RA
tivul însoțit de un articol s-ar comporta întru totul. ca,
același substantiv fără articol, fără să fim tentaţi 'să vedem
în'sintagma articol + substantiv. un derivat și în articol
LIB
un afix, pentru că apartenența articolului la un inventar
limitat îi dă un caracter de generalitate și de abstractizare, |
ceea, ce, în fond, ne frapează în modalităţi. i
TY
În afară de aceasta, există cazuri în care analiza posibilită-
ților combinatorii ne permite să : opunem' clar afixele și:
SI
modalitățile: dacă luăm în considerare: pe zic şi zicală:
(zic + ală ), vedem că primul se combină cu :0 întreagă.
ER
serie de modalități personale, temporale etc.;:cele pe care.
le putem denumi verbale, în timp ce al doilea nu poate fi.
însoțit de nici una dintre. ele, ci numai de: modalități” de:
IV
cu totul alte tipuri, ca articol, posesie, număr. “Așa cum.
UN
vom. vedea, este -vorba de: posibilitățile combinatorii în

interiorul -sintagmelor autonome, care permit să se deter-.
mine identitatea 'lexemelor. (sau a: “sintemelor). “Aceasta.
AL
înseamnă că identitatea. lui zic și cea a lui zicală sînt cît

se poate de diferite, iar monemul -ală, care are capacita-
TR
tea să metamorfozeze un verb“ într-un „nume“, este cu

totul altceva decît o modalitate a cărei prezenţă | nu
poate decît să confirme trăsătura verbală sau nominală a
EN
lexemului și nu să schimbe această. trăsătură. Semantic,

putem rezuma aceasta spunînd că afixele au un caracter
/C
mai ceritral, mai puțin marginal decât modalităţile, ceea '

ce are drept corolar pe plan formal, că, în grupul alcătuit
SI
din lexeme, afixe si modalităţi, afixele sînt în general mai

IA
centrale, adică se află în contact cu lexemul, iar modali- !

tățile mai: periferice, adică sînt separate de Jexeme prin
U
afixe. Pe scurt, dificultatea, întâlnită îîn lingvistica gene-.

BC
180.
RY
„«: Unităţile semnificative
rală, de a face deosebirea, între afixe și modalități, rezultă
RA
din faptul că lexemele și morfemele reprezintă doi poli
care nu exclud .existența elementelor intermediare cu o
LIB
specificitate mai: considerabilă decît aceea a modalităților
sau a 'monemelor funcţionale, dar mai mică decît - media
specificității lexemelor. :
TY
„dj
SI
„-"V, Clasificarea monemelor -
R
VE
4-4U.. Compuse și derivate tratate ca moneme
NI
Trebuie precizat de la bun început că ceea, ce va fi spus
mai jos cu privire la clasificarea monemelor se aplică și
LU
sintemelor,. adică îmbinărilor de ,moneme care. sînt în

acelaşi raport .cu restul enunțului ca și monemele simple.
Cu alte. cuvinte, în cele ce urmează se: va ține seama de
RA
derivate şi compuse: ceea ce 'se spune despre monemul

autonom repede va fi valabil și pentru derivatul dărbă-
T
tește, ceea ce se spune despre lexemul simplu gară va îi

valabil și pentru compușii. autogară, pierde-vară sau drum
EN
de fier. Ceea ce ne împiedică să vorbim aici de „cuvinte“,

este faptul că acest termen acoperă nu numai îmbinarea
/C
dintre elemente lexicale, lexeme propriu-zise și afixe, ci

și eventuala îmbinare a acestor elemente cu modalitățile
SI
și monemele funcţionale sub forma. desinenţelor. Altfel

include
IA
spus, (zuvântul“ poate desemna o sintagmă care

ceea ce: vrem să tratăm ca un context, oricare ar fi gradul
de întrepătrundere a semnificanţilor în cauză. După .
U
terminologia, tradițională, operăm aici, în cazul lexemelor,

BC
cu „radicale“ sau '„teme'.) | IN
181
RY
Elemente de lingvistică .. generală
4-41... Același monem în clase diferite
RA
Ierarhia monemelor care a fost stabilită mai sus (4—8-—29)
LIB
se bazează pe gradul de autonomie sintactică a segmentului
semnificativ considerat într-un context determinat, Cutare
segment în cutare context este un monem-sauo sintagmă
autonomă ; în alt context el poate fi foarte bine monem
TY
sau o sintagmă dependentă: duminica este autonomă în
copiii se plictisesc duminica, dar dependentă în duminica
SI
trece trist. Fără îndoială, am putut socoti că rom. pentru
ESTE un monem funcțional, adică să stabilim că acesta
ER
este rolul său în -toate contextele în care îl întîlnim. Dar
ceea, ce este poate adevărat pentru această unitate româ-
IV
nească nu este obligatoriu adevărat pentru echivalentele
sale din alte părți; în multe limbi, monemul care semnali-
UN
zează. pe beneficiarul acțiunii este tocmai cel care, într-un

context diferit, va avea ofuncţie predicativă și va cores-
punde verbului nostru a da. În acest. domeniu,
ceea. ce
AL
caracterizează fiecare limbă: este felul în care se stabilesc

clasele de moneme, susceptibile de a îndeplini aceleași
TR
funcții. o = | De _
4-42. Întrepătrunderi, transferuri,

EN
cazuri dificile.
/C
“Aceste clase sînt rareori delimitate precis: în limbileîn

care echivalentul lui dau funcţionează la fel de bine ca
SI
indicator de funcție („lui“, „pentru“) cât și ca predicat,

IA
există de obicei o mulțime de moneme întrebuințate ca

„indicatori de funcție, fărăsă fie folosite vreodată ca pre-
dicat, și invers. În română există o clasă de „adjective“
U
caracterizate prin întrebuințare cvasi-predicativă („nume

BC
182
RY
predicative“ însoțite de „copulă“ sau un verb de stare),
RA
și prin întrebuințare ca determinante lexicale („atribute“).
Dar monemele din această clasă se pot folosi ca determi-
LIB
nate cu toate funcţiile clasei „substantivelor“. Există
deci întrepătrundere. Mai mult, trebuie să deosebim aici
întrebuințările rezultate dintr-o elipsă încă simțită ca
TY
atare (trebuie să vespectăm pe [oamenii] bălrini) în care
putem restitui
pe loc elementul absent și cazurile în care a
avut loc un adevărat transfer de la o categorie la alta
SI
(Bătrinul și marea, locuiește împreună cu bătrîni). Nu e
totdeauna ușor să faci deosebirea clară. între următoarele
R
două situaţii lingvistice: pe de o parte, un verb și un
VE
substantiv au același radical fără să putem spune că numai
contextele în care apar explică diferențele semantice
NI
între unul și celălalt: în engleză, fishse pronunță la fel
“în a fish şi to fish; sensurile de „pește“ și „a prinde pește“
LU
sînt desigur înrudite, dar e clar că dacă fish reprezintă

în ambele cazuri aceeași unitate, [ fish, ar reprezenta
„eu sînt pește“, „eu mă comport ca un pește“, mai
RA
degrabă decît „eu pescuiesc“; pe de altă parte, același

monem poate. fi întrebuințat fie cu funcție predicativă,
T
fie ca expansiune a predicatului, diferențele semantice

EN
observate de la o întrebuințare la alta rezultînd direct și

sincronic din influenţa. contextelor diferite și din funcțiile
respective. Așa. se întîmplă în limbile, în care, de pildă,
/C
piciorul este desemnat cu ajutorul unei forme care va îi

SI
înțeleasăîn anumite împrejurări ca „el (sau ea) merge“,

sau . în kalispel, limbă indiană din statul Washington,
IA
unde un arbore este numit es-iț, formă care ar fi redată

într-un context în care ea ar avea funcție de predicat,
U
prin „el stă drept“. În cazurile din urmă, avem desigur a

BC
face cu . aceeași unitate lingvistică, deoarece în aceste

153
“Elemente de lingvistică generală
RY
limbi, contrar a. ceea, ce constituie o regulă :în română,
RA
un element lingvistic determinat poate funcționa, ca: pre-
dicat sau ca expansiune a predicatului, fără să-şi schimbe
identitatea. ., . SI |
LIB
A „.
„tat
4-43. „Nume“ şi. verbe“
TY
În ceea cepriveşte lexemele, vom deosebi mai întîi dacă
este cazul, între cele susceptibile.de întrebuințări predi-
cative și celelalte. Această distincţie
nu acoperă neapărat
SI
pe cea tradițională între „verbe“ și „nume“: în lat. Paulus
ER
bonus „Paul este bun“ și rus. dom nov „casa este. nouă“,
bonus şi nov sînt predicate fărăsă fie verbe, Limbile în
care nu există această distincţie, adică, în care toate
IV
lexemele pot fi folosite ca predicate,
nu, sînt de loc excep-
ționale. Firește, aceasta nu înseamnă că vom renunța, să
UN
stabilim diferite clase de lexeme. bazate. pe posibilitățile

lor. de combinare cu diferitele morfeme:.unele, care se pot
combinacu modalități de timp și de persoană
vor putea fi
AL
numite „verbe“; altele, care se combină cu modalităţi

de. număr sau de posesie vor putea, fi numite „nume“.
TR
Dar întrebuințarea acestor termeni prezintă inconvenientul

că ei evocă realități lingvistice proprii limbii celor care
au stabilit: terminologia gramaticală tradițională. În orice
EN
caz, ar fi mai bine să ne abținem să vorbim de „nume“

şi de „verbe“ cînd descriem o limbă în care toate lexemele
/C
se pot combina cu modalități de persoane și de moduri,

dar unde numai unele pe care le-am putea numi „verbe“,
SI
se potrivesc cu modalitățile de aspect, cele care prezintă

IA
obiectul sau actul în durata sa, independent de această

durată sau ca rezultat a altceva: în kalispel, moneme.ca
tum' „mamă“ sau cîtx“ „casă“se combină cu modalităţi
U
corespunzînd. ]. pronumelor noastre. personale. (En-tim

BC
184
RY
-
Unităţile. semnificative
„eu [sînt] mama“), 2. adjectivelor noastre posesive (au-
RA
citx" [este] casa ta“), 3. conjunctivului nostru (g-cîtx“
„să. fie casa“); alte moneme ca og“ „munte“, sau: kup
LIB
„a împinge“ se combină cu aceleași modalităţi, dar adaugă
altele, și mai ales pe cele de aspect, de pildă aspectul
continuativ, în care lucrul sau acțiunea este considerată
“în durata sa, marcat prin es(2)- sau es-... -î în 0s3-116Q*
TY
„[este] un munte“ și es-kip- „el împinge [ceva]“: Este
'clar că lexemele din această limbă, care se combină și
SI
cele care nu se combină cu aspectele, nu alcătuiesc două
clase. diametral opuse ca verbele și numele noastre, ci
R
două. subdiviziuni ale aceleiași clase de unităţi care toate
VE
sînt susceptibile de a îndeplini funcții predicative și nepre-
dicative. Este, fără îndoială destul de explicabil că mone-
NI
mele care desemnează acțiuni și cele care desemnează
obiecte tind să se combine cu modalități diferite. Dar
LU
exemplificarea de mai sus arată că semnul care desemnează -

obiectul „munte“ poate avea „flexiune“ ca. cel care denotă
acțiunea, de a împinge și nu ca, cel care desemnează un
RA
alt obiect, casa.

De fapt, se recomandă să rezervăm cuvîntul „verb“ pentru
T
a desemna monemele care nu.cunosc alte funcții decît

funcția predicativă. Așa sîntîn română, arunc, dau,
EN
măminc, care nu pot îndeplini o altă, funcție decit cea

predicativă decît sub forma de participii sau infinitive,
/C
adică prin adăugarea unui monem care în acest caz are

valoare de afix de derivare.
SI
4-44... „A djective“
IA
Monemele care desemnează stări sau însușiri sînt prin

U
excelență susceptibile de întrebuințări predicative. Ele

BC
pot fi de tipul rus. don. nov „casa este nouă“, de tipul

> cd .
. , .
185
RY
lat. caelum albet „cerul este alb“, sau de tipul: românesc,
RA
cu transferul predicaţiei asupra unei „copule“, casa este
nouă. Dar aceste moneme se întrebuințează foarte frecvent
și ca „atribute“, adică de fapt ca expansiuni ale lexemelor
LIB
nepredicative.. În rusă, se întrebuințează în acest: caz
(dom nov-yj... „casa nouă...") un indicator de funcţie,
combinat formal cu indicaţia: de caz, număr și gen, care
TY
trebuie să fi fost echivalentul unui relativ (,„casa, care
[este] nouă,...“). Aceasta explică existența în multe idio-
SI
miuri a unei clase aparte de „adjective“, care, după limbi,
se deosebește măi mult sau mai puţin clar de cea-a
verbelor și a numelor. e
ER
IV
4-45. „Adoorbe“
UN
Ceea ce numim tradițional .„adverb“ comport . unități

ă
care aparțin unor clase destul de variate. Intră aici mai
ales monemele autonome, seri, vepede: și sintemele deri-
AL
vate cu același comportament ca frăfește, româneşte. Este

vorba. aici de expansiuni ale predicatului. Cînd predicatul
TR
corespunde unei acțiuni, adverbul este firește un comple-

ment al acestei acțiuni: autorul expune istoricește faptele.
Cînd predicatul corespunde unei stări, adverbul va fi un
EN
determinant al acestei stări, chiar dacă predicatul nu mai

constituie monemul care desemnează această stare, ci o
/C
„copulă:“: în acțiunea este istoricește îndreptățită, istoriceşte

se referă nu la este, ci la îndreptățită ; vom despărți acțiunea
SI
este... îstoricește îndreptăţită și nu acțiunea este istoricește...

îndreptățită. Aceasta atrage după sine transferul adverbului
IA
în construcțiile atributive: acțiunea istoricește îndreptățită...,

dar, bineînțeles, nu înseamnă că cele două clase de deter-
U
minanţi ai verbului și de determinanţi ai adjectivului se

BC
186
RY
confundă obligatoriu: fr. res aparține. numai celei de a
RA
doua, beaucoup numai primei ; în română, foarte și respectiv,
mult,cu rare excepții, se află în aceeași situație. |
LIB
4-46. „Prepoziţii“ și „conjuncții“
TY
Ceea, ce numim „prepoziție“ intră. nemijlocit în clasa
indicatorilor de funcţie, fără a o epuiza, deoarece în ea
SI
figurează, la un loc, moneme cu semnificant desinenţial
pe de o parte, conjuncţii de subordonare, chiar pronume
R
relative, pe de altă parte. Monemele denumite de obicei
VE
conjuncții de coordonare, nu au un statut lingvistic
uniform: căci, de pildă, nu apare în toate contextele în
care îl găsim pe și ori pe sat. Monemele propriu-zis coordo-
NI
natoare, ca acestea din urmă, formează o clasă deosebită

care, deși ar face parte dintre morfeme, nu poate fi iden-
LU
tificată nici cu modalităţile, nici cu indicatorii de iuncție.

RA
4-47. „ Pronume”
Pronumele au în comun cu lexemele folosirea lor în funcție
T
primară, adică ca moneme determinate; dar apartenența

EN
lor la inventare limitate le plasează printre morieme.

Foarte des același pronume se prezintă sub diferite forme
/C
în contextele în care alternează cu lexemele („substantive)

și acolo unde este strîns integrat în sintagma predicativă.
SI
În română, de exemplu, fe şi Ion nu apar în aceleași

contexte (eu te văd, eu văd pe Lon ) dar tine și Ion pot
IA
alterna, (ex merg cu tine, eu merg cu Ion ). Într-un astfel de

semni-
caz, am putea sau să vedem în țe Şi fine, variante de
U
ficant ale aceluiași monem, sau să identificăm pe Line

BC
ca un monem determinat iar pe te ca o modalitate a predi-

187
RY
catului. La, fel, posesivele ton și: tien din franceză pot fi
RA
considerate variante combinatorii sau, pe de o 'parte, o
modalitate de lexem (avec ton livre); pe de altă parte un
monem determinat (avec Je tien ), însoţit el însuși de diverse
LIB
modalități („definit“, „Ssingular“). Faptul că eu sau tu
se referă, după caz, la persoane reale diferitenu
, are mai
multe implicații lingvistice decît faptul că astăzi nu se
TY
referă la aceeași realitate dacă îl folosim la 10 decembrie
1958 sau la 5 mai 1959.
SI
ER
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Capitolul 5
Varietatea idiomurilor
RA
'şi a uzajelor lingvistice
LIB
TY
, 7
5-1. Eterogenitatea struchurilor socio-linguvistice
R SI
Pînă aici am presupus că orice om aparține unei comuni-.
VE
tăți lingvistice și numai uneia singure. Am semnalat,
în trecere, că toți membrii unei astfel de comunități nu
vorbesc identic şi că divergenţele se pot extinde la anumite
NI
părți din structura limbii. Dar, ne-am grăbit săuităm

aceste deosebiri pentru a nu complica. expunerea: analiza
LU
unei limbi presupusă ca uniformă este un lucru destul de

delicat pentru ca să se recomande o simplificare la maxi-
RA
mum a, datelor problemei. Totuşi, o dată realizată această

analiză, este indispensabil să introducem în cercetare acele
date care au fost lăsate provizoriu la o parte.
T
EN
3-2. Comunitate lingvistică și corp politic

/C
Este bine să precizăm de la început, dacă este posibil,

SI
noțiunea de comunitate lingvistică: astăzi lumea este

împărțită în corpuri politice, fiecare, de obicei, folosind
IA
oficial o anumită limbă. Se tinde, prin urmare, să se

creadă că toți indivizii care aparțin aceleiași națiuni
U
alcătuiesc o comunitate lingvistică omogenă şi închisă: -

BC
multora le vine greu să creadă că cetățenii din Statele
189 |.
RY
Unite pot fi de limbă engleză, iâr' unii sînt convinși că,
RA
după trecerea frontierei de nord a Franţei, se vorbeşte
„belgiana“. Limbile oficiale au o formă scrisă, de cele
mai multe ori fixată în toate detaliile, aceea cu care un
LIB
străin va. face mai întîi cunoștință. În cadrul propriei sale
țări, vorbitorul este de obicei foarte sensibil ja prestigiul
formei scrise. Din caracterul fix și omogen al acestei
TY
forme, el trage ușor concluzii cu privire la acela al limbii
oficiale. Chiar.. lingviștii și-au ' concentrat. multă. vreme
SI
atenția asupra marilor limbi literare” pe care le studiau
ca filologi și n-au înțeles decît destul de tîrziu ce impor-
ER
tanță avea, pentru cercetările lor examinarea. idiomurilor
fără scriere, care: coexistă cu limbile naționale. A trebuit
și mai înalt timp, pentru sesizarea. diferențelor, adesea
IV
foarte mari, între aceste limbi oficiale: și literare, ȘI Vor-
UN
birca curentă, chiar a acelora a căror comportare pare în

general cea mai demnă de imitat.
Întrebuințarea restrictivă, aplicată de obicei cuvântului
AL
limbă, se bazează pe aceeași identificare simplistă a. corpu-

rilor. politice naționale și a comunităților lingvistice: un
TR
idiom ar merita. titlul de limbă în măsura în care el este

instrumentul .unui stat organizat. Chiar oamenii culți
EN
vor ezita să considere catalana ca limbă, în ciuda litera-

turii cu care aceasta se poate mîndri; ; pentru mulți, a vorbi
de o limbă bască sau de o limbă bretonă, ar însemna, să
/C
se facă vinovaţi de uneltiri autonomiste. Aceste restricţii

SI
se reflectă în întrebuințarea termenului „bilingv“. În vor-

birea curentă, este bilingv cel socotit în stare să folosească
IA
cu egală ușurință două limbi naţionale; un ţăran din Țara

Bascilor sau din Finistâre nu este un „bilingv“ deși el
U
vorbește, dnpă interlocutor, franceza sau idiomul local.

BC
190.
Varietatea idiomurilor şi a uzajelor lingvistice
RY
5-3. :Criteriul înţelegerii reciproce
RA
Lingvistul nu poatefi satisfăcut de o folosire a termenilor,
LIB
bazată pe o viziune așa de sumară a faptelor. Limitîndu-se
la definiţia, de mai sus a ceea ce esteo limbă, trebuie să
admitem că există limbă de îndată ce comunicarea se
stabileșteîn cadrul unei duble articulări de tip vocal, și că
TY
avem a face cu una şi aceeași limbă atît timp cât comuni-
carea, este efectiv asigurată. Aceasta, acoperă clar între-
SI
buințările curente ale termenului: franceza esteîntr-adevăr
instrumentul pe care îl folosesc cu succes pentru a comunica,
R
între ei un anumit număr de ființe umane. Dar nu vom
VE
putea refuza eticheta de „limbă“ idiomului local al țăranu-
lui basc sau breton, care este incontestabil un: instrument
NI
lingvistic de 'comunicare între populațiile rurale dintr-o
anumită zonă şi un instrument deosebit de franceză, de
LU
vreme ce el nu permite să se stabilească comunicarea cu

un francofon obișnuit. |
Din păcate, criteriul înțelegerii nu este totdeauna hotă-
RA
rîtor: fie un teritoriu unde oamenii din orice vale sau

din orice tinut restrîns se înțeleg fără greutate cu vecinii
T
lor imediați ; vom spune că ei vorbesc aceeași limbă chiar

EN
dacă de la o localitate la alta există diferenţe care afectează

vocabularul, gramatica sau sistemul fonologic. Dar, dacă
punem în contact vorbitori originari din două extremi-
/C
tăți opuse ale teritorialui, este foarte posibil ca. suma

acestor diferențe să fie așa de mare încît ei să nu se mai
SI
înțeleagă. În general, există toate gradele posibile între

IA
înțelegerea imediată și neînţelegerca absolută. Pe de altă

parte, comunicarea se poate stabili uşor între anumiţi
U
vorbitori în timp ce ea este aproape imposibilă între alții:

un francez înţelege, de obicei, oamenii din provincia Quebec;
BC
191
"Elemente de lingvistică generală. -
RY
dar, dacă nu recurge la engleză, riscă să aibă greutăţide
RA
înțelegere cu mecanicii auto sau cu chelnerițele de la res-
taurant.. Se întîmplă adesea ca neînțelegerea inițialăsă
facă loc unor, raporturi lingvistice aproape normale de
LIB
îndatăce neîncrederea inițială a fost depășită și au fost
recunoscute anumite corespondențe sistematice: un danez
şi un norvegian care observă că unul spune [sk] acolo unde
TY
„altul spune [5] în ski, de pildă, sînt pe calea înţelegerii
reciproce... | DI a i
SI
Vor exista deci neapărat cazuri limită ; s-ar: putea întîmpla
ca lingvistul să admită intervenţia unor consideraţii extrin-
ER
sece și. să vorbească de limbi în loc de dialecte atunci
cînd două varietăți devin idiomuri oficiale a două corpuri
IV
politice distincte. Pe de altă parte, se poate ca lingvistul
să aibă interes să grupeze și să claseze diferite varietăți
UN
„ lingvistice în funcție de natura folosirii lor sau a extinderii

lor în spaţiu și societate fără să intervină
cu folos gradul
de înțelegere între oamenii care vorbesc varietățile: în
AL
cauză: dialectele unei limbi sînt concepute ca formînd un

tot fără ca aceasta, să implice presupunerea unei înțelegeri
reciproce generale.
TR
5-4. Bilingvism şi „diglosie“

EN
Ideea că bilingvismul implică două limbi cu statut identic

/C
este așa de răspîndită și așa de bine ancorată încât lin-

„gviştii au propus termenul de „diglosie“ pentru a desemna
SI
o situaţie în care o comunitate folosește, după împrejurări,

„un idiom mai familiar și cu mai mic prestigiu sau un
IA
altul mai savant și mai îngrijit. Nu ar exista bilingvism

decît individual, în timp ce diglosia ar. caracteriza comu-
U
-nități întregi. Totuși, există atît de multe posibilități de

BC
7
192
RY
simbioză între două, idiomuri, încît am prefera să păstrăm
RA
un termen ca. „bilingvism“ care le acoperă pe toate decît
să încercăm o clasificare pe baza unei dihotomii simpliste:
franceza și engleza sînt două limbi naționale de mare
LIB
prestigiu, dar în Canada nu se poate spune că ele sînt în
fapt pe picior de egalitate ; în aceste împrejurări ar trebui
oare să vorbim de diglosie în provincia Quebec?
TY
5-5, Complexitatea situațiilor lingvistice reale.
SI
Înainte de a căuta să ilustrăm varietatea idiomurilor și
R
a uzajelor lingvistice, este util să amintim cîteva fapte de
VE
experiență: 1. nici o comunitate lingvistică nu poate fi
considerată 'ca alcătuită din indivizi vorbind o limbă
asemănătoare în toate detaliile; 2. există milioane de
NI
ființe umane aparținînd la două sau mai multe comunități

“lingvistice, care, după interlocutori, folosesc o limbă sau
LU
alta; 3. nu rareori o persoană care nu vorbește decit o

limbă, înţelege mai multe, ascultindu-le sau. citindu-le;
RA
4. cea mai mare parte a oamenilor sînt capabili să folo-

sească, după. împrejurări, forme destulde diferite ale
aceleiași limbi: 5. cei care nu folosesc activ diferite forme
T
de acest tip, înțeleg de obicei, fără greutate, formele pe

EN
care au ocazia să le asculte destul de des. i

/C
5-6. Diversitate nepercepulă

SI
Idealul lingvistic ar fi, fără îndoială, ca interlocutorii să

practice totdeauna foarte exact aceleași distincții fonice,
IA
morfologice și lexicale, cu alte cuvinte, să folosească toți

aceeași structură lingvistică. În realitate, în raporturile
U
dintre persoanele aceleiași comunități, identitatea absolută

BC
193
"“Elemente 'de lingvistică” generală. -
RY
a sistemelor pare-să fie mai degrabă. excepţie decît regulă:
din 66 de parizieni între 20 şi 60 ani, aparţinînd în general
RA
burgheziei și grupaţila, întîmplare în 1941, nu: s-au găsit
doi care să răspundă absolutla fel.la cincizeci de întrebări
LIB
urmărindsă desprindă sistemul vocalic al fiecărui infor-
mator. Este de remarcat aici că diferențele lingvistice,
sugerate de aceste răspunsuri divergente, nu: afectează
TY
înțelegerea, ele nu sînt nici observate, nici percepute.
Fiecare credecă vorbeşte ca toți ceilalți, de vremece toți
SI
vorbesc „aceeași limbă“, Această identitate lingvistică,
cerută, obligatoriu de nevoile. comunității, se. impune. spi-
ER
ritului vorbitorilor, îi face surzi la. divergențe, îi înclină
să pună în socoteala particularităților : personale, ca,
timbrul vocii, o trăsătură lingvistică proprie care, din
IV
întîmplare, s-ar impune atenției ascultătorului.. |...
UN
Această toleranță involuntară se dobîndește ' bineînțeles

o dată cu deprinderile lingvistice, adică în frageda copi-
lărie: copilul care învață limba „sa“, o face prin imitarea
aânturajului; în măsura în care nu. există omogenitate
AL
lingvistică totală în acest anturaj, copilul vă, fi determinat

să aleagă, să sincretizeze, să meargă: pe ocolite; .el-va
TR
obține în cele din urmă un sistemde opoziții clare pe'care

îl va folosi activ, dar nici o trăsătură lingvistică. la care
EN
va fi expus în timpul învățării nu-i va părea anormală,

fie că face parte sau nu din sistemul lui personal. Cel mult,
cutare trăsătură s-ar putea să-i pară. neplăcută, vulgară,
/C
grosolană, sau dimpotrivă, rafinată, delicată, cu prestigiu,

„după sentimentele încercate față: de persoanele care vin.
SI
mai des în contact cu el. De fapt, o mulțime de comportări

IA
lingvistice îi vor părea atît de normale, de obișnuite, chiar

dacă el însuși nu le folosește, încît 'nu le va percepe ca
U
divergențe. Cu alte cuvinte, orice vorbitor îşi are norma sa

BC
” pr
194
RY
Varietatea idiomurilor şi. a uzajelor lingvistice
lingvistic ă -imperativă, care îi. dirijează folosirea

activă,
RA
limbii, şi o normă pasivă, mult mai largă şi tolerantă. France-
zul care deosebește /a| anterior și /â] posterior este pregătit
să înţeleagă. o formă franceză unde patte și fâte, tache și
LIB
tâche.se pronunţă identic, și măcar nici nu „va auzi“ că
un oarecare concetățean al său pronunţă. âge sau sable cu
lo el întrebui
-unde nțează un e posterior.
TY
un a anterior:aco
Cât, priveşte vorbitorul care nu distinge între două
feluri de a, el nu dă nici o atenție distincţiei făcute de
SI
contemporanii săi, atita vreme cât variațiile în realizarea
celor două foneme nu depășesc limitele cu care este obiș-
R
nuit. În materie de vocabular, toleranța este și mai mare;
VE
adesea, dar nu' obligatoriu, mai conştientă: aceeași reali-
tate va fi desemnată ca piine sau ca pită; acolo unde un
român spune m-am îmbolnăvit, altul spune 7-a betezit,
NI
unul vorbește de porumb, iar altul de cucuruz. În ceea ce

LU
priveşte ' faptele „gramaticale“, norma poate fi profund

uniformizată, prin secole de intervenție conștientă, așa
reprezintă,
cur este cazul limbii franceze; 'situaţia ei Totuși, chiar
RA
însă, mai degrabă o excepţie decit o regulă.

de
înl franceză, rămîn în acest domeniu unele posibilități
S'assoil, je puis sau je peux şi
alegere: 7 s'assied sau il
T
Ia | i |
EN
atele.
/C
5-7. Diferențe sociale

să
SI
Se întîmplă totuși ca un întreg ansamblu de divergențe

la oameni
apară cu o deosebită frecvenţă și o mare coerență
IA
statut
care, ca. servitorii, fac parte din anturaj, dar cu un
social deosebit. Un complex de acelaşi tip poate aparține
U
este
se manif
aproape tuturor vorbitorilor, dar poate să nu copilul
decît în anumite împrejurări. În toate aceste cazuri,
BC
195
RY
Elemente de lingvistică - generală:
identifică, trăsăturile lingvistice divergente,nu numaicu
RA
realitățile socotite corespunzătoare lor, dar și cu perso-
nalitatea, acelora care le manifestă și cu împrejurările unde
el le constată. Adulții se miră adesea că aud copiii folosind
LIB
termenii cu un simț exact al conveniențelor, adică al împre-
jurărilor în care societatea îi așteaptă. Totuși, aceasta e
ușor de înțeles dacă ne gîndimla condiţiileîn care copilul
TY
învață limba. n a 4 .
a
SI
5-8. Complexitatea reală a unei situaţii unilingue
ER
Numărul. varietăților, de :limbă pe care. copilul este pus
să le identifice, depinde de comunitatea în care trăiește și
IV
de statutul social al alor săi. Acum vreo treizeci de ani,
UN
un copil aparținînd burgheziei pariziene reușea repede să

deosebească, de forma lingvistică pe care o întrebuința
€l însuși în viața de toate zilele,un limbaj popular carac- -
terizat mai ales prin sintaxă și prozodie (accent automat
AL
pe .penultima), o formă literară caracterizată prin fapte

de vocabular și de sintaxă însoţite de o morfologie specifică
TR
a verbului (perfectul simplu), și o formă poetică care

adăuga trăsăturilor formei literare exigențe metrice și tră-
EN
sături fonologice specifice (e mut în numărul de silabe).

La aceasta putea să se adauge un stil argotic, chiar gro-
solan, curent în curțea liceului, dar în general, evitat în
/C
familie. Celelalte experiențe lingvistice, latina din biserică

SI
sau din şcoală, diferitele limbi vii, nu intrau la socoteală,

ele nefăcînd parte, pentru copil, din limba „sa“. Această
IA
separare categorică între limba „maternă“ și limbile

străine este fără îndoială perfect justificată în cazul ana-
lizat aici: diferitele forme ale francezei, pe care le-am enu-
U
merat, au în'comun esențialul din sistemul fonologic,

BC
196
RY
gramatical şi lexical, și se opun practic, ca un tot, la ceea
RA
ce se poate numi „latină“ sau „engleză“. Dar nu totdeauna
putem trasa o limită așa de clară.
LIB
5-9. Graiurile ( Balois )
TY
Într-o mare parte a populaţiei sătești din Franţa seco-
lului al XIX-lea și chiar astăzi în multe comunităţi rurale,
copilul este expus înainte de virsta de zece ani unor forme
SI
lingvistice destul de divergente în fonologie, gramatică și
R
vocabular pentru a sugera observatorului lingvist existența.
a două idiomuri în concurență mai degrabă, decît existența
VE
a două varietăţi ale aceleeași limbi. În acest caz, forma
lingvistică învățată prima și folosită normal în sînul
NI
familiei este numită grai (fr. patois) ; alături de grai, uneori,

copilul identifică și practică frecvent o formă lingvistică
LU
în care se va recunoaște fără şovăială franceza, deși această

formă este deosebită în multe privințe de diferitele forme
ce
vorbite la Paris sau în orașele de provincie ; de îndată ca
RA
va familiar iza, în plus,

va merge la școală, copilul se
cu forma literară și forma poetică.
și micul parizian,
T
adică
Interesează relativ puțin dacă graiul este romanic,
EN
, și, prin urmare, destul de

derivat din latină, ca franceza
mult mai de departe, cum e
aproape de ea, sau înrudit
cazul într-un sat din Flandra sau din Bretania de jos,
/C
sau ca în Tara Bascilor, unde se întrebuinţează un idiom

de limbi
ale cărui raporturi genetice cu celelalte familiisituaţiei
SI
ipotetice . Trăsătur ile distinct ive ale în

rămîn
IA
rele: pe de o parte,
care se foloseşte un grai sînt următoa
cele două sisteme prezente sînt destul de divergente pentru
pe două
ca cel care vorbeşte un grai să le conceapă ca locală a
U
registre diferite, vorbirea. lui curentă și forma.

BC
197
RY
Elemente de 'lingvistică generală
idiomului general; pe de altă parte, vorbirea. locală: este
RA
considerată ca o formă. lingvistică nedesăvirşită care
n-are decit de cîștigat prin orice împrumut din limba
LIB
națională. De aici rezultă că un grai nu se menține decît
atît timp cât există oameni pentru care în anumite împre-
jurări este mai ușor să-l folosească decît limba națională ;;
de aceea, s-ar putea spune că prin definiție, graiurile sînt
TY
sortite dispariției. Ele pot dispărea prin contopire treptată
cu forma locală a vorbirii generale: există teritorii unde
SI
franceza locală este mai mult sau mai puţin „patoisce“,
după îîmprejurări Și interlocutori.. Ele pot dispărea de ase-
ER
menea, prin părăsire pur şi simplu, unii, părinți hotărînd
la un moment dat să numai vorbească în grai cu copiii.
IV
„Graiul poate fi de asemenea eliminat din momentul în care
vorbirea, locală sau o. formă foarte apropiată, cîștigă în
UN
ochii celor care o folosesc un. prestigiu suficient pentru a

întoarce curentul care tinde s-o priveze |de autonomie în
favoarea. vorbirii generale: un grai flamand din Franţa
AL
de Nord rămîne un grai atît timp cît se menţine numai

prin inerția celor care îl vorbesc; el devine o. varietate â
limbii neerlandeze la cei care îl Vor practica conștient ca
TR
atare. Această diferență de punct de vedere va atrage

imediat diferențe apreciabile în comportarea. lingvistică
EN
a vorbitorilor, care vor evita anumite. cuvinte și anumite

forme și vor favoriza, altele.
/C
5- 10. Condiţionarea sibiiației gaiurilor. .

SI
- ta
IA
Termenului grai îi corespunde în linii mari termenul francez

palois care sugerează o situație lingvistică fără echivalent
exact în afara Franţei; aceasta este o ţară în care limba
U
'națională se bucură de multă vreme de un mare prestigiu

BC
198
RY
atea
. idiomurilor
Variet și a uzajelor lingvistice
şi, în general, s-a impus destul pentru ca locuitorii aceleiași
RA
'
provincii, dar din sate ceva mai depărtate s-o folosească
mai ușor: între ei decit. o vorbire locală care variază de
LI B
: la cantonla canton, chiar de la comună la comună. Cum
o limbă se învaţă prin practică, limba națională, franceza
în cazul de faţă, este ştiută din ce în ce mai bine. Pe de
TY
e
: altă parte, vorbitorii pierd ocazia să-și confrunte vorbiril
e, .iar diferenţ ele dintre acestea, cu care ci s-ar.fi
“local
putut obișnui şi care pînăla urmă s-ar fi eliminat, devinla
SI
Obstacole: considerabile în comunicare. Se ajunge pină
(patois) la raportu-
ER
urmă'să se.restrîngă folosirea graiului
rile între:oamenii din același sat sau din localităţi practic
vecine. Locuitorii care vorbesc limba comună aproape.la
IV
fel'de curent ca. şi graiul, se conving atunci că acesta nu
ă
_are- nici o valoare practică, iar dacă prin inerție continu
UN
oranii, capătă obișnui nţa să se

să-l folosească cu contemp
în franceză copiilor lor, și, în general, tuturor
adreseze
tinerilor din sat. | |
AL
5-11. Situaţiile dialectale

TR
EN
oficială nu. şi-a cîștigat statutul

În ţările în care limba
mult timp s-a
decât destul de recent, mai ales acolo unde
manifestat o rezistenţă faţă de puterea centra lă, vorbirea
/C
locală continuă să fie folosi tă chiar pe domen ii destul de

împre jurăr ile vieţi cu
i, excepția
SI
întinse, iar adese a în toate

cu autoritățile naţionale. Ea este folosită la
relațiilor
IA
Adesea
oraș ca şi la țară, în casele burgheze ca și în popor.
aceste dome-
ca este folosită în scris. În interiorul unuia din
U
ciile, există diferenţe

nii “care. coincid. adesea cu provin
lingvistice serioase, dar vorbitorii, obișnuiți, știu să facă
BC
„199
“Elemente de lingvistică: generală
RY
abstracție de ele, și există perspective ca. ele să dispar
cu vremea, în măsura, în care situația descrisă aici se.sta-ă
RA
bilizează. Se vorbește în acest caz de un dialect, deosebirile
între diferitele graiuri locale fiind neglijate. Dialecte
de
LIB
acest tip sînt cele a căror existență este admisă tradițional
în țări-ca Germania și Italia: există un dialect suab, un
dialect bavarez,--un dialect piemontez, undialect sicilian
etc. Este limpede totuși că o situaţie dialectală ca cea
TY
schițată mai sus poate -ușor degenera, într-o 'situaţie: de
„palois“ analogă cu aceea menționată pentru Franţa
Pentru aceasta este destul ca progresul unității naționale.
SI
să aducă o întărire simţitoare a poziției limbii oficiale.
Desigur,
ER
nu există limită precisă. între dialect şi grai
(patois) : în realitate procesul de dezagregare care duce
pînă
IV
„la urmă la eliminarea vorbirii locale, începe de îndată
ce o.
formă lingvistică exterioară se impune pe seama formelor
UN
locale. Nu e sigur că situaţia din Gasconia și din Piemont

este așa de diferită cum ne-am aștepta, după opoziția
categorică stabilită mai sus între Franța şi Italia. Graiu-
AL
rile de pe teritoriul României sînt mai puţin diferențiate

între ele decît cele din Europa occidentală ; pe baza vor-
TR
birii din nordul Munteniei și sudul Ardealului s-a consti-

tuit o limbă literară naţională, care tinde din ce în ce să
EN
ia locul graiurilor locale. -
5-12. „Dialect“ opus „imbii

/C
SI
. Trebuie să subliniem, în orice caz, că aplicatla Italia,

Germania și la alte ţări din Europa, termenul de dialect
IA
implic în accepţi
ă a curentă o judecată de valoare. Desigur,
această judecată este mai puţin severă decît aceea pe care
U
BC
200
Varietatea idiomurilor și a uzajelor lingvistice
RY
o implică termenul de „patois“. Dar, oricare ar fi senti-
mentele pe care le încearcă «un german sau un italian
RA
pentru dialectul său, el nu s-ar gîndi să-l pună pe același
plan cu limba naţională. Bavareza este germană, piemon-
LI B
teza este italiană, dar există o formă a germanei, o formă
a italienei care nu este „dialect“, ci „limbă“. Există ita-
lieni şi'germani care nu vorbesc nici un dialect, ci numai
limba naţională. Nu rareori, totuși, limba oficială și
TY
comună nu se confundă cu. nici o vorbire locală, și nu
este vorbită ca prima limbă de nici un membru al comu-
SI
nității. Întrebuinţatfea sa este limitată la anumite împre-
jurări pentru care vorbirea locală nu este admisă. Se poate
literară sau 'sfintă, care ER
ca această limbă să fie înainte de toate o limbă tradițională
este slab adaptată celor mai
IV
felurite nevoi ale comunităţii; acesta este cazul arabei
clasice în țările musulmane. Aceasta. creează condițiile
UN
apariţiei unei a doua limbi comune, adaptată mai bine

nevoilor zilnice. Acolo unde o limbă comună cu întrebuin-
țare restrânsă și anumite vorbiri locale sînt înrudite
AL
îndeaproape, vorbitorii sînt, în general, mai conștienți

ten-
de unitatea ansamblului decât de divergențe, şi sînt
TR
limba comună și vorbirea locală maj

să considere
taţi.
două
degrabă ca două stiluri ale aceleiași limbi, decît ca
EN
idiomuri deosebite.
5-13. Dialectele ca varietăți ale limbii

/C
SI
o folosire apartea cuvântului „dialect“, de pildă

Există
în Statele Unite, unde termenul desemnează orice formă
IA
locală a englezei fără să fie vorba de a opune dialectelor o

formă de Iimbă mai recomandabilă. Orice american Vor-
bește un dialect, cel din Boston, cel din New-York, cel
U
BC
201
> “Elemenite. de “lingvistică generală
RY
din Chicago, sau, dacă a călătorit mult; run oarecare dialect
hibrid, fără .să aibă: sentimentul că vorbește .altceva
RA
decit engleza din: America, sub o formă perfect acceptabilă
în toate împrejurările vieţii. Această: situaţie amintește
ceea ce se petrece la Paris și în centrele urbane ale 'Franţei
LIB
nemeridionale unde există multiple varietăţi ale francezei,
care în gura oamenilor culți:par așa de acceptabile încît
ceea ce .le deosebește. trece,: în general, -neobservat.
TY
Dialectele :americane corespund aproximativ 'cu ceea ce
numim. franceza locală, și. nicidecum -graiurilor. “(patois)
din Franța sau dialectelor. germane sau “italiene: care sînt
SI
prea. diferite unele de altele pentru a permite “înţelegerea,
ER
reciprocă de la un capăt la altul.al teritoriului național.
Această folosire a cuvîntului. corespunde: accepţiei date
cînd vorbim de. dialectele: grecești anterioare: stabilirii
IV
limbii koine, adică a unei limbi bazate pe vorbirea de la
Atena, care a redus celelalte dialecte greceştila: rangul
UN
de graiuri inculte înainte de. a. le elimina. pe toate, cu o

singură excepție (lacoriiâna care a:supraviețuit sub-numele
de tsaconiană). În secolul al VI-lea înaintea erei noastre la
AL
Atena nu se vorbea, de loc „greaca“ ci dialectul atic, așa.

cum tebanii vorbeau dialectul beoțian și lacedemonienii
TR
dialectul Jaconian, .ceea ce, probabil,

nu împiedica înțele-
gerea reciprocă, cel puțin în centrul lumii grecești... . ;
EN
5-14. Divergență şi convergență: - ț

/C
Consideiaţiile de: mai sus: permit jalonarea . unui. proces:

SI
repetat de bună seamă în mii de exemplare de cînd există .

oameni care: vorbesc:: uh
IA
grup; omenesc agresiv sau pro=:

lific: îşi. întinde domeniul pînă într-atît încît contactele.
între diferitele triburi se răresc şi se slăbesc. Aceasta atrage:
U
BC
202
RY
Varietarea.. idiomurilor și a uzajelor lingvistice
un proces de diferenţiere lingvistică care se va: amplifica
RA
dacă între diferitele triburi contactele se slăbesc și
mai mult și dacă se stabilesc contacte noi cu triburi din
alte grupuri. Va: avea loc o ramificare a limbii inițiale,
LI B
iar această ramificare va putea atrage chiar între regiuni
mai restrânse o neînțelegere totală. Dar un trib mai agresiv,
mai prolific, mai inventiv, sau mai cult decît cele vecine
TY
își va putea impune într-o zi hegemonia. politică sau cul-
turală.. Dialectul lui va deveni limba oficială sau literară
SI
va
pînă acolo unde se va întinde hegemonia sa, și astfel,
începe să înlătur e dialecte le locale, fie printr- un proces
ER
de convergență dus pînă 'la contopire totală dacă sînt
puţin diferenţiate, fie, pur și simplu, prin înlocuire. Să
nu se înțeleagă că limitele acestei hegemonii vor coincide
IV
e
cu'cele ale expansiunii inițiale“ a grupului: în anumit
i
puncte ele le vor depăși, iar noua limbă va, acoperi regiun
UN
w e. .
este de cu totul altă origin e; în

în care vorbirea locală grupul
alte părți ele vor fi mai retrase, iar unele dialectee din sau într-o
altă națiun
AL
nostru ar putea fi integrate într-o

expans iune cultur ală în care în cele din urmă
altă zonă de
vor dispărea. | a]
TR
este o consecinţă
Procesul de ramificare dialectală nuNu distanța prin ca
inevitabilă a expansiunii geografice.
EN
însăşi produce diferențierea lingviseste tică, ci slăbirea con-

tactelor. Dacă sporire a. distan țelor compensată prin-
comportamentul
/C
tr-o îmbunătățire a comunicaţiil or,

lingvistic va rămîne acelaș i: atît timp cît erau necesare
întregi, pentru traversarea Atlanticului, en-
SI
săptămîni
diferențiat ;
gleza din' Anglia și cea.din America, s-au
IA
și în detalii,
vocabularul căilor ferate diferă, în ansamblu
sînt condi-
între Marea Britanie și Statele Unite. Dar altele
U
decît citeva ore

țiile într-o epocă în care nu sînt necesare
BC
203
RY
pentru a ajunge de la. New-York la Londra și în care,vocea
RA
traversează aproape instantaneu oceanul;. :de aceea,
astăzi observăm mai degrabă o convergență decît o diver-
gență. Dacă, cîndva, cetăţenii dintr-o ţară vor instala
LIB
o stație de observaţie pe lună, nu există.nici o șansă ca
acolo să: apară un nou dialect al limbii respective, atît
timp cât legăturile:
cu pămîntul nu vor fi. întrerupte...
TY
5-15. Cum să precizăm valoarea. de „dialect“...
SI
Pentru lingviști există un mijloc de a corecta ambigui-
limba comună față, de care idiomul
ER
" tatea cuvîntului dialect. El constă în a preciza totdeauna
în discuţie este un pro-
IV
dus divergent. Astfel, în Spania se va putea, face deosebirea
între un. dialect spaniol ca, .cel andaluz, .care nu este în
UN
ultimă analiză decît un fel provincial de a folosi casti-

liana, și un dialect romanic din Spania, ca cel asturian,
care la. origine reprezintă, o diferenţiere locală a, latinei
AL
aduse cîndva în Peninsulă. În Grecia, tsaconiana este un

dialect protogrecesc; cea mai mare parte a idiomurilor
TR
romaice locale sînt diferențieri ale limbii Foine; în ce

privește formele locale ale vorbirii burgheziei, ele ar putea
fi etichetate ca „dialecte ale limbii grecești. moderne“.
EN
Din păcate există.multe cazuri în care este greu să recon-

struim, procesul de diferențiere, și tot ce putem spune
/C
despre suabăși bavareză, este că sînt dialecte germane,

fără ca aceasta să implice, bineînțeles, că ele ar fi varietăți
SI
ale germanei comune contemporane. Complicată este și

situația idiomurilor românești din sudul Dunării—
IA
aromân, istroromân, meglenoromân: unii specialiști le

socotesc dialecte ale limbii române, alții, limbi de sine
U
stătătoare, |
BC
204
RY
5-16. Idiomurile. creole
RA
sub numele
pe care le desemnăm de „creole“,
Idiomurile
din Africa în
sînt vorbite de descendenţii sclavilor aduși
LI B
n.Ele sînt
Lumea Nouă 'și în insulele Oceanului India stadii le recon-
rezultatul unui proce s deoseb it, ale cărui
actua lă față de
struimcu mintea. Dar comportarea. lor și deformată
TY
limba de cultu ră, a cărei versi une mutil ată
Situa-
ilor.
- par să fie, amintește de cea a dialectelor și graiur
— vorbi re locală
ţia creolei franceze din insula Domin ica
SI
care au ca limbă oficială englez a
— cores-
a oamenilor
Franţa, ai căror
punde situaţiei graiurilor neerlandeze dinnațională.
vorbitori folosesc franceza ca limbă
ER
IV
5-17. Dialectele sociale
UN
„dialect“ este întrebuințat de cele mai

Termenul de
multe ori, cu privire la varietățil e lingvistice. care au o
nu ne împiedică
localizare geografică specifică. Dar nimic rea lingvistică
AL
comp orta
să-l folosim și pentru a desemna Și în acest caz a avut
divergentă a anumitor clase sociale. re a contactelor între
TR
loc o scădere a frecvenţei și o slăbi

a atras un proces de
două pături ale populației; aceasta frinat decit de un
EN
diferenţiere lingvistică care nu este

coexistenţa în același
minimum de cooperare presupus de
a
/C
loc..
să
5-18. Limbă vorbită și limbă scri
SI
fiecărei limbi
IA
Credinţa în unitatea și în omogenitatea facă să uităm

nu numa i să ne
naționale are ca rezultat, în interiorul frontierelor
diversitatea condiţiilor lingvistice
U
BC
205
Elemente de lingvistică: generală -
RY
fiecărui stat, ci și să ne ducă la convingerea, falsă de
altfel, că există neapărat identitate între limba vorbită
de. un .popor și cea pe care o scrie; Cînd o comunitate
RA
lingvistică, -pînă. atunci analfabetă, face cunoștință cu
scrierea, o cunoaște. pe aceasta.în serviciul altei limbi;
LIB
în acest. caz.disocierea, scrieriişi a limbii cere o putere
de
analiză care la. început poate foarte bine lipsi și e posibil
ca primii vorbitori. care încearcă să scrie, să..o facă într-o
TY
limbă străină. Se întîmplă ca, această situație să sestabi-
lizeze și 'ca oamenii instruiți, care continuă să folose
vorbirea lor locală, cu excluderea oricărui, alt idiom,ască
SI
nu știe să
să scrie. decît. limba străină. În. multe cazuri,
ER
limba. care se impune în aspectul scris este
limba unei
literaturi „clasice“ sau limba textelor religioase,
ca latina
în Europa. occidentală sau slava veche în Europa
IV
. de răsărit
și în România, pînă în preajma epocii contempora ne, și
pînă în zilele noastre, sanscrita în India și araba Coranu
UN
în țările musulmane. Desigur, aceasta nu exclude eforturilelui

pentru scrierea în idiomurile locale; în evul mediu
se scria
în franceză, engleză, germană, concomitent cu „latina
AL
atunci cînd era vorba de adresare unui public local

,
larg decît cel al cărturarilor. mai
| Aa
TR
5-19. Altă limbă sau alt sti)?

EN
Sîntem tentaţi să deosebim cazul în care

limba scrisă
este „altă limbă“ decît vorbirea locală, de
/C
acela în care
ea este concepută doar ca un alt stil. Dar lucrul nueste
SI
totdeauna ușor. Cînd limba scrisă poate fi recun

oscută
ca o stare anterioară a vorbirii obișnuite, este greu
de pre-
IA
cizat obiectiv gradul de diferențiere care permite

vorbim de două limbi în loc de două stiluri: trebuie să
oare
U
BC
206
Varietatea idiomurilor. şi 'a uzajelor lingvistice
RY
să spunemcă învățații romanofoni din secolul al VIII-lea
RA
foloseau în scrierile lor (în latină, dar ce latină !), un stil
arhaizant al propriei lor limbi, sau că ei întrebuințau, după
împrejurări, o limbă, o „romanică“ locală, și o altă
LI B
limbă, latina? Sau, pentru alua un exemplu contemporan,
în ce cadru să clasăm raporturile reciproce, în Egipt,
dintre araba vorbită, limba jurnalelor și aceea. a Coranului?
TY
Este limpede că existenţa aceleiași etichete. („romane
loqui“, araba“) constituie, în ansamblu, o indicație că
SI
unitatea 'este totdeauna simțită în spatele diversității,
precum și un instrument puternic pentru a menţine con-
ER
vingerea că divergențele sînt mai degrabă stilistice decît
fundamentale. S-ar putea spune că unitatea, persistă atît
timp cât diferitele forme lingvistice sînt simțite ca comple-
IV
mentare, cît fiecare împrejurare de viață cere'o anumită
UN
formă, excluzîndu-le pe celelalte, și că, prin urmare,

vorbitorul nu este pus niciodată în fața unei alegeri. Exis-
tență unor stiluri foarte variate ale limbii vorbite și ale
AL
limbii scrise, care dau impresia: unui larg evantai fără

întreruperea, continuității, nu poate, bineînţeles, decît să
întărească impresia. de unitate. Așa se întîmplă în româna
TR
actuală, unde existenţa unor stiluri variate contribuie la

mascarea. diferențelor dintre limba, oficială și aceea a con-
EN
versaţiei familiare: astfel, forma scrisă a limbii are unele

trăsături proprii printre care se pot menționa perfectul
simplu literar, viitorul de tipul voi face, demonstrative ca
/C
acesta, folosirea unor cuvinte necolorate; în opoziție cu

SI
acest aspect, există o vorbire familiară mai liberă, carac-

terizată prin trăsături ca: folosirea, prezentului pentru
IA
povestire, viitorul. de tipul am să fac, demonstrative ca

ăsta, cuvinte colorate ca a se căra pentru a pleca. Dar
U
între aceste stiluri există altele intermediare care resping

BC
207
„Elemente.de lingvistică generală
RY
viitorul de tipul voi face, admiţind în. schimb demonstra-
tivul de tipul acesta'ca variantă a: lui ăsta, sau paralel
RA
cu el. . DE Ie Sa
LIB
5-20. Forma vorbită şi forma scrisă
ale aceleiași limbi . |
TY
Totuși nu trebuie să uităm că opoziţia între o limbă
literară tradițională. și vorbirea de toate zilele'nu se con-
SI
fundă de loc cu opoziția, mult mai categorică, care există
între forma primară vorbită și forma secundară grafică:
în franceză, forma
expresie grafică .cît
„vorbită“
și una ER
est-ce
orală,
gue cunoaște
iar
is devorereul are o formă, scrisă dar și una rostită.
perfectul
Se
atît
simplu
o
IV
întîmplă totuși să se ezite asupra scrierii unui cuvînt
UN
familiar ca /pagaj/ „harababură“ (pagaye, pagaie, sau

pagaille ?) sau asupra rostirii unui cuvînt literar ca pusil-
lanime sau transi. În engleză sînt destul de frecvente!
AL
cazurile în care nu se știe foarte bine cumsă se pronunțe

un cuvînt a cărui formă scrisă e cunoscută; în timpul
susținerii unei teze asupra scrierii limbii chineze, membrii
TR
unui. juriu american n-au căzut de acord nici asupra

locului accentului în deogran, nici asupra calității primelor
EN
două vocale ale cuvîntului. O a
5-21. Franceza vorbită și franceza Scrisă

/C
SI
În franceză, deosebirile între scriere și pronunțare sînt de

așa natură încît putem spune fără nici o exagerare că
IA
structura limbii scrise nu se confundă cu aceea a limbii

vorbite:: într-una, pluralul -se marchează regulat prin
U
adăugarea unui -s la substantiv, și în al doilea rînd prin

BC
208
RY
fapte de acord; în cealaltă, el se exprimă, mai âles prin
RA
modificările formale aduse determinanțţilor substantivului
(Jleţz)/ în loc de [1/, [la[; /de(z)] în loc de [&/,[ iin]). Bine-
înţeles aceste diferențe devin și mai izbitoare dacă -soco-
LI B
tim diferenţele în inventarul de.forme între limba curentă
și limba literară (absența în prima a perfectului simplu și a
imperfectului subjonctivului). O gramatică a francezei
TY
bazată. numai pe. limba vorbită sub forma ei fonică, ar
prezentao structură foarte diferită de cea cuprinsă în
SI
gramaticile clasice care nu ţin seama decit de limba tradi-
țională sub forma sa grafică: nu am vorbi, de pildă, de
ER
conjugări diferite, ci am face deosebirea între verbele cu
temă unică (ex. /dân-/ „donner“) -şi verbele cu temă:
variabilă (ex. /fini- finis-/: /fini fini-ra/ dar /finis-6 finis-i9/ ;
IV
[s&- sav- so-|: [il să], [nu sav-3], [il so-ra]). De fapt, senti-:
UN
mentul unității francezei dincolo de aceste forme diver-

gente nu se poate menţine decît cu prețul însușirii anevo-
ioas6 +a 'deprinderilor care “permit copilului să identifice
sintagmă. Jizem/ pe care o pronunță de cînd știe să vor-
AL
bească, și scrierea is aiment, care trebuie să reproducă

destul de fidel succesiunea fonemelor și a monemelor
TR
folosite în urmă cu vreo mie de ani. |

EN
5-22. Condiționarea specială a uzajelor literare

/C
Putem deplînge o stare de fapt care constrînge pe tinerii

francofoni să consacre acestui dresaj ore întregi care ar
SI
putea fi folosite pentru deprinderea unor talente cu ade-

vărat mai productive. Este un fapt că scrierea franceză
IA
care permite relativ ușor unui străin să regăsească pro-

nunțarea unui cuvînt a cărui formă scrisă o cunoaște, este
U
excepțional de exigentă
. w
pentru cei care au învăţat să
BC
209
"Elemente , de lingvistică generală .
RY
pronunțe limba înainte de a o.citi sau de a o-scrie. Dar
trebuie impusă; convingerea că este absolut norimal să se
RA
stabilească. diferențe între: aspectul vorbit și cel scris. De
obicei se apreciază că. scrierea. reproducînd foarte.aproxi-
LIB
„mativ intonaţiile vocii, nu e surprinzător că -se stabilesc,
prin ..compensare, unele: preci :. suplimentare:
zări . deose-
birea: între .omonim atîte,'de frecventă în ortografia. fran-
ceză, își găsește aici o anumită justificare. Dar aceasta nu
TY
este decît un aspect al diferenţei fundamentale.a. :condi-
țiilor în care se. exercită, deobicei, folosirea vorbirii Și
SI
activitatea literară: . în viața.. curentă, vorbirea nu. face -
adesea decît să. gloseze o situație ;:ne putem permite deci:
anumite întorsături eliptice: „pe ER -aici!“, într-un,
oarecare, cu un gest cu mîna; „ce om!“ „acolo“ etc. Vor-
culoar
IV
birea este domeniul. de predilecție al pronumelui de per-
soana întîi și a doua, și în general, al cuvintelor și al sintag-
UN
melor care, ca aici, ieri, mâine, nu au, sens concret decît. -

prin referire la, situația în care sînt emise. .Fără îndoială,
nurareori, în vorbire, ne plasăm în afara situaţiei în care
AL
se găsesc interlocutorii: clevetirea,. care; nu e socotită

neapărat ca. o activitate literară, implică cel. mai adesea o.
TR
comportare lingvistică. care nu. se bazează pe situaţia

concretă în care se desfășoară conversaţia. S-ar putea
spune de altfel, că folosirea limbajului, independent de
EN
împrejurările de tot felul, reprezintă un ideal, de-vremece:

numai în acest caz comunicarea se stabilește prin mijloace
/C
strict lingvistice. Dar, în timp ce rareori vorbire a

se sus-
trage total contingenţelor, autorul în faţa foii de hirtie,
SI
este aproape obligatoriu condamnat

'să realizeze acest
IA
ideal, de vreme ce el nu va putea prevedea toate condițiile.

în care mesajul său va fi însușit. Schimburile de scrisori,
trebuie socotite aparte, întrucît în principiu 'ele nu se
U
BC
210 : ,
RY
încadrează în' dorinţa 'de generalitate și de permanență
de care este stăpînit autorul. Se cuvine să amintim aici
RA
că literatura orală esteo realitate anterioară literaturii
scrise cu' care sîntem familiarizați, și că înmulţirea mași-
LI B
nilor vorbitoare ar permite să se prevadă o nouă răspîndire a
compunerii 'orale a. operelor și a transmiterii lor pe cale
sonoră. Dar în măsura în care această; literatură orală
TY
rămîne strict lingvistică și nu este însoțită nici de zgomote
nici de proiecţii luminoase menite să restabilească o situa-
ție, 'ea, va întruchipa idealul lingvistic al unei comunicări
SI
stabilite cu ajutorul unor semne arbitrare. Totuşi, anu-
ER
mite elemente nelingvistice, ca, timbrul vocii vorbitorului,
şi importanța.pe care ar putea s-o capete unele efecte de
insistență, și unele elemente nediscrete ale curbei melodice,
IV
vor îndepărta. comunicarea, de idealulpe care îl reprezintă
notarea grafică restrinsă numaila trăsăturile pertinente
UN
ale 'enunțului. | Se
AL
5-23. Sabir și „pidgin“

TR
Pină aici, n-am încercat să ilustrăm varietatea situaţiilor

socio-lingvistice decît. în cadrul domeniilor cărora exis-
tenţa unei limbi comune le conferă o anumită unitate.
EN
Situaţia .care ne reține acum atenţia este aceea în care

un individ sau un grup de indivizi încearcă să stabilească
/C
contacte în afara domeniului propriei lor limbi comune.

Dacă, așa cum se pare, acest individ sau acest grup de
SI
indivizi dorsăeșt scă. cu cei pe care îi va întilni o

stabileae
comunicare! lingvistică, el va trebui sau să convingă pe
IA
aceşti oameni să înveţe limba lui, sau să învețe el însuși

limba acestora. Nu este exclus totuși, ca și la unii şi la
U
alții să se manifeste o dorință de comunicare, ca fiecare din

BC
211
RY
cele două grupuri în contact, să facă un efort pentru a .
identific ceea ace spune celălalt și. de a-l imita cât poate
RA
mai bine. Va rezulta. o limbă mixtă pe care fiecare din
- grupurileîn contact: va fi tentat s-o identifimai ce
mult
sau mai. puțin cu,limba celuilalt grup și care se. va găsi
LIB
de fapt, la:mijloc între ele. Pentru toţi vorbitorii lui, acest
idiom va fi-o limbă ajutătoare, cu o structură -prost înche-
care i-au
'la nevoile
gată, cu un..vocabular limitat : dat
TY
naștere și care îi permit să supraviețuiască: Aceste instru-
mente de comunicare, cam sumare, primesc adesea denu-:
SI
mirea. de sabir, după numele celui care a înflorit mult
timp în porturile din Mediterana și. care este cunoscut
ER
și sub numele de lingua franca. Sabirurile nu sînt limitate
neapărat la vorbitorii a două grupuri etnice, ci, ca, şi
IV
lingua franca, ele pot servi drept intermediar la toate
popoarele reprezentate într-o zonă geografică determi-
UN
nată. Expresia populară macache bono, care este împru-

mutată din sabirul nord-african, ilustrează clar caracterul
amestecat al acestui idiom: macache este o deformarea
AL
arabului mă han si „aceasta și bono'un

nu: este“, fel.de
numitor comun pentru formele romanice ale cuvîntului
TR
bon. Printre limbile mixte de acest fel, trebuie să semnalăm

jargonul chinook pe care îl foloseau:în secolul al XIX-lea |
indienii de pe coasta de nord a Pacificului în raporturile
EN
lor de la o naţiune la alta și cu vînătorii "(de animale cu

blană) de limbă franceză sau engleză. Mai aproape: de noi
în spațiu și timp, idiomul russenorsk, născut din contac-
/C
tul dintre pescarii ruși și cei norvegieni de pe coasta Oceanu-

SI
lui Arctic, a avut o existență efemeră, dar a fost descris

destul de bine, și este un excelent exemplu de idiom mixt
IA
la nașterea căruia au contribuit, în măsură aproape egală,

două limbi. perfect “cunoscute.
U
DI d
BC
212
RY
Nu există limită, tranșantă între sabiruri și ceea ce se
RA
cheamă pidginuri, deşi acestea, din urmă au un vocabular
împrumutat în esență dintr-o singură limbă, engleza. De
LI B
fapt, pidginul propriu-zis și idiomurile de aceeași speță cu el,
au jucat și joacă încă în Pacific, rolul pe care l-a avut
lingua franca în Bazinul Mediteranean. De altfel, toate
TY
pidginurile prezintă cel puțin urme de influenţă a altor
limbi decît engleza: peste tot întîlnim cuvîntul saw „a
ști“, de origine evident romanică (cf. sabir), întrebuințat
SI
automat de anglofonul unilingv care caută să se facă
ER
înțeles de un străin. „Petit ntgre“ este aproape echivalentul
francez al pidginurilor, şi servește ca și acestea ca limbă
ajutătoare în contactul dintre oameni care vorbesc limbi
IV
diferite... | |
UN
5-24. Diferenţa. dintre sabiruri şi creole

AL
Limbile creole sînt, sincronic, cu totul altceva pentru că

ele sînt vorbite, în afară de orice alt idiom și în toate îm-
prejurările vieții, de grupuri compacte de vorbitori. Se
TR
„poate presupune, desigur, că ele au început sub formă

de pidgin sau de „petit ntgre“ ca limbi ajutătoare și că pînă
EN
la urmă ele au înlocuit în toate domeniile limbile africane

în regiuni în care, ca Antilele, comerțul a adus sclavi de
diferite origini şi deci, de limbi foarte diferite. Deoarece
/C
ele s-au impus în cadrul legăturilor dintre oameni de ori-

SI
gine africană și deoarece „europenii au crezut întotdeauna

că procedează bine folosind sabirul adresîndu-se negrilor,
IA
nu ne vom mira să întîlnim în structura diferitelor cre-

ole, bazate pe vocabular englez, francez, spaniol, olandez
U
sau portughez,o serie de trăsături comune care amintesc

mai degrabă de”Africa. decît de Europa.În structura sa,
BC
213
Elemențe . de lingvistică . generală ,.... .:
RY
lingvistică, nimic. nu descalifică la, început o creolă ca, lim-
RA
bă: de cultură.. Dar atît timp cât. o creolă este simțită
și identificată ca o formă degradată a unei mari limbi de
civilizație, statutul său nu se deosebește.de acelaal unui
LIB
Patois din metropolă... : . II ae
“a
TY
5-25. Individul stabilit în străinătate *
Individul izolat sau un mic: grup care. se'stabileşte' în'
SI
străinătate sau care se expatriază, va avea, de obicei un
interes vădit să înveţe cît mai repedeși cât mai bine 'po-
ER
sibil limba țării de. destinaţie, căci el nu poate spera să
oblige locuitorii acestei țări să 0 înveţe pe a sa. El nu va
IV
scăpa de această obligație decît în.măsura în care va găsi
în țara străină grupuri destul de mari de compatrioți că-
UN
rora să li se poată integra. În marile orașe din Statele Uni-

te se întîlnesc adesea femei bătrîne stabilite de âni
de zile,
care nu cunosc nici un cuvînt englezesc. După vârsta la
AL
care sosește în noua țară, după gradul lui de cultură și

de inteligență și după mediul în care trăiește, imigrantul
TR
se va face înţeles de bine de rău, sau va sfîrși prin a vorbi

noua limbă ca și nativii, spre mulțumirea tuturor; el
va putea, fie să uite complet primasa limbă, fie să con-
EN
tinue să o foloseacă, dar, în cele din urmă, cu mai puțină

ușurință decît a doua limbă a sa, fie. s-o păstreze mereu
/C
ca singura în care se simte într-adevăr în largul lui. |

Dacă același individ sau același grupuleţ folosește, ca pri-
SI
ma sa limbă sau ca limbă însușită :mai tîrziu, un idiom

de mare prestigiu, și dacă posibilitățile îi permit să recurgă
IA
aproape peste tot la serviciile unor oameni care vorbesc

acest, idiom, el se va putea abţinesă înveţe vreun limbaj
U
local, oricare
ar fi amploarea deplasărilor. sale: un englez
BC
24
Varietatea 'idiomurilor şi a uzajelor lingvistice
RY
își poate petrece viața în hotelurile de pe Coasta de Azur
RA
fără să cunoască: un cuvînt francez.
Cazul în care un grup vine cu forța și se stabilește într-o
țară nouă prin drept de cucerire, poate crea la început
LI B
o situație socio-lingvistică care nu se deosebește decit ca
grad de aceea pe care am luat-o în considerare pînă acum.
Se pare însă că cu vremea, adică după mai multe genera-
TY
ţii, se va stabili în general o comunicare între cuceriți și
cuceritori
și că atunci cînd se va crea unitatea lingvistică,
SI
factorii
de cultură și de număr vor atîrna mai mult în ba-
lanţă, decît superioritatea militară inițială: cucerirea, Ga-
ER
liei de către romani a avut ca rezultat romanizarea lin:
gvistică. a, ţării, în timp ce cucerirea francilor nu a dus
decît la germanizarea extremităților
de nord și de răsă-
IV
rit ale teritoriului. . e |
UN
5-26. Învățarea limbilor străine:

AL
Printre contactele lingvistice nu le vom uita pe acelea care

se: stabilesc indirect prin intermediul unei literaturi. Aici
TR
contactul se poate realiza de-a lungul timpului dacă lite-

ratura studiată supraviețuiește comunităţii lingvistice în
care s-a, dezvoltat. În anumite cazuri, învățarea unei limbi .
EN
străine, vie sau dispărută ca limbă vorbită, poate deveni

reglementată oficial, toţi tinerii dintr-o anumită clasă so-
/C
cială fiind obligaţi s-o deprindă. practic. În lumea de azi,

oamenii culți și specialiştii din toate domeniile sînt siliţi
SI
să înveţe să: citească,. dacă nu să vorbească mai multe

limbi. Se înţelege că o limbă străină care este învățată
IA
și. folosită.de clasele cele mai influente ale unei națiuni,

poate înceta să mai fie o limbă străină și să devină o lim-
U
bă comună care pînă la urmă va elimina. prin ramificare

BC
215.
* Elemente de. lingvistică generală
RY
în dialecte și fărîmițare vechea limbă națională... Aceasta
s-a petrecut în Galia începînd cu primul secol înaintea
RA
erei noastre,și în Dacia începînd cu secolul al II-lea al
erei noastre. A a a e
LIB
5-27. Limbă . „maternă“, bilingvi şi unilingvi |...
TY
În toate eventualităţile avute fîn vedere” pînă aici,
este vorba de apariția unor situații bilingve sau plu-
SI
rilingve. Examinarea atentă a acestor cazuri diferite
permite să se înlăture concepția naivă după care ar
exista
în cazul
o situaţie
cînd un
bine
individ ER
definită,
ar stăpîni
numită „bilingvism“,
două limbi la fel
IV
de bine, situație care: nu ar avea nimic . comun cu
aceea. cînd individul vorbește, uneori cu o mare ușu-
UN
rință, una sau mai multe limbi, altele decît prima învă-
țată, limba numită „maternă“. “Este bine să menționăm
aici un oarecare număr de fapte de experienţă, și cu acest
AL
prilej să îndepărtăm unele prejudecăți care, cu sprijinul

romantismului, s-au impus în secolul al XIX-lea burghe-
„ziei unilingve din marile națiuni europene: prima. limbă.
TR
învățată nu este obligatoriu aceea:a mamei, ci poate. fi

aceea a servitorilor sau a oricărei alte persoane aflate me-
EN
reu în preajma, copilului ; această primă limbă nu este nea- -

părat aceea: pe care individulo va vorbi.ca adult cu cea
mai mare ușurință: un copil de cinci ani poate să înveţe
/C
în patru luni o a doua limbă și să devină incapabil să-mai

spună ceva în prima limbă sau să înțeleagă un singur cu-
SI
vînt ; milioane de tineri din lumea întreagă învaţă să folo-

IA
sească o nouă limbă cu mai multă siguranță și precizie de-

cît idiomul pe care l-au folosit exclusiv: în timpul copilă-
riei, fie că acest idiom este un grai, un dialect sau o lim-:
U
BC
216
RY
bă naţională. Este evident că cu cît acest prim idiom își
RA
păstrează, pentru vorbitor, utilitatea și prestigiul, cu atît
riscă mai puţin să dispară sau să se degradeze, și se pare
că însușirea celei de a doua limbi se face mai anevoie și
LI B
mai rău în măsura în care prima se menţine mai bine.
Cînd 'cele două limbi rămîn în competiţie, e normal ca
fiecare să fie preferată celeilalte și să fie folosită cu mai
TY
multă siguranță decît ea, în unele situații date: un doc-
tor meloman va putea fi practic incapabil să întrețină
SI
o conversaţie despre muzică în limba în care își exercită,
exclusiv meseria. Cât priveşte persoanele numite de obi-
cei „bilingve“, adică
două limbi în timpul ER
cele care au învăţat concomitent
fragedei copilării, este necesar un
IV
concurs de împrejurări destul de excepțional pentru ca
cele două idiomuri să se mențină pe un picior aproape de
UN
egalitate, iar în acest caz întîlnim aproape obligatoriu,

întrebuințările preferențiale subliniate mai sus. Criteriul
perfecţiei nu are nici un sens: în toate comunitățile lin-
AL
ate
gvistice există unilingvi care folosesc forme. consider
în foarte mare măsură ca incorecte . Unilingv ul nu vorbește
ci la. nivelul satisfacerii unui anturaj ime-
TR
la perfecţie, Acesta
diat în care i se cunoaște apartenența la grup.
limbile.
este un criteriu complet neutilizabil pentru toate pentru
EN
vorbite de plurilingv, cel puțin în același timp,

timp pentru a fi
că el are nevoie neapărat de un anumit
/C
considerat ca integrat unui grup social.

care orice
În realitate există, pe de o parte, oameni pentru
SI
un sin-
comunicare lingvistică nu face să intervină decît
care folosesc totdeauna acc-
IA
gur complex de deprinderi,

sin-
eași structură fonologică, aceeași morfologie, aceeași
aceștia sînt unilingvi. Unilingvul
U
taxă, același vocabular:

se bucură de oarecare posibilităţi de alegere pe care 1 le
BC
217
Elemente de: lingvistică generală.
RY
oferă structura limbii sale: el poate folosi diferite stiluri. EI
Va spune,în română, după interlocutor și împrejurări,
RA
tatăl dumneavoas-tră vine? sau tată-tău vine? Pe. de: altă
parte, există cei care sînt mai mult sau: mai puțin capa-
LIB
bili să schimbe complet codul de la un .mesaj la altul, să
întrebuințeze.o altă fonologie și o altă sintăxă. Aceştia
sînt bilingvi, sau dacă dispun de mai mult de două coduri,
TY
plurilingvi, oricare ar fi gradul de perfecţie atins în 'mî-
nuirea fiecărui idiom: : .. AD e
SI
5-28. Interferenţa
ER
Aici se pune problema măsurii în care bilingvul reușește
IV
să mențină deosebite, în toate detaliile lor, cele două
struc-
turi lingvistice cu care el operează rînd pe rînd. În prin:
UN
cipiu, semnele fiecărei limbi formează O structură sa ge-

peris, adică se opun unele altora. într-un mod. specific,
în aşa fel încît nu există corespondență semantică exac-
AL
tă de la o limbă la alta. Totuși bilingvul româno-francez

nu poate să nu fie sensibil la faptul că în. marea majori-
tate a cazurilor acolo unde spune garder într-o limbă, tre-
TR
buie să spună 4 păzi, a păstra în cealaltă. Aceasta îl poate

duce să indentifice complet pe garder şi a păstra în aşa
EN
fel încît toate situaţiile, toate faptele de experienţă care

declanșează pe garder într-unul din registre să declanșeze
pe a păstra în altul; aceasta. poate duce la folosirea unei
/C
expresii ca 4 păstra patul după modelul fr. garder le lit

SI
„a sta în pat“ ; la fel, în franceză se întrebuințează. une-

ori chien-chaud după modelul hot-dog pentru a. denumi
IA
un cîrnat de Frankfurt în sandviş. Rezultă oarecum:o uni-

tate cu un semnificat unic ( „Chien“) și doi semnificanți /3it/
U
și [dog/). Pe planul celei:de a doua articulări, se întîmplă

BC
218
RY
ea
ca. bilingvul
ades să identifice un fonem dintr-o limbă
RA
cu un fonem din alta şi să le articuleze la fel; mulţi bilingvi
anglo-spanioli . din j Statele Unite identifică pe /h/ din
LI B
engleză cu jota din spaniolă a cărui pronunțare variază
între (h] și [x], în așa măsură încît pronunțarea engl. have
variază de la [hzv] la [xzv]. Fără îndoială,, aceste
identificări semantice și fonice nu sînt automate, iar
TY
bilingvii culți reușesc să le evite. Dar ele reprezintă o ast-
fel de economieşi prin aceasta sînt așa de naturale încît
SI
numai printr-o grijă permanentă de a păstra intacte cele
două structuri, bilingvul poate spera să le excludă din com-
ER
portarea, lui lingvistică. De fapt, nu există, decît. puțini
virtuoși care sînt în stare să mînuiască două sau mai mul-
IV
te limbi fără ca la ei să se producă cumva de-
fenomenul
semnat cu numele de interferenţă lingvistică. Interferenţa
UN
se manifestă pe toate planurile limbilor în contact Și la

toate nivelele: în domeniul lexicului ea va determina,
în afara lărgirilor de sens sau de folosire (cf. mai sus ex-
AL
tinderea întrebuinţării cuvintelor păstra și fr. chien), îm-

prumutarea pur și simplu a unui semn (ex. o garderobă,
un anhiraj, o anvelopă, un creion), calcul, adică combina-
TR
rea'a două semne existente după un model străin (ex. răz

de mare după modelul fr. 7mal de 7ner, îr. autoroute, germ.
EN
Autobahn, după modelul it. autostrada), calcul aproxima-

tiv (ex. cale ferată pentru fr. voie ferrte, îr. canadian vi-
voir de la engl. living-room) şi echivalentul sugerat (ex.
/C
îr. recent (salle de) sâjour, întrebuințat ca echivalent al

SI
lui Ziving-room). În toate cazurile de mai sus e vorba de

fapte de interferență aproape fixate în limba care împru-
IA
con-
mută, adică în vorbirea unilingvilor, și care nu mai
indi-
U
stituie manifestarea unui comportament lingvistic

vidual cum este întrebuințarea unor termeni ca malșansă
BC
219
RY
Elemente de. lingvistică generală
pentru ghinion la un bilingv româno-francez, sau în. sol-
RA
ver pentru râsoudre în practica unui bilingv franco-englez.
Dar întrebuințarea atestată la unilingvi a fr. 4] est sup-
pos (sortir) pentru îl semble (qw'il sortira) şi calchiată
LIB
după engl. he “s supposed (to go out), arată exact procesul
care duce de la interferența constatată la bilingv la adop-
tarea dejcătre comunitate.: ae
TY
În materie de sunete, interferența poate duce, cum s-a
văzut, la lărgirea. cîmpului de variante ale unui fonem
SI
(engl. /h/ ale cărui variante se întind de la [h] la [x]). Dar
ea. poate de asemenea afecta sistemul atunci cînd două
ER
foneme diferite ale unei limbi se confundă după mode-
lul alteia: unii bilingvi anglo-spanioli al căror fonem [9]
IV
variază în spaniolă de la [j] la [dj] și [dz] (yo „eu“ se pro-
nunță după caz [jo], [djo] sau [dZo]) confundă fonemele
UN
[YI și I&| (cealizat [dZ]) din engleză, iar cuvinte ca ve şi

jet, sînt pronunțateși unul și altul fără deosebire [jet],
[djet], [dzet]. a | | a a
AL
În materie de sintaxă, interferențele sînt frecvente, mai

"ales de la limbile cu ordine fixă, adică de la limbile în care
TR
funcția sintagmelor e foarte des marcată prin poziția

Jor în enunţ, spre limbile cu ordine așa-zisă liberă, adică
la acelea în care diferiții determinanți ai predicatului sînt
EN
caracterizați cu ajutorul unor moneme funcționale spe-

cifice: nimic nu împiedică pe bilingvul franco-rus să pună
/C
automat acuzativul rusesc în pozițiile cerute de comple-

mentul drept în franceză,de vreme ce nu va. fi afectată
SI
identificarea funcţiilor. Dar rusa. folosită astfel va căpăta

o rigiditate neobișnuită. Trebuie precizat că același bilingv
IA
nu va putea să se prevaleze în franceză de libertățile

sintactice din rusă pentru că ele ar duce la. confundarea
U
funcțiilor. În exprimarea funcțiilor, interferențele se vor

BC
220
RY
manifesta mai puţin prin transferul monemelor dintr-o
limbă în alta, deși fenomenul există (îr. â adoptat de mai,
RA
multe limbi europene în sintagme de tipul livre ă dix francs)
echiva-
cât prin calcuri (folosirea în engleză a lui at,
LI B
indica un preț: books at a
lent obișnuit al îr. â, pentru a
cum s-a făcut adesea , că faptele de
dollar each). A spune,
ră. morfol ogică nu se împru mută sau nu se împru-
structu
TY
vul este
mută de loc, înseamnă a constata doar că biling am
la fel de încurcat ca și unilingvul în analiza unui amalg
monem e
în alta decit
SI
şi că el nu transf eră dintr-o limbă
- | | |
bine delimitate formal.
ER
5-29. Interferenţa acoperă toate faptele de împrumut
Ă
IV
Ar însemna să deformăm faptele, dacă am insist a să de-
UN
ile savante,
osebim. împrumuturile populare de împrumutur comunități
identificînd pe unele cu interferenţele între
cu elementele
AL
lingvistice contemporane, şi pe celela lte

te
în diferi
lexicale scoase din limbile vechi întrebuințateunor cuvinte
l cu vorbirile locale. Istori a
TR
scopuri, parale
oraș, folos, frac-
românești așa de diferite ca datbi, slavă, bilingvismul
ție, teorie, cont, gliven t, fotbal , presu pune
EN
gve și perioade
și interferența, sau mai exact, situaţii bilin trebuie să le.
.
de interferenţă deosebite de acele a pe care

populaţiile de
presupunem la însăși nașterea limbii, cînd
/C
zăto are
limbă dacă din pârtea de nord a Dunării, corespun multor
mai
României de astăzi, au învățat de-a lungul.
SI
ri de limba dacă auto-

veacuri să vorbească latina alătu
IA
sint feno mene le de con-

htonă. Se vede cât de importante în care lim-
tact lingvistic cînd e vorba de a explica felul
U
bile se schimbă în timp.

BC
Capitolul 6
RY
Evoluţia limbilor e.
RA
„1. Schimbări sociale. +.
LIB
„. Şi schimbări lingvistice — - iti
TY
6-1 . Orice limbă se schimbă în orice clipă...
Este de ajuns pentru un francez să parcu
SI
rgă :Ja Chanson
de Roland, sau, fără a merge așa depar
te, să citească pe
ER
Rabelais sau Montaigne în text original, prec
un' român um și pentru
să citească pe Coresi, pentru a
limbile se schimbă în decursul timpurilor. seTotuş
convinge că
i nimeni
IV
n-are impresia că limba pe care o Vorbe
ște se schimbă
în timpul vieţii lui sau că diferitele generații
UN
rane nu se expr contempo-

imă uniform. Totul contribuie la a convin-
ge pe vorbitori de imobilitatea și omogenit
atea limbii pe
care o, folosesc: stabilitatea formei scrise,
AL
caracterul con-
servator al limbii oficiale şi literare, incapacita
se află de a-și mai aminti
tea în care
cum vorbeau în urmă
TR
cu zece
sau douăzeci de ani. În afară de aceasta,
ei au, : fireşte,
interesul să nu perceapă. ceea ce ar putea contr
tîrzierea înțelegerii mesajului, și să ignoreze ibui la în-
EN
gență care
orice diver-
nu împiedică această înțelegere: eu pronu
âge cu un [a]; interlocutorul „meu pronunță nţ
cu [a]; dacă
/C
mă între abă Qziel ge avez-uous?, înțel

întrebării, şi nu voi avea niciodată timpeg imediat” sensul
să observ că el
SI
pronunță dge altfel decît mine, - pc o

Este totuși evident că. orice limbă se schi
IA
mbă în orice cli-

pă. Este suficent să-i examinăm amănu
ntele funcționă-
rii,pentru a descoperi diversele procese care pot
U
face ca după
BC
222
RY
Evoluţia limbilor
o lungă perioadă ea să devină de nerecunoscut. Orice se
RA
poate schimba într-o limbă: forma și valoarea moneme-
lor, adică morfologia și lexicul; ordinea monemelor în
enunț, adică sintaxa; natura și condițiile folosirii unități-
LI B
lor distinctive, adică fonologia. Apar noi foneme, noi
cuvinte, noi construcții, în timp ce unele unități vechi
și întorsături vechi își pierd din frecvență și cad în uitare,
TY
Aceasta. se produce fără ca vorbitorii să aibă vreodată
sentimentul că limba pe care o vorbesc și care se vorbește
SI
în jurul lor încetează de a fi identică cu ea. însăși.
Pentru simplificarea analizei, vom presupune că limba
ER
care evoluează este aceea a unei comunităţi strict unilin-
g&ve și perfect omogene, în sensul că diferențele pe care.
IV
le-am putea constata nu ar corespunde decît unor stadii
succesive ale aceluiași uzaj, și. nu unor uzaje concomitente.
UN
Aceasta, bineînțeles, nu corespunde de loc realității așa

cum o: observăm, de exemplu, în cazul francezai vorbite
la. Paris, unde se îmbină tot felul de influenţe și unde există
AL
concomitent uzaje de origine. socială şi geografică di-

ferite. Va trebui, aici, așa cum am procedat mai sus în
TR
„materie de descriere, să facem abstracție de aceste vari-

ații și să presupunem o omogenitate care nu se realizează
decît “în cazuri cu totul excepționale.
EN
6-2. Noutăţi lexicale şi sintactice

/C
Putem stabili de la început că dezvoltarea unei limbi de-

SI
pindede evoluția nevoilor de comunicare ale grupului

IA
care o întrebuințează. Bineînţeles, evoluţia acestor nevoi

este în legătură directă cu evoluţia intelectuală, socială
și economică a acestui grup. Lucrul e evident în ceea ce
U
priveşte evoluţia vocabularului: apariția unor noi bunuri

BC
223
RY
de consum atrage după sine noi denumiri; progresul: - . di-
RA
viziunii muncii are drept urmare crearea de termeni noi,
corespunzători noilor funcții .și noilor procedee. Aceasta.
merge mînă în mînă cu uitarea termenilor care desem-
LIB
nează obiecte și procedee părăsite. - . .
Numai în mod excepţional denumirea noilor obiecte sau:
procedee duce direct la apariția.;de -noi :moneme, . bineîn-
TY
țeles cu .condiția ca termenii să nu fie împrumutaţi din
altă limbă, ceea ce deocamdată nu avem în vedere. Vor-
bitorii. procedează cel mai adesea prin specificarea, „unui
SI
monem sau a unui grup de moneme existent, cu ajutorul
ER
unuia sau a mai multor moneme tot tradiționale: 7na-.
șină, mașină de cusut, mașină de cusut: electrică... Evident, .
nu avem aici decît un aspect particular al fenomenului
IV
lingvistic de bază al primei articulări, .. conform. căreia .
o experiență specifică se articulează într-o succesiune
UN
lineară de elemente .mai puţin specifice.și polivalente.

Aceasta presupune că. necesitatea de a desemna. obiecte
noi sau experienţe noi va antrena nu numai o lărgirea
AL
lexicului, ci, în primul rînd o creștere a complexităţii enun-

țurilor: la vederea vaporului lui Denis Papin s-a.putut .
TR
zice: „această corabie merge cu vapori“, combinîndu-se,

după o schemă tradițională unele moneme preexistente.
Dar o dată ce o astfel de mașină a intrat în uz, trebuie
EN
să fim în stare nu numai de a constata posibilitatea pu-

nerii alături a vaporilor și a locomoţiei pe apă, ci și de a
/C
marca, raporturile care se stabilesc între noua mașină și

alte realități observabile. Vom putea spune deci „Cora-
SI
bia care merge cu vapori“, sau „Corabia cu vapori ...“, pen-.

tru a termina, fără îndoială prin „vaporul...“. Rafina-
IA
mentele sintactice reprezentate de propoziția relativă sau

întrebuințarea. epitetică a adjectivului sînt bineînțeles mai
U
vechi decît mașina cu vapori, dar exemplificarea de mai

BC
224
RY
Evoluţia limbilor “
sus sugerează cum au putut lua naștere astfel de rafina-
RA
mente din nevoi tehnice. Comparaţia dintre limbile indo-
europene dovedeşte că propoziţia relativă este o achizi- |
LI B
ție tîrzie, iar observaţia sincronică arată că tipul de ex-
pansiune reprezentat de propozițiile subordonate nu se
impune, în anumite comunități, decît sub presiunea ne-
TY
voilor! noi, aduse de cultura occidentală.
SI
6-3. Apariţia de NOT funcţii |
ER
O creștere a complexităţii relațiilor.dintre oameni va atra-
ge neapărat o percepere mai acută a varietăţii raporturi-
lor dintre diferitele elemente ale experienței. Aceasta va
IV
determina îmbinarea mijloacelor lingvistice menite să mar-
UN
cheze aceste raporturi, adică apariţia de noi funcții. Noii

indicatori
de funcție (prepoziţii, conjuncţii, locuţiuni pre-
poziționale sau conjuncționale) sînt formaţipe baza unor
AL
elemente autonome. Acestea pot fi moneme autonome

(engl. 44 în fe went up, up he went, întrebuințat ca func-
țional în:4 the Mill) sau sintagme autonome (rom. fără
TR
pereche). În limbile în care monemele funcționale tradi-

ționale sînt amalgamate cu modalități și sînt inseparabile
EN
de elementele a căror funcție o marchează (limbi cu de-

clinare), noii indicatori de funcție (adesea foste adverbe
total independente), au un comportament. formal: origi-
/C
nal. Fără îndoială, anumite funcții pot fi marcate mult

SI
timp prin îmbinarea unui funcțional liber și a.unui func-

țional amalgamat: (54 atrbezu, în urbe, în die Stadt, în der
IA
Stadt) ; dar evoluţia, va tinde către eliminarea funcționalu-

lui amalgamat cu transferul distincției în predicat (rom.
U
el întră în oraș, el locuiește în oraș) sau în funcţionalul li-

ber (engl. snto the city, în the city). |
BC
225
Elemente de: lingvistică 'penerală
RY
6-4. -Lingvistul se "interesează numai
RA
de cauzalitatea internă, a .
LIB
Ceea, ce s-a. spus mai sus despre exprimarea funcţiilor
lingvistice, poate ilustra repercusiunile îndepărtate ale
schimbărilor “structurii „sociale asupra structurii limbii.
TY
Este important de subliniat că apariţia și răspîndirea
unor noi moneme funcționale cu comportament formal
specific sînt sursa unui dezechilibru care se: va. putea
SI
rezolva prin eliminarea totală a unei trăsături centrale a
structurii tradiționale ; dar pentru ca să.aibă loc această
ER
eliminare va. trebui să treacă secole, chiar milenii. Aceasta
înseamnă că urmările lingvistice ale unei schimbări sociale
IV
se 'repercutează : de-a lungul timpurilor, că ele: intră în
conflict; cu inovațiile. aduse de noile etape ale evoluţiei
UN
societății 'şi.că ele stabilescîn mod necesar cu'acestea un

modus vivendi: care reprezintă însăși structura limbii:în
fiecare clipă a devenirii sale. Aceasta înseamnă de fapt
AL
„că este foarte greu să stabilim exact cauzalitatea schimbă-

rilor lingvistice, plecînd de la reorganizările structurii sociale
TR
și de la schimbările în nevoile de'comunicare determinate

de ele. După: ce au: recunoscut. influența 'hotăritoare a
structurii sociale asupra structurii limbii, lingviştii nu vor
EN
izbuti:să desfășoare o cercetare riguroasă decît dacă se

limitează, la. o :perioadă
destul de restrînsă din : evoluția,
/C
unui idiom și dacă se mulțumesc să releve în limba. însăși

urmele influențelor: exterioare și să sublinieze reacţiile în
SI
lanț determinate de aceste influențe, fără 'să ajungă la

verigile prelingvistice ale cauzalității. Anumite trăsături
IA
ale: limbii studiate vor trebui socotite neapărat ca niște

date de fapt a căror existență nu poate fi justificată
U
decît cu ajutorul unor ipoteze neverificabile. În. cazul

BC
226
RY
„ Evoluţia limbilor
nostru, adevăratul obiect al' cercetării lingvistice va, fi
RA
deci studiul conflictelor existente în interiorul limbii în
cadrul nevoilor permanente ale ființelor umane care
comunică
LI B
între ele cu ajutorul limbajului.
II. Economia limbii
TY
6-5. Minimul efort . . :
SI
„ Evoluţia lingvistică poate fi concepută ca fiind determi-
ER
nată. de antinomia permanentă între nevoile de comuni-
care ale omuluiși tendința sa de a reduce la minimum.
IV
activitatea mintală.și fizică. Aici, ca și în alte domenii,
comportamentul uman este supus. legii minimului efort
UN
conform
. căreia omul nu-și cheltuiește energia decît în
măsura în care poate ajunge la scopurile fixate. S-ar putea
obiecta căactivitatea umană în general și activitatea lin-
AL
gvistică în special pot constitui un scop în sine, un joc:

flecăreala este adesea un exercițiu gratuit care nu vizează
TR
în fapt comunicarea, ci mai degrabă un fel de comuniune,

ceea.ce reprezintă cu totul altceva..
Dar aceasta nu înseamnă
că evoluţia lingvistică nu este determinată de legea mini-
EN
mului efort. Într-adevăr, jocul nu satisface pe jucător

decît atît timp cît acesta respectă regulile, iar pentru .
/C
limbaj, regulile. sînt cele dictate de folosirea în comuni-

are. a „instrumentului lingvistic. | |
SI
fiecare etapă a evoluţiei, se realizează un echivalent

între nevoile de comunicare care cer unități mai nume-
IA
roase, mai specifice, fiecare apărînd însă mai puțin frec-

vent în enunțuri și inerția. omului care îl face să întrebuin-
U
țeze un număr restrîns de unități cu valoare mai generală

„Și
BC
folosire mai frecventă. . |

"227
RY
6-6. Economie sintagmatică

și :. i
RA
economie paradigmatică i
LIB
Pentru a remedia lipsa specificității unui termen, există
firește un alt mijloc decît înlocuirea lui: putem speci-
fica un termen destul de: general prin adăugarea unui alt
TY
termen, și el destul de general: mașină și a spăla sînt
şi unul și celălalt termeni cu o sferă largă de întrebuințare:
SI
dar o mașină de spălat este un obiect bine definit. Pentru
a ajunge la satisfacerea nevoilor de: comunicare, oamenii
„Bendix frumos“)
ER
_Lvor: avea de ales între o creștere a numărului unităților
! din sistem : (gospodina. va putea 'spune, de pildă „am un
sau o mărire a numărului de unități
IV
folosite
în . lanţul. vorbirii (gospodina “va spune atunci
UN
; „am o maşină de spălat frumoasă“).::În primul caz, va

Cfi vorba, de.o economie sintagmatică: un monem în loc de.
i cinci, două silabe și șase foneme în /b&diks/ în loc de șase
silabe şi patrusprezece foneme. În al doilea: caz se va rea-
AL
liza o economie paradigmatică,: pentru că vom evita să

'hdăugăm o nouă unitate în lista substantivelor pe care
TR
rebuie să le reţină vorbitorul și între careel trebuie să

leagă atunci cînd vorbește. Ceea ce va determina, în prin-
EN
cipiu, alegerea, finală.a unei soluţii sau a alteia, va fi

frecvenţa. de întrebuințare: dacă se întîmplă ca obiectul
să fie menţionat cu o frecvență: mare, va fi mai economic
/C
să se adopte o desemnare scurtă, chiar dacă ea trebuie să

atragă o încărcare a memoriei; dacă, dimpotrivă 'se întîm-
SI
plă rar ca obiectul să fie desemnat pe nume, va fi mai eco-

IA
nomic să nu-ți încarci memoria; și să păstrezi forma, lungă.

Firește, alți factori intrăîn joc. În exemplul folosit
mai sus, Bendix este defavorizat în raport cu concurentul.
U
său prin faptul că el nu desemnează decît maşinile de o

BC
228
RY
Evoluţia limbilor
RA
anumită marcă, și că o altă gospodină va vorbi de Laden
sau de Conord. În multe cazuri, denumirea scurtă, alcătuită
dintr-un singur monem este o formă prescurtată a unei
LI B
forme. lungi, fără a se ține seama de etimologia acesteia
din urmă: cinema pentru cinematograf, îr. metro pentru
chemin de fer metropolitan, iar aceasta este suficient pentru
TY
a împiedica generalizarea formei lungi într-o comunitate
tradiționalistă.
SI
Ceea ce. putem numi economia unei limbi este tocmai
această „căutare permanentă a echilibrului între nevoile.
ER
contradictorii pe care trebuie să le satisfacă: pe de o parte
nevoile de comunicare, pe. de altă parte inerția memorială
și inerția articulatorie, ultimele două în conflict permanent,
IV
jocul tuturor acestor factori fiind limitat de diferite tabu-
UN
uri care tind să fixeze limba îndepărtînd orice inovaţie

prea. evidentă,
AL
6-7. Numai comunicarea modelează limba

TR
Pentru a înțelege cum și de ce se schimbă limbile, trebuie

să ne convingem că orice enunț, orice fragment de enunț
atrage din partea vorbitorului o cheltuială de energie
EN
mintală și fizică. Această cheltuială poate părea fără

însemnătate celui care încearcă s-o observe asupra lui
/C
însuși,în împrejurări obișnuite de viață,. cînd dorința

SI
de a comunica sau de a se exprima o echilibrează foarte

exact. Dar, o stare de mare oboseală dovedește, chiar la
IA
cel mai vorbăreţ, că alegerea cuvîntului potrivit și a fone-

mului potrivit, chiar. simpla folosire a organelor vorbirii,
U
sporesc într-un mod foarte perceptibil impresia de oboseală.

BC
Există momente în care „nu găsești cuvintele“, altele în
229
RY
Elemente: de lingvistică generală
care predomină o oboseală pur fizică şi cînd vorbirea,
RA
devine confuză prin diferenţierea insuficientă a. fonemelor
succesive, i. - "i DE i
LIB
Individul consimte bucuros la această cheltuială de ener-
gie pentru, satisfacerea nevoilor sale.: Ştim că nevoile pe
care le satisface prin întrebuințarea limbajului sînt diferite,
TY
Dar toți presupunem o folosire'a limbii ale cărei. modalităţi
sînt determinate de întrebuințarea dată lor în scopuri
comunicative. O limbă este un instrument a, cărui: organi-
SI
zare arată că 'el s-a format de-a lungul timpurilor pentru
ER
satisfacerea acestor scopuri și că. tocmai. întrebuințarea
lui în aceste scopuri îi garantează perpetuarea funcționării
sale. Deci, tocmai întrebuințarea îîn comunicare-a limbaju- ,
IV
lui “trebuie: să 'ne: rețină atenţia dacă: vrem să: desco-
perim condiționarea schimbărilor lingvistice. Ceea ce vom
UN
constata și vom putea formula în acest caz nu'va fi

valabil neapărat și pentru enunțurile lingvistice care nu
vizează comunicarea. Dar pe acestea din urmă. le vom
AL
neglija intenționat întrucît sînt calchiate după enunțurile

de comunicare și.nu oferă ceva ce n-am.putea regăsi în î
TR
ele. Cu alte cuvinte, trăsăturile pe care le vom putea

releva în. enunțurile necomunicative sînt acelea pe care
EN
le întîlnim în mesajele reale. Dar, în timp ce în acestea din

urmă, sînt constant și strict determinate și controlate de
necesitatea, de transmitere a mesajului, în formele mai
/C
mult sau mai:puțin camuflate ale monologului ele nu au

SI
altă garanţie a integrităţii lor decit. dorința de a juca cît

mai bine comedia comunicării. i
IA
Acestea fiind spuse, putem stabili că energia. cheltuită

în scopuri lingvistice va tinde să fie proporțională cu masa
U
de informație transmisă. În termeni mai simpli și mai

BC
230
RY
Evoluţia limbilor |
direcți, vom spune că atunci cînd cineva vorbeşte pentru
RA
a se face înţeles, nu'se cheltuiește decît în măsura în care
ceea ce spune pare să aibă efect. .
LI B
6-8, Redundanţa
TY
'Luate literal, aceste afirmaţii par să implice că într-o
limbă nu se poate menţine decît ceea ce aduceo contribuție
SI
precisăla comunicare și că fiecare element al enunţului
reclamă un efort de producere strict proporțional cu
ER
funcţiape care o îndeplinește. De fapt, toate acestea, care
se justifică în absolut, nu sînt compatibile cu împreju- .
IV
rările în care se exercită activitatea de comunicare. Schim-
burile lingvistice se fac aproape totdeauna în condiții care
UN
sînt departe de a fi ideale: este cu totul excepțional ca

ele să se realizeze într-o liniște. desăvîrșită; de obicei,
cuvintele se schimbă pe un fond de diferite zgomote,
AL
rumori confuze, duduitul motoarelor, mugetul mării sau

al vîntului, în cel mai bun caz piuitul păsărilor și hîrșiitul
TR
animalelor. În afară de aceasta, se întîmplă adesea ca

atenția ascultătorului să fie împărțită între mesajul care
i se transmite și preocupările lui personale. De aceea mesa-
EN
jul lingvistic normal nu poate fi „telegrafic“ sau minim.

Cuvintele sînt rareori atît de scurte cît ar putea să fie
/C
dacă fiecare fonem şi-ar exercita sigur și în toate cazurile

funcţia sa distinctivă: chiar în afara oricărui context,
SI
„dictionar n-are nici o nevoie de -nar pentru a se deosebi

de alte cuvinte ale limbii. S-ar părea că o economie strictă
IA
ar trebui să ceară să nu se folosească cuvinte cu trei sau

mai mult de trei foneme înainte de a fi puse la contribu-
U
ție toate combinaţiile de două foneme. Or, în franceză

BC
unde totuși cuvintele de două foneme sînt deosebit de
231
RY
numeroase, din optsprezece combinaţii posibile de ton-
RA
soană 4-/%/, nu e folosită decît una, singură (â) jeun.
Necesitățile practice ale. comunicării cer deci ca forma.
lingvistică să fie constant și pe toate planurile, cît se poate
LIB
de redundantă.
Această redundanță, indispensabilă pentru funcţionarea
limbajului, este de asemenea necesară și cînd copilul
TY
învață folosirea limbii de la cei .din jur. Fără. îndoială,
| copilul este învățat să asocieze anumite sunete cu anumite
SI
fapte din experiență. de pildă, sunetele [cal] cu perceperea
animalului cal, și astfel el învață bine elementele limbii;
ER
dar nu rar se întîmplă ca el să înveţe cuvinte identificîn-
du-le în seriile de contexte care în cele diri urmă îiconturează
IV
sensul “termenului: în gura unui frate mai mare: „Mamă,
mi-e foame; dă-mi o tartină“; în cea a tatălui: „Mi-e
UN
foame; . cînd. mîncăm?, ; despre: pisica din: casă: „l-e

foame ; dă-i să mănînce“. Toate aceste enunțuri sînt redun-
dante prin faptul că semnalizează de două ori dorința
AL
subiectului de a se hrăni, și tocmai această, redundanță

“permite tînărului. martor să identifice cuvîntul foame.
Aceasta, este valabil şi pentru adult, atunci cînd el întîl-
TR
nește un cuvînt nou, fie în limba. sa, fie într-o limbă

străină. Articolul din dicționar care este ultimul sprijin
EN
în acest caz, nu este în definitiv altceva decît o redun-

danță sistematică: „Ruderal... care crește printre ruine“
/C
Necesitatea fundamentală de a menține această reduri-

danță este unul din factorii pe care nu trebuie să-i pierdem
SI
din vedere atunci cînd examinăm condiţiile evoluţiei

ingvistice. Nu este mai. puţin adevără că - menţinerea
IA
ănui numit echilibru între energia cheltuită și informația.

transmisă determină într-o largă măsură sensul și detaliile
U
acestei evoluții.
BC
232
RY
Evoluţia limbilor
“ III. Informaţie, frecvenţă şi cost
RA
6-9. Teoria informației și lingvistul
LI B
Inginerii din telecomunicaţii au găsit mijlocul de a cilra
cantitatea de. informaţie transmisă, după determinarea
TY
numărului unităților sistemului și a probabilității fie-
căreia. În eforturile lor de a reduce cheltuielile de transmi-
tere a mesajelor, ei au măsurat costul informaţiei în funcție
SI
de sistemul de:semnale folosit: alfabetul morse, alfabetul .
ER
obișnuit (26 unităţi), cifrele (10 unităţi), sistemul binar
(2 unităţi). Constantele pe care ei au reușit astfel să le
desprindă, sînt de un interes nemijlocit pentru lingvist.
IV
Dar rareori se întîmplă ca, pentru rezolvarea problemelor
puse de evoluţia lingvistică, să se poată utiliza pur și simplu
UN
formulele puse la punct de ingineri. Într-adevăr, aceștia

ajung la exactitate, simplificînd datele în sensul nevoilor
este calculat în funcție de
AL
lor. Astfel, costul unui cuvînt

“numărul de litere pe care le comportă forma sa scrisă
sau de numărul fonemelor din care este alcătuit; cu alte -
TR
cuvinte, se presupune că fiecare din unitățile minimale,

litere sau foneme, are același cost ca oricare alta. Fără
EN
îndoială, aceasta. se apropie destul de mult de condi-

țiile reale ale anumitor transmiteri, dar nu poate fi valabil
pentru condiţiile obișnuite de întrebuințare grafică și
/C
tonică: a limbilor: dacă așa cum este îngăduit, identi-

ficăm costul și energia, nu vom putea pretinde că în scri-
SI
erea. cursivă, e şi f au același cost; în ceea ce privește

fonemele care ne interesează direct, cum vom putea măsura
IA
și compara. energia. medie cerută de pronunțarea lui Ja]

și cea a lui /$/? Putem, cel mult, să presupunem că pronun-
U
țarea lui /sar/ cere în medic o energie mai mare decît cea
BC
233
RY
a lui /sa/, adică, în condiţii neschimbate de altfel,-un fonem
suplimentar cere o cheltuială suplimentară de energie.
RA
În aceste împrejurări, ceea ce trebuie să reținem din
principiile teoriei informaţiei reiese clar
. dacă 'ne. orien-
LIB
tăm după, bunul simț.j Este vorba de a arăta și a ilustra
cum ȘI În CE sEris variația anumitor factori este susceptibilă
de a atrage'variația altor elemente. Aceste variabile sînt
TY
numărul unităților între care vorbitorul alege într-un
anumit punct al enunțului, probabilitatea unităților redusă
la. frecvenţa lor, costul fiecărei unităţi care comportă în
SI
afara - energiei necesare realizării ei, ceea. ce am putea
numi cheltuielile de înmagazinare în memorie și în sfîrşit
informaţia adusă ER
de fiecare unitate.
IV
6-10. Informaţia
UN
Este înzestrat cu informaţie tot ceea ce are ca efect redu-

„cerea, incertitudinii, eliminînd anumite posibilităţi. Dacă
auzim segmentul jel a v.../, /v/ nu are semnificaţie prin
AL
el. însuși, dar este înzestrat cu informaţie în sensul

că exclude tot felul de enunțuri posibile ca e/ a dat, el a
TR
Plecat. Dacă adăugăm acestui enunț trunchiat un /r/,

(/ el a, vr.../), incertitudinea este din nou redusă, deoarece
EN
„excludem pe e/ a visat, el a venit etc., ceea ce arată că [1]

„este înzestrat cu informaţie. Informaţia nu este deci un
atribut al semnificației, pentru că la ea participă unităţi
/C
nesemnificative ca /v/ și /r]. a

Unitatea de informaţie este definită drept cantitatea
SI
furnizată de o unitâtea unui sistem care comportă două

IA
(unitățicu probabilități egale. Dacă, într-un context nu

poate figura decît da sau nu și dacă da și nu sînt la fel de
„probabile, întrebuințarea, lui da sau a lui pu aduce o canti-
U
BC
234
RY
Evoluţia limbilor
RA
Citate de informaţie egală cu unitatea. Nu atribuim aici
valoare informaţională fonemelor succesive din da și din
nu, de vreme ce am stabilit că numai da și nu sînt posibile
LI B
și că, prin urmare, /...a| din da şi [...u/ din m, nu aduc
ceva mesajului care să nu fie implicat în /d...] şi în /...].
Se poate întîmpla ca informația adusă în acest caz să fie
TY
vitală, adică de o înaltă calitate, dar cantitativ ca este
egală cu 1; ceea ce se măsoară este cantitatea, și nu cali-
tatea informaţiei. | | |
SI
Este limpede că dacă situația și contextul au convins
ER
dinainte pe ascultător că răspunsul va fi da, informaţia
adusă de da va fi nulă întrucît el știa (sau credea că știe)
că va auzi da. Dacă el aprecia de la început că da are
IV
mai multe şanse să apară decît 7, informaţia adusă de
UN
da nu va fi nulă, dar ea va fi inferioară celei pe care ar

aduce-o da dacă șansele între da și mu ar fi fost egale
după. părerea lui, adică inferioară unității de informaţie,
Cu alte cuvinte, cu cît așteptăm mai mult o anumită
AL
reacție, cu atit mai puțin această reacție este informativă.

Într-o povestire în care fiecare frază este precedată auto-
TR
mat de „și apoi“, acest segment nu are nici o valoare

informativă. |
EN
Dacă presupunem acum că în loc de două răspunsuri

posibile, da și nu, avem patru, toate la fel de verosimile, -
unele ca altele, auzirea unuia dintre ele va aduce mai
/C
multă: informaţie decît dacă alegerea vorbitorului ar fi

fost limitată la două, ca în primul nostru exemplu. Să
SI
presupunem, de pildă, că în loc de da şi sut, cele două

IA
unități în acest caz ar fi fost Ja dreapta și la stinga și că.

cele patru unități pe care le luăm în considerare pentru
U
moment sînt Ja nord, la est, la sud, la vest. Se înţelege că,

dacă răspunsul așteptat trebuie să dirijeze anumite cer-
BC
235
RY
Elemente de lingvistică : generală
cetări, unrăspuns ca Ja sud este mai informaţional, decît
RA
la stînga, întrucît el circumscrie cercetările la un sfert de
orizont, în timp ce la stinga nu le-ar fi limitat decît la
jumătate. “Un răspuns care comportă o alegere între opt
LIB
unități ca nord, nord-est, :est etc..va, reduce: din nou la
jumătate incertitudinea cercetătorului întrucât îi va
limita sectorul de la. 90 Ia. 45", și, prin urmare, va dubla
TY
informaţia în raport cu ipoteza precedentă. Pe scurt, cu
cît unităţile sistemului sînt mai numeroase, cu atit
SI
fiecare din ele aduce o. informație mai mare: fireşte, este
mai ușor să reținem și să folosim un sistem. redus ca
ER
da-nu, dreapta-stinga decît un sistem mai cuprinzător
de tipul nord, nord-est etc. După diferitele nevoi ale comu-
IV
sităților sau ale grupurilor, se va. da preferință unor sis-
teme reduse puțin infoimative, dar ieftine, sau unor sis-
UN
teme cu unități numeroase, foarte informative, dar cos-

tisitoare ca, utilizare și stocaj. Vom sublinia că bogăția
informativă a unui sistem este în funcţie de două trăsături
AL
care merg mînă în mînă: numărul mare de unităţi și valoa-

rea fiecăreia, care crește o dată cu acest număr.
TR
6-11. Probabihitate ȘI frecuenţă

EN
În realitate numai în mod excepțional se întâmplă ca, dite-

ritele unități ale unui sistem să fie toate la fel de probabile
/C
într-o situaţie dată sau într-un punct determinat al

enunțului. Într-o anumită împrejurare, ne vom aștepta
SI
mai degrabă. la nu decît la da; într-o anumită localitate,

în raport cu originea 'vîntului, vom aștepta mai degrabă
IA
cuvîntul vesţ, decît est, sud sau nord. Lucrul este evident
atunci cînd ne gîndim la contexte care permit o alegere
U
mai vastă: după e a plantat un... măr este mai probabil

BC
256
RY
Evoluţia limbilor
pentru clima noastră decît baobab; după un început așa
RA
de puţin specific ca ae întiluit a..:, om are mai multe
șanse să figureze decît dinozaur. Cuvintele 7ăr şi one,
LI B
mult mai probabile aici decît baobab şi dinozaur, sînt
înzestrate din această cauză cu o informație mult mai
slabă. - e |
TY
ractic,ar fi greu și puțin profitabil să căutăm să determi-
năm probabilitatea unităților lingvistice într-un anumit
context și într-o situație dată. De aceea ne mulțumim să
SI
determinăm 'probabilitatea. fiecărei unități în ansamblul
ER
contextelor în care ea apare, adică să-i calculăm frecvența
relativă în limbă sau în uzajul lingvistic studiat: dacă,
atr-un ansamblu de texte alese ca deplin reprezentative,
IV
găsim de o mie de ori cuvîntul o şi o dată cuvintul
dinozaur, vom spune fireşte că om este de o mie de ori
UN
“mai frecvent decît dinozaur. Vom trage concluzia că, cu

cît'o unitate (cuvînt, monem, fonem) este mai frecventă,
cu atît ea este mai puțin informativă. |
AL
6-12. Frecvenţă şi cost

TR
Dacă este probabil imposibil să determinăm cu precizie

EN
absolută energia medie necesară pentru producerea cutărei

sau cutărei unităţi lingvistice, rămîne interesant să încer-
căm să vedem în ce sens și cu ce ritm variază cheltuiala
/C
de energie atunci cînd variază informația. Mai întîi, putem

SI
concepe o unitate din prima articulare, în practică un

cuvînt ca. dinozaur, ca un tot ncanalizabil. Privit prin
IA
această prismă, vedem că aici avem a face cu o unitate

de lux pe care memoria trebuie s-o înmagazineze la fel ca
U
pe un cuvînt frecvent ca om şi-pentru o folosire infinit

mai limitată. Presupunînd că efortul de memorie este
BC
237
Elemente. de lingvistică generală
RY
acelaşi pentru cele două cuvinte și că raportul frecvenţelor
RA
este de 1 la 1 000, fiecare întrebuințare a. lui dinozaur ar
cere același efort ca și o mie de întrebuințări ale. lui. oz.
Se înțelege de la sine că nu este vorba aici de ordine de
LIB
mărime, ci de o simplă orientare. Am văzut că aceasta se
compensează automat prin marea informație a lui dinozaur
care este în raport direct cu raritatea sa. Dar nu trebuie
TY
să uităm că memoria poate. să, nu consimtă, prin uitare,
la cheltuieli de. înmagazinare, nerentabilă.
SI
Dacă acum considerăm cuvîntul ca un semnificant alcă-
tuit din. foneme succesive,. putem admite că costul lui
ER
este în. funcție de numărul de foneme care îl compun:
ldinozaur/ cu 8. foneme este mai costisitor decît Jomj
IV
cu 2 foneme. . -
În aceste condiții, ne așteptăm ca “cuvintele frecvente să
UN
fie, în medie, mai scurte decît cuvintele rare, și de fapt

aceasta, se verifică statistic. „Raportul. celor opt foneme
din dinozaur cu cele două. din om ilustrează clar raportul
AL
dintre frecvența cuvîntului și masa sa formală. Firește,

raportul de 8 la 2 este cu totul altul, inversul celui de
TR
1 000 la 1 pe carel-am stabilit fără îndoială destul de gratuit,

pentru a sugera frecvența comparată a celor două cuvinte.
Aceste raporturi nu ar fi de același ordin decît dacă limba
EN
n-ar dispune decît de un singur fonem care s-ar opune

numai lipsei sale; ami. găsi, deci, un singur cuvînt cu un
/C
singur fonem, 4, un singur cuvînt cu două foneme, ga -

şi așa mai departe. De fapt, o limbă obișnuită dispune
SI
de cîteva zeci de foneme între care se alege primul

fonem al cuvîntului, apoi al doilea și așa mai departe.
IA
Pentru a simplifica, lucrurile, să presupunem că cele 36 de

foneme ale unei limbi ar putea figura toate în orice poziție,
U
altfel spus, că toate inventarele de unități distincte ar fi

BC
238
RY
Evoluţia limbilor
RA
identice. În această limbă am putea avea 36 de cuvinte
cu un fonem,36 X 36 = 1296 de cuvinte cu două fone-
me; 36 X 36.x 36 (=— 365) = 46656 de cuvinte cu trei
LI B
foneme, 36 X 36 X 36 X 36 (= 364) = 1679616 de cu-
vinte cu patru foneme, adică destule pentru a satisface
pe cei mai pretenţioşi. Realitatea lingvistică este alta:
TY
în fiecare punct al lanţului alegerea nu se face între cele
36 de foneme ale limbii ci pe o fracțiune din această cifră,
de pildă, printre fonemele vocalice, excluzîndu-se fonemele
SI
consonanticeși invers. Pe de altă parte, trebuie să ținem
ER
seama de redundanța necesară tuturor mesajelor, ceeace
înseamnă că o limbă va conține cuvinte de patru și mai
mult de patru foneme, fără să folosească vreodată toate
IV
combinaţiile posibile de trei foneme. Ne explicăm totuși că
unei disproporții de 1 la 1 000 în frecvenţă îi poate cores-
UN
punde una de 8 la 2 în numărul fonemelor succesive, întru-

cât nimic în structura, fonologică a românei n-ar împiedica
limba, să aibă forme cu mai puțin de șapte foneme pentru
AL
cuvintele cu o frecvență inferioară celei a lui dinozaur.

TR
6-13. Caracterul lax al raportului

dintre frecvenţă și cost Ă
EN
Ceca ce trebuie reținut din toate acestea pentru a înțelege

/C
dinamica lingvistică se reduce la constatările următoare:

există un raport constant și invers între frecvența unei
SI
pe care ea o aduce,
unități și informaţia adică într-un
anume sens, eficacitatea ei ; există tendinţa să se stabilească
IA
un raport constant și invers, între frecvența unci unități

și costul ei, ca energie consumată reprezentată de fiecare
U
olosire a acestei unităţi. Un corolar al acestor două con-

BC
Statări este că orice modificare a frecvenţei unei unități

2
239
RY
„ Elemente de lingvistică generală
„f atrage o variaţie a eficacității ei și lasă să se prevadă o
RA
[| modificare a formei. Se poate întîmpla. ca aceasta din urmă
Y să nu se producă decît după o perioadă lungă, căci: condi-
uțiile reale de funcționarea limbilor tind să frîneze evoluţia.
LIB
6-14. Frecvenţă și formă în lexic :
e
TY
2 3
Frecvența unei unități lingvistice poate crește sub.pre-

siunea directă a :nevoilor societății. Aceasta este valabil
SI
mai ales pentru așa-numitele unități lexicale, dar poate
ER
afecta de asemenea
.și monemele gramaticale: în publi-
cistica românească actuală se folosește tot mai “mult
monemul mod care se răspîndește și în vorbirea, curentă
IV
(„la modul general“); în Franța emisiunile radiofonice
întrebuințează foarte mult monemul funcțional depuis
UN
(„On nous communique depuis Londres...“), ceca ce a

determinat probabil modificarea frecvenței acestei unităţi
în vorbirea, generală. În alte cazuri, creşterea. frecvenţei
AL
unei unități este în legătură cu evoluţia structurii, care,

după cum știm, reflectă foarte adesea un determinism
TR
intern cu legătură foarte îndepărtată cu fenomenele soci-

ale. Va fi suficient în acest caz.ca lingvistul să arate în
ce fel creșterea frecvenței decurge dintr-un ' fenomen
EN
lingvistic mai general. a a

Cînd frecvența unei. unități crește, forma ei tinde să se
/C
reducă. Aceasta este valabil atît pentru o unitate mini-

mală cît și pentru o unitate mai vastă, atît pentru o
SI
unitate distinctivă cît și pentru o unitate semnificativă

întrucît pentru ca o unitate să fie purtătoare de informație
IA
nu e necesar ca ea să participe la semnificație. E

Scurtarea unor forme
lexicale a căror frecvență crește
U
este bine atestată. Cînd a fost vorba să şe sape la; Paris

BC
240
RY
Evoluţia limbilor
căi subterane pentru transportul urban al publicului, s-a
RA
vorbit de crearea unui „drum de fier metropolitan“ —
fr. chemin de fer melropolitain, desemnare comportind patru
LI B
moneme și optsprezece foneme succesive. Astăzi, cînd
acest mijloc de transport este o realitate bicotidiână
pentru mai multe milioane de parizieni, el este desemnat,
aproape fără excepție, cu ajutorul unui monem unic de
TY
cinci foneme mâ/ro. Acest exemplu ilustrează două pro-
cedee de scurtare care trebuie distinse: mai întîi, o scur-
SI
tare prin eliminarea unor elemente nespecifice (aici
chemin de fer) care îl degajează pe metropolitain; pe de
altă parte,
parte, mai ER
trunchierea care nu lasă să subziste decît o
înainte nesemnificativă, 7âlro. Numai prima
IV
metodă este bine atestată în lingvistica istorică și în etimo-
logia tradițională: un cuvînt ca armeanul hkogi „unt“,
UN
formal „de vacă“ e foarte probabil să fie rămășița specifică

a unei sintagme de tipul „grăsime de vacă“. A doua
metodă este singurul remediu' în limbile de civilizație de
AL
astăzi în care noile invenţii sînt desemnate cu ajutorul

unor termeni savanţi destul de lungi. Aceste cuvinte undesint
clasice de
TR
descriptive și analizabile în cadrul limbilor

şi.
se împrumută elementele folosite, dar sînt monolitice
„fără posibilitate de analiză pentru vorbitorul mijlociu
EN
care nu va putea, echilibra. frecvența şi costul decit trun-0

chiind fără a ţine seama de o etimologie pe care nu
cunoaște. Scurtările prin trunchiere (fr. metro) sau prin
/C
iniţiale (SNCF — Societe Nationale des Chemins de Fer —

SI
cf. rom. C.F.R.) blamate de puriști, sînt urmarea faptului

în orice
că în franceză, de pildă, mai mult poate decît
IA
vocabularului sc
parte a Europei de astăzi, dezvoltarea
realizează cel mai adesea cu ajutorul unor elemente
U
neindigene. Ele rezultă din necesitatea inevitabilă de a

BC
21
Elemente! de ' lingvistică generală
RY
reduce formala un volum care să corespundă
sale, de fapt, conținutului frecvenţei
RA
'său informativ,
De asemenea, putem echilibra frecvența și costul a
înlocuind
un cuvînt lung printr-unul scurt, de pildă, căpetenie,
cător prin ștab. O persoană împodobită cu un nume condu-
LIB
mult: de mai
de 'două 'silabe, are, în condiții egale cu altele
, mai
multe șanse să primească o poreclă. În acest
proces ,
TY
"intervine, fără îndoială, altceva decît nevoia
de echilibru
informativ, dar: acest. altceva. nu constituie
neapărat
esențialul. : »
SI
e
6-15. Frecvență și formă în, gramatică :

ER
Istoria. lui. -s de la nominativ singular din limbile
IV
europene și ceea indo-
ce putem ghici din preistoria sa ilustr
ează
UN
clar. aceleași implicaţii în cazul unui element

care scapă
presiu nii directe a nevoilor societății. Putem presupune
că această desinență era proprie .tuturor numelor
care
AL
desemnau entități susceptibilede a fi concepute ca, agenți

cele. care se găsesc reprezentate. mai tîrziu de mascu ,
şi de feminine. Nu exista nici un motiv ca această desinline
TR
să fie: folosită cu denumirile obiectelor conceputeși ență

țişate înfă-
ca elemente care suferă acțiunea ; ea. era neapă
EN
semnul unui caz ergativ, desemnînd pe, cel, prin rat

care se
săvîrșește acțiunea. Acesta nu era un nominativ,
adică
/C
în esență un caz în: af: ar

contextulu
a i gramatical, : ca
vocativul, un caz folosit pentru „a numi. pe cineva“,
SI
pentru a-l prezenta sau a-l desemna ca „subiect

“a ceea.
ce va fi spus, Un caz ergativ este un indicatorde funcți
e.
IA
Un caz nominativ nu este de loc un astfel de' indica

tor,
de vreme ce: enunţul se ordonează oarecum prin
referire
U
la numele astfel ' caracterizaţ... O evoluţie a.

structurii
BC
242
RY
Evoluţia limbilor
limbii indo-europene a făcut ca acest vechi ergativ să
RA
joace rolul unui nominativ. Dar acest caz era reprezentat
aproape obligatoriu în fiecare propoziție. EI era întrebuințat
LI B
în afara propoziției, paralel cu vocativul care s-a identificat
în mare măsură cu el. El avea deci o frecvenţă extraordi-
nară care mergea mînă în mînă cu lipsa. sa de specificitate
funcțională. O formă ca lat. oralor, unde nominativul
TY
se identifică cu radicalul, reprezenta un ideal, care, într-un
fel sau altul, s-a impus aproape peste tot. Dar a trebuit
SI
să treacă milenii pentru ca diferitele limbi care au eliminat
pe -s de la nominativ să se găsească, fiecare la rîndul său,
ER
într-o situaţie în care vorbitorii au putut alege între două
forme regulate, una cu -s, cealaltă fără -s, și s-o prefere
IV
pe a doua: în franceză, a trebuit să se aştepte eliminarea
declinării care a consacrat victoria cazului oblic, fără -s
UN
la singular. | Aa
6-16. Frecvenţă și formă în. fonologie

AL
Încetineala cu care se schimbă echilibrul lingvistic în

cazul formelor gramaticale și, așa cum vom vedea, în :
TR
cel al unităţilor fonologice, se explică chiar prin marea

lor frecvență: copilul care își, însușește limba dobîndește
EN
de timpuriu deprinderile pe care ea le reprezintă, iar numai

în urina unor concursuri deosebite de împrejurări poate
interveni în toate aceste cazuri tendința de a echilibra
/C
frecvenţa și costul, Există o trăsătură fonică destul de

răspîndită care este susceptibilă de a cunoaște o creștere a
SI
frecvenţei în proporții considerabile. Este vorba de gemi-

IA
narea consonantică,_trăsătură-fonică-care distinge fr. lă-

-dedans |ladgdă| „înăuntru“ de-la_dent_Jjadă/- dintele”.
lingvistică, vor-
U
n cădrul unui anumit tip de structură

bitorii tind să înlocuiască, în anumite cuvinte, consoana
BC
243
RY
simplă prin consoana geminată: ital. 'fuțto „tot“ conţine
RA
pe /tt/ față de |/t/ simplu din lat. zotus; cu același înțeles,
engl. și germ. a// provin dintr-o formă cu /-ll-] paralelă
formei simple în /-l-/ atestateîn almighty. Într-o limbă
LIB
care nu cunoaște acest fenomen, geminatele nu sînt decît
un grup consonantic ca celelalte: geminata /-tt-/ din fr.
neitel€ |nett€] n-are un statut diferit de cel al grupului
TY
J-kt-] în becqueter |bekte€], iar frecvenţa, lor este de același
ordin. Ea este destul de joasă pentru ca /-tt-/ și J-kt-]
SI
să aibă o informație mult superioară lui /-t-/ simplu:
dacă auzim [il at.../, vom avea de ghicit între vreo patruzeci
toate zilele incertitudinea ER

de verbe în franceză; dacă auzim [il akt.../, în. viaţa. de
se -va limita la două forme
IV
act...2ve și act...ualise; energia suplimentară cerută de
adăugarea lui /-k-/ la /-t-/ este cu siguranță rentabilă, iar
UN
aceasta este valabil pentru energia suplimentară cerută

de /-tt-/ în loc de /-t-/. Dar într-o limbă în care geminatele
tind să fie la fel de frecvente ca și simplele corespunzătoare,
AL
informaţia adusă de /-tt-/ tinde să se identifice cu cea

adusă de /-t-/, iar vorbitorii vor fi din ce în ce mai tentaţi
să reducă energia necesară articulării lui /-tt-/ pentru a o
TR
face să corespundă capacităţii sale informative. Totuși,

cum identificarea lui /-tt-/ și a lui /-t-[ ar duce la confuzii
EN
intolerabile, opoziţia se menţine ; dar /-t-/ cedează în fața

lui /-tt-/, care tinde să se simplifice și duce, după configu-
rația sistemelor, la /-d-/ (cf. lat. scutum >sp. escudo)
/C
sau la /-0-/ (v. irl. Brâthir „frate“ cu [-0-[, față de t- iniţial

SI
păstrat în tri „trei“). Acolo unde sistemul nu oferă portiță

de scăpare, opoziția se va putea. menţine timp de secole
IA
sub forma sa primitivă: în spaniolă, -77-, a cărui frecvență

este de același ordin cu a lui -7-, păstrează o pronunțare
U
mult mai energică,

BC
244
RY
Evoluţia limbilor
6-17. Eficacitate într-un contest dat
RA
Vorbitorul nu este de loc preocupat de frecvența generală
LI B
a unităţilor pe care le folosește, ci de eficacitatea (adică
de frecvenţa) lor într-un context dat și într-o situaţie speci-
fică. Or, nu rareori, termenul care normal desemnează unul
TY
din elementele experienţei de comunicat este într-un anu-
mit context și într-o anumită situaţie de o frecvenţă extra-
SI
ordinară. Vorbitorul, călăuzit de experiența sa deascultător,
știe că cei care îl vor auzi nu vor reține din folosirea acestui
ER
termen aproape nici o informație. Dacă dorește ca acest
element să nu treacă neobservat, el va trebui să găsească
un mijloc de a spori informaţia în acest punct al vorbirii
IV
lui, adică, cu alte cuvinte, să trezească atenţia ascultă-
UN
torilor: Auzim atît de des vorbindu-se de un „economist

apreciat“, încât epitetul, în acest context, nu are practic
nici o valoare. Există totuși mai multe feluri de a conferi
AL
mai multă specificitate, adică valoare de informație,

segmentului de enunț în cauză. Putem adăuga un determi-
ul .
nant sau mai mulți determinanţi succesivi: economist
TR
va, fi în acest caz, foarte apreciat sau deosebit de apreciat.

slab,
Putem înlocui forma cu un conţinut informațional
EN
prin alta -cu sens analog, dar mai neașteptată în acest

context: vom vorbi, de pildă, de un economist de clasă.
În sfîrşit, putem pronunța termenul cu o slabă infor-
/C
u-
maţie: într-un fel deosebit care reţine atenţia, ascultător
economist a-pre-
SI
lui, de pildă, separîndu-l în silabe; un

ci-at, sau pronunțînd cu o emfază deosebită acest FOARTE termen
IA
sau unul din determina nții săi: un economist

ăr fi folo-
apreciat. Aceste diferite procedee pot într-adev cu
cu atit mai frecvent
U
site concomitent, și aceasta este

Într-
cât fiecare dintre ele este expus să se uzeze repede.
BC
245
RY
Elemente de lingvistică generală .
adevăr, se întîmplă adesea ca un epitet sau o' emfază
RA
adăugată astfel să devină așa de comună încît absenţa ei
„este mai neașteptată decît prezența și, prin urmare, mai
susceptibilă. de a. reține atenția: în multe cazuri, a spune
LIB
simplu „un succes“ va fi mai convingător decât de a vorbi
de „un succes formidabil“. Procesul de întărire este foarte
simplu: o expresie fericită, un cuvînt“nou, o întorsătură
TY
își dovedesc eficacitatea prin însăși noutatea lor. Deci,
ele vor. fi imitate dar, cu cît vor fi folosite mai mult, cu
SI
atît mai puţin ele vor reuși să trezească atenţia ascultă-
torilor. Va trebui deci găsit altceva, un alt cuvânt, o altă
ER
întorsătură carela rîndul lor, vor, fi înlocuite cu timpul
de un nou venit. Instituţia socială care este moda, pare să
IV
rezulte dintr-o condiționare analogă: în ultimă instanță
este vorba de a atrage atenția celuilalt sex prin noutăți
UN
vestimentare care nu-și ating scopul decît atât timp cât

rămîn noutăți. a
AL
6-18. Informaţia şi opera Hiterară

TR
Deși este mai puţin supusă schimbării, deoarece este mai

greu de imitatși prin aceasta își pierde mai greu din va-
EN
loare, comportarea scriitorului și mai ales a. poetului poate

fi. totuși apropiată: de aceea a inovatorului . lexical.
Este vorba de fapt de a menţine atenţia cititorului, iar
/C
aceasta se va obține prin procurarea unei doze suficiente

de informaţie. Autorul se va. putea mulțumi să prezinte,
SI
în termenii cei mai direcţi, evenimente reale sau imagi-

nare, destul de excepționale pentru ca densitatea infor-
IA
mativă a povestirii să rețină atenția: Astfel, printr-o ale-

gere originală a unităților lingvistice, el va putea 'să ri-
U
dice: conținutul informativ :al textului și 'să-l dozeze

BC
246
RY
Evoluţia limbilor
exact, Aceasta îl va scutisă caute în fiecare clipă impre-
RA
vizibilulîn peripeţiile-povestirii.. În acest caz, este impor-
tant să nu se depășească o anumită densitate de informa-
LI B
ţie care, firește, va depinde de inteligența și de cultura
publicului al cărui asentiment se urmărește. Este vorba
de a nu reduce redundanța naturală și indispensabilă din-
colo de limita după care vorbitorul începe să simtă efor-
TY
tul cerut de înţelegerea textului. Tendinţa de concizie,
adică de 'creștere a. densităţii informative, este frecventă
SI
la poet, mai mică bineînțeles la autorul de epopei în mai
multe cînturi decît la sonetist: pe de o parte, epitetul ho-
ER
meric care este însuși tipul de întrebuințare redundantă
a limbajului; pe de alta, apropierea. neașteptată a două
IV
cuvinte, fiecare aducîndu-și întregul său mesaj, de vreme
ce primul nu lasă să fie prevăzut cel de al doilea. În acest
UN
caz, există pericolul incoerenţei. În opoziţie cu mare al-

bastră, aproape redundant, am putea avea mare intelectuală
în care epitetul este așa de neașteptat încît prima reacție
AL
este îndoiala că e vorba de un mesaj real. Prea multă in-

formaţie într-un enunț limitat ducela obscuritate. Limba
TR
economic ideală ar fi aceea în care toate cuvintele, toate

fonemelear putea intra în combinație cu toate celelalte, .-
de
realizind fiecare dată un mesaj. Vorbirea noastră zil-
EN
nică este departe de așa ceva. Limba poetului „ermetic“

tinde. către acest ideal. |
/C
6-19. „Limbajul afectiv”.

SI
IA
Adesea s-a socotit că procesele de înnoire a mijloacelor

lingvistice se află în marginea funcționării normale a lim-
bii. Unii au încercat chiar să le interpreteze ca manifes-
U
tări ale unui limbaj afectiv, deosebit de limbajul grama-

BC
247
RY
tical. Este vorba de fapt:de reacții uneori individuale ale
RA
vorbitorilor, dar care nu se îndepărtează de ceea ce pu-
tem aștepta în cadrul structurii limbii. Frecvența unei
unități, din care decurge conținutul ei informativ, adică
LIB
utilitatea sa pentru vorbitor în cutare sau cutare împre-
jurare, constituie una. din trăsăturile acestei structuri.
Dar acesta, este punctul în care instabilitatea, sa este poa-
TY
„te cea mai evidentă, acela în care temperamentul și ne-
voile. diferite ale fiecărui: vorbitor pot influența în oare-
SI
care măsură viitorul limbii. Nu vom uita totuși că, pen-
tru a fi acceptată, o inovaţie trebuie să se conformeze sau
ER
să se integreze în acest ansamblu de deprinderi lingvis-
tice pe care le desemnăm ca structură. | o
IV
6-20. ] mpietrirea
UN
Se întîmplă ca frecvența unei sintagme 'să crească fără

posibilitatea de adaptare a formei la. noua probabilitate,
AL
prin scurtare sau trunchiere: explicaţia constă adesea

în aceea că elementele alcătuitoare au o specificitate prea
TR
slabă ca să se poată suprima ceva din ansamblu:în film

serial, putem înlătura fără vreun neajuns pe film, speci-
EN
ficitatea lui serial fiind suficientă, dar în bunăvoință, nu

putem suprima pe -voinţă fără să răpim conceptului de
„bunăvoință“ suportul formal identificabil. Dar dacă
/C
sporirea frecvenței nu duce în acest cazla scăderea costu-

lui, ea atrage totuși inevitabilo scădere a specificității
SI
care devine egală aceleia a monemelor simple de îrec-

vență identică. Aceasta va face ca vorbitorii să trateze
IA
formal sintagma ca un sintem, adică ca și cum ar fi un

monem inseparabil. În franceză, bon marche,. este. aproape
U
echivalentul monemelor unice, rom. îeflin, engl. cheap,

BC
248
RY
Evoluţia limbilor
germ. billig, sp. barato; de aceea se tinde la împietrirea
RA
sintagmei, spunîndu-se plus bon marche în loc de meil-
leur marcht; frecvența. lui ga a V'air, îl a Pair, elle a L'atr,
LI B
tu as L'air, atrage împietrirea sintagmei Ja 1 er; adjecti-
vul următor nu se mai acordă cu ar, ci cu subiectul: el/e
a Pair gentille, şi auzim în gura copiilor chiar, ga malai-
TY
rait bon. pentru ga m'avait air bon.
"Pe plan semantic, fenomenul este paralel cu cel care, pe
plan fonic atrage slăbirea, și simplificarea geminatelor cînd
SI
ele devin la fel de frecvente ca şi simplele corespunzătoa-
ER
re. Vom rezuma principiul, spunînd că ceea ce are frec?
vența, și prin urmare, specificitatea unui monem unic,
va. tinde săfie tratat ca un monem unic. |
IV
Împietrirea joacă un rol considerabil în evoluţia lingvis-
limbile romanice din Occident rezultă
în ul:
UN
tică: viitor
din împietrirea unei sintagme alcătuite din infinitiv și
din formele conjugate ale verbului, „a avea“ ; pasivul scan-
dinav (danezul at sige „a spune“, at siges „a fi spus“) pro-
AL
vine din contopirea radicalului verbal și a reflexivului

sik (3-5); În franceza populară, pronumele subiect
TR
tinde să se contopească cu verbul: 4407

y
păre îl a dit.
EN
6-21. Frecvenţă şi schimbări analogice

conținutul ci informa
/C
Cînd frecvența unei unități scade,

tiv crește automat, dar forma sa nu se schimbă neapă -
SI
acum
rat: astăzi se vorbește mult mai puţin de fe decît
adică
două sute de ani, dar cuvîntul are tot trei foneme,
IA
Ar
un cost adaptat mai bine frecvenţei sale de altădată.
trebui un conflict: omonimic, adică apariția unui alt cu-
U
vînt 4ță pentru a atrage apariția unei desemnări mai cir-

BC
cumscrise ca îță de război.
249
)
RY
„Scăderea frecvenţei exercită totuși o.influență . conside-
RA
rabilă. asupra formei și destinului unităţilor semnifica-
stive. Copilul care începe să vorbească învaţă: să mînuias-
că, segmentele,de enunţ, chiar enunțuri întregi, înainte
LIB
de a fi:capabil să folosească în alte contexte diferitele mo-
„.neme din care ele sînt alcătuite. Cu alte cuvinte, lui îi:ră-
mâne să descopere toate resursele. primei articulări, .apro-
TY
piind. de obicei, inconștient enunțuri. care. nu. se deose-
besc decit printr-un singur monem. Un copil va folosi deci
SI
o formulă ca trebuiesă dea ... înainte.de a descoperi că
dea este față de dă ceea ce fie reprezintă față de este ȘI ce-
„opu celene
ER
ea ce fină în trebuie să țină este iață de ţine în văd că fine.
După ce va fi simţit paralelismul acestor raporturi, 'el va
două categoriiale indicativului și conjunctivului.
IV
Putem spune .că atunci își va cunoaște. limba, ceea ce în-
UN
„seamnă că el:va putea. forma ca adulții. un -conjunctiv de

la un verb.de la care n-a.auzit decît:indicativul.. Această
posibilitate;de a proceda prin analogie va avea drept con-
„secință faptul că copilul nu va mai fi sclavul tradiţiei ;
AL
„de acum înainte el nu va mai fi așa de bucuros să imite

for.mel „neregulae
te“, adică în esență variantele semni-
TR
ficanților pe care contextul fonic nu-i îngăduie să le pre-

vadă. Se pare că acest stadiu este atins normal de copii
EN
cam la vîrsta de patru sau cinci ani.: Într-o societate în

care copilul nu este dat în grija. școlii, învățarea. limbii
este practic încheiată la acea vîrstă, elementele” lexicale
/C
_dobîndite integrîndu de -sc

acum înainte în clase preexis-
SI
tente. Dacă un semnificant variabil de tipul este — sîu-

tem, ia — mind sau tr. îl va,— nous allous, îl fait —ilfasse,
IA
este atît de frecvent încît copilul a. avut timp, îna-

inte de cinci ani, să se deprindă destul de bine cu mînu-
U
irea lui ca să nu fie tentat mai târziu să-l „regularizeze“,

BC
250
RY
„a Evoluția limbilor
RA
formele tradiționale .se vor perpetua. Dar dacă frecvența
acestor forme 'scade, ele. vor fi expuse uniformizării prin
generalizarea uneia din aceste: variante. |
LI B
De multă vreme s-a recunoscut importanța schimbări-
lor analogice de acest tip în evoluţia limbilor. Lingviștii
dintr-o anumită perioadă vedeau, în ele contraponderea
TY
schimbărilor fonetice și singura scăpare a limbilor împotriva
unei degenerări care le pîndea mereu. În comunitățile
lingvistice atît de legate de tradiţie ca cea din Franța,
SI
nu este de loc tolerată reducerea la unitate a variantelor
ER
de semnificânți. Singura scăpare pentru cei care șovăie
asupra, formei diferiților radicali ai unui verb, tradițional
ca resoudre, este aceea de a crea un echivalent cu ' radi-
IV
cal unic ca solutionmner. Dar, procedind astfel, ei se expun
în același timp atacurilor fulgerătoare ale conservatori-
UN
lor. Putem spune că o limbă este greaîn măsura în care

este nevoie "de mulţi ani de şcoală înainte ca nativii
s-o mânuiască satisfăcător. În. acest sens, franceza este
AL
poate cea mai grea limbă din lume. Da

TR
6-22. Consecințele anumitor evoluții fonetice

EN
Se poate întîmpla ca. disproporția dintre formă și frec-

vență să fie rezultatul evoluţiilor fonetice care tind
/C
să reducă lungimea cuvintelor şi numărul trăsăturilor

lor distinctive. Aceste evoluţii pot duce la unele omo-
SI
nime, dar ele atrag mai ales-o scădere a redundantei

IA
indispensabile, ceeace are drept urmare preferarea, în

locul formelor tradiționale, de acum înainte scurtate, a
U
unor sinonime mai consistente. Celor patru foneme ale ra-

dicalului din lat. auri-s le corespund cele cinci foneme din
BC
251]
RY
echivalentul românesc: mreche, dar acesta din urmă pro-
RA
vine dintr-un sinonim („diminutiv“) azicula .care suporta
mai bine decit forma simplă. uzura. fonetică.
LIB
IN.
| Calitatea unităulor
TY
G- 23. Presiunile în lant : si în: sistem ti
SI
2 2
Există avantaje ! considerabile: în reducerea. faptelor lin
ER
gvistice la date cantitative, așa cum s-a făcut în cele de
mai sus. Dar nu trebuie să uităm că calitatea, unităților
în cauză este un element esenţial al condiţionării evolu-
IV
ției: o frecvență analogă a consoanelor geminate ȘI a. ce-
UN
lor” simple nu este decît unul din factorii care pot declan-
Șa. 0 simplificare” a geminatelor ; pentru ca. simplificarea
să aibă loc cu adevărat, trebuie ca ea să se „poată realiza.
fără să creeze confuzii, iar aceasta, depinde. în esență
AL
de. natura fonică a unităților sistemelor. Pentru a “înţe-

lege sensul evoluției lingvistice, nu trebuie să uităm că
TR
fiecare unitate dintr-un enunț, fie că este distinctivă

sau semnificativă, fonem sau monem, își are realizarea,
EN
fonică sau. conținutul semantic supus unei duble presi-

uni: pe de o parte, aceea a, vecinilor săi în lanțul vorbit;
pe de alta, aceea a. unităților care formează. sistem cu ca,
/C
adică ar fi putut figura în același loc și pe care a trebuit

să le îndepărtăm pentru a spune ceea ce vroiam,să spu-
SI
nem. Aceste presiuni sînt fonice într-un caz, semantice

IA
în celălalt, dar se 'ordonează după scheme analoge. Fie

cuvintele du-l; ori de cîte ori le rostește un: vorbitor, un
întreg joc de atracții şi de presiuni diferențiative se exer-
U
cită asupra fiecăruia din cele trei foneme în cauză. [d ul/:

BC
259
RY
„..- - Evoluţia limbilor
articularea. lui |d| tinde să se adapteze articulării lui
RA
[a] următor; de pildă, buzele se rotunjesc mai mult de-
cât dacă consoana ar fi urmată de [i] sau de un [e]; arti-
LI B
cularea lui |u/ tinde la fel să se adapteze aceleia a sunete-
lor vecine;. și așa mai departe. Aceste atracții sînt sim-
bolizate de săgețile orizontale din diagramele care urmează.
într-un alt sens, articulația lui /d/ e controlată de arti-
TY
culaţia celorlalte foneme ale sistemului de care trebuie
să rămînă distinct pentru ca identificarea monemelor
SI
să fie asigurată: el trebuie să fie clar sonor pentru a nu
se confunda:'cu /t/; trebuie să fie clar ocluziv momentan
ER
pentru a. nu se confunda cu continua [n]. La fel |u| tre-
buie să aibă o articulaţie închisă pentru a nu se confunda
IV
cu Jo], şi așa mai departe, Aceste presiuni diferenţiative
sînt simbolizate 'de săgețile opuse, verticale sau oblice,
UN
din diagrama, care: urmează:
ph]
AL
d—ul d <-u—>l dul

TR
Ț Pa N De LN o
[n] [Rl
EN
trei
Fie. acum enunţul copilul duce pantofii, în care cele ficaţ ia
cuvinte sînt socoti te fiecar e ca, o unitat e. Semni
/C
tă prin aceea, a con-

reală a termenului copilul este limita la ca-
textului careprecizează de pildă că el este la vîrsta
SI
re e în stare să-și ducă pantofii; duce în această veci-

IA
care șe
nătate. desemnează o acțiune diferită de aceea la
referă același cuvînt în iratamentul cu penici lină duce la
U
rocă a moneme-
vindecare ; există o atracție semantică recip
tale
lor din același enunț, care este indicată de săgețile orizon
BC
255
RY
Elemente de. lingvistică .generală
din schemă. Pe..de altă parte, 'sensul' termenului: copil
RA
este controlat în română, de existenţa. altor :cuvinte: care
îi limitează 'sfera..de folosire și pe care a. trebuit, conști-
LIB
ent sau nu, să le îndepărtăm pentru
a spune ceea ce aveâm
de. spus: La; fel se întîmplă: cu :duce: și pantofii. Acest
control.este marcat de săgețile opuse din schemele iuurmă-
toare: SE : p SR IEi
TY
i PET a. pe .. j
dată adisce..
SI
copilul -= “duce pantofii, coziul <- duce: =. pantei u | -
acu
ER
„natierai Ş strică
IV
UN
copilul duce <- pantofii

$
AL
Serviela
6-24. Echilibrul dintre |

TR
cele două tipuri de Presiune “

EN
Am putea. rezuma cele de mai sus spunînd că orice-unitate

tinde să se asimileze cu contextul în cadrul lanțului și să
/C
Şe :'diferenţieze. de “unităţile vecine în cadrul 'sistemului.

Tocmai necesitatea de a menţine “identitatea moneme-
SI
lor și a fonemelor față de cele din care sînt alese cînd vor-
IA
bim, este aceea care. în esență limitează cîmpul “variați-

ilor provocate de vecini în vorbire: un Jt/, rostit fără vi-
brarea coardelor. vocale, ar putea tinde. se se sonorizeze
U
cînd este „plasat între două vocale, care prin natură se re-
BC
254
RY
'* Evoluţia limbilor
alizează: cu ajutorul unor astfelde vibrații; el este împie-
RA
dicat să se sonorizeze de prezenţa în sistem a unui /d/ care
se distinge în esență de /t/ tocmai prin vibraţiile glotale:
LI B
Jata| trebuie să rămînă distinct de /ada/; dar dacă limba
nu va face distincţie între sonore și surde și nu va. cunoaște
un fonem /d/, nimic nu va împiedica pe /t/ să se sono-
TY
rizeze; în: |d/:sub presiunea a două vocale vecine de vreme
ce-[ada] va fi totdeauna identificat ca /ata/. Nu vom uita.
- totuși că: necesitatea de a menţine contrastele în lanț li-
SI
mitează de asemenea cîmpul asimilărilor la context: într-o
limbă. în care /t/ intervocalic se sonorizează în '[d], acest
ER
lucru nu se:va, produce decît în interiorul monemului sau
al cuvîntului,în timp ce o succesiune [...a ta...[ se pro-
IV
nunță'[...a ta.;.] mai degrabă decit [...a'da...]. '
În 'orice punct al lanțului vorbit putem deci identifica
UN
un joc de diferite tensiuni care 'se echilibrează. Așadar

structura ar deveni imobilă dacă nevoile schimbătoare
ale comunicării n-ar modifica mereu presiunile, în inte-
AL
riorul sistemului. Nicicînd echilibrul nu va fi obținut o

dată pentru totdeauna, iar însăși, funcționarea limbii va
TR
atrage 'evoluţia sa neîncetată.

EN
_V. Dinamica sistemelor fonologice

/C
6-25. Suwyse: de instabilitate în sistemul , fonologic

SI
Întrucât în "ultimă instanţă, "elementele - de 'dezechilibru

IA
rezultă din nevoile schimbătoare ale vorbitorilor, înțe-

legem ușor cum pot fi afectate sistemele de unități sem-
U
nificative: unități noi apar în permanență și simpla. lor

prezență schimbă tensiunile în interiorul sistemelor în
BC
255
Elemente de lingvistică „generală
RY
care ele figurează. Dar. nu tot.atît de repede observăm
cum se introduc în “sistemele fonematice - inovațiile care
RA
vor atrage căutarea de noi echilibruri.. Fără îndoială; am
văzut mai sus că nevoile de informație pot duce lao creş-
tere a frecvenței .geminatelor care stă la: originea . unor
LIB
reorganizări fundamentale ale sistemelorde foneme... Însă
nevoile de comunicare se repercutează cel mai direct în
sistemele. fonologice probabil -prin: canalul; faptelor. pro-
TY
zodice, ca accentul. În sfîrșit, nu trebuie să. uităm'nici-
odată influența-.unor limbi asupra:“celorlalte, și posibi-
SI
” litatea împrumuturilor de foneme. sau de trăsături pro-
zodice.. Ceea ce merită un studiu ceva mai detaliat
este
ER
totuşi mai, puțin rețeaua de drumuri prin care se infiltrea-
ză în sistemele fonologice agenţii exteriori de: dezechili-
bru, ;cît ceea, ce se petrece în interiorul sistemelor: după
IV
instaurarea dezechilibrului. . : > a:
UN
0-26. Diferențierea maximă

AL
Ceea. ce putem aștepta de la, elementele distinctive ale

unei limbi, este ca. ele să nu se confunde unele cu altele.
TR
Putem presupune deci că ele vor tinde să fie atât de di-

ferite unele de altele cât le îngăduie organele, care contri-
buie la producerea lor: dacă o limbă nu are decât trei vo-
EN
cale, ne așteptăm ca ele să se realizeze, în afara contextu-

lui, ca [i], [u] și respectiv [a], deci ca, vocalele cele mai di-
/C
ferite pe care organele le pot produce firesc. De asemenea,

pe. plan sintagmatic, toate limbile favorizează contraste-
SI
le cel mai bine marcate, adică -succesiunile ocluzivă +

vocală. Dacă, din întîmplare, un anumit fonem
IA
nu este
atit de diferențiat de vecinii săi din sistem cît permit or-
ganele,ne putem aștepta ca, articulația, fonemului să şe
U
BC
256
Evoluţia limbilor
RY
modifice pînă cînd se restabilește diferențierea maximă
,
in general, fonemele. care se realizează în aceeași
RA
zonă
de articulație vor tinde să fie la fel de diferențiate. Pen-
tru a întrebuința, o metaforă spaţială, vom spune că un
LI B
sistem va evolua atît timpcitnu va fistabilită echidistanţa
între fonemele pe care ei le comportă. Chiar dacă facem
abstracție de fluctuațiile determinate de contextul
lanțului, un fonem cunoaște în permanență variaţii acci-
TY
dentale. care se îndepărtează oricât de puțin de ceea ce
poate. trece drept normă într-o anumită perioadă, Aces-
SI
te variații vor fi frînate și stopate dacă ele se apropie
„periculos de ceea ce reprezintă norma unui alt! fonem.
ER
Ele vor fi tolerate dacă nu pun niciodată pe vorbitor în
situația de a nu fi înțeles. Cu timpul, norma unui fonem
IV
se va deplasa în sensul în care sînt tolerate variațiile și
departe. de zona în care ele sînt reprimate: presupunînd
UN
o limbă în care vocalele anterioare ar fi un /i/, un /€] în-

chis, deci destul de aproape de /i/, Și un /a/, orice vari-
ație a lui /€] în direcția lui /i/ ar expune la neînțelegere ;
AL
dimpotrivă, o variaţie a lui /6/ în direcţia lui ja], de pildă

un [€], n-ar provoca nici o greutate; aceste variații s-ar
TR
înmulți, iar norma fonemului /&/ n-ar întîrzia să se pla-

seze la distanță egală de [i] și de /aJ. Aceasta este de fapt
situația constatată într-o limbă ca spaniola care Cunoaș- .
EN
te un singur fonem intermediar între [i/ și /aj.

/C
6-27. Confuzie fonologică și economie

SI
Putem presupune în principiu că atunci cînd două fone-

IA
me se confundă, în toate pozițiile în care se întîlnesc sau

numai în anumite poziţii, energia necesară pentru menţi-
U
“nerea distincției și-a găsit o întrebuințare mai utilă în

BC
(
257
RY
altă parte. Bineînţeles, aceasta nu este valabil dacă con-
fuzia, este datorată. imitaţiei a ceea ce se: petrece într-o
RA
altă limbă de mai mare prestigiu. Fie, în franceză, fone-
mele notate în ortografie cel mai adesea ca 7 și 444. Ele
„sînt astăzi pe cale de a se confunda prin neglijența. jo-
LIB
cului buzelor care. le deosebea: retragere pentru 77, ro-
tunjire pentru 44. Dimpotrivă, fonemele notate ax și
on care se diferenţiază aproape la fel, rămîn distincte.
TY
Or, această ultimă opoziție este de o mare utilitate: se nu-
mără cu sutele perechi de cuvinte ca temps — ton, lent —
SI
long, blanc — blond, semence — semonce, penser — pou-
cer, în care numai opoziţia dintre /â| și [5] asigură distinc-
ER
ţia. Aceasta, contrastează cu ceea ce se observă în cazul
opoziției în — sn. pentru care întîmpinăm mari greutăți
să găsim semi-omonime ca Brin și brun, empreinte şi em-
IV
Brunte; de altfel ar fi destul de greu ca acestea să figureze
UN
în contexte identice în așa fel încît numai diferența în

jocul labial să asigure deosebirea. De aceea opoziția, 274 —
un poate dispărea fără vreun inconvenient pentru înțele-
AL
gere, de unde o dublă economie, de articulație și de me-

morie. : | |
Condiționarea unei confuzii fonologice poate fi mult mai
TR
complexă decît o sugerează prezentarea voit simplificată

a fonemelor în și un: franceza opunea prin tradiție două
EN
foneme notate și unul și altul a.în grafie |și făcea astfel

deosebirea între tache și tâche, palle și pâte, lace și lasse
și multe altele; această distincție care aduce unele ser-
/C
vicii pare să fie pe cale de dispariție. Pentru a. înţelege

SI
acest fenomen trebuie să relevăm mai multe fapte: meri-

dionalii care în dialectele lor provensale sau gascone nu
IA
cunosc decît un fonema, n-au învățat niciodată să dis-

tingă pe tache de tâche, pe patte de pâte etc. Ei au găsit poa-
U
BC
-258
Evoluţia limbilor
RY
te că este mai ușor să evite conflictele, înlocuind de pildă
RA
'tâche prin travail, decît să reproducă distincția fonologică.
Alţi provinciali, în acord cu deprinderile locale, au pus
în valoare deosebirea, de lungime care a fost multă vreme
LI B
trăsătura cea mai izbitoare a opoziţiei tache — tâche. Dim-
potrivă, parizienii, ca și pentru alte tipuri vocalice, au avut
tendința. să elimine diferența de lungime în avantajul ce-
TY
lei de timbru. Întrucât Parisul, unde se elaborează limba,
numără în populaţia sa mai mulți provinciali decit pari-
zieni, a fost necesar să se stabilească un modus vivendi:
SI
cei care rosteau pe tache ca [ta5) și pe tâche ca [ta3] nu re-
ușeau niciodată să distingă cele două cuvinte, cînd erau
ER
rostite ca [ta3] și [tâ5]. Pentru a fi înțeleși, și unii și alții
au trebuit să recurgă la șiretlicuri lingvistice menite să evi-
IV
te conflictele, să vorbească de țravail sau de ouvrage în loc
de tâche, să se declare fatigut în loc de /as. Într-o aseme-
UN
nea situaţie nimic nu se mai opunea instaurării confuziei.

De fapt distincția dintre cele două timbre „anterior“ şi
„posterior“ fiind caracteristică periferiei, este lipsită de
AL
prestigiu și tinde să dispară. Cit privește diferențele de

lungime, ele se elimină, ca fiind inutile și fără echivalent
TR
în limba de astăzi.
EN
28. Transferul trăsăturilor pertinente

Din observarea unor cazuri ca cel al fr. în și au, putem!
/C
conchide că soarta unei opoziții depinde de randamentul

SI
său funcțional, adică de rolul distinctiv care îi revine.

Ceea ce s-a spus mai sus de cele două foneme a din franceză
IA
arată suficient că randamentul funcțional nu este singurul

factor de luat în considerare. Dar am greși dacă i-am
U
minimaliza importanţa: chiar acolo unde, la prima ve-

BC
259
RY
dere, am putea crede că.s-a produs o confuzie în ciuda
unui randament important, o cercetare mai apuofundată
RA
arată, fie că în realitate adevăratul randament este foar-
te slab, fie că distincția n-a fost anulată, ci transferată
asupra segmentelor vecine... | Aa
LIB
În franceză, în cursul evului mediu, africata /ts/ notată
c în cent și face s-a. redus la [s] fără să se identifice cu si-
ilanta din sent și din basse care era atunciun [5] apico-al-
TY
veolar. Mai tîrziu aceste două siflante s-au confundat într-
una singură, /s/ din franceza de azi. Ortografia actuală păs-
SI
trează încă mărturia frecvenţei acestor două foneme no-
tate unul c, ș, sau—z, celălalt s sau -ss-, și am putea crede
te. În realitate diferența dintre predorsala ER

că eliminarea acestei opoziții a dus la numeroase conflic-
notată c și
apicala notată s s-a transferatîn multe cazuri la vo-
IV
cala precedentă : rostirea apicală a lui [$) a atras de pildă
UN
o pronunțare mai profundă a unui /a/ precedent; această

trăsătură a devenit pertinentă cînd [$] s-a schimbat în
[s], iar astăzi încă mulți vorbitori opun pe /â/ din Jasse
AL
lui /a/ Gin lace. |

TR
6-29. Articulația fonemelor .

în trăsături distinctive |
EN
În principiu nimic nu se opune ca, fiecare fonem al unei

limbisă se deosebească de toate celelalte printr-o articula-
/C
ție sui generis. În_ realitate, nu întîlnim nici un idiom în

care toate _fonemele să aibă acest grad despecificitate.
SI
Normal,
mai mult de 80% 'dintre-ele-rezultă_din_combi-
nația..unor_trăsături_articulătorii
Care apăr, .ca,- distinc-
Does e ae sii .
IA
tive,-în-mai mult de un fonem. În aceste împrejurări fie-

care fonem-se.. deosebește de. toate..celelalte- deoarece-el
U
ama
BC
260
RY
"Evoluţia limbiloc
este singurul care prezintăo anumită grupare a acestor
RA
trăsături: în română, [b/ este „sonor“ ca /d/, „nenazal“
ca [p| și „bilabial“ ca /m/, dar el este singurul ansamblu
LI B
„sonor“, „nenazal“ și „bilabial“. În aceeași limbă, /l/
este singurul fonem cu articulaţie laterală, iar /r/ singura
vibrantă. Toate celelalte foneme sînt fonologic complexe.
Avantajele -teoretice ale articulației fonemelor în trăsă-
ÎN
TY
turi. distinctive sînt evidente: fie o limbă care ar avea
12 foneme consonantice ; dacă fiecare dintre ele comportă
SI
o articulație specifică, vorbitorii vor trebui să mențină
TON
distincte 12 articulaţii. Dar dacă 6 articulaţii se pot com-
ER
bina fără restricții cu una sau cu cealaltă din cele 2 acți-
uni diferite ale aceluiași organ, cele 12 foneme nu vor cere
decît menţinerea distinctă a S articulaţii, una din pri-
IV
mele G combinîndu-se totdeauna cu una din celelalte 2.
UN
Așa se întîmplă în română, unde prin: combinarea tră-

săturilor „labial“, „dental“, „palatal“, „velar“, „ocluziv“,
„fricativ“ cînd cu „sonor“, cînd cu „surd“ se obțin cele
AL
douăsprezece foneme [pb fîvtdsz5ăk g/. Existența

unei corelaţii de sonoritate duce la o economie marcată
de raportul de 8 la 12. Să presupunem acum o limbă un-
TR
de fiecare din cele 4 articulații -„labial“, „apical“, „pala-

tal“ şi „velar“ se combină cu una din cele patru acțiuni
EN
diferite ale glotei, de pildă „surditatea“, „sonoritatea“,

„aspiraţia, și „ocluziunea“. Vom obține 4X 4 = 16 fo-
neme pentru 4 + 4 = 8 articulaţii diferite. Economia va
/C
fi aici de 8 la 16. Într-o limbă în care fiecare consoană

SI
ar rezulta din combinaţia a trei articulații distinctive,

fiecare dintre ele fiind nu numai „surdă“, „sonoră“ sau
IA
„aspirată“, „labială“, „apicală“ sau „dorsală“, ci și „pa-

latalizată“, „labilo-velarizată“ sau de „timbrul a“, am
U
obține teoretic un sistem de 3x3x3 = 27 foneme pen-

BC
261
RY
tru 34+3+3 — 9 articulaţii. Economia ar fi atunci de
9 la 27. Într-o limbă în care fiecare vocală ar fi caracteri-
RA
zată ca „anterioară“ sau „posterioară“, „rotunjită“ sau
„nerotunjită“, „nazală“ sau „nenazală“, „lungă“ sau „scur-
LIB
tă“, de grad de deschidere 1 ([i]), 2 ([e]), 3 ([e]) sau 4 ([a]),
am avea 2124+24+2-1+4=— 12 tipuri articulatorii
pentru 2X2X2X2X4 = 64 foneme vocalice.
TY
+
6-30. 1 ntegrarea fonologică
SI
În măsura în care astfel de combinaţii sînt uşor de produs
și de identificat 'la percepere, ele trebuie să reprezinte
ER
un avantaj real pentru un sistem: pentru același total
de foneme, ele vor cere mai puţine articulații de menți-
IV
nut distincte; aceste articulații, fiind mai puțin nume-
oase, se vor distinge mai bine unele de altele ; fiecare din-
UN
tre ele fiind mai frecventă în vorbire, cei care le folosesc

vor avea mai multe prilejuri să le perceapă și să le repro-
ducă, iar ele se vor fixa mai repede în vorbirea copiilor.
AL
“Un fonem integrat într-unul din aceste fascicole de opo-

ziţii reprezentat de corelaţii va fi în principiu mai stabil
decît un fonem neintegrat. Într-adevăr, un fonem nein-
TR
tegrat, care se opune oricărui altuia printr-o: caracteris-

tică specifică, și unică, va fi lăsat pe seama propriilor lui
EN
resurse dacă existenţa îi esteîn joc din pricina neînsemnă-

ăţii rolului său distinctiv: în uzajele pariziene cele mai
răspîndite, /£/ a fost multă vreme singurul fonem lung
/C
al sistemului, iar deoarece opoziția [e] — [5], realizată. de

pildă în faite — fete, avea un randament real foarte slab,
SI
ea este în prezent pe cale de dispariție. Dimpotrivă, cele

IA
două foneme engleze /0/ și /3/, atestate, de pildă, la ini-

țiala cuvintelor î/in și ţis își mențin de secole opoziția
al cărei randament este aproape nul, doar din cauză că
U
BC
262
Evoluţia limbilor
RY
sînt perfect integrate în puternica, corelație de sonoritate.
RA
O „căsuță goală“ într-o corelaţie, adică o posibilitate com-
binatorie nefolosită, va tinde să se completeze: aceasta
se va putea face prin împrumut, un fonem străin cores-
LI B
punzător fiind reprodus fără mare greutate de vreme ce
el reprezintă o combinare de articulații uzuale; vor pu-
tea, interveni de asemenea atracţia și integrarea unui fo-
TY
nem neintegrat cu articulație vecină, ceea ce se întîmplă
cînd /r] uvular, în idiș de pildă, își adaptează articulația
pentru a, deveni partenerul sonor al unui fonem /x/.
SI
ER
6-31. Asimetria organelor
Ne-am putea, deci aștepta ca toate sistemele existente
IV
să tindă spre o integrare din ce în ce mai completă a tutu-
ror fonemelor lor prin reducerea numărului de articula-
UN
ţii distinctive, fără reducerea numărului acestor fo-

neme. La aceasta se opune, pe de o parte necesitatea de
a alterna în vorbire unități cu deschidere foarte diferită,
AL
de unde existența generală a două sisteme, consonantic

și vocalic, pe de altă parte, asimetria organelor vorbirii.
Din cauza acestei asimetrii, combinaţiile articulatorii de
TR
un anumit tip pot fi excelente, adică ușor de pronunțat

și de identificat dacă sînt realizate într-un anume punct
EN
al canalului articulator sau cu un anume grad de deschi-

dere a acestui canal, dar de calitate distinctivă medi-
ocră cînd sînt produse în vreun alt punct sau cu o altă des-
/C
chidere: pare destul de firesc să distingem, printre vocalele

SI
închise, între un |i] anterior nerotunjit şi un /u/ posterior

rotunjit, de vreme ce aproape toate limbile prezintă această
IA
opoziție; în schimb, în combinație cu o deschidere ma-

ximă a gurii, noțiunile de nerotunjire și de rotunjire a
U
buzelor nu mai înseamnă nimic, iar în acest caz distinc-

BC
263
,
RY
ţia. dintre o vocală anterioară, [a] și una
posterioară [â]
nu se întîlnește decît într-o minoritate
de limbi.
RA
„ Tocmai această asimetrie explică înainte de
că nu există nici unde sistemul vocalic de
toate faptul
64 de foneme,
schițat mai sus. Este interesant de subliniat
LIB
că, într-un
tip de franceză care rămîne destul de răspîndit,
zece::'din cele douăsprezece trăsături: prevă unspre-
zute pentru
acest sistem își. găsesc întrebuințarea.. : 71, Hu
TY
Și 10us se
deosebpeesc baza, jocului buzelor și al limbii și alcătuiesc
trei tipuri distincte (în. loc de patru cîte sînt prevăzute) ;
SI
vocala, din banc se opune celei din bas ca o nazal
nenazale ; ă unei
faite se opune lui fete pe baza cantității voca-
ER
lice: 72, 76, paie, vat se disting numai prin gradu
dere al celui de al doilea element. Dar totalul.
l de deschi-
de foneme
al sistemului, departe de a se ridica la 64, nu depăș
IV
ciira de 16, ceea ce nu realizează desigur o econo ește
mie con-
UN
siderabilă. Există, bineînțeles, sisteme 'al căror .rand

ment pare cu mult mai bun, acela a-
al vocalelor
de pildă, care numără 20 de unități față de.nouădanez e,
trăsă-
AL
turi distinctive. Dar. o proporție de 16 la 11 nu

este de
loc extraordinară, Ea nu arată nicicum că trebuie să. că-
utăm altundeva, decît în economie principiul care
TR
stă la
baza articulării fonemelor. în trăsături pertinente
, ci mai :
degrabă că economia sistemelor fonologice este
un lucru
EN
complex în care intervin factori de diverse ordine.

/C
0-32. Faptele lingvistice

trebuie să aibă prioritate
SI
IA
Greutățile întîmpinate în identificarea tuturor împre

jurărilor care ar fi influențat asupra genezei unei schim--
U
bări lingvistice nu treb

să înde
ui părt
eeze pe cercetători
BC
264
Evoluţia limbilor me
RY
de la o analiză explicativă. Se cere doar să dăm mereu pri-
RA
oritate acestui aspect al cauzalității fenomenelor care nu
lasă să intervină decît limba în cauză și cadrul permanent,
psihic și fiziologic, al oricărei economii lingvistice: legea mi-
LI B
nimului efort, nevoia de comunicare și de exprimare, con-
formaţia și funcționarea organelor. În al doilea rind, vor
interveni faptele de interferență a unui uzaj sau a unui
TY
idiom asupra altuia. Fără a disprețui datele istorice de
orice fel, diacronistul nu va apela la ele decît în ultimă in-
stanță, după ce a epuizat toate resursele explicative pe
SI
care i-le oferă examinarea evoluției proprii a structurii
ER
şi studierea efectelor interferenţei.
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
BC
U
IA
SI
/C
EN
TR
AL
UN
IV
ER
SI
TY
LIB
RA
RY
Bibliografie sumară
RY
RA
LI B
I. Lecturi complementare și trimiteri
TY
Cap. 1: Ferdinand de Saussure, Cours de linguistiguc gencrale, Paris-
Lausanne, 1916, ed. a V-a, p. 23—32 și 97—192; Robert Godel, Les
sources manuscrites du Cours de linguistique gântrale, de F. de Saussure,
SI
Geneva, 1957, p. 23—35 şi 130—251; A. Martinet, La linguistique
syuchronique, Paris, 1965, cap. 1; Paul Miclău, Le signe linguistique,
ER
Paris, 1970, Partea I.
Cap. 2: Probleme de sens: Eric Buyssens, Les langages ct le discours,

IV
Bruxelles, 1943, p. 5—96 (variantă nouă: La communication et P'arti-
culation linguistigue, Bruxelles-Paris, .1967). Fonctică în general: K.L.
UN
Phonetics,
Pike, Phonetics, Ann Arbor, 1944; Martin Joos, Acoustic
Acad.
Baltimore, 1948; Bertil Malmberg, La phonttique, Paris, 1954;
Al. Rosetti, Introducere în fonetică, București, 1967.
şi La
Cap. 3: A. Martinet, La linguistique synchronique, cap. 2—6,
AL
description phonologique, Paris-Geneva, 1956, p. 34—101. Morfo(fo)-

Avram, Cer-
nologie: revista La linguistique 1965, p. 15—30; Andrei
cetări asupra sonorității în limba română, Bucureşti, 1961.
TR
Martinet, A Fumnctional View of Langiiage, Oxford, 1962,

Cap. 4: A.
„Le genre feminin
cap. 2; La linguistique synehronique, cap. 8—10,
EN
de la
en indo-europâen, examen fonctionnel du probleme“, Bulletin du
52 (1956), p. 83—95; „Le mot“, Problemes
Socicit de linguistique
ISalispel: Hans Vogt, The Ralispel
langage, Paris, 1966, p. 39—53.
/C
Language, Oslo, 1940. |

261—289,
Cap. 5: F. de Saussure, Cours de linguistique gentrale, p.
SI
frangais parl€“,
A. Martinet, „De l'economie des formes du verbe en
n of Language
Studia phil. et lil. în hon. L. Spitzer p. 309— 326, „Diffusio
IA
; „Dia-
and Structural Linguistics“,: Romance Philology, VI, p.'5—13
Philology , VILI, p. 1—11; Al Graur, Studii de lin-
lect“, Romance şi inter-
1960, p. 283—342 . Bilingvi sm
U
guistică generală, Bucureşti ,

Veinreich, Languages în Contact, New York, 1953.
ferență: Uriel
BC
267
)
RY
Cap. 6: Economie lingvistică: Henri Frei, La grammaire des fautes,
Paris-Geneva-Leipzig, 1929, George K. Zipf, Human Behavior and
RA
the Principle of Least Effort, Cambridge, Mass, 1949; A. Martinet, Eco-
nomie des changemenis phonttiques, Berna, 1955. Teoria, informației:
expunerea relativ simplă a lui Pierre Guiraud în Bulletin de la Soci-
LIB
€!6 de linguistique, L, p. 119—133; Vitold Belevitch, Langage des ma-
chines et langage humain, Bruxelles-Paris, 1956; S. Marcus, Ed. Nico-
lau, S. Stati, Introducere în lingvistica matematică, Bucureşti, 1966,
TY
II. Lingvistica structurală
Orientare generală: La linguistigue, Guide alphabțtique sousla direction
SI
„d' Andre Martinet, Paris, 1962, A. Martinet, „Structural Linguistics“,
Anthropology Today, Chicago, 1953, p. 576—586. Tendinţele diferite
ER
sînt reprezentate în Linguistics Today, New York, 1954. (IVord, '10,
fasc. 2 şi 3). | |
„Şcoala de la Praga“, mișcare fonologică la origine: Travauzx
du Cercle linguistigue de Prague (= TCLP), nr. 1, 2, 4, 5(2), 6,7 şi8;
IV
ICLP 7 = N.S. Trubetzkoy, Grundzilge der „Phonologie, trad, fr.
N.S. Troubetzkoy, Pyincipes de phonologie, Paris, 1949.
UN
Glosematică.: - Louis Hjelmslev, Prolegomenato a Theory of Language

(trad. din daneză), Baltimore, 1953, trad. fr, Prolegomânes ă une the-
ovie.du langage, Paris, 1963. -
„Lingvistica americană“ în sensul strict al termenului derivă de la Leo-
AL
nard Bloomfield, Language, New.York, 1933; trad. fr. Le Jangage, Paris,

1970. Expunere teoretică caracteristică: ZelligS. Harris, Structural
Linguistics, Chicago, 1960. Lectură mai accesibilă: H.A. Gleason,
TR
An Introduction to Descriptive Linguistics, ed. a II-a, New York, 1961,

trad. îr., Paris, 1969 şi Charles F, Hockett, A Course în Modern Lin-
guistics New York, 1958. .
EN
- o |
Dinamica mișcării reiese bine din Readings în Linguistics, Washington,
1957, culegere de articole de diferiţi autori, comentate de Martin Joos.
Diferite şcoli structuraliste în cadrul general al evoluției lingvisticii:
/C
Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti, 1965.

O tendință ceva mai aparte la Kenneth L. Pike, Language în Relatiou
SI
to a Unified Theory of the Structure of Human Behavior, vol. 3, Glen-

dale, 1954—1960. | i ” |
IA
Binarism, dezvoltare a tendințelor aprioriste din fonologie: M. Halle

și R. Jakobson, Fundamentals of Language, Haga, 1956; Roman Jakob-
son, Essais de linguistigue gentrale, Paris, 1963. Gramatici transforma
U
ţionale şi generative: Noam Chomslki, Syntactic Structures, Haga,

BC
268
Bibliografie sumară
RY
1957; Aspects of the Theory of Synutax, Cambridge, Mass. 1965, N,
RA
Ruwet, „La grammaire gencrative“, Langages, 4 (1966), p. 3—38; Intro
duction ă la graminaive gântralive, Paris, 1967; E. Vasiliu, Sanda Golo-
penţia-Eretescu, Sintaxa transformaţională a limbii române, Bucureşti,
1969... - Sa o
LI B
III. Generalităţi
TY
Cadru general: Le-langage, sous la direction d'Andre Martinct, Paris,
1968. Ca manual complementar, Introducere în lingvistică, redactat
de un colectiv sub conducerea acad. Al. Graur, București, 1965, pentru
SI
dezvoltări mai ample asupra naturii limbajului, evoluţia limbilor şi
unele probleme delingvistică „externă“. Printre manualele ceva mai vechi
ER
J. Vendryes, Le langage, Paris, 1923, redactat înaintea primului război
mondial, ilustrează bine tendinţele prestructuraliste; Edward Sapir, Lan-
puage, New York, 1921, trad. fr. Le Jangage, Paris, 1953, rămîne punctul
IV
de plecare pentru orice cercetare asupra clasificării limbilor; Otto
Jespersen Language, Londra, 1922, dă informaţii utile asupra istoriei
lingvisticii şi asupra învăţării limbii de către copil.
UN
Lingvistica, istorică a cărei practică este încă relativ puțin afectată

de cercetările structurale: Antoine Meillet, Linguistique historique ei
linguistique gentrale, 2 vol., Paris, 1921 şi 1938; Walther von Wartburg,
AL
Einfiihrung în Problematik und Melhodik der Sprachwissenschajt, Halle,

1943, trad. îr. Problâmes et melhodes de la linguistique, Paris, 1946.
Clasificarea genealogică a limbilor: A. Meillet și Marcel Cohen, Les Jangucs
TR
du monde, ed. a 2-a, Paris 1952; la un nivel mai accesibil, Lucia Wald
şi Elena Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti, 1968.
Reviste consacrate lingvisticii generale sau care se ocupă în mare măsură
EN
de probleme generale: Transactions of the Philological Society, Londra,

1854 şi urm.; Bulletin de la Socittt de linguistique de Paris, Paris, 1871;
și urm.; Language, Baltimore, 1925 şi urm.; Norsk Tidsshrifi for Sprog-
/C
videnshap, Oslo, 1928 şi urm. (generalităţi maiales în engleză şi franceză) ;

Acta Linguistica, Copenhaga, 1939 şi urm. (apare neregulat; articole în
SI
franceză, germană, engleză); Cahiers Ferdinand de Saussure, Geneva,

1941 şi urm.; Word, New York, 1945 şi urm.; Zeitschrift fâr Phonetih
und allgemeine Sprachwissenschaft, Berlin, 1946 şi urm.; Lingua, Am-
IA
sterdam, 1947 şi urm. (apare neregulat; articole mai ales în engleză

şi franceză); Studia Linguistica, Lund, 1947 şi urm. (articole mai ales
i n franceză, engleză, germană); Archivum Linguisticum, Glasgow, 1949
U
şi urm.; FKratylos, Wiesbaden, 1956 şi urm.; Phonetica, Bâle-Neow

BC
269
RY
York, 1957 şi urm.; Linguistics, Haga, 1963 şi urm.; Foundatious of Lan-
guage, Dordrecht, 1964 şi urm.; Journal of Linguistics, Londra, '1965
RA
şi urm.; La Jinguistigue, Paris, 1965. șiurm.; Societatea europeană de
lingvistică publică, începînd din 1967, Folia linguistica; Limba română,
Bucureşti, 1952 și urm.; Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, 1950
LIB
și urm,.; Probleme de lingvistică generală, Bucureşti, 1959, 1960, 1961,
1962, 1967.
Din 1939 apare Bibliographie linguistique publicată de Comitetul in-:
ternaţional. permanent al lingviştilor, Utrecht-Anvers (în franceză şi
TY
engleză); un. volum anual. -
s4
SI
ER
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
Indice terminologic
RY
RA
LI B
TY
accent, 3.31—3.36 bilingvism, 5.4, 5.97—5.29
„accent“, 1.5 canonică (forma), 3.40
SI
accentuală (unitate), 3.31, 3.35 cavitate maximă, 2.17
acord, 4.5, 4.21—4.23 - cavitate medie, 2.19
cavitate minimă, 2.17
ER
actualizare, 4.25
„adjectiv“, 4.44. „căsuță goală“, 6.30
„adverb“, 4.45 . centralizate (vocale), 2.20
„afectiv“ (limbai), 6.19 clic, 2.34
IV
afix, 4.36—4.39 coarde vocale, 2.14
africată, 2,36 cod, 1.18
UN
alegere (a vorbitorului), 1.19, 2.6 complementaritate parțială, 3.19

„alofon“, 3.16 complexe (articulații), 2.35
alveolar, 2.26 compunere, 4.34—4.37
amalgam, 4.2, 4.14 comunicare (funcție de ), 1.4, 6.5,
AL
analiză fonologică, .3.8

analiză în moneme, 4.3—4.6 comunitate lingvistică, 5.2
analogie, 6.21
TR
comutare, 3.22
anterior 2.17—2.19 „coniuncţie“, 4.46
apical, 2.26—2,27 consoane, 2.24—2.37, 3.21
apico-alveolar, 2.26, 2.28
EN
continui, 2.24
apico-dental, 2.26 contrast, 1.20
arbitrar (al faptelor lingvistice),
contrastivă (funcție), 3.1
1.14
/C
convergenţă, 5.14
arhifonem, 3.18—3.19
articulare: vezi prima a., a doua a, coordonare, 4.31
SI
articulația fonemelor, 6.29 corelație, 3.15

articulaţia sunetelor, 2.11—2.39 corpus, 2.4
IA
asimetria organelor, 6.31 cost, 6.12—6.13

„aspirație“, aspirat, 2.32—2.33 creol, 5.16, 5.24
bilabial, 2.25 culminativă (funcție), 3.33
U
„bilingv“, 5.2 cuvint, 4.15—4.17

BC
271
l
„Elemente de. lingvistică generală
RY
demarcare, 3.36— 3.37 irecvență (a foneraelor), 3.38
demarcativă (funcţie), 3.36 îricativ, 2.24 .
RA
dental, 2.26 funcţie, 2.6
dependent (monem), 4.18— 4.19 funcțiile (limbajului), 1.4
- derivare, 4,34—4.39 : - funcțiile (elementelor fonice),
LIB
deschis, 2,17—2.18 3.1—3.4
" determinant (monem), 4.18—4.19 funcţiile (monemelor), 4.12
determinat (monem), 4.18—4.19 | funcţiile primare (ale monemelor),
Giacronic, 2.2 4.18 |
TY
dialect, 5.11—5.15,. 5.17 geminare consonantică, 2.37, 6.16
diferențiere maximă, 6.26. genul feminin, 4.5, 4.23:
„Giglosie“, 5.4 „. glota, 2.14
SI
diftongi, 2.23 glotal, glotalizat, 2.32— 2.33
discontinuu (semnificant), 4. 4-4, 5 gramatical (monem),. 4.19 :
ER
discrete (unități), 1.17. „graseiat“, 2.30, 3.2, 3. 17 ”
distinctivă (funcţie), 3.1 Sa pidiotism“, 1.5 - „
distribuție complementară, 3.16 implozive, 2.33
dorsal, 2.29—2.30
IV
informație, 6.9—6. 11.
doua articulare, 1.8, 1.11, 2.10 injective, 2.33
durata (sunetelor), 2.23, 3.24 integrare (a! fonemelor), 6.30 .
UN
echidistanță (între foneme), 6.26 interdental, 2.26 .

economie lingvistică, 6.5 | interferență, 5.28
ejective, 2.33 _ intermediare (tipuri vocalice), 2. 19
endocentric, 4.34
AL
intonație, 1.15— 1.16, 3.25, 3.30

energie, 2.39, 3.24 inventare limitate și nelimitate,
exocentric, 4.34 4.19, 4.38 .
expansiune, 4.30— 4.33
TR
împietrire, 6.20
expresivă (funcţie), 3.1
împrumut (popular sau savant),
exprimare (funcție de), 14 |
faringale, 2.31 5.29
EN
faringalizat, 2.35 în afara situaţiei (intrebuinţarea

faringe, 2.16 limbii), 5.22
onem, 1.9 înălțime melodică, 3.24
/C
jonematic, 1.15, 3.5— 3.23 închis, 2.17—2.18 - -

ionetică, 2.11 încordate (vocale), 2.21, 2.23
SI
„înțelegere reciprocă, 5.3

ionetică (transcriere), 2, 12
joncțiune, 3.6
' fonologică (transcriere), 2. 12
IA
labial, 2.25
formă, 2.8 "1abio-dental, 2.25
frază, 4.33 labio-velar, 2.35
U
frecvenţă, 6.11— 6.17 Jabio-velarizat, 2.35 -*

BC
» 972
Indice terminologic
RY
laringe, 2.16 normă activă Și pasivă, 5.6
RA
lateral, 2.24, 2.27 „nume“, 4.43
legat (monem), 4.35 ocluziune, ocluziv, 2.24
lexem 1.9, 4.19 | ocluziune glotală, 2.14, 2.90
LI B
lexical (monem), 4.19 omonimic, 2.8
liber (monem), 4.35 omușşor, 2.16
limbaj, 1.1—1.4- opoziție, 1.20, 4.8 |
limbă (obiect al lingvisticii), 1.14, ordin (într-o ' corelație), 3.15
TY
1.18 ordinca unităților, 1.10, 4.8—4.9
limbă (organ), 2, 17—2, 21, 2.26— palatal, 2.29 |
2.30 palatalizat, 2.35
SI
lincaritate (a, limbajului), 1.10 paradigmatic, 1.20
listă deschisă, 1.13 patois, 5.9—5.10
listă închisă, 1.13
ER
pauză virtuală, 3.5
literară (operă), 6.18 pertinent, pertinenţă,. 2.5
lungime (a unui sunct), 2.23, pertinentă (trăsătură), 3.13—3.15
2.37 | pidgin,, 5.23
IV
marcă (de corelaţie), 3.15 posterior, 2.17—2, 19:
„maternă“ (limbă), 5.27 postpalatal, 2.30
UN
medii (vocale), 2.20 predicat, 4.26—4.29

medii (dorsale), 2.30 predorsal, 2.28
melodie a vorbirii, 1.15— 1.16, predorso-alveolar, 2.28
2.15, 3.25 preglotalizat, 2.33
AL
mesaj, 1.18 prepalatal, 2.29

minim cfort, 6.5 . „prepoziţie“, 4.46
modalitate, 4.19—4.20 "prescurtare, 6.6—6.14
TR
modă, 6.17 presiune paradigmatică, 6.23—

momentane, 2.24 6.24
monecm, 1.9 presiune sintagmatică, 6.23— 6.24
EN
monem autonom, 4.10—4.11 prima articulare, 1.8, 2.10

monem funcţional, 4.12 probabilitate, 6.11
moră, 8.29 „pronume“, 4.47
/C
morfem, 1.9, 4.19 prozodic, 1,15, 3.24—3.35

morfologie, 4.6 punct de incidență, 4.11
SI
„morfo(fo)nologic“, 3.41 ramificare (dialectală), 5.14

muiat, 2.29 randament funcţional, 6.28
2.29—
IA
nazal, 2.22, 2.25—2.26, recompunere, 4.36 ..

2.30 redundanţă, 6.8
nerotunjită (vocală), 2.17 relaxate (vocale), 2.21, 2.23
U
neutralizare, 3.18—3.20 rctroflex, 2.26

ncutră (vocală), 2.20 rotunjit, 2,17—2.19
BC
273
,
Elemente de lingvistică , generală
RY
sabir, 5.23 : tonuri melodice, 3.28—3.29,
schimbări lingvistice; '6. 1—6. 4 tonuri . punctuale, :.3.27, 329
RA
| scrisă (limbă), scriere, 1.2, 5.18— transcriere, 2.12 ,. ,
5.22 ... N trăsătură pertinentă, vezi. „eri
segmentare, 3.4, 3. 8. „i o nentă
LIB
semi-ocluziv, 2.36 unilingv, 5. 2
semn lingvistic, 1.9 unitate accentuală, vezi accen-
semn prozodic,. 4.1 | tuală - ;
„semniţicant, 19 cc “uvular, 2. 16, 2.30
TY
semnificat, 1.9... ...... variantă? (a. fonemului), 3.16
„sens, 2.7—2.9 - 3.17 |
serie, 3.15
variantă (a. scrinificantului), 4.2,
SI
siflant, 2.28...
silabă, 2.38, 3.21
ER
sincronic, 2.2, 2. 4 | variantă . (a, semnificatolui), „47 -
"sintagmatic, 1.20 i varietăţi geografice, 2.3 .
sintagmă, 4.13 "velar, 2.30
sintagmă autonomă, 4. 13— 4, 17 velarizat, 2.35 ... i
IV
sintagmă predicativă, 4. 24. „verb“, 4.43 ; ....- .
sintem, 4.35 | vibrant, 2.24, .2, 27 | E
UN
sonor, 2.15 virtualități scinantice,. 2.8 .

spirant, 2.24. .. vîri al silabei, 3.21 . E
subiect, 4.206—4.28 . . vocal (caracter), 1.2, 1.10.
subordonare, 4.32—4. 33, vocale, 2.16—2.23, 3.21, 3.39
AL
surd, 2.15 Sa vocale (coarde), . vezi coarde

şuierătoare, 2.28 voce, 2,14—2.15 E ; , ENI
tonuri, 1.17, 3.26— 3.30, „8.32 . vorbire, 1.18 a,
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
“Tabla de Materii
RY
RA
LI B
TY
Cuvint înainte 5 . - SE
Prefaţă la versiunea românească 8
SI
Adaptarea 11 | .
ER
1 A detii -.
Capitolul
limbajul și limba 23 | |
Y-Lingvistica,
IV
1. Lingvistica, disciplină neprescriptivă. 4 2. Caracterul vocal _ :
UN
al limbajului. — 3. Limbajul, instituție umană. — 4., Funcţiile — 4

limbajului. — 5. LimDIle Sint Homenclături? = 6. Limbajul
Bu
este "o" copie a realităţii.— 7. Fiecare limbă aro sunctele ei
tipice. — 8. Dubla articulare a limbajului. — 9. Unităţile lingvis-
AL
tice de bază. — 10. Formă lineară şi caracter vocal. — 1]. Dubla |

articulare şi economia limbajului. — 12. Fiecare limbă are pro-
pria ei articulare.— 13.. Numărul monemelor şi al fonemelor, —
TR
14. Ce este o limbă? — 15. La limita dublei articulări. — 16. Ca-

racterul nediscret alintonaţiei. — 17. Unităţile discrete. — 18.
Limbă şi vorbirencd Şi încsâj.— 19.. Fiecare unitate presu-
EN
pune o alegere, — 20. Contrăste şi opoziții. O

/C
Capitolul 2
Descrierea limbilor 49
SI
1. Cum funcționează o limbă dată. — A Sineronie si diacronie.

IA
— 3. Varietatea uzajelor. — 4. „Corpus“-ul.= 57 Pertinenţa. —G.

Alegere şi funcţie. — 7. Eliminarea sensului?. — 8. Forma, garan-
ţie a caracterului lingvistic.— 9. Pericolele traducerii. — 10.
U
Vom începe cu a doua articulare. — ll. Fonetica articulatorie.

— 12. Transcrierea. — 13, Aerul în mișcare. — 14. Glota. —
BC
275
,
RY
15. Vocea. — 16. Faringele. — 17. Vocalele. — 18. Gradul de
deschidere a vocalelor. — 19. Tipuri vocalice intermediare. — 20.
RA
Vocale mijlocii, neutre şi centralizate. — 21. Vocale încordate
și vocale relaxate. — 22. Vocale nazale. — 23. Durata, vocalelor.
— 24. Consoanele. — 25. Labialele. — 26. Apicalele (ocluzive,
LIB
fricative și spirante). — 27. Apicalele (laterale și vibrante). —
28. Siflantele. — 29. Dorsalele palatale (prepalatale). — 30.
Dorsale postpalatale, velare și uvulare. — 31. Faringele. — 32.
Glotalele.— 33. Aspiratele şi glotalizatele. — 34. Clicurile.— 35.
TY
Articulațiile bucale complexe. — 36. Africatele, — 37. Consoane
lungi şi geminate. — 38. Silaba. — 39. Energia articulatorie.
-,
SI
ER
"“Gapitohilsă: | Ie
Analiza fonologică 87: | | |
IV
I. Funcțiile elementelor fonice. 87... :.. |
UN
1. Trei . funcţii fundamentale. — 2. Trăsături caracteristice ne-

funcționale.— 3. Realitate fizică şi funcție lingvistică, —' 4. :
Conflictul între două criterii: funcţie şi segmentare. ”
AL
II. Fonematica 91 |
5. Pauzele virtuale. — 6. Joncţiunile interne. — 7. Ce semnificanţi
să supunem analizei? — 8.. Segmentarea fonematică. — 9. Un :
TR
singur sunet pentru două, foneme și invers. — 10. Să definim

segmentele înainte de a le apropia. — 1]. Să .operăm cu con-
texte limitate: — 12. În căutarea trăsăturilor pertinente. — 13.
EN
Proporţionalitatea raporturilor. — 14. Reprezentarea grafică

a proporţiilor. — 15. De la inventarele de segmente la foneme.
— 16. Variantele combinatorii. — 17. Celelalte variante. —
/C
18. Neutralizare și arhifoneme. — 19, Neutralizare și comple- -

mentaritate parțială. — 20. Neutralizarea dezvăluită prin alter-
SI
nanţe. — 21. Vocale și consoane. — 22. Elemente fără valoare

distinctivă:— 23. Două sunete succesive ca fonem unic.
IA
III. Prozodia 114 Mi a |

24. Natura fizică a faptelor prozodice. — 25.. Intonaţia. — 26. .
U
Tonurile, — 27. Tonuri punctuale. —'28. ' Tonuri - melodice,:

BC
276
RY
Tabla de materii
29. Morele. — 30. Tonuri și intonaţii.— 31. Punerea în va-
RA
loare accentuală. — 32. Accente şi tonuri.— 33. Funcţiile ac-
centului. — 34. Rolul accentului în identificarea cuvîntului. —
35. Ierarhia accentelor.
LI B
IV. Demavcavrea 129
36. Demarcarea accentuală.— 37. Alte mijloace demarcative.
TY
V. Z'olosirea amilăților fonologice 131
38. Frecvenţă lexicală și frecvenţă în vorbire. — 39. Combină-
rile de foneme. — 40. Forma canonică. — 41, ,„Morfofonologia“.
SI
Capitolul 4
Si
155 ER
IV
I. Analiza enunţurilor 135
UN
1. Rolul marginal al semnelor prozodice. —2. Dificultăţile

analizei: amalgamul. — 3. Analiza în moneme. — 4. Semnifi-
canţi discontinui. — 5. „Acordul“. — 6. Complexitatea variabilă a
structurii monemelor. — 7. Variante de semnificanți şi variante
AL
de semnificaţi.:
TR
VII. Zerarhia monemelor 144

8. Locul monemelor nu este totdeauna pertinent. — 9. Liber-
tate sintactică şi economie. — 10. Trei feluri de marcare a ra-
EN
porturilor unui monem. — 11. Monemele autonome. — 12. Mo-

nemele funcţionale. — 13. Sintagma autonomă.— 14. Tendinţa de
amalgam în cadrul sintagmei autonome.— 15. „Cuvintul“. —
/C
16. Dificultăţile de delimitare a „cuvîntului“. — 17. În loc de

„cuvînt“ vom prefera sintagmă autonomă. — 18. Moneme de-
SI
pendente, determinate şi determinante. — 19. Moneme grama-

ticale și lexicale; modalități. — 20. Modalităţi și moneme func-
ționale. — 21. O confuzie înlesnită de amalgam şi acord. — 22.
IA
Exemple de întrepătrunderi.— 23, Cazul „genului“.— 24.

Sintagma predicativă. — 25. Actualizarea. — 26. Subicctul.
U
— 27. Predicate nominale în limbile cu subiect. — 28, Limbi

fără subiect, — 29. Monemul predicativ şi diatezele,
BC
277
RY
III, Expansiunea 168
RA
30. Expansiuno: tot ceea, ce nu este indispensabil. — 31. Coor-
donarea. — 32. Subordonarea. — 33. Fraza. E
LIB
IV.
De
Compunerea şi derivarea 172
34. Compunerea și derivarea.nu sînt expansiuni. — 35. Trăsă-
turi comune compunerii și derivării. — 36. Diferența între com-
punere și derivare. — 37. Criteriul productivității. — 38. Afixul:
TY
modalitatsau e lexem? — 39. Afixul poate determina alegerea
modalităţilor.: e
SI
„ Clasificarea monemelor 181 , |
.
ER
40. Compuse și derivate tratate ca moneme.— 41. Acelaşi monem
în clase diferite.— 42. Întrepătrunderi, transferuri, cazuri dificile.
— 43. „Nume“ şi „verbe“. — 44. „Adjective“. —. 45. „Adverbe:..:
IV
ȘI X 46. repoziţii“
„Prepoziţii“ și şi „conjuncţii“.
„conjuncţ ne)
— 47. „Pronume“,
. NE
;
Da
UN
5: J- A fel bel ct
Capitolul
189 -. îi
Varietatea idiomurilor și a uzajelor lingvistice.
AL
1. Eterogenitatea structurilor socio-lingvistice. — 2. Comunitate |

lingvistică şi corp politic.— 3. Criteriul înţelegerii reciproce.
— 4. Bilingvism și „diglosie“. — 5. Complexitatea situaţiilor
TR
lingvistice reale. — 6. Diversitate nepercepută. — 7., Diferențe

sociale, — 8. Complexitatea reală a unei situaţii unilingve. — 9.
Graiurile (patois).— 10. Condiţionarea situației graiurilor. —
EN
11. Situaţiile dialectale. — 12. „Dialect“ opus „limbii“: —'13.

Dialectele cu varietăţi ale limbii.— 14. Divergenţă - şi 'con-
vergenţă. — 15. Cum să precizăm valoarea de „dialect“.— 16.
/C
Idiomurile creole.— 17. Dialectele sociale. — 18. Limbă vor- |

bită și limbă scrisă. — 19. Altă limbă sau alt stil? — 20. Forma |
vorbită şi forma scrisă ale aceleiași limbi, — 21. Franceza vorbită
SI
şi franceza scrisă, — 22. Condiţionarea specială a uzajelor lite- "|

Sabir și „pidgin“. — 24. Diferenţa dintre sabiruri -
IA
rare. — 23.
şi creole. — 25, Individul stabilit în străinătate. — 26. Învăţarea
limbilor străine. — 27. Limbă „maternă“, bilingvi șiunilingvi. —
28. Interferenţa, — 29. Interferenţa acoperă toate faptele de
U
împrumut. 111 i
BC
278
Tabla de materii
RY
Capitolul 6
RA
Evoluţia limbilor
A
I. Schimbări sociale și schimbări lingvistice 222
LI B
1. Orice limbă se schimbă în orice clipă. — 2. Noutăţi loxicalo |
şi sintactice.— 3. Apariţia de noi funcţii.— 4. Lingvistul so
interesează numai de cauzalitatca internă,
TY
II. Economia limbii 227
5. Minimul efort. — 6. Economic sintagmatică şi economie
SI
paradigmatică. — 7. Numai comunicarea modelează limba.
— 8. Redundanţa. w- “
III. Informaţie, frecvenţă

ER
şi cost 233
9. Yeoria, informaţiei şi lingvistul. — 10 Informaţia. — 1]. Pro-
IV
babilitate şi frecvenţă. — 12. Frecvenţă şi cost. — 13. Caracterul
lax al raportului dintre frecvenţă şi cost. — 14. frecvenţă şi formă
UN
în lexic. — 15. Frecvenţă şi formă în gramatică. — 16. Frecvenţă

şi formă în fonologie. — 17. Eficacitate într-un contoxt dat. — 18.
Informaţia şi opera literară. — 19. „Limbajul afectiv”. — 20.
Împictrirea. — 21. Frecvenţă şi schimbări analogice. — 22. Conso-,
AL
cințele anumitor evoluţii fonetice,
IV. Calitatea unilăților 252

TR
23. Presiunile în lanţ şi în sistem. — 24. Echilibrul dintre cele

două tipuri do presiune.
EN
V. Dinamica sistemelor fonologice 255

25. Surso de instabilitate în sistemul fonologic. — 26. Difcren-
/C
țicrea maximă,— 27. Confuzie fonologică şi cconomio.— 28.

Transferul trăsăturilor pertienento. — 29. Articularea fonemelor
SI
în trăsături distinctive. — 30. Integrarea fonologică. — 31. Asi-

motria organelor. — 32. Faptele lingvistice trebuio să aibă
IA
prioritato
)
BIBLIOGRAFIE
SI SUMARĂ 267
2 237,9] / DO pi va
IS
U
INDICE TERMINOLOGIC 271 pri] af v

BC
*
. r
RY
RA
a: y
LIB
TY
SI *s
ER
IV
UN
AL
TR
EN
Revdacior: EVA TURCU

Tehnoredactor ; ANA SABĂU [.
/C
Coli de tipar: 17,5 Indici pentru clasificarea

zecimală : pentru -bibliolecile mari: 40 pentru
" bibliotecile , mici :: 40
SI
Tiparul execulat, sub comanda

r.
IA
Intreprinderea Poligrafică,
„13 Decembrie 1918“,
DA Str. Grigore Alexandrescu nr. 89-—97. "
U
Moscu ti5 Republica Socialistă România,

BC
Î €E: n) î. A a ME
CN :
Pi ma Ă A Mi
> et pur dna at
BC
U
IA
SI
/C
EN
TR
AL
UN
IV
ER
SI
TY
Lei 575 !
LI B
RA
RY
j
|
ff (
RY
_ Genaitez dă Fii ca a i
RA
Motămnmenti Geci (0 0 tmaeiită eta y
d
2 zeta: OU pro ia a dioesăbi ie
L IB
„2 aţi de alle fitțiteăim e sonmanininoiaet e
„oaia a iti ii ia ;
TY
cate | a die mw mieaze go!
RO manaf do fitil, este fetale de
I
RS
ve |
coate amezliie Cemld aste
cota ae cdifl digi săi fe
VE
came fim ogegălre) e or ete Vo
et dace: e li i afe clinodifică) Ea
NI
VARU
die «+ ăgiuil afară, aeia se i

ei îm d pn apere 2
U
AL
o dee eînmiope alepi Goinie ia

TR
se
MEZAT eo ret ee
|
EN
/C
SI
IA
U
BC

Martinet Elemente de Lingvistica Generala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Martinet Elemente de Lingvistica Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ei Dai z N A pe ru mem Srem er,

El&ments de linguistique generale

Armand Colin e Paris :1967

dată sau pe dibuite ceea ce era caduc: un psihologism ma

să ne dăm seama că tot ceea ce contează în limbă este vepre-

specții. În vest, punctele de vedere şi metodele diferă simţitor

logice “acoperă adesea divergențe fundamentale. Trebuie

a ansamblului doctrinelor care se întilmesc la Lingviștii

sincretism ar fi sortită eșecului. Principiile şi metodele care

prin mai mult vealism şi mai puţin formalism sau aprio-

biloy este totul să fie

cerute din partea profesorilor de la Sorbona în cadrul orga-

cările aduse de Dl. MICLĂU textului meu, şi trebuie -să-i

trinele cunoscute sub rubricile de lingvistică transforma-

Umite ca veacție împotriva rigidității structuralismului

traducerea mecanică. Oricare ar fi interesul prezentat de

lingvistice la un prea marea priori, inacceptabil pentru

Ni se pare util să amintim aici anumite principii desprinse

omului să-și analizeze experiența în unităţi de înțeles înzes-

succesiune de' segmente distinctive. Aceste segmente dis-

tinctive, fonemele, corespund la tot atitea deprinderi

Fonemele unei limbi alcătuiesc un sistem închis care merită

alcătuită de obicei din aceeași succesiune de foneme sau de

se întîmplă ca această formă să varieze de la un context

a ceea ce se numește morfologie.

aborda sintaxa. Prima cercelare sintactică constă în deter-

acceptabile gramatical. În acest sens, gramaticile bune n-au

limbă. Cu prilejul traducerilor în numeroase limbi, auto-

poate de mult adaptate, așa încît noii: cititori să aibă

Este o atitudine de generozitate științifică, care corespunde .

La scurtă vreme după apariţie, Elementele au devenit un

sîmbătă în amfiteatrul Descartes de la Sorbona, manualul.

reper în nesfîrșitele dezbateri angajate în Franţa și în alte

Scrisă într-un stil sobru, extrem de „concentrat,. cartea

nu este de prisos, dimpotrivă, cititorul simte nevoia să

limbile romanice, româna este, așa cum se știe, cea mai

sînt trăsături suficiente pentru a complica problema:

mai ales de nivelul primei articulări, de analiza în unități

revinede mai multe ori în Elemente, îr. j'ai 1nal A la tele.

în moneme care corespund a ceea ce tradițional se cheamă '

nu sînt monomonematice. Schimbarea totală a exemplu-!

lui ar fi fost o soluţie ușoară; dacă aceasta n-ar fi cerut o

cu satisfacție înlocuiri compacte

de exemple acolo unde româna părea chiar că se pretează

consacrat analizei.în moneme: o formă de mai

complexă, dar cu o segmentare în moneme foarte.clară,

a doua articulări;, însă aici fiind: vorba de unităţi mono-

corespondenţă între cazurile tipice, sînt mai simple. Peste

fonetică sau fonologicăa limbii române, mai ales că Și

Dacă ar fi să vedem o analogie cu situația din Franţa,

sau eventual provensale, occitane, de pe teritoriul francez.

de structură. dintre franceză și română, nu pentru a face

limbă, fie ea chiar înrudită, Tendinţele a. de găsi analogii

ultimă instanţă, exemplele franceze sînt accesibile unui

fapte de limbă română mai mult sau mai puțin apropiate

Asemenea exerciții chiar se impun în cursurile și seminarele

_menul românesc atribut (1—19 și mai ales 4—42) ; de fapt,

cuprinde și ceea cefrancezii numesc complement du nom,.

mumele predicativ, termen introdus în pasajul 'referitoa

iar cititorul vede ușor din redactare realitatea lingvistică

păstrat preferințele autorului. Astfel, se știe că Andr6

Martinet a contribuit mult la consacrarea termenului de

male. Lui îi corespunde în multe ţări, printre care și țara.

este reluarea exemplelor în paragrafe diferite, fapt care