RY

RA
LIB
ITY
RS
IVE
UN
R AL
E NT

n -
I/C
IAS

Ure 609] catimozeea n... .:.

U

oo n.cnnnaereae
TŢ . error 8
2 aa Umivermsizășăi Op
a
BC
BC
U
IAS
I/C
ENT
RAL
UN
IVE
RS
ITY
LIB
RA
RY
 INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÎNĂ DIN IAȘI

RY
RA
a -
Dat SI
7

Si
”

Za
a

LIB
153 DA i. -
Li 3,

1 vu .
CI
To
AIR Îl
ij]
.
Pa) . a dă
x" Ji
N
Ne, i
SASE rate at A
iai a TI To

ALEXANDRU PHILIPPIDE
ITY
RS
LA ŞEPTEZECI DE ANI
DE
VE
GIORGE PASCU IORGU IORDAN
PROFESORI LA UNIVERSITATEA DIN IAȘI
NI

TEODOR ROȘCULEȚ
LU

ASISTENT LĂ UNIVERSITATEA DIN LAŞI

A
TR
EN
I/C
IAS
U

IAŞI — VIAŢA ROMINEASCĂ — 1929

BC
BC
U
IAS
I/C
ENT
RAL
UN
IVE
RS
ITY
LIB
RA
RY
 INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÎNĂ DIN IAȘI

RY
RA
28 HART, 1935 |

LIB
disiioteca Unirersităţii leşi |

cula 3905

ITY
ALEXANDRU PHILIPPIDE
LĂ ȘEPTEZECI DE ANI
DE RS
GIORGE PASCU IORGU IORDAN
VE
PROFESORI LA UNIVERSITATEA DIN IAȘI
NI

TEODOR ROŞCULEȚ
ASISTENT LA UNIVERSITATEA DIN IAŞI
A LU
TR
EN
I/C
IAS

Ag
U

1929
BC
BC
U
IAS
I/C
EN
TR
AL
UN
IVE
RS
ITY
LIB
RA
RY
 Y
AR
IBR
YL
Alexandru Philippide
IL:

IT
RS
„. Omul şi Opera

La zîntăi Maiu curent Alexandru Philippide, profesor la

IVE
Universitatea din lași, împlineşte șeptezeci de ani, Noi, elevii
și admiratorii săi, ne facem o datorie de onoare de a-i aduce
omagiile noastre de recunoștință, devotament și profund res-
pect,
UN

Alexandru Philippide este încarnarea profesorului ideal.

La 1901, cind mă înscrieam la Facultatea de Litere din ași,
Domniea sa nu-mi era cu totul necunoscut. Îl văzusem odată
în fugă la 1894, cînd, în. calitate de elev în clasa I liceală,
AL

eu dădeam concurs de bursă la internatul Liceului Naţional din

laşi (devenit în anul următor 1895 Liceul Internat de azi), și
TR

cind Domniea sa,în calitate de profesor la Liceul Naţional, fă-

cea parte din comisiea examinatoare, La 1900, fiind elev în
clasa VII la Liceul Internat, am cetit eu întăiaș dată cartea
EN

Domniei sale “Principii de istoriea limbii. |

La 1901 Facultăţile de Litere aveau un an preparator și
trei ani de specializare. Entusiasmat din liceu pentru studiile
I/C

filologice, eu am frecventat cursurile lui A. Philippide chiar din

primul an,
“ Parcă-l văd. La ora 8 dimineaţa fix auzeam din sala de
IAS

cu's niște pași iuți şi îndesaţi răsunînd pe cimentul culoarului.

Uşa se deschidea şi se închidea brusc, şi în doi pași profesorul
era pe catedră. În picioare deschidea taşca, punea ciasul pe
masă, și în picioare continua să dicteze şi să explice timp de
U

două ciasuripe ciasornic. |

BC
 4

Y
Cursurile de o perfectă claritate, la o mare înălțime față

R
de tot ce putusem învăţa eu singur pănă atunci (Carte de Ce-
tire a lui Lambrior, articolele filologice din 'Contemporanul',

RA
'“Arhiva' și 'Columna lui Traian”, Dicţionarul lui Hasdeu), la cu-
rent cu ştiinţa romînească și occidentală, și animate de un spi-
rit viu şi de un umor comunicativ, m-au captivat din primul

LIB
moment, În tot trieniul academic n-am lipsit dela curs niciodată.
Cursurile de istoriea limbii romîne ale lui A. Philippide
țineau trei aniși constituiau o adevărată facultate filologică :
Îoniologiea rominească, morfologiea rominească, sufixele romi-

ITY
neşti (pe scurt), principii de istoriea limbii, fiziologiea sunete-
lor, limba latină populară cu interpretări din Corpus Inscriptio-
num Latinarum vol. III (inscripţiile din Daciea), şi originea po-

RS
porului romîn.
Cursurile lui A. Philippide erau pe atunci singurele cursuri
Ştiinţifice care se făceau la Facultatea de Litere din laşi, de:
VE
aceia și contrastul dintre cursurile Domniei sale și cursurile tuturor
celorlanţi profesori era dezolant. Cursurile lui [. Caragiani (grea-
ca), Xenofon Gheorghiu (latina) și Anton Naum (franceza) erau:
NI

pur și simplu copilărești ; cursurile lui Teohari Antonescu (ar-

heologiea) și I. Găvănescu (estetica şi pedagogica) erau medio-
LU

cre şi pedante; cursurile lui P. P. Negulescu (logica și istoriea

filosofiei moderne) erau corecte, dar elementare și debitate pe-
derost pentru a face efect la dame; cursurile lui A..D. Xeno-
pol (istoriea Rominilor şi istoriea medie-modernă) erau corecte,
A

dar monotone, întru cit nu erau altă ceva decit o debitare a

TR

“Istoriei Rominilor' şi a manualelor lui Duruy, fără nicio ini-

țiare în documente şi în bibliografie. (P. Rișcanu şi C, Leonar-
descu nu mi-au fost profesori, dar ştiu că cel dintăiu debita
EN

manualele sale tipărite, iar cel de al doilea era hilariant).

“ Cursurile lui A, Philippide contrastau nu numai din punct
de vedere a calității, dar şi din punct de vedere a conştiincio-
I/C

zităţii, Pe cînd A. Philippide începea cursul fix la zintăi Noem-

vre, făcea trei lecţii pe săptămină, fiecare de cite donă ciasuri
pe ciasornic, relua cursul imediat după vacanțele de crăciun şi
IAS

de paşti, îl încheia fix la zintăi Iunie, şi nu lipsea . niciodată

dela curs (nici chiar în zi de sărbătoare), ceilanţi profesori se
eschivau : începeau cursul pela 15—20 Noemvre, lipseau dela
curs supt pretext de boală ori și fără pretext, iar în special a-
U

cademicianii Caragiani, Naum şi A. D. Xenopol lipseau toată

BC
 5

RY
luna Mart pentru a lua parte la şedințile generale ale Acade-
miei, Cel mai strașnic absenteist era însă filosoful P. P. Ne-

RA
gulescu, | |
În timp ce mulţi profesori făceau politică și, în calitate
de. miniştri, parlamentari, înalţi funcţionari în ministerul de ins-

LIB
trucție, ori numai membri în diferite comisii de examene, dis-
păreau din lași cu lunile și chiar cu anii, timp de cinzeci de
ani A. Philippide n-a eșit din laşi,—deşi membru al Academiei,
cit am fost eu student D-sa n-a luat parte la ședinţile din

ITY
Mart, iar mai tărziu, pănă la 1914 n-a fost decit de trei ori, :
iar: dela 1914 încoace niciodată; şi altă ocupaţie decit catedra
şi biuroul său de lucru n-a cunoscut, | |
Contrastul dintre A. Philippide și ceilanţi profesori era iz-

RS
bitor și din punct de vedere a raporturilor dintre profesor și
studenţi. Pe cind A. Philippide, ca dealtfel şi A. D. Xenopol,
era accesibil studenților, ceilanţi profesori erau cn studenţii răci
IVE
ori chiar inaccesibili. Motivele erau diferite. Caragiani și Anton
Naum erau grozav de ignoranți, şi le era frică să nu fie des-
coperiți (de ce le-a fost frică, n-au scăpat!); Teohari Anto-
UN

nescu făcea pe <junimistul» intelectual şi <asanator moral»; |.

“Găvănescu mehenghiu și ipocrit; P.: P. Negulescu umflat de
pretenţii de sfilosof» cu dispreţ pentru muritori,
Contrastul dintre A. Philippide și ceilanţi profesori era încă
AL

şi mai dezolant din punct de vedere ştiinţific, Caragiani, Xeno-

fon Ghiorghiu și Anton Naum au murit, Dumnezeu să-i ierte,
şi habar n-au avut de ce-i aceia ştiinţă; Teohari Antonescu a
TR

încercat să facă ştiinţă, dar nu-l ajuta mintea; P.P, Negu-

lescu a scris un tratat de istoriea filosofiei Renașterii ca,.. să se
strămute la București; |. Găvănescu n-a fost altă ceva decit
EN

un popularizator mediocru a pedagogiei germane, Fără a îi fost

un om de știință prea riguroasă, singur A. D. Xenopol a ră-
mas in știință cu Îstoriea Rominilor (6 volume) şi Thâorie de
I/C

Ihistoire.
IAS

Alexandru Philippide s-a născut la 1 Maiu 1859 la Birlad.

Tatăl său, Iancu Philippide, era fiul lui Neculai Philippide, iar.
acesta nepot de frate lui Dimitrie (în călugărie Daniil) Philippide,
cunoscutul -scriitor grec dela sfirșitul secolului XVIII şi începu-
tul secolului XIX (despre care v. A, Philippide, Arhiva, 4 (1893)
U

162—167; N. Bănescu, Anuarul Institutului de Istorie naţio-

BC
 6

Y
nală,2 (1923) 119—204, și A. Philippide, Originea Romini-

R
lor, | 678 nota).

RA
Plecat din Greciea, dela Mili6s, un sat depe muntele Pe-
lion din Tesaliea, locul de baștină al familiei Philippide, în
vrista numai de 21 de ani, fiindcă nu putea suferi şovinismul

LIB
îngust al compatrioţilor săi, după mai multe peregrinări, Dimi-
rie s-a stabilit în Moldova, şi pela 1806 a atras cu dinsul şi
pe nepotul său de frate Neculai.
Fire vie și neastîmpărată, Dimitrie, devenit călugărul Da-

ITY
_niil, a străbătut țările rominești în lung și în lat și a scris două
cărți importante despre Romini, și cu simpatie pentru Romini,
pe care le-a publicat în grecește la Lipsca în 1816: /sforiea
Romîniei şi Geografiea Romîniei ; iar Neculai s-a-nsurat cu

RS
0 Moldovancă, fata lui Ion Geană, răzăș dela Nicorești din ți-
nutul Tecuciului, și așa de mult se ferea să vorbească grecește
în fața copiilor, încit fiul său lancu nu mai știea. grecește,
VE
„_Îancu s-a-nsurat și el c-o Moldovancă, anume fata lut
Mihaiu Curt din Focșăni, din familiea Curt originară din Do-
rohoiu, și a avut mai mulți copii, din care 4 s-au ridicat
NI

mari: Î. Smaranda, măritată la Focșăni cu N. Săveanu (cu-

noscutul personaj liberal), 2. Neculai, stabilit la Galaţi, 3. E-
LU

lena, măritată cu un Pirvulescu, și 4. Alexandru, profesorul

nostru.
Alexandru Philippide a făcut la Birlad şcoala primară
A

(1866—1870) şi liceul (1870—1877), şi a trecut bacalaureatul

la lași în Maiu 1878. In Octomvre 1878 s-a-nscris la Fa-
TR

cultatea de Litere din Iași, unde a avut ca profesori pe Cara-

giani (greaca), Quintescu (latina), Virgolici (romanistica), Vizanti
(literatura romînă), Coco Dimitrescu şi Leonardescu (filosofiea)
EN

și N. lonescu [istoriea universală), și de unde a obţinut licenţa

la 1881.
"La 1881, înainte de a lua licenţa, a obţinut postul” de
I/C

custode la Biblioteca Centrală din laşi, iar după două luni a

fost înaintat în postul de subbibliotecar, post pe care-l ocupă
IAS

pănă la 1 Oct. 1884, cind, în urma unui concurs, depus în

faţa unei comisii compusă din Andrei Vizanti, Aron Densuşianu:
(profesori universitari) și Xenofon Ghiorghiu (profesor liceal), a
- obținut catedra de limba romînă dela Liceul Naţional din Iaşi,
devenită vacantă prin moartea lui Alexandru Lambrior, şi cînd:
U

a demisionat dela Bibliotecă pentru a face loc lui Eminescu.

BC
 7

RY
La 1888 a plecat la studii la Halle an der Sale, în Ger-
maniea, unde timp de doi ani (1888--1889 şi 1889—1890)

RA
a studiat filologiea romanică cu H. Suchier, unul din cei mai
distinși romaniști contemporani ; filologiea clasică cu Keil, au-
torul celebrei colecţii de Grammatici latini ; paleograliea latină cu

LIB
Lindler, arheologiea cu Robert, istoriea filosofiei greceşti cu
Haym, autorul celebrei cărți Die romantische Schule, psiholo-
_giea cu Erdmann, şi fonetica (fiziologiea sunetelor) cu celebrul
germanist și fonetist Sievers.

ITY
La Halle A. Philippide a fost remarcat de profesorul său
Suchier, cu care s-a făcut așa de bun prietin, încit pe deo parte
Suchier a învăţat romîneşte dela A. Philippide, iar pe de alta,

RS
încă fiind în Halle, A. Philippide a fost recomandat de Suchier
ca recenzent pentru filologiea romînă la marea revistă critică
germană Literaturblatt fiir germanische und romanische i hilologie
IVE
(prima recensie a fost publicată în numărul din April 1892),ș
mai tirziu i-a dedicat şi clasica lui ediție a textului Acasă
et Nicolette (ediţieaV, Paderborn.1903: A Alexandru Philippide,
professeur ă l'Universite d lassy, en tâmoignage de fraternelle
UN

amiti6, Aceiaș dedicație în ediţiile VI Paderborn 1906, VII

Paderborn 1909, VIII (ultima) Paderborn 1913), 4
La 1890, cînd se-ntorcea din Germaniea, A. Philippide era
AL

cunoscut. În adevăr, la 1881 D-sa trecuse licența cu o teză

tipărită (așa era obiceiul pe atunci) Jncercări asupra stării
sociale a poporului romîn în trecut, care a îost aşa de re-
TR

marcată, că, peste cițiva ani, la 1896, s-a simţit nevoe de o

nouă ediție ; la 1 Octomvre 1882 publicase în Convorbiri Li-
terare un studiu despre Cronica lui /lur (un falş literar), iar
EN

la 1888, înainte de a pleca în Germaniea, publicase /nfrodu-

cere în istoriea limbii și literaturii romîne.
Teza, articolul din Convorbiri și Introducerea au fost re-
I/C

marcate de Junimiști și mai ales de Maiorescu,

Articolul despre Cronica lui Hur plăcuse aşa de mult Ju-
IAS

nimiștilor, încît A. Lambrior, care-l cunoscuse pe A. Philippide

încă depe cînd era student şi-i audiea cursurile libere dela
Facultate, l-a invitat pe A. Philippide să vie la Junimea. La
1882, cînd A, Philippide a început. să frecventeze Junimea,
U

ilustra societate era pe sfirșite, căci corileii se mutase la Bu-

curești. Junimiştii bucureșteni se-ntilneau însă la laşi cu juni-
BC
 Ss

Y
miștii ieşeni odată pe an la un banchet, Cu ocaziea unui ast-

R
fel de banchet a cunoscut A. Philippide pe Maiorescu,

RA
Maiorescu l-a apreciat pe A. Philippide din primul mo-
ment. În urma intervenției sale, la 1893 s-a-nființat la Facul-
tatea de Litere din Iași catedra de filologie romînă anume pentru

LIB
A. Philippide, catedră pe care a şi ocupat-o mai întăiu ca su-
plinitor (1893—1896) și apoi ca titular dela 1 lulie 1896.
Graţie lui Maiorescu, la 1898 A. Philippide a fost însărcinat
de Academie cu redactarea Dicţionarului Academiei, iar la 1

ITY
April 1900 a fost ales şi membru activ al Academiei.
Prima operă publicată de A. Philippide ca profesor uni-
versitar este /storiea limbii romine, 1 Principii de istorica
limbii, laşi, August 1894, cursul ţinut la Facultate în primul

RS
an de suplinire. Această operă a făcut o excelentă impresie în
Germaniea. Profesorii Suchier, Meyer-Liibke și Gartner i-au
consacrat recensii foarte elogioase (v, III). -
VE
In funcţie de Principii, la 12 Octomvre 1897 a publicat
o excelentă Gramatică elementară a limbii romîne. Cit de
NI

selementară» era această Gramatică, o dovedește faptul că ea

a rămas şi pănă azi neînțăleasă,
La 1898, fiind insărcinat de Academie cu redactarea
LU

Dicţionarului limbii romine, A, Philippide a luat lucrul în serios.

Timp de doi ani, ajutat de 4 colaboratori (profesorii liceali
loan Botez, Const, Botez, IL. N. Popovici și Garabet Ibrăileanu),
A

A. Philippide a adunat materialul dela a—z scoţind fişe din

toate textele importante, A început apoi redactarea, şi timp de
TR

şese ani a lucrat dela a păn la prepoziţiea de, manuscris de

11.744 de pagini în folio, ceia ce constitue un șfert din
EN

Dicţionar. Dar în Maiu 1906, plictisit de sicielile comisiei aca-

demice a Dicţionarului, comisie absolut incompetentă, A, Phi-
lippide a renunţat la Dicţionar, remiţind academiei, în chip ge-
I/C

neros (căci nu era obligat s-o facă), și toate fişele dela a—z,
işe care au constituit apoi temeliea Dicţionarului lui Sextil Puş-
cariu,
IAS

Absorbit de munca enormă a Dicţionarului, în cei opt ani

A, Philippide abia dac-avusese vreme să scrie citeva articole,
printre care Ueber den lateinischen und rumânischen Wor!-
alzent, în Forschungen zur romanischen Philologie, volum pu-
U

blicat la Halle în 1900 în onoarea lui H. Suchier, şi A/forie-

chische Elemente im Rumiânischen, în Bausteine zur ro-
BC
 mi,
9 ay

RY
manischen Philologie, volum publicat | Halle în 1905, în o-
noarea lui Adolfo Mussafia, profesor de. filologie romanică la

RA
Universitatea din Viena, şi care se ocupăse și de limba romi-
nească, 2.
Scăpat de povara Dicţionarului, A' “Philippide, spirit critic

LIB
prin excelență, și care încă din 1900, şa: Specialistul romîn
(articol publicat în Lui Tit Liviu Maiorescu Omagiu), semnalase
unele defecte ale învățaţilor străini și romîni, a luat în mînă
condeiul criticii. În 'Viaţa Rominească' din Dechemvre 1906,

ITY
lanuar, Fevruar și Mart 1907, Domniea sa a publicat un lung
studiu întitulat tot Specialistul romîn, cu subtitlul contribuţie
la istoriea culturii rominești din secolul XIX (studiu apă-

RS
rut apoi şi aparte, lași 1907, 8%, 96 pg), în 'Viaţa Romi-
nească' din Octomvre, Noemvre, Dechemvre 1909, Ianuar, Fe-
vruar, Mart şi April 1910 un lung studiu Un Specialist ro-
IVE
min la Lipsca (studiu apărut apoi și aparte, lași 1910, 80,
170 pg.), şi în 'Viaţa Rominească' din Maiu 1916 un mic
studiu Prejudiții. |
Specialistul Romîn cuprinde, în primele șeizeci de pagini,
UN

o recensie amănunțită a Dicţionarului lui Tiktin, recensie care-i

„permite autorului să pue în evidență marea valoare a Dicţio-
narului său, și în restul paginilor procesul evoluției științitice
din Rominiea în secolul XIX; iar Un Specialist romin la Lipsca
AL

cuprinde o recensie amănunţită a publicaţiilor lui Gustav Wei-

gand şi elevilor săi, în special Sextil Puşcariu; iar Prejudiţii
TR

cuprinde, pe 9 pagini, două exemple de marea confuzie din

capul lui N. Iorga,
Ideia care se desprinde din aceste critici este că ştiinţa
EN

rominească n-a ajuns încă la maturitate: învățații romini nu

cultivă știința pentru știință, adică pentru adevăr, ci apa-
rențele științii pentru onoruri şi foloase materiale,
I/C

Prin pătrunderea și erudițiea de care dă dovadă, A. Phi-

lippide, om de ştiinţă prin excelență, reprezintă punctul culmi-
nant al criticismului moldovenesc,
IAS

Dar A. Philippide a criticat și știința occidentală. Dupăce,

la 1900, în Ueber den lateinischen und rumânischen Wortakzent,
a criticat teoriea lui Havet despre accentul latinesc, în “Viaţa
Rominească' din Octomvre 1911, supt titlul de Pseudoștiinţă
U

contemporană, A, Philippide a criticat teoriile Doamnei Elise

Richter privitoare la dezvoltarea limbilor romanice, teorii expuse
BC
 10

R Y
de zisa Doamnă într-o lucrare întitulată Der innere Zusammen-
hang in der Entwicklung der romanischen Sprachen. După o

RA
discuție amănunţită pe 22 de pagini, A. Philippide ajunse la
concluziea că <D-na Richter a învăţat o mulțime, a cetit o
mulțime de cărţi. La sfirșitul elaboratului său, dupăce dealtfel,

LIB
în notele din josul paginilor ne trimesese la tot feliul de au-
tori, face chiar notița că trebue să renunţe, din lipsă de spa-
țiu, la înșirarea bibliografiei. Și cu toate acestea [Doamna] n-a
reușit să explice nimic». Fiind eu pe acea vreme în companiea

ITY
domnilor dela Viaţa Rominească, i-am trimes zisei Doamne, care
era docentă la Viena, numărul respectiv din revistă. Doamna a
primit și a tăcut!

RS
Păn în August 1916, cind activitatea intelectuală a fost
suspendată, A, Philippide a mai publicat citeva studii mai mici:
O kămășiță din timpuri străvechi (jioară-cristal) în Ar-
VE
hiva din 1914, Coincidenfe în Viaţa Rominească din Septem-
vre 1915 și Barangii în istoriea Rominilor și în limba romi-
nească în Viaţa Romînească din Mart 1916.
NI

Intre 1916—1921, cu toate mizeriile războiului și groaza

prin care am trecut, şi cu toate vexaţiile la care a fost supus
LU

savantul profesor, intru cît timp de doi ani casa i-a fost rechi-
ziționată pentru o brută. uniformată, A. Philippide a redactat
. Originea hominilor, operă tipărită între 1923—1928, în
două volume de o așa amploare și de o așa valoare, încit ca
A

consacră definitiv pe autor ca al patrulea mare învățat, după

TR

Miron Costin, Milescu și Dim. Cantemir, pe care Moldova l-a

dat neamului rominesc.
"La începutul lui Octomvre 1928, cind a: apărut al doilea
EN

și ultimul volum din Originea Rominilor, s-au împlinit tocmai

cinzeci de ani de cînd tinărul și exuberantul A. Philippide
se-nscriea la Facultatea de Litere din laşi. În timpul esta cite
I/C

nu S-au schimbat aici în lași ! Convorbiri Literare s-au mutat

la București, Contemporanul a apărut şi a dispărut, a apărut
Arhiva, apoi Viaţa Rominească și acuma în urmă Revista Critică.
IAS

Colaborator la Convorbiri Literare, la Arhiva și la Viaţa Ro-

miînească, A. Philippide face legătura la trei generaţii de inte-
lectuali care au muncit pentru menţinerea Iașului ca mare cen-
tru cultural și științific, şi tragem nădejde că va transmite le-
U

gătura şi la a patra generaţie, aceia a Revistei Critice, adică

a propriilor săi elevi.
BC
 11

RY
-A. Philippide este singurul profesor care-a reuşit să creeze:
o școală. Deși fără un institut de filologie romînă, care ar fi

RA
grupat și stimulat energiile, numărul elevilor săi este remarcabil,
iar doi dintre elevii săi cei mai autorizaţi sînt azi colegii săi:
de Facultate.

LIB
- Ajuns la vrista de șeptezeci de ani, strănepotul lui Dimi-
trie Philippide poate să privească trecutul cu mîndrie.
În această zi solemnă noi elevii îi aducem marelui nostru
profesor omagiile noastre de proiundă recunoştinţă şi profund

ITY
respect, îl asigurăm că-l vom păstra pe vecie în suflet ca o-
icoană ideală a cărții și a datoriei, și-i urăm ani mulți și fe-
riciți.

RS
Giorge Pascu

II
IVE
Originea Romiînilor
UN

La trei ani după aparițiea primului volum, vede lumina

zilei al doilea și ultimul din măreața operă cu acest titlu a lui
Alexandru Philippide. In cel dintăiu se cerceta problema
capitalăa neamului nostru din punct de vedere istoric: ce spun.
AL

autorii antici, inscripțiile și alte izvoare de acest fel despre o-

birşiea poporului romînesc. Cel de-al doilea, ale cărui dimensiuni
TR

sînt aproape tot așa de. mari (peste 800 de pagini in 80), studi-
ează aceiaș chestie din punct de vedere lingvistic: ce concluzii
se pot scoate din cercetarea ştiinţifică a limbii rominești şi a
EN

celei albaneze. În primul volum noţiunea “origine' era conside-

rată supt dublul ei aspect etnologic și geografic, adică din ce
neamuri de oameni și prin care locuri s-au născut Rominii. In
I/C

al doilea autorul pune pe planul principal originea geografică,

pentrucă cea etnică se presupune de mai înainte știută, din mo-
ment ce romina aparține la grupul limbilor romanice, descen-
IAS

dente din latina populară. II preocupă totuș într-o largă măsură

și obirşiea etnică a Rominilor, așa cum rezultă ea din cercetă-
rile lingvistice. Acest rost il are luarea în considerare a lim-
bii albaneze. Dacă dintre toate graiurile popoarelor învecinate
U

acum sau odinioară cu Rominii, D-l Philippide a ales tocmai pe

al Albanejilor, este evident că s-a lăsat condus în această a-
BC
 12

Y
legere de ideia foarte răspîndită că strămoșii noștri dinaintea

R
Romanilor ar fi fost înrudiți deaproape, poate chiar identici, cu

RA
ai Albanejilor. Şi cum pentru verificarea acestei afirmaţii nu ne
stau la dispoziţie alte mijloace decit limbile respective, se îm-
pune prin forța lucrurilor ca lingvistul să purceadă la compa-

LIB
rarea lor și în urmă să tragă concluziea, dacă avem în ade-
văr a face cu o înrudire etnică între cele două popoare. Ce
părere are D-l Philippide despre această problemă, se va arăta
mai încolo,

ITY
Volumul pe care mi-am propus să-l prezint cetitorilor cu
prilejul celei de-a 70-a aniversări a autorului, constă din două
părți, foarte neegale ca întindere : una (aproape 600 de pagini) se

RS
ocupă de limba romînă, cealaltă de albaneză. Prima din ele
poate fi definită drept o istorie a limbii noastre, fără a fi to-
tuș exact acelaș lucru cu ceiace se înțelege deobiceiu supt a-
VE
cest nume. Căci, dacă cele două capitole enorme privitoare la
sunete alcătuesc cu adevărat o fonologie istorică rominească,
NI

atit prin procedeul întrebuințat cit şi printr-o bogăţie neobișnui-

tă a materialului lingvistic, celelalte elemente ale limbii, şi anu-
me cuvintele împreună cu formele, înțelesurile și așezarea lor
LU

în frază, sînt cercetate în mod eclectic, ţinindu-se samă în spe-

cial de acelea care, după credinţa autorului, pot da un răspuns
mai precis la întrebarea despre originea poporului romînesc.
A

Afară de asta, la studiul sunetelor limba din Dacia este pusă

pe acelaș picior cu restul graiurilor romineşti: se urmărește,
TR

adică, evoluţiea fiecărui sunet în toate dialectele limbii noastre,

incepind cu dacorominul și isprăvind cu istrorominul. Pecînd
EN

la cercetarea particularităţilor morfologice, sintactice şi lexicale

se presupune cunoscut graiul Rominilor din stinga Dunării, fă-
cindu-se din el termin de comparaţie pentru celelalte dialecte.
Deosebirea de tratament dintre sunete şi restul elemente-
I/C

lor lingvistice se manifestă supt raportul material, al întinderii

discuţiei, în chip extraordinar de izbitor.: față cu 400 de pagini
IAS

(in care intră şi citeva anexe, supt formă de note) consacrate

fonologiei, apar mai puţin de 200 pentru morfologie, sintaxă şi
lexic. Cauza acestui procedeu stă în concepțiea lingvistică a au-
torului, precum și în natura problemei propuse spre rezolvire.
U

Fiind vorba de învăţăturile care se pot trage asupra originii Ro-

minilor din studiul limbii lor, era riguros necesar să se acorde
BC
 13

RY
atenție mare acelui factor lingvistic care prin firea lui este de-
ciziv în darea răspunsului la întrebarea pusă. D-l Philippide

RA
crede, și probează fără putinţă de îndoială, că sunetele al-
cătuesc elementul cel mai conservator al unei limbi: ele se:
schimbă cu foarte mare greutate, fiindcă sînt indisolubil legate

LIB
de temperamentul fizic şi psihic al omului, Ceiace se chiamă
baza de articulație a unei limbi şi constituțiea psihică a unui
popor aparține rasei respective cao particularitate esenţială, care
o deosebeşte de alte rase, și contribue în mod exclusiv la crea-

ITY
rea aspectului distinctiv al unui idiom omenesc. Aceste două
caractere specifice intervin în gradul cel mai înalt la produce-
rea sunetelor unei limbi date, Şi deaceia un om poate învăţa.
orice graiu depe pămînt în chip desăvirșit din punct de vedere

RS
al vocabularului și al gramaticii, pecînd sunetele respective le va
pronunța totdeauna cu timbrul său special, produs al bazei de:
articulație și al constituţiei psihice naţionale, Aşa se face că.
IVE
dialectele limbii romine, deşi pline de cuvinte străine și chiar:
de elemente gramaticale eteroglose, cum este depilăă cel din.
Istria, posedă totuș prea puţine sunete nerominești.
UN

Discutind această chestie, autorul se referă la părerea lui.

A. Meillet, care în Linguistique historigue et linguistique
generale, Paris, H. Champion 1926, pag. 76 şi urm., consi-
deră gramatica drept factor hotăritor la determinarea înru-
AL

dirii limbilor. Această opinie și-a făcut loc în nenumărate lu-:

crări lingvistice, dar a fost înțăleasă numai cu aproximație și
deaceia întrucitva falșificată. D-l Philippide observă foarte bine
TR

că pe Meillet, ca indoeuropenist și comparatist, il interesează

înainte de toate originea comună a unui grup de limbi, nu o-
birşiea etnică a popoarelor care le vorbesc. Spre a vedea dacă
EN

două sau mai multe idiome provin dintr-un acelaș graiu primitiv,
Meillet se conduce după asămănările lor gramaticale, iar nu
după cele fonetice, care nici nu se pot stabili, dealtmintrelea.
I/C

Pe D-l Philippide dimpotrivă îl preocupă -nu originea graiurilor

“vorbite de Romini, ci cum li se manifestă în limbă particulari-
IAS

tățile lor etnice. Cu alte cuvinte, dela felul de a fi al limbii

D-sa vrea să scoată încheeri asupra felului de a îi al rasei că-
reia aparține poporul nostru.
Dupăce studiează pănă în cele mai mici amănunte istoriea
sunetelor romineşti din toate dialectele şi subdialectele, autorul
U

trece la fixarea rezultatelor şi pe urmă la compararea lor. A-

BC
 14

Y
-ceastă parte este de o rară importanță și originalitate. Astfel se

R
stabilesc fenomenele fonetice, foarte numeroase, comune tuturor

RA
graiurilor romineşti, apoi cele comune unor anumite dialecte și
subdialecte (depildă istrorominul merge în majoritatea cazurilor
cu Banatul, Vestul Transilvaniei, Maramureșul și Bucovina),

LIB
cele deosebitoare dela un ţinut la altul (Moldova, de exemplu,
n-are nici un punct de atingere cu Istria), cele specifice fie-
căruia (puține, în proporție cu cele generale), etc. Se arată
după aceia raporturile între dialecte din punct. de vedere

ITY
al arhaismelor (primul rang îl ocupă macedorominul, pentrucă
geograficeşte se găsește în cea mai mare apropiere de locul
unde a luat naștere poporul nostru, deci și limba lui, iar din-
tre subdialectele dacorominești cele mai multe arhaisme se în-

RS
tilnesc, pentru acelaș moliv, la vest, în Banat), din punct de
vedere al progresului evoluției fonetice (mai avansat este daco-
romînul, după care urmează meglenitul, de unde și asămănările
VE
acestuia cu acela, iar printre dialectele din Dacia cel modove-
nesc le întrece pe toate: aceiaș cauză, mai exact corolarul cei,
adică depărtarea mare de teritoriul băştinaş al Rominilor, ex-
NI

plică evoluțiea mai înaintată a dacorominului, meglenitului şi mol-

-dovenescului față de graiurile cu care sînt puse în aceiaș grupă)
LU

ş. a. Este imposibil să descriu minuţiozitatea extremă cu care

autorul procedează la compararea pe baze statistice a dialecte-
lor supt raportul diferitelor caractere, considerate ca esenţiale
A

pentru rezolvirea problemei puse. Trebue cineva să cetească, și

încă de mai multe ori, pasajele respective, ca să poată vedea
TR

ce lumină neașteptată aruncă aceste puncte de vedere, cu ade-

vărat nouă, asupra istorici comparate a sunetelor rominești în
special și asupra limbii și poporului nostru în general.
EN

Dar unde D-l Philippide atinge maximum de originalitate

este la stabilirea valurilor de migraţie a Rominilor. Pe temeiul
asămănărilor şi deosebirilor dintre dialecte, stabilite cu ajutorul
I/C

a tot soiul de criterii, D-sa ajunge la concluziea, la care se o-

prise şi în volumul întăiu, că locul de obirșie al poporului ro-
IAS

minesc este Peninsula Balcanică şi o parte din Dacia, anume

ținuturile înşirate acolo, la pag. 854, nr. 1. De aici şi cu în-
cepere din a doua jumătate a sec. VI s-au desfăcut treptat ac-
tualele ramuri ale poporului romînesc. Diversele dizlocări auto-
rul le numeşte valuri de migraţie şi le urmăreşte cu o precizie
U

matematică, servindu-se în acest scop de rezultatele obţinute în

BC
 15

RY
urma cercetării comparative a sunetelor limbii noastre, Acest
procedeu reprezintă o adevărată noutate, și nu numai în dome-

RA
niul filologiei romine. Paragrafele în discuție conțin de fapt un
studiu de geografie lingvistică, dar așezat pe alte fundamente
decit cele obişnuite, din cauze speciale. Multe limbi romanice
posedă monumente scrise din timpuri foarte vechi, începînd cu

LIB
veacul IX, Pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă, nu-
mărul textelor crește și varietatea lor din punct de vedere al
locului de proveniență deasemenea. În aceste condiţii n-a fost

ITY
prea greu să se urmărească geografic şi, indirect, istoric, vreau
să spun: cronologic, ivirea așa ziselor inovații lingvistice şi răs-
pindirea lor: unde și cînd, adică, se produce pentru întăiaș
dată un fenomen fonetic sau de altă natură și cum reușește el

RS
într-un interval de timp oarecare să se întindă și peste alte
regiuni, Astfel a procedat, depildă, Ramon Menendez Pidal în
Origines del espaiiol (Madrid 1926) cu privire la Spania,
IVE
unde împrejurările par a fi ceva mai favorabile decit aiurea, în-
tre altele pentrucă acolo impunerea dialectului castilian ca limbă
comună a mers mină în mînă cu reconquista (adică recuce-
UN

rirea teritoriilor spaniole ocupate de Mauri încă din sec. VIII).

Pentru aplicarea metodei geogralice la studiul istoric al limbii
spaniole marele filolog Pidal a obţinut dela specialiști cele mai
elogioase aprecieri, și cu drept cuvint. D-l Philippidea făcut,
AL

în fond, acelaș lucru, dar în condiții materiale cu mult mai

grele, așa că meritul D-sale crește simţitor față cu al învăţa-
tului spaniol. O procedare asămănătoare cu aceia din Origines
TR

del espaiiol era exclusă pentru limba noastră, care dispune de

texte puţine și, mai ales, prea recente. Spre a se urmări geo-
grafic migrațiile diferitelor ramuri ale Rominilor și, deci, răspîn-
EN

direa particularităţilor caracteristice graiurilor romineşti, singurul

mijloc cu putință era cel folosit de D-l Philippide: comparaţiea
dialectelor în forma lor actuală. Pentru a fi imaginat acest pro-
I/C

cedeu, un fel de ou al lui Columb, dacă vreți, precum şi pentru

a-l fi aplicat pănă în cele mai mici și mai fine detalii, deca-
nul lingviștilor romîni merită admirațiea deplină a tuturor oame-
IAS

nilor de specialitate.
Nu pot rezuma nici discuţiea propriu zisă, fiindcă ar trebui
să lungesc din cale afară vorba, nici rezultatele obţinute, cărora
le-aș ştirbi din valoare. Deaceia prefer să le reproduc pe aceste
U

din urmă, așa cum se găsesc expuse la pag. 404—407;

y
BC
 16

Y
„ Învățăturile, pe care ni le dă limba rominească prin sunetele ci a-

R
supra istoriei poporului rominesc din timpurile originii acestui popor, sînt

RA
deci următoarele,
Pănă în a doua jumătate a secolului VI p, Chr. poporul romin a
trăit în peninsula balcanică, pe acel teritoriu pe care l-am delimitat la

LIB
SS 111, 173, 174, 234 No, 1, în cea mai mare confofmitate etnică și
în cea mai strînsă legătură politică şi geografică, În a doua jumătate a
secolului VI s-au despărţit însă, Dacorominii împreună cu Istrorominii deo-
parte, de Macedoromini, de altă parte, iar grupul format de Dacoromini

ITY
impreună cu Istrorominii, măcarcă rămas în mai stiinsă legătură față de
Macedoromini, a căpătat el însuș, tot în a doua jumătate a secolului VI,
ori căpătase poate chiar mai dinainte, scisiuni, nu aşa de mari ca des-
părțitura faţă de Macedoromini, dar în tot cazul scisiuni. Tulpina romi-

RS
nească a început să se desfacă în ramuri. lar scisiunile au fost foarte
probabil însoţite de deplasări, masa rominească a inceput depe atunci,
cel mai tirziu din a doua jumătate a secolului VI, să se reverse în va-
VE
luri. Depe atunci datează cea dintăiu mişcare a Macedorominilor spre sud,
a Istrorominilor spre vest și a Dacorominilor spre nord, Această depla-
sare, această revărsare în valuri, a avut loc în mod deosebit, din? punct
NI

de vedere al vechimii, al dutatei în timp, și din acel al bruscheţei resăr-

sării, la cele trei ramuri principale ale trunchiului rominesc. Macedorominii
LU

s-au stabilit în actualele lor teritorii mai de demult, stabilirea lor s-a”fîă-.
cut mai în scurtă vreme şi mai deodată, mai în masă. Dacorominii s-au
stabilit în actualele lor teritorii mai de curind, relativ, mai în îndelungată
A

vreme şi mai treptat. Pentru Istroromini limba lor ni spune numai atit,că
acele slabe rămăşiţi ale lor, care mai există încă, s-au stabilit în actua-
TR

lele lor teritorii relativ de curind, şi că nu cu mult în urmă ci erau mai

apropiaţi de teritoriul băștinaş al Rominilor decit Dacorominii. In migra-
țiea lor spre nord şi spre răsărit Dacorominii s-au despărţit în două ra-
EN

muri.. O ramură s-a răspindit tot mai departe treptat peste Banat, terito-
riul transcarpatin (afară de Țara Birsei şi Țara Oltului, Sudestul Tran-
silvaniei), Bucovina, Moldova, Basarabiea. Altă ramură s-a răspindit peste
I/C

Munteniea, Țara Birsei și ara Oltului, Sudestul Transilvaniei. Peste Ol-

teniea s-au revărsat și ramura banato-transcarpatină și ramura muntencască.
IAS

Valurile din ramura întăiu care au cuprins Moldova şi Basarabieanu s-au

revărsat peste aceste țări trecind peste munţii răsăriteni ai Transilvaniei,
ci trecînd prin văile de nord ale Transilvaniei peste Bucovina. Și anume
torentul rominesc a acoperit prin Bucovina Moldova întăiu, şi apoi tot prin
Bucovina Basarabiea. Valurile din ramura a doua care au cuprins Țara
U

Birsci şi Țara Oltului, Sudestul Transilvaniei, provin din migrații dia te-
BC
 17

RY
ritoriul de obirșie mai nouă decit migrațiile care au ocupat Munteniea.
Ramura macedoromină s-a despărţit şi ea în două, deopa : rte
Macedo-

RA
rominii fără Megleniţi, de altă parte Megleniţii.
Aceste despărţiri in masa poporului romîn, care au provocat ramuri
deosebite, trebuesc să aibă o cauză, Cauza nu poate fi decit aceia că la
sfirşitul secolului VI a încetat ultima rezistență a statului roman (domniea

LIB
lui Mauricius 582—602, vezi $ 82 No. 10, $ 89) contra puboiului slav
(sloven şi sîrbo-croat), care la începutul secolului VII, dupăce și mai di-
nainte se revărsase în mase mari în peninsula balcanică, a cotropit cu
desăvirşire tot teritoriul romanizat, în special pe cel romînesc, din penin-

ITY
sulă, lar migraţiea Rominilor în direcţiile în care ea a avut loc n-a pu-
tut fi atrasă decit de un gol. Golul care a atras pe Macedoromini este
mai greu, dar nu imposibil de înţeles. El exista în toate părţile în penin-

RS
sula balcanică în urma nenorocirilor supt care zăcea ea încă dela înce-
putul domniei lui Iustinianus (vezi $$ 88, 89), şi, înpinsă dela miază-
noapte de barbari, o parte din poporul rominesc a putut să migreze spre
IVE
sud în speranța unei vieţi mai liniștite, căci locuri goale erau de ajuns,
Golul ocupat de Istroromini a fost format atunci, cînd năvala Sirbo-
croaților, atrasă tot mai mult de părţile dinspre coasta mării adriatice,
unde existase cea mai înfloritoare cultură şi bogăţie a provintiei Dalma-
UN

tia, a părăsit tot mai mult părțile răsăritene ale acelei provincii, care
chiar supt stăpînirea romană nu fusese, din cauza puţinelor avantaje ale
solului, prea intens locuite (vezi $ 111, No. 2). Cel mai vădit gol a
AL

fost acel ocupat de Dacoromini. Slavii părăseau încă de mult ţările de

de-a stînga Dunării şi tot în mai mare număr se stabileau în peninsulă,
unde-i ademenea farmecul bogățiilor din orașele ei, dar cînd zăgazul la
TR

moartea lui Mauricius a fost complect sfărmat, ei s-au prăvălit peste Du-
năre în mase enorme, s-ar putea zice cu întreaga masă, și în golul lăsat
de dinşii s-au scurs Dacorominii. Dacorominii erau dealtfel deprinși
EN

cu dinşii, deprinşi nu numai în teritoriile de de-a dreapta fluviului, unde

de mult trăiau alături de ei, dar și în cele de de-a stinga, unde este cu
neputinţă de închipuit că n-ar fi existat migrații romîneşti chiar înainte
I/C

de secolul VI, Strinși între două năvale, între acea a Slovenilor, care tre-
ceau Dunărea prin părţile actualei Muntenii, şi între acea a Sîrbocroaţilor,
care treceau Sava prin părţile actualei Bosnii, Rominii s-au scurs pela
IAS

mijloc, din actuala Serbie, Moesia Superior, unele din teritoriile lor de
baştină cele mai importante, şi prin actuala Serbie, în Banat și apoi de
acolo treptat peste întregul teritoriu banato-transcarpatin (afară de Țara
Birsei şi Tara Oltului, Sudestul Transilvaniei), pănă peste Bucovina, Maol-
U

dova şi Basarabiea. Teritoriul acesta vast, peste care s-au lăţit Daco-
BC

2
 18

Y
rominii, fusese şi cel mai de demult și mai complect golit de Slavi, căci

R
este cel mai îndepărtat de ţinta finală a năvălirii slave, de peninsula bal-
canică. În vremea aceasta, altă migrație dacorominească avea loc, din a

RA
dreapta Dunării peste fluviu în teritoriul actualei Muntenii, dar nu cu ca-
racterul exclusiv al ocupării unui gol, cît cu acel al infiltrării tot mai mari
a masei rominești în masa slavă, așa că, cu cît Slavii deveneau

LIB
mai pu-
ţini în Munteniea şi mai numeroși în actuala Bulgarie dintre Dunăre şi
Balcani, cu atit din contra Rominii deveneau mai numeroși în Munteniea
şi mai puţini în actuala Bulgarie. Schimbul complect al celor două teri-
torii dela un neam la altul a avut loc deabia la începutul secolului XIIf,

ITY
Inceputul secolului XII nu însemnează începutul migraţiei Dacorominilor,
cum credea Roesler, ci sfirşitul ei: la începutul secolului XIII tot terito=
riul ocupat actualmente de Romini era împlut de dinşii,

RS
La aceleași rezultate ajunge autorul cercetînd morfologiea,
sintaxa și lexicul limbii noastre. Dupăcum am amintit deja mai
VE
sus, deastădată se studiează direct numai dialectele macedo-,
megleno- și istroromin. Limba Rominilor din Daciea este soco-
tită ca ceva cunoscut și deaceia pusă la baza întregii cercetări
NI

comparative ; dela ea se pornește spre a se arăta în ce puncte

samănă ori diferă între ele graiurile romîneşti, pănă unde merg
LU

asămănările și deosebirile, cum au lucrat influențele străine, etc.

D-l Philippide stărue. mai cu samă asupra caracterelor specifice
ale fiecărui dialect și apoi asupra împrumuturilor făcute din alte
limbi, ceiace în fond se reduce cam la acelaș lucru, căci, în-
A

trucit influențele străine care s-au exercitat asupra diverselor

TR

graiuri romîneşti nu sînt totdeauna identice şi, mai ales, nu

s-au manifestat la fel, a descrie amănunţit acest proces pentru
fiecare ramură a limbii noastre însemnează de fapt a scoate în
EN

evidență tot trăsăturile caracteristice ale fiecării ramuri în

parte.
Interesantă, între altele, este constatarea că dialectul ma-
I/C

cedoromin a suferit o puternică înriurire grecească și una, mai

redusă, albaneză ; meglenitul din contra a imprumutat mult dela
Slavi şi puţin dela Albaneji; iar istrorominul se află copleșit
IAS

de elemente croate, supt greutatea cărora îşi va da sufletul

intr-un viitor nu prea îndepărtat. Dintre toate graiurile romi-
neşti, cel din Daciea a fost, relativ vorbind, mai ușor alins de
influențe cteroglose, lucru explicabil prin proporțiea, favorabilă
U

nouă, dintre forța de rezistență a elementului rominesc și aceia

BC
 19 -

RY
a presiunii străine, D-l: Philippide nu uită. să: spue: că conclu-
ziile trase din studiul comparat. al. morfologiei, sintaxei și lexi-

RA
cului sînt mai puțin decizive decit cele.: scoase din. cercetarea
fonologiei : cuvintele și formele. prezintă: o'.mai mică stabilitate,
pot circula mai lesne -delao limbă la -altă,::se împrumută cu

LIB
mai mare ușurință şi:deaceia puterea; lor probantă este mai re-
dusă. In .caracterul oarecum schimbător. al-acestor elemente lin-
gvistice avem 'iarăș.:0 cauză, care a silit pe autor să nu le a-
corde aceiaș atenție ca sunetelor, Totuș concluziile. de: aici con-

ITY
cordă cu cele reproduse mai sus. Iată-le (pag. 569—570);:

“Învățăturile, pe care ni le 'dă limba -romînească prin formele şi cu-

vintele ei asupra istoriei poporului romîn din timpul originii acestui po-

RS
por, sint următoarele: , a .
1. Locul de obirşie al poporului romîn este teritoriul romanizat al
peninsulei balcanice; pe care. l-am delimitat la $$ 111, 234.
IVE
| 2. Din masa uniformă a acestui popor s-au despărțit cei. dintăiu
Macedoromînii cu Megleniţii. | - i
3, Dupăce s-au despărțit Macedoromînii cu Megleniţii, Dacorominii
UN

şi Istrorominii au continuat de a trăi în legătură neîntreruptăo bucată

de vreme, | Iu i
4. Macedorominii cu Megleniţii au trăit încunjuraţi de neamuri su-
perioare la număr, pănăce s-au despărțit unii de alţii. De aici încolo
AL

Macedorominii fără Megleniţi, măcarcă încunjuraţi de neamuri superioare

la număr, au reuşit, ori pentrucă superioritatea numerică a încunjurătorilor
n-a fost excesivă, ori graţie vreunor avantaje suileteşti faţă . de încunju-
TR

rătorii aceia, să-şi păstreze caracterul etnic specific rominesc cu destulă

vigoare, Megleniţii însă, care au constituit dela capul loculuio mică parte
a Macedorominilor, au fost doboriţi de influență străină, din cauză că
EN

“masa străinilor încunjurători a fost excesivă.

5, Aceiaş copleșitoare influință din partea străinilor încunjurători, din
au suferit-o Istroromi-
I/C

„cauza masei excesive a acestora, caşi Megleniţii,

nii. Istroromînii însă în actualul lor teritoriu sînt relativ de curind veniţi.
Nu cu multă vreme în urmă ci erau mai apropiați de punctul de obirşie
IAS

al rominismului decît Dacorominii.

„6, Dacorominii au emigrat dela vest spre est. Faţă cu neamurile
încunjurătoare, ori cu acelea cu care au convieţuit, ei au prezentat tot-
deauna o masă foarte puternică numericeşte. În special, dacă au ocupat
teritorii, care .posedau o populaţie anterioară străină, ci au fost mai nu-
U

meroşi decît aceasta, iar dacă peste dinşiiau venit neamuri străine, ci au
BC
 20

Y
fost totdeauna mai numeroşi decit populaţiile acestea străine, Niciodată,

R
nicăiri pe actualul teritoriu dacoromin, populaţiea dacoromină n-a fost în

RA
minoritate față cu vreo populaţie oarecare străină convieţuitoare, lar în
relaţiile lor cu populaţiile străine încunjurătoare, care se găseau în teri-
torii complect străine limitrofe, Dacorominii depe întregul actual teritoriu

LIB
dacorominesc, pedeoparte au prezentat linii de demarcaţie naționale pre-
cize, iar pedealta nu s-au lăsat să fie niciodată copleșiți de influență
străină: coheziunea rominească a fost totdeauna mai puternică decit adhe-
ziunea străină,

ITY
Partea a doua a cărţii se ocupă de limba albaneză, pe
care „autorul o cercetează mai întăiu prin raport cu romina: ce

RS
asămănări şi ce deosebiri există între ele, din punct de vedere
al sunetelor, formelor, înțelesurilor și cuvintelor, Asămănările
l2-au explicat diverşii învăţaţi în trei chipuri: a) printr-un sub-
VE
strat etnic comun popoarelor care vorbesc aceste două limbi;
b) prin aceiaș influență străină exercitată asupra amindorora ;
c) printr-o evoluţie lingvistică identică, dar independentă în fie-
NI

care din ele. D-l Philippide înclină, teoretic, pentru a), adău-
gînd însă un criteriu nou, anume vecinătatea geografică a te-
ritoriilor locuite odinioară de cele două popoare. În această pri-
LU

vință aflăm lucruri curioase, dacă ţinem samă de aşezarea ac-

tuală a Rominilor și Albanejilor. Limba acestor din urmă samănă
mai bine cu dialectul dacoromîn decit cu celelalte, printre care
A

unele sint totuș situate la o atit de mică depărtare de Albaniea.

În acelaş timp, dintre cele două graiuri principale ale Albane-
TR

jilor, gheg și tosc, ultimul, care se găsește astăzi în sudul te-

ritoriului lingvistic albanez, prezintă cele mai multe puncte co-
EN

mune cu limba noastră. Urmează, deci, că într-o vreme aşezarea

geografică a ambelor limbi era cu totul alta decit în momentul
de față, şi anume așa fel, că dialectul dacoromin se afla in
I/C

vecinătatea imediată a celui tosc. Și această stare de lucruri

nu putea exista decit admiţind că pedeoparte Dacorominii de
astăzi locuiau mai la sud, iar pedealta Toscii trăiau mai la nord
IAS

de teritoriile lor actuale.

Dar deosebirile dela o limbă la cealaltă sînt cu mult mai
numeroase şi mai importante, în special cele fonetice, dar şi ce-
le morfologice și sintactice, şi atunci concluzia care se impune
U

în mod imperios este negarea unei înrudiri etnice între Romini

şi Albaneji. Numai din punct de vedere al vocabularului apro-
BC
 21

RY
pierile sînt ceva mai mari. Se constată însă și aici că, fie din
necunoașterea adevăratei situaţii, fie: din interpretarea ei greşită,

RA
s-au exagerat asămănările. În orice caz împrumuturile lexicale
reciproce se reduc la puţin lucru, ceiace vorbește în sensul u-
nor slabe şi puţin durabile relaţii sociale între cele două po-

LIB
poare, lar elementele comune par a pleda cel mult pentru o a-
finitate etnică, a cărei întindere și adincime nu se pot deter-
mina cu precizie. Totuș, față de concluziile negative -trase din
comparațiea morfologiei, sintaxei și, mai cu samă, a foneticii,

ITY
care, aceasta din urmă, este, după autor, hotăritoare în materie
de înrudire a limbilor, rezultatele analizei lexicale trebue “să ce-
deze dinaintea celorlalte, astfel că părerea definitivă echivalează

RS
cu respingerea ipotezei unei înrudiri genetice mai apropiate între:
Romîni şi A:baneji. | E
IVE
De ce neam sînt atunci Albanejii? După unii ar fi Iliri,
după alţii Traci. Cei dintăiu se întemeiază pe identitatea geo-
grafică a ținuturilor locuite în prezent de Albaneji cu cele care
odinioară au 'aparținut Ilirilor. Acest argument este” extrem de
UN

slab, și chiar numai teoretic nu trebue să-i atribuim vreo va”

loare. Căci ce poate fi' mai nestatornic decit așezarea teritorială
a unui neam de oameni? Dar despre poporul albanez se știe
AL

sigur că s-a scoborit din nordul Peninsulei Balcanice în patriea

lor actuală relativ de curînd. Acest lucru îl probează convingă-
tor D-l Philippide printr-o serie de argumente în capitolele unde
TR

compară limbile albaneză și romînă. Acei care pun pe Albaneji

să descindă din Traci se referă în special la asămănările dintre
graiurile acestor popoare. Din limba tracă nu cunoaștem însă
EN

mai nimic, aşa că întreagă această construcție ipotetică plu-

teşte mai mult în aer,
Autorul se ocupă de chestiea originii Albanejilor în ulti-
I/C

mul capitol al cărţii D-sale (pag. 761—802). Tratarea acestei

probleme se impunea prin forța lucrurilor. Importanţa acordată
de cătră învăţaţi elementului albanez în formarea poporului şi
IAS

limbii Rominilor a fost și, în parte, este încă prea mare, pen-
truca să nu fie necesar a se limpezi, pecit permite starea cu-
noştinţilor noastre în acest. moment, obirșiea etnică a Albanejilor.
D-l Philippide îi socotește drept descendenţi ai Panonilor. Dove-
U

zile aduse în sprijinul părerii D-sale sînt : a) așezarea de odi-

nioară a poporului albanez în nordul Peninsulei .Balcanice,. pe
BC
 22

R Y
unde:în vremea Rominilor trăiau 'Panonii ; b). rezistența opusă:
de Albaneji romanizării, ceiace probează că ei au locuit timp:

RA
îndelungat în acel ținut al Peninsulei Balcanice, în care, după
arătările autorului din volumul | ($ 111, nr. 2, pag. 509 şi
- urm.) a existat o lacună, şi care corespunde cu vechea patrie:

LIB
a Albanejilor şi cu aceia a Panonilor ; 2) asămănări între lim-
bile albaneză și iliră : numele personale panone, cîte ni s-au
păstrat, nu se deosebesc de cele ilire, iar Grecii considerau pe
Panoni ca înrudiți cu Ilirii, prinurmare primii erau, din punct

ITY
de vedere etnic, apropiați de ultimii, fără să îi iost însă iden-
tici ; d) afinități psihice între Albaneji, așa cum îi cunoaștem
noi astăzi, şi Panoni, așa cum îi descrie Dio Cassius,

RS
Acesta este conţinutul cărții D-lui Philippide, redat pe cit
mi-a fost cu putință față de enorma importanță și dificultate a
VE
chestiilor discutate. Ca să-mi complectez darea de samă, trebue:
să insist pe scurt și asupra mijloacelor de care s-a servit au-
torul pentru rezolvirea problemelor puse. Materialul lingvistic este
NI

de o bogăţie copleșitoare, Pentru fenomene mai importante ni

se pun la dispoziție pagini întregi de exemple, cu indicaţiea
LU

minuțioasă și, pot garanta asta, fără nicio scăpare din vedere,
a izvoarelor, toate de mina întăia. Dela Beifrăge zur Laut-
lehre der rumunischen Dialekte ale lui F. Miklosich, a-
A

părute acum aproape 50 ani, este pentru prima oară cînd, în-
tr-o lucrare de istorie a limbii romine, se iau în consideraţie în
TR

o așa de largă măsură toate dialectele ei, Dar D-l Philippide

nu s-a mărginit la cele patru graiuri principale, ci a studiat
pănă în cele mai mici detalii şi toate subdialectele limbii daco-
EN

rominești, La fel a procedat cu macedorominul, exploatind, în-

tre altele, celebrul Codex Dimonie, de care s-au împiedecat
toți predecesorii D-sale, cum se vede din atitea greşeli de in-
I/C

terpretare, citate la locurile respective. Dacă pentru meglenit și

istroromiîn literatura noastră filologică se află acum de curind în
posesiunea unor lucrări serioase, datorite D-lor Th. Capidan
IAS

și S. Pușcariu, graiul Arominilor, cel mai important după al

nostru, a rămas în părăsire din punct de vedere al unei tratări
ştiinţifice, Avem foarte bune culegeri de texte, alcătuite de D-l
Pericle Papahagi, apoi dicţionare și studii izolate, dar ne
U

lipseşte o gramatică a acestui dialect. Astfel cartea D-lui Phi-

BC

lippide conţine şi cea dintăiu, deci singura gramatică sistema-

 RY
23

tică, aşezată pe baze istorice, a dialectului macedoromin. In

asemenea condiţii, numeroase puncte obscure din istoriea limbii

RA
romînești s-au limpezit pentru totdeauna, depildă— citez absolut
la întimplare — chestia lui £ macedoromin provenit pedeoparte
din lat, £ sau c-+ i 4- vocală, pedealta din c-+e,i, reflexele

LIB
diferite în daco- și macedoromin ale lui c-+-e,i și 9+e,i,
prefacerea lui e neaccentuat în i pretutindeni în rominește, tra-
tamentul lui sf —A- i A- vocală, etc., etc. Deasemenea se stabi-

ITY
leşte cronologiea relativă a transformărilor fonetice, care, este
drept, pare mai ușoară pentru fenomenele latinești populare, în-
trucit ne stau la dispoziție H. Schuchardt, Der . Vokalis-
mus des Vulgărlateins, C. H. Grandgent, An introduc-

RS
țion to vulgar latin, etc., dar oferă dificultăți dintre cele mai
mari pentru cele rominești propriu zise,
Numeroase probleme de lingvistică generală sînt atacate în
IVE
mod incidental, dar cu o adincă seriozitate şi competință, de
exemplu ce se înţelege prin limbă și prin dialect, dacă unele
coincidențe dela un graiu romînesc la altul nu s-ar putea ex-
UN

plica drept rezultate ale unei evoluții independente, ceiace au-

torul admite pentru un însemnat număr de modificări fonetice
ş. a, Această evoluţie independentă şi totuş identică își are iz-
vorul într-o tendință comună, care a existat dela început în
AL

limba noastră şi a continuat să lucreze în fiecare dialect chiar

după despărţirea lor. O constatare asămănătoare şi în afară de
orice îndoială s-a făcut cu privire la limba spaniolă din Ame-
TR

rica centrală şi sudică, precum și la franceza din Canada: a-

titea prefaceri suferite de aceste două limbi și în continentele
cele nouă și în țările băștinaşe nu sînt decit urmarea unor ten-
EN

dințe generale, care se manifestă cu o forță elementară, oricum

ar Îi condiţiile exterioare ale dezvoltării limbilor respective,
Ca şi în volumul ÎI, D-l Philippide a introdus supt formă
I/C

de «note» cîteva anexe, un fel de excursuri, de o importanță

neobișnuită, atit prin întinderea lor, cit și prin chestiile tratate.
Astfel una din ele (pag. 245—309) se ocupă de teoriile lin-
IAS

gvistice ale lui Karl Vossler, cu care prilej autorul se dove-

deşte nu numai un mare învățăt, ci și un gînditor de îrunte,
alta (pag. 343—379) discută chestiea împrumuturilor străine în
general şi a elementelor cumane din limba dacoromină (Birlad,
U

Tecuciii, Vasluiti, Covurluiui, Galaţi, corhană, răzăș, mire

BC

ş, a, sînt atribuite influenții cumane), etc. Nu mai vorbesc de

 24

R Y
capitolul XVIII «Cine sînt Albanejii», care trece cu mult peste
granițile filologiei romîne spre a se încadra în lingvistica indo-

RA
europeană și în cea generală,
Opera despre originea Rominilor a D-lui Philippide este
națională în cel mai înalt şi mai frumos înțeles al cuvintului,

LIB
prin subiect, ca şi prin rezultatele obţinute, Recensînd primul
volum (v, Revista Crifică 1 [1927], pag. 1 şi urm.), arătam
ce cîştig mare poate aduce din acest punct de vedere o lec-
tură atentă și serioasă a cărții D-sale. Spuneam acolo că per-

ITY
sistența neamului rominesc în împrejurări atit de puţin prielnice
trezeşte, trebue să trezească în noi o îndreptăţită încredere
și nădejde. În al doilea volum autorul atinge această problemă

RS
oarecum direct. În comparație cu limbile surori romîna se pre-
zintă ca o unitate cu mult mai strinsă și mai închegată, Asă-
mănările dintre diversele ei dialecte merg foarte adesea pănă în
VE
cele mai neînsemnate amănunte : chiar <excepţiile» dela nume-
roase <legi» lingvistice sint aceleași pretutindeni. Constatarea
„este cu atit mai interesantă și mai aptă de a ne crește min-
NI

driea naţională, cu cît despărțirea ramurilor poporului rominesc

unele de altele a avut loc de timpuriu: în sec. VI s-au des-
LU

făcut actualii Macedoromini de Daco- și Istroromini, iar ceva

mai tirziu s-a produs sciziunea acestor două grupuri din urmă.
Separaţiea a fost nu numai politică, ci și geografică: între di-
feritele graiuri romînești s-au săpat adevărate prăpăstii, întinse
A

şi adinci, produse prin ocuparea de cătră străini a locurilor

TR

goale dintre ele. Să ne gindim la Franţa sau Spaniea, țări uni-

tare supt raportul teritorial și, în bună parte, chiar politic, şi
unde totuș există cîte două limbi deosebite, lată ce scrie D-l
EN

Philippide la pag. 342—343:

Dar se poate găsi vreun asemenea exemplu de un popor unitar
I/C

elniceşte, care să se fi lăţit tot mai mult fără să-și fi perdut unitatea
etnică? Eu cred că nu. Și aici, ca pe oricare alte terenuri ale cugetăsii
omeneşti, ori ce gindim noi se găseşte numai aproximativ în rea-
IAS

litate. Un asemenea exemplu de popor este posibil numai ca un deziderat

al minţii noastre, în realitate este imposibil, Aproximativ însă se poate
găsi, Şi cu aş socoti că dintre popoarele așa numite romanice, poporul
romin, acest conglomerat de multe neamuri de oameni, printre care a pre-
U

dominat însă neamul thrac, devenit unitar prin amestec, pria aceleaş îm-
prejurări climaterice, prin aceleaş vicisitudini politice, prin acelaş impre-
BC
 RY
25

jurări de viață psihică, şi care apoi s-a lăţit depe teritoriul lui de

RA
baştină pe alte teritorii așa de întinse, precum sînt acele pe care le ocu-
pă actualmente, prezintă cele mai multe condiţii pentru a fi considerat cu
aproximație ca un asemenea exemplu. Probabil poporul romîn n-a fost

LIB
cuceritor și actuala populaţie nu se datorește unor neamuri străine, cărora
primitivul popor romina le-ar fi impus limba lui și cu care el s-ar fi con-
topit: dacă şi vreo asemenea contopire a avut loc, ea s-a petrecut în
măsură mică şi în general populaţiea actuală se datorește numai conti-

ITY
nuării prin prolificaţie a aceluiaș neam de oameni. Probabil lăţirea
poporului romîn s-a petrecut în teritorii golite de populaţiea veche, care
se scursese în alte direcţii. Probabil repulsiunea pe care o au Romi-
nii de a contracta legături de sînge cu străinii, repulsiune care e aşa de

RS
mare, încit chiar căsătoriile între Rominii din sate diferite sînt evitate
(Vezi S$. FI. Marian, Nunta la Romini pag. 45 sqq.), a fost tot
așa de mare totdeauna, așa că, chiar dacă o minoritate formată de stră-
IVE
ini se va fi romînizat (O majoritate străină romanizată este imposibil de
admis, căci Rominii n-au fost cuceritori), majoritatea populaţiei, formată
din Romini, s-a păstrat curată de sînge,
UN

Apariţiea unei astfel de opere la cițiva ani după unirea

Rominilor din Daciea şi faptul că ea se datorește unui om ca
D-l Philippide constitue un adevărat simbol.
AL

Iorgu Iordan
TR

III
Principii de istoriea limbii, Introducere în ştiinţa
EN

limbii şi Fiziologiea sunetelor

In 1894 A. Philippide a publicat opera sa cea mai în-

I/C

semnată. pănă la Originea Rominilor: Principii de istoriea

limbii. Materiea expusă în această scriere, proectată ca prim
volum al unei Istorii a limbii romine,!) a format obiectul unuia
IAS

din cursurile făcute de profesorul Philippide la Universitatea din

1) Această lucrare nza fost continuată după planul conceput, autorul fiind
ocupat după aceia cu Dicţionarul Academiei şi cu Originea Rominilor, Materia
U

iul care avea să formeze obiectul volumelor următoare, a întrat în parte în Oriz
ginea Rominilor, Părţi care n-au întrat în Originea Rominilor, se găsesc în cursul
BC

dela Universitatea din laşi, nepublicat,

 Y
26

R
laşi,De cităva vreme cursul de Principii a fost înlocuit prin

RA
cursul de /nfroducere în știința limbii, în cadrul căruia întră
şi Principiile, După cursul de Introducere în știința limbii, A.
Philippide ţine în acelaş an în continuare un curs de Fiziologiea

LIB
sunetelor, In rîndurile care urmează, ne propunem să arătăm
valoarea scrierii și a cursurilor amintite precum și părerile lui A,
Philippide în chestiunile esenţiale ale ştiinții limbii.
Acum 35 de ani cînd au apărut Principiile, filologiea ro-

ITY
mînă număra puţine lucrări de știință serioasă; Dictionnaire
d'etymologie dacoromane al lui Cihac, Beitrăge zur Lautlehre der
rumunischen Dialekte ale lui Miklosich şi, printre scrierile de
mai mică amploare, studiile lui Lambrior şi ale lui Tiktin. Dar

RS
nu acestea dădeau nota caracteristică filologiei romine depe a-
tunci. Aceasta era dominată de spiritul subiectiv și fantezist al
lui Hasdeu, ale cărui construcţii ridicate pe temelii de năsip,
VE
ori suspendate deadreptul în aer, fascinau pe contemporanii ad-
miratori ai formelor goale şi ai aparențelor prestigioase. Opera
lui A, Philippide, care se distinge prin obiectivitate prudentă, prin
NI

meticulozitatea și circumspecţiea învățatului care adună în spri-

jinul unei păreri cit mai multe dovezi, care nu pășește cu con-
LU

cluziile dincolo de ceia ce îi vorbesc faptele, care ştie să deo-

sebească imaginaţiea științifică de fantazica poetică, stătea la
polul opus preferinţilor dominante dela noi. Pe lingă acestea
A

problemele discutate în Principii—cauzele care schimbă limba—

sint lucrurile cele mai grele de priceput din toată știința limbii.
TR

Dindu-şi samă de distanţa dintre nivelul cetitorilor dela noi și

caracterul de ştiinţă înaltă şi puţin abordabilă al scrierii sale,
A. Philippide îşi începe prefața cu cuvintele: sPentru cărți
EN

de soiul celei de față se găsesc puţini lectori în ţara noastră».

Aprecierile elogioase nu au lipsit, dar au venit din partea
romaniştilor germani. În recensiile consacrate Principiilor lui A.
I/C

Philippide, Meyer-Liibke Literaturblatt fiir germanische und ro-

manische Philologie 16 (1895) 282—288, Th. Gartner Zeit-
IAS

schriît fiir romanische Philologie 19 (1895) 282—2S8 și H.

Suchier Literarisches Zentralblatt 1895 col. 1051—1053!) re-

1) Aprecierile acestor învăţaţi au fost reproduse In Arhiva, 7 (1595)

U

705 — 203, şi de G. Pascu în Viaţa Romtnească 2 (1907) levruarie p. 35S—372

şi în La pbhilologie roumaine dans les pays germaniques cet en france, Leipzig
BC

1923, p. 41—:43,
 RY
27

cunosc pe 'de o parte originalitatea cărţii din punctde vedere:

RA
principial, iar pe de altă. parte progresul: important pe care ea:
îl însamnă în studiul: limbii. romîne. -
Scrierea lui A.. Philippide poartă un titlu identic aceluia.
al clasicei opere a germanistului H. Paul, Prinzipien der Sprach-.

LIB
geschichte,. Intre Principiile lui A, Philippide şi Principiile lui H.
Paul există, după cum e de așteptat, asămănări inerente unor scrieri.
privitoare la aceleași probleme şi eșite de supt condeiul a doi

ITY
învăţaţi care aparţin aceleiaș școale lingvistice. <Lucrarea de:
față datorește prea mult Principiilor lui Paul pentru ca s-o pot.
arăta eu aici în citeva rînduri. Cine va ceti însă cu băgare de:
samă amiîndouă cărțile, va pricepe îndată asămănările, dar și

RS
deosebirile» (Principii 344). Aceasta nu însamnă deloc că:
Principiile învățatului romîn ar îi o simplă adaptare la limba
romînă a Principiilor germanistului H. Paul. A. Philippide nu
IVE
s-a mărginit să adopte vederile principiale ale unui învățat
străin, căutînd numai să aducă exemple nouă din limba romină,
Părţile comune celor două opere nu se datoresc unei acceptări
UN

tale quale din partea filologului romîn a părerilor lui [. Paul,

ci faptului că meditind asupra acelorași probleme, A. Philippide
a ajuns în multe puncte la aceleași concluzii caşi filologul ger-
man, Dar după cum există între cele două opere numeroase
AL

asămănări, tot așa există şi numeroase deosebiri. Cetitorul atent

Şi imparţial recunoaște. numaidecit că Principiile de istoriea lim-
bii reprezintă produsul unci gândiri originale, al unei sforțări
TR

proprii de a găsi adevărul. Această originalitate a fost remarcată de

romaniștii germani. Meyer-Liibke Literaturblatt 16 (1895) 170:
<Faptul că autorul a avut de model Prinzipien der Sprach-
EN

geschichte ale lui Paul, că ideile conducătoare și vederile gene-

rale sînt acelea ale lui Paul, nu scade deloc valoarea cărţii;
căci este vorba de a expune pentru Romini ceiace un învățat
I/C

german scrie pentru un cetitor german, ceiace s-a făcut nu nu-

mai prin înlocuirea exemplelor germane prin exemple rominești,
ci a necesitat 0 concepere cu totul nouă, o prelucrare şi
IAS

transformare originală a chestiunilor discutate de Paul» ;—H.

Suchier Literarisches Zent:alblatt 1895, col. 1051: <Titlul singur
arată că Philippide a avut de model <Biblia lingvistului»> distinsa
operă a lui Herman Paul. Cu toate acestea rodul de a vedea a!
U

lui A. Philippide este cu totul original. Dupăce şi-a asimi-

BC

lat metoda filologiei germane, el aplică problemele acesteia . la

 28

R Y
studiul limbii sale materne și le tratează din nou pe baza unui
material prea puțin exploatat de învățații germani... Nu este

RA
nici un capitol în care problema: pusă să nu fi progresat
atit prin modul de a o privi cît și prin exemplele aduse».
Vom încerca să arătăm acum citeva din contribuțiile ori-

LIB
ginale ale autorului Principiilor de istoriea limbii. Printre cau-
zele de schimbarea limbii, sînt discutate în scrierea lui A, Phi-
lippide cauze necunoscute predecesorilor săi străini ori conside-
zate de dinșii într-un cadru prea restrins. Capitolele Ri/mu/ (p.

ITY
135—139), Lămurirea psihică a cunoștinţilor (p. 169—209),
Limba scrisă (p. 231—212) tratează cauze nediscutate în lu-
crarea lui H. Paul, iar Diferenţiarea (p. 209—233) este con-

RS
cepută într-un mod deosebit şi mult mai larg decum o înţele-
sese Paul,
Despre rifn (eufonie, Wohllaut) se vorbise şi mai înainte,
VE
și filologii din prima jumătate a secolului al 19-lea explicau
numeroase' schimbări de sunete prin tendința limbii de a se face
mai plăcută la auz. Acest mod de explicare a fenomenelor de
NI

limbă a fost părăsit în urmă de învățați, din cauza abuzului

care se făcuse cu cufoniea pentru a explica fenomene cărora nu
LU

li se găsea o altă cauză. H. Paul în Prinzipien nu vorbește de

loc despre eufonie. A. Philippide a găsit că există sanumite
calități pe care trebue să le poseadă elementele unei limbi
pentru a plăcea poporului care o vorbeşte» (Principii 136). A-
A

ceste calități, cărora le-a dat numele de rifm, se manifestă ca

TR

o cauză de schimbarea limbii, însă nu atit pe terenul fonolopic,

cit pe acel morfologic și sintactic. <Pentruce zice Rominul, de
pildă, I-am văzut, iar nu am văzutu-l, şi din contra ar
EN

văzut-o, iar nu o am văzut 2... Ritmul în O arm văzut n-a

plăcut urechii, aceasta e se vede toată cauza» (Principii 137).
Despre influenţa firii psihice deosebite a unui neam de
I/C

oameni în schimbarea limbii se vorbise inainte de apariţiea Princi-

piilor numai în treacăt (de exemplu de C. Nigra, La poesia
popolare italiana, de E. Windisch, Die celtische Sprache,—vezi
IAS

Originea Rominilor, Il 246—247 și cursul de Introducere în

știința limbii) și numai pentru explicarea. schimbărilor pe care le
suferă o limbă străină adoptată de un ncam de oameni care şi-a
părăsit limba băștinașă, schimbări datorite unele din ele chipu-
U

lui deosebit de a gindi al acelui neam de oameni. Această

BC

cauză A. Philippide o numeşte /dmurirea psihică a. cunoş-

 29

RY
tinților, şi o constată nu numai în împrejurarea indicată mai sus,
ci în toate momentele vieţii unei limbi, pentrucă modul de a gîndi

RA
se schimbă dela o generaţie la alta şi chiar la unul și acelaș.
individ cu vremea. Lămurirea psihică a cunoștinților, des-
pre care H. Paul nu vorbește, o găsim concepută în acest fel.

LIB
şi tratată în cadrul celorlalte principii de schimbarea limbii.
pentru întăia oară la A. Philippide, In Originea Rominilor IE
2471 A. Philippide o numește bază psihologică, termin care are
avantajul paralelismului cu numirea de bază de articulaţie dată.

ITY
iri «deosebite a organelor vorbirii ca principiu : de schimbare a
imbii.
Apoi niciun lingvist înainte de A. Philippide nu vorbise de-

RS
limba scrisă ca de o cauză de schimbare a limbii, Limba scri-
să, product al unei alte cauze de schimbare a limbii, vointa:
(vezi Principii 233—237, unde voința este numită /egiuire),
IVE
se amestecă uneori în viața limbii vorbite și devine astiel și ea
o cauză de schimbare a limbii. Influenţii din partea limbii scrise:
se datoresc de exemplu pronunțările domnul, calul (în loc de-
domnu, calu), care se aud din gura unora.
UN

O cauză tratată cu totul original de A. Philippide “este:

şi aceia numită de dinsul diferențiare (vezi Principii 209 urm.)..
Ceiace spunea H, Paul Prinzipien 229 urm. în capitolul Bedeutungs-
differenzierung despre tendința limbii împotriva luxului, mani-
AL

festată prin evitarea sinonimelor, era unilateral și încomplect, A..

Philippide găsește numeroase alte fenomene în care iese la i--
TR

veală o tendință de organizare a limbii însăși cu scopul de a

se face din ce în ce mai clară. <Trebue să ne închipuim dile-
rențiarea ca pe un ochiu, care pătrunde cele mai mici mișcări:
EN

ale vorbirii, totdeauna gata de a se opune acolo unde maxi-

mum de adaptare între limbă și cugetare n-ar avea ființă»:
(Principii 210), Limba este stăpinită de sun strict simţ de eco-
I/C

nomie, care nu permite niciun lux, dar şi niciun mijloc lăsat.

fără întrebuințare» (Principii 213).
În trei direcții a găsit A, Philippide că se manifestează a--
IAS

ceastă cauză : 1, oprește schimbări care ar fi dăunătoare cla-

rităţii limbii; 2, utilizează schimbări deja făcute; 3. creiază.
prin ea însăș schimbări necesare pentru a adapta vorbirea la
cugetare, Cea dintăi manifestare, necunoscută lui H. Paul, o-
U

constată A. Philippide în fenomene ca păstrarea lui e precedat

de labială în exemple de felul lui a/Vesc, furbez, nepretăcute
BC
 30

R Y
în: albăsc, turbăz, -pentrucă diferențiarea se opune unei .ase-
menea prefaceri în formele gramaticale din pricină că nefixita-

RA
tea unei forme gramaticale dăunează limbii din punct de vedere
al ordinei și clarităţii.—În' cadrul: celei de-a doua manifestări a
acestui .principiu, A, Philippide discută, afară de evitarea sino-

LIB
nimiei, şi fenomenele de: 3/4 705, parataxis, Ablaut
şi Umlaut, Prin Ablaut autorul înțelege «orice schimbări de can-
titate, de calitate și de accent ale unei vocale, provocate prin
„alunecarea Sunetului, pe care diferențiarea le întrebuințează ca

ITY
mijloace formale» (Principii 225), accepțiune diferită de aceia
«care se dă de obiceiu acestui termin. Ca Ablaut consideră A.
Philippide cunoscuta . prefacere a lui -d-in-ă- la plura-

RS
lul substantivelor feminine care au -d- în radical și fac plu-
xalul în -i (scară—scări): -d- în radical la singular şi
-ă- în radical la plural, născut prin alunecarea sunetului în
VE
cuvintele pradă (praeda) — pl. prăzi (praedae), sară (sera)—pl.
sări (serae), fară (terra) — pl. fări (terrae), s-a întins la toate
substantivele feminine cu - d- în radical şi cu pluralul în -i,
NI

nu numai din cauza analogiei, dar şi din cauza diferențieri, care

.a exploatat o: schimbare produsă la cele trei cuvinte prin alu-
LU

necarea sunetului, ca pe un mijloc de a deosebi mai tare plu-

-ralul de singularla toate cuvintele de tipul scară—scări.—- Cel
„de-al treilea chip de manifestare a diferențierii, A. Philippide
la cursul de Introducere în știința limbii nu-l mai susţine (Vezi
A

şi obiecţiea lui H, Suchier Literarisches Zentralblatt 1895, col.

TR

1052).—In tendința limbii de a pune ordine acolo unde acţiu-

nea altor cauze ar produce tulburare, în spiritul de organizare
şi de economie care stăpinesc viaţa limbii, A. Philippide vede
EN

urmărirea unui scop și manifestarea unei conștiinți, bine înțeles

deosebite și independente de conștiința vorbitorului. In cursul de
Introducere în ştiinţa limbii cap. 7 numărul 15, dupăce citează
I/C

cele spuse de H. Paul Prinzipien ed. l-a 209—210 şi de

-Gabelentz Die Sprachwissenschait 236—237 despre tendinţa
limbii de a se face tot mai clară, de a evita luxul, A. Phi-
IAS

lippide spune: s<Ce poate să însemne toate acestea decit că

există în limbă urmărirea unui scop, o conștiință: care adap-
tează cuvintele la cunoştinţile simbolizate prin cuvinte, Aceasta
e o conștiință diriguitoare independentă de conștiința individului
U

vorbitor, o conştiinţă a limbii însăș, a acestui organ al omului

„care s-a născut în mod independent de conștiința şi voința o-
BC
 31

RY
menească, este. conștiința naturii, care se manifestează în viața
lumii întregi, care se manifestează între altele şi în limbă». “A.

RA
Philippide se deosebește în această privință de.H. Paul, care
tăgăduește existența vreunui scop urmărit de limbă prin evitarea
luxului, Pentru A. Philippide <aceasta e cașicum ar. tăgădui

LIB
cineva existența conștiinții în naturăși ar susținea prezența ei
numai în crierul animalului. Natura întreagă, pe care cu nepu-
tinciosul nostru crier abia o întrezărim, are conștiința cea mare,
din care conștiința animalului, în special cea omenească, este

ITY
o extrem de minimă parte». - a ae
Am schițat citeva din contribuţiile teoretice pe care. Prin-
cipiile de istoriea limbii ale filologului
ieșan le-a .adus pentru
lămurirea unora dintre cele mai grele probleme ale lingvisticii,—

RS
cauzele care schimbă limba. Pentru a păși cu. succes pe acest
delicat teren, se cer două condiţii, care rareori se găsesc îm-
preună la unul și acelaş învățat: pe de o parte cunoștinți în-
IVE
tinse și solide în domeniul limbilor, iar pe alta aşa numitul spi-
rit filosofic, spiritul care năzuește să pătrundă cît mai adinc fi-
rea și cauzele lucrurilor și care ştie să se ridice în sfera idei-
UN

lor abstracte, fără a pierde însă niciun moment contactul cu fap-

tele pozitive, fără a cădea adică în speculație goală. Profesorul
Philippide este singurul filolog romîn care întrunește aceste două
calități, Deaceia a rămas pănă în momentul de față singurul
AL

învățat dela noi, care a_adus_un aport original în domeniul

lingvisticii teoretice, Este de regretat că Principiile n-au fost
publicate într-o limbă occidentală, pentruca ideile lui.A. Phili-
TR

ppide să poată ajunge într-o măsură mai largă . la cunoştinţa

lingviştilor, . |
Dar Principiile de istoriea limbii au, pe lingă această va-
EN

loare, și meritul de a fi explicat o sumedenie de lucruri depe

terenul limbii romine. Multe fapte sînt discutate acum pentru
întăia oară. Ne vom mărgini să amintim acum numeroasele
I/C

schimbări fonetice tratate supt a/unecarea sunetului p. 16—42,

fenomenele de flexiune și derivație discutate supt analogie p.
IAS

54—81, apoi cea dintăi tratare sistematică a compuselor în

limba romînă, făcută în capitolul izolarea p. 91 urm, şi, mai
ales, comparaţiea făcută supt /ămurirea psihică a cunoștin-
felor p. 114 urm, între limba romînă și cea latină din punct
de vedere a deosebirilor psihice dintre vorbitorii celor două limbi,
U

atit cit aceste diferenţe ies la iveală în deosebirile de exprimare

BC
 32

Y
a raporturilor dintre cunoștinți. Anumite caractere prin care

R
limba romînă se deosebește de cea latină, sînt atribuite deose-

RA
birilor dintre chipul de a gîndi al Rominilor față de chipul de
a gîndi al Romanilor, Este cea dintăi caracterizare amplă a unei
limbi supt acest raport.—Chiar faptele despre care se mai vor-

LIB
bise, sînt înfățișate în Principii supt un aspect nou, acela al
cauzelor care le explică. |
În sfirşit un merit care nu trebue trecut cu vederea, este
chipul sistematic și metodic în care este expusă materiea, Este

ITY
o remarcabilă deosebire între modul adesea puţin sistematic în
care discută H. Paul, și expunerea metodică și ordonată din
cartea lui A, Philippide, |
Principiile de istoriea limbii nu mai formează acum un curs

RS
aparte, ci au fost înglobate în cursul general de Introducere în
știința limbii 1), Acest curs tratează în 9 capitole toate problemele
esenţiale ale lingvisticii: 1, Ce este știința.— 2. Ce urmăreşte
VE
o cercetare științifică.—3, Fazele prin care a trecut.știința lim-
bii; analiza limbii în sunete, cuvinte, forme gramaticale.— 4.
Compararea limbilor între ele.— 5. Cum: a fost limba primitivă a
NI

unui grup de limbi; cum s-au desvoltat limbile speciale din

acea limbă primitivă ; cum s-au produs formele gramaticale.—
LU

6. Chestiunea existenții sau inexistenții legilor în viaţa timhii :

cum priveau lucrul Grecii vechi, părerea vechilor gramatici, a
neograniaticilor și a neolingviştilor (Conţinutul, acestui capitol se
A

găseşte, amplificat, în Originea Rominilor 1 371—388).— 7.

Originea limbii ; cauzele care schimbă limba.— 8, Precizarea înţele-
TR

sului terminilor gramatică, gramatică comparată, _istoriea

limbii, știința limbii; bibliografie.— 9. Concluzie,
Acest curs ne ajută să precizăm alitudinea filologului ieşan
EN

față de alte citeva probleme ale lingvisticii: dacă există legi în

fenomenele de limbă; originea limbii ; baza de articulaţie şi baza
psihologică ; dacă limba este un lucru mai mult psihic sau mai
I/C

mult fizic, -
A. Philippide are convingerea profundă că schimbările lim-
bii sint dominate de /egi fără excepţii. Prin această atitudine
IAS

A. Philippide aparţine la școala neogramatică, ale cărei pă-

1) Acest curs, împreună cu acel de Fiziologica sunetelor, a fost litografiat o

U

singură dată In 1920 -1921; Introducere 128 de pagini, Fiziologiea sunetelor 153
de pasini.
BC
 33

RY
reri au fost formulate pentru întăiaș dată în mod precis de
Osthoif și Brugmann, Morphologische Untersuchungen 1 p. XIII:
«Cele mai importante principii de metodă ale direcției /e0-

RA
oramatice sint următoarele două. Întăiu. Orice schimbare de
sunet, întrucit se petrece în mod mecanic, se îndeplinește după
legi fără excepții, adică direcțiea în care sunetul se schimbă

LIB
este totdeauna aceiaș [a fofi membrii unei comunități
lingvistice, afară de cazul cînd are loc o desfacere în dialecte,
şi schimbarea are loc fără excepţie în toate cuvintele unde -su-
netul supus schimbării se găsește în aceleaşi împrejurări. Al

ITY
doilea, Fiindcă este probat că asociaţiea de forme, adică crearea
de forme nouă prin analogie, joacă un mare rol în viaţa lim-
bilor mai nouă, apoi trebue să recunoască cineva numaidecit

RS
că acest chip de a reînoilimbaa avut loc şi în perioadele vechi
şi cele mai vechi, și nu numai trebue constatat acest principiu
de explicare, ci trebue şi întrebuințat la explicări, aşa dupăcum
IVE
e întrebuințat pentru explicarea fenomenelor de limbă din. peri-
oadele mai tirzii» (Citat de A. Philippide Originea Rominilor
1 312), Admiţind existența legilor fără excepții, A. Philippide
UN

adaugă că excepţiile aparente 'se datoresc ori faptului că legea

n-a fost găsită și formulată exact, că s-a făcut adică o gene-
ralizare falșă, ori faptului că o cauză împiedică efectul altei
cauze, Socotește însă greșită susținerea, teoreticianilor neogra-
AL

matici că existența unei legi este legată de prezența unui.feno-

men la toți membrii unei comunități lingvistice şi în toate
cuvintele unde sunetul supus schimbării se găseşte în a-
TR

celeași împrejurări. Pentru a avea o lege, nu e nevoe ca o

schimbare să se petreacă la toți membrii unei comunități lingvis-
ice, Căci «ciţi membri trebuesc, pentruca asociațiea să poarte
EN

numele de conznitate, Sprachgenossenschaft 2 Doi sînt

deajuns? Orice hotărire a numărului de indivizi, dela care in-
cluziv în sus începe să existe o comunitate, Sprachgenossen-
I/C

schaft, nu poate fi decit arbitrară. Insă dacă pentru existența

legii trebuesc doi indivizi, pentru ce n-ar fi deajuns și unul?
Toată greşala vine dela lipsa de precizie a înțălesului cuvintu-
IAS

lui lege, Aici, în studiul limbilor, însă /ege, ca postulat al

minţii omenești, nu poate avea alt înțăles decit acel pe care-l
are în studiul oricărui alt lucru din natură, anume acela de 'ge-
neralizare prin inducție a unui raport de predicat, Generali-
U

zarea însă are nenumărate grade, noțiunile între care se stabi-

BC

3
 34

Y
lește un raport de predicat oarecare pot avea sfera
cea mai

R
întinsă, ori cea mai restriînsă. Prin urmare un Singur
individ, în
fenomenele de limbă pe care el singur le reprezintă,

RA
poate pre-
zența un cîmp larg pentru generalizarea prin inducț
ie, adică
pentru formularea de legi... Tot așa de greșită este cerinț
a ca,
pentru a exista o lege, un sunet să prezinte acelaș fenom

LIB
en în
toate cuvintele unde sunetul se va fi găsind în aceleași
împre-
jurări. Care sînt acele foafe cuvintele ? Prin faptul
însuș
un alt cuvint, împrejurările nu mai sînt aceleaşi. Acele că e
ași îm-
prejurări nu se pot găsi decit doar la unul Și acelaș

ITY
cuvînt, și
nici acolo încă nu, căci fiecare cuvint reprezentare
nu mai
prezintă exact aceleași împrejurări pentru un Sunet
Acelaș este ceva care nu există în natură... Este tot oarecare,
așa de

RS
absurd de a lega existența unei legi de prezența. fenomenulu
în mai multe cuvinte, după cum e de absurd de a i
lega exis-
tența legii de prezenţa fenomenului la mai multe indivi
de, După
VE
cum un individ este suficient pentru existența unei
legi, tot așa
este suficient un cuvint> (Originea Rominilor | 373—3
74).
Așa dar A. Philippide adoptă din susținerile neogramati
cilor
NI

părerea că fenomenele limbii sînt supuse la legi fără excepț

ii,
dar concepe noțiunea de /ege altfel decit neogramaticii.
Inţăle-
LU

gerea creşită a acestui termin de cătră neogramatici a

fost u-
nul din motivele care au dus la tăgăduirea existenţii legilor
în
limbă. Studierea amănunţită a dialectelor a prilejuit consta
tarea
că în limbă este o nesfirșită variație, că între dialecte
A

nu exis-
tă granițe, că limba se deosebește chiar dela individ
la individ,
TR

că prin urmare nu există comunități lingvistice, și,

ncexistind
comunităţi lingvistice, nu există în limbă nici legi. Aceas
tă pă-
rere, emisă de H. Schuchardt, Ueber die Lautgesetze,
gegen die
EN

Junggrammatiker, Berlin 1885, și reluată în urmă de neolin

gviști,
în special de M. Bartoli, este combătută de A, Philip
pide cu
toată hotărirea,
I/C

O atitudine tot așa de precisă ca acea privitoare

la legi
are A. Philippide şi în privinţa originii limbii. Două
teorii o-
puse s-au susținut în această dificilă problemă: prima
IAS

că limba
este dată omului de natură, că voința omului nu a jucat
nici
un rol în producerea limbii; a doua că limba este
o instituție
socială, o invenţie arbitrară a omului, Prima teorie
face parte
dintre acele care se impun minții prin cvidența lor
şi a fost
U

acceptată de aproape toți lingviștii. Ea este susținută

și de A.
BC
 35

RY
Philippide la cursul de Introducere în știința limbii, cap. VII:
«Limba s-a produs în mod independent de voința omului, în-

RA
tocmai așa după cum independent de voința lui s-au produs or-
ganele auzului sau a văzului». Cea de-a doua părere, susți-
nută în vechime de gramaticii greci, a fost reeditată în timpul

LIB
din urmă de renumitul lingvist F. de Saussure, dela care a
trecut apoi la discipoli și admiratori ai acestuia, Nu există pentru A.
Philippide o părere mai absurdă decit aceasta: <Va să zică limba
esteo instituție, o convenţie, o legislaţie ; ea-i rezultatul oarecum

ITY
al unui congres al primilor vorbitori, care s-au hotărit să facă
limba, pentru că au constatat că e ceva trebuitor. Dar oare
cum 's-au înțăles oamenii între dînșii, dacă nu puteau încă să

RS
vorbească? Ori, ca să nu ducem lucrul la absurd, va să zică
cel dintăiu început de limbă al celui dintăiu vorbitor s-a făcut
în urma hotăririi voluntare a acestuia de a se servi de sunete
IVE
pentru a-și face cunoscute cunoștințile, Dar dacă n-ar îi venit
- în minte acelaş lucru la mai mulți de odată, oare ce s-ar fi
făcut cu voința izolată a primului încercător de a vorbi? Le-a
venit deci acelaș lucru în cap la mai mulți? Se naște atunci
UN

întrebarea : oare de unde a provenit această conformitate ; de

voință şi de mijloace la oamenii din aceiaș comunitate ? A-
ceastă conformitate de voinţă şi de mijloace era tot un product
al voinţii?» (Discuţie asupra acestei păreri se poate: vedea şi
AL

în articolul Pseudoştiință contemporană, Viaţa Rominească 1911

Octomvrie).
TR

O atenţie deosebită dă profesorul A. Philippide la cursul

de Introducere în ştiinţa limbii cauzelor de schimbare constituite
de baza de articulație şi de baza psihologică. Baza de
EN

articulație (limba se schimbă pentru că organele vorbirii se

schimbă) recunoscută de cei mai mulţi lingviști care au vorbit
de dinsa, şi baza psihologică (limba se schimbă pentru că
I/C

psihicul se schimbă), recunoscută și ea, deşi de dinsa s-a vor-

bit mai puțin, au fost combătute în timpul din urmă de Meyer-
Liibke, Die romanischen Sprachen, şi de F. de Saussure, Cours
IAS

de linguistique genârale, iar prima din ele și de K. Vossler,

Die Sprache als Schipfung und Entwicklung. Susținerea că
baza de articulaţie şi baza psihologică nu joacă niciun rol în
schimbarea limbii atrage după sine un întreg mod de a privi
U

desvoltarea dialectelor unei limbi. Tăgăduirea bazei de articula-

ție şi a bazei psihologice însamnă că, dacă de pildă limba la-
BC
 36

R Y
tină s-a dezvoltat în gura Iberilor romanizați altfel decit în
gura Tracilor romanizați, deosebirile etnice n-au jucat în acest

RA
Îapt niciun rol; însamnă apoi că inovaţii identice născute în
în mod independent în mai multe dialecte fără contact între
dinsele nu pot să existe, că toate fenomenele comune dialecte-

LIB
lor limbii romîne de pildă își au originea în timpul dinainte de
despărțirea acestor dialecte.
In Originea Rominilor II 245—256, A. Philippide ia
apărarea bazei de articulație şi bazei psihologice, împotriva

ITY
lui Meyer-Liibke şi a lui Saussure. Această discuție s-ar cu-
veni să fie cunoscută de orice lingvist, atit pentru argumentele
solide pe care autorul le aduce în favoarea tezei susți-

RS
nute, cît și pentru consecințile care decurg din atitudinea pro
sau contra a unui lingvist în această problemă. <La acelaș
individ, spune A. Philippide, organele articulatorii şi starea
VE
psihică variază dela un moment la altul, și ca un reflex al a-
cestei variabilităţi o variabilitate adecvată în sunetele, simboalele
şi înțălesurile simboalelor unei limbi trebue să existe, Cu atit
NI

mai mult organele articulatorii și psihicul variază dela un individ

la altul, şi încă mai mult variază acești factori dela un neam
LU

de oameni la altul; pentru aceia în proporții adecvate se re-

flectează această variabilitate dela un individ la altul în sînul
aceleiaș limbi, și dela un neam de oameni la altul, cînd se în-
timplă să-și părăsească limba de baștină şi să adopte o limbă
A

străină» (Originea Rominilor II 246).—sDela capul locului în-

TR

dată ce limba latină s-a lăţit dincolo de Latium peste diferitele

limbi din Italia, înlocuindu-le, şi peste diferitele limbi din pro-
vinciile romane, înlocuindu-le, s-au născut în sînul limbii latine
EN

dialecte lămurit deosebite unele de altele, Conformaţiea deosebită

a organelor vorbirii diferitelor popoare romanizate, a buzelor, a
limbii, a poziţiei limbii în stare de repaos, a cerului gurii, a
I/C

vălului palatului, a nasului, a coardelor vocale, a trebuit să dea

o deviare imediată sunetelor limbii latine, care a condus la o
răpede schimbare a acestora. lar conformaţiea deosebită a psi-
IAS

hicului acelor popoare a lrebuit să dea o deviare imediată în-

țelesului simboalelor și chipului de a forma simboale nouă, care
a condus răpede la o înfățișare proprie din punct de vedere
morfologic, lexical şi sintactic» (ibidem 256).—lar în privinţa
U

fenomenelor comune dialectelor limbii romîne <a susținea că

fenomenele care se găsesc în toate dialectele au trebuit să
BC
 37

RY
capete ființă pe vremea cînd încă nu se despărțise prin distanţe
dialectele, este o naivitate. Asemenea fenomene s-au putut dez-

RA
volta în mod independent, aparte, în fiecare dialect... In
această privință este mare deosebire între raportul dintre
limbile romanice și acela dintre dialectele limbii romîneşti. Cind

LIB
e vorba de limbile romanice comparate între ele, putem cu oare
care drept să punem pe socoteala limbii latine comune. sau a
așa numitei limbi latine populare orice apariție prezentă în toate
limbile romanice ori în cele mai multe din ele, pentrucă acolo

ITY
avem a face cu propagarea unei limbi dintr-un centru de guver-
nămint la nişte rațiuni cu alte baze de articulație decit ale
centrului, astfel că apariții limbistice uniforme, dar independente,

RS
la atitea neamuri de oameni deosebite, ar constitui niște coin-
cidențe grele de admis. Pe terenul dialectelor limbii romineşti
însă avem a face cu o masă națională unitară, care vorbeşte
IVE
aceiaș limbă, și în ale cărei bucăţi despărțite apariții limbis--
tice uniforme sint posibile din cauză că baza de arti
culație este aceiaş» (ibidem 245—246),
In Principii 169 urm. A. Philippide privia. lămurirea
UN

psihică a cunoștinților (=—baza psihologică) ca pe cea mai

importantă cauză de schimbare a limbii, Acum, după citeva
decenii de preocupare necontenită cu problemele lingvisticii, și
AL

în vreme ce școala idealistă a lui Vossler atribue psihicului un

rol atit de covirșitor în viaţa limbii, încît chiar fenomenelor de
Lautwandel le atribue cauze psihice (vezi Originea Rominilor II
TR

256 urm.), A. Philippide s-a oprit la părerea exprimată în

capitolul final al cursului de Introducere în știința limbii : «Limba
este un complex de sunete, produse de nişte lucruri fizice, prin
EN

care se simbolizează cunoştințile omului, iar aceste sunete nu

sînt psyche, ci materie, Sunetele limbii se întipăresc în minte
în reprezentări, şi pe baza reprezentărilor se formează în minte
I/C

sunete noțiuni, pe care limbistul le numeşte Sunete fip şi uz,

tot așa după cum oricare alte lucruri fizice se întipăresc în
minte ca reprezentări şi noțiuni. Dar prin faptul acesta sunetele
IAS

limbii nu-și perd caracterul de a fi fost și de a fi lucruri ma-

teriale, tot așa după cum un cine nu încetează de a fi materie
prin faptul că mintea omului posedă reprezentările și noţiunea
cînelui>, O atare concepție despre limbă duce în mod firesc la
U

concluziea că cea mai însemnată știință auxiliară a lingvisticii

trebue să fie fiziologiea sunetelor, fonetica. Pregătirea serioasă
BC
 38

Y
în domeriiul foneticii a lipsit și lipseşte multor romani

R
şti străini
şi romini, A. Philippide stăpîneşte în chip neintrecut
și această

RA
ştiinţă, Cursul de fiziologiea sunetelor, pe care profes
orul A.
Philippide îl ține în acelaș an cu acel de Introducer
e în știința
limbii, dă în mod concentrat şi precis, foafe cunoșt
ințile de

LIB
fonetică indispensabile oricui va face studii de limbă.
O simplă
înşirare, fără pretenţiea de a fi complectă, a chestiunilor
tratate
în cele 6 capitole ale acestui curs, ne poate da o
idee despre
importanța lui. Capitolul [: sunetele vorbirii, tonuri,
zgomo
calitățile tonului (înălțime, intensitate, timbru), ton funda te,

ITY
mental,
armon ice, Capitolul II: sunet fonic, sunet afon, organele
vorbir ii
și rolul fiecăruia din ele (coardele vocale, limba,
alveolele, .
palatul), baza de articulaţie înaintată şi retrasă. Capito

RS
lul III:
tonurile (vocale, nazale), zgomotele (licvide, explozive,
spirante).
Capitolul IV: mijloacele prin care se pot studia calită
țile su-
netelor și producerea lor, Capitolul V: variabilitatea
VE
articulației
unuia și aceluiaș sunet în vorbirea ocazională, trecerea
treptată
dela articulaţiea unui sunet la articulaţiea altui sunet, explo
atarea
articulaţiilor sunetului precedent pentru producerea celui
NI

următor,
apropierea articulaţiilor sunetelor învecinate (asimilație progre
sivă,
regresivă, reciprocă), depărtarea articulaţiilor sunetelor invec
LU

inate
(disimilaţie), anticiparea asupra articulației sunetului următ
or,
persistența în articulaţiea sunetului precedent ; sunet implic
it,
sunet de legămînt; proteză, epenteză, epiteză, Capitolul
VI:
A

silaba ; silabe expiratorii şi silabe de plenitudine : accent

ul ex-
TR

pirator, felurile lui ; accentul muzical, felurile lui; accentul em-

fatic ; accentul muzical față de cel expirator; tact, 75,
period; cantitatea silabelor; despărțirea în silabe.—Expuner
ea
EN

metodică, clasificarea sistematică, precum şi bogatele explic

aţii
pe care profesorul le dă la orice curs al său, fac să fie
în-
țelese de studenţii auditori lucrurile cele mai grele. Împreună
I/C

luate cele două cursuri, Introducerea în știința limbii şi Fiziologica

sunetelor, dau acelui care le-a urmat o orientare generală
atit
de temeinică, încit poate pricepe orice studiu și orice probl
emă
IAS

de limbă. Ele folosesc deopotrivă romanistului de mai tirziu, ca

și viitorului germanist ori filolog clasic,
Acum, dupăce am schițat o parte din părerile şi din ac-
tivitatea profesorului A. Philippide, nu putem încheia fără
să
U

remarcăm citeva din calităţile care fac mărimea şi în acelaş

timp izolarea filologului ieşan.
BC
 39

RY
Lăsînd la o parte extraordinara sa putere de muncă și
soliditatea întinselor sale cunoștinți, calități recunoscute și de

RA
adversari, voim să insistăm asupra independenții și originalității
de cugetare a acestui savant romîn. A. Philippidenu se închină
la autoritățile cu renume, fie ele Meyer-Liibke, Saussure sau

LIB
Vossler, nu-și schimbă părerile după teoriile en vogue sau după
ultima carte cetită, ci odată ce și-a exprimat o părere rămîne
de cele mai multe ori la dinsa, pentrucă înainte de ao fi ex-
primat a meditat-o serios şi prolund și a exprimat-o numai

ITY
după ce s-a convins de adevărul ei. A. Philippide nu e învă-
țatul care să se lase atras de mirajul noutăţii, ci preferă să
rămie la o părere considerată învechită, însă justă, pentrucă

RS
«nu tot ce-i mai nou este numai decit și nai bun» (Originea
Rominilor | 380). Apoi, oricită jenă simțim la gîndul că aceste
rînduri vor ajunge și supt ochii profesorului A. Philippide, simțul
IVE
de obiectivitate nu ne îngădue să nu relevăm și inteligența sa
excepțională, care se simte la largul ei deopotrivă în domeniul
faptelor pozitive cași în acel al ideilor gerierale, în. domeniul
concret al fiziologiei sunetelor caşi în domeniul dificil și ab-
UN

stract al cauzelor care schimbă limba. Discuţiea privitoare . la

raporturile limbii cu psihicul și cu fizicul, pe care o face în
Originea. Rominilor Il 256—301 cu ocaziea criticii părerilor lui
Vossler, arată o adincimeşi o fineţă de cugetare cum rar în-
AL

tilnim în literatura lingvistică..Ea pune în evidență încă odată

mintea pătrunzătoare și subtilă a celui mai. învățat dintre îilo-
TR

logii romini.

Teodor Roşculeţ
EN

IV
I/C

Operele

Incercare asupra stării sociale a poporului rominesc în lrecut,

IAS

Teză de licenţă în litere. laşi 1881;—ed. II, laşi 1896.

Cronica lui Hur, în Convorbiri Literare, 16 (1882) 245—258.
Introducere în istoriea limbii și literaturii romîne. lași 1888.
U

Idealuri, în Convorbiri Literare, 25 (1891) 1015—1023, 27

(1893) 289—320. |
BC
 +0

Y
Notiţă biografică și bibliogralică asupra lui Dimit
rie Philippide,

R
în Arhiva, 4 (1893) 162—167.
Istoriea limbii romine. |, Principii de istoriea limbii

RA
, laşi 1894.
D-l Hasdeu și 'Istoriea limbii romine”, în Convorbiri
Literare 29
(1895) 846—869.—Reproducere din Principii
de isto-
riea limbii 288—308..

LIB
Gramatică elementară a limbii romine, lași 1897.
Ueber den lateinischen und ruminischen Wortaccent, în Forschun-
gen zur romanischen Philologie, Festgabe fiir Herm
ann

ITY
Suchier, Halle a. S. 1900, p. 28—44,
Limba dalmată, în Convorbiri Literare, 35 (1900)
102—112.
Specialistul romin, în Lui Titu Maiorescu Omagiu,
Bucureşti
1900, p. 91—117.

RS
|
Altsriechische Elemente im Ruminischen, în Baust
eine zur ro-
manischen' Philologie, Festgabe fiir Adolfo Musafia,
Halle
a, $. 1905,
VE
Istoriea și critica literară. Un raport asupra catedrei
de istoriea
literaturii romine dela universitatea din lași, în Viaţa
NI

Rominească, 1 (1906) vol. 1, p. 38—45.

Specialistul romin, Contribuţie la istoriea culturii rominești
din
secolul XIX, lași 1907.—Extras din Viaţa Rominească,
LU

Dechemvre 1906, anuar, Fevruar și Mart 1907.

Rumănische Etymologien, în Zeitschrift fir romanische Philo
logie
31 (1907) 282-309.
A

Cum se apără specialistul romin, în Viaţa Rominească3 (1908)

TR

vol. 8, p. 16—28,
Dicţionarul Academiei sau Basmul cucoșului roș, în Viaţa Ro-
minească, 3 (1908) vol. 8, p. 257—261,
EN

Din moda rominească: Baider, în Arhiva, 20 (1909) 480.

Un specialist romin la Lipsca. laşi 1910.—Extras din Viaţa
Rominească, * Octomvre, Noemvre, Dechemvre 1909, Ia-
I/C

nuar, Fevruar, Mart și April 1910.

Pseiidoșliință contemporană: Elise Richter, Der innere Zusammen-
hang in der. Entwicklung der romanischen Sprachen, în
IAS

27 Beiheft zur Zeitschrift fiir romanische Philologie

571—143, în Viaţa Rominească, 6 (1911) vol. 23, p.
51—18,
O rămășiță din timpuri străvechi : jioară=—cristal, in Arhiva, 25
U

(1914) 145—172,
BC
 4l

RY
Coincidenţe, în Viaţa Rominească, 10 (1915) vol. 38, p.
159—193,

RA
Barangii în istoriea Rominilor și în limba rominească, în Viaţa
Rominească, îi (1916) vol. 40, p. 215—239. .
Prejudiţii, în Viaţa Rominească, 11 (1916) vol. 41, p. 60—68,

LIB
Originea Rominilor. | Ce spun izvoarele istorice, laşi 1923—
1925; Il Ce spun limbile romînă şi albaneză. Iași
1928,
Literatura romiînească, în Meyers Conversationslexicon.— Nici au-

ITY
torul nici Biblioteca Universităţii din laşi nu posedă.
zisul lexicon,

Recensii

RS
H. Tiktin, Studien zur rumănischen Philologie, L-er Teil, Leipzig
1884, în Convorbiri Literare, 18 (1884) 208—210,
IVE
M. Gaster, Crestomathie roumaine, Leipzig-Bucarest, Brockhaus-
Socec, 1891, în Literaturblatt fiir germanische und ro-
manische Philologie, 13 (1892) 128—132.
UN

W. Rudow, Geschichte des rumânischen Schriltums bis zur Ge-

genwart, Wernigerode 1892, în Literaturblatt îiir germa-
nische und romanische Philologie, 14 (1893) 399—401.
Lazăr Şăineanu, Istoriea îilologiei romine, Bucureşti 1892, în
AL

Literaturblatt fiir germanische und romanische Philologie. |

15 (1894) 91—93. îi
Lazăr Şăineanu,. Istoriea filologiei romine, ediţiea II, Bucureşti
TR

1895, în Convorbiri Literare, 30 (1896) “partea II, p.

565—566. e
EN

Rapoarte academice

Costică Ciobanu-Pleniţa, Cuvintări adinci, -Cîntece din vechime

I/C

culese dintr-un colţ al Olteniei. -Cu un dicționar-de pro-

vincialisme. Craiova 1909.—Analele Academiei Romine,
seriea II, tomul 32 (1909—1910), Partea administrativă
IAS

şi desbaterile, p. 3714—375. a
Per. Papahagi, Scriitori aromini în secolul XVIII -(Cavalioti,
Ucuta, Daniil), București 1900.—Anal. - Acad. Rom.,
seriea II, tomul 32 (1909—1910), Partea adm. și desb,,
U

p. 389—392,
BC
 42

Y
Giorge Pascu, Despre cimilituri, Partea II.—Anal, Acad.
Rom.,

R
seriea II, tomul 33 (1910—1911), Partea adm. şi desb.,
p. 67,

RA
N. Drăganu, Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu ȘI
Codicele Marţianu.—Anal. Acad. Rom., seriea IÎ, to-

LIB
mul 34 (1911—1912), Partea adm, și desb., p,
170—172.
Pericle Papahagi, Din trecutul cultural al Arominilor. — Anal.
Acad. Rom., serica II, tomul 34 (1911—1912), Partea

ITY
adm. și desb., p. 176.
Nerva Hodoș, Const, (Dinicu) Golescu, Insemnare a călăto
riei mele
făcute în anul 1824, 1825, 1826.—Anal. Acad. Rom,,

RS
seriea II, tomul 34 (1911—1912), Partea adm. și desb.,
p. 196—197.
Radu Roseili, Prin pravoslavnica Rusie, Note de călăto
rie. Bu-
VE
cureşti 1913.—Anal. Acad.-Rom., seriea II, tomul 36
(1913—1914), Partea adm. şi desb., p. 254—259,
Radu Î. Sbiera, Gramatica latină pentru licee, gimnazii și
toate
NI

şcoalele secundare şi asimilate. Cernăuţi 1913.—Anal,

Acad. Rom., seriea II, tomul 36 (1913—1914), Partea
LU

adm. și desb,, p. 321—324,

Romulus Ionașcu, Gramaticii romîni. Tractat istorie despre
evo-
luţiunea studiului gramaticii limbii romine dela 1757
A

pănă astăzi. lași 1914.—Anal. Acad. Rom., seriea

II,
tomul 37 (1914—1915), Partea adm, și desb., p,
TR

244. |
ion Trivale, Cronici literare, Bucureşti 1915.— Anal.
Acad,
EN

Rom,, seriea II, tomul 37 (1914—1915), Partea adm.

şi desb., p. 249—283,
Gheorghe Popescu Ciocănel, profesor şi Ibrahim Therno, editor,
I/C

Conducătorul conversaţiei în rominește și turcește, Me-

gidia 1915.—Anal, Acad, Rom., seriea Il, tomul 38
(1915—1916), Partea adm. şi desb., p. 326—328,
IAS

Giorge Pascu, Sulixele Rominești, manuscris prezentat la

premiul
Năsturel.— Anal. Acad, Rom., seriea II, tomul 38
(1914—1915), Partea adm. și desb,, p. 284.
U

T. Roşculeţ
BC
 43

RY
V

RA
Elevii

In ordine cronologică.—lLa cei mai puțin cunoscuţi dă

LIB
și lucrările.

Popovici, |. N.—Licenţiat în litere dela Universitatea din lași

ITY
(1899).—Fost profesor liceal la Iași.
—. Chronique de Gligorie Ureache, €dition critique.
Bucarest 1911.
Botez, Constantin.—Licenţiat în litere dela Universitatea din Iași

RS
(1900).—Profesor liceal la Iaşi. |
— Poezii inedite de Costachi Conachi, în Viaţa
Romînească din Mart 1906.
IVE
Gălușcă, Constantin.—Licenţiat în litere dela Universitatea din
lași (1903), doctor în litere dela Universitatea din
Halle (1913).—Fost profesor liceal la Roman.
UN

— In amintirea lui Ascoli, în Convorbiri Literare, 42

(1908) 72—74,
— Slavisch-rumăânisches Psalterbriichstiick, Halle
1913.
AL

Jakotă, Mihaiu.—Licenţiat în litere dela Universitatea din Iaşi

(1905).—Profesor liceal la Iași.
TR

— Incercări asupra eterogenului romin, în Arhiva

din lunie 1905.
Bogrea, Vasile.—Licenţiat în. litere dela Universitatea din Iași.
EN

(1905).—Fost profesor liceal la Iași, şi apoi universitar

la Cluj.
Pascu, Giorge.—Licenţiat (1907) şi doctor (1909) în litere dela
I/C

Universitatea din Iaşi.—Profesor universitar la Iaşi.

Iordan, lorgu.—Licenţiat (1911) și doctor (1919) în litere dela
Universitatea din lași.—Profesor universitar la Iași.
IAS

Simionescu, Euirosina.—Licenţiată (1907) şi doctor (1913) în

litere dela Universitatea din lași.— Profesoară liceală la
aşi,
Hotnog, Titus.—Licenţiat în litere dela Universitatea din laşi
U

(1913).—Proiesor liceal la lași.

BC
 44

Y
Ștefănescu, Margareta.—Licenţiată (1915)
şi doctor (1923) în

R
litere dela Universitatea din lași.— Profesoară
liceală la
Chișinău și asistentă universitară la laşi,

RA
- Găzdaru, Dimitrie.— Licenţiat (1922) și
doctor (1928) în
dela Universitatea din Iași.— Asistent universitar litere
la Îași.
Roşculeţ, Teodor.—Licenţiat în litere dela Universitatea

LIB
din aşi.
(1926), doctorand.— Asistent universitar la
lași,
Elevi la liceu

ITY
Botez, loan (Liceul Naţional).—Profesor unive
rsitar la laşi,
Zaritopol, Paul (Institutele Unite).—Doctor în
filologiea romanică
dela universitatea din Halle, publicist,

RS G. Pascu
VE
NI
LU

PI Da e oz a AI e a Ta Tg
A

— Pg. 15 Origenes în loc de Origines, de 2 ori.

TR

— Pg. 21 r, 23 lui în loc de lor,

— Pg. 22 r. 6 c) în loc de 2),
— Pg. 43 Psalferbruchstiick..
EN

— Pg. 43 r. 10 1899 in loc de 1900,

— Pg. 43 r, 15 de jos 1906 în loc de 1905,
I/C

| BIBLIOTECA
' UNIVERSITĂŢII +
IAS

ţ LASI j
a ara bn e reia ste amr aaa mei 73 Adi

153/92 3 Fe Lică Ai]

U
BC
BC
U
IAS
I/C
EN
TR
AL
UN
IVE
RS
ITY
LIB
RA
RY
BC
UI
AS
I/C
E NT
R AL
U NIV
ER
SIT
YL
IBR
A RY
 „28 APR 1980

A RY
.

IBR
, .
1 Ă

YL
SIT
x 7
ER ! .

.
" .

i)
NIV

. - e
U
R AL

- ,
NT

. 4 „.
.
E
I/C

. , |
.
AS

:
UI

+ .
t 1
BC

: -
BC
UI
AS
I/C
E NT
R AL
U NIV
ER
SIT
YL
IBR
A RY