METODE DE UTILIZARE A INDICATORILOR SELECTIVI ŞI A

CORELAŢIILOR ACESTORA ÎN MANAGEMENTUL

FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

4.1. Indicatorii financiari selectivi - instrument al gestiunii previzionale a întreprinderii

Este cunoscut faptul că a gestiona - un termen folosit curent în limbajul actual - este sinonim cu a
te ocupa de o afacere, cu a deţine, primi sau elibera valori. Dacă avem în vedere ordinea firească a
înfăptuirii activităţilor lucrative dintr-o întreprindere, acţiunea de a gestiona este plasată între acţiunea
de a direcţiona, orienta - deci de a decide - şi acţiunea de a executa. Acţiunii de a direcţiona, respectiv a
conduce, i se asociază în mod necesar "puterea" de a decide în privinţa obiectivelor urmărite şi a
mijloacelor ce se folosesc în acest scop, în timp ce acţiunii de a gestiona i se asociază caracterul de
"utilizator general", printr-un responsabil, a mijloacelor ce s-au pus la dispoziţie pentru a îndeplini
obiectivele propuse.1
Între cele două acţiuni este necesară o conlucrare permanentă pentru a se asigura unitatea de
acţiune a întregului sistem. Printre altele, conlucrarea , de fapt integrarea celor două acţiuni, se
realizează prin intermediul unor diversificate fluxuri informaţionale, circumscrise procesului de
conducere, înfăptuite prin comunicarea celor implicaţi în cele două tipuri de acţiuni.
Unul din aspectele cele mai importante ale acestei conlucrări sau integrări, îl reprezintă adoptarea
modelului de gestiune şi utilizarea instrumentelor adecvate pentru controlul gestiunii. Dacă în privinţa
modelului de gestiune putem vorbi despre gestiune integrată, gestiune prin obiective, gestiune prin
bugete, gestiune previzională etc. - în privinţa instrumentelor de control a gestiunii se acceptă ideea că
există patru tehnici pe care le utilizează întreprinderile, indiferent de modelul de gestiune adoptat şi
anume: tehnica costurilor, tehnica ratelor, tehnica bugetelor şi tehnica tabloului de bord.
Se consideră că aplicarea tehnicii costurilor, deseori denumită a preţului de revenire, (în franceză
prix de revient) constituie o primă cerinţă, dar esenţială prin importanţa ei, în analiza activităţii
operaţionale pe care o desfăşoară orice întreprindere fie ea de aprovizionare, producţie sau
comercializare. Aceasta deoarece necesităţile vitale ale întreprinderii impun cunoaşterea
corespunzătoare a câmpului său operaţional vis a vis de piaţa pe care acţionează. Preţurile sunt cele
care determină de fapt întreprinderile să devină active în domeniul costurilor şi să adopte un anumit
comportament pe piaţă.

1
vezi şi D. Dervaux, A. Couland, op.cit., p.90.
 Tehnica ratelor şi cea a bugetelor oferă nu numai instrumentele necesare programării activităţii,
dar şi instrumentele de analiză şi sinteză, absolut necesare intervenţiei factorilor dirigenţi în derularea
fenomenelor şi proceselor. Această intervenţie se poate extinde în toate sectoarele şi compartimentele
de activitate ale întreprinderii în care pot fi identificate: centre de cheltuieli, centre de cheltuieli şi
venituri, precum şi centre de venituri (profit) după caz. În plus, tehnica ratelor, aşa cum am mai
menţionat anterior, serveşte şi pentru a realiza analize pe ansamblul întreprinderii, prin comparaţie cu
alte firme şi sectoare de activitate.
În fine, tabloul de bord, prin natura lui, este un instrument menit să sintetizeze informaţia
necesară actului conducerii, conţinutul său informaţional fiind influenţat de preocupările manageriale
ale decidentului care-l foloseşte.
Este adevărat că utilizarea concomitentă sau parţială a acestor tehnici este dictată în ultimă
instanţă de nevoile pe care le reclamă condiţiile pentru a asigura o mai bună desfăşurare a activităţii
întreprinderii. Unul va fi modul de utilizarea a acestora în întreprinderile mici care au un grad scăzut de
complexitate în ce priveşte organizarea şi în care nu avem, de regulă, de a face cu delegarea puterii de
decizie şi altul în marile întreprinderi. în acestea din urmă, cu toate că aplicarea acestor tehnici rămâne
la latitudinea managerilor, ele se pot utiliza, de regulă, combinat, dând posibilitatea unei consolidări
continue a managementului întreprinderii şi implicit a perfecţionării acţiunii de a gestiona.
În ce ne priveşte, în cele ce urmează ne vom referi la două din aceste tehnici şi anume la tehnica
ratelor şi tabloul de bord. Aceasta având în vedere aplicaţiile imediate pe care aceste tehnici le pot
avea în gestiunea financiară a întreprinderii, pe de o parte, precum şi în înfăptuirea actului managerial
al întreprinderii, văzută ca sistem, pe de altă parte. Facem acest lucru în contextul în care apreciem că
în întreprinderi, în actul de conducerii, un accent deosebit se pune pe aspectul previzional şi în
consecinţă se va apela din ce în ce mai mult la principiile gestiunii previzionale.
Esenţa gestiunii previzionale constă, aşa cum susţin autorii francezi 2, "într-o stare de spirit şi
utilizare de metode" adecvate. Starea de spirit se caracterizează prin studiul sistematic al datelor ce
privesc activităţile periodice viitoare necesare luării deciziilor, precum şi în analiza sistematică a
ecartului dintre prevederi şi realizări. în acest scop, în gestiunea previzională se recurge la utilizarea de
informaţii interne şi externe, la instrumente de tipul celor precizate anterior, dar şi a celor pe care le
pune la dispoziţie, de pildă, cercetarea operaţională.

2
după B. Dervaux, A. Couland, op.cit., p. 92-94.
Într-o prezentare schematică, etapelor pe care le presupune înfăptuirea gestiunii previzionale li se
atribuie următorul conţinut3:
a) culegerea şi asamblarea informaţiilor.
Informaţiile interne sunt culese, cercetate şi asamblate folosind tabloul de bord, şi presupun
analize ale ecarturilor, studii de rentabilitate pe produse, grupe de produse, sectoare şi activităţi, făcute
pe termen scurt sau lung, situaţii contabile şi statistice etc.; iar cele externe făcute prin studii de piaţă
proprii, analize, statistici, studii şi lucrări elaborate de organisme specializate etc.;
b) elaborarea de ipoteze cu caracter de sinteză, de fapt, variante de acţiune, şi înscrierea lor în
planuri succinte.
O astfel de etapă are drept scop de a pune în evidenţă poziţia posibilă a întreprinderii în raport cu
factorii limitativi consideraţi cheie, factori ce-i condiţionează capacitatea viitoare de acţiune. Aceste
planuri privesc ipoteze cu privire la proiectele de investiţii şi finanţarea lor, la vânzări, la aprovizionări,
la produse, la rentabilitate etc.
În final se elaborează un bilanţ previzional, plecând de la posibilitatea de a calcula diferite rate
caracteristice (indicatori) referitoare la capital, fond de rulment, stocuri, clienţi, furnizori, profit şi
dividende etc., care, în fapt, va servi unui control global asupra gestiunii întreprinderii, întrucât el
(bilanţul) rezultă din elemente previzionale aparţinând unor diferite tipuri de gestiuni - comercială,
industrială, financiară etc.,- ce privesc în fond acelaşi fenomen generat de derularea activităţii
întreprinderii4.
c) luarea deciziei, prin alegerea din ipotezele menţionate mai sus a unei singure variante
considerată optimă.
Cu această ocazie sunt fixate obiectivele, ce sunt grupate apoi, în planul rămas definitiv, în
funcţie de scadenţă.
d) controlul realizărilor, etapă care comportă analiza sistematică a ecarturilor, prezentarea lor
în tabloul de bord, spre ştiinţa factorilor decidenţi, reconsiderarea nivelului deciziilor luate anterior,
respectiv corectarea acestora ca urmare fenomenului de feed-back.
O reprezentare schematică a esenţei gestiunii previzionale, a cărei aplicabilitate presupune în mod
necesar extinderea ei şi în sfera activităţii financiare a întreprinderii, o redăm în fig. 4.1., folosind drept
sursă lucrarea autorilor francezi citaţi anterior5.
3
ibidem, op.cit. p.92-94
4
vezi şi G. Depallens, op. cit., (ed.7), p. 690-696.
5
B. Dervaux, A. Couland,op. cit., p.92.
 Subliniem faptul că în schema prezentată, pe care de altfel o apreciem a fi extrem de sugestivă, se
relevă prin importanţă şi rol tabloul de bord, studiile şi planurile, bugetele-standard, precum şi
analizele ce privesc ecarturile realizărilor faţă de previziuni. în conţinutul lor informaţional, mai mult
sau mai puţin extins, instrumentele şi mijloacele amintite anterior, includ sau fac uz de informaţia
financiară şi deci inclusiv de indicatorii selectivi, de regulă, construiţi sub formă de rate. De aici,
intenţia declarată de a ne opri în continuare asupra unor metode, bazate pe utilizarea ratelor, care după
părerea noastră, prezintă o utilitate aparte în activitatea de analiză, de elaborare a studiilor, planurilor
şi prognozelor, precum şi asupra tabloului de bord, ca principal instrument prin care se vehiculează
spre factorul decident, cu precădere, informaţii interne, urmărind să pună accentul, de această dată, pe
latura financiară a activităţii întreprinderii.

Fig. 4.1. Mecanismul gestiunii previzionale.

 4.3. Utilizarea indicatorilor selectivi în aprecierea performanţelor financiare ale întreprinderii

Problema pe care o vizăm în acest paragraf este aceea de a releva conţinutul unor metode de
folosire a indicatorilor selectivi pe baza cărora întreprinderile pot fi apreciate ca având sau nu bonitatea
financiară corespunzătoare. Ele sunt totodată metode de analiză a întreprinderilor prin prisma riscului
pe care acestea îl reprezintă pentru un investitor, pentru bănci sau pentru parteneri de afaceri,
obligându-i a fi prudenţi, atunci când alocă noi resurse şi/sau se fac noi plasamente de capital. Ele ne
permit a delimita firmele în întreprinderi cu bonitate financiară bună şi foarte bună, satisfăcătoare şi
slabă, precum şi în întreprinderi expuse sau neexpuse dificultăţilor financiare, în ultimă instanţă,
falimentului.
Astfel de metode s-au conceput şi aplicat din necesităţi practice şi se dovedesc extrem de
folositoare, atât în contextul analizelor pe care managerii le întreprind pentru a constata care este
situaţia financiară a întreprinderii pe care o conduc, comparativ cu cea a altor firme din sectorul de
activitate în care se încadrează, fie ele firme concurente, cât şi în cel al studiilor pe care diverşi analişti,
fie ei chiar parteneri de afaceri, le fac atunci când sunt preocupaţi să cunoască tendinţele ce se
manifestă în evoluţia firmei, a performanţelor sale de piaţă.
Metodele de acest fel se doresc a fi cât mai simple, uşor de folosit, indiscutabile în privinţa
concluziilor şi să ofere un punct de vedere în analiza sau cercetările pe care le întreprind specialiştii
financiari ai firmelor, cei din bănci sau organisme specializate, atunci când se evaluează situaţia
financiară a unei întreprinderi şi odată cu aceasta riscul la care ea se expune.
Nu putem face un inventar al tuturor metodelor posibile de utilizat în acest scop, ci doar de a
prezenta câteva dintre ele, care nouă ni se par mai reprezentative prin eficacitatea lor şi, odată cu
aceasta, de a releva preocupările ce se manifestă în acest domeniu.

4.3.3. Metoda evaluării capacităţii întreprinderii de mobilizare a resurselor financiare

Aşa cum am mai precizat, întreaga existenţă a întreprinderii este legată de risc. Analizele
financiare permit o apreciere rapidă şi sintetică a riscului. O întreprindere cu rentabilitate, solvabilă,
deci cu structuri financiare coerente, adaptabilă la schimbări, teoretic nu prezintă risc. Cu toate acestea,
şi ea este expusă riscului, întrucât este nevoită să suporte în permanenţă un anume grad de incertitudine
generat de, mediul economic şi cel financiar în care convieţuieşte, de piaţă luată în ansamblul ei.
 Riscul întreprinderii este întotdeauna legat de viitor, motiv pentru care el este apreciat în mod
subiectiv, cu atât mai mult cu cât datele referitoare la acesta nu pot fi considerate informaţii certe. Dar
oricum, la un moment dat, riscul trebuie evaluat, fie de către factorii din interiorul întreprinderii, fie de
către cei din afara ei, întrucât fără aceasta nu se pot lua decizii cu privire la evoluţia viitoare a firmei.
Se ştie că în măsura în care întreprinderea se află într-o zonă de risc din ce în ce mai pronunţat, ea
este nevoită să adopte decizii prin care să-şi modifice strategia. Aceasta reclamă la rândul ei, şi în mod
necesar, existenţa aşa numitei capacităţi de mobilizare a resurselor financiare, ca suport al finanţării
schimbărilor de anvergură ce vor urma, dar şi ca stare de sistem.
Prin evaluarea capacităţii de mobilizare se verifică a priori accesul întreprinderii la mijloacele de
finanţare necesare pe care le reclamă noua strategie, cu luare în considerare a regulilor de
comportament financiar pe care le impune economia de piaţă.
Ştim că întreprinderile pot face uz de 3 modalităţi, considerate principale, de procurare a
resurselor financiare trebuitoare şi anume:
a) autofinanţarea, măsurată prin ceea ce s-a denumit anterior cash-flow şi care defineşte
capacitatea globală de autofinanţare a întreprinderii într-un exerciţiu financiar dat;
b) aportul la capitalul propriu, altfel spus, creşterea capitalului social, obţinută, de regulă, prin
atragerea de investitori ca urmare emiteri de noi acţiuni;
c) împrumuturile (obligatare şi bancare).
Pentru a putea aprecia capacitatea unei întreprinderi de mobilizare a resurselor financiare este
necesar să dispunem de instrumente de lucru specifice, precum şi de metode de utilizare a acestora.
Asupra lor încercăm să ne oprim în continuare, fără a avea pretenţia că vom putea epuiza toate
aspectele.
O manevră de anvergură ţine întotdeauna de modificarea strategiei întreprinderii şi impune în
mod necesar o anumită suplimentare a resurselor de finanţare. Aceasta obligă, la rândul ei, la o
evaluare a cererii de resurse şi apoi la o comparaţie a acesteia cu suma posibilă de resurse financiare la
care întreprinderea poate avea acces în funcţie de situaţia financiară în care se află. Tocmai
dimensiunea acestei sume accesibile de resurse financiarele permite să măsurăm ceea ce anterior am
numit capacitatea de mobilizare financiară a întreprinderii. Am putea spune că aceasta defineşte de fapt
capacitatea globală de finanţare a întreprinderii conexată unei manevre strategice date (precizate). Ea
se stabileşte potrivit unei relaţii de cuantificare de forma:
Capacitatea Capacitatea Capacitatea Capacitatea
de mobilizare = de autofinanţare + de sporire a + de împrumut
financiară capitalului
propriu
(cash-flow) (Aportul nou (bancar şi obligatar)
de capital)

Fără a intra în prea multe detalii, încercăm în continuare o definire a fiecărui termen în parte.

A. Capacitatea de autofinanţare (cash-flow) este menită să măsoare capacitatea întreprinderii

de a genera, prin simpla gestionare în condiţii date a activelor sale, noi resurse de finanţare. Aşa cum s-
a mai arătat în lucrare, el se poate determina potrivit relaţiei:

Cash-flow = (Profitul net+Amortis+Rezerva pt. pierderi şi chelt. recuperabile) -

Dividende

Dimensiunea cash-flow-ului reprezintă suportul manifestării autonomiei întreprinderii, a

managementului său, în privinţa finanţării unor proiecte de investiţii viitoare pe seama resurselor sale
interne. După cum bine ne putem da seama aceasta depinde de eficienţa utilizării fondurilor, de politica
de amortizare aplicată, de posibilităţile financiare ce permit crearea de rezerve, de fiscalitate şi evident
de politica de distribuire a dividendelor. în măsura în care cash-flow-ul devine insuficient, este evident
că întreprinderea va fi nevoită să recurgă la surse de finanţare externe.

B. Capacitatea de sporire a capitalului propriu sau aportul de capital, ca element al

capacităţii de mobilizare financiară, se concretizează în creşterea de capital social, fie prin atragerea de
noi investitori (emisiunea de noi acţiuni), fie prin sporirea acestuia pe seama rezervelor legale şi
facultative constituite anterior şi nefolosite.
Cu siguranţă că pentru a obţine aportul acţionarilor la finanţarea noilor proiecte, întreprinderea va
trebui să etaleze o capacitate de atragere a investitorilor. Aceasta este dată, pe de o parte, de
"atractivitatea financiară" pe care o exprimă randamentul capitalului investit de acţionari, iar pe de altă
parte de speranţa (garanţia) obţinerii unei remuneraţii viitoare sub forma dividendelor, cât mai
consistentă posibil.

Pentru a măsura această capacitate de atragere a investitorilor etalată de întreprindere se pot folosi
indicatori selectivi, construiţi sub formă de rată. Cei mai semnificativi ni se par a fi următorii:

a) rata rentabilităţii capitalului permanent, care exprimă randamentul financiar al capitalului

investit şi care, aşa cum am mai arătat, se obţine prin produsul a două rate: rata profitului şi numărul de
circuite anuale ale capitalului. Deci:

b) gradul de îndatorare pe termen lung denumit deseori şi rata pârghiei financiare, stabilită
potrivit relaţiei:

Practic indicatorul măsoară partea din capital ce urmează a fi remunerată anual cu dobânzi fixe,
stabilite apriori, spre deosebire de restul de capital investit, ce va fi remunerat în funcţie de
rentabilitatea întreprinderii prin dividende.
Prin intermediul acestui indicator acţionarii verifică dacă întreprinderea le este în continuare sub
control sau nu şi dacă aceasta a utilizat cât mai eficient posibil pârghia împrumuturilor, ştiut fiind faptul
că, în condiţii normale, acestea din urmă au un cost (procentual) mai scăzut decât rata profitului
deţinut.
Practica dovedeşte că este extrem de greu să se accepte ca nivelul cifric al acestui indicator să
depăşească 0,5, deoarece acţionarii devin extrem de atenţi şi dinamici atunci când el se apropie de 0,4,
întrucât ei consideră că se crează un pericol pentru independenţa firmei 6 pentru controlul pe care aceştia
îl pot exercita asupra managementului întreprinderii.

c) rata garantării dividendelor, construită după relaţia:

Este menită să pună în evidenţă capacitatea întreprinderii de a distribui dividende, ca urmare a

unei exploatări normale a aparatului său productiv. Prin excepţie, pentru o întreprindere considerată cu
o sănătate financiară bună, ea poate fi inferioară lui 2.

6
vezi Jean-Clude Deve, Jean-Yvon Le Moal, op. cit., p. 67
 d) rentabilitatea capitalului social a cărei rată se construieşte potrivit raportului:

Aceasta exprimă, pentru investitor, randamentul final, real, al plasamentului său de capital.
Nivelul său nu trebuie să fie inferior ratei inflaţiei şi, pentru a spori interesul potenţialilor investitori, de
regulă, superioară rentabilităţii oferite de alte plasamente de capital, cum ar fi spre exemplu depunerile
la casele de economii sau în conturi bancare (la vedere şi pe termen), achiziţionarea de obligaţiuni, de
bonuri de tezaur sau certificate de depozit, plasamentele în fonduri mutuale etc.
Răspunsul în privinţa creşterii aportului de capital , în ultimă instanţă, este dat de către
investitorul potenţial, care are mentalitatea sa, comportamentul său, dar care poate fi influenţat de
performanţele anterioare ale firmei, de situaţia ei financiară, prezentă şi viitoare, de cotaţia la bursă, de
rentabilitatea unui viitor proiect de investiţii promovat de întreprindere, fie pe piaţa internă, fie pe cea
externă etc.

C. Capacitatea de împrumut sau mai bine zis de mobilizare a împrumuturilor, constituie, în

contextul vieţii economice cotidiene, unul din elementele cheie ale capacităţii de mobilizare financiară
a firmelor. Aceasta şi ca urmare a rolului şi importanţei ce s-a acordat creditului în general, creditului
bancar în special, în cadrul mecanismului economico-financiar aplicat în ţările cu economie de piaţă
consacrată.
Este evident că o firmă, căreia îi sunt de la început insuficiente resursele de finanţare obţinute pe
calea autofinanţării (cash-flow) pentru a finanţa ceea ce am numit anterior o "manevră strategică" şi
care nu poate face apel cu operativitate la un aport de capital propriu precum şi la un împrumut
obligatar pe măsura aşteptărilor, este nevoită, în ultimă instanţă, să apeleze la împrumutul bancar.
Bancherul, la rândul său, ştiut fiind faptul că riscul întreprinderii este în egală măsură şi riscul celui
care finanţează (în cazul nostru creditează), cere garanţii. Acestea sunt reprezentate în final tocmai de
valorile pe care el le recuperează prin soluţia extremă a vânzării, în situaţia în care debitorul său
(întreprinderea) ajunge în punctul critic al dificultăţilor sale financiare, la faliment.
Fenomenul care se produce astăzi în viaţa firmelor din ţări cu economie consacrată nu este acela
de constrângere din partea băncilor şi a limitării accesului la împrumutul bancar. Dimpotrivă, principiul
care stă la baza relaţiei "bancă-client" are cu totul şi cu totul altă dimensiune. în esenţă el se bazează pe
raţionamentul: "client cu situaţie financiară bună - bancă prosperă", "bancă prosperă - servicii
bancare de calitate pentru clienţi", chiar şi în cazul în care aceştia au dificultăţi financiare. Se
apreciază că este de datoria băncii să-şi epuizeze toate mijloacele de care ea dispune pentru a contribui
la prosperitatea financiară a clienţilor săi, iar în caz de dificultate, la redresarea situaţiei acestora.
Cu toate acestea, nu trebuie să ne închipuim că băncile nu iau în seamă riscul atunci când
împrumută clienţii şi că ele nu manifestă suficientă prudenţă în creditare.
Fără să intrăm în prea multe detalii trebuie să precizăm că ori de câte ori se solicită împrumuturi
bancare pe termen mediu şi lung, destinate investiţiilor, în prealabil, bancherul va proceda de fapt la
evaluarea capacităţii de împrumuta, clientului său. Va începe prin a studia structura financiară şi de
capital a întreprinderii. Va stabili mai întâi dacă întreprinderea dispune de un fond de rulment net
pozitiv suficient, ca o expresie şi garanţie a existenţei echilibrului financiar funcţional, iar apoi va
analiza gradul de îndatorare, prin intermediul a două rate considerate semnificative:

a) gradul de îndatorare pe termen lung, cuantificat prin raportul "capital permanent/ datorii pe
termen mediu şi lung".
Se apreciază că în condiţiile unei bune gestiuni, nivelul indicatorului nu poate fi inferior lui 2, de
unde rezultă că regula aplicată este:

b) gradul de autonomie financiară, stabilit potrivit raportului "capital propriu/ capital

împrumutat".
Nivelul său cifric se doreşte a fi cât mai mare posibil, dar justificat economic, întrucât el pune în
evidenţă tocmai dependenţa întreprinderii faţă de creditorii săi. Dacă este un nivel scăzut, acesta
exprimă de fapt o subcapitalizare şi, în consecinţă va constitui o limită în privinţa alegerii şi apoi a
finanţării unei noi strategii.
Aşa după cum ni se sugerează7, pentru a putea obţine noi credite, rigorile activităţii bancare
obligă întreprinderile să îndeplinească simultan două reguli, considerate de bază, ale structurii
financiare (în calcule luându-se în considerare şi creditul solicitat), şi anume:

b1)

7
vezi E. Harle, E. Igonet, A. Fleitour, op. cit., p. 36.
unde datoriile pe termen mediu şi lung (DTML) includ toate împrumuturile cu scadenţa mai mare de un
an inclusiv anuităţile ce privesc creditul-bail, iar capitalul propriu include capitalul social şi rezervele
constituite în mod legal, obligatorii şi facultative:

b2)

unde datoriile pe termen mediu (DTM) se obţin prin diminuarea datoriilor pe termen mediu şi lung
(DTML) cu suma împrumuturilor cu scadenţa mai mare de 5 ani.
Pe baza nivelului efectiv înregistrat de aceşti indicatori, bancherul determină mai întâi
capacitatea teoretică de îndatorare a întreprinderii în cauză, obţinând astfel informaţia cu privire la
posibilitatea acordării noului împrumut solicitat. Este evident că dimensiunea viitoarelor împrumuturi
posibile de acordat va fi dată tocmai de ecartul pe care nivelul efectiv al indicatorilor menţionaţi mai
sus îl înregistrează faţă de nivelul considerat limită (0,66 în primul caz; 1 în cel de-al doilea caz).
Odată ce a studiat structura financiară a întreprinderii şi a stabilit capacitatea teoretică de
îndatorare, bancherul va începe o nouă fază a muncii sale de analiză. El va evalua capacitatea de
rambursare a creditului. în acest scop va verifica mai întâi dacă suma cumulată a in cash-flow-ului, din
perioada pentru care se solicită împrumutul, egalează sau depăşeşte suma împrumutului solicitat. în caz
contrar, cu toate asigurările pe care întreprinderea i le va da, el riscă, ca la sfârşitul perioadei, să rămână
cu un sold nerambursat al împrumutului acordat. Aceasta numai dacă clientul său nu va avea
capacitatea de a obţine noi împrumuturi pentru a rambursa pe cele contractate anterior.
Băncile urmăresc cu insistenţă existenţa unei coerenţe în privinţa rambursării împrumuturilor
acordate întreprinderilor, alegând şi respectând una din următoarele reguli considerate de bază 8:

Neîncadrarea nivelului cifric al indicatorilor în limitele precizate mai sus pune în evidenţă existenţa
unui risc prea mare în privinţa rambursării viitorului împrumut ce se va acorda, întrucât în acest fel se
dovedeşte că întreprinderea nu este capabilă să degajeze fluxuri băneşti, pe seama cărora să-şi

8
vezi E. Harle, E. Igonet, A. Fleitour, op. cit., p. 36.
reînoiască, în măsura dorită, resursele de finanţare, printr-o exploatare normală a aparatului său
productiv.
În finalul demersului său, bancherul mai are de rezolvat o problemă importantă şi anume, de a
stabili capacitatea de garantare materială a împrumutului pe care o poate etala clientul său. Prin
aceasta el verifică practic garanţia materială pe care o prezintă firma în cazul în care se va ajunge în
situaţia de a-i fi lichidate activele. Această capacitate poate fi definită printr-o cotă parte din
imobilizările nete înscrise în bilanţul firmei, stabilită după ce s-a verificat valoarea de piaţă a acestora,
şi s-a luat în considerare faptul că, în caz de lichidare, o parte a valorii de lichidare a întreprinderii va fi
utilizată cu prioritate pentru acoperirea unor creanţe considerate privilegiate. Ca regulă însuşită de
practica din ţările cu economie de piaţă consacrată se admite drept capacitate de garantare materială a
împrumutului o cotă de cel mult 50 la sută din imobilizările nete ale întreprinderii 9.
În concluzie se desprinde, ca o normă de lucru, faptul că bancherul stabileşte capacitatea de
împrumut a. unei întreprinderi ţinând seama de o cotă, reprezentând rata de îndatorare, pe de o parte şi
o sumă, ce defineşte capacitatea de rambursare şi de garantare, pe de altă parte.
Important este să subliniem că odată stabilită, capacitatea de împrumut (bancar) este luată în
considerare la determinarea capacităţii de mobilizare financiară a întreprinderii.
Odată definită, capacitatea de mobilizare financiară a întreprinderii, ca expresie a masei
potenţiale de resurse de finanţare la care aceasta poate avea acces la un moment dat, sau pentru o
perioadă dată este comparată cu cererea de resurse, rezultând în final posibilitatea sau după caz
nonposibilitatea finanţării integrale a manevrei strategice dorite, menită, în concepţia managerului său,
să contribuie la susţinerea sistemului întreprinderii în mediul economic în care el acţionează.

9
vezi Jean-Clude Deve, Jean-Yvon Le Moal, op. cit., p. 69