AFECȚIUNILE APARATULUI RENAL

Semne si simptome in afectiunile renale

Durerea lombara poate reprezenta un simptom de debut al unei afectiuni renale. Se
poate manifesta sub diverse aspecte si anume:
- Durerea lombara unilaterala, spontana si de intensitate redusa. Apare frecvent in TBC renala, in
cancerul renal, in litiaza renala.
- Durerea colicativa este forma de durere cunoscuta drept colica nefretica, consecinta unui spasm
ureteral/bazinet determinat de un fenomen de iritare a unui calcul renal. Poate fi produsa si de
o actiune mecanica (cadere de pe cal, bicicleta, motocicleta, etc). In forma tipica a durerii,
durerea incepe in regiunea lombara, iradiaza de-a lungul ureterului, in hipogastru, vezica,
uretra, in testicul sau vulva si se poate extinde pana pe fata interna a coapsei. Durerea este
violenta, bolnavul are senzatie de ruptura, arsura. Durata poate varia de la cateva ore la zile,
sfarsitul durerii se poate face fie brusc, o data cu eliminarea calculului, fie se atenueaza
progresiv si lasa o jena lombara.
Tulburari de mictiune
- Polakiurie: defineste cresterea frecventei mictiunilor de la 3-4 mictiuni /24 h cat e normal la
mai multe. Poate fi fiziologica si apare in special dupa ingestia crescuta de lichide, dupa
administrare de diuretice si in mod patologic apare in DZ, D insipid, cancer de prostata, in
insuficienta renala, in cistite tuberculoase, adenoame de prostata, tumori uterine, etc.
- Disuria: defineste dificultatea actului mictional, care poate fi o disurie la inceputul procesului
(disurie initiala – adenom si carcinom de prostata, urinare cu jet scazut) sau poate fi o disurie
terminala in afectiuni ale uretrei, in cistite sau in afectiuni ale maduvei spinarii.
- Retentia urinara defineste incapacitatea vezicii urinare de a-si goli continutul. Aceasta retentie
poate fi completa, cu aparitia globului vezical sau incompleta frecvent in adenomul de
prostata atunci cand in vezica ramane un volum de urina care reprezinta reziduul vezical si
care favorizeaza aparitia infectiei.
- Nicturia: defineste necesitatea de a urina noaptea, atunci când cantitatea de urina eliminata
este egala sau mai mare decât cantitatea diurna (1/4 din cantitatea de urina de peste zi)
- Incontinenta urinara: defineste emisia involuntara de urina care la adult este frecventă in
epilepsie, toxiinfectii grave, afectiuni ale maduvei spinarii. Are drept echivalent la copii
enurezisul.
Tulburari ale volumului urinar
In mod normal, diureza se aproximeaza intre 800-2000 ml/24 h.
- Poliuria defineste cresterea cantitatii de urina peste 2000 ml/24h. Poliuria poate fi fiziologica la
expunerea la frig, emoții, umezeala, stres, dar poate fi si patologica de cauze renale in cazul
colicii renale, al GN acute sau in IR. Poate fi si extrarenala de cauze medicamentoase, la
administrarea de diuretice, in crizele dureroase de angina pectorala, in DZ si insipid sau IC.
- Oliguria defineste un volum de urina intre 500 si 800 ml/24h. Poate fi fiziologica prin reducerea
severa a aportului de apa, dupa transpiratii abundente, dupa febra sau pierderi mari de lichide
prin diaree si varsaturi, De asemenea, poate fi patologica in IC și în colicile renale.
- Anuria defineste o tulburare de diureza intotdeauna patologica si consta in reducerea volumului
urinar sub 300 ml/24h. Apare in hipotensiune, in glomerulonefrite acute si poate fi o anurie
reversibila in IRA si o anurie ireversibila in IRC in stadiul final.
- Opsiuria reprezinta eliminarea întarziata de urina fata de momentul ingestiei lichidului. In mod
normal dupa ingestia de lichide, acestea se elimina in urmatoarele 4 ore. Este frecventa in boli
endocrine, atunci cand se produce o hipersecretie a hormonului antidiuretic.
Modificari de culoare si aspect ale urinei
- Hematurie: prezenta sangelui in urina. Poate fi macroscopica cand se observa cu ochiul liber
sau microscopica. Cauze: bolile hematologice (leucemiile), administrarea de citostatice si
anticoagulante, boli renale (GN acute si cronice, TBC renala, litiaza renala, traumatisme si
infectii renale, adenomul si cancerul de prostată, tumorile renale), bolile infectioase
(scarlatina, rujeola, etc).
- Piurie: prezenta de puroi in urina. Se considera atunci când leucocitele depasesc 100.000 la
litrul de urina. Cauze: TBC renala, neoplasm, litiaza suprainfectata, cistita, prostatite
- Proteinuria: eliminarea de proteine in urina
- Lipuria: defineste eliminarea de grasimi în urina, grasimi care pot avea ca sursă fie sangele, fie
afectiunile hepatice, pancreatite, etc.
Edemul renal: cresterea lichidului din spatiile intercelulare care coexista cu o boala
renala. Debuteaza de regula la pleoape, in special in nefrite, apare dimineata si ulterior se
extinde la fata, maleole, coapse, etc. Este un edem moale, alb, lasă godeu la compresiune,
pielea este palida, lucioasa si subtiata. In stadiile avansate de boala, edemul se generalizeaza
producand anasarca, care afecteaza si viscerele cum ar fi laringele, plamânul, retina, etc.
HTA e datorată creșterii secretiei de renina care produsa in exces determina
vasoconstrictie arteriolara si drept consecinta cresterea TA.
 EXPLORĂRI IMAGISTICE ÎN NEFROLOGIE

I. Ecografia renală
Ecografia renală (ER) este tehnica imagistică cea mai frecvent utilizată pentru
diagnosticul pozitiv şi diferenţial al bolilor renale. ER reprezintă o tehnică simplă,
rapidă,neinvazivă şi relativ ieftină de caracterizare a prezenţei, poziţiei, dimensiunilor,
ecostructuri şi anomaliilor la nivel renal. În ciuda aparentei simplităţi, vizualizarea îngrabă de
către un ecografist neexperimentat poate să ducă la confuzii diagnostice sau omiterea unor
aspecte patologice importante. În acest sens, exemplele clasice sunt descrierea unor imensiuni
renale mai mici decât cele reale (când ecografistul nu obţine o imaginerenală în axul cel mai
lung) sau confundarea bolii polichistice renale cu hidronefrozaimportantă. Informaţiile asupra
funcţionalităţii rinichilor oferite de către ecografie suntminime şi indirecte, fiind necesară
asocierea altor investigaţii imagistice.
Indicatii:
- cuantificarea dimensiunilor renale, Descrierea dimensiunilor renale este foarte importantă în
realizarea diagnosticului diferenţial între IRA şi IRC.
- screening-ul pentru hidronefroza/insuficienţa renală obstructive; la orice pacient cu
disfuncţie renală, oligurie/anurie sau colică renală, ecografia renală trebuie efectuată de
urgenţă, încă în ambulator/camera de urgenţă, pentru a decela acele cazuri de IRA obstructivă
care trebuie adresate urologului. Pe lângă informaţiile asupra consecinţelor urodinamice ale
obstrucţiei, ER poate descrie prezenţa, numărul şi dimensiunile unor calculi la nivel renal.
- caracterizarea maselor intrarenale (de regulă tumori, abcese, chisturi) - la orice pacient cu
hematurie macro-sau microscopică sau cu semne de infecţie urinară înaltă;
- evaluarea spaţiului perirenal (abces, hematom, chisturi renale cu dezvoltare extrarenală)–
este necesară îndeosebi la pacienţi cu traumatisme, sindrom infecţios saudupă puncţie -bio
psie renală (PBR);
- screening-ul pentru boala polichistică - forma autosomal dominant – este de dorit la toate
rudele de gradul I ale unui pacient cu boală cunoscută
- localizarea rinichilor (pentru proceduri invazive, de ex. PBR, puncţionarea unui chist renal).

2. Radiografia renală simplă (RRS)/radiografia abdominală pe gol

RRS oferă informaţii asupra dimensiunilor şi conturului renal (la pacienţii nemeteorizaţi),
poziţiei şi dimensiunilor calculilor radioopaci, prezenţei unei patologiiasociate la pacienţii în
stare critică (de ex. existenţa nivelurilor hidroaerice, malpoziţiacataterului de dializă
peritoneală). Singura contraindicaţie la RRS este sarcina.

3. Urografia intravenoasă (UIV)

UIV are avantajul de a da o imagine generală asupra structurii (şi, într-o oarecare măsură, a
funcţiei) rinichilor, pelvisului, ureterelor şi a vezicii urinare. UIV realizeazăradiografii
secvenţiale, la anumite intervale, înainte şi după administrarea substanţei de contrast iodate
(SCI). Într-o primă instanţă, când SCI este eliminată la nivelrenal, se realizează o nefrogramă,
care poate indica diferenţe în capacitatea de excreţie acelor doi rinichi. Prezenţa insuficienţei
renale (mai ales dacă nivelul creatininei service depăşeşte 2 mg/dl) scade valoarea diagnosti
că a UIV şi creşte exponenţial riscul de IRA la SCI. Mărimea aproximativă a rinichilor la UIV
estede 11 cm (uşor mai mare decât la ecografie, datorită unui efect de magnificare); rinichiul
stâng este ceva mai mare decât cel drept.
Ofera informatii despre: mărimea şi poziţia rinichilor, prezenţa calcificărilor
intraparenchimatoase, anomalii ale conturului renal şi ale papilelor renale, mase intrinseci sau
extrinseci care alterează anatomia normală a sistemului pielocaliceal, ureterului şi vezicii
urinare, refluxul vezico-ureteral (date orientative), existenţa unor variante anatomice
congenitale (duplicitate pielocaliceală, rinichi “în potcoavă”, duplicitate ureterală, rinichi
ectopic etc), golirea vezicii urinare.
Indicatii: evaluarea cauzelor de hematurie de origine non-glomerulară, investigarea infecţiilor
urinare recidivante, detectarea şi localizarea calculilor, evaluarea obstrucţiei de căi urinare,
evaluarea dimensiunilor şi conturului renal (complementar cu ecografia renală).

4. Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)

RMN reprezintă o metodă non-invazivă, în multe sensuri mai sensibilă decât CT înevaluarea
proceselor patologice renale. Are avantajul că nu necesită, de regulă, administrareaunei
substanţe de contrast şi dezavantajul că este mai costisitoare în raport cu CT. Este superioară
CT în evaluarea leziunilor vasculare (venoase şi arteriale), fiind chiar de preferat(ca RMN cu
administrare de substanţă de contrast), după unii autori, angiografiei renale pentru
diagnosticul stenozei de arteră renală. În cazul caracterizării calcificărilor intrarenaleşi a unor
tumori renale însă, CT este mai adecvată decât RMN.
Principalele indicaţii ale RMN sunt:
• examen complementar cu CT pentru caracterizarea maselor renale
• alternativa la CT renal la pacienţi cu alergie la iod
• evaluarea feocromocitomului
• evaluarea trombozei de venă renală
• evaluarea stenozei de arteră renală (în cazul contraindicaţiilor sau eşecului celorlalte
metode).

5. Puncţia-biopsie renală
Puncţia- biopsie renală (PBR) reprezintă o manevră invazivă, efectuată de către nefrolog în
vederea precizării tipului morfopatologic de afecţiune (în principal glomerulară)renală. PBR
se realizează în condiţii sterile, cu ajutorul unui dispozitiv (“pistol”) special, semiautomat,
utilizând un ac de 18-20 G, sub control ecografic. Ecografia precizează în acestcaz adâncimea
şi poziţia rinichilor, permiţând o biopsie cu riscuri minime.
Indicatii
• orice afecţiune renală la care informaţiile morfopatologice oferite de către examinarea
morfopatologică a ţesutului renal prezintă un potenţial beneficiu terapeutic
• sindromul nefrotic la adult
• tabloul clinic şi paraclinic sugestiv pentru GN rapid progresivă (reprezintă o urgenţă
diagnostică şi terapeutică!)
• anomalii urinare asimptomatice (proteinurie moderată, subnefrotică şi hematurie
microscopică persistentă timp de luni sau ani de zile)
• orice IRA severă, în care cauza nu este reprezentată în mod evident de către necroza
tubulară acută (prin hipovolemie absolută sau relativă sau prin mecanism toxic tubular direct)
• orice IRA considerate initial a fi cauzată de NTA, la care nu se constată o ameliorare netă a
retenţiei azotate, după 3 săptămâni de tratament.
• orice disfuncţie renală de cauză necunoscută, în prezenţa unor rinichi de dimensiuni normale
• disfuncţia renală la pacientul transplantat renal, la care se doreşte realizarea distincţiei dintre
rejetul acut şi nefrotoxicitatea imunosupresivelor
• la pacientul transplantat renal, în absenţa modificărilor clinice sau biologice semnificative,
pentru a intercepta modificările subtile de rejet acut/nefrotoxicitate a medicaţiei
imunosupresive.
Pregătirea pacientului pentru PBR
Consimţământul informat al pacientului la care s-a propus PBR este obligatoriu. Cu o
zianterior trebuie efectuate probele de coagulare (IP/INR, APTT, hemoleucograma, timp de
sângerare, timp de coagulare), precum şi alte investigaţii (ex. sumar de urină, grupa sangvină
etc). Se va evita administrarea de antiagregante (asprină!) şi anticoagulante orale cu câtevazile
înaintea PBR. Se vor administra sedative (diazepam) şi a nticolinergice (atropina s.c.) cu1-2
ore inainte de PBR.

METODE DE TRATAMENT IN BOLILE RENALE

HEMODIALIZA

Rinichii pot înceta din funcţie din cauze genetice, consumul excesiv de anumite
medicamente, anumite boli ca diabetul sau infecţiile renale. Când rinichii nu îşi mai
îndeplinesc funcţia de filtrare a sângelui se recomandă transplantul renal, iar când acesta nu
este posibil se recomandă intrarea în programul de dializă.
Hemodializa
• Prin hemodializă sângele este filtrat cu ajutorul unui filtru artificial montat pe un
aparat de dializă.
• Procedeul de hemodializă se efectuează în centrele de dializă, publice sau private.
• În funcţie de caz sedinţele de dializă pot dura până la 5 ore pe zi şi pot fi repetate de
trei ori pe săptămână. Programul de hemodializă este stabilit de medic în funcţie de
rezultatele analizelor.
• Accesul la vasele de sânge se face prin cateter sau prin fistulă artero-venoasă.
 Transplantul renal
Prin transplantul renal un pacient cu Insuficienţă renală cronică (IRC) obţine un rinichi
funcţional de la un donator care poate fi o persoană vie sau decedată. Donatorul trebuie să fie
compatibil cu receptorul pentru ca operaţia de transplant să aibă loc. Acest lucru se stabileşte
prin efectuarea unor analize de compatibilitate realizate la centrul de transplant. Dacă
rezultatele sunt favorabile atunci se spune că rinichiul donatorului este compatibil cu
receptorul şi se efectuează operaţia de transplant, iar dacă nu, pacientul intră în dializă şi
operaţia se amână până la găsirea unui rinichi compatibil. Rinichiul transplantat va prelua
funcţiile rinichilor nefuncţionali producând urină şi contribuind la producerea de celule
sanguine şi reglarea tensiunii arteriale. După caz, rinichii bolnavi sunt îndepărtaţi sau nu.
Acest lucru este decis de medicii care se ocupă de opearaţia de transplant.
Rinichiul primit este introdus în abdomenul receptorului şi nu în locul rinichilor bolnavi cum
uneori se crede.
Medicaţia imunosupresoare
Pentru a reduce riscul respingerii organului transplantat, receptorului se administrează, pe
termen lung, o medicaţie cu imunosupresoare.
Motivele pentru amânarea transplantului renal pot fi:
• Lipsa unui rinichi compatibil;
• Anumite boli ce pot afecta bunul demers al transplantului.
 LITIAZA RENALA
Definitie: afectiunea caracterizata prin formarea unor calculi in bazinet si in caile
urinare, in urma precipitarii substantelor care, in mod normal, se gasesc dizolvate in urina. Se
intalneste cu deosebire la barbati, in special intre 30 si 50 de ani.
Etiopatogenia nu se cunoaste precis. Sunt totusi necesare mai multe conditii pentru
constituirea calculilor:
- prezenta in exces in urina a unor substante care pot cristaliza: acidul uric si uratii
(alimentatie bogata in proteine, guta etc), acidul oxalic (cafea, cacao, ceai), fosfati
(regimuri bogate in proteine, exces de hormon paratiroidian), calciu (hipervitaminoza D,
decalcifieri importante);
- conditii fizico-chimice locale care favorizeaza cristalizarea: oligurie, staza urinara,
obstacole in eliminarea urinii (adenom de prostata, stenoza ureterala);
- mai contribuie leziunile preexistente ale cailor excretoare renale, lipsa unor coloizi
protectori care sa impiedice cristalizarea, hipovitaminoza A etc.
Simptomatologie: manifestarile clinice sunt diferite, unele cazuri ramanand
asimptomatice, altele prezentand manifestari dureroase paroxistice cu aspect de colica. Cea
mai mare parte din cazuri sunt descoperite intamplator la radiografie. Cea mai caracteristica
manifestare este colica nefretica. Durerea se datoreaza migrarii unui calcul, care provoaca
spasmul musculaturii cailor urinare. Criza debuteaza brusc, in urma unor zguduiri sau a unui
efort. Durerea este uneori intolerabila. Porneste din regiunea lombara si iradiaza spre organele
genitale si fata interna a coapsei. Sediul durerii depinde de sediul calculului. Uneori, poate fi
urmarita coborarea calculului prin deplasarea durerii. Bolnavul este nelinistit si agitat,
prezinta mictiuni frecvente si dureroase. Hematuria microscopica sau macroscopica este
obisnuita. La sfarsitul colicii apare poliurie cu urine clare. Uneori, apar si manifestari reflexe:
varsaturi, constipatie, balonari abdominale etc.
Examene paraclinice: pentru precizarea diagnosticului este nevoie de un examen
radiologie, fie direct (radiografie simpla), care permite evidentierea calculilor radioopaci, in
calice, bazinet sau ureter, fie de urografie, care permite sa se precizeze marimea, numarul,
sediul calculilor si modificarile functionale renale.
Evolutia depinde de numarul si marimea calculilor, obstructia cailor urinare si de
aparitia infectiei.
Complicatiile cele mai obisnuite sunt anuria, infectia urinara, hidronefroza.
Tratamentul igieno-dietetic: Pentru mobilizarea si eliminarea calculilor se recomanda,
in zilele urmatoare, ingerarea unor cantitati mari de lichide (1 - 1,5 1) dimineata pe
nemancate. Se va urmari ca diureza sa nu scada sub 1L, consumand suficiente lichide in afara
meselor (daca este posibil, sub forma de infuzii zaharate calde). Se pot intrebuinta si unele
preparate cu actiune litica asupra calculilor Rowatinex, Cystenal cresc irigatul renal,
intensifica eliminarea coloizilor urinari de protectie, impiedicand formarea calculilor. În ceea
ce priveste dieta, in litiaza urica se recomanda alimente sarace in acizi nucleici (carne,
maruntaie, icre, legume uscate); in cea oxalica, se vor evita alimente bogate in oxalati (fasole,
varza, rosii, cartofi, cafea, ciocolata); in litiaza fosfo-calcica se prescrie un regim echilibrat,
fara exces de lapte, legume si fructe.
Tratamentul medicamentos: trebuie sa tina seama de manifestarea acuta (colica
renala) si de boala de baza. Colica se trateaza cu antispastice: papaverina, fiole de 0,04 g, 4 -
6/zi, i.m. sau i.v.; atropina, 0,5 - 1 mg, la nevoie de 2 - 3 ori/zi; procaina sau xilina i.v.;
Scobutil i.m. sau i.v. Uneori, se administreaza analgezice (Algocalmin) sau chiar opiacee
(Mialgin, Morfina), desi este bine sa fie evitate. Cateodata pot fi de mare ajutor aplicatiile
locale fierbinti, baile generale calde si clismele calde.
Tratamentul chirurgical este indicat cand tratamentul medical nu da rezultate, in
special cand calculn ureterali nu se elimina timp indelungat. Interventia chirurgicala este
necesara si cand apare infectia urinara, iar functia rinichiului este afectata. Un bolnav de
litiaza urinara operat este oricand amenintat de o recidiva.

COLICA RENALA
Definitie:
Paroxism dureros cu localizare lombara si iradiere anteroinferioara spre fosa
iliaca,testicul si scrot la barbat si vulva la femeie, prezentand o evolutie ondulatorie, cu
maxime dureroase siperioade de acalmie. Reprezinta o urgenta medicala si urologica.
Maximul de intensitate este situat de obicei in unghiul costovertebral si in aria imediat
inferioaracoastei a XII-a, putand avea sediu variabil, in functie de localizarea obstacolului.
Etiologie
Cauza principala a colicii renale este reprezentata de de instalarea brusca a unui
obstacol incalea evacuarii urinei – cavitati renale, ureter, jonctiunea ureterovezicala, ceea ce
creste brusc presiu-nea in sistemul ureteropielocaliceal si produce excitatia presoreceptorilor
renali pentru durere.Obstacolul ce blocheaza brusc calea urinara este cel mai des un calcul.dar
poate fi, la fel deprobabil, un cheag (sangerare renoureterala), material de supuratie de origine
renala, (TBC renal). Alte cauze :procese de vecinatate (inflamatii, tumori) prin compresiune
extrinseca ;cauze iatrogene postterapeutice (chirurgicale, litotritie, radioterapie) ;infarct renal.
 Fiziopatologie :
creste brusc presiunea in sistemul colector situat deasupra obstacolului siin acelasi
timp apare un spasm al musculaturii netede a cailor urinare, ce amplifica la randu-i
presiunea.Se intra intr-un cerc vicios: obstacol -> spasm -> cresterea presiunii -> amplificarea
efectului de obsta-col.Ecografic se evidentiaza hidronefroza sau ureterohidronefroza
unilaterala putandu-se vizualizafunctie de natura sa si obstacolul.La U.I.V. rinichiul este mut
de partea afectata. Parenchimul renal se impregneaza cu substanta decontrast ce nu poate
ajunge in cai – « rinichi mare alb » - semn de staza renala.
Clinic
- bolnavul prezinta durere paroxistica, ce are caracterele descrise anterior, cu debutbrusc,
uneori in plina sanatate aparenta. Bolnavul cauta o pozitie antalgica, pe care nu o poate gasi –
element util in diagnosticul diferential cu alte sindroame dureroase abdominale, care frecvent,
imobili-zeaza bolnavul.Colica renala se insoteste de :
- simptomatologie digestiva : greturi, varsaturi, ileus, sindrom pseudoocluziv – semne de
iritatie retro-peritoneala ;
- semne neuropsihice : agitatie, anxietate extrema ;
- simptomatologie cardiovasculara : de obicei, TA si pulsul nu prezinta modificari. Ascierea
febrei, poate accelera pulsul, iar scaderea TA in acest caz sugereaza o infectie urinara ;
- semne urinare : Colica poate fi urmata de hematurie, ce poate fi cauzata de un calcul ce a
migrat,devenind apoi obstructiv. Urina poate fi limpede prin excluderea rinichiului afectat sau
tulbure prinsuferinta rinichiului opus. Asocierea colicii renale cu hematurie si histurie la
bolnavul cu DZ sau mare consumator deanalgezice poate sugera necroza papilara. Exista o
serie de particularitati simptomatologice in functie de localizarea obstacolului :
- obstacolul inalt, (caliceal, pielic si ureteral lombar), va produce un maxim dureros lombar,
cuiradiere in fosa iliaca si organele genitale ;
- obstacolul ileopelvin ureteral va mima apendicita acuta sau diverticulita Mekel ;
- calculul juxtavezical va determina colica renala insotita de semnele iritatiei vezicale :
polakiurie,tenesme vezicale, durere pelviperineala, etc. Palparea lombara poate decela
nefromegalie (se efectueaza cu blandete pentru a nu exacerbadurerea). Manevra Giordano este
contraindicata – duce la cresterea presiunii in cavitati cu risc de ruperea structurilor aflate in
tensiune.Auscultator (medic) se pot decela sufluri de artera renala ce ar putea explica o
ischemie renalaacuta – cauza de colica renala.
Investigatii paraclinice
 Se efectueaza de urgenta : echografie abdominala, RRVS, sumar de urina, eventual
recoltarede sange (glicemie, creatinina, ac. uric). Echografia: poate evidentia sediul si natura
obstacolului si distensia cailor urinare in amontede acesta (cati rinichi are pacientul).RRVS:
poate evidentia formatiuni radioopace in aria de proiectie a aparatului urinar fara aavea insa
certitudinea. Uneori la analizele de laborator se constata oligurie pana la anurie cand
obstacolul seinstaleaza pe un rinichi unic congenital, functional, sau chirurgical.Sumarul de
urina poate evidentia hematurie macroscopica, leucociturie - piurie, orientandapartenenta
durerii la tractul urinar.Se mai pot efectua (la indicatia medicului) UIV - dupa calmarea
durerii, scintigrama -renograma izotopica si la nevoie tomografie computerizata.
Diagnosticul diferential in absenta traumatismului lombar :Se face cu :
• pielonefrita acuta
• sarcina ectopica
• anexita acuta / orhita acuta
• compresiile nervoase
• colica biliara – este prezent sindromul dispeptic, ex echografic
• apendicita acuta caracterizata prin semnele de compresie apendiculara, leucocitoza,
febra,semnele peritonitei, absenta microhematuriei.
• ulcerul perforat cu durere violenta epigastrica si peritonita instalata rapid si
semnele hemoragieidigestive
• pancreatita acuta, cu semne sanguine si urinare ale lizei pancreatice, cu durere « in
bara ».Toate celelalte sindroame dureroase abdominale nu sunt insotite de regula de
hematurie, distensie echografica a cavitatilor renale, semne radiologice de litiaza.Bolnavul in
colica renala e agitat spre deosebire de iritatia peritoneala in care bolnavul cautapozitii
antalgice si devine imobil.
Tratamentul : cuprinde 2 faze : calmarea durerii si tratarea cauzei .
Calmarea durerii: se va incerca indeplinirea obiectivului de la camera de garda a
clinicii si seobtine astfel :
1.cura de sete: aportul hidric redus, scade diureza si deci presiunea pe cai. Daca
sedecide instalarea unei perfuzii i. v. , aceasta nu va depasi 250 ml. ser perfuzabil, avand
rolulde vehicol de transport pentru substantele analgezice, antispastice, antiinflamatoare
incolicile rebele.
2. analgezice: ( Algocalmin, salicilati, Piafen, Fortral, Tramal, derivati morfinici).
3. antispastice miolitice ( Papaverina, Nitroglicerina, Lizadon, Scobutil, No-spa )
 4. AINS ( Ibuprofen, Indocid, Fenilbutazona, Diclofenac, Piroxicam – preferabil
supozitoare, avand efect pe 2 cai: efect antiinflamator cu reducerea edemului la nivelul
obstacolului – cu efect permisiv pt urina – scad diureza si deci presiunea.
5. Se mai folosesc α –blocante ( Ergotoxin, Prazosin, Alfuzosin, Tamsulosin )
6.Antibioterapia se asociaza doar cand urocultura este pozitiva sau semnele clinice
indica suspiciune de infectie urinara.
7. Se pot utiliza aplicatiile de caldura locala ( sticle cu apa, buiote, perna electrica)
8.Tratamentul simtomatologiei asociateTratarea cauzei se face in sectia de urologie, de
catre specialistul urolog, in urma diagnosticului stabilit.

GLOMERULONEFRITELE
Definiţie: Glomerulonefritele sunt nefropatii glomerulare, cu leziuni predominant
inflamatorii ale capilarelor glomerulare. După aspectul clinic, se deosebesc forme acute,
subacute şi cronice, iar după întinderea leziunilor, forme difuze şi în focar.

GLOMERULONEFRITĂ ACUTĂ POSTSTREPTOCOCICĂ

Etiopatogenie: boala apare mai ales la copii şi adulţi tineri, cu predilecţie la sexul
masculin. Se întâlneşte îndeosebi în lunile de toamnă şi de iarnă. Factorul etiologic cel mai
important este infecţia streptococică (în special streptococul hemolitic din grupa A, tipul 12):
angine, amigdalite, sinuzite, otite, infecţii dentare, scarlatina, erizipel. Excepţional, poate
apărea după infecţii pneumococice sau stafilococice.
Simptomatologie: debutul poate fi brutal, cu dureri lombare, cefalee, greţuri, febră şi
frisoane, sau insidios, cu astenie, inapetenţă, paloare, subfebrilitate; apare după 10-l2 zile de
la infecţia streptococică. In scarlatina, glomerulonefrită apare în convalescenţă, între a 14-a şi
a 21-a zi de boală. În perioada de stare, boala se manifestă prin prezenţa sindroamelor urinar,
edematos (hidropigen), cardiovascular, eventual azotemic.
Examenele de laborator pun în evidenţă o creştere moderată a ureei şi creatininei
sanguine, accelerarea marcată a V.S.H., scăderea filtratului glomerular şi a fluxului plasmatic
renal şi creşterea titrului ASLO.
Complicaţiile cele mai frecvente sunt: insuficienţă cardiacă, edemul cerebral şi
insuficienţa renală. Insuficienţa cardiacă este consecinţa hipertensiunii arteriale. Edemul
cerebral sau pseudouremia eclampsică se manifestă prin cefalee, ameţeli, bradicardie,
vărsături, cu oligurie severă sau anurie.
Evoluţie: vindecarea este cel mai obişnuit mod de evoluţie şi survine de obicei în 2 - 3
săptămâni, prin dispariţia principalelor simptome: edemul, hipertensiunea, hematuria. Alteori,
vindecarea are loc după luni sau ani. Uneori, persistă ani de zile o discretă proteinurie sau
hematurie microscopică.
Evoluţia către cronicizare se întâlneşte în unele cazuri într-un ritm lent sau rapid, după primul
sau după mai multe puseuri acute. Persistenţa hipertensiunii peste 6 săptămâni şi a hematuriei
peste 4-6 luni sunt semne de cronicizare a bolii.
Prognosticul este favorabil în majoritatea cazurilor şi depinde de forma clinică, de
complicaţii şi tratament. Formele cu debut insidios şi cele întâlnite la adulţi dau un procent
mai mare de cronicizări.
Tratamentul preventiv constă în antibioterapia corectă a tuturor infecţiilor
streptococice, în suprimarea focarelor de infecţie sub protecţie de antibiotice, în practicarea
unor examene repetate ale urinii în săptămânile de după o infecţie streptococică a căilor
aeriene superiaore, pentru diagnosticul precoce al unei eventuale glomeralonefrite.
Tratamentul curativ:
Igieno-dietetic: repausul la pat este indispensabil până la dispariţia edemelor, a hipertensiunii
şi a hematuriei. Unii autori recomandă repaus profilactic (3 săptămâni) în toate infecţiile cu
streptococ betahemolitic grupa A, în timpul antibioterapiei. Activitatea va fi reluată progresiv.
Dieta va fi adecvată formei clinice. Regimul va fi normocaloric (1500 -2 000 cal/zi),
hiperglucidic, normolipidic şi hipoproteic. Dacă există edeme, regimul va fi sărac în sare
(fructe, legume, zahăr, orez, ulei, unt). Dacă ureea este crescută, se va reduce raţia protidică la
jumătate sau mai puţin (20 - 40 g/zi), recomandând bolnavului glucide şi lipide, pentru ca
raţia alimentară să nu coboare sub 1500 cal. în caz de oligurie, raţia hidrică va fi redusă.
Restricţia severă de lichide şi alimente, cunoscută sub numele de cură de sete şi de foame (2-3
zile), este indicată în cazul unei mari retenţii de lichide, cu semne de edem cerebral sau de
hipertensiune arterială şi de apariţie iminentă a insuficienţei cardiace.
Tratamentul medicamentos constă în administrare de Penicilină G (1 - 3 milioane u./zi, la
interval de 6 ore), i.m., timp de 10 - 14 zile. Focarele de infecţie vor fi asanate sub protecţie
de penicilină, la 6 - 8 săptămâni (până la 3 - 4 luni) de la debutul bolii, numai dacă starea
generală este bună. Se recomandă Furosemidul pentru forţarea diurezei, dacă răspunsul este
favorabil. Hipertensiunea arterială (când valorile sistolice depăşesc 180 mm Hg) se tratează cu
antihipertensive. Insuficienţa renală acută se tratează obişnuit (vezi "Inuficienţa renală
acută").
 SINDROMUL NEFROTIC
Definiţie: sindromul nefrotic are un aspect clinico-funcţional, apare în unele boli
renale sau generale şi se caracterizează clinic prin edeme mari, uneori generalizate,
proteinurie variabilă ca intensitate, hipoproteinemie sub 4g%, hipoalbuminemie, hiperlipemie.
Etiologie: din punct de vedere etiologic, se deosebesc: sindroame nefrotice primitive
(2/3 din cazuri), în care cauza primară este necunoscută (aici este cuprinsă şi nefroza
lipoidică), şi sindroame nefrotice secundare, în care se recunoaşte o etiologie precisă:
diabetul, amiloidoza, lupusul eritematos diseminat, nefropatia gravidică, glomerulonefrita şi
diferite leziuni renale de natură infecţioasă, toxică, alergică. Unii autori disting, după
simptomatologie, un sindrom nefrotic pur, caracterizat prin edeme, proteinurie,
hipoproteinemie şi hiperlipidemie, şi un sindrom nefrotic impur, care pe lângă simptomele
menţionate, prezintă hematurie, hipertensiunea arterială, hiperazotemie. Acest tip corespunde,
în mare parte, formelor secundare.
Simptomatologia :
Semne clinice: edemul - major, dar nu obligatoriu - este alb, moale şi nedureros, localizat în
regiunile declive şi la faţă.
Semne urinare: oligurie pronunţată (sub 500 ml/zi), proteinurie peste 3,5 g% şi lipidurie.
Densitatea este de 1030 - 1040, cât timp funcţia renală este normală. Urinile sunt spumoase,
închise la culoare, uneori lactescente. Absenţa hematuriei indică neseveritatea leziunii;
leucocituria şi bacteriuria arată suprainfectie urinară.
Semnele umorale: hipoproteinemie - al doilea semn major după proteinurie (sub 4g%)
— electroforeza proteinelor serice : scăderea albuminelor, creşterea alfa doiglobulinelor şi
beta - globulinelor, scăderea gama - globulinelor; raportul albumine / globuline este subunitar
(normal: 1,2—1,6)
— imunoelectroforeza : scăderea predominantă a IgG ;
— hiperlipidemie cu creşterea tuturor fracţiunilor lipidice: colesterolul (peste 250 mg/100 ml)
şi trigliceridele (peste 150 mg%).
Puncţia biopsie renală (PBR) este obligatorie.
Evoluţia şi prognosticul depind de afecţiunea cauzală: favorabile în formele primitive
şi severe în celelalte.
Complicaţiile cele mai frecvente sunt accidentele infecţioase (mai rare de la
introducerea antibioticelor), trombozele venoase, uremia, tulburările electrolitice.
Tratamentul profilactic este relativ limitat, deoarece nu se cunoaşte în toate cazurile
etiologia sindromului nefrotic. Este obligatoriu totuşi tratamentul corect al infecţiilor acute şi
cronice, mai cu seamă al infecţiilor de focar, cu suprimarea factorilor toxici (mercur, aur,
arsen), agenţi care pot provoca uneori sindromul nefrotic.
Tratamentul curativ trebuie adaptat nefropatiei cauzale (diabet, nefropatie gravidică
etc.). Repausul este obligatoriu în toate cazurile. Durata sa depinde de intensitatea edemelor şi
a proteinuriei. Dieta trebuie să corecteze tulburările generate de pierderile de proteine.
Regimul va fi deci hiperprotidic, hipocaloric. Trebuie evitat consumul exagerat de lipide, din
cauza hiperlipidemiei frecvente la aceşti bolnavi. Cel mai mare număr de calorii va fi furnizat
deci de glucide. De asemenea, regimul trebuie să fie şi hiposodat (2 g NaCl/zi), datorită
prezenţie edemelor. Cantitatea de lichide permisă zilnic va fi egală cu cantitatea de urină/24 h.
Tratamentul medicamentos: corticoterapia reprezintă tratamentul cel mai important.
Indicaţia principală o constituie sindroamele nefrotice pure, fără hipertensiune arterială,
azotemie, hematurie, cilindrurie. Formele însoţite de insuficienţă renală pot fi chiar agravate.
Se administrează Prednison.
Medicaţia diuretică constă în Nefrix, Furosemid sau Spironolactonă (Aldactone).
Medicaţia imunosupresivă (Clorambucil, Endoxan, Imuran etc.) se administrează cu rezultate
satisfăcătoare, când corticoterapia nu este posibilă

INSUFICIENŢA RENALĂ ACUTĂ

Definiţie: este o suferinţă renală gravă, caracterizată prin suprimarea bruscă a
funcţiilor renale (excretoare, metabolice, umorale), exprimată clinic prin hiperazotemie, oligu-
rie sau anurie, cu evoluţie către coma uremică.
Etiopatogenie:
- Cauze prerenale (stări de şoc, insuficienţă cardiacă acută, mari deshidratări, supradozaj
de catecolamine presoare),
- Cauze renale (necroze tubulare acute, acidente hemolitice, intoxicaţii acute cu
tetraclorură de carbon, pesticide, parathion, sulfamide, fenilbutazonă, salicilaţi,
antibiotice, glomerulonefrite sau pielonefrite acute)
- Cauze postrenale (litiază biliară, tumori prostatice, tumori stenozante).
Tabloul clinic Primul stadiu, preanuric (latent) cu durata 3-5 zile, predomină
simptomele afecţiunii cauzale, este urmat de faza oligo-anurică (8-l0 zile). Semnele clinice în
stadiul doi sunt: oboseală, anorexie, vărsături, halenă amoniacală, diaree, respiraţie Kussmaul
sau Cheyne-Stokes, diateză hemoragică, somnolenţă, convulsii, agitaţie sau comă. Apoi,
ultima fază, faza de reluare a diurezei (se produce după 12-14 zile de anurie), însoţită la
început de poliurie(3000- 3500 ml/24h).
Explorările paraclinice:
1. Examenul sumar de urină
2. Determinarea ureei, creatininei, acid uric
3. Determinarea sodiu, potasiu, clor, magnesiu, calciu.
4. EKG pentru tulburările cardiovasculare
Prognosticul depinde de durata insuficienţei renale. Dacă funcţia renală se restabileşte
către a 5-a sau a 6-a zi, bolnavul se vindecă. Dacă funcţia renală nu se restabileşte rapid, apar
tulburările biologice prezentate. Aplicate la timp, metodele moderne de epurare extrarenală
permit vindecare definitivă, rinichii recuperându-şi în întregime funcţiile.
Tratamentul Se adresează la început cauzei (şocul hipovolemic, hemoragiile,
deshidratările, înlăturarea agenţilor toxici). În periaoda oligo-anurică se combate retenţia
azotată printr-un regim glucolipidic, cu aport redus de apă (500 - 700 ml/zi), cu sare şi potasiu
în cantitate redusă. În cazurile foarte grave se recurge la hemodializă. Se combate acidoza
administrând alcaline sub formă de lactat de sodiu, bicarbonat de sodiu sau citrat de sodiu. Se
combate anuria cu perfuzii de Manitol 20%, dar în speical cu Furosemid (2 g/24 de ore, la
intervale de 3 ore), pentru forţarea diurezei. Când este cazul, antibiotice cu toxicitate renală
redusă (Penicilină, Ampicilina, Oxacilină, Eritromicină), masă eritromicitară sau sânge
integral proaspăt, Plegomazin 25 mg i.m. (combaterea greţurilor şi a vărsăturilor), sedative.

INSUFICIENŢA RENALĂ CRONICĂ

Definiţie: este o scădere progresivă a capacităţii funcţionale renale, cu reţinerea în
organism a substanţelor toxice rezultate din metabolism şi cu evoluţie către uremie terminală.
Etiologie: insuficienţă renală cronică reprezintă etapa finală a bolilor renale bilaterale,
în special a glomerulonefritelor cronice, a glomerulonefrozelor şi a pielonefritelor cronice, a
hipertensiunii arteriale maligne, a obstrucţiilor căilor urinare.
Simptome:
In stadiul compensat, care poate dura ani de zile, starea generală este relativ bună.
Diagnosticul se precizează prin explorarea funcţiilor renale, are arată scăderea capacităţii de
concentrare şi reducerea filtrării glomerulare. Pot apărea unele semne clinice ca astenie,
cefalee, scăderea poftei de mâncare. Cel mai important semn este poliuria, care se însoţeşte la
început de hipostenurie, iar mai târziu de izostenurie.
 În stadiul de insuficienţă renală decompensată, starea generală se alterează
progresiv, apărând numeroase simptome clinice şi biologice. Tulburările digestive se
accentuează, apărând inapetenţă, greţuri, vărsături sau diaree. Bolnavul prezintă prurit şi o
paloare caracteristică (galben-murdar) a tegumentelor şi mucoaselor. Apar de asemenea
semne nervoase, ca cefalee, ameţeli, somnolenţă sau crize convulsive. Bolnavul este dispneic.
Analiza sângelui pune în evidenţă anemia şi unele tulburări hemoragice. Urinile sunt poliurice
şi palide. Mai târziu apare oliguria terminală. La aceste tulburări se adaugă semnele renale ale
afecţiunii cauzale.
Exploarea funcţională a rinichiului arată scăderea totală a capacităţii de concentraţie
şi diluţie, densitatea urinii fixându-se în jurul valorii de 1 010 - 1011 (izostenurie); în
pielonefrita cronică pot fi înregistrate valori mai reduse. Apare retenţia azotată, interesând
ureeea, creatinina şi acidul uric, ale căror valori cresc în sânge. Tulburările hidroelectrolitice
survin târziu, când funcţia excretoare e prăbuşită. Acidoza este totdeauna prezentă în acest
stadiu.
Uremia este stadiul terminal al insuficienţei renale cronice. Simptomele pot fi
grupate: - stare generală profund alterată, oboseală fizică şi psihică extremă, tegumente palide,
prurit, hipotermie, senzaţie de frig;
- respirator: miros amoniacal al aerului expirat, respiraţie de tip Kssmaul sau Cheyne-
Stokes;
- digestiv: repulsie totală faţă de alimente, greaţă şi vărsături până la intoleranţă
gastrică, hematemeză şi, uneori, melenă;
- neurologic: cefalee precoce, continuă şi chinuitoare, contracţii musculare,
somnolenţă, stări confuzionale, delir, comă;
- retenţia azotată, acidoza şi tulburările electrolitice completează tabloul clinic.
Evoluţia este foarte variabilă, uneori rapidă (în câteva luni), alteori lentă (ani sau
decenii). Supravegherea riguroasă, cu menţinerea echilibrelor hidroelectrolitic şi metabolic,
permite o evoluţie îndelungată. Complicaţiile sunt numeroase, cea mai periculoase fiind
edemul pulmonar sau cerebral, infecţiile etc. în stadiul compensat, prognosticul este relativ
bun. în stadiul decompensat, este sumbru.
Tratamentul profilactic vizează evitarea infecţiilor şi, dacă acestea au apărut, tratarea
lor corectă, depistarea şi tratarea în faze incipiente a afecţiunilor renale, în special a celor
bilaterale.
Tratamentul curativ: repausul va fi parţial în stadiul compensat (12 - 14 ore pe zi) şi
total în cel decompensat. Dieta trebuie să fie normocalorică, moderat hipoproteică,
normolipidică şi hiperglucidică în faza compensată. In faza decompensată, proteinele vor fi
reduse la 20 - 30 g/zi, administrând glucide în exces şi mai puţin grăsimi. În acest stadiu se
reduce cantitatea de sare la 5 - 6 g/zi sau mai puţin, după caz. Cantitatea de apă permisă este
de 1 500 - 2 000 ml în stadiul compensat şi de 600 - 700 ml în stadiul decompensat,
adăugându-se cantitatea de apă pierdută prin vărsături, diaree şi urină.
Tratamentul medicamentos: se combate acidoza administrând alcaline sub formă de
lactat de sodiu, bicarbonat de sodiu sau citrat de sodiu; se va avea grijă ca sodiul să nu fie dat
în exces. Hipokaliemia se corectează prin aport alimentar (fructe, legume, sucuri) şi săruri de
potasiu. Anemia implică transfuzii mici (100 - 200 ml sânge). Hipertensiunea arterială şi
insuficienţa cardiacă se tratează ca de obicei. Metodele de epurare extrarenală nu dau rezultate
nete (rinichiul artificial este foarte util). Trebuie încercate în faza uremică finală, în care se pot
obţine unele ameliorări. Transplantul de rinichi pare să dea rezultate bune. O atenţie deosebită
trebuie acordată toaletei bolnavilor: igiena gurii (glicerina bora-xată sau apă bicarbonatată),
prevenirea şi tratarea escarelor, igienă generală, deoarece bolnavul pierde uneori urina şi
fecalele.

INFECŢIILE URINARE
Definiţie. Infectiile tractului urinar (ITU) sunt cauzate de proliferarea anormală a
agenţilor patogeni în aparatul urinar(căi urinare, ţesut interstiţial, parenchim renal).
Frecvenţă. Infecţiile urinare ocupă locul doi după cele respiratorii, se intâlnesc la orice vârstă,
in primele decade predomină la femei datorită uretrei anterioare scurte, activităţii sexuale şi
sarcinei; apoi incidenţa acestora creşte, progresiv cu vârsta.
Clasificare. ITU se pot localiza la nivelul:
ITU joase (căi urinare inferioare: vezica şi uretere): cistita, uretrita, prostatita
ITU înalte (căilor urinare superioare: bazinet, calice, uretere): pielita, pielonefrita acută
și cronică
Pielita reprezinta o inflamatie acuta, subacuta sau cronica a peretilor bazinetului
rinichiului, de cele mai multe ori de origine infectioasa. O pielita este aproape intotdeauna
asociata cu o inflamatie a tesutului interstitial al rinichiului: atunci se vorbeste de o
pielonefrita.
Etiopatogenie. ITU din serviciile cu profil medical sunt determinate în 80% din cazuri
de E. Coli, iar în cele cu profil chirurgical procentajul dintre Colibacil şi ceilalţi germeni
(Proteus, Piocianic, Enterococ, Stafilococ, Klebsiella ş.a.) se egalează datorită infecţiilor
iaterogene (cateterism, postoperatorii).
 Calea de invazie este reprezentată de:
1. calea ascendentă: contaminare cu flora intestinală, circumcizia la băieţi
2. calea hematogenă
Factorii favorizanţi.
1.Staza urinară
2.Tulburările dinamice (hipotonie, reflux vezico-ureteral), vezica neurologică
(neuropatia diabetica, polinevrita, tabes, accident vascular cerebral).
3.Manevrele urologice instrumentale (cateterism explorator sau terapeutic) intervin
prin traumatismul local, şi vehicularea germenilor.
4.Tulburări metabolice: diabetul zaharat (IU este favorizată de glicozurie), acidoza
metabolică şi neuropatía diabetică, hjperuricemia hiprecaliemia, hipocaliemia ş.a.
5.Abuzul de medicamente: fenacetină, corticosteroizi şi imimodepresive (scad puterea
de apărare locală), opiaccele (produc pareza căilor urinare) etc.
6. Alte afecţiuni:afectiunile biliare, constipatia, colita, hemoroizii, diabetul zaharat,
tulburarile in evacuarea urinei, refluxurile uretro-vezical, vezico-uretral, consumul redus de
lichide, urinatul rar, metroanexita, menopauza, infectiile genitale, sarcina, igiena intima
incorecta.
Simptome in ITU joase:
• Durere sau senzație de arsură la urinare;
• Senzație de sensibilitate în hipogastru;
• Eliminarea unei cantități mici de urină și o nevoie de a urina în continuare;
• Urină tulbure cu un miros alterat;
• Durere în jumătatea inferioară a spatelui;
• Febră și frisoane;
• Greață sau vărsături frecvente.
Simptome in ITU inalte:
• Febră de peste 38 0 C;
• Frisoane;
• Stări de greață;
• Vărsături;
• Dureri în lojele renale;
 Forme clinic:
În funcție de locul infecției, există infecții urinare inalte, care afectează rinichii
(pielonefrită) și infecții urinare joase, care pot fi de trei tipuri:
• Infecții ale uretrei (uretrite) - sunt cauzate mai ales de bacterii dobândite prin contact
sexual cu o persoană care are afecțiuni cu transmitere sexuală. Afectează deopotrivă
bărbații și femeile, fiind produse de infecția cu chlamydia;
• Infecții ale vezicii urinare (cistite) - apar mai ales la femei, iar de obicei sunt cauzate
de bacteria E.coli, care migrează din zona anusului. În multe cazuri, sunt însoțite și de
uretrite;
• Infecții ale prostatei (prostatite) - apar pe fondul infecției cu E.coli, însă există o
probabilitate mai mare de infecție dacă persoana are imunitatea scăzută sau a intrat în
contact cu virusuri cu transmitere sexuală.
Infecția rinichilor poate apărea ca o complicație a unei cistite netratate. În această
situație, bacteriile migrează dinspre vezica urinară spre rinichi. Apare mai ales la
bărbați și afectează chiar și copiii, în special pe cei sub un an.
Complicații
În lipsa tratamentului sau chiar a amânării sale, pot apărea complicații precum:
• Recurența infecțiilor urinare;
• Afectarea permanentă a rinichilor;
• Pentru gravide, infecțiile urinare netratate pot crește riscul de naștere prematură sau de
greutate sub cea normală a fătului;
• Îngustarea uretrei la bărbații cu uretrite recurente;
• Sepsis - poate pune viața în pericol, mai ales dacă infecția ajunge la rinichi.
Diagnostic
• Examenul sumar de urina evidentiaza modificarile de ordin chimic care apar in urina
in timp ce sedimentul urinar ofera detalii despre celularitate si alti compusi prezenti in
urina: hematii, leucocite, flora bacteriana, cristale, saruri amorfe, cilindrii; bilantul
biologic standard in conditiile suspiciunii de ITU se realizeaza cu ajutorul:
hemoleucogramei cu formula leucocitara, VSH, CRP, procalcitonina, ionograma
sangvina, uree, creatinina si hemocultura in prezenta manifestarilor de sepsis;
• Urocultura stabileste etiologia bolii prin determinarea germenului care cauzeza
infectia; cele mai frecvente bacterii care determina ITU sunt reprezentate in special de
Escherichia coli, dar si de Proteus si Klebsiella;
 • Ecografia renala, uretrocistografia mictionala (cistografia retrograda), computer
tomografia si urografia prin rezonanta magnetica nucleara contribuie la stabilirea
diagnosticului prin evidentierea anomaliilor prezente la nivelul cailor urinare
(agenezie, ectopie renala, mase renale) care favorizeaza recurenta bolii si
a modificarilor structurale postinfectioase (stricturi ureterale, cicatrici renale).

Tratament:
- Antibiotice conform antibiogramei: Trimetoprim/sulfametoxazol, Fosfomicina,
Nitrofurantoin, Cefalexina, Ceftriaxona.
Adesea, simptomele infectiilor de tract urinar dispar in cateva zile de la inceperea
tratamentului.
- Analgezice, antispastice si antiseptice naturale pentru a ameliora senzatia de arsura si
incontinenta.

TUBERCULOZA RENALA
Definiţie. Localizarea infecţiei tuberculoase la nivelul rinichiului și căilor urinare.
Tuberculoza renală (TR) este cea mai frecventa determinare extrapulmonară a bolii.
Etiopatogenie. Inocularea rinichiului cu b. Koch se face după cea meningeală, pleuro-
peritoneala, osteo-articulară ş.a., Infecţia bacilară se produce pe cale hematogenă, fapt pentru
care rinichii sunt afectaţi de la început bilateral (10 —15%).
Simptome.
Debutul este insidios, cu semne generale de impregnare bacilară (stare subfebrilă,
transpiraţii, inapetenţă etc). Simptomatologia TR manifeste este necaracteristică.
— Cistita (60 —80%) tradusă prin disurie, polakiurie, rezistentă la antibioterapia
obişnuită (caracteristic)
— Hematuria (5%) care, uneori, poate fi primul simptom al TR, este totală, izolată
(neînsoţită de alte simptome), nedureroasă, capricioasă (apare si dispare spontan).
— Hipertensiunea arterială este un simptom tardiv de TR
— Examenul urinii este nespecific: hematurie (micro- sau macroscopică), leucociturie
discretă, proteinurie sub 1 g/24 ore, reacţia (pH) acidă
Investigaţii paraclinice:
— IDR la tuberculiuă este pozitivă.
— Examenul bacteriologic. Evidenţierea b. Koch la examenul direct al urinii,
 — Examenul radiologic: Radiografia renală simplă, Urografia i.v., Pielografia
ascendentă
— Citoscopia
Evoluţie. Prognostic. Sunt în funcţie de intensitatea leziunilor bacilare şi precocitatea
tratamentului.
Complicaţii: suprainfecţia, ureterite stenozante, hidronefroza, scleroza vezicală,
amiloidoza, insuficienţa renală cronică, sterilitatea ş.a.
Tratament. Tratamentul tuberculozei renale este medical si chirurgical
1. Cura de repaus prelungită (6 — 12 luni), deoarece tuberculoza renală se vindecă
mai lent decât tuberculoza pulmonară. Dieta va fi normocalorică, bogată in proteine si
vitamine, hiposodată când se face corticoterapie.
2. Tuberculostatice. Preparate Izoniazida (HPN), Rifampicina (RMP), Etambutol
(EMB), Streptomicina (S).
3. Corticosteroizii: Prednison
4. Tratamentul chirurgical. Are indicaţii restrânse : nefrectomia în distracţiile renale
totale (pionefroză, rinichiul atrofie) sau corectarea sechelelor stenozante postinflamatorii
(ureterale, scleroza vezicală) sau după tratamentul medical