Ghimuș Petru-Nicolae, Gr.

17, Seria B, MD III

SURDITATEA BRUSC INSTALATĂ

Definitie:

Surditatea brusc instalată este definită, de majoritatea autorilor ca o pierdere neurosenzorială

de auz mai mare de 30 decibeli, pe cel puţin 3 frecvenţe audiometrice (tonuri pure), care a apărut
de maxim 72 de ore prin afectarea funcţiei celulelor ciliate din urechea internă, responsabile cu
transformarea vibraţiilor sonore în stimul nervos. În funcţie de durata acţiunii cauzei care a
produs surditatea şi de precocitatea tratamentului, afectarea acestor celule poate fi tranzitorie sau
definitive. Ea reprezintă o problemă importantă în otorinolaringologie, constituind o urgenţă
medicală, rapiditatea instituirii tratamentului prin prezentarea cât mai precoce a pacienţilor la
medic fiind esenţială în recuperarea auzului.
Surditatea brusc instalată afectează 5 până la 27 la 100.000 de persoane anual, cu aproximativ
66.000 de cazuri noi pe an în Statele Unite.
Etiologie:

Lista agenților legați de dezvoltarea surdității brusc instalate variază de la venin de șarpe la
contraceptive orale. Unii dintre acești agenți pot, în mod legitim să cauzeze surditate, în timp ce
altele sunt probabil rezultatul unei simple asocieri. Unele afecțiuni, cum ar fi schwanomul
vestibular sunt associate cu surditatea și poate fi ușor diagnosticat print-o evaluare adecvată. Cu
toate acestea, surditatea brusc instalată la majoritatea pacienților nu are o cauză identificabilă. O
recenzie de 837 pacienții diagnosticați cu surditate brusc instalată între 1989 și 1993 a constatat
că 88% din cazuri au fost în cele din urmă considerate idiopatice. Deși lista etiologiilor potențiale
este lungă, dovezile importante par să susțină că surditatea idiopatică este cel mai frecvent
rezultatul infecției virale, tulburări vasculare sau procese autoimune. Nici unul dintre aceste
etiologii nu au dovezi incontestabile care îi susțin rolul în cauzarea surdității; prin urmare, aceste
cazuri rămân idiopatice.
Lista etiologiilor este atât de largă și variată încât, conform unui studiu recent s-a observat că
surditatea brusc instalată poate fi secundară infectării cu COVID-19. Aceast nou sindrom
respirator a fost asociat cu diverse complicații legate de tromboză, atât venoasă, cât și arterială,
ducând la o afecțiune sistemică. Sepsisul viral asociat afectează multe organe prin intermediul
receptorilor enzimei de conversie a angiotensinei 2 (ACE2) și, în cele din urmă, are ca rezultat
eșecuri multiple ale organelor, care pot contribui la fiziopatologia surdității brusc instalate.
Surditatea brusc instalată este cauzată de infecție virală, ocluzie vasculară, răspunsuri anormale
la stres celular în interiorul cohleei și mecanisme mediate de imunitate. SARS-CoV-2 intră în
celulă prin receptorul ACE2 și poate infecta multe organe, inclusiv sistemul nervos central,
sistemul nervos periferic și centrul de auz în lobul temporal. Virusul promovează eliberarea
excesivă de citokine și induce leziuni ale auzului, endotelita și funcția microcirculatorie afectată
sistemic. Virusul invadează, de asemenea, nervul cohlear, provocând nevrită, și țesuturile moi ale
cohleei, provocând cohleită. Infecția cu SARS-CoV-2 a fost identificată acum la pacienții cu
surditate brusc instalată care au diminuări relevante clinic ale pragurilor de înaltă frecvență și
amplitudini de emisie otoacustică.
Tratament:

Glucocorticoizii sunt tratamentul standard pentru tratamentul surdității brusc instalate, dar
calea de administrare (intratimpanică sau sistemică) rămâne controversată. Astfel, voi prezenta
rezultatul a trei studii de caz în care acestă temă este abordată cu scopul clarificării acestei
probleme.
În primul studiu, nouăzeci de pacienți care au îndeplinit criteriile de includere au fost împărțiți
aleatoriu în 3 grupuri (n = 30 per grup). Pacienților din grupa I li s-au administrat comprimate de
metilprednisolonă pe cale orală (MEPD), grupul II a primit injecție intravenoasă de MEPD, iar
grupa III a primit injecție intratimpanică de MEPD. Pragul auditiv a fost înregistrat atât înainte
cât și o lună după tratament. Rata generală de eficacitate a fost rata de pacienții a căror auz s-a
îmbunătățit cu> 10 dB în fiecare grup. Treizeci și doi din cei 60 de pacienți (53,3%) din grupele I
și II au prezentat împreună o îmbunătățire a auzului de> 10 dB nivelul auditiv (HL) în
audiogramă, comparativ cu 21 pacienți (70%) din grupa III. Îmbunătățirile medii au fost 16,1,
14,3 și 21,6 dB HL măsurate în grupurile I, II, respectiv III. Atât rata generală de eficacitate, cât
și îmbunătățirea auzului a fost semnificativ mai mare în grupa III decât în grupele I și II.
Concluzia studiului a fost că injecția intratimpanică a dus la o eficacitate mai bună a
tratamentului decât administrarea sistemică.
În cel de-al doilea studiu, treizeci și cinci de pacienți au fost distribuiți aleatoriu în două
grupuri care au fost tratați fie cu corticosteroizi „orali”, fie „intratimpanici”. Administrarea de
steroizi intratimpanici a fost efectuată de trei ori pe zi, transtimpanic. La sfârșitul celei de-a treia
luni, rata de recuperare în grupul „intratimpanic” era de 84,2%, în timp ce în grupul „oral”, era
de 87,5%. Diferența dintre ratele de recuperare nu a fost semnificativă statistic. Nu au existat
complicații majore legate de administrarea de steroizi transtimpanici. Aceste descoperiri susțin
că terapia cu steroizi intratimpanici este o alternativă la terapia sistemică cu steroizi în
tratamentul inițial al pierderii bruște a auzului. În plus, tehnica transtimpanică este o metodă ușor
de realizat și sigură pentru administrarea steroizilor în urechea internă.
În cel de-al treilea studiu au fost implicați 248 de pacienți cărora li s-au administrat steroizi
intratimpanici și 236 au primit steroizi sistemici. Pragurile PTA (pure tone average) au fost
similare între cele 2 grupuri la 3 luni după inițierea terapiei (diferență medie, 0,24; interval de
încredere 95% [CI] -2,43 până la 2,91, P =, 86; I2 = 54%, P =, 07, efecte aleatorii model).
Pragurile PTA au fost, de asemenea, similare la 6 luni (diferență medie, 4,69, 95% CI -5,84 până
la 15,22, P = 0,38), deși rezultatele au arătat o eterogenitate extrem de ridicată (I2 = 98%).
Analiza de sensibilitate a indicat faptul că un singur studiu conținând 250 de pacienți a furnizat
cele mai puternice dovezi pentru echivalența dintre cele 2 tipuri de terapie. Ratele de recuperare
în decurs de 3 luni (definite ca îmbunătățirea PTA> 10 dB) au fost similare între cele 2 tipuri de
terapie (raport de probabilități 0,92, IC 95% 0,59-1,43, P = 0,70), fără o heterogenitate
semnificativă în datele grupate ( I2 = 1%, P = .40).

BIBLIOGRAFIE:
1. http://www.umfcv.ro/files/c/o/Consideratii%20actuale%20etiopatogenice%20si
%20terapeutice%20in%20surditatea%20brusc%20instalata.pdf
2. https://sci-hub.se/https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/
S0030666508000108
3. https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1177/0194599819859885

4. https://www.thieme-connect.com/products/ejournals/html/10.1055/s-0040-1714370

5. https://www.karger.com/Article/Abstract/508124

6. https://link.springer.com/article/10.1007/s00405-017-4691-8

7. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5815700/