CURS I

Obiectul de studiu al Kinetologiei (stiinta motricitatii). Tehnici în kinetologie -

clasificare. Poziţii fundamentale şi derivate.

I.1. Kinetologie, Kinetologie umană, Kinetoterapie– definitii, terminologie specifică

Termenul Kinetologie – introdus în 1857 de către Dally, desemnează „stiinta ce studiază miscările
organismelor vii si a structurilor ce participă la aceste miscări”.
Kinetoterapia „studiază mecanismele neuromusculare si articulare care asigură omului miscările
(activitătile motrice) normale, în acelasi timp, studiind si elaborând principiile de structurare a unor
programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere
profilactic, cât si din punct de vedere terapeutic si recuperator. Este o disciplină stiintifică cu
caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: mentinerea si dezvoltarea unor
indici morfologici si functionali normali, prin mijloacele specifice (exercitiul fizic ca element de
bază), la persoane în situatii biologice speciale” (Motet, D., Mârza, D., 1995).
2. Consideraţii generale privind activitatea de kinetoterapie
2.1. Obiectivele de bază ale kinetoterapiei
Obiectivele generale sunt următoarele:
-menţinerea unei stări optime de sănătate şi sporirea rezistenţei organismului;
-asigurarea creşterii normale şi dezvoltarea fizică armonioasă;
-formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi priceperilor motrice, a calităţilor motrice care prezintă un
grad insuficient sau incorect de dezvoltare, indici scăzuţi, urmare a unor tulburări sau sechele.
După T. Sbenghe, kinetoterapia trebuie să reprezinte, în staţiunile balneare, alături de utilizarea
factorilor naturali, componenta principală a acestor cure.
Obiectivele de bază în kinetoterapie după T. Sbenghe sunt:
-relaxarea generală;
-corectarea posturii şi a aliniamentului corpului;
-creşterea mobilităţii articulare;
-creşterea forţei şi a rezistenţei musculare;
-reeducarea coordonării şi a echilibrului;
-antrenarea la efort;
-reeducarea respiratorie;
-reeducarea sensibilităţii.
După N. Teleki, obiectivele de bază în kinetoterapie sunt:
-refacerea forţei de contracţie;
-refacerea mobilităţii articulare;
-refacerea rezistenţei musculare;
-refacerea coordonării musculare.
După opinia reputatului medic C. Baciu, kinetoterapia îşi găseşte largi aplicaţii în toate
sferele reabilităţii, fiind indispensabilă recuperării medicale şi readaptării psihice, nelipsind din
spectrul recuperării profesionale şi readaptării sociale. În raport cu momentul aplicării celorlalte
mijloace ale tratamentului complex, kinetoterapia are ca obiective:
-ameliorarea capacităţii generale de mişcare;
-ameliorarea funcţională segmentară;
-stimularea stării psihice.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, kinetoterapia foloseşte o serie de tehnici şi metode.
Tehnici kinetice de bază

1
 AKINETICE Imobilizarea Posturarea
– de punere în repaus – corectivă
– de contenţie – de facilitare
– de corecţie
KINETICE Statice Dinamice
-contracţia izometrică
– relaxarea musculară Bazate pe miscarea Bazate pe miscarea
activa pasiva
-bazate pe miscarea – tracţiuni
active reflexa – mobilizare pura
-bazate pe miscarea asistată
activa voluntara –mobilizarez sub
 Mobilizarea anestezie
activa libera –mobilizare
 Mobilizarea autopasivă
activa-pasiva – mobilizare pasivo-
 Mobilizarea activă
active cu – prin manipulare
rezistenta
Figura nr. 1. Clasificarea tehnicilor în kinetoterapie (Sbenghe, T., 1999)
La acestea se mai adaugă o serie de tehnici ceva mai complexe, cum ar fi (Marcu, V., Dan, M.,
2006):
- Tehnici de stretching
- Tehnici de transfer
- Tehnici de facilitare
2.2. Terminologia în educaţie fizică şi kinetoterapie
Tabel nr.2.1. Poziţii fundamentale
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Stând Ortostatism
Pe genunchi Pe genunchi
Aşezat Aşezat cu genunchii extinşi
Atârnat Atârnat
Sprijinit Sprijinit
Tabel nr. 2.2. Poziţii derivate din poziţia fundamentală stând/ortostatism, prin modificarea poziţiei
trunchiului/capului/membrelor superioare/membrelor inferioare
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Capul aplecat înainte/înapoi Capul flectat/extins
Trunchiul aplecat la 45º/90º Trunchiul flectat la 45º/90º
Trunchiul îndoit înainte/lateral/înapoi Trunchiul flectat/flectat lateral/extins
Trunchiul răsucit Trunchiul rotat
Membrele superioare (MS) Braţele flectate la 90º/abduse la 90º/flectate la
înainte/lateral/sus/înapoi 180º/extinse

MS încrucişate MS adduse
MS răsucite spre interior/exterior MS rotate intern/extern
Coatele îndoite Coatele flectate
2
Depărtat în plan frontal Membrele inferioare abduse
Depărtat în plan antero-posterior Un membru inferior flectat, celălalt extins
Membrele inferioare (MI) încrucişate Membrele inferioare adduse
Genunchii îndoiţi/semiîndoiţi Genunchii flectaţi la 90º/45º
Fandat lateral Un MI abdus, genunchiul flectat şi celălalt MI
abdus
Pe vârfuri Sprijin pe antepicior
Pe călcâi Sprijin pe calcaneu
Tabel nr. 2.3. Poziţii derivate din poziţia fundamentală pe genunchi, prin modificarea bazei de
susţinere
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Genunchii depărtaţi Membrele inferioare abduse
Călcâiele depărtate MI în rotaţie internă
MI flectate la 90º din articulaţia coxofemurală,
Aşezat pe călcâie genunchii flectaţi
Pe un genunchi, celălalt MI înainte, sprijinit şi Pe un genunchi, celălalt MI cu ge-nunchiul
îndo flectat la 90º, piciorul spriji-nit pe sol („poziţia
cavaler servant”)
Pe un genunchi, celălalt MI lateral, sprijinit şi Pe un genunchi, celălalt MI abdus, genunchiul
îndoit flectat la 90º, piciorul sprijinit pe sol

Pe un genunchi, celălalt MI înapoi Pe un genunchi, celălalt MI extins, faţa dorsală

a piciorului sprijinită pe sol

Tabel nr. 2.4. Poziţii derivate din poziţia fundamentală sprijinit, prin modificarea bazei de susţinere
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Ghemuit Cu membrele inferioare şi coloana vertebrală
flectate
Stând În ortostatism
Pe genunchi şi pe palme Patrupedie
Pe un genunchi, celălalt MI Pe un genunchi, celălalt MI
înainte/înapoi/lateral, sprijinit flectat/extins/abdus, sprijinit pe sol
Tabel nr. 2.5. Poziţii derivate din poziţia fundamentală aşezat/aşezat cu genunchii extinşi, prin
modificarea suprafeţei de sprijin
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
MI depărtate/îndoite MI abduse/cu genunchii flectaţi
Un MI cu un genunchi îndoit, coapsa şi gamba Un MI rotat intern şi abdus din articulaţia
în lateral coxofemurală, genunchiul flectat

Un MI cu genunchiul îndoit, gamba înspre Un MI rotat extern şi abdus din articulaţia

interior coxofemurală, genunchiul flectat

Genunchii îndoiţi, gambele încrucişate Genunchii flectaţi, gambele încrucişate

(„poziţia mahomedană”)

3
Tabel nr. 2.6. Poziţii derivate din poziţia fundamentală culcat/decubit, prin modificarea bazei de
susţinere
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Facial Ventral
Costal Latera
Dorsal Dorsal
Facial cu sprijin pe palme/coate, capul aplecat „poziţia păpuşii înalte/joase”
înapoi, trunchiul îndoit înapoi

Poziţiile şi mişcările segmentelor corpului

Capul şi gâtul
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Poziţii
Aplecat înainte/înapoi Flectat/extins
Dus înainte/înapoi Proiectat înainte/înapoi
Îndoit lateral Flectat/înclinat lateral
Răsucit Rotat
Mişcări
Aplecare înainte/înapoi Flexie/extensie
Ducere înainte a capului Proiecţie înainte
Ducere înapoi a capului Proiecţie înapoi
Îndoire în lateral Flectat/înclinat în lateral
Răsucire Rotaţie
Rotare Circumducţie
Trunchiul
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Poziţii
Aplecat înainte/înapoi Flectat/extins
Îndoit înainte/înapoi/lateral Flectat/flectat lateral/extins
Răsucit Rotat
Mişcări
Aplecare 45º/90º Flexie 45º/90º
Îndoire înainte/în lateral/înapoi Flexie/flexie în lateral/ extensie
Răsucire Rotaţie
Rotare Circumducţie
Membrele superioare
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Poziţii
Umărul adus înainte Antedus, proiectat/ translat înainte
Umărul dus înapoi Retrodus, proiectat/ translat înapoi
Braţele încrucişate Braţele adduse
Braţele răsucite spre interior Braţele rotate intern
Braţele răsucite spre exterior Braţele rotate extern
Cotul îndoit/întins Cotul flectat/extins
Antebraţul cu palma în jos/ sus Antebraţul pronat/supinat

4
 Pumnul înclinat lateral Pumnul abdus (înclinat radial)
Pumnul înclinat medial Pumnul addus (înclinat cubital)
Palma în căuş Metacarpienele I,II,III,IV adduse şi uşor
flectate
Degetele răsfirate, depărtate Degetele abduse
Mişcări
Ducerea umărului înainte Anteducţie, antepulsie
Ducerea umărului înapoi Retroducţie, retropulsie
Ridicare prin înainte sus Flexie
Ridicare prin lateral sus Abducţie
Ridicare înapoi Extensie
Ducerea braţului înapoi Abducţie orizontală
Ducerea braţului înainte Adducţie orizontală
Răsucirea braţului spre interior/ exterior Rotaţie internă/externă
Membrele inferioare
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Poziţii
Înapoi Extinse din articulaţia coxofemurală
Înainte sus Flectate din articulaţia coxofemurală
Depărtate în plan frontal Abduse din articulaţia coxofemurală
Încrucişate Adduse din articulaţia coxofemurală
Răsucite spre interior Rotate intern din articulaţia coxofemurală
Răsucite spre exterior Rotate extern din articulaţia coxofemurală
Genunchii îndoiţi/întinşi Genunchii flectaţi/extinşi
Piciorul întins/îndoit Flexie plantară/dorsală
Piciorul înspre interior Picorul addus
Piciorul înspre exterior Picorul abdus
Planta înspre interior Supinat
Planta înspre exterior Pronat
Mişcări
Ridicare înapoi/înainte Extensie/flexie
Depărtare/apropiere Abducţie/adducţie
Răsucire spre interior/ exterior Rotaţie internă/externă
Rotare circumducţie
- Inversie (adducţie+supinaţie+extensie)
- Eversie (abducţie+pronaţie+flexie)

Planuri anatomice- sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc sub o anumită
incidenţă.
În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică a corpului se descriu 3 categorii de planuri:
• Planul sagital principal (mediosagital) dispus vertical şi antero-posterior şi divide corpul
omenesc în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă.
Toate planurile paralele cu el se numesc sagitale.
• Planul frontal (medio-frontal) –dispus paralel cu fruntea, deci vertical şi latero-lateral.
Împarte corpul în două porţiuni, anterioară şi posterioară.

5
 • Planul transversal (medio-transversal) trece orizontal şi paralel cu solul. Împarte corpul în
două porţiuni: superioară şi inferioară.
• Poziţia anatomică (poziţia neutră sau,,zero”) este: în ortostatism, cu privirea orizontală
înainte, cu membrele superioare pe lângă corp, coatele extinse, palmele şi degetele
orientate înainte, membrele inferioare cu şoldurile şi genunchii în extensie, cu călcâiele
apropiate şi vârfurile apropiate sau la 45º.
Axele se formează la intersectarea a două planuri, şi anume:
 Axul vertical – la intersecţia planului frontal cu cel sagital;
 Axul sagital – la intersecţia planului sagital cu cel transversal;
 Axul frontal – la intersecţia planului frontal cu cel transversal.

Din punct de vedere biomecanic, mişcarile se produc astfel:

-în plan sagital şi ax frontal (transversal): flexie şi extensie;
-în plan frontal şi ax sagital: abducţie şi adducţie;
-în plan transversal şi ax vertical: rotaţie internă şi externă.
Orice activitate motorie începe şi se termină într-o anumită poziţie. Aceste poziţii sunt
infinite ca număr, iar cele mai frecvent utilizate au fost denumite poziţii fundamentale.
Importante date somatoscopice se referă la postura spatelui, existând 5 tipuri caracteriale
(Staffel):
- postura normală: uşoară lordoză cervicală şi lombară, uşoară cifoză dorsală;
- spatele rotund: ştergerea lordozei cervicale şi lombare, creşterea cifozei dorsale;
- spatele plat: ştergerea lordozei cervicale şi lombare şi a cifozei dorsale;
- spatele plat concav: ştergerea lordozei cervicale şi a cifozei dorsale, accentuarea lordozei
lombare;
- spatele rotund concav: ştergerea lordozei cervicale şi accentuarea cifozei dorsale şi a
lordozei lombare.

La determinarea posturii participă şi devierile în plan frontal sau orizontal ale axului unui
segment de corp:
- devierile spre lateral faţă de axul longitudinal al unui segment de corp = varus;
- devierile spre medial faţă de axul longitudinal al unui segment de corp = valgus.
Analiza bio-mecanică a unei poziţii se realizează după un plan general ce conţine:
 denumirea anatomo-biomecanică a poziţiei: se precizează denumirea din gimnastică a
poziţiei şi corespondentul din terminologia medicală, un tabel sinoptic al poziţiilor
fundamentale şi ale principalelor variante, fiind următorul:
POZIŢII SPRIJINUL POZIŢIA VARIANTELE
PRINCIPALĂ
ORIZONTALE Pe tot corpul 1. Culcat a) pe spate=decubit dorsal
b) pe burtă= decubit ventral
c) lateral= decubit ventral
VERTICALE Pe membrele 2.Stând a) apropiat= drepţi
inferioare
b) depărtat

c) fandat

6
 3.Pe genunchi

4.Ghemuit

5.Şezând

Pe membrele 6. Stând pe mâini

superioare
7. Atârnat

8. Sprijinit

ÎNCLINATE Pe membrele 9. Sprijinit culcat a) înainte

superioare şi b) înapoi
inferioare c) lateral.

Pozitii si miscari
Pozitia este situatia statica a corpului sau segmentelor sale- o stare de moment in
desfasurarea miscarii.Se folosesc pozitii ale corpului sau segmentelor care usureaza sau ingreuneaza
efectuarea actului motric, permit cresterea randamentului sau efectului acestuia si localizeaza précis
influentele.
• Pozitia fundamentala este o pozitie conventional stabilita in scop didactic, dupa natura
sprijinului fata de sol sau aparate.
• Pozitia derivata rezulta din pozitia fundamental prin modificarea pozitiei segmentelor unele
fata de celelalte.
• Pozitia compusa insumeaza mai multe pozitii ale segmentelor situate in planuri si directii
diferite.
• Miscarea sistemului viu este actiunea de deplasare a corpului sau a segmentelor sale in
spatiu fata de un sistem de referinta, actiune ce se datoreaza interactiunii diferitelor forte
interne si externe.
• Miscare simpla este un act motric cu solicitare neuromusculara redusa efectuat intr-o
singura directie cu un lant cinematic elementar.
• Miscarea compusa este o insumare a miscarilor simple realizate de segmentele corpului
simultan sau intr-o succesiune care-i asigura unitatea.
• Miscarea analitica se defineste ca un act motric care prin structura lui determina efecte
localizate in diferite articulatii si grupe musculare.
• Miscarea globala este un act motric cu structura compusa sau complexa, cu efect general
asupra organismului.
• Tehnica miscarii reprezinta structura rationala a actului motric, corespunzatoare scopului
urmarit.
Pozitiile fundamentale sunt:
 Stand(ortostatism)
 Asezat
 Culcat
 Pe ,,genunchi”
 Atarnat

7
 Sprijinit
• Pozitia stand –numita si pozitia aliniamentului ortostatic este specifica omului. Se descrie
astfel: barbia orizontala, privirea anterior, umerii relaxati, trunchiul drept, membrele
superioare relaxate pe langa corp, palmele in pozitie intermediara de prono-supinatie,
coapsele , genunchii in extensie, picioarele orientate anterior, calcaiele si varfurile
apropiate sau calcaiele apropiate si varfurile departate la un unghi de 30-45º.
Caracteristici:
 Are cea mai mica baza de sustinere
 Centrul de greutate este in pozitia cea mai inalta si se proiecteaza in mijlocul bazei de
sustinere
 Este cea mai instabila pozitie fundamentala
 Solicita musculatura posturala si reflexele corespunzatoare
 Favorizeaza miscarile ample, izotonice ale membrelor superioare si contractia izometrica a
musculaturii membrelor inferioare, trunchiului, capului si gatului.
 Este indicata in reeducarea deficientelor fizice globale si segmentare, a mersului si
echilibrului
• Pozitia ,, pe genunchi” – barbia orizontala, privirea anterior, trunchiul drept, umerii
relaxati, bratele pe langa corp, palmele in prono-supinatie, degetele usor flectate, genunchii
flectati, sprijin pe fata anterioara a gambelor si pe fata dorsala a picioareleor aflate in
extensie.
Caracteristici:
 Baza mare de sustinere
 Centrul de greutate situat jos
 Mentinere dificila a pozitiei
 Favorabila mobilizarii trunchiului inferior si pelvisului
• Pozitia asezat – subiectul asezat pe un scaun, cu soldurile si genunchii in flexie de 90º,
genunchii usor departati, mainile pe coapse, picioarele se sprijina pe sol si sunt orientate
anterior, calcaiele si varfurile sunt apropiate sau calcaiele apropiate si varfurile departate
la un unghi de 30-45º. Trunchiul se sprijina pe tuberozitatile ischiatice si partial pe fetele
posterioare ale coapselor.
Caracteristici:
 Baza mai mare de sustinere
 Centrul de greutate situat mai jos
 Este pozitie fixatoare pentru coloana lombara si bazin
 Este o pozitie comoda si odihnitoare care nu solicita consum mare de energie
• Pozitia decubit dorsal – membrele inferioare lipite, soldul si genunchiul in extensie,
picioarele orientate cu varful in sus, bratele de-a lungul corpului, palmele in pronatie sau
prono-supinatie. Punctele de sprijin sunt reprezentate de: regiunea occipitala, partea dorso-
superioara a trunchiului, regiunea fesiera si calcai.
• Caracteristici:
 Baza de sustinere mare
 Centrul de greutate aproape de suprafata de sprijin
 Este pozitia cea mai odihnitoare, relaxanta
 Corpul are o mare stabilitate
 Mentinerea ei indelungata induce efecte osteoporozante generale, deoarece ofera gravitatiei
posibilitatea actiunii pe o suprafata intinsa.

8
 • Pozitia atarnat – corpul este in rectitudine, membrele superioare abduse peste 90º din umeri,
coatele extinse, mainile prind bara, fiind orientate in pronatie sau supinatie, membrele
inferioare apropiate, cu soldurile, genunchii si picioarele extinse, si nu ating solul.
Caracteristici:
 Centrul de greutate se afla sub suprafata de sprijin
 Mentinerea pozitiei se realizeaza prin efort mare
 Pozitia mentine coastele ridicate si trunchiul in extensie, blocand respiratia in inspir,
stanjenind circulatia, deci va fi contraindicata bolnavilor cu afectiuni pulmonare si cardio-
vasculare.
• La nivelul mainilor si degetelor se pot executa 6 tipuri de prehensiune: terminal,
subterminala, latero-laterala, subtermino-laterala, prin opozitie digito-palmara, police-digito-
palmara.
Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect.
• La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat anterior
de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia călcâielor.
Baza de susţinere mai poate fi reprezentată de punctele prin care segmentele corpului iau
contact cu solul.
 exerciţiile fizice în care se întâlneşte poziţia în diferitele ei variante (iniţială, finală,
intermediară);
 poziţia segmentelor: se descrie poziţia diferitelor segmente şi raporturile dintre ele,
precizându-se şi valoarea, în grade, a unghiurilor unui segment faţă de celălalt.
 baza de susţinere (poligonul de susţinere)
Cu cât suprafaţa de sprijin este mai mare, cu atât menţinerea echilibrului este mai uşoară, şi
cu cât suprafaţa se micşorează, menţinerea echilibrului este mai dificilă.
 poziţia centrului de greutate: determinarea sa se realizează luând-se în consideraţie locul
centrului de greutate şi greutatea totală a fiecărui segment:
 unghiul de stabilitate: este format de proiecţia centrului de greutate al corpului cu
dreapta care îl uneşte pe acesta cu marginea bazei de susţinere şi cu cât acest unghi este
mai mare cu atât stabilitatea este mai mare (unghiul de stabilitate este cu atât mai mare
cu cât centrul de greutate este mai jos situat iar baza de susţinere este mai mare);
 menţinerea echilibrului: din punct de vedere biomecanic şi conform legii echilibrului, starea
de echilibru se realizează atunci când proiecţia verticală a centrului de greutate principal al
corpului cade în interiorul bazei de susţinere;
 grupele musculare principale: în menţinerea oricărei poziţii intervin practic toate grupele
musculare ale corpului (principale = agoniste şi sinergiste pe de o parte şi antagoniste pe de
altă parte) ele realizând cupluri de forţă ce se neutralizează reciproc;
 mijloacele de stabilizare pasivă: în afara grupelor musculare (mecanisme de stabilizare
active), intră în acţiune şi o serie de mecanisme de stabilizare pasivă (echilibrul intrinsec al
coloanei vertebrale, capsula şi ligamentele unor articulaţii, punerea sub tensiune a fasciilor
sau aponevrozelor, intrarea in contact a unor segmente osoase ce blochează mişcarea);
 acţiunea pârghiilor osteo-articulare: în cadrul lanţurilor cinematice:
- inchise (membrele pe care se sprijină corpul în menţinerea poziţiei respective), pârghiile
osteoarticulare acţionează ca pârghii de gradul 1;
- deschise (membrele libere, fără sprijin), pârghiile osteo-articulare acţionează ca pârghii de
gradul 2
Stabilitatea este:

9
 - invers proporţională cu înălţimea centrului de greutate al corpului
- direct proporţională cu mărimea bazei de susţinere
D. POZIŢII
a. Poziţia verticală
Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristica omului. În ortostatism, baza de
susţinere are forma unui trapez cuprins între contururile celor două picioare, cu călcâiele
alăturate; între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 45º.
Această poziţie se realizează printr-o serie de reflexe posturale: muşchii antigravitaţionali
sunt în tensiune, pe când muşchii antagonişti ai acestora işi micşorează starea de tensiune.
b. Poziţia orizontală
• Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia în care corpul uman ia contact prin una din
feţele sale cu o suprafaţă întinsă, situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur, suprafaţa
de sprijin este reprezentată de următoarele puncte:
-În decubit dorsal, contactul se realizează cu regiunea occipitală, porţiunea superioară a
feţei posterioare a toracelui, regiunea luteală şi faţa posterioară a călcâielor;
-În decubit ventral, contactul se realizează cu faţa anterioară a toracelui, spinele iliace
antero-superioare, faţa anterioară a coapselor, genunchilor şi cu faţa dorsală a picioarelor.
-În decubit lateral, cu membrul superior în contact cu suprafaţa de sprijin, contactul se
realizează pe marele trohanter, faţa laterală a coapsei, a gambei şi marginea laterală a piciorului.
c. Poziţia şezând
În poziţia şezând, corpul se poate sprijini doar pe tuberozităţile ischiatice, atunci când
membrele inferioare atârnă, sau şi pe tălpile picioarelor.
În funcţie de axa biomecanică de mişcare şi planul în care se execută mişcarea, mişcările pot
fi:
o Flexie – extensie : axa de mişcare este transversală, iar mişcarea se execută în plan sagital
o Abducţie - adducţie : axa biomecanică este sagitală, mişcarea se efectuează în plan frontal
o Rotaţie interna - rotaţie externă : axa de mişcare este verticală, planul de mişcare fiind
transversal
În funcţie de participarea sau nu a subiectului, mişcările pot fi:
o Mişcare pasivă
o Mişcare activă
o Un mod simplu de definire a mişcărilor:
o -Flexia – mişcarea prin care două segmente ale unei regiuni se aproprie între ele.
o -Extensia - mişcarea prin care două segmente ale unei regiuni se depărtează între ele.
o -Abducţia – mişcarea prin care un membru sau un segment de membru se depărtează
de planul median al corpului.
o -Adducţia - mişcarea prin care un membru sau un segment de membru se aproprie de planul
median al corpului.
o -Circumducţia – rezultă din executarea succesivă a celor 4 mişcări; când un membru sau un
segment de membru execută o astfel de mişcare descrie un trunchi de con cu vârful la nivelul
articulaţiei.
o -Pronaţia – este mişcarea de rotaţie a membrului, prin care halucele sau policele se aproprie
de corp.
o -Supinaţia - este mişcarea de rotaţie a membrului, prin care halucele sau policele se
depărtează de corp.
Motricitatea voluntară
10
 Mişcarea voluntară este aleasă de subiect şi adaptată unui scop precis. Pentru aceasta,
muşchii trebuie să acţioneze ca : agonişti, antagonişti, sinergişti şi fixatori.
• Agoniştii sunt muşchii ce iniţiază şi produc mişcarea, se mai numesc ,,motorul primar”.
• Antagoniştii se opun mişcării produse de agonişti, au deci rol frenator, reprezentând frâna
elastică musculară, care intervine de obicei înaintea celei ligamentare sau osoase.
Muşchii agonişti şi cei antagonişti acţioneaza întotdeauna simultan, dar rolul lor este opus:
 când agoniştii lucrează, tensiunea lor de contracţie este egalată de relaxarea antagoniştilor
 când tensiunea antagoniştilor creşte, mişcarea iniţiată şi produsă de agonişti încetează.
• Sinergiştii sunt muşchii prin a căror contracţie, acţiunea muşchilor agonişti devine mai
puternică. Intervenţia sinergiştilor este involuntară.
• Fixatorii acţionează tot involuntar şi au rol de a fixa acţiunea agoniştilor, antagoniştilor şi
sinergiştilor. Fixarea nu se realizează continuu pe toată cursa de mişcare a unui muşchi.
Fixatorii au rol dinamic, ca şi sinergiştii.
• Contracţia musculară -Muşchiul este capabil să transforme energia chimică în lucru
mecanic şi caldură. Contractilitatea reprezintă proprietatea esenţială a muşchiului, care se
poate scurta cu ½ din lungimea sa de repaus ( contracţia izotonică) sau poate dezvolta o
tracţiune în cazul în care capetele sunt fixe (contracţia izometrică).
• Muşchii pot lucra cu sau fără producerea mişcării, realizând contracţii izotonice, izometrice
sau auxotonice.
Contracţiile izotonice se realizează când muşchiul deplasează segmentele pe care se găsesc
punctele sale de inserţie. Ele se produc cu scurtarea sau alungirea muşchiului sau grupului muscular
respectiv.
• Contracţiile izotonice cu scurtare se produc atunci când punctele de inserţie ale muşchilor se
apropie.
• Contracţiile izotonice cu alungire se produc atunci când punctele de inserţie ale muşchilor se
depărtează încet unul de celălalt.
• Modificarea lungimii muşchiului se poate face în două sensuri: prin apropierea capetelor
sale, deci prin contracţie (contracţie dinamică concentrică) şi prin îndepărtarea capetelor de
inserţie, deci prin alungire datorită unei forţe exterioare care învinge rezistenţa musculară
(contracţie musculară excentrică).
• Contracţiile izometrice rezultă din scurtarea fibrelor contractile, concomitent cu alungirea
pasivă a elementelor necontractile, dar lungimea muşchiului rămâne aceeeaşi. Modificările se
produc la nivelul tensiunii musculare care creşte.
• c. Contracţiile auxotonice sunt combinaţii ale contracţiilor izotonice şi izometrice, în timpul
cărora se produc modificări ale lungimii elementelor contractile şi necontractile.
Contracţiile izometrice şi izotonice au efecte diferite asupra dezvoltării musculare:
• -contracţiile izometrice au ca rezultat creşterea volumului, a greutăţii musculare şi deci, a
forţei musculare
• -în urma contracţiilor izotonice, volumul, greutatea şi forţa de contracţie a muşchilor cresc
foarte puţin, dar creşte rezistenţa la efort a muşchiului.

11