Bacteriologie Speciala (Indrumator de Lucrari Practice)

LUCRAREA PRACTICĂ NR.
PROTECȚIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE MICROBIOLOGIE
Pentru a preveni răspândirea germenilor microbieni din produsele patologice și riscul

contractării unor infecții de laborator precum și pentru a evita contaminarea suplimentară a
probelor, trebuie respectate anumite reguli de ordine interioară.
 Este strict interzis accesul persoanelor străine în laborator;
 Toate produsele biologice vor fi considerate ca potențial contaminate;
 Intrarea în laborator și participarea la lucrările practice se va face numai după audierea și
însușirea regulilor de protecție a muncii (proces verbal cu semnătura fiecărui cursant);
 Intrarea în laboratorul de microbiologie necesită purtarea obligatorie a unui halat cu
mâneci lungi. Se recomandă ca echipamentul de protecție să fie păstrat separat de hainele
utilizate în exterior;
 În laborator sunt strict interzise fumatul și consumarea de alimente și băuturi;
 Este interzisă introducerea în laborator a obiectelor de uz personal cu excepția
materialelor de scris și a lucrurilor de valoare; hainele și gențile vor fi lăsate în vestiarul special
amenajat;
 Este interzis intrarea în laborator în lipsa unui cadru didactic;
 Lucrul în laboratorul de microbiologie implică contact cu material infecțios. Pentru a
preveni accidentele de lucru , este necesară urmarea strictă a metodelor de lucru și a regulilor de
dezinfecție și antisepsie:
o Însămânțările se fac în apropierea flăcării becului de gaz, flambându-se gâtul
recipientelor la deschidere și la închidere;
o Firul metalic al ansei de însămânțare se sterilizează înainte și după folosire prin
încălzire la roșu, iar portansa (mânerul) se flambează;
o Pipetele contaminate nu se decontaminează la flacără, ci se introduc după folosire în
recipientele cu soluție dezinfectantă existente la fiecare masă. Tot în aceste recipiente
se vor introduce lamele și lamelele de sticlă folosite;
o Pipetarea cu gura este interzisă. În vederea pipetării se vor folosi dispozitive de
pipetare adecvate;
o Cutiile Petri, eprubetele, sau alte recipiente și materialele contaminate se introduc
după lucru în găleata de infecte care va fi autoclavată;
o Manipularea aparatelor se va face respectând instrucțiunile de utilizare;
o Se impune o atenție sporită la manipularea substanțelor caustice și inflamabile;
o În cazul răspândirii accidentale a materialului infecțios, va fi anunțat cadrul didactic
care conduce lucrările și care va aplica măsuri de dezinfecție adecvate.
 După terminarea lucrului, mâinile se antiseptizează cu soluție 1% cloramină, bromocet
sau alte antiseptice, apoi se spală cu apă și săpun.
 Fiecare student are obligația de a-și supraveghea spațiul de lucru, păstrând ordinea și
curățenia.
CONDUITA GENERALĂ A IDENTIFICĂRII BACTERIILOR
Identificarea microorganismelor și testarea lor sub aspectul patogenității și al sensibilității

la substanțe antimicrobiene reprezintă activitățile de bază ale laboratorului de microbiologie.
Scopul acestor activități este stabilirea unui diagnostic etiologic corect al infecțiilor și a unei
conduite de tratament adecvate.
Identificarea bacteriilor izolate din produsele patologice se realizează plecând de la
culturi pure și se bazează pe o analiză complexă a caracterelor morfologice, fiziologice,
serologice, genetice și de patogenitate prin tehnici clasice și moderne, în funcție de dotarea
laboratoarelor de profil.
Metodele cele mai sigure de încadrare taxonomică (identificare) a izolatelor bacteriene se
bazează pe omologia materialului genetic al tulpinii bacteriene de identificat cu al unei specii tip,
principalii parametri luați în studiu fiind:
1. Conținutul relativ de guanină + citozină (G+C%) al ADN purificat; cu cât conținutul
G+C a două bacterii este mai apropiat, cu atât acestea sunt mai înrudite;
2. Omologia secvențelor nucleotidice al ADN, cuantificată prin formarea moleculelor
hibride pornind de la două catene ADN cu origini diferite;
3. Studiul secvențelor oligonucleotidice ale ARN ribozomal; gradul de înrudire a două
organisme este direct proporțional cu omologia secvențelor nucleotidice din AND sau
cu numărul de secvențe oligonucleotidice comune din ARN ribozomal;
4. Studiul structurii primare a enzimelor izofuncționale sau a citocromului C;
5. Studiul imunologic al proteinelor bacteriene omoloage.
Pe baza criteriului omologiei materialului genetic, în ultimii ani clasificările
convenționale ale bacteriilor au fost supuse unor repetate remanieri.
Deși acest criteriu de identificare și încadrare taxonomică a bacteriilor este, indiscutabil,
cel mai obiectiv, din cauza gradului crescut de dificultate tehnică, a aparaturii și a
consumabilelor pe care le reclamă, în practica curentă a diagnosticului bacteriologic se recurge în
continuare la identificarea pe baza caracterelor fenotipice (morfologice, culturale, metabolice,
antigenice, ecologice, de patogenitate, de sensibilitate la factori fizici, chimici și biologici etc.).
Pentru o identificare preliminară (prezumtivă) a izolatelor bacteriene se apelează frecvent
la schemele minimale dichotomice de identificare, care se bazează pe criteriile constant pozitive
sau negative pentru o specie data, (schemele 1-8 din ”Bergeyʼs Manual of Systematic
Bacteriology” prezentate la sfârșitul manualului).
Încadrarea taxonomică definitivă a unei tulpini bacteriene presupune investigarea unui
număr cât mai mare de caractere și confruntarea caracterelor evidențiate cu datele din manuale,
determinatoare și ghiduri.
Determinatoarele cuprind descrierea completă a speciilor bacteriene care prezintă interes
pentru ramurile aplicative ale microbiologiei.
Determinatorul cel mai utilizat în practica diagnosticului bacteriologic este ”BERGEYʼS
MANUAL OF SYSTEMATIC BACTERIOLOGY” , a cărui primă ediție a apărut în 1923, fiind
reeditat ultima dată în 2009.
În clasificarea bacteriilor, specia reprezintă categoria taxonomică de bază dar în practica
diagnosticului bacteriologic identificarea izolatelor se rezumă, deseori, la gen.
GRUPA COCILOR GRAM POZITIVE, NESPORULAȚI
FAMILIA STAPHYLOCOCCACEAE
Familia Staphylococcaceae, după ultima încadrare taxonomică (Garrity și col. 2005)
include patru genuri: Staphylococcus, Jeotgalicoccus, Macrococcus și Salinicoccus. Genul
Gemella a fost separat de acest grup monofiletic (cuprinde toți descendenții unui ancestru
comun) întrucât acesta se distingea prin unele aspecte importante (catalază negativă și oxidază
negativ).
GENUL STAPHYLOCOCCUS
I. Istoric și taxonomie
Stafilococii au fost observați pentru prima dată de Billroth (1874) în colecții purulente la
om și au fost izolați în culturi pure de Pasteur (1880). Termenul de stafilococ (gr. staphylos =
strugure) este introdus de Rosenbach (1884), care a descris specia tip a genului: Staphylococcus
aureus.
Genul Staphylococcus a făcut parte din familia Micrococcaceae, din care a fost desprins
pe baza unor considerente ca: procentul diferit de G+C din totalul bazelor azotate (30-90% la
stafilococi, față de 63-735, la micrococi), spectrul diferit de sensibilitate față de antibiotice,
catabolismul glucozei (oxidativ la micrococi și fermentativ la stafilococi).
La ora actuală, genul Staphylococcus însumează 46 de specii (după Euzeby, J. P., 2006),
dintre care unele prezintă diferite grade de patogenitate pentru om și animale:
- Staphylococcus aureus:
 Subsp. Aureus
 Subsp. Anaerobius
- Staphylococcus hyicus:
 Subsp. Hyicus
 Subsp. Chromogenes
- Staphylococcus schleiferi:
 Subsp. Schleiferi
 Subsp. Coagulans
- Staphylococcus intermedius
II. Ecologie
Majoritatea stafilococilor fac parte din microbiota normală a pielii și mucoaselor la om și
animale, de unde ajung în mediile naturale (sol, apă, aer) și alimente, contaminându—le. Unele
specii au o existență saprofită având ca nișă ecologică solul și apele.
III. Infecția naturală

Stafilococii produc atât la om cât și la animale, numeroase infecții purulente cu diverse
localizări (frecvent la nivelul pielii și a anexelor cutanate, dar și în oricare alt țesut sau în
organele interne) și infecții generalizate, septicemice. Apariția stafilocociilor este favorizată de
leziunile cutanate (plăgi traumatice și chirurgicale, ulcere, arsuri etc.) și alți factorii care creează
posibilități de acces și de acțiune a stafilococilor, cum sunt stările de imunosupresie întâlnite în
diabet, obezitate, infecțiile virale etc.
Specia cea mai patogenă este Staphylococcus aureus. La om, această bacterie determină
variate infecții cutanate (foliculitele, acneea, hidrosadenita, furunculoza, impetigo, panarițiile),
otite, sinuzite și bronhopneumonii stafilococite care evoluează frecvent ca o complicație a
infecțiilor virale. Multe dintre infecțiile cu Staphylococcus aureus la om au caracterul unor
izbucniri nosocomiale.
Staphylococcus aureus este și unul din agenții toxiinfecțiilor alimentare, care apar ca o
consecință a consumului de alimente contaminate cu această bacterie și păstrate în condiții
termice care permit multiplicarea germenilor și elaborarea de enterotoxină.
La animale, principalele infecții produse de S. aureus sunt mamita stafilococică a oilor
(mamita gangrenoasă, răsfugul negru) mamita stafilococică a vacilor, stafilococia păsărilor
(alături de S. hyicus, S. epidermidis și S. gallinarum) și stafilococia iepurilor.
S. pseudointermedius se izolează frecvent din otitele medii ale carnasierelor în asociație
cu alți germeni și diverse levuri și determină piodermită la câini și alte specii.
S. hyicus este considerat agentul epidermitei exudative a porcului.
S. epidermidis este un epifit al pielii omului, condiționat patogen și considerat rezervor de
gene de rezistență la antibiotice pentru alte specii de stafilococi.
IV. Conduita diagnosticului etiologic

Diagnosticul etiologic în infecțiile stafilococice parcurge următoarele etape:
 Prelevarea produselor patologice, în funcție de localizarea infecției: puroi, lapte de
mamită, organele cadavrelor, sânge, urină etc. În cazurile de toxiinfecție alimentară se
prelevează probe de alimente, vomă, fecale, exudate din nările și de pe mâinile
personalului care a preluat sau manipulat alimentele incriminate.
 Examenul microscopic direct al produselor patologice, în frotiuri colorate cu albastru de
metilen sau prin metoda Gram. Se observă prezența cocilor, adesea fagocitați de lecocite,
aspect cu valoare orientativă asupra etiologiei stafilococice a infecției.
 Examenul bacteriologic propriu-zis, care constă în însămânțarea produselor patologice
pe medii de cultură, în vederea izolării și identificării germenilor – agenți etiologici.
1. Condiții de cultivare și izolare
Stafilococii sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi, care nu manifestă exigente nutritive
deosebite. Prin urmare, probele se însămânțează pe medii de cultură uzuale (agar, agar-sânge,
bulion, bulion thioglicolat) pe care formează culturi după 16-24 ore de incubare la
temperatura de 370C.
Pentru izolarea lor în cultură pură din materialele patologice cu floră mixtă sau alimente se
utilizează mediile selective: Chapmann – mediu hiperclorurat, cu 6,5g% NaCl (selectivitatea
mediului se bazează pe halofilie, mediul permițând și dezvoltarea bacteriilor din genul vidrio),
Vogel-Johnson și Bayrd-Parker – medii selective prin clorura de litiu, glicină și teluritul de
potasiu – substanțe cu efect inhibitor pentru microorganismele contaminate.
Pe lângă selectivitate, aceste medii, prin compoziția lor, permit punerea în evidență a
unor proprietăți metabolice și factori de patogenitate care ajută la diferențierea speciilor în cadrul
genului (vezi caractere biochimice).
Creșterea pe mediile selective, caracterele culturale și morfologice reprezintă criterii de
identificare preliminară a genului Staphylococcus.
2. Caractere culturale
Pe medii lichide determină turbiditate intensă, depozit necaracteristic ușor omogenizabil,
unele tulpini formează un inel slab la suprafață.
Pe mediu solid neselectiv (geloză nutritivă) formează colonii pigmentate, rotunde,
neuniforme (cu diametrul de 1-6mm), opace, cu suprafața netedă și lucioasă și cu marginile
regulate (tip S).
Pigmenții sunt de natură carotenoidă, nedifuzabil în mediu și pot avea diferite culori: alb
cretaceu, alb-gri, galben auriu și galben-citrin. Pigmentogeneza este accentuată după 24 de ore
de incubare și nu se manifestă în condiții de incubare anaerobă.
3. Caractere morfologice
Stafilococii sunt coci de formă sferică, cu diametrul de 0,8-1μ, care formează grupări
neregulate cu aspect de ciorchini de struguri.
În frotiurile mai groase, masele de germeni au frecvent aspectul unui desen alveolar.
În frotiurile din prelevatele patologice și din culturile în mediul lichid, cocii apar izolați, câte
2-3 sau în grămezi mici, mai puțin caracteristice.
Stafilococii sunt germeni nesporulați, neciliați, majoritatea necapsulați (unele tulpini pot
elabora o capsulă mucopolizaharidică).
4. Caractere biochimice
Testul catalazei diferențiază stafilococii (catalază+) de streptococi(catalază-), pe lângă
aspectul microscopic și morfologia coloniilor.
Diferențierea genului Staphylococcus de genul Micrococcus, care prezintă caractere
morfologice și culturale foarte asemănătoare, se poate face prin testul de fermentare a glucozei în
condiții anaerobe (stafilococii +, micrococii - ) testul sensibilității la lizostafin (stafilococii sunt
sensibili, micrococii, rezistenți), testul sensibilității la bacitracină (stafilococii sunt rezistenți,
micrococii, sensibili).
Diferențierea S.aureus de celelalte specii ale genului se bazează pe testul coagulazei libere
(+), fermentarea manitolului (+), testul pentru proteina A și/sau coagulaza legală (+), testul de
hemoliză (+).
- Activitatea enzimatică a stafilococilor față de manitol se testează pe mediul
selectiv Chapman (compoziție/litru: extract de carne-1 g, NaCl-75g, peptonă-10g, manitol-10g,
agar-12g, roșu fenol-0,025g): fermentarea manitolului determină acidifierea mediului și virarea
culorii acestuia, din roșu în galben datorită indicatorului de pH-roșu fenol.
- Mediul Vogel-Johnson (compoziție/litru: peptona din cazeina-10g; extract de
carne-5g; extract de drojdie-1g; piruvat de sodiu: 10g; glicina-12g; clorura de litiu-5g; manitol-
10g, roșu fenol-0,025g, telurit de potasiu-0,1g, agar-agar-20g) selectează și diferențiază
stafilococii coagulază pozitivi, care fermentează manitolul și reduc teluritul. Alte
microorganisme sunt inhibate în primele 24 ore de incubație. După 24 ore, pot crește enterococii
și S. epidermidis (coagulază negativ).
S. aureus, deoarece reduce teluritul (reducerea teluritului de potasiu este o caracteristică a
stafilococilor coagulază pozitivi) formează colonii de culoare neagră, care sunt înconjurate de
un halou galben ca rezultat al fermentării manitolului.
- Mediul Bayrd-Parker (compoziție/litru: triptonă-10g; extract de carne- 5 g; extract de
drojdie-1g; piruvat de sodiu:10 g; glicina-12 g; clorura de litiu-5 g; telurit de potasiu-0,1g; agar-
agar-20 g; emulsie de gălbenuș de ou- 50ml) pune în evidență, pe lângă reducerea teluritului și
implicit coagulaza liberă, lipaza și lecitinaza stafilococilor.
S. aureus formează colonii negre strălucitoare (reduce teluritul) cu o bordură îngustă
opacă (posedă lipază, enzima care hidrolizează grăsimile) înconjurate de un halou clar cu
diametrul de 2-5 mm (posedă lecitinază – enzimă care descompune gălbenușul de ou).
S. epidermidis determină un halou larg, opac, bordat de o zonă clară, îngustă.
Identificarea cu certitudine a speciilor de stafilococi se face unor scheme de identificare
minimală care includ un număr diferit de teste (6-13), sau folosind sisteme microtest (API 20
STAPH, ID 32 STAPH System, Vitek Gram-Positive Identification Card ș.a.) și/sau aparate care
identifică automat speciile de stafilococi cu o acuratețe de 70-90%.
5. Structură antigenică și factori de patogenitate
O componentă antigenică majoră și factor de patogenitate (rol antifagocitar) a peretelui
celular este proteina A, fiind prezentă la toate tulpinile de S. aureus. Detectarea ei se face prin
testul pe lamă pentru proteina A, coagulază legată (cluping factor) și polizaharid capsular
folosind kit-uri Staphylococcus Latex Test.
Stafilococii își exercită patogenitatea prin virulență și toxicitate.
Virulența speciei S. aureus este conferită de capsulă, proteina A și de numeroase enzime
numite agresine, care intervin în evoluția infecției înlesnind difuzarea germenilor în țesuturi sau
neutralizând mecanismele defensive ale organismului. Factorii de agresivitate de natură
enzimatică sunt:
 Coagulazele – enzime care induc formarea unui manșon de plasmă coagulată în
jurul celulelor bacteriene evitând astfel înglobarea lor de către fagocite. Prezența coagulazei
libere se pune în evidență pe mediile Vogel-Johnson și Bayrd-Parker sau prin testul de coagulare
a plasmei citratate de iepure. Coagulaza legată (cluping factor) și polizaharidul capsular se
evidențiază folosind kit-urile Staphylococcus Latex Test.
 Hialuronidaza, enzima care acționează prin descompunerea acidului hialuronic
din substanța fundamentală a țesutului conjunctiv, înlesnind difuzarea germenilor în țesuturi;
 Fibrinoliza (stafilokinaza), o enzimă proteolitică care acționează prin liza
coagulilor de fibrină, permițând astfel progresia stafilococilor în țesuturi și producând embolii în
formele septicemice ale infecției;
 Deoxiribibonucleaza produce leziuni tisulare acționând asupra ADN-ului din
celulele diferitor țesuturi;
 Fosfataza, enzimă care se evidențiază în special pentru testarea stafilococilor din
alimente;
 Lipaza – acționează asupra lipidelor plasmatice și tegumentare, ceea ce explică
afinitatea stafilococilor pentru piele, unde se găsesc glandele sebacee.
Factorii de toxicitate (toxinele stafilococice) sunt de natură proteică, au proprietăți
antigenice și provoacă alterări morfologice sau dereglări funcționale la nivelul țesuturilor.
 Hemolizinele acționează prin liza globulelor roșii. În funcție de activitatea litică
față de globulele roșii ale diferitelor specii animale, de aspectul zonei de hemoliză, de
posibilitatea de a acționa la 370 sau la rece, la stafilococi au fost descris 4 tipuri de hemolizine.
- Hemolizina alfa prezintă de obicei la tulpinile umane, este activă față de
hematiile de iepure și de oaie. Acționează la 37 0C dar nu-și prelungește activitatea și la 40C. este
cea mai agresivă hemolizină având și acțiune dermonecrotică, letală pentru iepure și
leucocidinică.
- Hemolizina beta are o activitate litică mai pronunțată pentru hematiile de oaie și
bou dar nu și față de cele de la om și iepure. Caracteristica cea mai importantă a acestei toxine
este realizarea așa numitei hemoliză cald-rece, care constă în accentuarea netă a procesului de
hemoliză la 40C în plăcile cu agar-sânge incubate inițial, timp de 18-20 ore, la temperatura de
370C.
- Hemolizina gama, este activă față de hematiile de iepure, oaie, și om. Acest tip
de hemoliză nu poate fi pus în evidență în plăcile cu geloză-sânge deoarece diametrul este foarte
mic.
- Hemolizina delta este elaborată numai dacă incubarea se face într-o atmosferă de
CO2.
 Leucocidina are acțiune litică față de neutrofilele și macrofagele de om și iepure
protejând astfel stafilococii de fagocitoza exercitată de aceste celule.
 Enterotoxina este de natură proteică și prezintă 6 variante antigenice notate cu
literele A, B, C, C1, D și E. Este o exotoxină cu tropism pentru mucoasa intestinală, relativ
termostabilă (rezistă aproximativ 1 oră la 100 0C), astfel încât rămâne activă chiar și în alimentele
tratare termic, determinând toxiinfecții alimentare. Ele acționează și la nivelul SNC declanșând
contracții peristaltice și antiperistaltice, responsabile de producerea vomei și a diareii. Speciile
sensibile la enterotoxinele stafilococice sunt omul, maimuța și pisica. Evidențierea
enterotoxinelor stafilococice se face prin testul Dolman, care constă în administrarea filtratului
de cultură la pisici de 6-8 săptămâni, pe cale intraperitonială. Testul este pozitiv când se constată
creșterea temperaturii cu aproximativ 10C, neutrofilie și o gastroenterită pasageră, în care
principalul simptom este voma.
Stabilirea responsabilității etiologice a tulpinilor de stafilococi izolate din diferite procese
patologice se bazează pe efectuarea unui număr cât mai mare de teste care pun în evidență
toxinele și agresinele. În practica curentă de laborator se efectuează testul de hemoliză, testul de
coagulare a plasmei citratate și infecția experimentală (bioproba).
6. Infecțiile experimentală
Dintre animalele de laborator, cel mai sensibil este iepurele, care în urma inoculării
intravenoase face o infecției septicemică mortală cu prezența unui număr mare de germeni în
rinichi.
V. Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene
În comparație cu alte specii nesporulate, stafilococii sunt mai rezistenți la factorii de
mediu, supraviețuind luni de zile în produsele patologice, praf, adăposturi fără lumină solară și la
uscăciune.
Majoritatea tulpinilor bacteriene sunt distruse la 60 0C în 30 minute, la 700C în 15 minute,
însă unele celule până la 800C.
Stafilococii sunt sensibili la numeroase antibiotice (tetraciclină, eritromicină,
cloramfenicol, neomicină, dar generează frecvent variante antibiorezistente. La ora actuală peste
90% din tulpinile de stafilococi sunt rezistente la penicilină și din ce în ce mai multe tulpini
manifestă rezistența la meticilină (oxacilină) și vancomicină (acestea fiind considerate antibiotice
de rezervă).
VI. Biopreparate imunoprofilactice
Pentru profilaxia infecțiilor stafilococice se utilizează vaccinurile antistafilococice
(stockvaccinuri, autovaccinuri) și anatoxina stafilococică obținută prin inactivarea toxinei cu
formol 3%0 și căldură (T = 400C).
LUCRAREA PRACTICĂ NR. 2
FAMILIA STREPTOCOCCACEAE
Clasificarea familiei Streptococcaceae a suferit numeroase și repetate remanieri în special

după aplicarea metodelor de biologie moleculară. Conform Bergeyʼs Manual of Systematic
Bacteriology (2009), pe baza analizei secvențelor ARNr16S, în cadrul familiei s-au încadrat
genurile: Streptococcus, Lactococcus și Lactovum. Genul reprezentativ al familiei este
Streptococcus (Rosenbach 1884), care conține 79 de specii. Genul Lactococcus include 5 specii
iar genul Lactovum, doar o specie.
Streptococii sunt coci sferici sau ovali, Gram pozitivi, care se grupează în lanțuri sau
perechi în cursul diviziunii celualre, imobili, nesporulați, catalază și oxidază negativi.
Majoritatea streptococilor sunt serofili. Tipul respirator (aerob, anaerob, microaerofil) diferă în
funcție de specie.
GENUL STREPTOCOCCUS
De-a lungul timpului streptococii au fost clasificați în funcție de mai multe criterii:
- În 1915 Smith și Brawn a clasificat streptococii pe baza hemolizei în: streptococi
alfa hemoliticii, beta-hemolitici și gamma hemolitici sau nehemolitici;
- În 1928 Rebecca Lancefield a împărțit genul Streptococcus pe baza unui
carbohidrat de perete, notat cu litera ”C”, în 18 grupe serologice notate de la A la H și de la K la
T. Grupele A, B, F, H și I sunt chivalente cu câte o specie. Astfel, se cunoaște faptul că mai mult
de 90% din infecțiile streptococice la om sunt date de grupa antigenică A, respectiv de
Streptococcus pyogenes;
- A treia clasificare aparține lui Sherman care a grupat streptococii după habitat și
semnificația patogenetică în 4 grupe mari:
a) Grupa piogenică din care fac parte următoarele specii: Str. pyogenes, Str. equi
(Str. equi subsp equi, Str. equi subsp. Zoopidermicus), Str. agalactiae, Str. dysgalactiae (Str.
dysgalactiae subsp. Dysgalactiae și Str dysgalactiae subsp. Equisimilis, Str. pneumoniae.
Caracteristici: patogeni, beta-hemolitici incapabili de a se dezvolta la temperatura de
10 C și 450C și în lapte cu albastru de metilen.
0
b) Grupa viridans – grupa streptococilor care determină hemoliză de tip alfa,

infecții cronice și care dezvoltă la 100C și 450C. din această grupă fac parte Str. uberis, Str. bovis,
Str. mitis ș.a.
c) Grupa enterococilor cuprinde streptococii beta sau alfa-hemolitici, care
habitează tractusului digestiv și genito-urinar al omului și animalelor: Str.fecalis, Str.faecium,
Str.durans ș.a. Enterococii au fost transferați ulterior (1984) în genul Enterococcus.
d) Grupa lactică cuprinde streptococii prezenți în laptele crud, din care se obțin
maielele utilizate în industria laptelui: Str. lactis, Str. cremoris, Streptococii lactici au fost
transferați în genul Lactococcus.
II. Ecologie
Streptococii sunt germeni epifiți ai mucoaselor la animale și om, făcând parte din
microbiota rezidentă a mucoasei buco-faringiene, amigdalelor, mucoasei genitale, căilor
galactofore și tractusului intestinal. Capacitatea unor streptococi de a supraviețui în variate
condiții adverse explică răspândirea lor în mediul ambiant: apă, sol, alimente.
III. Infecție naturală
Infecțiile streptococice se întâlnesc la numeroase specii de animale și om. Spectrul de
patogenitate diferă în funcție de specie. Unele specii de streptococi sunt monopatogene.
Speciile de streptococi patogene și principalele infecții pe care le determină sunt:
- Str. agalactiae, Str. dysgalactiae subspecia dysgalactiae, Str. uberis: mamita
streptococică la bovine;
- Str. equi subspecia equi: gurma (buba manzului),
- Str. equi subspecia zooepidemicus: streptococia ovină, streptococia mânjilor
(piemia streptococică), streptococia animalelor de blană, streptococia enzootică a păsărilor.
- Str. suis: streptococia purceilor sugari
- Str. pneumoniae (Diplococcus pneumoniae, pneumococul): infecțiile respiratorii
la om și animale;
- Streptococcus canis: dermatite, infecții urinare, septicemii, șoc toxic la câini;
infecții urinare, avorturi, mamite la vaci;
- Streptococcus pyogenes, este monopatogen pentru om, la care determină infecții
acute cu localizare in tractusul respirator, piele, tractusul genital și cu posibile complicații
precoce supurative (limfadenită cervicală, sinuzută, meningite, pneumonii etc) sau complicații
tardive (reumatism articular acut, cardită reumatismală, glomerulonefrită acută ș.a.).
 Examenul microscopic direct al prelevatelor patologice (puroi, urină, exudat
pleural, articular, pericardic, lichid cefalorahidian, lapte mamitic etc.), colorate prin metoda
Gram, indică prezența de coci, rotunzi sau ovali, grupați caracteristic în lanțuri.
 Examenul bacteriologic propriu-zis constă în însămânțarea materialelor
patologice pe medii de cultură uzuale și speciale, în vederea izolării și identificării germenilor pe
baza caracterelor culturale, morfologice, biochimice și de patogenitate.
Necesitățile nutritive și condițiile de incubare variază în funcție de specie. Există specii
aerobe, anaerobe și microaerofile.
Majoritatea streptococilor aerobi sunt serofili și se dezvoltă bine pe geloză nutritivă
suplimentară cu 5% sânge de berbec sau ser de cal și bulion cu ser suplimentat cu 2% glucoză.
Streptococii anaerobi se dezvoltă bine pe bulionul Kitt-Tarozzi (bulion cu ficat, glucozat)
și bulion VF cu ser.
Pneumococii și unele tulpini de streptococi viridans sunt carboxifili (microaerofili),
izolarea lor realizându-se în atmosferă cu 5% CO2.
Pentru izolarea enterococilor se folosește agarul selectiv cu cristal violet și azidă de
sodiu.
Streptococii patogeni din lapte mamitic se izolează pe medii selective preparate cu
esculină, sânge defibrinat și cristal violet.
Unii streptococi sunt halofili și cultivă, asemănător stafilococilor, pe medii hiperclorurate.
Toți streptococii se dezvoltă și se multiplică optim la temperatura de 37 0C, timp de 24 ore
iar viabilitatea lor în culturi este de 30 de zile.
În mediile lichide streptococii determină o turbiditate variabilă, slabă sau mai intensă, în
funcție de lungimea lanțului de coci, fără valoare diagnostică. Tulpinile care formează lanțuri
lungi (Str. equi) se dezvoltă aglutinat pe fundul tubului, iar supernatantul rămâne limpede. La
agitare, cultura se ridică sub forma unor flocoane. Streptococii din grupul B (Str. agalactiae) și
D (Enterococcus spp.)tulbură mediul , cu sau fără formare de sediment.
Pe mediile solide, aspectul coloniilor variază cu specia și compoziția mediului.
Pe geloză nutritivă suplimentată cu ser sanguin de cal formează colonii mici cu
diametrul de 0,5-1 mm, lucioase, semitransparente și nepigmentate
Pe geloză nutritivă suplimentată cu 5% sânge de berbec sau cal, coloniile, în funcție de
specie, au dimensiuni diferite și pot fi netede, mucoide, rugoase, nepigmentate sau alb –cenușii,
înconjurate de beta-hemoliză (hemoliză completă), hemoliză de tip alfa (hemoliză viridians) sau
pot fi nehemolitice.
Streptococii sunt bacterii cu formă sferică sau ovală, cu diametrul de 0,6-1 micrometru,
neciliați, nesporulați, grupați în lanțuri (Str. pneumoniae formează grupări diplo), Gram pozitivi.
Lanțurile sunt mai lungi în frotiurile din culturi pe medii lichide și mai scurte, pe agar.
Majoritatea streptococilor sunt necapsulați. Str. pneumoniae sintetizează o capsulă alcătuită din
acid hialuronic.
4. Proprietăți biochimice
Încadrarea cocilor Gram pozitivi cu tendință de a se grupa în lanțuri în genul Streptococcus
se bazează, în principal, pe următoarele teste:
- Testul catalazei, care-i diferențiază de stafilococi (vezi schema minimală de
identificare),
- Testul sensibilității la vancomicină (Va), care diferențiază streptococii (Va sensibili)
de genurile Pediococcus și Leuconostoc (Va rezistenți);
- Testul bilă-esculină (capacitatea de a cultiva pe medii cu 40% bilă și de a hidroliza
esculina) pozitiv pentru enterococi;
- Capacitatea de a cultiva pe medii hiperclorurate (6,5% NaCl) în 24-27 ore, prezentă la
enterococi și absentă la ceilalți streptococi;
- Creșterea la 100C și la 450C – test pozitiv pentru enterococi;
Identificarea speciilor de streptococi, în practica curentă, se bazează pe proprietățile
hemolitice, testarea sensibilității la bacitracină și optochină, testarea activității enzimatice față de
glucide, polialcooli și alte substraturi, determinarea grupei antigenice Lancefield.
La ora actuală există metode rapide, serologice și moleculare, de detectare și identificare
a streptococilor direct în prelevatele patologice.
Streptococii au structură antigenică complexă. Cele mai importante antigene cu rol în
clasificarea și identificarea streptococilor sunt:
 Proteina M, factor de patogenitate pentru streptococii beta-hemolitici grup A
(acțiune antifagocitară), este antigenică având specificitate de tip. Pe baza acestui
antigen , tulpinile de S. pyogenes au fost grupate în peste 90 de serotipuri
(serovariante), prin reacții de seroprecipitare;
 Polizaharidul C, reprezentat de acidul teichoic din peretele celular, este antigenul de
grup care a stat la baza clasificării Lancefield. Împreună cu proteina M, induce
apariția anticorpilor implicați în reacțiile imunologice încrucișate față de țesuturile
organismului (cardiac, renal, nervos, cutanat), reacții responsabile de complicațiile
infecțiilor streptococice;
 Proteina A – are proprietăți alergizante fiind responsabilă de reacțiile de
hipersensibilitate de tip întârziat din unele streptococii;
 Proteina R – prezintă specificitate de grup fiind prezentă la streptococii din grupele
A, B, C. G.
 Nucleoproteina – are specificitate de gen fiind prezentă la toate speciile de
streptococci.
 Proteina T – pe baza căreia S. pyogenes este împărțit în 28 serovaruri T.
Patogenitatea streptococilor este datorată virulenței și toxicității.
Virulența streptococilor (capacitatea de a invada organismul, evitând sau neutralizând
mecanismele imune defensive) este conferită de:
- Streptokinază (fibrinolizina) – factor de invazie care transformă plasminogenul în
plasmină prevenind constituirea barierei de fibrină. Este produsă de streptococii de
grup A, C, G;
- Streptodornază (dezoxiribonucleaza streptococică) depolimerizează ADN-ul
leucocitelor;
- Hialuronidază, enzimă care scindează acidul hialuronic (o componentă importantă a
substanței fundamentale din țesutul conjunctiv), mărește permeabilitatea țesuturilor,
favorizând progresia streptococilor.
Factorii de toxicitate:
- Eritrotoxina streptococică (toxina eritrogenp solubilă, toxică Dick, toxina
scarlatinoasă) stimulează eliberarea de citokine, care induc febră și este răspunzătoare
de erupția cutanată din scarlatină;
- Difosfopiridin nucleotidaza – o enzimă elaborată de anumite serotipuri nefritogene de
Streptococcus pyogenes, care are capacitatea de a distruge leucocitele;
- Hemolizinele;
Streptococii beta-hemolitici de grup A elaborează două hemolizine.
 Streptolizina O (SLO), o hemolizină cu efect litic asupra globulelor roșii de mamifere,
acțiune cardiotoxică și leucotoxică. Este antigenică și determină în organism sinteza de
anticorpi antistreptolizină O (ASLO). Complexele imune SLO-ASLO determină
fenomenul Arthus prin precipitarea lor la nivelul țesuturilor și produc leziuni autoimmune
atunci când se depun la nivelul glomerulilor renali sau a membranelor sinoviale.
Determinarea titrului de anticorpi ASLO la subiecții cu infecții streptococice repetare
constituie o metodă de prevenire și depistare a complicației reumatismale. Titlul ASLO
considerat normal este ≤U.I. (unități Internaționale).
 Streptolizina S (SLS) este o hemolizină lipsită de antigenitate, responsabilă de hemoliza
beta în vitro. Ea are o puternică acțiune leucotoxică și cardiotoxică.
6. Infecție experimentală
Dintre animalele de laborator, cei mai sensibili la infecția cu streptococi sunt șoarecii, care
inoculați intraperitoneal dezvoltă o infecție letală. Leziunile cele mai importante se găsesc la
nivelul rinichilor (glomerulonefrita) și al splinei (splenomegalie cu consistență elastică).
V. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene
Streptococii sunt sensibili la temperaturi începând cu 60 0C. Spre deosebire de stafilococi,
majoritatea streptococilor au rămas sensibili la penicilină. Totuși, în cazul speciei Str.
pneumoniae, s-a constatat în ultimii 25 de ani o creștere treptată a rezistenței, în special la
penicilina G.
Majoritatea streptococilor manifestă o rezistență naturală de nivel scăzut față de
aminozide, dată de impermeabilitatea structurilor de înveliș, la monobactami (toți Gram
pozitivii) precum și la vechile chinolone. Activitatea antimicrobiană a acidului fusidic,
fosfomicinei, fluorochinolonelor este limitată față de streptococi.
Penicilina rămâne cel mai activ antibiotic în infecțiile streptococice dar, în caz de reacție
alergică la acest antibiotic, se recomandă, sub prescripție pe baza antibiogramei, eritromicină,
claritromicina, azitromicină sau cefalosporine.
FAMILIA ENTEROCOCCACEAE
GENUL ENTEROCOCCUS
I. Încadrarea taxonomică
Enterococii au fost inițial incluși în genul Streptococcus, grupa Lancefield D. În 1984, pe
baza diferențelor genetice, depistate prin hibridarea ADN-ADN, streptococii fecali au fost
transferați în genul Enterococcus, care cuprinde în prezent peste 19 specii.
II. Ecologie
Enterococii fac parte din microbiota comensală a tractului digestiv și genito-urinar al
omului și animalelor, de unde ajung în mediul extern, unde supraviețuiesc în condiții adverse o
perioadă mai lungă de timp în comparație cu celelalte bacterii nesporogene. Enterococii au fost
izolați și din vezica biliară, ceea ce atestă capacitatea lor de a se multiplica la concentrații mari
de săruri biliare.
Datorită originii lor fecaloide, enterococii reprezintă un indicator microbiologic pentru
calitatea apei potabile și a unor alimente.
Enterococii sunt microorganisme condiționat patogene. Ei produc infecții în special la
indivizii imunocompromiși și la cei cu antibioterapie îndelungată. Cele mai implicate specii în
patologia umană și veterinară (infecții ale tractului urinar și biliar, infecții asociate ale plăgilor,
peritonite, endocardite, endometrite) sunt E.faecalis și E.faecium .
IV. Conduita diagnosticului bacteriologic este prezentată în schema ce urmează.
Majoritatea enterococilor cultivă bine pe medii uzuale (bulion, geloză nutritivă, geloză-
sânge) între 10 și 450C, optim la 370C, în aerobioză. Similar stafilococilor, enterococii se pot
multiplica pe medii hiperclorurate (6,5% NaCl), deci sunt halofili.
Pentru izolarea enterococilor din produse patologice contaminate se recomandă utilizarea
mediilor de cultură selective agar bilă-esculină-azidă de sodiu (sărurile biliare inhibă bacteriile
Gram pozitive iar azida de sodiu pe cele Gram negative) sau agar Columbia cu supliment de
colistin (10μg/ml) și acid nalidixic(15μg/ml) sau acid oxolinic (5μg-ml).
Pe medii solide, enterococii formează colonii de tip S iar multiplicarea în medii lichide
produce o turbiditate moderată cu sau fără sediment. Pe geloză-sânge de berbec, E.faecalis este
nehemonitic, pe agar cu bilă-esculină-azidă formează colonii alb-cenușii cu halou negru.
Enterococii sunt sferici, ovali, sau cocobacilari, Gram-pozitiv, dispuși izolat, în perechi
sau lanțuri scurte. Sunt imobili, necapsulați, nesporulați.
4. Proprietăți biochimice
Enterococii sunt catalază și oxidază negativi, hidrolizează esculina în prezența unei
concentrații de 40% bilă sau săruri biliare și majoritatea tulpinilor sunt sensibile la vancomicină.
Enterococii au capacitatea de a cataboliza glucidele pe cale fermentativă, fără producție
de gaz. Pe baza fermentării manitolului, sorbozei, sorbitolului și a capacității de hidroliză a
argintinei, enterococii sunt clasificați în 5 grupe (I-V) în cadrul cărora, speciile se diferențiază în
funcție de fermentarea arabinozei, rafinozei și zaharozei.
Toate speciile din genul Enterococcus posedă un antigen de suprafață care corespunde
serogrupului D în clasificarea Lancefield a streptococilor.
Patogeneza infecțiilor produse de enterococi nu este pe deplin cunoscută. Factorii de
virulență cunoscuți sunt reprezentați de:
- Hemolizină/bacteriocină – are acțiune litică asupra hematiilor și se comportă ca o
bacteriocină pentru alți coci Gram pozitivi.
- Factorul de agregare – o proteină care mediază aderența enterococilor atât la
celulele epiteliului urinar cu apariția infecției urinare, cât și la țesutul endocardic
producând endocardită.
- Gelatinaza – o peptidază extracelulară prezentă la tulpinile de enterococi care produc
endocardita.
- Acidul lipoteichoic – determină o reacție inflamatorie exagerată.
6. Infecți experimentală
Nu se impune.
Enterococii sunt rezistenți la desicație și coagulare. Prin comparație cu streptococii, ei au
o sensibilitate mai redusă la peniciline și prezintă o rezistență naturală de nivel scăzut la
antibiotice din grupa aminoglicozidelor (cu excepția gentamicinei) și lincosamidelor
(lincomicină, lincospectin). Pe lângă rezistența naturală, enterococii, ca multe alte bacterii, au
dobândit în timp mecanisme de rezistență la mai multe clase de antibiotice prin mutații sau
achiziție de gene de rezistență.
Fenomenul de multidrogrezistență (MDR), întâlnit frecvent la E.faecium, impune
obligativitatea testării sensibilității față de antibiotice.
LUCRARE PRACTICĂ NR. 3
GRUPA BACTERIILOR GRAM POZITIVE DE FORMĂ ALUNGITĂ,

NESPOPOGENE
FAMILIA LISTERIACEAE
GENUL LISTERIA
Listeriile sunt bacili fini sau cocobacili, Gram pozitivi, nesporulați, mobili prin flageli
dispuși peritrich. Sunt bacterii aerobe sau microaerofile, care se dezvoltă la temperaturi cuprinse
între 10C și 450C, catalază pozitive, oxidază negative.
I. Taxonomie
Pe baza studiilor de hibridare ADN-ADN, de electroforeză enzimatică și de secvențiere a
ARN 16S, în genul Listeria au fost încadrate șapte specii: Listeria monocytogenes, Listeria
innocua, Listeria ivanovii cu subspeciile ivanovii și londoniensis, Listeria seeligeri, Listeria
welshimeri, Listeria grayi (Lis.murrayi), Listeria denitrificans (după Bergeyʼs Manual of
Systematic Bacteriology, 2nd Edition, 2004)
II. Ecologie
Listeriile sunt germeni saprofiți în diferite medii naturale (sol, apă, plante, gunoi de grajd,
furaje, în special cele însilozate) și comensali ai mucoasei bucofaringiene la om și peste 70 de
specii de animale. Listeriile au fost izolate și din diverse tipuri de alimente, cu precădere din
brânzeturi.
Listeria monocytogenes este considerată specia tip a genului, care are un spectru larg de
patogenitate, determinând listerioza la numeroase specii de mamifere, păsări și animale cu sânge
rece. Calea de pătrundere a germenilor în organism poate fi cutanată, digestivă, respiratorie și
conjunctivală, listeriile manifestând un tropism marcat pentru țesuturile neuro-meningeale și
aparatul genital femel.
Listerioza este favorizată de diferiți factori: vârstă, starea de gestație, furajarea
necorespunzătoare și igiena deficitară.
 Ovinele și caprinele fac forme nervoase, septicemice și abortigene.
 Taurinele se infectează mai rar (aceleași forme ca și la ovine).
 Suinele fac forme nervoase, septicemice și rar abortigene.
 Omul se infectează în urma contactului cu animalele bolnave și prin consumul de
alimentecontaminate. Boala evoluează clinic sub formă de meningită, septicemie, avort,
toxiinfecții alimentare dar sunt posibile și formele latente sau inaparente de listerioză.
Există studii care arată că și Listeria inanovii este patogenă dar mai puțin implicată etiologic,
fiind izolată uneori din cazurile de avort la ovine și bovine.
 Prelevarea produselor patologice: creier, măduvă, LCR, avortoni, sânge,
secreții, excreții, alimente.
 Examenul bacterioscopic direct al produsului patologic constă în efectuarea de
frotiuri colorate prin metoda Gram. Listeriile sunt bacili mici (1-2/0,3-0,5μ) drepți sau ușor
încurbați, uneori sub formă cocoidă sau cocobacilară.
 Examenul bacteriologic propriu-zis.
L.monocytogenes este o bacterie aerobă sau microaerofilă și se dezvoltă bine pe medii
uzuale (bulion și agar nutritiv) în limite largi de temperatură (3-450C) cu un optim de 25-370C.
În funcție de prelevat, cu posibilitate de contaminare în timpul recoltării (secreții,
excreții) sau produse normal sterile (sânge, țesut nervos, LCR), însămânțările se fac pe medii
uzuale, respectiv pe medii selective. Deoarece materialele patologice în listerioză sunt
paucibacteriene (sărace în bacterii) se recomandă o îmbogățire a acestora în listerii. Metoda Gray
de îmbogățire , bazată pe criofilia listeriilor, constă în păstrarea la frigider 48 ore, timp în care
listeriile se multiplică crescând șansa de a obține culturi. În același scop, mai ales în cazul
materialelor contaminate, se recomandă însămânțarea pe un bulion de îmbogățire (bulionul
Fraser) apoi transplantarea pe un agar selectiv (Ager Palcam, Agar Oxford, Agar cromogen
Listeria, Agar Compass Listeria, Agar Ottaviani-AAgosti ș.a.).
În bulion, listeriile produc o turbiditate slabă sau moderată, uneori un depozit
granular discret.
Pe agar formează colonii mici de tip S, cu diametrul 0,2-1 mm, uniforme, fine,
semitransparente, nepigmentate, cu reflexe albăstrui atunci când sunt examinate în lumină oblică
(lumină care cade pe suprafața agarului în unghi de 45 0). În culturile vechi se produce frecvent
fenomenul de rofizare (transformarea coloniilor de tip S în colonii de tipul R, formate din bacili
lungi, filamentoși și imobili).
Pe geloză-sânge, la 370 C, listeriile formează colonii mai mari (0,4-1,5mm),
translucide, gri-albicioase, hemolitice sau nehemolitice, în funcție de specie. L. monocytogenes și
L. seeligeri produc zone înguste de hemoliză, care nu depășesc marginile coloniei, în timp ce L.
ivanovii produce o zonă de hemoliză cu un diametru cel puțin dublu. Celelalte listerii sunt
nehemolitice. Clarificarea hemolizei produsă de listerii, prin accentuarea ei, se poate face prin
testul CAMP (Christie, Atkins, Munch, Petersen).
Pe agarurile selective, listeriile formează colonii caracteristice pe care se bazează
identificarea lor prezumtivă. Pe mediul cromogen Ottaviani-Agosti, de exemplu, L.
monocytogenes formează colonii albastre-verzui înconjurate de un halou opac iar celelalte
listerii, colonii cu aceeași culoare dar lipsite de halou.
În culturile tinere de 24 ore, listeriile se prezintă sub formă de bacili fini sau cocobacili
(1-2/ 0,3-0,5μ), frecvent grupați subforma literelor V, Y și mai rar în palisade, Gram pozitivi. În
culturile vechi, listeriile sunt mult mai polimorfe, fiind prezente și filamentele (15-20
micrometri).
Listeriile sunt nesporulate, necapsulate, ciliate numai la temperatura de 22-25 0C. În
culturile incubate la 370C, se obțin variante lipsite de frageli, deci, imobile.
4. Caractere biochimice:
Diferențierea genului Listeria de alte genuri asemănătoare cultural și morfologic
(Corynebacterium Rothia, Erysipelothrix, Lactobacillus) se bazează pe mobilitatea listeriilor la
22-250C, capacitatea de a cultiva între 3 și 45 0C, reacția pozitivă la testul catalazei și oxidazei,
fermentarea glucozei cu producție de acizi, H2S negativ.
Identificarea la nivel de specie se face pe baza următoarelor teste: hemoliza și testul
CAMP , fermentarea glucidelor, reducerea nitraților în nitriți și teste de patogenitate. (tabelul
3.1).
Tabelul 3.1.
Deferențierea speciilor din genul Listeria (după Buiuc D., și colab., 2008)
Caracterul L.monocytogenes L. L.ivanovii L.welschimeri L.seeligeri L.grayi

innocua Ssp.ivanovii Spp.londoniensi Ssp.gray Spp.murray
s i
Β-hemoliza + - + + - s+ - -
Cu S.aureus + - - - - s+ - -
CAMP cu - - + + - - - -
R.equi
Acid din: - - - - - - + +
D-manitol
L-ramnoză + d - - d - - d
D-xiloză - - + + + + - -
Riboză - - + - - - d
Nitrat reducere - - - - - - - +
Patogenitatea la + - + ? - - - -
șoarece și testul
lui Anton
Simboluri: +=>90% din tulpini positive; d=11-89%tulpini pozitive;s+=reacția slab pozitivă;?=rezultate incerte
Testul CAMP evidențiază clar caracterele hemolitice prin însămânțarea unei tulpini
de Staphylococcus aureus sau Rhodococcus equi sub formă de striuri într-o singură direcție pe
placa de agar-sânge iar tulpinile de Listeria, perpendicular față de traiectoriile celor două specii,
fără a le atinge. Hemoliza tulpinilor de L. monocytogenes și L. seeligeri este mai accentuată în
apropierea speciei Staph.aureus, iar pentru L.ivanovii, numai în apropierea striului de R. equi .
L. monocytogenes are o structură antigenică heterogenă. În 1940, Paterson, pe baza
anigenelor somatice (O) a identificat 5 serotipuri (I-V) și pe baza antigenelor flagelare (H), 4
serotipuri (A-D). În 1990, Garcia a identificat 17 serovaruri dintre care 13 aparțin speciei
L.monocytogenes. La om, serovarul 1/2b este izolat de la femei iar 4b este implicat în patologia
femeii însărcinate.
Patogenitatea listeriilor este determinată , în primul rând de virulență și, numai într-o
anumită măsură, de toxicitate.
Listeria monocytogenes se multiplică frecvent intracelular și poate supraviețui în
macrofage datorită unei enzime (superoxid-dismutaza) care o protejează față de mecanismele
oxidative ale fagocitelor. O modificare hematologică caracteristică listeriozei este monocitoza
(mononucleoza), determinată de o componentă fosfolipidică din membrana citoplasmatică a
bacteriei. Unele tulpini de Listeria elaborează bacteriocine active față de alte tulpini de Listeria
sau din genurile Staphylococcus și Bacillus.
Testarea patogenității listeriilor se impune uneori pentru departajarea speciilor. În
laboratoarele specializate se pot efectua următoarele teste de patogenitate:
 Testul Anton, care constă în instilarea culturii de testat de 24 ore în sacul
conjunctival la cobai sau iepure. Listeria monocytogenes produce după 24-36 de
ore o inflamație purulentă care se vindecă spontan după 4-5 zile.
 Inocularea intraperitoneală a șoarecilor imunocompromiși, care vor muri în
interval de 3 zile dacă tulpina inoculată a fost L. monocytogenes sau L. ivanovii;
 Inocularea pe membrana corioalantoidiană a oului embrionat.
Listeriile sunt mult mai rexzistente la acțiunea factorilor de mediu comparativ cu alte
bacterii nesporulate. La temperatura de 55 0C rezistă 40 minute, la 600C- 12 minute iar la 630,
numai 10 minute. În condițiile naturale ale mediului ambiant, rezistă timp de o lună vara și 3-4
luni iarna.
Listeriile rezistă 295 zile în sol la 24-26 0C și la 750 zile în apă la 2-50C. rezistența față de
antiseptice și dezinfectante este asemănătoare cu a celorlalte bacterii nesporulate.
Listeria monocytogenes este sensibilă la eritromicină, ampicilina, tetracicline și rezistentă
natural față de lincosamide (lincomicina, clindamicina), polimixină, acid nalidixic.
FAMILIA ERYSIPELOTHRICHACEAE
GENUL ERYSIPELOTHRIX
Genul Erysipelothris include bacilli fini cu tendința de a forma filamente, imobili,
nesporulați, Gram pozitivi, facultativ anaerobi, catalază și oxidază negativi.
Până în anul 2000, genul Erysipelothris nu a fost încadrat în familie, apoi Bergeyʼs
Manual propune includerea genului Erysipelothrix în familia Erysipelothrichaceae.
Genul Erysipelothrix a inclus multă vreme o singură specie: E.rhusiopathie (sinonim:
E.insidiosa; nume comun: bacilul rujetului). Bacteria a fost izolată pentru prima dată de la porcii
bolnavi în 1883 de L. Thuiller și Pasteur, fiind considerată agentul etiologic al rugetului. În
1987 a fost identificată încă o specie, E.tonsillarum, iar în 2004, specia Erysipelothrix inopinata.
II. Ecologie
E. rhusiopathiae este o bacterie comensală prezentă în organismul a numeroase specii de
mamifere, păsări, pești, crustacee, insecte etc. porcul este principalul purtător (78-98%), sediul
de predilecție fiind mucoasa rinofaringiană și amigdalele.
În mediile naturale (sol, apă), unde ajunge odată cu secrețiile, excrețiile și cadavrele
animalelor bolnave și purtătoare, bacilul rujetului rămâne viabil câteva luni datorită unei
rezistențe superioare, comparativ cu a altor bacterii nesporulate, față de uscăciune, putrefacție și
alți factori naturali.
Infecția cu E. rhusiopathiae evoluează diferit în funcție de specia afectată.
- La porc, produce boala numită rujet (popular – brânca porcului), care evoluează
enzootic, cu forme acute, subacute și cronice (artrite, dermatite, endocardite).
- La păsări, evoluează sporadic, uneori enzootic la curcani și fazani.
- La miei, evoluează cu localizări articulare (poliartrite).
- Omul face o infecție locală, benignă, denumită erisipeloidul lui Rosenbach,
considerată boala profesională, uneori endocardită și artrită.
- Sursele de izolare sunt organele animalelor bolnave și amigdalele purtătorilor.
 Examenul bacterioscopic al frotiurilor din sânge și din organele porcilor
sacrificați de necesitate sau morți de rujet forma acută, septicemică, este relevant deoarece
evidențiază bacili caracteristici, majoritatea fagocitați. În frotiurile executate din ficat (în infecția
naturală, dar mai ales în cea experimentală), germenii prezenți în citoplasma celulelor Kuppfer
(fagocitele ficatului) le imprimă aspectul unor pernițe cu ace. La animalele cu forme cronice de
boală, bacteria este prezentă doar în leziuni.
 Examenul bacteriologic propriu-zis
Bacilul rujetului este un germen aerob, facultativ anaerob sau microaerofil, serofil,
dezvoltându-se pe medii uzuale simple sau cu adaos de ser sanguin sau sânge.
La izolare se pot utiliza mediile de îmbogățire selectivă cu glucoză 5%, ser sanguin,
triptofan și adaos de agenți selectivi: azidă de sodiu, cristal violet, kanamicină sau neomicină.
În bulion nutritiv + ser sanguin:
 Culturile tinere prezintă o turbiditate discretă, iar la agitare formează valuri cu
aspect de fum de țigară;
 În culturile vechi apare un depozit mic, lenticular, care la agitare se ridică sub
formă de filamente răsucite.
Pe agar, agar – sânge
 Culturile tinere formează colonii mici, uniforme cu diametrul de 1 – 1,5 mm
nepigmentate, transparente, de tip S (aspect de geam aburit); hemoliza este
absentă sau incompletă;
 În culturile vechi se produce fenomenul de disociere S  R (rofizare), care se
exprimă prin apariția de colonii mari, mate, cu suprafața și marginile
neregulate.
E. rhusiopathiae este un bacil mic și subțire (0,5-2,5μ/0,2-0,4μ), cel mai fin bacil din
grupa bacteriilor clasice.
În frotiuri se grupează frecvent diplo, cei doi bacili fiind așezați în linie dreaptă sau în
forma literei V. uneori formează lanțuri scurte. În culturile vechi, rofizate, sunt prezente
filamentele.
Bacilul rugetului este nesporulat, necapsulat, neciliat, Gram pozitiv. Asemănător
listeriilor, se decolorează ușor sub acțiunea alcool-acetonei, fiind menționat deseori în literatura
de specialitate ca Gram labil.
4. Caracterele biochimice
Bacilul rujetului are activitate fermentativă slabă, este indol negativ, hidrogen sulfurat
pozitiv, nehemolitic sau alfa hemolitic, catalază și oxidază negativ, nu reduce nitrații, nu
folosește citratul ca unică sursă de carbon. Pe mediu TSI fermentează fără producție de gaz
glucoză, lactoză și produce H2S.
În cadrul speciei au fost identificate două serotipuri principale, pe baza unor antigene
poliglucidice:
 serotipul A izolat din infecțiile acute; are virulență crescută;
 serotipul B izolat din infecții cronice, este mai puțin virulent și este utilizat la
producerea de vaccinuri.
Patogenitatea bacteriei este dată de:
 virulență: tulpinile de tip A produc hialuronidază și neuraminidază și rezistă
la acțiunea enzimelor lizozomale în macrofage, în interiorul cărora se și
multiplică;
 toxicitate: pe embrioni de găină s-a evidențiat o endotoxină responsabilă de
eritemul cutanat întâlnit în rujet.
Se practică inocularea intraperitoneală la șoarece, porumbel și iepure. Cobaiul este
rezistent.
Avându-se în vedere multiplele similitudini existente între bacilul rujetului și listerii,
redăm în tabelul 3.2, principalele caractere care diferențiază cele două bacterii.
Caractere diferențiale între Erysipelothris și Listeria
Caracterele diferențiale Erysipelothrix Listeria

1. Dezvoltarea 40C - +
2. Mobilitatea - +
3. Hidrogenul sulfurat + -
4. Hemoliza Nehemolitic/alfa Beta
5. Catalaza - +
6. Patogenitatea pentru porumbel + -
7. Testul lui Anton - +

Bacilul rujetului manifestă rezistență crescută la factorii de mediu (rezistă câteva luni în
apele stătătoare și sol), putrefacție (se multiplică în cadavre) și la procesele de conservare a cărnii
(sărare , afumare, acidifiere).
Bacilii pot fi distruși în 5 minute la 70 0C. dezinfectantele cele mai active sunt: biclorura
de mercur 1%, formolul 2%, fenolul 5%, NaOH 1%.
Bacilul rujetului este natural rezistent la vancomicină, teicoplanină, neomicină și sensibil
la penicilinăm streptomicină, aureomicină, cloramfenicol, cefalosporine (cefatoxime,
ceftriaxonă, cefozalin), piperacilin, clindamicină, florochinolone (enrofloxacina, danofloxacina,
ciprofloxacina).
VI. Biopreparate imunoprofilactice
- Vaccinuri vii atenuate-preparate cu tulpina atenuată VR2 (obținută de Stamatin și
Brașoveanu) și cu alte tulpini atenuate: R2, H7.
- Ser antirujetic preparat pe cal, utilizat profilactic sau curativ în asociere cu penicilina.
GRUPA BACILILOR GRAM POZITIVI, AEROBI, NESPORULAȚI
FAMILIA CORYNEBACTERIACEAE
GENUL CORYNEBACTERIUM
Genul Corynebacterium a fost creat inițial pentru specia C.diphteriae și unele specii
patogene pentru animale. Ulterior, pe baza caracterelor fenotipice comune (bacili coryneformi,
grupați în palisade și ideograme), a unor componente chimice din structura celulei bacteriene,
conținutului G+C din totalul bazelor azotate și a relațiilor genetice stabilite prin tehnici de
hibridare ADN-ADN, în acest gen au fost incluse peste 50 de specii și 2 grupe de tulpini
corineforme (gr. coryne =măciucă; bakterion = baston mic).
II. Ecologie
Pentru corinebacterii există o afinitate de gazdă. Majoritatea speciilor sunt comensale ale
tegumentelor, mucoaselor căilor respiratorii superioare și tractusului uro-genital.
Speciile de Corynebacterium pot produce în asociere sau singure, infecții respiratorii, otite,
infecții oculare, infecții urinare, infecții cutanate și ale țesuturilor moi, limfadenite necrozante,
endocardice, bacteriemii, septicemii etc.
În ceea ce privește afinitatea pentru gazdă, s-a constatat că unele specii de corynebacterii
sunt pluripatogene (pot îmbolnăvi mai multe gazde) iar altele sunt monopatogene.
În continuare, sunt menționate principalele specii de interes pentru medicina veterinară și
medicina omului și infecțiile din care se izolează.
 Corynebacterium pseudotuberculosis (sinonim C.ovis) produce:
 La ovine și caprine, pseudotuberculoza sau limfadenita cazeoasă;
 La cabaline, limfangita ulceroasă;
 Rar, la om, boli profesionale.
 Corynebacterium renale (sinonim: Bacillus pyelonephritis bovis):
 La taurine produce pielonefrita bacilară (surpriză de abator);
 Rar, se izolează din infecții purulente la oaie, porc, câine.
 Corynebacterium bovis:
 Ocazional, se izolează din mamitele vacilor, fără a i se putea atribui rol etiologic.
 Corynebacterium mastitidis:
 Produce mastite clinice la oi.
 Corynebacterium ulcerans:
 La vaci și cai produce infecții cutanate, ulcere, abcese ale țesuturilor moi, endocardite,
faringite.
 Corynebacterium kutscheri:
 Patogen pentru șoareci și șobolani, la care produce abcese caracteristice, de culoare alb-
gălbuie, în organele splahnice, piele, limfonoduri.
 Corynebacterium dyphteriae (Bacilul difteriei):
 Monopatogen pentru om, agentul etiologic al difterie.
 Corynebacterium suis (actulmente, Actinobaculum suis) (Wegienek and Reddy
1982) Lawson, 1997:
 Produce pielonefrite la suine.
 Corynebacterium auriscanis:
 Produce otite la câine
 Corynebacterium pilosum și Corynebacterium cystidis:
 Produc infecții urogenitale
 Corynebacterium equi (actualmente, Rhodococcus equi):
 Produce bronhopneumonia infecțioasă a mânjilor (Rhodococoza).
 Examenul bacteriologic direct al materialele patologice recoltate de la animalele
în viață sau la necropsierea Cadavrelor, ridică suspiciunea de corynebacterioză
datorită proprietăților morfotinctoriale ale germenilor.
1. Condiții de cultivare ți izolare
Majoritatea speciilor sunt facultativ anaerobe, unele specii sunt microaerofile (preferă 5-
10%CO2), dar se dezvoltă bine în atmosferă normală. Majoritatea cultivă la 37 0C pe medii
uzuale, însă suplimentarea acestora cu produse biologice (ser, sânge, lichid, ascitic, gălbenuș de
ou – pentru speciile lipofile de Corynebacterium) le stimulează creșterea.
În bulion, corinebacteriile produc o turbiditate slabă sau moderată, uneori sediment granular
sau peliculă la suprafață, în funcție de specie.
Pe mediile solide, aspectele culturale diferă ușor de la o specie la alta. Coloniile pot fi mici
sau mijlocii, semitransparente sau ușor opace, de tip S, M sau R, nepigmentate sau pigmentate în
alb cenușiu sau crem. Pe geloză-sânge, corinebacteriile se comportă diferit, în funcție de specie.
Corinebacteriile sunt bacili fini, Gram pozitiv și în funcție de specie, pot fi: drepți sau ușor
încurbați cu capetele măciucate sau, elipsoizi cu extremitățile ascuțite sau rotunjite, grupați în
polisade, ideograme chinezești sau în forma literelor X și Y. sunt bacterii nesporogene, neciliate,
necapsulate.
Echipamentul enzimatic al acestor bacterii variază în funcție de specie și se testează în scopul
identificării acestora. Testele care diferențiază principalele specii de interes veterinar sunt redate
în tabelul de mai jos.
Caracterul C.pseudotuber C.renale C.bovis C.kutscheri C.equi

Β-hemoliză + - - v -
Hidroliza esculinei - - - + -
Reducere nitrați v v - + +
Urează +(>18h) +(<1h) - + +(>18h)
Digestie cazeină - v - - -
Glucoza + + + + -
Maltoză + - - + -
Sucuroză - - - + -

Corinebacteriile posedă antigene somatice (O) și antigene fimbriale (H). structura antigenică
diferă în funcție de specie.
Corinebacteriile sunt microorganisme sensibile la factorii de mediu, la antisepticele și
dezinfectantele uzuale.
Majoritatea speciilor de Corynebacterium manifestă o sensibilitate foarte bună față de
peniciline, cefalosporine, aminoglicozide, tetracicline, quinolone.
FAMILIA ACTINOMYCETACEAE
În această familie sunt incluse bacterii Gram pozitive polimorfe, sub formă de bacili uneori
filamentoși și ramificați. Unele au posibilitatea de a forma micelii aeriene și de a multiplica prin
spori, asemănător ciupercilor microscopice.
Actinomicetele sunt microorganisme saprofite, majoritatea nepatogene, cu excepția unui
număr redus de specii care prezintă interes pentru patologia veterinară și umană.
Familia include șapte genuri: Trueperella (Yassin I; col, 2011), Actinomyces (Harz, 1877),
Actinobaculum (Lawson I, col, 1997), Arcanobacterium (Collins și col., 1983; Yassin și col.,
2011), Mobi/uncus (Mobiluncus Spiegel și Roberts, 1984; Hoyles și col, 2004), Varibaculum
(Hallși col, 2003), Falcivibrio.
GENUL TRUEPERELLA
TRUEPERELLA PYOGENES (ARCANOBACTERIUM PYOGENES)
Truepella pyogenes este o bacterie care a suferit, de-a lungul timpului multiple modificări
de taxonomie. Ea a fost încadrată succesiv, în genurile: Corynebacterium (Corynebacterium
pyogenes). Actinomyces (Actinomyces pyogenes), Arcanobacterium (Arcanobacterium
pyogenes). Bacteria mai este cunoscută și sub două nume comune: piobacilul și bacilul lui
Grips.
În 2012, Yassin A. F. și coloboratorii au publicat în International Journal of Systematic
Bacteriology, propunerea de transfer a speciei Arcanobacterium pyogenes în genul Trueperella,
devenind Trueperella pyogenes (J. P. Euzeby/A. A. Parte).
II. Ecologie
Truepella pyogenes (Arcanobacterium pyogenes) este un germen comensal al mucoaselor
respiratorii și genitale la animale și om, izolat frecvent de la suine și taurine.
Truepella pyogenes este un patogen oportunist, care produce infecții sistemice sau
localizate în diferite țesuturi, la mamifere și păsări. Frecvent, piobaciloza, se manifestă prin
abcese în țesuturile moi și mai rar la nivelul țesutului osos (Perianu T., 2014).
La suine, piobaciloza evoluează sub formă de:
- Procese supurative cu diferite localizări (subcutanată, musculară, articulară,
respiratorie, digestivă, nervoasă etc.);
- Spondilită cu localizare în regiune lombară, în special la rasa Landrace.
- Sindrom de mamită-metrită-agalaxie, la scroafe.
- Enterită la purceii de câteva zile și omfalită la cei în vârstă de peste o săptămână.
La bovine, piobacilul determină abcese, avorturi, artrite, mamite (mamită de vară),
omfalite și bronhopneumonii la viței.
La ovine, bacteria complică frecvent leziunile de pneumonie virală și pasteurelică și este
izolată din pododermatita infecțioasă alături de alți germeni incriminați etiologic (Fusobacterium
necrophorum, Bacteroides nodosus).
La om, produce faringite, otite, infecții ale plăgilor chirurgicale sau traumatice.
 Examenul bacterioscopic pe frotiuri colorate Gram, efectuate din exudate purulente,
are valoare de diagnostic prezumtiv deoarece pune în evidență prezența bacililor
corineformi (bacili cu capete măcinate), grupați în palisade și ideograme, Gram
pozitivi.
Bacteria este anaerobă facultativ, serofilă (agar, bulion + ser sau sânge). La 37 0C, în
atmosferă îmbogățită cu CO2, se dezvoltă optim în 24-48 ore.
În bulion-ser, piobacilul produce turbiditate moderată și sediment fin, granular, dispus pe
fundul și pereții tubului.
Pe mediile solide formează colonii mici, fine, transparente, asemănătoare cu cele de
streptococi dar mai bombate și mai strălucitoare. Pe agar-sânge produce beta hemoliză.
În culturi proaspete, Trueperella pyogenes apare sub formă de bacili fini (0,3-2/0,2μ)
Gram pozitiv, inegal calibrați cu aspect de haltere (ambele extremități dilatate) sau măciucă
(dilatați la una din extremități), care se grupează caracteristic în palisade și idiograme chinezești.
Bacteria este necapsulată, nesporulată și neciliată.
Trueperella pyogenes fermentează constant glucoza și maltoza. Producțiile de indol,
hidrogen sulfurat, urează, catalază sau negative. Este proteolitică (lichefiază serul sanguin
coagulant) și coagulează și acidifiază laptele turnesolat.
Bacteria posedă antigene somatice și s-a demonstrat prin teste serologice că nu există
serovariante în cadrul speciei. Deci, toate tulpinile de Trueperella pyogenes, indiferent de
origine, aceeași structură antigenică.
Trueperella pyogenes face parte din categoria bacteriilor comensale, condiționat
patogene.
Ea dispune de proteaze și neuraminidaze, care îi conferă virulență și de o exotoxină
activitatea hemolitică.
Cele mai sensibile animale de laborator sunt șoarecele alb, iepurele și cobaiul.
Inocularea intravenoasă (i.v) a 1 ml cultură duce la apariția abceselor localizate în
organele interne iar inocularea intradermică (i.d.) și subcutanată (s.c.) determină o dermatită
necrotică, datorată acțiunii exotoxinei.
Fiind nesporogenă, Truepella (Arcanobacterium) pyogenes este sensibilă la acțiunea
factorilor de mediu dar manifestă rezistență la valori scăzute de Ph. Temperatura de 60 0C are
efect bactericid în 20 minute iar principalele dezinfectante (formol 2%, sublimat 1%, sodă
caustică 2%), în 10-30 minute.
Antibioticele cele mai active ”in vitro” (pe antibiogramă) sunt penicilina, tetraciclinele,
ampicilina. Uneori, se constată o neconcordanță între rezultatele antibiogramei și cele ale
antibioterapiei instituite pe baza acestui test, din cauza leziunilor (abcese) care nu permit
pătrunderea și difuzarea antibioticelor.
GENUL ACTINOMYCES
Actinomicetele au fost observate și descrise de Cohn (1872) și Bollinger (1877) în abcesele
maxilare la bovine.
În structura genului sunt incluse peste 21 de specii, dintre care, doar un număr redus prezintă
interes pentru medicina omului și medicina veterinară: Actinomyces israelii, Actinomyces bovis,
Actinomyces bowdenii, Actinomyces canis, Actinomyces hordeovulneris, Actinomyces viscosus,
Actinomyces hyovaginalis, Actinomyces suis (Actinobaculum suis).
A.israelii – se izolează de la om (actinomicoza) și rareori produce infecții la taurine,
suine și câine.
A.viscosus – produce infecții la câine, porc, rozătoare.
A.hyovaginalis – se izolează din infecții genitale la scroafă.
A.suis (Actinobaculum suis) – produce la suine infecții localizate (mamare, pulmonare).
A.hordeovulneris- produce actinomicoza canină.
ACTINOMYCES BOVIS
În 1877, Harz studiază bacteria prezentă în leziunile supurative de tip granulomatos ale
țesuturilor dure la taurine și o numește Actinomyces bovis (gr. actinos=rază; mikes=fung,
ciupercă), inspirit fiind de forma filamentoasă a germenilor și dispoziția lor radiară.
II. Ecologie și infecție naturală
Actinomyces bovis este o bacterie comensală a orofaringelui la taurine, condiționat patogenă,
cu tropism pentru țesutul osos al maxilarelor. Ea pătrunde prin leziuni și microleziuni
determinând o periostită sau osteită localizată frecvent la nivelul mandibulei, numită
actinomicoză bovină, care se caracterizează prin prezența unor noduli (granuloame) cenușii-
gălbui cu un conținut purulent.
La cal, bacteria s-a izolat în asociere cu alte bacterii patogene, din fistule ale burselor seroase.
III. Conduita diagnosticului etiologic
 Examenul bacterioscopic direct se efectuează din material purulent, după tratarea
acestuia cu o soluție de carbonat de sodiu pentru separarea granulelor de puroi, din
care, prin strivire, se efectuează preparate lamă – lamelă sau frotiuri colorate Gram.
În preparatele lamă-lamelă se observă formațiuni caracteristice alcătuite din filamente
ramificate cu extermitățile dilatate, dispuse radiar, asemănătoare corolei unei flori, numite tufe
actinomicotice. În frotiuri sunt prezente aceleași filamente ramificate, Gram pozitiv.
1. Condiții de cultivare:
La izolare, Actinomyces bovis se multiplică optim în condiții de anaerobioză sau
microaerofilie (10-15% CO2), devind în subculturi mai tolerant față de oxigen. Însămânțarea se
face pe medii anaerobe cu tiogliconat de sodiu, suplimentate cu ser sau sânge. Culturile apar în
2-4 zile la 370C.
În bulion nutritiv – cultura este tulbure și are aspect floconos în partea superioară a
eprubetei, mediul rămânând limpede în partea inferioară.
Pe mediile solide formează colonii mici, semitransparente, lucioase, nehemolitice pe
geloză-sânge.
Actinomyces bovis este un germen polimorf:
- În materialul patologic, la examenul microscopic direct și în preparatele histologice
(colorația Gram-Weigert), predomină formele filamentoase, ramificate, cu extremități
diluate sub formă de măciucă (tufele actinomicotice).
- În frotiurile din culturi, bacteria se prezintă sub formă de bacili fini (2-3/0,2-0,3μ) cu
citoplasmă granulară, formele filamentoase fiind rare.
Tulpinile de A.bovis sunt glucidolitice, gelatinolitice, indol și H 2S negative, reduc nitrații
în nitriți.
5. Structura antigenică
A.bovis posedă antigene somatice și fimbriale.
Reproducerea infecției cu A. bovis în condiții experimentale este dificilă și cu rezultate
inconstante. Inocularea intraperitoneală la hamster produce moartea animalului în 4-6 săptămâni,
cu prezența de noduli actinomicotici în diferite organe.
IV. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene.
Antibioticele active in vitro sunt: penicilina, sulfonamidele, cloramfenicolul, eritromicina,
clindamicina, tetraciclina, streptomicina, ampicilina, gentamicina, metronidazolul, bacitracina,
polimixină ș.a.
GRUPA BACILILOR GRAM POZITIVI, SPOROGENI

I. FAMILIA BACILLACEAE-BACILI GRAM POZITIVI, SPOROGENI
AEROBI
II. FAMILIA CLOSTRIDIACEAE-BACILI GRAM POZITIVI, SPOROGENI
ANAEROBI
FAM. BACILLACEAE
Familia Bacillaceae cuprinde bacteriile Gram pozitive sporogene aerobe, a căror nișă
ecologică naturală este solul (bacterii telurice). Pe baza secvențierii ARNr 16S, gernul Bacillus a
fost divizat în 18 genuri, dintre care, genurile Bacillus, Paenibacillus și Brevibacillus conțin
specii cu potențial patogen (Bergeyʼs Manual Manual of Sistematic Bacteriology, vol. V).
GENUL BACILLUS
Genul Bacillus însumează aproximativ 266 de specii, majoritatea saprofite, nepatogene, având o
largă răspândire în toate mediile naturale, chiar și în condiții extreme, deoarece există specii
termofile și psihrofile. Unele specii sunt producătoare de antibiotice: B. subtilis sintetizează
subtilina, B.licheniformis-bacitracina, B.laterosporus-laterosporina, B.polymixa (actualmente,
Paenibacillus polymixa)-polimixina. Doar câteva specii prezintă interes medical deoarece sunt
patogene pentru mamifere și pentru insecte.
SPECIILE PATOGENE PENTRU MAMIFERE

BACILLUS ANTHRACIS
(bacilul antraxului sau cărbunelui)
B. anthracis este specia tip a genului Bacillus și cea mai patogenă. Boala produsă de această
bacterie poate fi identificată în descrierile mai multor filozofi și scriitori antici (Homer, Virgiliu
ș.a.) iar Hipocrate, inspirat de caracterul leziunilor, a denumit-o cărbune. În 1863, Daveine a
izolat bacteria și o numește bacteridie cărbunoasă.
II. Ecologie
B.anthracis se găsește sub formă sporulată în sol, preponderent în cele cu reacția alcalină sau
neutră, umiditatea de 60% și aflate în regiuni cu un climat cald (21-37 0C), - aspect care conferă
antraxului un caracter zonal. În condițiile menționate, sporii de Bacillus anthracis își păstrează
capacitatea de germinare timp de peste 70 de ani.
Boala poartă numele de antrax (nume comune: cărbune, cărbune bacterian, dalac, însplinare),
are origine telurică și este necontagioasă.
Bacillus anthracis are un spectru foarte larg de patogenitate cuprinzând, practic, toate
mamiferele. Păsările manifestă rezistență naturală la antrax, conferită de temperatura corporală a
acestora, nefavorabilă multiplicării bacteriei.
Dintre mamiferele, ovinele sunt cele mai receptive, urmate în ordinea descrescândă a
receptivității de taurine, cabaline, suine și carnasiere. Boala evoluează sub formă sistemică
(septicemică, generalizată) la ierbivore și sub formă localizată (frecvent, glosantrax) la porcine
și carnasiere. Rezistența relativă a porcinelor și carnasierelor la infecția cărbunoasă se datoreaă
unei enzime numită glutamilază, care degradează capsula bacteriană alcătuită din acid glutamic
dextrogir.
Omul este receptiv și, în funcție de calea de infecție, poate face antrax digestiv, pulmonar sau
cutanat (buba neagră, pustula malignă)- forme care, în lipsa unui tratament adecvat instituit
precoce, generează septicemie.
IV.Conduita diagnosticului bacteriologic diferă în funcție de materialul patologic
disponibil.
În suspiciunea de antrax, legislația sanitar-veterinară interzice sacrificarea animalelor și
necropsierea cadavrelor în vederea prelevării de probe.
 Examenul microscopic direct
 În cazul cadavrelor nedeschise, se execută frotiuri din sânge recoltat din scurgerile
spontane (în antrax, sângele nu coagulează) sau, în lipsa acestora, prin secționarea unor
vase capilare la nivelul buzelor sau a lobului urechii. Frotiurile se colorează, obligatoriu,
prin metoda Giemsa sau alte metode de evidențiere a capsulei bacteriene;
 În cazul cadavrelor deschise accidental, se fac frotiuri din organe, care se colorează
Gram și pentru evidențierea capsulei:
Examenul microscopic direct pe frotiuri colorate prin metode speciale pentru capsulă, are
valoare de diagnostic atunci când evidențiază, printre elementele figurate ale sângelui sau
celulele din organe, prezența unor bacili mari cu capetele retezate, capsulați și grupați în lanțuri.
 În cazul animalelor în viață suspecte de antrax, metoda cea mai eficientă de diagnostic
este executarea hemoculturilor abundente.
 În cazul cadavrelor deschise accidental, se fac însămânțări din os lung și din organele
splahice bogate în sânge (splină, ficat). Pentru completarea și confirmarea diagnosticului se mai
recomandă efectuarea reacției ASCOLI din organe ( mai ales din splină) iar în cazul pieilor,
chiar uscate, reacția ASCOLI la rece.
1. Condiții de cultivare
Bacillus anthracis este un germen aerob, care se dezvoltă fără dificultate pe medii uzuale
(bulion și geloză nutritivă, geloză-sânge) formând culturi abundente după o incubație de 24 ore,
la temperatura optimă de 35-370C. bacteria este capabilă să se multiplice între 15 și 43 0C dar nu
și la 450C – particularitate care o diferențiază de specia B.cereus.
În bulion, cultura se dezvoltă aglutinat pe fundul tubului, formând un depozit floconos a
cărui mărime este direct proporțională cu lungimea lanțurilor de bacili; dacă lanțurile sunt lungi,
fiind grele, depozitul este abundant și mediul rămâne limpede și invers.
Pe geloză nutritivă formează colonii mari (6-7 mm), opace, nepigmentate, de top rugos.
Marginile coloniilor prezintă niște expansiuni caracteristice numite cornișoane, care, examinate
la microscop, au aspect de păr ondulat.
Pe agar sânge, Bacillus anthracis dezvoltă același tip de colonie (R) și este slab hemolitic
sau nehemolitic.
În medii semisolide turnate în coloană dreapta și însămânțate prin înțepare cu acul drept,
cultura are aspect de brad răsturnat deoarece, bacteria fiind aerobă se dezvoltă mai abundent spre
suprafața mediului, în straturile din ce în ce mai aerate.
Bacillus anthracis este un bacil Gram pozitiv mare (4-6/1-1,25μm), drept, cu capetele
retezate, dispus în lanțuri, imobil, capsulat, sporulat.
Capsula, de natură polipertidică (un polimer al acidului D-glutamic), este sintetizată in vivo
la numai câteva minute după infecție și pe medii cu ser, sânge sau lichid ascitic incubate în
atmosferă de CO2 .
Sporul bacterian este oval sau rotund și așezat central fără a deforma celula bacteriană
(bacteridie). Sporogeneza are loc la temperaturi cuprinse între 12 și 42,5 0C (optim 370C) și
numai în prezența oxigenului atmosferic – motiv pentru care necropsierea cadavrelor este
interzisă prin lege.
Activitatea glucidolitică și proteolitică sunt reduse. Glucoza, fructoza, zaharoza sunt, de
regulă, fermentate și amidonul, hidrolizat. Lichefierea gelatinei este pozitivă dar decurge foarte
lent, iar reacțiile indolului, ureazei și H2S sunt negative.
La Bacillus anthracis au fost identificate trei tipuri de antigene (Ag):
- Ag capsulare de natură polipeptidică (acidul glutamic dextrogir);
- Ag somatice de natură polizaharidică, care intervin în reacția Ascoli;
- Ag Gladstone, reprezentat de fracțiunea a II a toxinei, de natură proteică, care
conferă vaccinului anticărbunos imunogenitate.
Patogenitatea bacteriei se datorează virulenței și toxicității.
Virulența este asigurată de capsulă, prin acțiunea ei antifagocitară și de o serie de
agresine: lecitinaza, colagenaza, proteazele.
Toxina cărbunoasă, responsabilă de tabloul clinic și lezional, este sentetizată în vivo dar
și pe mediile de cultură și este constituită din trei fracțiuni: fracțiunea I – edematogenă;
fracțiunea II – antigenică și imunogenă; fracțiunea III – letală. Ea își exercită efectul toxic
numai în stare completă.
Antraxul este o infecție prin excelență septicemică, germenii multiplicându-se în sânge,
prin care sunt vehiculați în toate țesuturile și organe.
Cel mai receptiv animal la antraxul experimental este șoarecele alb, urmat de cobai și iepure.
Unele linii de șobolani sunt sensibile iar altele, rezistente. Păsările devin receptive la infecție în
urma scăderii temperaturii corporale – metodă concepută și aplicată cu succes de Pasteur.
Calea cea mai severă de inoculare este calea intradermică; un singur spor sau o singură
celulă vegetativă poate reproduce infecția la șoarece. Administrarea culturii sau suspensiuei de
germeni se practică însă, în mod obișnuit, pe alte căi: subcutanată, intramusculară,
intraperitoneală.
Formele vegetative sunt distruse la temperatura de 550C în 40 minute iar la 600C în 30
minute. În cadavrele nedeschise bacilii nu sporulează și mor în 5-7 zile.
Sporii sunt foarte rezistenți la temperaturile crescute și la alți factori fizici și chimici cu
acțiune antimicrobiană:
- Sunt distruși prin căldură umedă numai la 100-1200;
- Rezistă la lumina solară 3-4 zile, pe cind formele vegetative, doar 15 ore;
- La uscăciune și feriți de razele solare rezistă timp îndelungat (zeci sau chiar sute de
ani);
- Sublimatul corosiv 2%, permanganatul de potasiu 4%, clorura de var 5%, sodă
caustică 5%, formolul 10% - au efect sporicid după o perioadă de contact de 10-15
minute; apă oxigenată – după 60 minute; fenol 5% - după 72 ore; alcoolul etilic de
50-700C – în 5 zile.
Antibioticele cele mai active sunt penicilina, eritromicina, oxacilina, tetraciclina,
cloramfenicol. Streptomicina favorizează apariția mutantelor rezistente.
În prezența pencilinei, bacteria își pierde peretele celular iar bacilii se transformă în celule
sferice, care înlănțuite fiind au aspectul unui șirag de perle (Perlschnurtest). Această
particularitate a speciei B.anthracis o diferențiază de B.cereus care este Perlschnurtest negativ.
VI. Preparate imunoprofilactice și de diagnostic:
- Vaccinul anticărbunos, preparat din tulpini atenuate de B.anthacis: tulpina 1190R
(Stamatin, 1936), tulpina 34 F2 (Sterne, 1937);
- Serul imun anticărbunos, preparat pe cal și utilizat în scop profilactic și curativ;
- Serul anticărbunos precipitant, utilizat în reacția ASCOLI.
BACILLUS CEREUS
I. Ecologie
Bacillus cereus este o bacterie aerobă, sporogenă, prezentă în sol, de unde ajunge în ape, aer
și alimente.
II. Infecție naturală
B.cereus este un germen slab patogen în condiții naturale și experimentale, fiind incriminat
uneori în mamitele vacilor și toxiinfecțiile alimentare la om.
Toxiinfecțiile alimentare apar atunci când în aliment ajunge un număr mare de germeni
aparținând unei tulpini enterotoxigene și pot evolua sub două forme:
 Forma diareică, este forma clinică obișnuită, asemănătoare cu toxiinfecțiile
 Produse de Clostridium perfringens;
 Forma emetică, afebrilă, caracterizată prin apariție rapidă, greață, vomă și stare de
rău general, este asemănătoare cu toxiinfecțiile stafilococice și apare de obicei în
urma consumului de orez în restaurantele chinezești.
III. Conduita diagnosticului bacteriologic
 Examenul bacterioscopic direct nu se practică, fiind neconcludent.
B.cereus se multiplică pe medii uzuale, la temperaturi cuprinse între 4 și 48 0C și în limite
largi de PH (4,9-9,3). Capacitatea de a se dezvolta la 45 0C reprezintă un criteriu de diferențiere
față de B.anthracis.
Pentru izolare în cultură pură din alimentele incriminate în toxiinfecțiile alimentare, din
probele de materii fecale și vomismente recoltate de la pacienți, se recomandă agarul selectiv
MYP (manitol, emulsie de gălbenuș de ou și polimixină B).
În bulion produce o turbiditate moderată sau intensă, necaracteristică.
Pe agar formează colonii foarte asemănătoare cu B.anthracis, dar ușor mai mari și
suprafața cu aspect de ceară.
Pe agar-sânge, coloniile sunt înconjurate de o zonă de hemoliză intensă, de tip beta.
Pe MYP, nu fermentează manitolul dar produce lecitinază astfel încât, coloniile de
B.cereus au culoare roz, pe fond violaceu și sunt înconjurate de o zonă de precipitare a
gălbenușului.
Bacillus cereus este asemănător cu B. anthracis, de care se diferențiază prin: grosimea
mai mare, capetele rotunjite, gruparea în lanțuri mai scurte, lipsa capsulei și prezența cililor.
Sporul este oval, situat central sau subterminal și poate deforma ușor forma vegetativă.
Pentru identificare se iau în considerare următoarele teste: fermentarea glucozei și
lactozei (pozitiv), fermentarea manitolului și xilozei (negativ), lecitinaza și hemoliza (pozitiv).
Diferențierea prezumtivă față de B. anthracis se face pe baza caracterelor din tabelul de
mai jos.
Caracterul diferențial B. anthracis B. cereus

0
1. Creșterea la 45 - +
2. Hemoliza - +
3. Sensibilitatea la penicilină + -
4. Infecția experimentală pe șoarece i.d., s.c., i.m Numai pe cale intranazală
5. Diferențe morfologice Capsulat Ciliat
6. Testul C.A.M. (sensibilitatea la Sensibil la fagul A Sensibil las fagul C
bacteriofagi)

Bacillus cereus este înrudit antigenic cu B. anthracis și pentru că are cili, posedă, în plus,
antigene flagelare.
Bacteria produce o varietate largă de toxine și exoenzime cu rol în patogeneză:
lecitinaza, proteaza, beta-lactamaza, sfingomielinaza, cereolizina (letală pentru șoarece),
hemolizine.
La tulpinile izolate din toxiinfecțiile alimentare forma diareică, a fost identificată o
enterotoxină capabilă să provoace hipersecreție în ileumul izolat de iepure, să altereze
permeabiliatea vasculară și să omoare șoarecele pe cale intravenoasă.
Stamatin (1965) propune diferențierea tulpinilor toxigene de Bacillus cereus de cele
netoxigene prin instilarea intranazală la șoarece a culturilor în bulion.
VII. Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene
Față de factorii de mediu, Bacillus cereus prezintă rezistența caracteristică bacteriilor
sporogene iar dintre antibiotice, manifestă sensibilitate la eritromicina, clindamicină,
aminoglicozide, cloramfenicol și vancomicină.
SPECIILE PATOGENE PENTRU INSECTE

Speciile de interes pentru patologia albinelor au fost transferate din genul Bacillus în genul
Paenibacillus:
- Paenibacillus larvae – agentul etiologic al locii americane a albinelor;
- Paenibacillus alvei – asociat constant cu Melisococcus plutonius – agentul locii
europene;
Speciile Bacillus thuringiensis și Bacillus popilliae produc infecții la numeroase insecte
dăunătoare pentru agricultură, fiind utilizate ca mijloc biologic de combatere a acestora.
FAMILIA CLOSTRIDIACEAE
GENUL CLOSTRIDIUM
Genul include bacteriile Gram pozitive sporogene anaerobe, catalază negative, mobile și
necapsulate cu excepția specie Cl.perfringens, care este lipsită de cili dar posedă capsulă.
Sporul este dispus central, subterminal și depășește diametrul transversal al celulei
vegetative pe care o deformează.
Genul include peste 120 specii, care în funcție de patogenitate și de mecanismele
patogenității pot fi clasificate în:
 Specii patogene, predominant sau exclusiv toxigene: Cl.tetani și Cl.botulinum
 Specii patogene prin toxicitate și virulență: Cl. Perfringens, Cl. chauvoei, Cl. novyi,
Cl. septicum.
 Specii accidental patogene: Cl.histolyticum, Cl.sordelli, Cl.sporogenes, Cl.bifermentas.
 Specii saprofite, nepatogene: Cl.butyricum, Cl.tetanomorphum, Cl.putrefaciens
SPECII PREDOMINANT sau EXCLUSIV TOXIGENE
CLOSTRIDIUM TETANI
Nicolaier (1884) a demonstrat originea telurică a tetanosului și a reprodus boala la iepuri,
cobai și șoareci prin inocularea acestora cu pământ de grădină.
Behring și Kitasato (1889) au izolat bacteria în cultură pură și au demonstrat efectul
imunizant al toxinei tetanice și efectul neutralizant al serului antitetanic.
II. Ecologie
Cl.tetani este o bacterie saprofită, prezentă sub formă de spori în sol și în tubul digestiv al
diferitor specii de animale, mai ales la ierbivori.
Cl.tetani este agentul etiologic al tetanosului (nume comune: boala cerbului, fălcăriță).
Speciile cele mai sensibile sunt omul și solipedele, urmate în ordinea descrescândă a
receptivității, de suine. Relativ rezistente sunt taurinele, datorită anticorpilor circulanți specifici
sintetizați ca urmare a absorbției toxinei tetanice de la nivelul compartimentelor gastrice, unde, o
parte din sporii ingerați se transformă prin germinare în celule vegetative, metabolic active.
Boala este rar întâlnită la ovine, , caprine, carnasiere și extrem de rar la păsări. Calea de infecție
o constituie așa numitele ”plăgi tetanigene”, - profunde, cu țesuturi necrozate, murdărite cu
pământ care asigură anaerobioza necesară germinării sporilor și multiplicării formelor
vegetative. Tabloul clinic este dominat de tetania musculaturii striate produsă de toxina tetanică,
moartea survenind prin asfixie în urma tetaniei mușchilor respiratori sau spasmului glotei.
IV. Conduita diagnosticului bacteriologic
Deoarece simptomatologia în tetanos este foarte caracteristică, diagnosticul nu necesită
investigații de laborator, încât examenul bacteriologic se practică rar, de obicei în caz de litigiu.
 Examenul bacterioscopic direct al materialului recoltat din plaga tetanigenă este
neconcludent.
 Examenul bacteriologic propriu-zis.
Bacterie strict anaerobă, dezvoltă culturi pe medii uzuale anaerobe (V.F., V.L., Veillon,
Kitt-Tarozzi) incubate în anaerostat, la 37 0C, în 4-7 zile. Pentru a stimula producția de
toxinătetanică (necesară pentru prepararea vaccinului antitetanic), se folosește mediul V.F.
glucoza 8% cu pH 5,8 iar incubarea se face la temperatura de 330C.
Culturile în medii lichide prezintă turbiditate uniformă și degajă miros de corn ars.
Pe suprafața mediilor solide, Clostridium tetani formează colonii mari, cu diametrul de
4-6 mm, gri, opace, cu margini neregulate, rizoide.
În profunzimea mediilor solide, dezvoltă colonii caracteristice cu aspect de puf de
păpădie: globuloase, cu centrul opac și periferia difuză.
Clostridium tetani este un bacil Gram pozitiv lung și subțire, mobil (cili dispuși peritrich),
necapsulat, sporulat. Sporii sunt ovali sau sferici și, deoarece sunt așezați terminal, imprimă
bacililor aspect de băț de chibrit.
4. Caractere biochimice:
Bacteria manifestă o slabă activitate glucidolitică și proteolitică, reduce nitrații în nitriți și
este hemolitică.
Structură antigenică somatică (Ag. O) este omogenă dar antigenul flagelar (Ag. H) diferă
de la o tulpină la alta, identificându-se 10 serovariante (serotipuri).
Patogenitatea se datorează în exclusivitate toxicității, Clostrium tetani fiind lipsit de
factori antifagocitari și agresine. El se multiplică și rămâne cantonat la nivelul porții de intrare
(plaga tetanigenă), unde eliberează o toxină de natură proteică cu un grad de toxicitate foarte
ridicat (1 mg de toxină conține 4 800 000 DLM pentru cobai). Toxina tetanică difuzează pe cale
nervoasă sau sanguină către centrii neuromotori, la suprafața cărora se fixează prin intermediul
unor receptori chimici, blocând acțiunea colinesterazei, - enzimă care reglează nivelul
acetilcolinei la nivelul SNC și a sinapselor neuromusculare. Acumularea în exces a acetilcolinei
este responsabilă de instalarea tetaniei (contracții musculare susținute, de lungă durată).
Toxina tetanică este constituită din 2 fracțiuni:
- Tetanolizina, cu acțiune hemolitică, cardiotoxică și necrotică și ,
- Tetanospasmina, - neurotoxică, responsabilă de sindromul tetanic.
Testarea toxicității tulpinilor de Cl.tetani se face pe cobai și pe șoarece, prin inoculare
intramusculară la unul din membrele posterioare.
După 1-2 zile apare tetania membrului inoculat, care ia poziția de extensie forțată, apoi
contracțiile se extind la membrul pereche, animalul adoptând poziția caracteristică de focă.
Treptat, tetanosul avansează spre trenul anterior, moartea fiind determinată de tetania diafragmei
și mușchilor intercostali. Această evoluție a bolii (tetanosul ascendant) este patognomonică
pentru identificarea toxinei.
Formele vegetative sunt distruse la 60-650C și sunt sensibile la penicilină, cloramfenicol,
tetraciclină, eritromicină. Tulpinile de Cl.tetani sunt sensibile la bacteriocinele produse de
Cl.perfringens.
Sporii sunt foarte rezistenți la temperaturile crescute și desicație. Rezistă o oră la 100 0C și
15-20 minute la 1200C, iar în sol și materialele patologice uscate rămân viabili zeci de ani.
Substanțele dezinfectante uzuale sunt mai puțin eficiente în comparație cu efectul lor asupra
sporilor altor specii, iar dintre antiseptice, doar apa oxigenată are un puternic efect bactericid
datorat eliberării oxigenului în contact cu lichidele tisulare din plagă.
VI. Preparate imunoprofilactice
Vaccinul antitetanic (anatoxina tetanică) este preparat din toxina tetanică detoxifiată prin
tratare cu formol și căldură, la care se adaugă un adjuvant pentru stimularea imunogenității
(obișnuit, hidroxid de aluminiu). Se vaccinează omul și cabalinele.
Serul hiperimun antitetanic (antitoxina tetanică) se prepară pe cal și este utilizat în scop
profilactic (înaintea intervențiilor chirurgicale și în plăgile accidentale) și curativ în faza
incipientă a bolii, asociat cu penicilina.
CLOSTRIDIUM BOTULINUM
I. Istoric:
În 1870, Muller a numit ”botulism”, intoxicația care apărea la om consecutiv consumului
de cârnați (lat. botulus= cârnat), iar în 1897, Von Ermengen izolează și descrie agentul etiologic,
demonstrând rolul determinant al toxinei botulinice în apariția paraliziilor caracteristice acestei
intoxicații.
II. Ecologie
Clostridium botulinum este o bacterie saprofită răspândită sub formă de spori în sol, de
unde poate contamina furajele sau alimentele. Ea este prezentă și în tubul digestiv al ierbivorilor.
Intoxicația botulinică (botulismul) apare la om și animale (mamifere și păsări) consecutiv
consumului de alimente, respectiv furaje contaminate cu Cl.botulinum, în care bacteria a
sintetizat și eliberat toxina. La om, în cazurile de botulism sunt incriminate conservele și
preparatele în membrană (membrană, caltaboși, pateuri etc,) iar la animale, furajele însilozate
deoarece acestea asigură condițiile de anaerobioză necesare multiplicării bacteriei și producției
de toxină.
 Examenul bacterioscopic direct – neconcludent, nu se practică
 Examenul bacteriologic propriu-zis urmărește izolarea și identificarea
agentului cauzal și detectarea toxinei botulinice în alimentul sau furajul suspect și
în prelevatele patologice de la pacienți (vomismente, fecale, urină, sânge, ficat –
în cazul cadavrelor). Izolarea bacteriei din conținutul intestinal al animalelor
purtătoare de Cl. botulinum nu are valoare de diagnostic.
Cl.botulinum se dezvoltă în condiții stricte de anaerobioză, la temperaturi cuprinse între 25 și
300C, pe medii uzuale anaerobe (bulion VF, agar VF, geloza Veillon). La izolare, este indicată
utilizarea mediilor de îmbogățire (bulioane anaerobe cu adaos de geloză și tripsină sau/și
lizozim, - enzime cu rol în activarea toxinei și destresarea sporilor din alimentele tratate termic).
Culturile din mediile de îmbogățire se transferă pe agaruri selective, care conțin gălbenuș de ou
(ingredient care favorizează recuperarea sporilor injuriați termic) și antibiotice: ciloserină,
sulfadiazină, acid nalidixic, kanamicină, gentamicină (Bărzoi D., 1999).
În mediile lichide pentru anaerobi, cultura are o turbiditate intensă, depozit omogenizabil și
miros rânced caracteristic.
Pe mediile solide, Cl.botulinum formează colonii mari (3-4mm), mate, gri, cu margini
rizoide, asemănătoare cu cele de Cl.tetani. Prin însămânțare în profunzimea mediului, se
dezvoltă colonii cu aspect de grenadă în explozie.
Cl.botulinum este un bacil Gram pozitiv de dimensiuni mari (2-10/0,5-2,4μ), drept sau ușor
încurbat, mobil cu cili dispuși peritrih, necapsulogen. Sporul este dispus subterminal și
deformează celula vegetativă, conferindu-i aspectul de lampă de petrol.
Clostridium botulinum este hemolitic și manifestă activitate gelatinolitică și lecitinazică. Nu
produce indol, fermentează glucoza, zaharoza, maltoza și fructoza, nu fermentează lactoza.
5. Structura antigenică și factori de patogenitate
Sunt cunoscute 7 tipuri antigenice de toxină, notate cu A, B, C, D, E, F, G, ultimele două
fiind mai rar întâlnite. Identificarea acestora se realizează prin reacția de seroneutralizare.
Patogenitatea bacteriei este dată de toxina botulinică care, împreună cu toxina tetanică,
constituie cele mai puternice toxine naturale; 1 mg toxină botulinică reprezintă 1200000 DLM
pentru cobai (omoară 1200 tone cobai) iar aproximativ 200g toxină ar fi suficiente pentru
suprimarea vieții pe pământ (Răducănescu H., 1986).
Toxina este sintetizată odată cu multiplicarea bacteriei în condiții de anaerobioză, fiind
decelată în culturi din a 5-a zi și atingând concentrația maximă în zilele 11-13 (Țogoe I., 2006).
Este o exotoxină de natură proteică, termolabilă (distrusă în 5 minute la 180 0C sau în 20
minute la 1000C), inactivată de sol. Lugol, permanganatul de potasiu și alcool.
Similar toxinei tetanice, toxina botulinică acționează la nivelul sinapselor neuromusculare
dar blochează activitatea acetilcolinei și nu colinesteraza, determinând paralizii flasce ale
musculaturii, care diferă ca localizare în funcție de specia afectată.
 Izolarea și identificarea toxinei botulinice
Deoarece izolarea bacteriei este dificilă (prelevatele pot să conțină numai toxina nu și
bacteria, care, după multiplicarea și eliberarea toxinei în aliment, se poate autoliza sau este
distrusă de aciditatea gastrică după ingerare), diagnosticul etiologic al botulismului se bazează pe
identificarea toxinei în alimentele suspecte și în produsele patologice recoltate de la bolnavi.
În acest scop ,. Din proba de analizat se face un broiaj în ser fiziologic sau în soluție
tampon fosfat cu pH 6, care se păstrează 24 de ore la frigider, la 4 0C, apoi se centrifughează la
3000turații-min., timp de 40 de minute. Supernatantul obținut se filtrează, apoi se inoculează câte
1 ml intravenos sau intraperitoneal la șoareci. Dacă animalele inoculate mor în câteva ore, pentru
a exclude intervenția altor toxice eventual prezente în aliment, se imoune efectuarea unei reacții
de seroneutralizare pe șoarece cu ser antibotulinic polivalent, iar în cazurile în care este necesară
și identificarea tipului de toxină care a produs intoxicația (tratamentul este mai eficient cu
antitoxina specifică serotipului), se procedează la efectuarea seroneutralizării cu seruri
antibotulinice de tip (A, B, C, D, E, F).
Animalele inoculate se țin sub observație 5 zile.
Intoxicația botulinică este confirmată de supraviețuirea șoarecilor inoculați cu
supernatant și ser antibotulinic polivalent și a celor imunizați cu serul antibotulinic corespunzător
tipului de toxină.
V. Preparate imunoprofilactice
Vaccinul antibotulinic (anatoxina botulinică) se administrează numai lăcrătorilor din
laboratoarele de profil cu risc foarte ridicat.
Serul hiperimun antibotulinic (antitoxina botulinică) se administrează în scop terapeutic
i.m. sau i.v., cu rezultate bune în primele stadii ale bolii când poate neutraliza toxina circulantă,
neabsorbită pe țesuturile asupra cărora acționează.
GENUL CLOSTRIDIUM
SPECII PATOGENE PRIN TOXICITATER ȘI VIRULENȚĂ
Clostridiile virulente și toxigene sunt germenii gangrenei gazoase, boală comună omului și
animalelor. Fiecare specie în parte determină boli infecțioase ale animalelor și infecții localizate
în diverse organe și țesuturi la om și animale, după cum urmează:
 Clostridium chauvoei (sinonim: Cl.feseri): cărbunele emfizematos (cărbune simptomatic,
armurar); specii receptive: taurinele, bubalinele, ovinele, rumegătoarele sălbatice și
uneori suinele.
 Clostridium septicum (sinonim: Cl.oedematismaligni; nume comun: vibrionul septic al
lui Pasteur): bradsotul (braxy) la oi și capre; edemul malign al porcului; infecții
accidentale la om (apendicite, infecții puerperale);
 Clostridium novyi (sinonim: Cl.oedematiens) cu 4 biotipuri (A, B, C. D) pe baza
proporțiilor cantitative dintre cele 5 fracțiuni care alcătuiesc toxina:
- Tipul A: boala capului mare la berbec;
- Tipul B: hepatită necrozantă la oaie, asociată frecvent infestației cu Fasciola hepatică,
parazitul având rolul de vector;
- Tipul C: osteomielită la bubaline;
- Tipul D: hemoglobinuria bacilară a bovinelor;
 Clostridium perfringens (sinonime: Welchia agni, Wechia perfringens): enterite și
enterotoxiemii la toate speciile de animale, iar la om, toxiinfecțiile alimentare și infecții
cu diverse localizări (apendicite, colecistite, meningite, septicemii etc.).
Întrucât conduita diagnosticului în infecțiile cu clostridii virulente și toxigene este foarte
asemănătoare iar entitățile morbide determinate de primele trei specii de clostridii sunt mai rar
întâlnite, în continuare vom detalia doar specia Cl.perfringens, care este frecvent incriminată
etiologic în infecțiile animalelor tinere.
CLOSTRIDIUM PERFRINGENS
Cl.perffringens (sinonime: Welchia agni, Welchia perffringens) a fost izolat prima dată în
1892 de Welch și Nuttal din organele unui cadavru uman.
II. Ecologie
Bacteria este ubicvitară, prezentă sub formă de spori în sol, furaje, alimente, apă, aer și în
calitate de comensal – condiționat patogen, în intestinul gros la om și animalele sănătoase.
Bolile produse de Cl.perfringens se încadrează în grupul denumit generic anaerobioze, care
se manifestă prin tulburări gastrointestinale și leziuni de tip necrotic și degenerativ la nivelul
unor organe interne. Speciile cele mai afectate sunt:
- Ovinele: enterotoxiemia oilor adulte (tipul ”Struck”), dizenteria anaerobă a mieilor;
- Suinele: dizenteria anaerobă a purceilor (enterita necrozată infecțioasă);
- Taurinele: enterotoxiemia anaerobă a vițeilor (enterotoxiemia hemoragică);
Anaerobiozele mai afectează păsările, iepurii și animalele de blană și foarte rar,
cabalinele și carnasierele (Perianu T și col., 2011).
 Examenul bacteriologic direct se efectuează pe frotiuri din conținutul intestinal și
este orientativ, existând prezumția de anaerobioză dacâ predomină bacilii cu
morfologie caracteristică. Confirmarea diagnosticului se face prin izolarea bacteriei și
punerea în evidență a toxinei perfringens în conținutul intestinal.
Clostridium perfringens este anaerob dar, spre deosebire de celelalte clostridii, tolerează
prezența unor cantități reduse de oxigen. Bacteria se cultivă pe medii uzuale anaerobe (V.F.,
V.L., Kitt-Tarozzi etc.) la temperatura optimă de 43-450C și Ph 6,5-7,5.
Pentru izolare din alimente, se folosesc medii speciale cu substanțe eslective: mediul SPS
(sulfit-polimixina B- sulfadiazină), mediul TSC (triptonă – sulfit – cicloserină) ș.a.
În mediile lichide: cultură abundentă, turbiditate, spumozitate la suprafață, miros de unt
rânced.
Pe suprafața mediilor solide: colonii de tip S, cu centrul mai opac, de culoare gri și
marginile transparente.
În profunzimea mediilor solide: colonii de formă lenticular-discoidală și producție
abundentă de gaze, încât dilacerează mediul.
Pe geloză-sânge de cal: hemoliză intensă și completă
3. Caracterele morfologice
Clostridium perfringens este un bacil Gram pozitiv scurt și gros (4-8/1,5μm), cu capete
rotunjite, dispus izolat, uneori diplo și în lanțuri scurte, sporulat, capsulat, neciliat.
Sporul este oval, cu poziție centrală sau subterminală și deformează discret forma
vegetativă. Sporogeneza in vitro se realizează greu dar poate fi stimulată prin adaos de peptonă și
sulfat de magneziu sau amidon.
Capsula este sintetizată doar în organism și este evidențiabilă prin metoda de colorare
Casares-Gill (metoda de colorare a cililor) sau cu tuș de China.
Cl.perfringens are un metabolism intens, dispunând de numeroase enzime:
- Fermentează cu producție de gaz: glucoza, zaharoza, lactoza, maltoza, manoza,
inozitolul;
- Lichefiază gelatina în 1-3 ore;
- Produce hidrogen sulfurat;
- Nu produce indol;
- Intensă activitate lecitinazică;
- Reduce nitrații în nitriți;
- Puternic sulfitoreducător, înnegrind mediile care conțin sulfit de sodiu și un compus
feric
Cl.perfringens posedă antigene somatice comune (o) și antigene specifice de biotip.
Patogenitatea este dată de virulență (conferită de acțiunea antifagocitară a capsulei) și
toxicitate.
Toxina este alcătuită din 14 fracțiuni notate cu literele alfabetului grecesc, dintre care 4
sunt majore (alfa, beta, epsilon, iota) prin efectul lor letal. Pe baza proporției fracțiunilor majore
ale toxinei în cadrul speciei Cl. perfringens au fost identificate 6 biotipuri notate cu literele A, B,
C, D, E, F.
Tipizarea tulpinilor se face prin reacția de seroneutralizare cu seruri antitoxice specifice
de biotip. Neutralizarea toxinei se verifică prin inocularea i.v. la șoareci.
Biotipurile de Cl.perfringens se deosebesc nu numai prin compoziția toxinei, care rămâne
criteriul de bază, ci și prin alte însușiri: gazda receptivă și tipul de infecție, patogenitatea în
condiții experimentale pentru cobai, termorezistența sporilor ș.a.
Cl.perfringens sintetizează și o enterotoxină cu implicații în toxiinfecțiile alimentare.
Testarea patogenității se efectuează în mod obișnuit pe cobai, prin inoculare i.m. pe fața
internă a coapsei. Tulpinile virulente omoară cobaiul, cu variații ale DLM de o tulpină la alta și
la un biotip la altul. Animalul prezintă la locul inoculării un flegmon gazos, edem și depilație.
Moartea apare după 12-48 ore, prin septicemie. Din leziunile locale, cavitatea peritoneală și
organele interne se izolează tulpina de Cl.perfringens inoculată.
Sporii sunt distruși la 1000C în 2-3 minute. Bacteria manifestă sensibilitate la eritromicina,
cloramfenicol, streptomicină, tetraciclină, teramicină. Pentru eficiența tratamentului,
antibioterapia se asociază cu seroterapia.
VI. Preparatele imunoprofilactice
- Vaccinul contra anaerobiozelor la animale – suspensie concentrată de anacultură și
anatoxine de Clostridium perfringens, tipurile A, B, C, D inactivate prin formol și
adsorbite pe gel de hidroxid de aluminiu.
- Vaccinul contra anaerobiozei la purcei – amestec în părți egale de anacultură și
anatoxină din Cl.perfringens, tipurile A și C inactivate prin formol și adsorbite pe gel
de hidroxid de aluminiu.
- Ser antigangrenos polivalent – obținut pe cal, prin hiperimunizare cu tulpini de
Cl.perfringens, tipurile A, B, D.
- Ser antigangrenos pentru porcine – obținut din sângele animalelor hiperimunizate cu
tulpini de Cl.perfringens, tipurile A și C.
- Ser contra dizenteriei anaerobe a mieilor – obținut din sângele animalelor
hiperimunizate cu tulpini de Cl.perfringens, tipul B.
GRUPA BACILILOR GRAM POZITIVI ASPOROGENI ACIDOREZISTENȚI
FAMILIA MYCOBACTERIACEAE
GENUL MYCOBACTERIUM
Bacteriile din acest gen au o caracteristic fundamentală: sunt rezistente la acizi, baze
(alkali) și alcooli. Această particularitate se datorează structurii peretelui celular care conține în
proporție de 60% lipide din categoria cerurilor.
În 1882 Robert Koch a izolat și descris pentru prima dată agentul tuberculozei la om iar
Erlicha semnalat acidorezistența acestei bacterii.
Genul Mycobacterium include peste 100 de specii clasificate în complexe și grupe de specii,
pe baza înrudirilor antigenice și asemănărilor fenotipice, după cum urmează:
 Specii necultivabile: M.leprae și M.lepremurium (specii strict parazite intracelular);
 Specii cultivabile, care se grupează în funcție de timpul de dezvoltare:
 Specii cu dezvoltare lentă (peste 7 zile), facultative intracelular – peste 15 specii, din
care:
 Complexul M.avium ____________________- subsp. avium
- subsp.intracellulare
-subsp.paratuberculosis
-subsp.silvaticum
 Complexul M. bovis ____________________-subsp.bovis

-subsp.africanum
-subsp.BCG
 M.tuberculosis (bacilul Koch)
o Specii de dezvoltare rapidă (sub 7 zile), peste 30 de specii, din care:

 Saprofite ______________________________-M.phlei
-M.smegmatis
 Ocazional patogene
pentru animale cu sânge rece ______________-M.fortuitum
-M.kansasii
-M.ulcerans
-M.chelonei
II. Ecologie
Micobacteriile patogene se multiplică numai în organismele bolnave, care elimină
germenii prin secreții și excreții, contaminând mediile naturale, în care rezistă o lungă perioadă
de timp.
III.Infecție naturală
La animale, micobacteriile patogene determină tuberculoza și paratuberculoza.
Tuberculoza, boală comună omului și animalelor, evoluează obișnuit cronic, după o perioadă
lungă de incubație, cu o simptomatologie necaracteristică, polimorfă, în funcție de specie și de
localizarea procesului infecțios (pulmonară, osoasă, mamară etc.). în forma cronică, leziunile
sunt de tip granulomatos.
Agenții etiologici ai tuberculozei la om și animale cu sânge cald sunt: M.tuberculosis,
M.bovis subsp. bovis și M.avium subsp.avium. receptivitatea la aceste specii diferă după cum
urmează:
o Omul este receptiv la M.tuberculosis (bacilul lui Koch), M. bovis și M. africanum (în
special, copiii);
o Taurinele sunt receptive dla M.bovis; celelalte specii, inclusiv cele nepatogene, nu
produc boala, dar induc o stare de alergie, care generează reacții fals pozitive la
testul de tuberculinare.
o Ovinele și caprinele fac tuberculoză cu M. bovis și rar M. avium;
o Suinele și cabalinele se pot îmbolnăvi cu toate cele trei specii, dar sunt mai
receptive la M. bovis;
o Carnasierele se infectează cu M. tuberculosis (cu predilecție câinele, prin coabitare
cu omul bolnav) și cu M.bovis (pisica, prin consumul de lapte provenit de la vacile
bolnave);
o Galinaceele sunt receptive la M. avium dar pot face boala și cu M. intracellulare și
M. silvaticum;
o Papagalii și canarii fac tuberculoză cu M. avium dar și cu M. tuberculosis (prin
coabitare cu omul bolnav).
 Examenul bacterioscopic direct se face pe frotiuri colorate prin metoda
Ziehl Neelsen
Examenul are valoare diagnostică la păsări și la animalele de blană, deoarece la aceste
specii leziunile tuberculoase sunt bogate în germeni; în frotiurile afectate prin strivirea
granuloamelor, bacilii apar grupați ”în cuiburi” și adesea fagocitați.
La animalele mari, mai ales la bovine, materialele patologice sunt paucibacteriene (sărace
în germeni), aspect care impune efectuarea frotiurilor după o îmbogățirea prealabilă a acestora,
prin aplicarea unor metode adecvate prelavatului: centrifugarea probelor de lapte, microculturi
pe lamă din cazeum ș.a.
Microbacteriile sunt bacterii aerobe, cu excepția speciilor M. bovis și M. africanum care
sunt microaerofile.
Cultivarea se face numai pe medii speciale, obișnuit pe agaruri ce conțin ovalbumină
(Lowenstein, Lowenstein-Jensen, Petragnani).
Însămânțarea pe medii lichide (Sauton, Youmans, Dubos) se practică pentru producția de
tuberculină sau pentru testarea sensibilității tulpinilor față de antibiotice.
Dacă prelevatele sunt necontaminate cu alți germeni, însămânțarea se face direct, iar dacă
sunt contaminate (cazeumul din leziunile deschise, sputa, aspiratul bronșic sau gastric etc.), se
realizează mai întâi decontaminarea chimică a acestora prin metoda Saenz-Costil sau Petroff
(tratare cu H2SO4 15%, timp de 15-20 minute, urmată de neutralizarea cu NaOH40%).
Bacilii tuberculozei se dezvoltă optim la 33-37 0C (M. avium la 420C) și nu se dezvoltă la
0
25-32 C, criteriu de diferențiere față de microbacteriile saprofite și comensale.
Timpul de incubare necesar pentru obținerea culturilor variază în funcție de specie:
- 10-15 zile, pentru M. avium;
- 15-30 zile pentru M. tuberculosis;
- 30-90 zile, pentru M. bovis (specie disgonică).
În mediile de cultură lichide, bacilii tuberculozei formează la suprafață o peliculă groasă și
încrețită, din care se desprind expansiuni. Prin învechire, pelicula sedimentează și la suprafață se
formează o nouă peliculă.
Pe mediile solide, la izolare, tipul culturilor diferă în funcție de specie, constituind un
important criteriu taxonomic.
 M. tuberculosis formează colonii de tip R – granule, neregulate, greu omogenizabile,
galbene sau roz;
 M. bovis și M. avium formează colonii de tip S – rotunde, bombate sau crateriforme,
alb-gălbui.
Microbacteriile sunt bacili fini, drepți sau ușor încurbați, nesporogeni, neciliați, necapsulați,
cu mici diferențe între specii privind dimensiunile:
- Bacilii de tip uman au dimensiuni de 1-4/0,3-0,6μ;
- Bacilii de tip bovin sunt mai scurți și mai groși;
- Bacilii de tip aviar sunt mai lungi, uneori filamentoași, cu sau fără ramificații;
În frotiurile colorate prin metoda Ziehl-Neelsen, bacilii tuberculozei apar colorați în roșu
pe fond albastru, adesea grupați caracteristic în șuvițe sau corzi.
Caracteristicile tinctoriale se explică prin acidorezistența germenilor (capacitatea de a
rezista la decolorare cu soluții acide), conferită de cerurile din peretele celular, iar modelul de
grupare se datorează unei glicolipide membranare (6,6-dimycoltrehaloza), numită cord-factor,
care are și rol antifagocitar.
Citoplasma micobacterilor prezintă uneori granule metacromatice, numite granulele lui
Much.
În practica obișnuită de diagnostic, nu se determină caracterele biochimice decât atunci când
se impune diferențierea speciilor. În acest scop se efectuează: testul niacinei, hidroliza Tween 80,
producția de urează, catalaza, nicotinamidaza, reducerea nitraților ș.a.
Micobacteriile au o structură antigenică complexă; posedă antigene lipidice, poliglucidice și
proteice (proteina purificată constituie tuberculina utilizată în diagnosticul alergic).
Ele prezintă antigene proprii, de specie, dar și antigene comune. Înrudirile antigenice pot
genera reacții alergice nespecifice (paraalergii) în cazul diagnosticului alergic al tuberculozei
prin tuberculinare.
Bacilii tuberculozei au o virulență redusă și sunt lipsiți de toxicitate dar au o capacitate
crescută de sensibilizare. Patogenitatea lor se datorează rezistenței la digestie în fagocite datorată
lipidelor din peretele celular, astfel încât fagocitele, în citoplasma cărora bacilii se multiplică,
degenerează transformându-se în celule gigante de tip Langhans, care constituie factori de
difuzare a infecției în organism.
Pentru diferențierea speciilor M. tuberculosis, M. bovis, și M. avium se inoculează
experimental cobaiul, iepurele și găina:
 Cobaiul este sensibil la M. tuberculosis și M. bovis;
 Iepurele se infectează cu M. bovis și M. avium (inoculat i.v. cu doze mari face
tuberculoză septicemică, de tip YERSIN);
 Găina este receptivă numai la M. avium.
Micobacteriile:
 Sunt rezistente la factorii de mediu, în special în condiții de întuneric și umiditate:
rezistă 4 luni în spută, 40 minute la 60 0C și 5 minute la 80 0C. lumina solară le
distruge în 10-24 zile iar razele UV, în 30 de ore.
 Sunt rezistente la acizi, baze, alcooli și numeroase antibiotice;
 Sunt natural sensibile la o serie de antibiotice și chimioterapice, cunoscute sub
numele de tuberculostatice: streptomicina, rifampicina, cicloserina, etanbutolul,
pirazinamida, izoniazida (HIN), acidul paraaminosalicilic (PAS). La ora actuală se
izolează frecvent mutante rezistente la majoritatea tuberculostaticelor, fapt care
determină creșterea alarmantă a mortalității prin tuberculoză, de la un an la altul.
La om, se utilizează vaccinul BCG (bacilul Calmette Guerin) preparat din tulpina bovină Lait
Nocard, atenuată de cei doi cercetători prin pasaje repetate pe mediu cu cartof glicerinat și bilă
de bou (198 de pasaje, în 11 ani).
La noi în țară nu se practică vaccinarea animalelor pentru a facilita depistarea animalelor
bolnave prin teste alergice și examene serologice – investigații la care animalele vaccinate
reacționează identic cu cele bolnave.
FAMILIA NOCARDIACEAE
GENUL NOCARDIA
Genul grupează peste 85 de specii, apropiate de actinomicete prin forma lor filamentoasă și
ramificată, care au un grad redus de acidorezistență și sunt aerobe.
NOCARDIA ASTEROIDES
În 1891, Eppinger a izolat dintr-un abces cranian o bacteria aerobă filamentoasă, pe care a
denumit-o Cladothrix asteroids. În 1896, Blanchard o redenumește Nocardia asteroids
(Bergeyʼs Manual of Systematic Bacteriology, vol. V).
II. Ecologie
Nocardiile sunt germeni ubicvitari, saprofiți ai solului, apei și materiilor organice în
descompunere. Ocazional, contaminează pielea omului și animalelor. Din cele peste 85 de specii
ale genului, N.asteroides este considerată cea mai importantă pentru patologia veterinară.
Boala produsă se numește nocardioză și se caracterizează prin evoluție cronică și leziuni de
tip granulomatos – supurativ.
La bovine – produce mastite (primul focar la noi în țară a fost descris de Țogoe în 1983).
La carnivore și alte specii de animale produce, sporadic, leziuni supurative localizate
subcutanat sau la nivelul limfonodulilor, pneumonii, mastite, peritonite etc.
La om – sunt descrise cazuri de nocardioză cutantă, pulmonară și forme diseminate la nivelul
creierului sau meningelui.
 Examenul bacterioscopic direct este edificator pentru diagnostic.
Frotiurile se efectuează din granuloame etalate prin strivire sau din puroi și se colorează
prin metoda Gram sau/și prin metoda Ziehl-Neelsen. Diagnosticul este pozitiv când se pun în
evidență filamente ramificate Gram pozitiv, respectiv cu un oarecare grad de acidorezistență.
Bacteria cultivă, în condiții de aerobioză, pe medii uzuale pentru bacterii, pe medii pentru
micobacterii (Loewenstein) și pe medii pentru miceți (Sabouraud, Czapeck). Cultura devine
vizibilă după 4-5 zile, la 370C.
Prelevatele contaminate cu floră de asociație pot fi însămânțate pe medii selective: agar
DST (Diagnostic Sensitivity Test Agar, Oxoid), suplimentat cu tetraciclina și un antifungic;
mediul BCYE (Bufferes Charcoal Yeast Extract, Oxoid) suplimentat cu polimixina și
vancomicină.
Pe medii lichide formează o peliculă groasă, cutată la suprafață, mediul rămânând
limpede.
Pe mediile solide formează coloni de tip R, opace, alb-cretacee, uneori pigmentate în
portocaliu sau roșu. Pe agar – sânge formează colonii mici, uneori înconjurate cu o discretă zonă
de alfa-hemoliză.
După 3 zile de incubare, coloniile de Nocardia asteroides cresc în dimensiuni și devin
aderente la mediu, ca urmare a formării hifelor submerse.
Nocardia asteroides este un germen polimorf, cu predominanța formelor filamentoase
subțiri și ramificate în unghi drept, uneori cu extremitățile dilatate, neciliat, nesporulat,
necapsulat, Gram pozitiv.
Bocardia asteroides este catalază pozitiv, hidrolizează ureea, nu degradează adenina,
cazeina, tirozina și xantina.
Pe baza structurii antigenice, au fost identificate 7 imunotipuri.
Virulența N. asteroids este dată de capacitatea de a se dezvolta facultativ intracelular și de
prezența glicolipidelor complexe din peretele celular.
Nocardiile sunt sensibile la aminoglicozide, tetracicline, sulfonamide (sulfadiazină,
trimetoprim, sulfametoxazol).
Mai puțin eficiente sunt cefalosporinele, penicilinele și glicopeptidele.
GRUPA BACILILOR GRAM NEGATIVI, AEROBI
FAMILIA ENTEROBACTERIACEAE
Familia Enterobacteriaceae cuprinde peste 30 de genuri și 120 specii. Cele care prezintă
importanță clinică, în proporție de 95%, sunt grupate în 11 genuri (vezi tabelul de mai jos).
Genuri și specii bacteriene incluse în Familia Enterobacteriaceae
Genul Specii de importanță medicală

Escherichia E. coli, E. fergusonii, E. vulneris
Salmonella S. bohori, S. enterica
Schigella S. dysenteriae. S. flexneri. S. boydii, S. sonnei
Citrobacter C. freundii, C. diversus
Klebsiella K. pneumoniae, K. ozaenae, K. oxytoca, K. rhinoscleromatis
Enterobacter E. aerogenes, E. agglomerans
Morganella M. morganii
Providencia P. alcalifaciens, P. rettgeri, P. rustigianii, P. stuartii
Serratia S. marcescens, S. liquefaciens, L. plymuthica
Yersinia Y. pestis, Y. enterocolitica, Y. pseudotuberculosis
Proteus P.vulgaris, P. mirabilis, P. myxofaciens
Caracterele generale ale familiei Enterobacteriaceae:

 Nișa ecologică naturală este tubul digestiv (intestinul gros);
 Prezintă un polimorfism accentuat (predomină formele cocobacilare);
 Fermentează glucoza, freecvent cu producție de gaz;
 Lipopolizaharidele (LPS) din peretele celular au proprietăți;
o Antigenice (antigenul ”O”)
o Toxice (funcții de endotoxină)
 Majoritatea sunt ciliate și mobile.
GENUL ESCHERICHIA
ESCHERICHIA COLI
E. coli a fost izolată prima dată de Escherich în 1901-1902 din materiile fecale ale copiilor
nou-născuți.
II. Ecologie
Colibacilii sunt comensali ai tubului digestiv (colon) la om și animale. Contaminează mediile
naturale prin fecale, supraviețuind timp îndelungat.
III.Infecție naturală
Infecția produsă de E. coli poartă denumirea de colibaciloză. Boala se manifestă la om și
animale în funcție de specia gazdă (afectează mai frecvent purceii, miei, vițeii) și tipul tulpinilor
de E. coli implicate.
Entitățile clinice care evoluează cel mai frecvent la animale sunt:
 Septicemia colibacilară – produsă de tulpini enteroinvazive, evoluează la toate
speciile de animale, indiferent de vârstă;
 Enterita colibacilară – produsă de tulpini enterotoxigene, evoluează la animalele
nou născute;
 Boala edemelor – produsă de tulpini enterohemolitice, apare la purceii înțărcați;
 Mamita colibacilară – la vaci, scroafe;
 Coligranulomatoza (granulomul lui Hjarre) – evoluează la păsările adulte (găini și
curci);
La om, E. coli produce colisepticemii la sugari și toxiinfecții alimentare la adulți (E.
coli O157H7).
IV.Condiuta diagnosticului etiologic
 Prelevarea materialelor patologice
o De la animale bolnave: fecale, urina, lapte etc;
o De la animale sacrificate: porțiuni in intestine, limfonoduli, mezenterici,
organe, os lung;
o Cadavre- la speciile de talie mică.
 Examenul bacterioscopic direct constă în efectuarea de frotiuri din probele
biologice, colorate prin metoda Gram;
 Examenul bacteriologic propriu-zis constă în însămânțarea produsului patologic pe
medii de cultură uzuale și speciale (selective și diferențiale), în vederea izolării și
identificării germenilor pe baza caracterelor culturale, morfologice, biochimice, a
testelor serologice și de patogenitate.
Colibacilii sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi, se dezvoltă optim pe medii de
cultură uzuale (geloza nutritivă, bulion nutritiv, agar cu sânge), în 24 ore la 370C (14-440C).
Pentru diferențierea enterobacteriaceelor se folosesc medii de izolare selectivă, care se
bazează pe toleranța la diverși inhibitori (coloranți, săruri biliare etc) și pe capacitatea
fermentativă a speciilor bacteriene.
Medii de diagnostic pentru enterobacteriaceae: LEVIN, MC CONKEY, TBX,
DRIGALSKI, ENDO, GASSNER, MIU, TSI etc.
În medii lichide - produce tubiditate intensă, inel la suprafață și depozit abundent, ușor
omogenizabil. Culturile degajă miros neplăcut, de amoniac.
Pe medii solide – formează colonii de 2-6mm, opace, nepigmentate cu margici regulate,
majoritatea de tip S iar unele de tip mucoid. Pe agar sânge, unele tulpini produc beta-hemoliză.
E. coli se prezintă sub formă de cocobacil cu lungimea de 2-4 micrometri și grosimea de
0,6-1 micrometri, Gram pozitiv, colorat bipolar (fixează mai intens fuxina la extremități). Este
nesporulat, ciliat, fimbriat, uneori capsulat. În frotiuri nu se grupează caracteristic.
Fermentează constant glucoza și lactoza, inconstant zaharoza; produce indol; nu produce
H2S; nu produce urează; produce beta-galactozidoză și lizindecarboxiloză;
5.Caractere antigenice și de patogenitate
 Antigene somatice ”O” – reprezentate de LPS (173 variante), determină
serogrupa;
 Antigene capsulare ”K” – de natură poliglucidică, sunt reprezentate de 3 factori
antigenici: L, A și B. Au fost identificate 80 de tipuri;
 Antigene flagelare ”H” – de natură proteică, determinată serotipul (56 tipuri);
 Antigene fimbriale ”F” – de natură proteică (5 tipuri); F1, F2, F3 sunt prezente
la tulpinile provenite de la om și F4 (K88), (K99) la tulpinile izolate de la
animale;
 Antigenul ”M” – din punct de vedere chimic este acid colanic, comun și altor
enterobacterii, imprimă caracterul mucos al coloniilor produse de tulpinile de E.
coli care îl posedă.
Tulpinile de E. coli acționează prin virulență și/sau toxigenează.
Factorii de virulență sunt reprezentați de capsulă și fimbrii.
Factorii de toxigeneză sunt reprezentați de :
 Endotoxină (LPS) – rol în șocul endotoxic și diseminare septicemică;
 Exotoxine: neurotoxina, enterotoxina;
 Verotoxine sau toxine Shiga-like;
 Hemolizine alfa și beta;
Clasificarea tulpinilor patogene de E. coli:
 Tulpini enteropatogene (EPEC) – capacitate de a adera la nivelul
enterocitelor;
 Tulpini enterotoxice (ETEC) – aderă la enterocit și eliberează
enterotoxine, fără lezarea enterocitului;
 Tulpini enteroinvazive (EIEC) – acționează prin capsulă, fimbrii,
hemolizine cu lezarea enterocitului; produc enterotoxiemie și diseminare
septicemică;
 Tulpini enterohemoragice sau necrotoxigene (EHEC-NTEC) - produc
aerobactină, citotoxine necrozante;
 Tulpini verotoxigene (VTEC) – elaborează verotoxine;
 Tulpini care produc infecții extraintestinale/septicemii.
Serotipizarea tulpinilor de E. coli se realizează prin reacții serologice:
 Reacția de seroaglutinare și hemaglutinare, folosind ser anticolibacilar polivalent
și seruri de grup;
 Reacția de seroprecipitare în gel de agar;
 Reacția de imunofluorescență;
Încadrarea in serogrup a tulpinilor de E. coli este importantă deoarece grupa serologică se
corelează cu patogenitatea pentru o anumită specie, de exemplu:
 Viței: O15, O21, O17, O5; O78, O26, O35, O115, O117, O137;
 Vaci cu mamită: O39, O88
 Suine: O8, O11, O41, O84, O9, O117, P45, O138, O147, etc
 Păsări: O1, O2, O3, O4, O5, O8, O73, O78, O11
Testarea patogenitații tulpinilor de E. Coli se poate face prin:
 Testul ansei ligaturate pe iepure, (poate fi realizat și pe specia de animal de la
care a fost izolată tulpina: suine, păsări) - pentru evidențierea enterotoxinelor;
 Testul Sereny – pentru identificarea tulpinilor enteroinvazive; constă în
inocularea de doze mari de colibacili în sacul conjunctival la cobai și apariția
cheratoconjunctivitei purulente în 1-3 zile;
 Evidențierea enterotoxicității pe culturi celulare;
V.Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

Colibacilii supraviețuiesc în mediul extern săptămâni sau luni de zile. Pot fi distruși în 30
minute la 600C. manifestă sensibilitate față de antisepticele și dezinfectantele uzuale.
E. coli este sensibil față de o gamă largă de antibiotice, în special față de gentamicină,
kanamicină, colimicină, polimixină B, neomicină, tetraciclină, cloramfenicol etc), sulfamide
(furazolidon, nitofurantoin etc), chimioterapice urinare (acid nalidixic).
VI.Preparate imunoprofilactice
- Vaccinuri monomicrobiene, preparate doar din tulpini de E. coli;
- Vaccinuri polimicrobiene, preparate din amestecuri de tulpini de E. coli și alte
tulpini bacteriene: Salmonella, Pasteurella, Clorstridium ș.a., care evoluează într-un
anumit focar de boală;
- Vaccinuri realizate din enterotoxine și din fimbrii purificate;
- Autovaccinuri inactivate – preparate din tulpinile izolate din focarele endemice de
boală.
Pentru prevenirea colibacilozei într-un efectiv de animale se utilizează pe scară tot mai
largă, probioticele.
GENUL KLEBSIELLA
Denumirea genului a fost dată în onoarea microbiologului Edwin Klebs (1834-1913).
Specia de referință a genului K. pneumoniae (Shroeter 1886, Trevisan, 1887). Prima specie
Klebsiella rhinoscleromatis, a fost izolată de către Von Frisch (1882) de la bolnavi decedați de
pneumonie.
II. Ecologie
Speciile genului Klebsiella sunt foarte răspândite în natură (sol, ape de suprafață, plante)
și frecvent fac parte din flora normală a tractului gastrointestinal, a tractului respirator superior
tegumentelor la om și animale.
Tulpinile patogene din genul Klebsiella determină:
- Pneumonii la viței, om;
- Mamite, metrite la vaci, iepe;
- Infecții urinare la om;
 Examenul bacterioscopic direct constă în efectuarea de frotiuri din materiale
patologice, colorate prin metoda Gram și prin metoda Giemsa pentru evidențierea
capsulei;
 Examenul bacteriologic propriu-zis constă în însămânțarea produsului patologic
pe medii de cultură uzuale și speciale (selective și diferențiale), în vederea izolării
și identificării germenilor pe baza caracterelor culturale, morfologice, biochimice,
a testelor serologice și de patogenitate.
Speciile din genul Klebsiella sunt facultativ anaerobe. Nu sunt germeni pretențioși, se
dezvoltă foarte bine pe mediile de cultură convenționale (geloză nutritivă și bulion nutritiv), în
condiții optime la 370C timp de 24 ore.
În mediile lichide – se constată turbiditate intensă și formarea unui inel mucos la suprafață.
Prin învechirea culturilor, vâscozitatea mediului crește ca urmare a acumulării de mucus
capsular.
Pe medii solide – formează colonii mari, opace, nepigmentate cu aspect mucos (tip M). Prin
învechire, coloniile confluează și curg pe suprafața mediului înclinat.
Germenii din genul Klebsiella au formă de bacili drepți, nesporulați, neciliați, capsulogeni,
Gram negativi.
Germenii din genul Klebsiella se caracterizează printr-o activitate metabolică intensă:
descompun lactoza, zaharoza și glucoza (cu producție de gaz); fermentează manitolul, sunt indol
negativ, H2S negativ, urează pozitiv, reduc nitrații în nutriți, utilizează citratul ca unică sursă de
carbon.
Tulpinile din genul Klebsiella dețin:
 Antigene somatice ”O” de natură lipopoliglucidică care determină serogrupa;
 Antigene capsulare ”K” de natură poliglucidică care determină serotipul;
Patogenitatea este dată de:
 Virulență: capsula cu rol antifagocitar, antigene de înveliș și pili;
 Toxicitate – toxinele termostabile (asemănătoare cu enterotoxina colibacilară);
Tulpinile de testat inoculate intraperitoneal la șoarecele alb produc septicemii.
Speciile din genul Klebsiella sunt sensibile la antiseptice și dezinfectante uzuale. La
temperatura camerei și la întuneric pot supraviețui săptămâni sau luni de zile.
Klebsielele sunt sensibile la cefalosporinele de generația a III-a, colimicină și
gentamicină.
GENUL YERSINIA
Bacteriologul francez Alexandre Yersin a izolat pentru prima dată bacteria cauzatoare a
epidemiei de pestă din Hong Kong de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Genul Yersinia a fost
propus de către Van Loghe (1944) și include 12 specii. Dintre acestea, următoarele specii sunt
cu relevanță patologică pentru om și animale: Y. pestis, Y. pesudotuberculosis, Y. enterocolitica
(cu subspeciile enterocolitica și palearctica) și Y ruckeri.
II. Ecologie
Speciile genului Yersinia se izolează frecvent din sol și ape. Rezervorul natural pentru
aceste microorganisme îl constituie rozătoarele și păsările sălbatice.
Yersinia pseudotuberculosis (baciul lui Malassez și Vagnal) constituie agentul etiologic
al pseudotuberculozei la rozătoare. Astfel, șobolanul, cobaiul, șoarecele constituie rezervoare
naturale pentru acești germeni patogeni. Boala evoluează și la păsări domestice și sălbatice, la
bovine, ovine, caprine, pisică, vulpea argintie.
Yersinia enterocolitica produce la copii o gastroenterită gravă.
Yesinia pestis este cunoscută ca fiind agentul etiologic al pestei umane (pesta bubonică,
ciuma), una dintre cele mai grave epidemii umane. Rezervorul natural îl constituie rozătoarele.
Yersinia ruckeri produce o boală infectocontagioasă cu evoluție enzootică și mortalitate
crescută la pastravii de crescătorie și alte salmonide, cunoscută sub numele de yersinioză sau
”gura roșie”.
 Examenul bacterioscopic direct este neconcludent, nu se practică.
Speciile din genul Yersinia sunt facultativ anaerobe și se dezvoltă pe mediile de cultură
uzuale (geloză nutritivă și bulion nutritiv), la temperatura optimă de 370C (4-430C), în 24-48 ore.
În medii lichide – se constată turbiditate moderată și formarea unei pelicule la suprafață din
care se desprind flacoane cu aspectul unor stalactite.
Pe medii solide – formează colonii cu dimensiuni mici sau mijlocii, rotunde, fine, translucide
cu centrul opac, sau cenușii gălbui. La Y. pestis marginile coloniilor au un aspect franjurat.
Yersinia pseudotuberculosis este bacterie polimorfă cu aspect de cocobacil sau bacil, Gram
negativă, colorată bipolar, cu cili peritrichi la 240C și imobilă la 370C.
Yersinia pestis se prezintă ca un bacil gros, Gram-negativ, colorat bipolar, neciliat,
nesporulat. In vivo și pe mediile bogate, la 370C, Yersinia pestis dezvoltă capsulă.
Yersinia enterocolitica este un cocobacil cu capete rotunjite, Gram negativ, cu cili peritrichi
la 280C, neciliat la 370C și necapsulat.
Examenul biochimic se practică cu scopul de a diferenția yersiniile de alte bacterii Gram
negative cât și pentru diferențierea biotipurilor.
Yersiniile sunt bacterii aerobe, oxidazo-negative, care fermentează glucoza, trehaloza,
sorbitolul, ramnoza numai cu producere de acizi, nu și de gaz. Nu fermentează lactoza, nu
produc H2S, lizindecarboxilază sau fenilalanindezaminază. Nu folosesc citratul ca unică sursă de
carbon și nu scindează malonatul; produc urează și β-galactozidază. Sunt imobile la 37 0C.
Yersinia pestis este imobilă, indol negativ, urează negativ, lactozo- și manito-pozitiv. Nu
fermentează zaharoza.
Yersinia pseudotuberculosis este mobilă la temperatura camerei, nu fermentează zaharoza,
indol negativ. Reacția cu rosu-metil și reacția catalazei sunt pozitive.
Yersinia enterocolitica cuprinde tulpini mobile la temperatura camerei, zaharozo-pozitive.
Reacțiile cu roșu-metil și reacția catalazei sunt pozitive. Producerea de indol este variabilă, pe
când cea de ornitindecarboxilază este constantă la această specie.
Testarea și încadrarea tulpinilor de Yersinia se face prin reacții serologice: reacția de
seroaglutinare rapidă pe lamă și ELISA. Lizotipia și metodele genetice de tipare se folosesc în
scopepidemiologic, ribotipia și analiza PCR dovedindu-se a fi metodele cele mai eficiente pentru
tiparea Y. enterocolitica.
Tulpinile din genul Yersinia dețin:
 Antigene somatice ”O” prezente la toate speciile de Yersinia
 Antigene flagelare ”H” – prezente la toate speciile de Yersinia
 Antigene flagelare ”K” prezente doar la Y. pestis
 Toxigeneză (în mod special) – endotoxine (LPS) și exotoxine;
 Virulență: capacitatea germenilor de a adera, invada și a multiplica în țesuturi;
prezența antigenelor flagelare și a capsulei (Y. pestis) cu rol antifagocitar;
prezența unor plasmide de virulență (pYV);
Pentru testarea tulpinilor patogene se pot face inoculări prin diverse căi de administrare, la
cobai și iepure inducând o simptomatologie similară cu cea din boala naturală.
Yersinia pestis este distrusă în 5 minute la 550C și aproape instantaneu de fenol 5%. În
dejecțiile ectoparaziților supraviețuiește luni de zile. Antibioticele active sunt: streptomicina,
tetraciclina și cloramfenicolul.
Yersinia pseudotuberculosis este sensibilă față de lumina solară și uscăciune. La 56 0C
este distrusă în 30 minute iar fenolul 1% o distruge în câteva minute. Antibioticele active sunt:
streptomicina, cloramfenicolul și neomicina.
Yersinia enterocolitica are o rezistență asemănătoare speciei Yersinia
pseudotuberculosis. În plus, rezistă la temperatura de refrigerare (+/- 4 0C). antibioticele active
sunt: streptomicina, cloramfenicolul, tetraciclinele, polimixina B, colistinul ș.a.
GENUL SALMONELLA
Prima tulpină de Salmonella a fost izolată de Eberth în 1880 de la un pacient cu febră
tifoidă. Salmon și Smith (1885) descriu pentru prima o salmonelă: Salmonella choleraesuis, pe
care o consideră în mod eronat, agentul etiologic al pestei porcine și o numesc ”bacteria holerei
porcinilor”. Denumirea genului a fost propusă în 1900 de către Lignieres, în onoarea lui Salmon.
- enterica
-arizonae
La ora actuală, genul cuprinde 2 specii: -diarizonae
 Salmonella enterica cu 6 subspecii -houtenae
 Salmonella bongori -indica
-salamae
În funcție de prezența anumitor antigene somatice și flagelare, salmonelele sunt grupate

în 51 serogrupe și peste 2800 serotipuri (serovariante). Asemănător speciilor, serovariantele
poartă denumiri binominale inspirate de numele speciei receptive, afecțiunea provoacă (sau
combinația celor două), localitatea în care au fost izolate, ca de exemplu: S. anatum, S.
enteritidis, S. abortusovis, S. choleraesuis, S. dublin, S. panama.
Subspecia S. enterica include 1435 serotipuri care se izolează în proporție de 90% de la
om și animalele cu sânge cald.
Celelalte subspecii și S. bongori reprezintă un procent redus, care se izolează mai ales de
la păsări, animalele cu sânge rece și din mediul ambiant.
II. Ecologie
Salmonelele au ca nișa ecologică tubul digestiv la om și animale dar, spre deosebire de E.
coli care face parte din microbiotica intestinală rezidentă, prezența lor este legată de starea de
boala sau de portaj. Prin intermediul materiilor fecale de la bolnavi și purtătorii clinic sănătoși,
sunt contaminate mediile naturale și alimentele, care devin surse secundare de infecție.
În condiții favorabile de temperatură, umiditate și pH, salmonelele supraviețuiesc în sol,
ape de suprafață și reziduale, timp îndelungat, de la câteva luni până la câțiva ani.
Bolile produse de salmonele poartă denumirea generică de salmoneloze sau paratifoze și
afectează toate speciile de mamifere și păsări. Consumul de alimente contaminate cu salmonele
produce una din cele mai grave toxiinfecții alimentare.
Unele serotipuri de Salmonella sunt monopatogene (îmbolnăvesc o singură specie), de
exemplu: Salmonella abortus ovis (avort la oaie), Salmonella abortus equi (avort la iapă),
Salmonella gallinarum-pullorum (paratifoza păsărilor), S. typhi și S. paratyphi (tifoza și
paratifoza la om). Alte serotipuri (Salmonella typhimurium, Salmonella enteritidis etc) au o
răspândire aproape ubicvitară și sunt pluripatogene producând infecții la diferite specii de
animale și la om.

Schema de diagnostic este asemănătoare cu cea pentru identificarea speciei Escherichia
coli.
o De la animalele bolnave: fecale, lapte, etc;
o De la animalele sacrificate: organe, intestin, os lung;
 Examenul bacterioscopic direct – neconcludent, materialele patologice în
salmoneloze sunt paucibacteriene.
Salmonelele sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi care se dezvoltă optim pe medii de
cultură uzuale (geloză nutritivă, bulion, agar-sânge) în 24 ore la 370C.
Pentru izolarea salmonelelor din materialele patologice sărace în germeni sau
contaminate, se recomandă însămânțarea acestora pe medii de cultură speciale, de îmbogățire și
selective:
 Medii de îmbogățire: bulion selenit acid de sodiu, bulion Muller-Kauffmann,
bulion Rappaport-Vassiliades (cu verde malahit și clorură de magneziu)
Rappaport-Vassiliades cu soia (RVS) etc.;
Din bulioanele de îmbogățire, culturile se transplantează pe agaruri selective, cu diferite
grade de selectivitate:
 Slab selective: agar lactoză-săruri biliare (Mac Conkey), agar eozină-albastru de
metilen (Levine) etc.;
 Moderat selective: agar cu bulă și albastru de bromtinol (mediu Istrate Meitert),
agar dezoxicolat-citrat-lactoză (mediul Leifson), agar cu xiloză-lizină-dezoxicolat
(mediul XLD) agar cu săruri biliare și propilenglicol (mediul Rambach) etc.;
 Înalt selective: agar-sulfură de bismut (mediul Wilson Blair), agar verde briliant
și roșu fenol (mediul Edel-Kapelmacher sau BGA) etc.
Coloniile caracteristice sunt repicate și transplantate de pe mediile selective pe geloză
nutritivă, apoi, culturile pure obținute sunt supuse confirmării biochimice și serologice.
În medii lichide – salmonelele produc tubiditate intensă, iar în culturi vechi, un inel la
suprafața mediului și depozit cenușiu.
Pe medii solide uzuale – formează colonii de tip S. semitransparente, netede, lucioase,
nepigmentate, cu diametrul variabil (1-3mm). Pot disocia în variante R.
Pe agaruri selective, coloniile de Salmonella diferă în funcție de mediu. Exemple:
- Pe XLD – colonii roșii, unele cu centru negru;
- Pe mediul Wilson Blair – coloniile negre cu luciu metalic
Salmonelele au formă bacilară sau cocobacilară, cu dimensiuni de 2-5/0,7-1,5 microni,
Gram negative, necapsulate, nesporulate, mobile (cili peritrichi), cu excepția subspeciei
Salmonella gallinarum-pullorum care este imobilă.
Salmonelele fermentează constant glucoza cu producție de gaz, nu fermentează lactoza și
zaharoza, nu produc indol și nu descompun ureea, produc H 2S, metabolizează citratul de
amoniu , reduc nitrații în nitriți. Alte teste biochimice, care diferențiază speciile și serovarurile
sunt redate în tabelul 10.1 și tabelul 10.2.
Tabelul 10.1.
Caractere diferențiale ale speciilor și subspeciilor de Salmonella (după Neguț, 1999)
Testul Salmonella enterica subspeciile: Salmonella

enteric salamae arizonae diarizona hotenae indica bongori
a e
β-galactozidaza - - + + - d +
Gelatinaza - + + + + + -
Galacturonat - + - + + + +
Crește în mediu - - - - + - +
cu KCN
Malonat - + + + - - -
Mucat + + + d - + +
d-tartrat + - - - - - -
γ-glutamil + + - + + + +
transferaza
β-glucuronidază d d - + - d -
Dulcitol + + - - - d +
Salicină - - - - + - -
Sorbitol + + + + + - +
Lactoză - - -75% +75% - + d
Liza prin fag O1 + + - + - + d
cu sânge Animale cu
Animale
Habitat cald sânge rece
Tabelul 10.2
Salmonella enterica subsp, enterica: diferențierea biochimică a serovarurilor
(după Neguț, 1999)
Testul Serovarurile Celelalte
typhi paratyphi A choleraesuis gallinarum pullorm serovaruri
Gaz din glucoză - + + - + +
Citrat (simmnons) - - d + - +
H2S ±(48h) - - - - +
Lizindecarboxi- + - + + + +
lază
Ornitindecarboxi- - + + - + +
lază
Mobilitate + + + - - +

Salmonella posedă o structură antigenică complexă:
 Antigene somatice ”O” – de natură lipidopoliglucidică, sunt termostabile și
alcoolorezistente; determină serogrupa;
 Antigene flagelare ”H” – de natură proteică, sunt termolabile și alcoolo-
sensibile; determină serotipul. Lipsesc la serovarul Salmonella pullorum –
galinarum. Salmonelele produc alternativ două categorii de antigene flagelare,
fenomen numit variație de fază;
o Antigene de faza I – notate cu litere mici ale alfabetului latin (a, b…); sunt
responsabile de aglutinarea specifică cu serul omolog; determină serotipul.
o Antigene de faza II – noutate cu cifre arabe; sunt comune mai multor
serotipuri, determinând aglutinări încrucișate.
 Antigene de suprafață ”Vi” – termolabile dar rezistente la alcool și formol. Sunt
antigene de suprafață, prezente doar la 3 serotipuri (S. typhi și S. dublin) care, prin
poziția lor, maschează antigenele somatice împiedecând aglutinarea cu serurile de grup,
anti”O”.
 Antigene ”M” – descrise inițial la speciile cu tulpini mucoide (S. paratyphi B), ulterior și
la S. typhimurium, S. choleraesuis, S. enteritidis etc. Unele specii de Salmonella prezintă
mai multe tipuri de antigene M dar dețin cel puțin o fracțiune antigenică comună. S-a
semnalat înrudirea antigenică între antigenul M de la Salmonella și antigenul K de la
Klebsiella.
Serotipizarea salmonelelor se realizează pe baza schemei Kauffman-White (vezi tabelul
10.3). Grupele serologice, constituite pe baza structurii antigenelor somatice O, sunt notate cu
literele mari ale alfabetului (A…Z) iar cele recente, cu cifre arabe. Cu literele C, D, E și G sunt
notate mai multe grupe. Astfel că, după literă urmează un număr de ordine. De exemplu: litera C,
fiind utilizată pentru notarea a 4 grupe, acestea se notează cu C1, C2, C3, C4.
Identificarea de certitudine se realizează prin:
 Reacția de seroaglutinare folosind ser antisalmonelic polivalent și cu seruri de grup
AO, BO, CO, DO și EO;
 Reacția de seroaglutinare lentă în tuburi;
 Lizatipia – tipizarea fagică prezintă un grad înalt de stabilitate și specificitate;
 Tipizarea prin metode moleculare: tiparea plasmidică, ribotipia (care identifică
profilul de restricție pentru genele responsabile de sinteza ARN ribozomal (operonii
rrn), gel electroforeza în câmp pulsatil (PEGE).
Tabelul 10.3
Clasificarea salmonelelor pe baza antigenelor somatice și flagelare
(după schema Kauffman-White) (Țogoe I., 2012)
Serovar Antigene
O H
Faza I Faza II
Grupa A
S. paratyphi A 1,2,12 a (1,5)
S. nitra 2, 12 g; m -
S. kiel 1, 2, 12 gi3 -
Grupa B
S. paratyphi B 1, 4, (5), 12 b 1, 2
S. abortusovis 4, 12 c 1,6
S. derby 1, 4, (5), 12 f, g (1,2)
S. agona 1, 4, 12 f,g,s
S. typhimurium 1,4,(5),12 i 1,2
S. abortusequi 4,12 - e,n,x
Grupa C
S. paratyphi C 6,7, (VI) c 1,5
S. choleraesuis 6,7 (c) 1,5
S. typhisuis 6,7 c 1,5
S. monrevideo 6,7 g,m,p,s 1,2,7
S. infantis 6,7 r 1,5
Grupa D
S. typhi 9,12,(Vi) d -
S. enteritidis 1,9,12 g,m 1,7
S. dublin 1,9,12, (Vi) g,p -
S. rostock 1,9,12 g,p,u -
S. panama 1,9,12 I,v 1,5
S. sendai 1,9,12 a 1,5
S. gallinarum-pullorum 1,9112 - -
Grupa E
S. anatum 3,10 e,h 1,6
S. meleagridis 3,10 e,h Ilw
S. london 3,10 I.v 1,6
Grupa K
S. arizonae III 18 Z4,z32 Ar,7a, 7b:1,7,8
Grupa U
S. houtene IV 43 z4,z23 -
Patogenitate
Toate tulpinile de Salmonella sunt considerate patogene, cu grade diferite de patogenitate
în funcție de serotip și acționează prin virulență și toxigeneză.
Factorii de virulență sunt reprezentați de capsulă și fimbrii.
Toxinele identificate sunt:
 Endotoxine: (LPS) – antigenul ”O” și antigenul ”Vi”;
 Exotoxine: enterotoxină, citotoxină;
Speciile monopatogene de Salmonella sunt nepatogene pentru animalele de laborator.
Pentru speciile cu spectru larg de patogenitate, infecția experimentală se realizează pe șoarecele
alb, pe cale intraperotoneală. Boala durează de la câteva zile la câteva săptămâni, în funcție de
patogenitatea tulpinii.
Pentru testarea tulpinilor de Salmonella imobile, infecția experimentală se poate realiza
pe puii de găină.
Salmonelele sunt rezistente la acțiunea factorilor de mediu. Timpul de supraviețuire în
mediile naturale variază în limite foarte largi: în sol, 28-280 zile, în apă, 2-45 zile. În alimente
supraviețuiesc între 10 și 180 zile dar în praful de ouă rezistă 4 ani.
Salmonelele sunt sensibile la căldură, fiind distruse în 5 minute la 100 0C și manifestă
sensibilitate față de antisepticele și dezinfectantele uzuale.
Aceste bacterii sunt sensibile la numeroase antibiotice (streptomicina, tetraciclina,
ampicilină, cloramfenicol, kanamicină, cefalosporine, sulfamide etc.) dar se izolează tot mai
frecvent tulpini rezistente la antibiotice (MDR)
- Vaccinuri vii, obținute din mutante R, nepatogene și imunogene (tulpina 9R, de
S.gallinarum și tulpina Sm/237 de S.choleraesuis);
- Vaccinuri inactivate.
Vaccinurile pot fi numai antisalmonelice sau vaccinuri mixte, cu pasteurele și colibacili.
GENUL SERRATIA
SERRATIA MARCESCENS
1. Istoric și taxonomie
Genul Serratia include 12 specii. Multă vreme Serratia marcescens a fost singura specie a
genului. Denumirea genului a fost dată de Bizio în 1823, în memoria fizicianului italian Serafino
Serrati, fiind una din primele bacterii descrise și definită ca taxon.
Serratia marcescens a fost considerată o bacterie nepatogenă. Datorită pigmentului roșu pe
care îl elaborează, a fost utilizată în testări experimentale privind capacitatea curenților de aer de
a transporta arme biologice. Testul a constatat în umplerea unor baloane cu S. marcescens și
spargerea lor deasupra unui oraș din SUA. La scurt timp, medicii au remarcat o creștere drastică
a cazurilor de pneumonii și infecții urinare.
II. Ecologie
Germenii genului Serratia au o răspândire ubicvitară, fiind prezenți în sol, ape, alimente (pe
care formează pete roșii) și ca germenii comensali, potențial patogeni la plante, insecte și
animale cu sânge rece. În ultimii ani aceste microorganisme sunt semnalate tot mai frecvent în
spațiile de spitalizare, în sistemele de ventilare și chiar în soluțiile dezinfectante.
La om și alte specii de mamifere, serratiile se izolează din infecții cu diverse localizări fără
ca rolul lor etiologic să poată fi bine precizat. Prezența lor a fost semnalată în:
- Mamite, avorturi la vaci
- Conjunctivite la cai;
- Septicemii la mânji și suine;
- Infecții urinare, infecții respiratorii, bacteriemii și septicemii precum și toxiinfecții
alimentare la om.
 Prelevarea materialelor patologice;
 Examenul bacterioscopic direct – nerelevant
Seratia marcescens este o bacterie facultativ anaerobă, care se dezvoltă optim pe mediile de
cultură uzuale la 370C, în 24 ore.
În medii lichide – produce turbiditate moderată cu formarea unui inel de culoare roșie la
suprafață și un depozit aderent la fundul tubului în culturile vechi.
Pe medii solide – formează colonii de tip S, lucioase, netede, de 1-2mm, pigmentate în roșu
aprins datorită prodigiozeinei (pigment carotinoid – nedifuzabil în mediu).
Serratia marcescens se prezintă sub formă de cocobacili sau bacili Gram negativ,
nesporulați, necapsulați, mobili, cu cili dispuși peritrichi.
Serratia marcescens fermentează glucoza cu eliberare de acizi și de gaze în cantități mici, nu
fermentează lactoza, produce proteaze, decarboxilaze, dezoxiribonucleaze și lipaze și
utilizeazăcitratul ca unică sursă de carbon. Nu produce indol, H 2S și felilalanindezaminază.
Testul Voges-Prockauer și β-galactozidaza sunt pozitive.
Serratia marcescens prezintă:
 Antigene somatice ”O”
 Antigene capsulare ”H”
Patogenitate
Pe lângă endotoxina prezentă la toate enterobacteriile, Serratia marcescent dispune de
proteaze, lecitinaze și hemolizine și are capacitatea de a se multiplica intracelular după ce a fost
fagocitată.
Tulpinile de Serratia marcescens nu sunt testate în mod curent pentru patogenitate.

Serratia marcescens este cunoscută ca având rezistență crescută la antisepticele și
dezinfectantele uzuale precum și la unele antibiotice (penicilină, spreptomicină, antibioticele
clasice cu spectrul larg) și sulfamide.
Manifestă sensibilitate la amikacină, gentamicină, aminoglicozide semisintetice,
cefalosporine.
GENUL PROTEUS
În 1885, Hauster descrie pentru prima oară aceste bacterii, subliniind rolul lor în procesele de
putrefacție și circuitul materie în natură. Numele genului Proteus este inspirat din polimorfismul
germenilor.
În cadrul genului sunt incluse 8 specii, dintre care doar 3 prezintă importanță pentru medicina
omului și pentru medicina veterinară: Proteus vulgaris, Proteus mirabilis, Proteus penneri.
II. Ecologie
Proteele sunt ubicvitare, prezente în mediile naturale (sol, ape reziduale și de suprafață),
alimente de origine animală și vegetală, materii organice în putrefacție și în tubul digestiv al
omului și animalelor.
La om determină infecții urinare, toxiinfecții alimentare (P. mirabilis) și pot contamina
plăgile chirurgicale producând septicemii la indivizii imunocompromiși.
La animale, au fost semnalate enterite cu Proteus spp. la pui de găină și la cobai.
 Examenul bacterioscopic direct – neconcludent;
Proteele sunt germeni facultativ anaerobi, cu o dezvoltare abundentă pe mediile de cultură
uzuale, la 370C (10-430C), în 12-24 ore.
În medii lichide – turbiditate accentuată, peliculă la suprafața mediului, depozit consistent,
ușor omogenizabil și miros de putrefacție.
Pe mediile solide – dezvoltare invadantă, fiind vizibile etapele succesive ale migrării
germenilor sub formă de valuri caracteristice (fenomenul de roire). S-a remarcat că, tulpinile
din același focar au tendință de confluare, pe când cele din focare diferite prezintă la zona de
contact o linie tranșantă de demarcare (fenomenul Dienst). Acest fenomen reprezintă un criteriu
de stabilire a identității și heterogenității tulpinilor.
Fenomenul de invazie poate fi inhibat prin încorporare în mediu de acizi sau săruri biliare
(0,5-1%), tiosulfat de sodiu (1%), azidă de sodiu (1/500), acid boric (0,1%) , tripaflavină,
cloralhidrat etc.
Bacteriile din genul Proteus sunt polimorfe; mai frecvent se prezintă sub formă de bacili de
1-3/0,5/1μm, Gram pozitiv. Sunt nesporulate, necapsulate, dar cele mai mobile dintre bacteriile
cu cili externi datorită ciliaturii de tip peritrich.
Toate proteele fermentează glucoza cu producție mică de gaz, produc H 2S și urează, nu
fermentează lactoza, nu produc felilalanindezaminază și β-galactozidază.
Diferențierea speciilor pe baza proprietăților biochimice este dată în tabelul 10.4.
Tabelul 10.4
Diferențierea biochimică a speciilor din genul Proteus
Testul/substratul Proteus vulgaris Proteus mirabilis Proteus penneri
Indol + - -
Ornitindecarboxilază - + -
Maltoză - - +

Tulpinile de Proteus spp. prezintă:
 Antigene somatice ”O” – 55 grupe
 Antigene capsulare ”H” – 31 de serotipuri
Proteus vulgaris prezintă înrudiri antigenice cu unele rickettsii, colibacili și salmonele. Pe
baza acestei înrudiri, în diagnosticul serologic al tifosului exantematic (agent etiologic, R.
Prowazekii) prin reacția Weil Felix se folosește ca antigen o suspensie de Proteus.
Patogenitatea este dată de virulență și endotoxine. Virulența se datorează mobilității și
fimbriilor, care asigură colonizarea mucoaselor.
Tulpinile de Proteus spp. nu sunt testare în mod curent prin infecție experimentală.
Rezistența la factorii fizici și chimici a tulpinilor de Proteus este similară rezistenței celorlalte
enterobacterii dar aceste bacterii rezistă o perioadă mai îndelungată de timp în unele soluții
antiseptice și în detergenți. Soluțiile perfuzabile, mai ales cele care conțin glucoză, favorizează
multiplicarea lor la temperatura camerei, aspect care concură la difuzibilitatea bacteriilor în
mediul spitalicesc.
Rezistența la antibiotice a tulpinilor de Proteus spp. implicate în infecțiile nosocomiale a
crescut direct proporțional cu intensivizarea antibioterapiei astfel încât, la ora actuală,
tratamentul se efectuează numai pe baza rezultatelor antibiogramei.
FAMILIA PASTEURELLACEAE
În familia Pasteurellaceae sunt incluse bacterii cu dimensiuni mici, de formă cocoidă sau
cocobacilară, imobile, aerobe, anaerobe – facultativ sau cu diferite grade de microaerofilie.
Familia Pasteurellaceae include genurile: Pasteurella, Mannheimia, Haemophylus,
Actinobacillus, Gallibacterium, Phocoenobacter, Lonepinella.
GENUL PASTEURELLA
PASTEURELLA MULTOCIDA
În 1879 Toussaint și apoi Pasteur au reușit să izoleze ”bacilul holerei găinilor” demonstrând
etiologia microbiană a bolii iar în 1880 Louis Pasteur a preparat un vaccin împotriva acestei
maladii - primul vaccin atenuat din istoria imunoprofilaxiei. Pentru aceasta, în 1887, Trevisan a
propus ca genul din care face parte bacteria să se numească Pasteurella.
Genul Pasteurella include speciile:
o P. multocida cu subspeciile ________ multocida
o P. trehalosi _____________________ galicida
_____________________ septica
II. Ecologie
Pasterelele sunt germeni comensali ai mucoaselor respiratorii la mamifere și păsări. Unii
autori susțin că pasteurelele sunt prezente în unele țesuturi, de unde, prin intermediul
macrofagelor ar fi preluate și apoi recirculate la nivelul mucoaselor.
Boala produsă de Pasteurella se numește pasteureloză. Apariția bolii este condiționată de
intervenția factorilor favorizanți: variații bruște de temperatură, umiditate, infecții respiratorii de
natură virală, etc.
La păsări (galinacee, palmipede) – pasteureloza, cunoscută și sub denumirea de holera
aviară, are un caracter exploziv, cu evoluție supraacută și mortalitate mare. Spre sfârșitul
epidemiei se întâlnesc forme subacute și cronice cu diferite localizări: pulmonare, articulare, la
nivelul bărbițelor (boala bărbițelor).
La taurine – produce septicemia hemoragică (popular: ”gușter” sau ”barbone”) cu evoluție
sporadică sau enzootică și forme septicemice, edematoase sau cu evoluție cronică și localizări
pulmonare. Se mai diagnostică cheratoconjunctivita și mamita pasteurelică.
La suine – pasteureloza evoluează ca infecție primară sau secundară, ca o complicație a altor
boli, în special peste porcină. Evoluează supraacut, acut sau cronic cu tulburări respiratorii,
forme septicemice și edematoase.
La iepuri – boala apare frecvent, iepurii fiind specia cea mai sensibilă la infecția
pasteurelică, care evoluează septicemic, supraacut și acut cu tulburări predominant respiratorii și
mortalitate foarte mare.
La alte specii (ovine, carnasiere, cabaline, om) infecția pasteurelică evoluează ocazional.

 Prelevarea materialelor patologice: os lung nedeschis, organe interne (ficat, splină,
pulmon, cord), cadavre de păsări și iepuri.
 Examenul bacteriscopic direct – are valoare de diagnostic mai ales în holera aviară
pe frotiuri din ficat colorate cu albastru de metilen deoarece sunt prezente numeroase
pasteurle colorate bipolar (mai intens la extremități).
 Examenul bacteriologice propriu-zis
Pasteurella multocida este un germen aerob, facultativ anaerob, care se dezvoltă bine pe
medii uzuale cu adaos de ser sau sânge și glucoză, la 370C, în 24 ore.
În medii lichide – pasteurelele produc turbiditate moderată și depozit aderent care, în
momentul agitării tubului, se ridică sub forma unui fuior sau tirbușon.
Pe medii solide -formează colonii de dimensiuni mici, semitransparente, de tip S.
Examinate în lumină oblică apar iridiscente (albăstrui). Au fost descrise și colonii mari (1-3mm)
de tip M și nuanță cenușie.
Pasteurella multocida are formă cocoidă sau cocobacilară (1 – 2/ 0,3 – 1 μ), este colorată
bipolar (prin colorația cu albastru de metilen), dispusă izolat, uneori grupată diplo, neciliată,
capsulată (o microcapsulă nedetectabilă prin colorare), nesporulată, Gram-negativ.
P. multocida este oxidază și catalază pozitivă, produce indol și este negativă pentru H 2S,
urează și citrat.
Fermentarea zaharurilor este corelată cu tipul antigenic și cu originea tulpinii.
5. Structură antigenică și factori de patogenitate.
Pasteurella multocida posedă:
 Antigene somatice ”O” – 11 tipuri (1 – 11).
 Antigene capsulare ”K” – 5 serogrupe: A, B, D, E și F
o Tipul A și D se izolează constant din pneumonia enzootică a bovinelor;
o Tipul B – responsabil de septicemia hemoragică;
Combinând cele două criterii (antigene și somatice) s-au constituit 14 serotipuri care se notează
după formula: grup somatic O:tip capsular K (exemplu 3:A, 6:B, etc).
Pasteurella multocida acționează prin:
 Virulență: capsula cu rol antifagocitar, factorii de adeziune pentru aparatul ciliar al
mucoasei respiratorii;
 Toxigeneză: endotoxina parientală (LPS) care determină:
 Modificarea distribuției leucocitelor în arborele sanguin, determinând:
 Leucopenie periferică,
 Concentrarea leucocitelor în capilarele pulmonare,
 Modifică permeabilitatea vasculară producând leziuni edematoase și hemoragice.
Cele mai sensibile animale de laborator la infecția cu Pasteurella multocida sunt șoarecii
albi și porumbelul.

Pasteurelele au o rezistență redusă la factorii fizici și chimici, fiind distruși în 15 minute sub
acțiunea fenolului 0,5% și în câteva minute la 600C.
Antibioticele și sulfamidele active pentru Pasteurella multocida sunt: sulfatiazolul (20%),
neomicina, cloramfenicolul, eritromicina, streptomicina, penicilina, tetraciclina, polimixina etc.
VI. Imunoprofilaxie
 Vaccinuri inactivate cu formol și prin căldură și absorbite pe Al (OH)3;
 Monovalente,
 Bivalente,
 Trivalente – Pneumosuivac (P. multocida, Bordetella bronchiseptica,
Actinobacillus pleuropneumoniae).
 Ser hiperimun antipasteurelic;
 Ser mixt antipasteurelic și antiviral bivalent bovin (anti –IBR/IPV și PI3)
GENUL MANNHEIMIA
MANNHEMIA HAEMOLYTICA
Genul Mannheima a rezultat în urma reclasificării tulpinilor de Pasteurella haemolytica.
Pe baza caracterelor culturale și biochimice au fost descrise 2 tipuri:
 Tipul A – definește specia Mannheimia haemolytica (cu excepția serotipului A 11,
care corespunde speciei Mannheimia glucozida)
 Tipul T – este cunoscut ca specia Mannheimia trehalosi;
II. Ecologie
Mannheimia haemolytica este un comensal al mucoaselor tractusului respirator superior la
mai multe specii de animale, cel mai frecvent la ovine și taurine.
Bacteria este frecvent implicată în bronhopneumonii la tineretul ovin și bovine.
La bovine, produce febra de transport în asociere cu P. multocida; Au mai fost descrise
infecții cu caracter septicemic la miei și păsări și mamite la alte specii.
Conduita diagnosticului parcurge aceleași etape ca și la Pasteurella multocida, cele două
specii fiind foarte asemănătoare cultural și morfologic. În continuare vom menționa doar
aspectele care le diferențiază.
Mannheimia haemolytica se dezvoltă bine pe medii uzuale (bulion nutritiv, geloză nutritivă,
agar sânge), suplimentate cu vitamina PP (biotina- ca factori de creștere), la 37 0C, în 24 ore.
Diferența semificativă constă în capacitatea speciei Mannheimia haemolytica de a produce
hemoliză pe agar sânge și de a se dezvolta pe mediul Mac Conkey, aspecte care lipsesc la
Pasteurella multocida.
Pentru a diferenția Mannheimia haemolytica de P. multocida se ia în considerare, capacitatea
de a fermenta lactoza și lipsa producerii de indol și H2S.
Mannheimia haemolytica este divizată în 12 tipuri antigenice capsulare notate cu cifre arabe
(1-12) și 4 grupe somatice notate cu litere mari (A, B, C, D). au fost identificate înrudiri
antigenice cu Actinobacillus lignieresi.
Mannheimia haemolytica poate fi testată pe animale de experiență în aceleași condiții ca și
Pasteurella multocida. S-a constatat o patogenitate mai scăzută pentru animalele de laborator.
GENUL HAEMOPHILUS
Între 1890-1892 Pleiffer a descoperit bacteria încadrată ulterior în genul Haemophilus,
specia Haemophilus influenze, cu ocazia unei pandemii de gripă la om, considerând în mod
eronat că este agentul etiologic al acestei boli. Mai târziu, s-a constatat că este un germene care
se asociază frecvent cu virusurile gripale.
Genul cuprinde 16 specii: H. influenzae, H. parainfluenzae, H. parasuis, H. paragallinarum,
H. somnus, H. agni, H. paracuniculus, H. equigenitalis (actual Taylorella equigenitalis).
II. Ecologie
Genul Haemophilus include specii patogene sau condiționat patogene, comensali sau paraziți
la nivelul mucoaselor tractului respirator și genital la animale și om.
H. parasuis – produce boala Glasser sau poliserozita și artrita serofibrinoasă a porcului.
H. paragallinarum – produce coriza contagioasă aviară.
H. somnus – produce meningoencefalita tromboembolică la rumegătoare.
H. influenzae, H. parainfluenzae – pot produce meningită, stări septicemice, infecții
neonatale generalizate la copii iar la adulți, meningită, infecții respiratorii și mai rar: infecții
articulare, osoase, oculare, genito-urinare. Complică frecvent gripele sezoniere.
IV. Conduita diagnosticului etiologic.
Conduita urmărește aceleași etape clasice de identificare:
 Examenul bacterioscopic direct
Pentru depistarea hemofililor în materialele patologice, se recomandă ca frotiurile
colorate prin metoda Gram să fie decolorate 20 de secunde, deoarece nedecolorați complet,
hemofilii pot fi confundați cu Streptococcus pneumoniae. În faza de debut și de stare a bolii,
hemofilii au aspect cicoid, tipic, iar la convalescenți apar forme polimorfe.
Hemofilii sunt bacterii microaerofile, care reclamă unul sau doi factori de creștere.:
 Factorul X (hemina sau protoporfirina);
 Factorul V (coezima NAD sau NADP);
Însămânțările se fac pe agar șocolat cu sânge de cal, suplimentat cu streptomicină și
amfotericină B pentru a inhiba alte bacterii eventual prezente în materialul patologic.
Încubarea se face la 370C, în condiții de microaerobioză (5-10%CO 2), timp de 48-72
ore.
 Pe agarul șocolat aspectul coloniilor diferă în funcție de specie:
 Haemophilus parasuis – colonii mici, semitransparente, nehemolitice;
 H. paragallinarum – colonii mici, transparente, asemănătoare picăturilor de rouă;
 H. somnus – colonii rotunde, convexe, de consistență onctuoasă, colorate slab în
galben; coloniile vechi au aspect granular, prezentând un papilom central.
În culturi, hemofilii au formă cocobacilară (filamentoasă doar în culturile vechi), sunt
nesporogeni, necapsulați (unele specii pot prezenta o capsulă fină), imobili, Gram negativ.
Caracterele diferențiale între diverse specii ale genului Haemophilus sunt redate în tabelul
11.1:
Tabelul 11.1
Caractere diferențiale între diverse specii ale genului Haemophilus
Specia Factori de
Necesar de
Reducere
creștere
Glucoză
Manitol
Lactoză
Urează
Zaharoză
nitrați
Indol
CO2
X V
Haemophilus parasuis - + V - - + V - - +
H. paragallinarum - + + - - + V + + +
H. somnus - - + + - + - - + +
Tailorella equigenitalis - - + - - - - - - -

Haemophilus spp. prezintă:
 Antigene capsulare ”K”
 Factorii de virulență: capsula și agresine: neuroaminidaza (Haemophilus
parasuis); neuroaminidaza, hialuronidaza, condroitinsulfataza (H.
paragallinarum);
 Factorii de toxigeneză: leucotoxine și endotoxine.
Stabilirea speciei și serotipuri se realizează pe baza recațiilor de aglutinare: RFC, ELISA.
Reproducerea infecției se poate efectua pe femele de ponei cu specia H. equigenitalis (actual
Taylorella equigenitalis) atunci când examenele bacteriologice nu sunt concludente.
Patogenitatea hemofililor se mai poate testa pe culturi celulare și pe pul embrionat de găină
prin inoculare intravitelină.
IV. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

Hemofilii prezintă o rezistență scăzută în mediul exterior, fiind distruși de căldură, uscăciune
și alți factori.
Germenii sunt sensibili la penicilină, ampicilină, colistin și novobiocină. La specia H.
somnus a fost semnalată rezistența la sulfonamide, clortetraciclină, lincomicină, neomicină,
oxacilină, polimixina B, bacitracină, streptomicină, cloramfenicol.
GENUL ACTINOBACILLUS
Prima semnalare a germenilor din genul Actinobacillus datează din 1902 și a fost făcută
de către Lignieres și Spitz, care au izolat prima tulpină de Actinobacillus lignieresii.
Genul include 17 specii, dintre care, pentru medicina veterinară, prezintă importanță: A.
pleuropneumoniae, A. equuli, A. suis, A. lignieresii, A. actinomycetemcomitans.
II. Ecologie
Genul Actinobacillus include specii patogene și comensale-conditionat patogene ale
mucoaselor tubului digestiv, la diverse specii de animale.
III. Infecție natural
 A. pleuropneumoniae – produce pleuropneumonia contagioasă la porci;
 A. lignieresii – determină actinobaciloza la bovine, ovine, și porcine;
 A. suis – produce pneumonii, nefrite, artrite la suine;
 A. equuli – produce infecții genital la iapă.

 Prelevarea materialelor patologice: organe cu leziuni, limfonoduri, puroi.
 Examenul bacterioscopic direct
Din puroi se efectuează preparate între lamă și lamelă, în care se observă niște formațiuni
caracteristice cu aspect de rozete, numite ”tufe actinobacilare”, formate din bacterii înconjurate
de celulele inflamatorii cu aspect modificat.
Incubarea culturilor se face în condiții de ușoară anaerobioză (5-10% CO 2) deoarece
stimulează capsulogeneza.
Pentru o dezvoltare optimă, se folosesc medii de cultură suplimentate cu factorul V
reprezentat de coenzima NAD sau NADP. Unele specii de Actinobacillus (A. lignieresii) se
dezvoltă pe mediul Mac Conkey.
În bulion nutritiv – speciile de Actinobacillus spp. produce turbiditate discretă, depozit
redus, granular.
Pe medii solide (agar sânge) – formează:
 Colonii mici, vâscoase – produse de tulpinile capsulogene și hemolitice;
 Colonii ceroase, sfărâmicioase – produse de celelalte tulpini;
Actinobacilii sunt bacterii polimorfe cu forme bacilare, cocobacilare (filamentoase doar
în culturile vechi), nesporogene, în general necapsulate (unele specii pot prezenta o capsulă fină),
imobile, Gram negativ.
Activitatea biochimică diferă de la o specie la alta și este investigată pentru încadrarea în
specie a tulpinilor izolate.
Actinobacillus spp. prezintă:
 Antigene capsulare ”K” (la speciile capsulate)
Patogenitatea este variabilă de la specie la alta. Speciile de Actinobacillus prezintă:
 Factori de virulență: capsula
 Factori de toxigeneză: endotoxina și exotoxine cu acțiune hemolitică și
citotoxică (A. pleuropneumonie).
Unele tulpini de Actinobacillus spp. inoculate intraperitoneal la șoareci albi, produc
moartea acestora.

Actinobacilii au rezistență scăzută la factorii de mediu; sunt dispuși în 10 minute la 60 0C
și întru-un minut la 1000C.
Cel mai activ antiseptic este sublimatul coroziv.
Actinobacillus spp. manifestă sensibilitate față de teramicină și cloramfenicol.
FAMILIA BRUCELLACEAE
Familia Brucellaceae include bacterii Gram negative , numele acesteia fiind un omagiu
pentru microbiologul scoțian Sir David Bruce. Familia include 7 genuri: Brucella, Crabtreella,
Daeguia, Mycoplana, Ochrabactrum, Paenochrobactrum, Pseudochrobactrum.
GENUL BRUCELLA
Genul Brucella include șase specii: Br. abortus, Br. melitensis, Br. suis, Br. canis, Br.
neotomae, Br. ovis (Bergeyʼs Manual).
II. Ecologie
Brucelele sunt bacterii parazite obligatoriu întrucât se dezvoltă doar în organismul infectat,
dar pot supraviețui și în mediul înconjurător. În afara organismului rezistă până la 200 de zile,
mai ales în produsele patologice uscate.
Pentru unele specii de Brucella există și focalitate natural. Astfel, rezervorul natural pentru
Br. suis este iepurele de câmp, iar pentru Br. neotomae – șobolanul.
Surse de izolare: avortoni, lichide, fetale, placentă, lapte, spermă, scurgeri vaginale, testicule
cu leziuni, etc.
Speciile patogene din genul Brucella produc boala numită bruceloză și evoluează la animale
și om (antropozoonoză).
 Brucella melitensis – afectează ovinele și caprinele și omul prin consumul de
produse provenite de la animalele infectate;
 Brucella abortus – produce bruceloza la bovine și foarte rar la cabaline, dar este
patogenă și pentru om (cu excepția biotipului 5); produce avort cu sterilitate la vacă
și infecții inaparente la taur.
 Brucella suis – produce bruceloza la suine; produce avort la scroafă și orhită la vier;
 Brucella ovis – produce orhiepididimita infecțioasă a berbecilor și infecții inaparente
la oaie;
 Brucella canis – produce bruceloza câinilor , manifestată prin avorturi la femele și
orhiepididimină la masculi;
 Brucella neotomae – izolată de la șobolani.

Conduita diagnosticului etiologic diferă în funcție de formă și stadiul de evoluție a bolii
parcurge următoarele etape de identificare:
 Prelevarea materialelor patologice; avortoni, lichide, fetele, placentă, lapte,
spermă, scurgeri vaginale, testicule cu leziuni etc;
 Examenul bacterioscopic direct constă în demonstrarea prezenței brucelelor în
probele patologice: lohii, cotiledoane, alantocorion, stomacul avortonului, spermă,
colorate prin metoda Koster sau Stamp. Examenul microscopic pune în evidență
brucelele situate intracitoplasmatic sau libere cu dispunere în grămezi caracteristice
(caracteristic infecției cu Brucella). Lipsa acestora nu exclude boala.
 Examenul bacterioogic propriu-zis constă în :
o Etapa de îmbogățire a brucelelor prin centrifugare (10min/3000t/m) sau înghețare
la -250C pentru distrugerea microflorei de contaminare și eliberarea brucelelor din
mediul lor intracitoplasmatic;
o Însămânțarea probelor astfel prelucrate, pe medii de cultură adecvate selective,
medii îmbogățite cu ser și glucoză, în vederea izolării și identificării germenilor
pe baza caracterelor culturale, morfologice biochimice și teste serologice;
În infecțiile subclinice sau inaparente se practică un diagnostic serologic și alergic.
1. Reacții serologice:
- Reacția de aglutinare lentă în tuburi (RAL) după tehnica Whright. Din serurile
animalelor se practică 3 diluții: 1/25, 1/50, 1/100. La suine reacția este pozitivă de la
diluția 1/50, iar la taurine de la diluția 1/100. Rezultatele reacției se exprimă în unități
aglutinante internaționale (UAI) și se interpretează pe baza titrului UAI a serului
cercetat;
- Reacția inelară a laptelui (Ring testul) pentru diagnosticul brucelozei mamare;
- RFC se face numai atunci când reacția de aglutinare lentă este dubioasă sau negativă
(anticorpii fixatori având o mai mare stabilitate la ser);
- RAR (reacția de aglutinare rapidă) se face cu ser, sânge, lactoser, spermă, lapte.
Pentru mărirea sensibilității acestei reacții se utilizează un antigen colorat cu roz
Bengal (de aceea, această reacție se mai numește Bengatest).
- Hemaglutinarea pasivă cu globule roșii de oaie seensibilizate anterior cu antigene
glucidice sau lipidice de Brucella.
2. Reacții alergice – testul alergic sau intradermoreacția cu brecelohidrolizat evidențiază
sensibilitatea alergică care apare la 3-4 săptămâni de la pătrunderea germenilor în
organism.
Microorganismele din genul Brucella se cultivă pe bulion, geloză și cartof la care se adaugă:
glicerină 2%, glucoză 1%, ser 2-4% și se incubează la 37 0C (3-5 zile), în condiții de aerobioză
sau în condiții de atmosferă îmbogățită cu CO 2 5-10%. Incubarea se poate prelungi până la 10-
15 zile.
După materialele patologice sunt contaminate, acesta se tratează în prealabil cu o soluție de
KOH 2,5%, timp de 30 minute.
Pentru izolarea brucelelor se pot utiliza ouăle embrionate de găină de 5-6 zile, inocularea
făcându-se intravitelin cu 0,1-0,2 ml cu material patologic. După 5-6 zile de incubație, se
recoltează sacul vitelin, se triturează iar suspensia obținută se însămânțează pe mediile
recomandate anterior.
În medii lichide – brucelele produc turbiditate medie în 2-5 zile (Brucella se dezvoltă lent),
cu depozit fin, ușor omogenizabil și alcalinizarea mediului (pH8).
Pe medii solide – în 72 de ore formează colonii mici, rotunde, nepigmentate.
Pe mediu cu cartof glicerinat – colonii sunt mici, galbene, lucioase și devin brun-șocolatii
prin învechire; pe medii cu sânge coloniile sunt nehemolitice.
Coloniile de Brucella spp sunt de tip S dar poate disocia spontan în colonii R și M,
diferențiabile pe baza aspectului coloniilor în lumina oblică.
Brucelele au forme cocoide sau cocobacilare, de dimensiuni mici, fini, dispuse izolat (rar
diplo, lanțuri scurte sau grămezi), Gram negative. Sunt necapsulați, nesporulați, neciliați și
nefimbriați.
Prezintă un grad redus de acido-rezistență și se evidențiază mai bine prin colorații speciale:
Koster, Kozlowsky, Stamp sau Koster.
Speciile de Brucella au activitate metabolică scăzută. Posedă oxidază, produc catalază și
descompun în mod variabil ureea, utilizează carbohidrați, dar nu produc hidrogen sulfurat sau
gaze în cantități suficiente pentru clasificarea brucelelor pe baza acestor caractere biochimice.
Descompunerea zaharurilor este lentă și nu poate fi decelată pe medii de cultură uzuale pentru că
aciodifierea este mascată de producerea de amoniac. Nu utilizează citratul și nu produc indol sau
acetil-metil-carbinol (reacția Vogues-Proskauer negativă).
La speciile de Brucella abortus, B. melitensis, B. suis s-au evidențiat 2 factori antigenici cu
expresie de tip care diferă cantitativ de la o specie la alta.
- Factorul antigenic M (de la B. melitensis);
- Factorul antigenic A (de la B. abortus).
- Parazitismul strict intracelular fără a fi distruse de enzimele fagocitelor;
- Elaborarea unor substanțe cu rol de endotoxină;
- Elaborarea unor substanțe alergizante (brucelina sau brucelohidrolizantul)
6. Infecția experimentală
Se face pe cobai sau hamster, subcutanat sau intraperitoneal.

Bacteria este distrusă la 1000C instantaneu, prin pasteurizare în 10-15 minute. Manifestă
sensibilitate ”in vitro” față de antibioticele streptomicină, cloramfenicol, tetraciclină.
VI. Imunoprofilaxie
În România, nu se practică vaccinarea deoarece ar îngreuna depistarea animalelor bolnave
prin examen serologic. În alte țări se utilizează vaccinuri preparate din tulpini vii și atenuate în
mod spontan prin rofizare sau se utilizează vaccinuri omorâte.
FAMILIA PSEUDOMONADACEAE
Familia Pseudomonadaceae include peste 265 de specii bacteriene ubicvitare, majoritatea

fiind nepatogene. Pentru patologia veterinară prezintă interes un număr restrâns de specii.
GENUL PSEUDOMONAS
PSEUDOMONAS AERUGINOSA
Nume comun: bacilul pioceanic sau bacilul puroiului verde
Genul grupează bacili Gram negativi, drepți sau ușor încurbați cu dimensiuni de 0,5-1,0/1,5-
4,0 μm, mobili, cu cili dispuși polar sau lofotrich. Sunt nepretențioși nutritiv, producători de
pigment, strict aerobi, catalază pozitivi și nu fermentează zaharurile dar le folosesc prin oxidare.
Speciile genului Pseudomonas au fost încadrate în 5 grupe de homologie ARNr (I, II, III, IV,
V), în genul Pseudomonas rămânând numai speciile din grupul I:
- Specii fluorescente: P. aeruginosa, P. putida, P. fluorescens;
- Specii non-fluorescente: P.alcaligenes, P.pseudoalcaligenes, P.mendocina,
P.stutzeri.
Pe baza pigmentului produs de acești germeni, Schroeter (1872) i-a denumit Bacterium
aeruginosum (aeroginosum-plin de rugină verde). De-a lungul timpul, bacilul pioceanic a fost
cunoscut și sub alte denumiri: Pseudomonas pyocyanea, Bacterium aerugineum, Micrococcus
pyocyaneus, Pseudomonas policolor.
II. Ecologie
Germenii genului Pseudomonas sunt răspândiți în toate mediile naturale. Se izolează
frecvent de pe piele, mucoase, din tubul digestiv al oamenilor și animalelor și din cadavrele
aflate în putrefacție. Cu o frecvență îngrijorătoare se izolează din spațiile de spitalizare, de pe
instrumentele medicale, din soluții dezinfectante sau chiar soluții medicamentoase.
Piobacilii sunt germeni condiționați patogeni și pot produce diverse infecții secundare:
 La rumegătoare – enterite la viței, mamite, metrite, cistite, artrite, avorturi,
sterilitate;
 La suine – asociați în complexul etiologic al rinitei atrofice;
 La cabaline – infecții pulmonare, genitale și avorturi sporadice;
 La carnivore – otite, dermatite, conjunctivite;
 La animale de blană – pneumonia hemoragică a nurcilor și septicemii;
 La păsări – la galinacee produce pseudomonoza aviară (boala fecalelor verzi)
iar la porumbei – septicemii.
patologice, colorate prin metoda Gram;
 Examenul bacteriologic propriu-zis constă în însămânțarea probei patologice pe
medii de cultură uzuale, în vederea izolării și identificării germenilor pe baza
caracterelor culturale, morfologice și biochimice;
Pseudomonas aeruginosa este un germen strict aerob care se dezvoltă intens pe medii
uzuale (bulion nutritiv, geloză nutritivă, mediul Muller Hinton) în 24 ore la 370C.
În medii lichide – se constată turbiditate intensă cu formarea unei pelicule la suprafață și
în timp apare un depozit abundent, ușor omogenizabil. Mediul se pigmentează.
Pe medii solide – formează colonii rotunde, convexe, cu margini neregulate,
semitransparente, pigmentate, cu tendință invazivă, uneori mucoide, gelatinoase. Culturile de
Pseudomonas degajă un miros plăcut de flori de tei sau iasomie datorat aminoacetofenonei. Pot
fi observate disocieri S-R.
Producerea de pigmenți este condiționată de prezența oxigenului. În absența acestuia,
pegmenții se transformă în leucoderivat incolor. Toți pigmenții elaborați de Pseudomonas sunt
considerați a avea acțiune antagonică asupra altor specii microbiene și chiar asupra miceților.
 Piocianina – pigment de culoare albastră, face parte din grupa fenazinelor,
solubil în apă și cloroform, sintetizat numai în prezența O2.
 Fluoresceina (pioverdina) – culoare verde-gălbuie fluorescentă, solubilă în apă
insolubilă în cloroform; formarea sa este condiționată de PO4, Mg, SO4; Fe, K
 Piorubina (eritrina) – pigmentul roșu, solubilă în apă, insolubilă în cloroform;
prezent la un număr mic de tulpini.
 Piomelanina – pigment brun, se întâlnește la un număr redus de tulpini.
Pseudomonas aeruginosa se prezintă sub formă de bacili subțiri și drepți (0,5/0,8/1,5-3,0μm),
grupați în lanțuri scurte. Sunt germeni nesporulați, necapsulați, mobili, cu cili dispuși monotrih
(rar dispuși polar), Gram negativi.
Pseudomonas aeruginosa nu fermentează zaharurile dar poate descompune oxidativ
glucoza determinând acidifierea mediului. Este oxidază pozitiv, descompune gelatina, nu
produce indol, H2S negativ, urează negativ. Sintetizează o serie de enzime (nitrat-reductază,
arginin-dehidrogenază) în timp ce este deficitar în sinteza lizin-decarboxilazei, ornitin-
decarboxilazei, ortonitrofenil-galactozei. Utilizează diferite substraturi ca unică sursă de carbon:
glucoză, acid lactic, acid acetic, manitol, arginină, citrat, malonat etc.
Tulpinile speciei Pseudomonas aeruginosa prezintă o varietate de antigene:
 Antigene capsulare ”H”
 Antigene ”R”
Pa baza acestor antigene s-au stabilit 17 serotipuri: serotipurile 4 și 5 sunt prezente la
animale iar serotipul 8 la păsări.
Încadrarea serologică se face pe baza reacțiilor serologice de aglutinare și precipitare.
Sero- , lizo- și piocinotipia sunt utile în investigarea epidemiologică a infecțiilor cu
P.aeruginosa. De asemenea, numeroși markeri epidemiologici se identifică prin tehnici de
biologie moleculară: analoza ADN prin endonucleaze de restricție, sonde ADN, amplificare
genică a unor secvențe cromosomale specifice, etc.
Sunt bacterii slab imunogene și aglutinogene
 Toxigeneză – endotoxine
-exotoxine: exotoxina A – rol în inhibarea sintezei proteinelor și
favorizarea invaziei în țesuturi
 Exotoxina S - termostabilă cu rol nedefinit.
 Virulență – prezența pililor – favorizează aderarea la celulele epiteliale;
- Polizaharidul din slime – efect toxic pentru neurofile;
- Polizaharidul din mucus – acțiune antifagocitară, inhibă opsonizarea;
- Lipopolizaharidul O – efect antifagocitar.
Infecție experimentală este recomandată pentru tulpinile nepigmentate de Pseudomonas.
Se fac inoculări intraperitoneale la cobai, evoluând clinic cu peritonită acută, septicemie și
moarte.
V. Sensibilitatea față de factorii de mediu și substanțe antimicrobiene

Este o bacterie rezistentă în mediul extern, supraviețuind mai multe luni de zile. Se poate
multiplica în apă, la temperatura mediului ambiant.
Produce bacteriocine care au efect bacteriostatic față de alte tulpini (piocine și
aeruginocine).
Este rezistent și față de unele antiseptice și dezinfectante. Este sensibil la pH acid și la
sărurile de Ag.
Este deosebit de rezistent față de antibiotice. Rezistența naturală față de antibiotice este
datorată impermeabilității membranei externe și producerii unei beta-lactamaze inductibile.
Rezistența dobândită apare prin două mecanisme care uneori, acționează sinergică:
 Structura lipopolizaharidului membranar este heterogenă, porinele membranei
externe, al cărora număr și dimensiuni variază, condiționează permeabilitatea
pentru antibiotice.
 Posedă numeroase plasmide transferabile prin conjugare sau prin transducție și
mare parte a tulpinilor sunt lizogene. Se aplică astfel numeroasele variații genetice
ale tulpinilor de Pseudomonas aeroginosa, în special în ceea ce privește
polirezistența față de substanțele antibacteriene. Este sensibil la acțiunea unui
număr variabil de bacteriofagi.
GENUL BURKHOLDERIA
BURKHOLDERIA MALLEI
Nume comun: bacilul morvei
În urma clasificării actualizate a pseudomonadelor de interes medical în grupele genul

Burkholderia face parte din grup II de omologie ale ARN ribosomal alături de genul Ralstonia
(Pelleroni, 1998, Gilligan și col., 2003).
Infecția produsă de această specie bacteriană se cunoaște încă din antichitate, descrisă cu
numele de ”malleus”. În 1882, Loffler și Schutz (Germania) și Bouchard Capitan și Charrin
(Franța), izolează germenul cu care reproduc infecția experimental. În România, Babeș, Rigler,
Podașcă (1894), Babeș și Rigler (1897). Cantacuzino și Rigler (1907) au cercetat mecanismele
patogenității bacilului morvei. Munțiu N. (1943-1948) a oferit contribuții importante privind
acțiunea antimicrobiană a sulfatiazolului asupra acestor germeni.
Genul Burkholderia apare ca urmare a cercetărilor efectuate pe secvențele ARNr 16S, pe
omologiile ADN-ARN, pe compoziția în lipide și acizi grași și pe caracterele fenotipice. Numele
noului gen a fost propus în onoarea bacteriologului W. H. Bulkholder.
Genul include 7 specii: B. mallei, B. pseudomallei, B. carophylii, B. gladiolei, B.
solanacerum, B. cepacia și B. picketti.
II. Ecologie
Burkholderia mallei este parazit obligatoriu intracelular, multiplicându-se doar în organismul
animalelor infectate.
Burkholderia mallei produce morva (popular răpciugă) la solipede. Omul poate fi afectat prin
contactul cu animalele bolnave sau consum de carne contaminată.
Ocazional s-au mai descris infecții cu Burkholderiaa mallei la câini, capre, oi și cămile.
Animalele rezistente natural la această infecție sunt: vacile, porcii, șobolanii și păsările.
 Examenul bacterioscopic direct constă în efectuarea de frotiuri din chiștii
morvoși, colorate prin metoda Gram;
 Examenul bacteriologic propriu-zis constă în însămînțarea probei patologice pe
medii de cultură adecvate, în vederea izolării și identificării germenilor pe baza
caracterelor culturale, morfologice și biochimice,
Burkholderia mallei este un germen strict aerob, se dezvoltă pe medii uzuale (apă
peptonată, bulion nutritiv, geloză nutritivă) și pe medii glicerinate. Se dezvoltă în 1-4 zile la
temperatura de 370C. nu se dezvoltă pe mediul Mac Conkey.
În medii lichide (bulion glicerinat) – se constată turbiditate medie cu depozit
granular sau mucos.
În medii solide - agar glicerinat formează colonii rotunde, ușor bombate, cu
diametrul de 1-2 mm, mucoase, opace, nepigmantate; pe cartof glicerinat formează colonii
asemănătoare unor picături de miere (bombate, mucoase gălbui) care prin învechire se
pigmentează în brun șocolatiu; pe agar șocolat, dezvoltă în 72 ore colonii cu dimensiuni variabile
și nepigmentate.
Germenii speciei Burkholderia mallei au formă de bacili, sunt nesporulați, neciliați și
Gram negativi. În citoplasma bacteriană se găsesc incluzii de poli-β-hidroxibutirat, evidențiabile
și prin metoda Gram sub forma unor granule metacromatice.
Burkholderia mallei prezintă o slabă activitate enzimatică față de glucide și
polialcooli. Este nehemolitic, H2S pozitiv, indol negativ, lichefiază gelatina, hidrolizează
amidonul și poli-β-hidroxibutiratul.
Burkholderia mallei posedă antigene somatice ”O”. prezintă antigene comune cu B.
pseudomallei și Actinobacillus lignieresi.
Pentru depistarea animalelor infectate cu Burkholderia mallei se determină anticorpii
fixatori prin RFC (Reacția de fixare a complementului) și testul alergic cu maleină (maleinarea)
Cele mai sensibile specii la infecția cu Burkholderia mallei, în condiții experimentale,
sunt cobaiul și asinul. Inocularea la cobai (masculi) se face intraperitoneal sau intratesticular iar
clinic se manifestă prin orhivaginalite purulente caracteristice (fenomenul lui Straus).

Bacilul morvei este sensibil la acțiunea factorilor de mediu, este inactivat în 10 minute la
55 C, iar la 1000C se distruge aproape instantaneu.
0
Antibioticele active pentru burkholderia mallei sunt: tatraciclina, eritromicina, novobiocina,
kanamicina, streptomicina, aureomicina și sulfatiazolul.
FAMILIA ALCALIGENACEAE
GENUL BORDETELLA
BODETELLA BRONCHISEPTICA
Genul cuprinde 7 specii: B. bronchiseptica, B. avium, B. hinzii, B. holmesii, B. parapertusis,
B. pertusis și B. trematum.
II. Ecologie
Brucelele sunt bacterii epifite prezente pe mucoasa rinolaringiană la porcii sănătoși devenind
patogene în condiții favorizante.
Bordetella bronchiseptica produce infecții respiratorii la majoritatea speciilor de animale. În
asociere cu Pasteurella multocida, produc rinita infecțioasă a porcului (boala râtului strâmb).
patologice, colorate prin metoda Gram.
 Examenul bacteriologic propriu-zis constă în însămânțarea probelor patologice pe
medii de cultură adecvate, în vederea izolării și identificării germenilor pe baza
caracterelor culturale, morfologice, biochimice și serologice.
Bordetella bronchiseptica este o bacterie aerobă, care se dezvoltă la 35-37 0C pe medii uzuale
sau medii speciale de diagnostic diferențial cu enterobacteriaceele, cu care se confundă.
În medii lichide – produce turbiditate moderată.
Pe medii solide:
 Agar sânge – formează colonii mici, convexe, netede; unele tulpini sunt hemolitice
 Mac Conkey – formează colonii roșii.
Germenii din genul Bordetella sunt cocobacili mici, dispuși izolat, în perechi sau în
aglomerări mici, Gram negative, ciliați, nesporulați, de obicei necapsulați (unii autori descriu o
capsulă la această bacterie).
Germenii sunt lipsiți de proprietăți glucidolitice dar determină hemoliza și aglutinarea
hematiilor. Nu produc indol și H2S dar sunt pozitive la testul oxidazei, ureazei și catalazei.
A fost descris un fenomen de variație de fază. Fazele au fost notate de la I la IV și sunt
corelate cu disocierea S – R.
 Toxicitate – toxină dermonecrotică – responsabilă pentru atrofierea corneților nazali;
 Virulență – fimbriile (favorizează aderența), enzime extracelulare cu activitate
antifagocitară.
Animalele de laborator cele mai sensibile sunt: cobaiul, șoarecele și iepurele.
Prin inocularea intraperitoneală a dermonecrotoxinei la șoarece se produce moartea acestuia
iar prin inocularea intradermică la cobai, se produce necroza.

Bordetelele au o rezistență relativ redusă la factorii de mediu. Supraviețuiesc în sol timp de 3
săptămâni la temperatura de 560C rezistă 30 minute.
Antibioticele active pe tulpinile de Bordetella sunt: tetraciclină, streptomicina,
cloramfenicolul și polimixina. S-au identificat plasmide R care condifică rezistența față de
streptomicină, ampicilină și sulfamide, transferabile de la E. coli.
VI. Imunoprofilaxie
Se utilizează un vaccin pentru prevenirea bolii la porc, vaccin preparat cu Borrdetella
bronhiseptica, Pasteurella multocida și Actinobacillus pleuropneumoniae (vaccin
Pneumosuivac) și care se aplică imediat după înțărcare.
GENUL FRANCISELLA
Edward Francisis, în 1912, izolează și studiază pentru prima dată această bacterie.
Denumirea de tularensis vine de la ținutul Tulare din California, unde s-a izolat prima dată.
Genul Francisella este acceptat ca singurul gen din familia nou propusă Francisellaceae.
Genul include două specii: Francisella tularensis și Francisella philomiragia.
II. Ecologia
Este o bacterie epifită sau comensală care trăiește pe mucoasele animalelor sălbatice și în
organismul unor căpușe. Rezervorul natural este o specie de iepure, care trăiește în California și
anumite specii de căpușe.
Francisella tularensis produce tularemia la om și la animale. Boala se transmite direct sau
prin înțepătura unor căpușe sau țânțari. La om, apare mai frecvent la muncitori, măcelari și
tăbăcari.
 Prelevarea materialelor patologice: cadavre de animale mici, ficat, splină,
limfonoduri iar de la animalele în viață se recoltează probe de sânge.
 Examenul bacterioscopic direct: constă în efectuarea de frotiuri din materiale
patologice, colorate prin metoda Gram sau Giemsa. Scopul acestei etape de a orienta
diagnosticul în funcție de aspectele clinice. Franciselele sunt de dimensiuni foarte
mici și se colorează slab.
medii de cultură adecvate (medii speciale suplimentate cu sânge) în vederea izolării și
identificării germenilor pe baza caracterelor culturale, morfologice, biochimice și
serologice.
Bacteriile din genul Francisella sunt bacterii strict aerobe, care se dezvoltă la 37 0C în 2-5
zile. Pentru cultivarea acestora se folosesc medii de cultură special suplimentate cu ou (mediul
McCoy) și cisteină (mediul Francis).
2. Caracterele culturale
Pe medii solide, formează colonii cu aspectul unor picături de rouă (dew-drop). După o
incubare mai îndelungată, coloniile devin cenușii și o zonă verzuie în jurul lor.
Sunt germeni cu dimensiuni mici (0,2-0,7 microni), cocoide, capsulate, neciliate, nesporulate,
Gram negative.
Testele biochimice nu prezintă importanța în diagnosticul curent întrucât F. tularensis
prezintă o activitate biochimică redusă. Sunt catalază pozitiv și oxidază negativ, pot fermenta
unii carbohidrați sau alcooli fără producere de gaz.
Francisella tularensis prezintă:
 Antigene de suprafață ”Vi”
 Prezintă antigene comune cu bacterii din genul Brucella, care pot genera reacții
încrucișate, fals pozitive.
Reacțiile imunologice utilizate pentru determinarea acestor antigene sunt:
 Reacția de seroaglutinare,
 Reacția de imunofluorescență,
 Testul alergic – folosind un produs revelator: tularina;
 Virulență: capsula;
 Toxicitate – endotoxină cu efect neurotoxic și necrozant pentru pereții vaselor
sangvine producând septicemia.
Animalele receptive sunt șoarecii și cobaii iar căi de inoculare sunt diferite, în funcție de
gradul de contaminare a probei de testat. Astfel, dacă probele nu sunt contaminate, inocularea se
face intraperitoneal, dacă probele au o contaminare medie, se inoculează subcutanat iar dacă
probele sunt extrem de contaminate, inocularea se face transcutanat. Dacă nu se produce moartea
animalelor inoculate în maxim 14 zile, se inoculează alți șoareci sau cobia cu broiaje de ficat sau
splină.
V. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțe antimicrobiene

Germenii din genul Francisella sunt sensibile la căldură, fiind distruse instantaneu prin
fierbere, dar rezistente la temperaturi scăzute.
În mediul extern F. tularensis poate fi distrusă la 450C, precum și de antisepticele uzuale. În
apă, noroi, în carcasele de animale în putrefacție poate persiste mai multe săptămâni.
Supraviețuiește în apă sau noroi pentru că poate supraviețui și se poate înmulți în interiorul
amoebelor. Agentul patogen rezistă 14 zile în muște și 2-3 ani în căpușe.
FAMILIA FUSOBACTERIOCEAE
GENUL FUSOBACTERIUM
Germenii din genul Fusobacterium au fost evidențiați pentru prima dată în frotiuri de către
Loffler (1884). Primele izolări în culturi pure au fost realizate de Bang (1890, 1891) și Schmorl
(1891), care au evidențiat și importanța considerabilă pe care o au acești germeni pentru
patologia veterinară.
Genul Fusobacterium cuprinde mai multe specii, dintre care, pentru medicna veterinară
prezintă importanță specia F. necrophorum (bacilul necrozei sau bacilul lui Schmorl) cu
subspeciile necrophorum și funduliforme.
II. Ecologie
Bacteriile sunt prezente în rumen (la ierbivori) și la nivelul mucoasei genitale și digestive la
alte specii, de unde ajunge în mediul extern.
Boala produsă de Fusobacterium necrophorum se numește necrobaciloză și este întâlnită la
un număr mare de specii de animale, evoluția fiind variată din punct de vedere anatomo-clinic.
Cele mai frecvente localizări sunt podale, în special la biongulate, bucale la animalele tinere,
ombilicale la nou-născute, cutanate mai frecvent la suine și genitale.
Fusobacterium necrophorum subsp. necrophorum (biovar A hemaglutinat și hemolizant)
asociat cu Dichelobacter nodosus produc pododermatita infecțioasă.
Fusobacterium necrophorum subsp. funduliforme (biovar B nehemaglutinant dar
hemolizant) produce abcese și necroze în organele interne sau la nivelul pielii și mucoaselor, la
diferite specii de animale.
Fusobacterium necrophorum fostul biovar C (nehemaglutinant și nehemolizant) – este
nepatogen. După unii autori, acesta constituie o nouă specie F. pseudonecrophorum.
 Prelevarea materialelor patologice: materialul purulent, organe de la cadavre, etc
 Examenul bacterioscopic direct – are valoare de diagnostic – constă în efectuarea
unor frotiuri din probele biologice colorate Gram. În aceste frotiuri, germenii apar sub
formă de bacili sau filamente, flexuoase, colorate în roșu, iar pe traiectul lor, la
microvizare, apar niște granule metacromatice care îi dau aspect de cale ferată
cartagrafiată.
medii de cultură adecvate (cu ser, sânge, cisteină, glucoză, peptonă), urmărindu-se
aspectele culturale și evidențierea toxinelor în centrifugatul culturilor. Această etapă
este recomandată doar dacă se dorește izolarea în cultură pură a tulpinilor de F.
necrophorum.
1. Condiții de cultivare și caractere culturale
Bacilul necrozei se dezvoltă bine în condiții stricte de anaerobioză, la 37 0C.
- Medii de cultură – se dezvoltă doar pe medii de cultură care conțin peptonă, extract de
levuri, ser, sânge, glucoză și substanțe reductoare (clorhidrat de cisteină, acid
thioglicolic).
- Un mediu frecvent utilizat este agarul VL cu emulsie de gălbenuș de ou, cu adaos de
verde briliant și azidă de sodiu (Țogoe, 2008).
În medii lichide cu conținut de glucoză:
- F. necrophorum, subspecia necrophorum produc turbiditate uniforma cu miros
caracteristic de brânză alterată;
- F. necrophorum funduliforme nu produce turbiditate dar se poate observa un
sediment floconos.
Pe medii solide – formează colonii circulare, convexe, cenușii, de 1-3 mm diametru, cu
margini erodate și suprafață neregulată.
Dichelobacter are forma unui bacil subțire poliform, adeseori lung și filamentos, având
dimensiuni cuprinse între 2-3 până la 10 microni pentru formele bacilare și 100 microni pentru
formele filamentoase, cu grosimea cuprinsă între 0,5-0,7μm. Este nesporulat, necapsulat,
neciliat, Gram negative.
Fusobacteriile fermentează zaharurile. F. necrophorum subspecia necrophorum prezintă
constant reacții pozitive la activitatea hemolitică și lecitinazică; producerea de indol și H 2S
precum și la fermentarea glucozei.
Între cele două subspecii ale F. necrophorum există diferențe semnificative (tabelul 12.1)
Tabelul 12.1
Caractere diferențiale între Fusobacterium subspecia necrophorum
și Fusobacterium subspecia funduliforme (după Țogoe, 2008)
Caracter diferențial Fusobacterium subspecia Fusobacterium

necrophorum subspecia funduliforme
Hemoliza globulilor roșii de cal, + -
iepure, șoarece, câine
Aglutinarea trombocitelor și + -
globulelor roșii de găină și om
Producția de lipază + -
Patogenitatea pentru șoarece și + -
iepure

F. necrophorum este o bacterie condiționat patogenă cu spectru larg de patogenitate.
Germenii au capacitatea de a multiplica în țesuturi în condiții de anaerobioză eliberând și o serie
de factori toxici exogeni.
Gradul de patogenitate diferă între tulpini și între specii.
Tulpinile de F. necrophorum subspecia necrophorum sunt mai patogene decât F.
necrophorum subspecia funduliforme.
Patogenitatea este datorată:
- Virulenței: exoenzime – ADN-aza, fosfataza alcalină și fosfolipaza A,
- Toxicității: exotoxine – hemolizine, leucocidine,
- Endotoxine (prezente în peretele celular).
Animalele de laborator sensibile la infecția cu Fusobacterium necrophorum sunt iepurele și
șoarecele alb.
Inocularea pe cale subcutanată produce la locul de inoculare o inflamație fibrinonecrotică cu
tendință de extindere pe întregul abdomen și moartea acestora după 2-5 zile.

Bacilul necrozei are o rezistență scăzută atât în mediul extern, cât și în condiții de laborator.
Este sensibil la factorii chimici și fizici, fiind distrus la 65 0C în 5-15 minute. Este sensibilă la
antiseptice și dezinfectante uzuale (apă oxigenată, formol 10%, permanganat de potasiu, sulfat de
cupru, etc) precum și la antibiotice de uz general (penicilină, cloramfenicol, streptomicină, etc).
FAMILIA CARDIOBACTERIACEAE
GENULȘ DICHELOBACTER
DICHELOBACTER NODOSUS
Castellani și Chalmers propune în 1919, încadrarea acestor germeni în genul Bacteroides
urmând ca în 1990, să se desprindă taxonomic din vechiul gen și să formeze genul Dichelobacter
care cuprinde o singură specie: D. nodosus. Denumirea derivă de la cuvântul grecesc dichelos
care înseamnă picior bifurcat.
II. Ecologie
Germenii sunt considerați epifiți în organismul mai multor specii de animale. Se găsește de
asemenea în adăposturile umede, gunoi, pășuni noroioase, saivane. Rezervorul de germeni este
reprezentat de animale bolnave.
Dichelobacteriile se pot multiplica în leziuni în care se creează condiții de anaerobioză
(necroze, ischemii, traumatisme).
Este considerat ca agent etiologic principal al pododermatitei infecțioase întâlnită la
speciile biongulate: ovine (schipul oilor), caprine, taurine, suine, etc.
Leziunile sunt produse prin asociere cu alte specii bacteriene patogene: Fusobacterium
necrophorum, Treponema penortha, Clostridium perfringens, Arcanobacterium pyogenes, etc.,
motiv pentru care etiologia bolii este considerată una plurifactorială, pe lângă bacteriile
incriminate intervenind și o serie de cauze favorizante.
Examenul bacteriologic este dificil datorită contaminării masive cu alți germeni patogeni.
 Prelevarea materialelor patologice: raclate din leziunile de pododermatită
necrobacilară.
 Examenul bacterioscopic direct – are valoare de diagnostic – constă în efectuarea
unor frotiuri din probele biologice colorate prin metoda Gram sau cu albastru de
metilen. În aceste frotiuri germenii apar sub formă de bacili drepți sau ușor incurbați
cu extremitățile dilatate la unul sau la ambele capete, Gram negativi.
 Examenul bacteriologic propriu-zis – constă în însămânțarea probelor patologice
pe medii de cultură adecvate, urmărindu-se aspectele culturale. Această etapă este
recomandată doar dacă se dorește izolarea în cultură pură a tulpinilor de
Dichelobacter nodosus.
Dichelobacteriile sunt germeni strict anaerobi, incubarea realizându-se la 37 0C, în
anaerostate cu atmosferă controlată având 90% hidrogen și 10% bioxid de carbon, timp de 48
ore.
Se cultivă pe medii uzuale și speciale pentru bacterii anaerobe.
Medii de cultură: bulion și geloză VL și VF, medii puternic gelozate cu cheratină
tripsinizată sau cu pudră de onglon de rumegătoare și adaos de sânge de cal (mediul propus de
Cornelia Vintilă, 1981).
În medii lichide (VL) – turbiditate uniformă,
Pe medii solide – colonii circulare, plate semitransparente, nepigmentate, de 0,5-2 mm în
diametru. Nu produce hemoliză pe mediul agar cu sânge
Germenii au formă de bacilii drepți sau ușor încurbați (3-6/1,7μ), cu unul sau ambele capete
dilatate sub formă de noduri, ceea ce imprimă un aspect caracteristic de halteră sau măciucă,
evidențiat mai bine în frotiurile efectuate din materialele patologice.
Sunt germeni necapsulați, nesporulați și neciliați, deși la examenul în stare vie se constată
mișcări sacadate și prezintă fimbrii, care sunt corelate, de regulă, cu patogenitatea. Pilii au
aspectul unor filamente lungi și se localizează polar la una din extremități sau bipolar la ambele.
Bacteriile din genul Dichelobacter sunt lipsiți de proprietăți glucidolitice, hemolitice, indol,
urează, catalază, lecitinază și lipază, sunt proteolitice, produc hidrogen sulfurat, lichefiază
gelatina, acidifică și coagulează laptele turnesolat și reduce nitrații în nitriți.
Dichelobacter nodosus prezintă:
- Antigene somatice ”O” – de natură lipopolizaharidică;
- Antigene fimbriale ”K” – de natură proteică;
Pe baza reacțiilor se seroaglutinare, dichelobacteriile au fost încadrate în 9 grupe notate
de la A la I. Identificarea tipul antigenic se realizează și prin tehnici de analiză genetică.
Patogenitatea este datorată capacității bacteriilor de a se fixa prin intermediul pililor la
suprafața celulelor epiteliale și de a difuza în profunzimea leziunii.
Gradul de patogenitate diferă de la o tulpină la alta.
Tulpinile virulente:
- Au o activitate proteolitică intensă datorată prezenței proteazelor: 4 proteazeacide și
termostabile (V1, V2, V3, V4) și una bazică (BprB)
- Sintetizează o polizaharidă cu acțiune asupra poliglucidelor din cartilaje și țesutul
conjunctiv
- Sintetizează proamine – amine toxice care favorizează difuzarea germenilor,
- Sintetizează putresceină care imprimă mirosul caracteristic leziunilor.

Dichelobacter nodosus are o rezistență scăzută în mediul extern fiind un germen foarte
sensibil la acțiunea factorilor fizici și chimici. Oxigenul distruge bacteria foarte repede.
În ceea ce privește sensibilitatea la antibiotice s-a constatat că ”in vitro” bacteria este
sensibilă la numeroase antibiotice și sulfamide (penicilină, tetraciclină, streptomicină,
cloramfenicol, nitromizadol, sulfatiazol, etc), dar ”in vivo”, pentru a se obține rezultate eficiente,
tratamentul medicamentos trebuie precedat de unul chirurgical, ce urmărește îndepărtarea
țesuturilor necrozate.
BACTERII GRAM NEGATIVE POLIMORFE, DE FORMĂ ALUNGITĂ,

PREDOMINANT ÎNCURBATE SAU NEREGULAT ONDULATE (VIBRION)
FAMILIA VIBRIONACEAE
Microorganismele din această familie au aspectul unor bastonașe incurbate în formă de

cornișoare sau drepte, aerobe, mobile, cu habitat în apele dulci sau marine și cu implicații în
patologia omului și animalelor.
Vibrio cholerae (comma) este denumirea dată de Pacini în anul 1845, dar cel care izolează
pentru prima dată în cultură pură germenele este Robert Koch (1884).
În genul Vibrio sunt încadrate mai multe grupe de vibrioni, unele fiind patogene.
 Vibrioni de grup O:1 – V. cholerae
 Vibrioni non+holerici (non O:1) – V. metschnikovii
 Vibrioni halofili – V. parahaemolyticus, V. furnissi, V. fluvialis.
II. Ecologie
Sunt microorganisme acvatice care se găsesc în mod obișnuit în apele marine (speciile de
Vibrio halofile) sau ape dulci (specii nehalofile) și uneori în organismul unor pești, păsări sau
om.
 Vibrio cholerae – este agentul etiologic al holerei umane, boală care se caracterizează
prin simptome de gastroenterită supraacută și este cantonată în Orientul Asiei și
Africa Occidentală. Din 4 în 4 ani boala are o recrudescență întinzându-se pe spații
mari. Sursele de infecție sunt apa și alimentele infectate, iar vectorul biologic este
musca.
 Vibrio metschnikovii – determină la păsări gastroenterită, iar la om o formă benignă
de holeră, denumită ”cholera nostras”.
 Vibrio parahaemoliticus – determină la om (în special la marinari) o boală diareică
determinată de consumul de pește oceanic. Tulpinile izolate de la bolnavi sunt
hemolitice.
 Vibrio piscium – determină infecții la pești.
 Vibrio anguillarum – la pești determină o boală septicemică (septicemia hemoragică).
 Prelevarea materialelor patologice: apă, alimente, conținut intestinal, pește, fructe
de mare, etc.
 Examenul bacterioscopic direct este prioritar. În frotiurile efectuate direct din
probă, colorate prin metoda Gram se observă o încărcătură mare de germeni încubați,
cu capetele ușor rotunjite, Gram negativi, aspect important pentru stabilirea
diagnosticului.
medii de cultură adecvate (medii de îmbogățire și medii selective) în vederea izolării
și identificării germenilor pe baza aspectelor culturale, morfologice, biochimice și
serologice.
Vibrionii sunt germeni aerobi, creșterea fiind stimulată de prezența oxigenului. Se dezvoltă
pe medii simple. În prima etapă, se recomandă însămânțarea pe medii lichide de îmbogățire (apă
peptonată alcalină), apoi se pasează pe medii solide cu inhibitori.
În medii lichide (apă peptonată, bulion nutritiv) – produc turbiditate intensă cu formarea
unei pelicule la suprafață.
Pe medii solide – în general, formează colonii lucioase, translucide, umede, convexe cu
diametrul de 1-2 mm.
Medii solide utilizate pentru izolare și identificare:
- Agar sânge suplimentat cu 0,5-1%NaCl – tulpinile neholerigene produc în general
colonii hemolitice (biotipul EL Tor produce hemoliza beta);
- Mediul TCBS (tiosulfat-citrat-săruri biliare-sucroză): vibrionii descompun sucroza și
formează colonii galbene;
- Mediul Mac Conkey – doar anumite specii de Vibrio se dezvoltă pe acest mediu (V.
cholerae);
- Mediul WAGATSUMA (agar cu D-manitol ca sursă de carbon, 7% NaCl suplimentat
cu sânge uman sau de iepure).
Vibrionii sunt bacili încurbați cu aspect caracteristic de virgulă sau de ”cornișoane”,
nesporulați, necapsulați, extrem de mobili, Gram negativi. Dimensiunea lor este cuprinsă între
0,3-0,4/1,5-2μm.
Prezintă un flagel polar, format dintr-un ax învelit de o membrană tecală ondulată, aflată în
continuarea membranei externe a peretelui celular.
Vibrionii sunt catalazo și oxidazo pozitivi iar ureaza și H2S sunt negative.
Vibrionii prezintă două tipuri de antigene:
 Antigene somatitice ”O” – de natură polizaharidică, termorezistente;
o Acestea conferă specificitate de grup: grup O:1 și induc sinteza de anticorpi
specifici;
 Antigene ”H” – de natură proteică, termolabile, comune atât vibrionilor de grup
O:1, cât și celor de grup non O:1;
Datorită acestei lipse de specificitate, antigenele H nu se utilizează în diagnosticul
serologic al vibrionilor. Pentru identificarea serologică a vibrionilor se utilizează reacția de
seroaglutinare rapidă pe lamă cu serul antiholeric bivalent de grup O:1, pentru a putea diferenția
grupa O:1 de grupa non O:1, în cazul absenței aglutinării.
 Toxicitate – toxina holerică – enterotoxina termolabilă cu efect citotoxic și citolitic
(V. cholerae)
 Virulență: mobilitatea, producerea de chemotoxine (V. cholerae)
Literatura de specialitate nu menționează un protocol standard de testare prin infecție
experimentală pentru germenii din genul Vibrio.

Vibrio cholerae moare repede prin expunere la lumină, uscare și este distrus de antiseptice
uzuale. În fecalele bolnavilor rezistă câteva zile la frig. Rezistența sa în apă depinde de
temperatură, pH și prezența altor microorganisme. În fructe de mare, pește și alte viețuitoare
marine rezistă 2-3 zile la temperaturi de 20-30 0C, iar în unt și înghețată mai multe zile. În lapte
moare mai repede datorită mediului acid.
Vibrionii sunt sensibili la o gamă largă de antibiotice iar terapia se instituie pe baza
antibiogramei.
FAMILIA AEROMONADACEAE
GENUL AEROMONAS
Bacteriile din această familie au aspect de bacilli drepți sau ușor încurbați, facultativ
anaerobi, nesporulați, mobile, prezente în apele proaspete și menajere, patogene pentru oameni și
animale, mai ales pentru cele ce trăiesc în apă.
În 1986, pe baza catalogului nucleotidelor de ARNr 16S și a secvențelor de ARNr 5S
precum și pe baza hibridărilor ADN./ARNr, a fost propusă o nouă familie, numită
Aeromonadaceae, desprinsă din Familia Vibrionaceae. Taxonomia aeromonadelor este în curs
de remaniere.
Familia Aeromonadaceae include trei genuri: Aeromonas, Oceanomonas și Tolumonas. În
patologia veterinară, cel mai implicat este genul Aeromonas.
Genul Aeromonas cuprinde 20 specii, dintre care amintim A. hydrophylla, A. caviae, A.
sobria (specii meyofile) și Aeromonas salmonicida (specie psihrofilă).
II. Ecologie
Nișa lor ecologică este reprezentată de fauna acvatică, mai ales broaștele și peștii, pe
mucoasele cărora se găsesc sub formă de comensali și la care produc uneori infecții. Aeromonas
hydrophila se găsește în mod natural în intestinul peștilor.
Unele dintre speciile de Aeromonas pot provoca la om septicemia și suprainfecții ale
plăgilor.
 A. salmonicida – produce furunculoza la somn;
 A. hydrophilla – este considerat ca un germene oportunist, care produce infecții la
pești, broaște, reptile și rareori la oameni. Astfel la broaște Xenopus – produce boala
numită ”red-leg disease”; la pești produce septicemia hemoragică, ulcere, inflamații
ale înotătoarelor etc. la om poate fi implicată în toxiinfecții alimentare iar la
persoanele imunocompromise apar complicații grave ale plăgilor și septicemii;
 A. caviae – a fost izolată de la cobai și copii du diaree;
 Prelevarea materialelor patologice: apă, pește cu leziuni; fructe de mare, etc.
 Examenul bacterioscopic direct constă în efectuarea frotiurilor direct din probă,
colorate prin metoda Gram. Trebuie avut în vedere asemănările morfologice cu
vibrionii de care trebuie diferențiați.
medii de cultură uzuale în vederea izolării și identificării germenilor pe baza
aspectelor culturale, mofologice, biochimice și serologice.
Aeromonadele sunt germeni aerobi – anaerobi facultativ, fără exigențe nutritive, tolerează
sărurile biliare și NaCl (4%) în condiții de pH variabil (5-9). Se multiplică optim la 37 0C în 24
ore.
În medii lichide (apă peptonată, bulion nutritiv) – produc turbiditate intensă.
Pe medii solide (agar cu sânge) - formează colonii cenușii, ușor rugoase.
Medii solide – utilizate pentru izolare și identificare:
 Agar sânge – formează colonii netede cenușii, beta hemolitice (A. hydrophila, A.
salmonicida); mediul devine selectiv dacă se suplimentează cu cefsulodin-irgasa-
novobiocină (CIN) sau cu ampicilină (5μg);
 Mediul Mac Conkey
Aeromonadelor sunt: bacilli dprețti sau ușor încurbați, necapsulați, nesporulați, mobili
datorită unor cili polari (Excepție: A. salmonicida este imobilă), Gram negativi
Aeromonadele au un metabolism de tip oxidativ sau fermentativ, sunt oxidazo pozitive,
catalaza și nitrat reductaza pozitive, fermentează glucoza și sunt gelatinazo-pozitivi.
Aeromonadele prezintă:
 Antigene flagelare ”H”
 Toxicitate – endotoxină (A. salmonicida);
 Virulență: hemolizine (A. hydrophila, A. salmonicida), leucocidine și
lipoproteine;
Se fac inoculări subcutanate la iepuri. Tulpinile virulente produc leziuni congestive la locul
de inoculare, ce se pot evidenția după sacrificarea animalelor.

Aeromonadele sunt de obicei sensibile în vitro la cefalosporinele de generație a III-a și a IV-
a, aminoglicozide, cloramfenicol, tetraciclina și trimetroprim-sulfametoxazol, aztreonam,
chinolone, imipenem și meropenem.
Aeromonas salmonicida este rezistentă la multe antibiotice comune, cum ar fi penicilina sau
ampicilina. De asemenea, este rezistentă la refrigerare și capabilă să se multiplice la temperaturi
scăzute. Aeromonas hydrophila este rezistentă la clor.
FAMILIA CAMPYLOBACTERIACEAE
FAMILIA Campylobacteriaceae (1984) cuprinde următoarele genuri: Campylobacter, genul

Helicobacter cu specia Helicobacter pylori, genul Arcobacter cu specia Arcobacter nitrofragilis.
Acestă familie grupează bacterii Gram-negative, în formă de S, dublu S și mai rar spiralate,
mobile, microaerofile.
GENUL CAMPYLOBACTER
CAMPYLOBACTER FETUS
Prima izolare s-a realizat în 1913, de către McFadyean și Stockman, raportând o serie de
avorturi la ovine și s-a dat denumirea de Vibrio fetus.
În 1963 Sebald și Veron au propus pentru acești germeni un nou gen denumit
Campylobacter, diferit de genul Vibrio. Totuși, definirea completă a acestui gen a fost făcută de
Veron și Chatelain abia în 1973 și de Smibert în 1974, care au descris prima dată specia
Campylobacter jejuni (Bârzoi și colab. 1999).
Genul Campylobacter cuprinde bacterii Gram negative, cu forme de bastonașe subțiri,
curbate, în S sau în spirală, având dimensiuni de 2-3/0,2-0,5μm, microaerofile, mobile datorită
prezenței unui flagel polar care determină în mișcare un aspect specific de ”musculiță în zbor”.
În funcție de prezența sau absența catalazei speciile de Campylobacter se împart în:
 Specii catalază negative:
 Campylobacter sputorum
 Campylobacter concisus
 Specii catalază pozitive:
 Campylobacter fetus subspecia fetus (intestinalis) și venerealis
 Campylobacter jejuni cu subspeciile: jejuni și doylei
 Campylobacter coli Campylobacter lari (laridis)
Campilobacteriile catalază pozitive se împart în două grupe în funcție de comportarea lor
față de temperatură.
 Specii care se dezvoltă la 250C, dar nu și la 420C; - C. fetus;
 Specii care se dezvoltă la 420C, dar nu și la 250C, numite campilobacterii
termotolerante.
 Cele mai importante sunt: C. jejuni, C. coli, C. lari, C. upsaliensis, C. hyoliei, C.
hyointestinalis și C. showae.
Dintre speciile genului Campylobacter, C. jejuni este cea mai des izolată în patologia umană; C.
coli și C. fetus sunt izolate în proporții asemănătoare. Alte specii cum ar fi C. upsaliensis, c. lari,
sunt mai puțin izolate în Europa (Megraud, 2003).
II. Ecologie
Germenii din genul Campylobacter sunt comensali în intestinul păsărilor: pui, curcani, rațe,
pescăruși (C. lari) dar și al mamiferelor: bovine, ovine, câini și pisici.
Campylobacter fetus este un germen epifit al mucoasei genitale la taurine și ovine. Masculii
sunt purtători timp îndelungat (6-8 ani). Germenii contaminează alimentele și apa potabilă unde
pot supraviețui mai multe săptămâni.
- Campylobacter fetus s.fetus (intestinalis) apare la nivelul intestinului rumegătoarelor
la care produc avort sporadic, iar la om infecții sistematice cu septicemii, artrite,
meningite, avorturi în special la persoanele imunodeficitare sau cu antecedente de
alcoolism, cu ciroză, diabet sau cardiopatii.
- Campylobacter jejuni este spacia bacteriană semnificativă pentru om, fiind
responsabilă de 85-90% din cazurile de gastroenterită acută campilobacteriană, cu
caracter epidemiologic de toxiinfecție alimentară, iar uneori implicată și în infecțiile
urinare.
- Campylobacter coli a fost separată ca specie distinctă pe baza hibridizării ADN, fiind
implicată în 5-15% din cazurile de enterită campilobacteriană la om.
- Campylobacter lari (laridis) apare frecvent pe carcase, pipote și ficăței de pasăre,
producând enterite la om și păsări.
- Campylobacter concisus produce gingivite și peridontite la om.

 Prelevarea materialelor patologice: avortoni (stomac glandular, ficat, pulmon),
lichide fetale, spermă, etc.
 Examenul bacterioscopic direct constă în efectuarea de frotiuri direct din probele
biologice, colorate prin metoda Giemsa și Gram. În aceste frotiuri germenii apar
încurbați, sub formă de paranteze sau litera S, colorați în roșu (Gram negativi) cu
citoplasma granulară. În frotiurile colorate Giemsa, campilobacteriile se colorează în
roz pal.
medii de cultură speciale, în vederea izolării și identificării germenilor pe baza
aspectelor culturale, morfologice, biochimice, serologice și de biologie moleculară.
Este o bacterie microaerofilă, care necesită la izolare atmosferă în bioxid de carbon, 10-
15%. Incubarea se face la 250C sau 370C, 3-7 zile.
Se cultivă pe medii speciale cum sunt:
- Agar cu sânge;
- Bulion cu ser;
- Bulion c ficat și acid thioglicolic;
Mediile cu sânge sunt favorabile dezvoltării campilobacteriilor, acestea producând doar o
ușoară hemoliză de tip alfa.
Ca medii selective – mediul Campylobacter Blood-Free Selective Agar (conține sulfat
feros, piruvat de sodium, etc) la care se adaugă antibiotice: cefoperazonă și amphoteracina B.
După mai multe pasaje în condiții de laborator bacteria devine mai tolerantă față de
oxigen. Viabilitatea în culturi este de o săptămână.
În medii lichide – campilobacteriile produc turbiditate discretă observabilă la câțiva
milimetri sub partea superioară a coloanei de mediu (aspect necaracteristic).
Pe mediile solide –
a)colonii foarte mici, aplatizate, gri-cenușii, fin granulate și translucide, cu margini
neregulate, asemănătoare picăturilor mici de miere;
b) colonii rotunde cu margini translucide
c) uneori, formează colonii de tip R, cu suprafața uscată, marginile neregulate sau
colonii cu aspect mucos.
Sunt bacterii ușor încurbate, sub formă de paranteză sau ”S”, de mărimi între 1,5-5/0,2-
0,5 microni . sunt nesporulate, necapsulate, ciliate, cu cilul dispus la unul din poli, Gram
negative. Citoplasma este granulară.
4.Caractere biochimice
Bacteria nu produce indol; nu fermentează glucoza, lactoza, zaharoza; nu lichefiază
gelatina, nu produce hemoliză; nu hidrolizează ureea. Reduce nitrații în nitriți.
În ceea ce privește producția de H2S, catalază și comportarea față de salicină și bilă există variații
în funcție de tulpina de Campylobacter.
Producția de H2S este considerată un criteriu de împărțire în mai multe tipuri:
- Tipul I – H2S negativ;
- Tipul II – H2S pozitiv
Datorită acestui caracter unii autori împart specia în mai multe subtipuri.
5.Structură antigenică și factori de patogenitate
Campylobacteriile prezintă:
 Antigene somatice ”O” – 3 antigene majore (A, B, C)
 Antigene flagelare ”H” – 7 antigene termolabile (1-7)
Patogenitatea este dată de
o Producerea de toxine: enterotoxina, citotoxina, endotoxina
o Enterotoxina speciei C. jejuni este asemănătoare cu enterotoxina holerică
 Structura suprafeței celulare formată, în principal, de LPS (lipopolizaharida) și OMP
(proteina membrane externe) contribuie la patogenitatea bacteriei, ajutând bacteria să
învingă mecanismele de apărare ale celulei gazdă și asigurând aderența și invazia
bacteriei în celula gazdă.
 Răspunsul fagocitar al macrofagelor față de C. jejuni constituie un alt factor implicat în
patogeneza bacteriei. Fagocitoza și supraviețuirea intracelulară timp de 6-7 zile
contribuie la virulența bacteriei.
 Folosirea fierului de către C. jejuni este de asemenea un factor de virulență. Proteinele
bacteriene au capacități mai mari de a lega fierul decât cele produse de gazde. Producerea
toxinei de către C. jejuni este mărită în medii cu exces de fier.
6.Infecție experimentală
Campylobacter fetus este slab patogen în condiții experimentale. Inocularea cobăițelor
gestante produce avort într-o pondere de 60%.

Campylobacter sp. este un germene deosebit de sensibil la acțiunea factorilor fizici (lumina
solară, uscăciune, căldură) și chimici. Cele mai eficiente antibiotice sunt: streptomicina,
cloramfenicolul, eritromicina, oxitetraciclina.
GRUPA BACTERIILOR DE FORMĂ ALUNGITĂ, SPIRALATĂ
FAMILIA LEPTOSPIRACEAE
GENUL LEPTOSPIRA
În 1886, Weil descrie pentru prima dată un sindrom clinic cu icter, febră și hemoragii. Abia
în 1907, Stimson pune în evidență agentul etiologic, în preparate histopatologice efectuate din
organe, provenite de la un bolnav decedat, care prezenta această simptomatologie.
În 1915, leptospirele se izolează de către cercetătorii japonezi Inada, Ido și col., fiind
confirmate în același an de către Uhlenhuth și Frome (germania) și de Pettit și Martin (Franța).
Noguchi (1917) încadrează germenii în categoria spirochetelor și denumește genul Leptospira.
Genul cuprinde două specii: L.interrogans cu peste 200 serovaruri patogene pentru om și
animale și L.biflexa cu peste 60 de serovaruri nepatogene.
II. Ecologie
Leptospirele nepatogene trăiesc în medii naturale (ape de suprafață, ape reziduale, lacuri etc)
și în medii cu umiditate crescută (mine, canale, abatoare).
Leptospirele patogene se conservă în mod special, la nivelul corticalei renale, în organismul
animalelor infectate, de unde, prin urină contaminează mediul extern. Rezervorul natural îl
constituie șobolanii și alte specii de animale acvatice dar și unele animale domestice (porcul).
Boala produsă de Leptospira poartă numele de leptospiroză. Leptospirozele sunt
antropozoonoze, fiind întâlnite la un număr mare de specii. Infecția este mai frecventă în
regiunile umede, cu multe zone de ape stătătoare și cu ape reziduale, infecțiile fiind transmise
adesea prin contactul cu apele contaminate (infecții hidrice).
Cele mai receptive specii de animale sunt suinele, urmate de carnasiere, taurine, cabaline
etc). La animale, boala se caracterizează prin icter, hemoglobinurie și avort.
Serogrupa și serotipul infectat este, de regulă, corelat cu specia receptivă și zona geografică.
Serotipurile cel mai des semnalate în România la om și la animalele domestice sunt:
- Leptospira pomona (serogrup pomona) la suine, taurine, cabaline, ovine;
- Leptospira tarassovi, sinonim L. hyos (serogrupa tarassovi) la suine, taurine,
cabaline;
- Leptospira canicola (serogrup canicola) la carnasiere, mai rar la suine, taurine:
- Leptospira icterohaemorrhagie (serogrup icterohaemorrhagiae) la om, carnasiere,
mai rar la suine, cabaline, taurine.
Punerea în evidență a agentului etiologic, la animalele în viață, se realizează prin reacția
serologică de microoaglutinare liză sau prin preparate histopatologice colorate prin metoda
Levaditi.
 Prelevarea materialelor patologice: cadavre, organe, urină etc.
 Examenul microscopic direct: efectuarea de preparate între lamă și lamelă din
probele biologice: sânge, urină, LCR, ficat, rinichi, recoltate în timpul vieții sau
imediat după moarte. În urma examinării la microscopul în câmp întunecat, se
observă germeni subțiri cu aspect strălucitor argintiu și foarte mobili.
medii de cultură special pentru leptospire.
Mediile de cultură utilizate pentru izolarea speciilor din genul Leptospira sunt: bulionul
Korthof, Uhlenhuth, Verwoort. În general, leptospirele necesită factori de creștere suplimentari
(vitaminele B1 și B2).
În privința temperaturii de multiplicare, există diferențe între leptospirele saprofite
(nepatogene) se dezvoltă la 5-130C și cele patogene la 25-300C, în 6-8 zile.
Majoritatea leptospirelor parazite obligatorii (cu unele excepții, ca de exemplu L. canicola)
au nevoie de acizi grași nesaturați. Asigurarea necesarului de lipide pentru leptospirele parazite,
se obține prin adăugarea în mediile de cultură, a produsului Tween 80. Factorii stimulativi ai
creșterii sunt serul sanguin și piruvatul.
În mediul lichid, leptospirele nu produc turbiditate. Aprecierea dezvoltării culturii se face
prin examenul tuburilor într-un fascicul de lumină, când , la agitare, se observă valuri
caracteristice, iar confirmarea se face prin examinarea unei picături de cultură, etalată între lamă
și lamelă, la microscopul cu câmp întunecat (cu condensator cardioid).
Pe medii semisolide (1% agar), apar colonii de dimensiuni mici, de diferite tipuri.
Leptospirele patogene formează colonii după 20 de zile, iar cele nepatogene după 7 zile.
Coloniile se dezvoltă la 2-3 mm în profunzimea agarului, devenind vizibile prin reacția
oxidazelor.
Leptospirele sunt spirochete subțiri, fine (lungime 3-40μm, diametrul 0,06-0,12 μm) cu spire
strânse și regulate și cu capetele încârligate. Sunt necapsulate și nesporulate.
Sunt bacterii mobile deși nu prezintă cili întrucât dețin doi flageli periplasmici inserați
subterminal, înfășurați într-un cilindru protoplasmic protector.
Forma spiralată și dispoziția flagelilor îi permite să pătrundă în organism prin tegumente și
mucoase intacte și îi conferă mișcarea caracteristică de flexie, translație și rotație, însă cu
deplasare redusă în spațiu.
Corpul unei leptospire (leptos-subțire) este constituit din 3 părți componente și anume: doi
flageli periplasmici, situați central cu aspectul unor butoane sau cârlige; cilindrul citoplasmatic
care se înfășoară helicoidal în jurul celor doi flageli și teaca care reprezintă învelișul extern.
Pentru identificarea leptospirelor, caracterele biochimice nu se determină în mod curent.
Elaborează hemolizine și au un bogat echipament enzimatic: oxidază, catalază, lipază, fosfatază,
hialuronidază, coagulază și urează.
Germenii din genul Leptospira au următoarele antigene:
 Antigen somatic ”O” – are specificitate de gen, fiind comun leptospirelor patogene
și saprofite. Este situat în profunzimea învelișului bacterian din punct de vedere
chimic fiind un complex lipo-polizaharido-polipeptidic.
 Antigene de suprafață – au specificitate de grup și tip; sunt reprezentate de un
complex polizaharido-polipeptidic; sunt imunogene, anticorpii specifici conferind
protecție de grup și tip de durată limitată.
Studiul structurii antigenice a leptospirelor a permis împărțirea lor în serogrupuri și
serotipuri. Pentru identificarea acestora precum și pentru decelarea anticorpilor antileptospirici
din serul animalelor bolnave sau suspecte, se efectuează reacția de microaglutinare-liză.
Leptospirele patogene acționează prin multiplicare și invazivitate. Mobilitatea și gradul
de încovoiere a extremităților corpului bacterian conferă leptospirelor puterea de penetrare a
bacteriei cutaneo-mucoase, reușind să pătrundă chiar prin țesuturi mai dense. După ce pătrund în
organism prin mucoase, piele, trec în circulația sanguină în primele 10 minute. În această fază
de leptospiremie se multiplică intens timp de 5-7 zile, fiind prezente în sânge și toate organele,
mai ales în ficat. Datorită acțiunii hemolitice și congestiei hepatice apare anemie,
hemoglobinurie și icterul. După formarea anticorpilor, leptospirele se localizează la nivel renal,
de unde se elimină prin urină (faza de leptospirurie). Unele tulpini posedă un factor de virulență
Vi.

Leptospirele pot supraviețui până la 42 de zile la întuneric, mediu cald și pH neutru sau ușor
alcalin. Sunt sensibile față de uscăciune, lumină solară, pH acid sau intens alcalin și la
temperaturi sub 140C sau peste 280C. la 600C mor în 10-15 minute. Rezistă 2-3 luni în mediile de
cultură păstrate la întuneric. Sunt distruse de alcool, acizi, baze și cloramină. Cea mai activă
substanță dezinfectantă este acidul acetic 2-3%, utilizată în laboratoare pentru dezinfecția
materialelor de laborator și pentru antisepsia mâinilor.
FAMILIA SPIROCHETACEAE
Familia Spirochetaceae include 5 genuri: Borrelia, Spirochaeta, Cristispira, Brachispira și

Treponema .
GENUL BORELLIA
BORELLIA ANSERINA
Genul Borellia cuprinde patru specii: Borrelia anserina, Borrellia burgdorferi, Borrellia
theileri, Borrellia coriaceae.
II. Ecologie
Boreliile sunt găzduite de variate păsări sălbatice și mamifere iar transmiterea se face prin
căpușe și probabil prin țânțari. Căpușele au un ciclu de viață de doi ani iar în acest timp au trei
perioade în care se hrănesc cu sânge, parazitând mamifere sălbatice. Astfel, se pot infecta cu
Borrelia spp. și pot transmite boala la alte animale, întreținând astfel rezervorul natural.
 Borrelia anserine – produce borelioza aviară
 Brorellia burgdorferi – boala Lyme
 Borrellia theileri – spirochetoza bovină de căpușe
 Borrellia coriaceae – avort epizootic la bovine

 Prelevarea materialelor patologice: organe, sânge,
 Examenul bacterioscopic direct: constă în efectuarea de frotiuri colorate prin
metoda May Grunwald-Giemsa, în care Borrellia spp. apare sub formă filamentoasă,
ondulată, colorată în roz pal.
medii de cultură speciale, bogate în proteină (ovalbumină sau fragmente de țesuturi).
Efectuarea de culturi bacteriene se practică rar ca metodă de diagnostic în
spirochetoză.
 Poate fi cultivată și pe ouă embrionate de găină sau curcă prin inoculare intravitelină.
Borelia anserina este o bacteria microaerofilă, care se cultivă dificil în condiții de
anaerobioză strictă, la 28-300C.
Borelia anserina prezintă 5-8 spire fine și mai mulți flageli periplasmatici (extrem de
mobilă) care imprimă mișcărilor sale, caracterul unor lovituri de bici.
Particularitatea acestor microorganisme constă în multiplicarea prin diviziune
transversală , iar durata pentru o generație este de 18-24 ore. Colorarea se face prin metoda May
Grunwald-Giemsa, în care boreliile apar de culoare roz.
Nu se determină în mod curent, în cazul boreliilor.
Borrelia anserina are o structură antigenică diferită de celelalte spirochete.
În serul găinilor bolnave apar anticorpi specifici care se pot evidenția prin imunodifuzie.
Anticorpii sunt evidențiabili și prin reacții de bacterioliză de tip Pfeiffer-Isaev. Nu există
identitate antigenică între tulpini.
Infecția experimentală se poate realiza prin inocularea de sânge virulent sau broiaj de
organe la găini sau rațe tinere. Se pot face și inoculări pe ouă enmbionate.

Boreliile prezintă o rezistență scăzută la acțiunea factorilor fizici și chimici.
Manifestă sensibilitate față de antibioticele: penicilină, oxitetraciclină și kanamicină.
VI. Imunoprofilaxie
Se folosesc vaccinuri inactivate cu formol, mertiolat de sodiu sau fenol, folosind ca substrat
antigenic sângele de gâscă virulent sau embrioni de găină infectați experimental cu sânge
virulent.
GENUL BRACHISPIRA (SERPULINA)

BRACHISPIRA (SERPULINA) HYODYSENTERIAE
În 1992, genul Treponema (Schaudinn 1905) și-a schimbat denumirea în Serpulina, care
semnifică aspectul unor mici șerpi.
Genul cuprinde mai multe specii, dintre care pentru patologia veterinară prezintă importanță
specia: Brachispira (Serpulina) hyodysenteriae, fiind cea mai patogenă, alte specii din cadrul
genului slab patogene sau nepatogene sunt Brachispira (Serpulina) innocens, Brachispira
pilosicoli, Brachispira intermedia, Brachispira aalborgi, Brachispira alvinpuli.
II. Ecologie.
Sunt germeni de portaj la porc, câini, păsări și în mod special, la rozătoare (șobolani și
șoareci). Poate fi izolați din apele stătătoare.
Brachspira (Serpulina) hyodysenteriae – agentul etiologic al dizenteriei porcului, este
prezentă la toate categoriile de vârstă, cu frecvență mai mare la grăsuni. Evoluează cu diaree,
materiile fecale fiind bogate în mucus și sânge.
Brachispira pilsicoli - produce spirochetoza intestinală la suine.
Brachispira intermedia – produce spirochetoză intestinală aviară și colită spirochetică la porc.
 Prelevarea materialelor patologice: cadavre, organe, segmente din intestin,
tampoane rectale și fecale diareice,
 Examenul bacterioscopic direct – are valoare de diagnostic – stabilește gradul de
infecție, prin numărarea germenilor în câmpul de examinare: ex. 1-5 germeni/câmp=
infecție slabă, subclinică; 6-15 germeni/câmp=infecție cronică; 26-100
germeni/câmp= infecție acută gravă,
medii de cultură bogate în substanțe nutritive (medii cu sânge, ser).
Brachispira (Serpulina) este o bacterie anaerobă sau microaerofilă.
Se dezvoltă în medii lichide: bulionul din soia cu tripticază și ser fetal bovin 10% sau
bulion cord-creier.
Se folosesc preferențial mediile de cultură solide, suplimentate cu ser sau sânge, cel mai
uzual fiind agarul cu tripticoză-soia-sânge 5% și spectinomicină.
Pe medii solide – formează colonii de dimensiuni mici (sub 0,5 mm), lucioase,
translucide, netede, înconjurate de o zonă de beta-hemoliză.
În medii lichide – germenii nu produc turbiditate, mediul rămânând limpede.
Incubarea se face în condiții de anaerobioză la temperaturi optime de 28-300C, în 5-6 zile.
Brahispirele au o formă alungită, cu 3-4 ondulații neregulate. Lungimea este de 6-9μm,
iar grosimea de 0,3-0,4μm. Sunt nesporulate, necapsulate, foarte mobile datorită mai multor
flageli periplasmatici (7-14).
Se evidențiază în preparate native examinate în câmp întunecat sau cu contrast de fază și
în frotiuri colorate Gram, Giemsa sau prin impregnare argentică.
Brachispira (Serpulina) fermentează fructoza, esculina și uneori glucoza, nu și lactoza,
zaharoza și manitolul. Nu produce H2S și nici indol.
Pe baza antigenelor solubile în faza apoasă , au fost identificate 4 serotipuri.
Mecanismul intim de acțiune a speciei Brachispira (Serpulina) nu este întru totul elucidat.
Infecția experimentală se poate efectua pe purcei SPF (Specific Pathogen Free) sau pe
diferite animale de laborator. Enteropatogenitatea se poate stabili prin testul ansei ligaturate.

Brachispira (Serpulina) prezintă o rezistență scăzută la acțiunea factorilor fizici și chimici.
Manifestă sensibilitate față de antibioticele: penicilină, oxitetraciclină, kanamicină, tilozină,
gentamicină.
VI. Imunoprofilaxie
Încercările de a induce un răspuns imun după vaccinare pe diferite căi, inclusiv pe cale orală,
cu produse inactivate, au dus la rezultate nesatisfăcătoare.
BIBLIOGRAFIE
1. Atlas R. M., (2005) – Handbook of Media for Entironmental Microbiolgy. Taylor &
Francis Group, USA.
2. Baker H. F., Rosalind M. Ridley, (2007) – Microbiology, Ed. Taylor&Francis, Oxford,
UK
3. Boldizar E. L., Răpuntean S., Fiț N., (2002) – Microbiologie generală – Practicum. Edit.
Genesis Tipo, Cluj-Napoca.
4. Barriello S. P., Murray R. P., Funke G., (2006) – Topley Wilsonʼs Microbiologt and
Infections – Bacteriology, vol. II. Hodder Arnold – ASM Press.
5. Buiuc D., Neguț M., (2009) – Tratat de microbiologie clinică. Ediția a III-a Ed.
Medicală, București.
6. Carp Cărare C., (2006) – Cercetări bacteriologice privind Listeria monocytogenes și
implicațiile sale epidemiologice, Teză de doctorat – UȘAMV Iași.
7. Carp-Cărare C., Alina Vlad-Sabie, Floriștean V., (2013) – Detection and serotyping of
Listeria monocytogenes in some food products from North-East of Romania, Romanian
Review of Laboratory Medicine, vol. 21, Nr. ¾
8. Dunbar, S. A., Clarridge, J. E., (2000) – Potential errors in recognition of Etysipelothrix
rhusiopathiae. J. Clin Microbiol. 38:1302-1304
9. Euzeby J. P., (2011) – List of Prokaryotic names with Standing in Nomenclature.
Retrieved 2011-06-11
10. Fiț N. I., (2008) – Bacteriologie generală veterinară, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca
11. Forsythe S. J., (2000) – The Microbiology of Seif Food. Blackwell Science Ltd.
12. Guguianu E., (2002) – Bacteriologie generală, Ed. Venus, Iași.
13. Groisman E. A., (2001) – Principles of Bacterial Pathogenesis. Acamedic Press London
UK
14. Gupta, R., Espinal, M. A., Raviglione, M. C, (2004) – Tuberculosis as a major global
health problem in the 21 st century; a WHO perspective. Semin. Respir. Crit. Care Med.
15. Hogg S., (2005) – Essential Microbiology, John Wile&Sons, Ltd, England
16. Ivana S., (2007) – Microbiologie medicală veterinară, Vol. I. Ed. Științelor Medicale,
București.
17. Larpent J. P., (2000) – Listeria. Ed. Techique&Documentation – Lavoisier. Paris
18. Kirchman D. L., (2008) – Microbial Ecology of the Oceans, John Wiley&Sons, Canada
19. Koch A. L., (2007) – The Bacteria: Their Origin, Structure, Function and Antibiosis,
Springer The Nederlands.
20. Kostakioti M., Hadjifrangiskou M., Hultgren S., (2013) – Bacterial Biofilms:
Development, Dispersal, and Therapeutic Strategies in the Postantibiotic Era, Cold
Spring Harbor Laboratory Press doi:10.1101/cshperspect.a010306
21. Mânzat, R. M. (2001) – Boli infecțioase ale animalelor – Bacterioze. Ed. Brumar,
Timișoara
22. Paul E. A., (2007) – Soil Microbiology, Ecology, and Biochemestry, Third Edition.
Academic Press UK.
23. Paul J., (2001) – Marine Microbiology. Academic Press, London, UK
24. Pepper I. L., Gerba C. P., (2005) – Environmental Microbiology. Elsevier Inc. UK
25. Perianu T. și col., (2011) – Tratat de boli infecțioase ale animalelor. Bacterioze. Vol. I.
Ed. Universitas XXI, Iași.
26. Perianu T. și colab., (2012) – Tratat de boli infecțioase ale animalelor. Viroze și boli
prinonice, vol. II. Ed. Universitas XXI, Iași.
27. Răpuntean Gh., Boldizar E., (2001) – Microbiologie și Imunologie veterinară, Ed.
AcademicPress, Cluj-Napoca.
28. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2005) – Bacteriologie specială veterinară. Ed. Academic
Press, Cluj-Napoca.
29. Răpuntean S., (2002) – Studiu asupra algelor unicelulare din genul Protheca: aspecte
epidemiologice, morfoculturale, biochimice, antigenice și semnificația etiopatogenică,
Teză e doctor, Cluj-Napoca.
30. Tașbac A. B., (2014) – Microbiologie veterinară generală. Ed. Larisa, Câmpulung
31. Țogoe I., Dobrea M., (2006) – Bacteriologie veterinară. Ed. Printech, București.
32. Ulea E., Lipșa F. D., (2011) – Microbiologie. Ed. Ion Ionescu de la Brad.
33. Velescu E., (2002) – Patologia bolilor infecțioase la animale. Ed. Terra Nostra, Iași.
34. Zaror L., Valenzuela K., Kruze J., (2011) – Bovine mastitis caused by Prototheca zopfii:
first isolation in Chile, Arch. Med. Vet. Vol.43 nr. 2 Valdivia
35. Zignol M., Hosseini, M. S., Wright, A. Et al., (2006) – Global incidence of multidrog-
resistant tuberculosis. J. Infect. Dis.

Bacteriologie Speciala (Indrumator de Lucrari Practice)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bacteriologie Speciala (Indrumator de Lucrari Practice)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRAREA PRACTICĂ NR.

PROTECȚIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE MICROBIOLOGIE

Pentru a preveni răspândirea germenilor microbieni din produsele patologice și riscul

Identificarea microorganismelor și testarea lor sub aspectul patogenității și al sensibilității

III. Infecția naturală

IV. Conduita diagnosticului etiologic

Clasificarea familiei Streptococcaceae a suferit numeroase și repetate remanieri în special

b) Grupa viridans – grupa streptococilor care determină hemoliză de tip alfa,

GRUPA BACTERIILOR GRAM POZITIVE DE FORMĂ ALUNGITĂ,

Caracterul L.monocytogenes L. L.ivanovii L.welschimeri L.seeligeri L.grayi

Caractere diferențiale între Erysipelothris și Listeria

Caracterele diferențiale Erysipelothrix Listeria

V. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

LUCRARE PRACTICĂ NR. 4

GRUPA BACILILOR GRAM POZITIVI, AEROBI, NESPORULAȚI

Caracterul C.pseudotuber C.renale C.bovis C.kutscheri C.equi

5. Structură antigenică și factori de patogenitate

LUCRARE PRACTICĂ NR. 5

GRUPA BACILILOR GRAM POZITIVI, SPOROGENI

SPECIILE PATOGENE PENTRU MAMIFERE

Caracterul diferențial B. anthracis B. cereus

5. Structură antigenică și factori de patogenitate

SPECIILE PATOGENE PENTRU INSECTE

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 6

SPECII PREDOMINANT sau EXCLUSIV TOXIGENE

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 7

LUCRARE PRACTICĂ NR. 8

GRUPA BACILILOR GRAM POZITIVI ASPOROGENI ACIDOREZISTENȚI

 Complexul M. bovis ____________________-subsp.bovis

o Specii de dezvoltare rapidă (sub 7 zile), peste 30 de specii, din care:

LUCRARE PRACTICĂ NR. 9

GRUPA BACILILOR GRAM NEGATIVI, AEROBI

Genuri și specii bacteriene incluse în Familia Enterobacteriaceae

Genul Specii de importanță medicală

Caracterele generale ale familiei Enterobacteriaceae:

V.Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

În funcție de prezența anumitor antigene somatice și flagelare, salmonelele sunt grupate

IV. Conduita diagnosticului etiologic

Testul Salmonella enterica subspeciile: Salmonella

Habitat cald sânge rece

5. Structură antigenică și factori de patogenitate

V. Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

5. Structură antigenică și factori de patogenitate

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 11

IV. Conduita diagnosticului etiologic

V. Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

5. Structură antigenică și factori de patogenitate

IV. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

IV. Conduita diagnosticului etiologic

V. Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

IV. Conduita diagnosticului etiologic

V. Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

LUCRARE PRACTICĂ NR. 12

Familia Pseudomonadaceae include peste 265 de specii bacteriene ubicvitare, majoritatea

V. Sensibilitatea față de factorii de mediu și substanțe antimicrobiene

În urma clasificării actualizate a pseudomonadelor de interes medical în grupele genul

V. Sensibilitate la factorii de mediu și substanțele antimicrobiene

V. Sensibilitatea față de factorii de mediu și substanțe antimicrobiene

V. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțe antimicrobiene

Caracter diferențial Fusobacterium subspecia Fusobacterium

5. Structură antigenică și factori de patogenitate

V. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțe antimicrobiene

V. Sensibilitatea la factorii de mediu și substanțe antimicrobiene