„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

-relația dintre două personaje-

[INTRO SI INCADRARE]
Camil Petrescu a fost unul dintre exponenții de seamă ai modernismului literar în
perioada interbelică. Adept al sincronismului lovinescian, scriitorul a pledat pentru romanul
citadin, ca reacție la tradiția literară de inspirație rurală. Într-un eseu din 1927 („De ce nu avem
roman”), scriitorul argumenta că romanul trebuie să descrie un mediu social în care problemele
de conștiință să fie posibile. Primul său roman, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, apărut în 1930, ilustrează în bună măsură ideile sale despre arta narativă care asumau
explicit modelul proustian.
[STATUT MORAL, SOCIAL, PSIHOLOGIC]
[Ștefan]
Protagonistul narator este Ștefan Gheorghidiu, un tânăr intelectual, student la filozofie,
care, moștenind o mare avere, se vede scutit de grija zilei de mâine. El accede astfel în
societatea înaltă a Capitalei, la al cărei stil de viață mondenă, se adaptează cu greu. Naiv și
„neprihănit” - cum îl caracteriza G. Călinescu - Ștefan se dovedește idealist și naiv și în iubire,
fapt care îl expune unei mari decepții. El este, totodată, unul din acei oameni pentru care
principiile contează mai mult decât interesele personale. De pildă, e gata de dragul onoarei să
renunțe la o mare avere. De asemenea, nu ezită să plece pe front ca voluntar, întrucât crede că are
datoria morală de a lupta pentru binele patriei sale.
[Ela, soția lui Ștefan]
Ștefan se îndrăgotește de o colegă de facultate, Ela, o fată blondă, plină de viață și
generozitate, care îi va deveni în scurt timp soție. Moștenirea le va schimba viața amândurora,
dar Ela se dovedește mai aptă să adopte rapid stilul vieții mondene și întregul cod de eleganță al
claselor superioare. Naratorul pare preocupat însă mai curând de o altă transformare. Soția sa,
atât de generoasă și dezinteresată la început, devine dintr-o dată foarte practică și preocupată de
bani. Din clipa aceea, iubirea lor intră în criză și în mintea și sufletul naratorului se instalează o
chinuitoare gelozie. „Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război” pare nu atât o poveste
de dragoste, cât romanul unei gelozii expuse cu o precizie clinică.
EVIDENȚIEREA RELAȚIEI PRIN DOUĂ EPISOADE/SECVENȚE
episod 1
Episodul central pentru analiza geloziei este excursia de grup la Odobești. Un grup de
tineri mondeni, plictisiți de viața Capitalei, hotărăsc să facă o escapadă în afara orașului. Cei doi
soți, Ela și Stefan, participă laoalaltă cu prietenii lor. Pe drum, însă, ea manifestă un interes
deosebit pentru un tânăr sosit în grup de curând, domnul G, un bărbat elegant care le prezintă
ultimile mode de la Paris. Ela insistă să stea lângă domnul G, dansează cu el, dispare cu el în vie,
lăsându-l pe Ștefan pradă celor mai dureroase închipuiri. Din acel moment, relația lor nu va
regăsi niciodată candoarea și puritatea dintâi. Cei doi se despart, apoi se împacă, și din nou se
despart. Totuși iubirea lui persistă și el continuă să-și facă reproșuri pentru o gelozie care nu are
nici o dovadă materială.
episod 2
Relația lor se frânge definitiv puțin mai târziu. Ștefan, de astă dată sublocotenent în
rezervă, concentrat pe frontieră, în primăvara lui 1916, face o ultimă tentativă de a clarifica
raporturile sale cu Ela. Chemat la Cîmpulung, se duce și asistăm la o scenă care, în ciuda
banalității exterioare, are semnificația unui cutremur sufletesc. Ela îi cere să pună o parte din
avere pe numele ei, ca să fie asigurată în cazul în care el va cădea pe front. Solicitarea îi pare lui
Ștefan de o lipsă de delicatețe fără egal. Și încă nu este sigur că ea îl trădează, dar nu mai are
ocazia să verifice, căci peste câteva ore regimentul său primește ordin de atac.
ANALIZA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ
[perspectiva narativă]
Acțiunea este narată la persoana întâi din perspectiva lui Ștefan Gheorghidiu, care ne
oferă exclusiv propria sa imagine, inevitabil subiectivă. Pentru Camil Petrescu, naratorul la
persoana întâi și unicitatea de perspectivă narativă nu erau o simplă convenție literară, ci o
condiție a autenticității, prin care înțelegea posibilitatea de a ne comunica un adevăr psihologic
mai profund. „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”, scria la un moment dat autorul. De
aceea, Ela ni se înfățișează doar indirect, ca reflex în conștiința naratorului.
[modalități de caracterizare]
Din formula narativă aleasă decurge firesc și modalitatea de caracterizare a personajelor.
Portretul naratorului-personaj reiese preponderent indirect din propriul său discurs și din paginile
de autoanaliză. Protagonistul narator face ample introspecții care au ca obiect chiar propriul
sentiment de gelozie. Caracterizarea directă este sumară. Apar ici-colo câteva indicii privind
opinia celorlalți despre sine, așa cum le surprinde el însuși. De pildă, Ela îl convinge să se
îmbrace mai elegant ca să facă față competiției mondene. Se deduce că el păstrase ceva din
simplitatea studentului sărac. Nu lipsesc totuși câteva elemente de autocaracterizare când,
analizându-și gelozia, se descrie pe sine ca fiind ridicol.
În privința Elei, în schimb, naratorul folosește toate procedeele tipice romanului obiectiv,
cu rezerva că totul trebuie pus sub semnul subiectivității. Avem parte de descrieri directe, de
opinii ale altor personaje, dar și de gesturi și fapte care vorbesc de la sine, indiferent de
subiectivitatea naratorului. De pildă, Ela face cadouri generoase prietenilor și își îngrijește
mătușa bolnavă cu mare devotament. Relația dintre personaje se conturează așadar prin
intermediul acestui joc complicat de „oglinzi paralele”.
[ÎNCHEIERE]
Relația dintre Ștefan și Ela ocupă un loc privilegiat în literatura noastră. S-a spus, pe de o
parte, că iubirea aceasta intră în categoria iubirii pasiune, („l’amour-passion”) conform
clasificării lui Stendhal, adică acea iubire care pretinde devotament absolut. Iubirea, spunea
despre sine Ștefan este o formă de monoideism. Pe de alta parte, s-a argumentat că am asista mai
curând la o formă de iubire-vanitate („l'amour de vanité”), aceea care se nutrește mai curând din
amorul propriu. Dar indiferent de opțiune, controversa însăși ne arată că romanul camilpetrescian
se ridică la nivelul unei problematici universale.