Determinarea principalelor constante biologice:

VSH,Timp de coagulare, Hematocrit, Glicemie, Uremie,

Colesterolemie, Hemograma

Starea de sănătate a organismului este definită prin valoarea unor constante biologice care
pot indica dacă organele vitale funcționează, sau nu, în parametrii normali. Aceste valori au
marele avantaj de a putea fi foarte ușor evaluate prin simple analize de sânge și urină, iar
informațiile pe care le furnizează, atunci când sunt evaluate de un medic, pot identifica rapid
unele suferințe, chiar înainte de apariția simptomelor. Aceste constante biologie fac parte din
pachetul de analize uzuale, pe care oricine ar trebui să le facă cel puțin o dată pe an: VSH,Timp
de coagulare, Hematocrit Glicemie, Uremie, Colesterolemie, Hemograma.

Sângele omului este compus din două elemente esenţiale:

 partea lichidă alcătuită din apă, din substanţe organice şi minerale solubile si
 partea solidă alcătuită din elemente celulare (globule roşii, globule albe şi trombocite).

În situaţia în care sângele recoltat din vena pacientului este introdus într-o eprubetă se
coagulează după câteva minute. Apoi acesta se separă într-un strat lichid, superior, care se
numeşte ser şi într-un strat inferior, solid care este cheagul. Dacă în eprubeta în care s-a recoltat
sângele se adaugă o substanţă anticoagulantă (prin care se împiedică coagularea sângelui) atunci
sângele nu se mai coagulează, dar se separă tot în două straturi: stratul superior, lichid constituit
din plasmă şi stratul inferior, solid, constituit din elementele celuare necoagulate.
Din aceste două componente ser şi plasmă sanguină se vor efectua principalele analize
medicale biochimice şi serologice. Din elementele celulare sanguine se realizează analizele
hematologice. Analizele hematologice cercetează numărul, forma, caracteristicile şi compoziţia
elementelor celulare ale săngelui.

1. VSH-ul reprezintă viteza de sedimentare a eritrocitelor şi măsoară indirect gradul de

inflamare din sânge.

Determinarea VSH-ului este o analiză simplă care se bazează pe proprietatea globulelor

roşii de a sedimenta, de a se depune într-un tub de sticlă după ce sângele recoltat din venă a fost
amestecat cu o substanţă anticoagulantă. VSH se deosebeste de hematocrit prin faptul că sângele
se separă spontan după un oarecare timp în plasmă şi globule roşii, fără ca să fie centrifugat în
prealabil. Dacă un tub subţire, înalt de 200 mm, se umple cu sânge şi se menţine în poziţie
verticală timp de o oră şi apoi două ore, se observă cum deasupra se separă plasma. Valoarea
VSH se socoteşte după numărul de mm de plasmă separată într-o oră şi în două ore. Cu cât creşte
înalţimea plasmei separate şi cu cât înalţimea stratului inferior compus din globule roşii, cu atât
valoarea VSH este mai crescută, mai mare. VSH-ul trebuie să fie 12 mm/oră, iar la bărbaţi 28
mm/oră. În cazul vârstnicilor, o valoare mai crescută la această analiză nu trebuie să constituie
un motiv de panică. În această etapă a vieţii mai bine de un sfert dintre persoane au VSH-ul peste
limita superioară.
Hematiile, in mod normal, sunt incarcate la suprafata cu sarcini electrice negative din
cauza constituentilor lor membranari. De aceea, ele se depun lent, intrucat din cauza incarcarii
electrice, celulele adiacente se resping intre ele. Insa, situatia se schimba radical atunci cand in
plasma creste nivelul unor proteine ca raspuns la inflamatii, infectii, cancer (fibrinogen, proteina
C reactiva, imunoglobuline, anticorpi, etc). Aceste proteine se pot atasa de membranele
hematiilor si atunci viteza cu care acestea se depun (sedimenteaza) este mai mare, iar valoarea
VSH creste.
De asemenea, nu indica tipul de boala, dar isi gaseste cea mai mare utilizare in urmarirea
progresului unei anumite boli, mai degraba decat in diagnosticul acesteia.
Inflamatia face parte din raspunsul imun al organismului. Poate fi acuta, aparand rapid dupa
traumatisme sau infectie, sau se poate dezvolta mai lent si in timp (cronic), ca in bolile
autoimune sau cancer.
VSH este o optiune buna pentru decelarea proceselor inflamatorii in zonele geografice
sau centrele in care testele recente, mai specifice, nu sunt disponibile si este extrem de utila in
efectuarea unui diagnostic diferential pentru boala reumatismala. Exista mai multe grupuri de
pacienti pentru care VSH-ul este important, cum ar fi pacientii suspectati de arterita temporala,
vasculita sistemica sau polimialgie reumatica, sau cei cu poliartrita reumatoida, tuberculoza sau
boala Hodgkin, la care VSH este constant crescut, ajutand medicul la stabilirea unui diagnostic
diferential si la monitorizarea evolutiei bolii si a eficientei tratamentului instituit.
Analiza VSH este un test uşor de efectuat, necostisitor care a fost folosit de mai mulţi ani
pentru a ajuta la diagnosticarea condiţiilor asociate cu inflamaţia acută şi cronică, inclusiv
infecţii, cancer şi boli autoimune. VSH este de tip nonspecific deoarece nu indică exact cauzele
infecţiei; din acest motiv, analiza este de obicei utilizată împreună cu alte teste.

Modalitatea de recoltare
Pentru efectuare testului este necesara o proba de sange venos de minim 2 ml recoltat
intr-un tub violet cu anticoagulant (EDTA). Nu sunt necesare inainte de testare postul sau o dieta
speciala.
Interpretare rezultate

Barbati: Femei:

<50 ani: <15 mm/h <50 ani: <20 mm/h

50-85 ani: <20 mm/h 50-85 ani: < 30 mm/h
>85 ani: <30 mm/h >85 ani: <42 mm/h
 Sarcina (saptamanile 1-20): 18-48 mm/h
Sarcina (saptamanile 21-40): 30-70 mm/h
Copii (0-18 ani): <10 mm/h

Valori normale:
 la bărbaţi = 3-10 mm, la o oră; 5-15 mm la 2 ore;
 la femei = 6-13 mm la o oră; 1-20 mm la 2 ore;
 la copii mici = 7-11 mm la o oră.

Semnificatie clinica

VSH bazal este putin mai mare la femei. VSH-ul aflat in afara limitelor normale nu
trebuie sa fie neaparat un motiv de ingrijorare. Valoarea trebuie evaluata de catre medic si
corelata cu semnele si simptomele clinice ale pacientului.
O valoare a vitezei de sedimentare a hematiilor de peste 100 mm/h indica o boala activa
la momentul recoltarii.
VSH este crescut in inflamatie, sarcina, anemie, tulburari autoimune (cum ar fi artrita
reumatoida si lupusul), infectii, procese de necroza (ex infarct miocardic), unele boli de rinichi si
afectiuni maligne (cum ar fi limfomul si mielomul multiplu).
VSH este scazut in policitemie, hipervascozitate, anemia falciforma, leucemie, sindrom
de oboseala cronica, proteine plasmatice scazute (din cauza bolii hepatice sau renale) si
insuficienta cardiaca congestiva. Desi cresterile imunoglobulinelor cresc de obicei VSH,
nivelurile foarte mari il pot reduce din nou din cauza hipervascozitatii plasmei.

2. Timpul de coagulare

Timpul de coagulare reprezintă timpul necesar sângelului plasat într-un tub la 37 0C

pentru a se coagula.
Clasic pentru a aprecia puterea de coagulare a sângelui în cazul unei hemoragii sau în
vederea unei operaţii chirurgicale, se determină t.c. după cum urmează: se recoltează o picătură
de sânge din pulpa degetului, se pune pe o lamă de sticlă şi se cronometrează timpul care a trecut
până la coagularea sângelui.
Valori normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute.
Depăşirea acestui timp (T.C. crescut) arată că, coagularea sângelui se face cu întârziere,
fapt ce poate predispune la sângerări, la hemoragii.
Un T.C. scăzut (sub cinci minute) indică o coagulare anormal de rapidă a sângelui putând
duce la coagularea sângelui chiar în vasele sanguine, aşa cum se întâmplă în unele infecţii
microbiene.
TIMPUL DE COAGULARE ESTE PRELUNGIT ÎN SITUAȚIILE
URMĂTOARE:
  deficiență severă a factorilor de coagulare;
 afibrinogeneza;
 administrarea heparinei;
 coagulare intravasculară diseminată (DIC);
 administrarea de medicamente, precum anticoagulante.

ANOMALIILE ÎN COAGULAREA SÂNGELUI POT DUCE LA

URMĂTOARELE AFECȚIUNI:
 creșterea timpului de sângerare: boala de coagulare intravasculară diseminată
(CID), sindromul Bernard-Soulier, trombastenia Glanzmann;
 perioade anormale: sindromul Cushing, afecțiuni hepatice severe, leucemie și în
cazul deficienței de măduvă roșie hematogenă;
 deficiență de antitrombină: tromboza venoasă profundă și embolismul pulmonar;
 deficiență ereditară a factorului von Willebrand: boala von Willebrand;
 deficite dobândite și ereditare ale coagulării sângelui: hemofilia și
hipercoagularea sangvină (trombofilia).

Testul de coagulare este recomandat înaintea unei intervenții chirurgicale, pentru a indica
riscul hemoragic, sau atunci când există sângerări anormale.
Este indicat și în cazul în care trebuie monitorizat tratamentul anticoagulant sau pentru
punerea diagnosticului unor boli de sânge, precum hemofilia.

3. Hematocritul

Reprezintă masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum de sânge. Procedeul
constă în recoltarea sângelui dintr-o venă, apoi acesta se combină cu o substanţă antiocoagulantă
şi se repartizează într-un tub de sticlă foarte îngust, care se centrifughează puternic la o
centrifugă.
În urma acestei operaţii se observă separarea sângelui în stratul superior (plasma) şi
stratul inferior, format din globule roşii, care constituie hematocritul.
Hematocritul se poate defini ca fiind volumul stratului de globule roşii (în procente) faţă
de volumul total al sângelul din tubul de sticlă.

Valori normale ale hematocritului:

 la bărbaţi = 40-48%;
 la femei = 36-42%;
 la copii 2-15 ani = 36-39%.

Testarea este indicata pentru:

  diagnosticarea si monitorizarea anemiei;
 diagnosticarea si monitorizarea policitemiei;
 determinarea volumului plasmatic si eritrocitozei

Cauzele scaderii hematocritului includ: Anemie (anemie prin deficit de fier,

talasemie,anemie aplastica,intoxicatie cu plumb); sangerare; distrugerea celulelor rosii din sange
(anemie hemolitica indusa de medicamente,procese hemolitice autoimune,splenomegalie,purpura
trombocitopenica); supresia maduvei osoase sau subprotectie;
(leucemie,chimioterapie,mielodisplazie ) ; malnutritie si deficiente nutritionale (deficit de acid
folic, deficit de vitamina B12); infectie; sarcina.
Cauzele cresterii hematocritului includ: deshidratare; boli congenitale cardiace; cord
pulmonar (apnee in somn,bronhopneumopatia cronica obstructiva); eritrocitoza (policitemia vera
primara sau secundara); hipoxia (altitudini mari,prematuri cu dezvoltare pulmonara intarziata).
De ce este importanta testarea hematocritului?
Globulele rosii din sange transporta oxigenul in organism si dau sangelui culoarea sa
rosie caracteristica. In plus fata de oxigen, acestea contin si hemoglobina, o proteina care se
leaga de moleculele de oxigen. Acest lucru permite globulelor rosii din sange sa preia oxigenul
din plamani si sa-l transporte eficient in tot corpul.
Valoarea procentului de globule rosii din sangele unei persoane poate insa varia in
functie de factori precum stilul de viata, pe fondul unor schimbari de mediu sau in contextul unor
afectiuni medicale.
În cazul in care o persoana se simte obosita, are ameteli, prezinta dificultati de respiratie
este recomandat sa testeze nivelul de hematocrit pentru a vedea daca acesta se incadreaza in
valori normale. Valori ridicate sau scazute ale hematocritului pot indica existenta unor probleme
de sanatate, astfel ca valori scazute de globulelor rosii din sange semnalizeaza conditii de
sanatate precum anemia, in timp ce valori ridicate ale globulelor rosii din sange ar putea semnala
existenta policitemiei, o problema de sanatate care poate creste probabilitatea de a dezvolta
cheaguri de sange.

4. Glicemia

Glucoza este cea mai importantă zaharidă care se găseşte în mod normal în organele şi
sângele omului şi constituie combustibilul cel mai preţios pentru obţinerea energiei necesare
activităţii omului. Din arderea unui gram de glucoză, de către organism, rezultă 4 calorii.
Glucoza în organism provine din alimentele consumate de către om. Cele mai bogate alimente în
glucoză sunt dulciurile (zahărul, produsele zaharoase, mierea), precum şi alimentele care conţin
amidon (făina de cereale şi produsele cerealifere, cartofii etc.) care în organism se transformă
prin acţiunea enzimelor hidrolitice în glucoză. Dar organismul poate fabrica zahăr din orice
nutriment, chiar din proteine şi grăsimi prin procesul de gluconeogeneză. Pentru aprecierea
cantităţii de zahăr din organism, în laborator se analizează zahărul din sângele total ori din ser
sau plasmă.
Metabolismul glucidic este procesul prin care organismul nostru transforma carbohidratii
in glucoza, urmand ca aceasta sa fie folosita ca sursa de energie. Acest proces are loc in ficat si
in muschi si implica mai multe etape, cum ar fi digestia carbohidratilor, absorbtia glucozei in
sange si utilizarea glucozei de catre celule, pentru a produce energie. Glicemia (nivelul de
glucoza in sange) joaca un rol important in procesele metabolice, iar atunci cand valorile acesteia
prezinta modificari, organismul poate avea de suferit. Afla, in cele ce urmeaza, cand se masoara
glicemia, cum se interpreteaza rezultatele, dar si care sunt manifestarile, atunci cand glicemia nu
se afla in limite normale.

Valori normale ale glucozei din sânge: 65-110 mg la 100 ml sânge.

La persoanele de peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai crescute decât la
tineri, deoarece la ele şi consumul de glucoză în organism este mai redus. Scăderea sau creşterea
glicemiei în afara acestor valori produce perturbări grave organismului. Astfel, scăderea
glicemiei prea mult sub valorile normale (hipoglicemie) poate produce ca simptome slăbiciune,
tremurături, transpiraţii şi chiar pierderea conştienţei (coma hipoglicemică). Acest lucru se
întâmplă când organismul este subalimentat cu alimente ce conţin glucoză (glucide) sau în caz de
înfometare (inaniţie). Eforturile fizice mari, mai ales pe munte, care consumă rezervele de
glucide din ficat (în special la bolnavii de ficat) pot predispune la hipoglicemie. Hipoglicemia se
întâlneşte mai rar în bolile unor glande endocrine care secretă hormoni insuficienţi (hipofiza,
tiroida, suprarenale), precum şi la bolnavii de diabet care se tratează cu doze prea mari de
insulină sau alte medicamente antidiabetice.
Creşterea glicemiei (hiperglicemie) se întâlneşte şi la persoanele sănătoase dacă analiza
sângelui se face după un consum crescut de dulciuri. De asemenea, persoanele care au avut un
traumatism fizic sau psihic (stres) sau care s-au tratat cu anumite medicamente, pot avea o
glicemie crescută, fără a fi bolnavi de diabet. În aceste situaţii glicemia revine la normal după ce
a dispărut şi cauza care i-a provocat creşterea.
O glicemie mărită se întâlneşte în bolile glandelor endocrine care au rolul de a regla
concentraţia glucozei în sânge. Astfel, secreţia în exces a hormonilor unor glande (hiopofiza,
tiroida, suprarenalele) produce hiperglicemie.
Dar cea mai mare creştere a glicemiei se întâlneşte în diabetul zaharat sau diabetul
pancreatic. Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreţie endocrină de insulină şi exocrină de
enzime digestive ce se elimină în duoden. Insulina este un hormon ce are rolul de a ajuta la
consumul şi la arderea glucozei din sânge şi celule. În unele boli ale pancreasului acesta secretă
mai puţină insulină sau nu mai secretă deloc şi din această cauză glucoza, în loc să se consume,
să se ardă, se acumulează în sânge, crescând glicemia. Astfel, glicemia poate ajunge la 200-300
mg% şi chiar mai mult, ceea ce duce la coma diabetică (coma hiperglicemică) mai ales la acele
persoane care nu ştiu că au diabet.
 Nivelul glicemiei poate scadea in mai multe situatii, precum consumul excesiv de
insulina sau alte medicamente cu rol hipoglicemiant, activitatea fizica in exces, dieta saraca in
carbohidrati, consumul excesiv de alcool sau instalarea unei infectii grave. De asemenea, atunci
cand glicemia are valori mai mici decat valorile normale, poate fi un semn al hipotiroidismului
sau al unor afectiuni hepatice.
Simptomele hipoglicemiei (glicemia scazuta) pot include:
 tremuraturi;
 transpiratii reci;
 palpitatii sau tahicardie (batai rapide ale inimii);
 dificultati de concentrare;
 ameteli sau senzatie de lesin;
 piele rece si umedă;
 senzatie brusca de oboseala;
 stare de slabiciune.

Analiza zahărului din sânge (glicemia) nu este obligatorie pentru persoanele tinere
considerate sănătoase. Dar după 30-40 ani vârsta când apare de obicei diabetul, este bine ca, cel
puţin odata pe an să se dozeze glicemia.
Reglarea glicemiei – cum se readuce glicemia la valorile normale
Pentru a reveni la valorile normale ale glicemiei, este important sa urmezi sfaturile
medicului specialist si sa respecti un regim alimentar echilibrat. Astfel, abordarea acestui aspect
poate include:
 consumul de alimente bogate in fibre, cum ar fi fructele, legumele si cerealele
integrale;
 evitarea consumului excesiv de alimente si bauturi dulci;
 consumarea unei cantitati adecvate de proteine la fiecare masa;
 stabilirea unui program de masa regulat, fara a sari peste mese. De asemenea, este de
preferat sa eviti consumul de alimente intre mese, pentru a-i permite organismului
sa-si creeze o rutina, in ceea ce priveste echilibrarea nivelului de glucoza in sange;
 adoptarea unei rutine de exercitii fizice;
 administrarea medicamentelor prescrise de catre medicul specialist, daca acesta
considera ca este necesar.

Este important de retinut ca nivelurile crescute ale glucozei din sange pot fi semnul unei
afectiuni medicale grave, cum ar fi diabetul zaharat, deci trebuie luate in serios. Este esential ca
nivelul glucozei serice sa fie mentinut in limite normale, prin adoptarea unei alimentatii
sanatoase si a unei rutine regulate de activitate fizica, dar si prin administrarea corecta a
medicamentelor prescrise de catre medic, daca este necesar.
 5. Uremia
Uremia este o problema de sanatate serioasa care poate duce la deces daca nu este tratata.
Uremia este rezultatul acumularii in sange a deseurilor care nu mai pot fi eliminate de catre
rinichi.
Se caracterizeaza printr-o concentratie crescuta de creatinina si uree in sange si
dezechilibre lichidiene, de electroliti si hormoni si anomalii metabolice, care se dezvolta in
paralel cu deteriorarea functiei renale.
Uremia este adesea un semn al bolii cronice renale in stadiile terminale, dar poate sa
apara si in cazul unor afectiuni renale acute, daca pierderea functiei renale este rapida.
Uremia inseamna „urina in sange” si se refera la efectele acumularii de deseuri in sange
care nu mai pot fi eliminate de rinichii nefunctionali.
Afecteaza intregul corp. Ureea in sine are efecte toxice atat directe, cat si indirecte asupra
unei game variate de tesuturi. In plus, o serie de substante cu efecte toxice, cum ar fi hormonul
paratiroidian (PTH), beta 2 microglobulina, poliaminele, produsii finali de glicozilare avansata
si alte molecule care apar in etapele intermediare ale metabolismului si care nu mai pot fi
eliminate de care rinichi, contribuie la sindromul clinic.
Netratata, uremia este fatala. Astazi, terapia de subtitutie a functiei renale sub forma de
dializa sau transplant renal a imbunatatit semnificativ prognosticul acestor pacienti, desi acesta
ramane unul grav. Pacientii cu insuficienta renala care fac dializa au inca un risc mai mare de
deces comparativ cu populatia generala. Cea mai frecventa cauza de deces este boala
cardiovasculara (boala arteriala coronariana si accidentul vascular cerebral).
Nivelul de uree din sânge. Uremia este cuprinsă în mod normal între 0,25 şi 0,45 g, adică
între 3,3 şi 6,6 milimoli, pe litru de sânge: aceste cifre pot fi uşor mai mari la subiecţii care au un
regim alimentar foarte bogat în carne sau care nu consumă lichide în cantităţi suficiente. Uremia
este anormal de ridicată in caz de insuficienţă renală, anormal de scăzută în insuficienţa hepatică
gravă.
Valoarea uremiei şi în special cantitatea de uree excretată zilnic prin urină (20-35 g/24
ore) reflectă deosebita intensitate cu care se desfăşoară ciclul urogenetic şi intensitatea
catabolismului proteic.
La un aport proteic normal de 100 g/zi şi perfuzie renală normală, niveluri crescute ale
ureei serice nu se întâlnesc până când rata filtrării glomerulare nu scade la 30 ml/min.
În insuficienţa renală acută creşterea rapidă a ureei serice peste 100 mg% şi a creatininei
peste 2 mg% este constantă.
Ansamblul manifestărilor toxice ce însoţesc retenţia produşilor azotaţi în organism poartă
numele de uremie. Afecţiunea survine cel mai des în insuficienţa renală gravă.
Manifestările clinice sunt variate, în funcţie de gravitatea retenţiei azotate: apatie,
somnolenţă, cefalee, anorexie, oligurie, greţuri, diaree, vomă, comă.
 În boala renală cronică, nivelul sanguin de uree se corelează mai bine cu simptomele de
hiperuremie decât valorile creatininei serice.
6. Colesterolemia

Colesterolul face parte din lipidele mai complexe. Pe lângă rolul său fiziologic foarte
important în buna funcţionare a celulelor organismului, el poate contribui atunci când este în
exces la screlozarea arterelor. Colesterolul sau colesterina din organe şi sânge provine din
alimentele bogate în colesterol ca: ouă, unt, lapte, icre, creier, etc. Interesant este că ficatul are
proprietatea de a-l sintetiza din unele alimente care nu conţin colesterol cum sunt grăsimile,
proteinele şi glucidele.
Grasimile si colesterolul pe care le consumi sunt absorbite la nivel intestinal si
transportate catre ficat. Ficatul transforma grasimile in colesterol pe care il elibereaza in
circulatia sanguina. In sange, colesterolul circula legat de proteine – numite lipoproteine, astfel
caexista doua tipuri principale de colesterol: colesterol legat de lipoproteine de densitate joasa
(LDL- Low Density Lipoprotein, cunoscut si sub denumirea de colesterolul “rau”), in principal
colesterol produs de propriul organism si colesterol legat de lipoproteine de densitate crescuta
(HDL – High Density Lipoprotein , cunoscut si sub denumirea de colesterolul “bun”), tipul de
lipoproteina care absoarbe colesterolul si il transporta inapoi catre ficat. Cand nivelurile
colesterolului sangvin sunt mari, acesta este depozitat in peretii vaselor de sange, in principal in
peretii arterelor (vasele care aduc oxigen catre tesuturi). Depunerile se acumuleaza si pot forma
placi (ateroame). Hipercolesterolemia reprezinta o dislipidemie – o alterare a metabolismului
lipidelor.
În general, scăderea colesterolului nu are importanţă mare pentru organism. Acest lucru
se întâmplă în cazul subnutriţiei şi după eforturi fizice intense care consumă o parte din
colesterol. În bolile ficatului, organ care sitetizează colesterolul, scăderea acestuia este un indiciu
de reducere a funcţiei ficatului (insuficienţa hepatică, ciroza hepatică).
Creşterea colesterolului seric se datorează unui consum exagerat de alimente care conţin
colesterol, unei supraalimentaţii, vieţii sedentare, etc. Cea mai frecventă cauză a creşterii
colesterolului (hipercolesterolemia) însă este sinteza foarte crescută a acestuia de către organism.
Colesterolul mai poate creşte şi în insuficienţa glandei tiroide, glanda a cărei hormon are
rolul de a “arde” substanţele grase. Dacă colesterolul crescut apare la o vârstă mai tânără şi
rămâne permanent crescut, riscul de a produce modificări cardiovasculare este mare. De aceea
prevenirea creşterii colesterolului sanguin trebuie făcută la o vârsta tânără nu după ce s-au produs
modificări mai mult sau mai puţin irevesibile în artere. Excesul de colesterol din sânge se depune
pe pereţii arterelor contribuind la formarea aterosclerozei. La unele persoane colesterolul se
depune şi sub piele, mai ales la faţă sub formă de pete gălbui (xantom).
Multe persoane confundă starea de obezitate cu un colesterol mare neştiind că acesta nu
se găseşte în grăsimea corpului, ci în sânge şi în unele organe.
Valorile normale ale colesterolului depind şi de vârsta omului, astfel, colesterolul creşte
cu vârsta până 50-60 ani. După vârsta de 60 ani, valorile colesterolului nu mai cresc mult,
rămânând staţionar.
 Nivelul ideal de colesterol total este sub 200mg/dl, iar nivelul colesterolului LDL este sub
70 mg/dl. Totusi, daca nu ai boala cardiovasculara si nici factorii de risc pentri boala
cardiovasculara, nivelul colesterolului LDL de 100-130 poate fi acceptabil. Si nivelul
colesterolului HDL este important. Persoanele care au niveluri sub 40 mg/dl sunt mai predispuse
sa dezvolte ateroscleroza, boala cardiovasculara si accident vascular cerebral.
Un colesterol de 2,50-3,00g/l este un semnal de alarmă, în timp ce un colesterol de peste
3g/l pune urgent problema unor măsuri de tratament. Desigur că există şi persoane cu
hipersolesterolemie, care nu fac ateroscleroză şi nici accidente vasculare (cardiace sau cerebrale),
după cum există persoane cu valori normale ale colesterolului care prezintă semne de
ateroscleroză.

7. Hemograma

Hemograma este un test de laborator care măsoară diferite componente ale sângelui, prin
numărarea elementelor figurate ale sângelui, care se foloseşte la diagnosticul infecţiilor virale
sau bacteriale, a anemiilor şi a altor boli.
Cum se recolteaza
Analiza in sine presupune recoltarea unei cantitati mici de sange venos, de regula la
primele ore ale diminetii, inainte de a manca sau bea. Prelevarea sangelui se face intr-o eprubeta
sterila prin punctia unei vene la nivelul cotului. Proba este trimisa in, de unde poti primi
rezultatele cateva ore mai tarziu.

Numarul de eritrocite sau numarul de celule rosii:

 Barbati: 4,35 - 5,65 trilioane de celule/litru de sange sau 4,35 - 5,65 milioane de
celule/microlitru (un microlitru este 0,001 mililitri);
 Femei: 3,92 - 5,13 trilioane de celule/litru sau 3,92 - 5,13 milioane de celule/microlitru.

Durata de viata a globulelor rosii este de patru luni, iar organismul le inlocuieste in mod
continuu. Corpul unui adult produce aproximativ doua milioane de celule sanguine in fiecare
secunda si tot atatea sunt distruse la nivelul ficatului.
Capacitatea de sinteza de eritrocite a organismului (hematopoieza) este uriasa. Maduva
osoasa poate accelera procesul de pana la opt ori, daca apare un deficit, in urma unei hemoragii,
de exemplu. Productia de hematii este influentata direct de concentratia de oxigen din sangele
arterial. Cand aceasta scade, se produc mai multe celule rosii. Din acest motiv, persoanele care
traiesc la altitudine mare, dar si fumatorii vor avea un numar mai mare de celule rosii.

Hematocritul
Este masurat in procente si reprezinta numarul de globule rosii din volumul total de
sange.
 Barbati: 38,3 - 48,6 la suta;
  Femei: 35,5 - 44,9 la suta.

Indicaţii – detectarea şi monitorizarea anemiei şi policitemiei.

Semnificaţie clinică
Hematocritul depinde de masa eritrocitară, volumul eritrocitar mediu şi volumul
plasmatic.
De obicei, atunci când hematiile sunt de mărime normală, modificările hematocritului le
urmează pe cele ale numărului de eritrocite. Totuşi în anemia micro-/macrocitară relaţia poate să
nu se păstreze. De exemplu, în talasemie hematocritul scade deoarece hematiile microcitare
ocupă un volum mai mic, în timp ce numărul de eritrocite poate fi normal/crescut.
1.Scăderea hematocritului:
– anemie; la un Hct <30% (0.30) un pacient este moderat – sever anemic;
– creşterea volumului plasmatic (sarcină).
2. Creşterea hematocritului:
– eritrocitoză/policitemie;
– hemoconcentraţie (ex.: şoc; aport insuficient de lichide: copii mici, vârstnici; poliurie
etc.).
Valori critice – Hct < 20% poate determina insuficienţă cardiacă şi deces;
– Hct > 60% se asociază cu coagularea spontană a sângelui.
Interferenţe
1. Excesul de anticoagulant (cantitate insuficientă de sânge) determină scăderea
volumului eritrocitar şi în consecinţă scăderea Hct determinat manual.
2. In sângele arterial Hct este cu ~2% mai mare decât în sângele venos.
3. In reticulocitoză, leucocitoza marcată, prezenţa de crioglobuline sau macrotrombocite
analizorul automat poate determina valori fals crescute ale Hct (volumele mai mari ale
reticulocitelor şi leucocitelor intră în calculul Hct).
4. Valori fals scăzute ale Hct pot apărea în cazuri de hemoliză in vitro, autoaglutinare,
microcitoza.

Hemoglobina

Hemoglobina (Hgb) - este proteina care transportă oxigenul de la plamâni la ţesuturi şi

este prezentă în globulele roşii. În drumul spre sângele venos, hemoglobina transportă anhidrida
carbonică la plămâni de unde este eliminată prin aerul expirat. Ea se formează în măduva oaselor
în acelaşi timp cu eritrocitele imature. Într-o globulă roşie sunt cca 350 milioane de molecule de
hemoglobină, dintre care fiecare transportă patru molecule de oxigen. Valorile normale: Sunt
considerate valori normale cele cuprinse între 14–18 g/100ml pentru bărbaţi şi 12–16 g/100ml
pentru femei.
Cauza din care valorile sunt mai mari decât media: Valorile mai mari decât media pot fi
cauzate de diaree, de dishidratare, de policitemie, de şoc, de transfuzii de sînge repetate, etc.
 Cauze pentru valorile inferioare mediei: Acestea pot fi cauzate de colagenopatie, de
dificit de fier, dificit de vitamină B12, de hemoragii, de infecţii grave, de insuficienţă renală
cronică, de leucemie, etc. Pentru sportivi intervalele normale pot fi diminuate cu o unitate.

Globulele albe

Globulele albe (WBC) - sunt celule ale sângelui, numite şi leucocite, au un aspect de mici
mase gelatinoase incolore, sunt mai mici decît eritrocitele însă mai groase (10-12 micron
diametru) şi deasemenea fără nucleu. În general acestea au funcţii de apărare împotriva
microorganismelor. Unele din ele ajung la ţesuturile cu bacterii şi substanţe străine,
inconjurindule şi distrugindule. Altele produc substanţe numite anticorpi, care neutralizează
acţiunea nociva a virusului şi a bacteriilor care eventual penetrează în organism. Pot fi divizate
în:

Neutrofile - servesc la apărarea organismului de la infecţii, în special cauzate de bacterii.

Acestea conţin diverse proteine şi substanţe chimice în stare să distrugă ireversibil membrana
organismelor patogene.

Eozinofilele au funcţiunea de apărare a organismului de paraziţi. Numărul lor cresc mai

ales în bolile alergice (asma, rinită alergică, urticaria etc) şi pot fi responsabile de anumite
simptome caracteristice acestor boli.

Bazofilele - funcţia acestora nu e foarte bine cunoscută,chiar dacă numărul acestora cresc
în cazul alergiilor; conţinistamina care eliberată în exces în sînge sau în ţesut provoacă
discomfosrt.

Monocitele - apăra organismul de anumite bacterii, cum ar fi cele care provoacă

tuberculoză. Dacă creşte numărul acestora înseamnă că infecţia e provocată de bacteii. Valorile
normale sunt de la 4. 000 la 7.000 pe mm3 pentru femei şi de la 5.000 la 8.000 pe mm3 la bărbat.

Neutrofilele constitue 40-75%, eosinofilele 0-7%, basofilele 0-2%, linfocitele 18-50% şi

monocitele 2-9%.

Numărul globulelor albe cresc dacă se consuma anumite substanţe că arginină sau
periodoc (în caz de sarcină, menstruaţii). În caz că numărul lor scăde corpul este mai mult expus
bolilor căci sistemul imunitar slăbeşte.

Trombocitele (NUMARUL DE PLACHETE)

 Trombocitele, numite și plachete sanguine (PLT), sunt elemente celulare ale sângelui
fără nucleu, de forma unui disc, reprezentând fragmente din celulele numite megacariocite.
Trombocitele au un rol important în procesul de coagulare.
Valorile normale sunt de la 150 la 440 mii/microlitru. Unele medicamente influențează
numărul de trombocite, cum ar fi contraceptivele orale sau aspirina.
Diminuarea numărului de plachete, numită trombocitopenie, poate fi cauzată de o
transfuzie imediată de sânge sau de o perioadă îndelungată de întrebuințare a anumitor
medicamente: antibiotice, diuretice, hipoglicemiante. Ea poate fi însă și semnul unor boli
organice, cum ar fi: anemia, lipsa vitaminei B12 și a acidului folic, infecțiile virale, leptospiroza,
limfomul, malaria, hipertiroidia, purpura, infecțiile cu streptococi, scarlatina, tifosul.
Creșterea numărului de plachete, numită și trombocitoză, poate fi din cauza unui
supradozaj de vitamina B12 și acid folic, din cauza sarcinii sau unei activități sportive intense (în
ultimele 2 cazuri fiind considerată o situație normală, fiziologică, de aceea nu este luată în
considerație de către medic). Poate fi însă și un semn al altor boli cum ar fi tumorile.

Indicaţii
 investigarea unei sângerări neexplicate, unei boli hemoragice sau a unei boli trombotice;
 în cadrul unui profil de coagulare;
 monitorizarea bolilor asociate cu insuficienţă medulară;
 monitorizarea în timpul tratamentelor care pot induce supresie medulară (iradiere,
chimioterapie etc.) .

Bilirubina

Bilirubina este un pigment biliar provenit din hemoglobină. La fiecare 120 de zile,
eritrocitele sunt reînnoite, iar hemoglobina este descompusă de macrofagi in componentele sale
de baza (grupul eme si globinele). Dacă la nounăscuţi nivelul de bilirubină întrece valoarea
necesară pentru colorarea pielii, poate produce daune creierului.
Deasemenea examenul determină existenţa unei boli de ficat.
O diminuare a bilirubinei poate fi cauzata de: 1. anumite tipuri de anemie 2. efectul
anumitor sedative.

Sideremia

Sideremia - este concentraţia fierului în sânge (de la 60 la 160 mcg/dl pentru bărbaţi şi de
la 20 la 140 mcg/dl pentru femei).

Transferinemia

Transferinemia - e concentraţia de tranferină în sânge (de la 250 la 400 mg/dl). Aceasta e

responsabilă de mecanismul de compensaţie când nu ajunge fier.
 Feritinemia

Feritinemia - indică fierul existent la nivelul ficatului, adică rezerva de fier. Valorile
normale sunt 5-177 ng/100ml. Cauze pentru valorile superioare mediei: excesul de fier,
leucemia, transfuziile de sânge. Cauze ale valorilor inferioare mediei: lipsa de fier, hemoragii,
sarcina.

Microalbuminuria

Microalbuminuria - e proteina cea mai abundentă în sânge şi e produsă de ficat.

Concentraţia acesteia în sânge se ridică în caz de foame, când ficatul e bolnav cronic (ciroza),
sau când rinichii nu funcţionează adecvat. Atunci când albumina se elimină prin urină nu e ceva
foarte grav, cel puţin pentru început, însă indică că rinichii încep a se distruge.

Eletroliţii

Eletroliţii - controlul de sodiu (valoarea 135-145 mEq/l), şi potasiu (3,5-5,2 mEq/l),

calciu şi magneziu (1,7-2,3 mEq/l)

Creatinina

Creatinina - e formată în timpul lucrului muscular şi vine eliminată prin urină. Dacă
rinichii nu lucrează bine, valorile sale în sânge rămâne ridicat.

Trigliceridele

Trigliceridele sunt grăsimi produse de ficat sau introduse în organism pe cale alimentară
(de exemplu unt, caşcaval). Au funcţia de a „păzi” grăsimile pentru organism şi furnizează
energie numai în caz de necesitate.
Valorile normale sunt cuprinse între 40-170 mg/100ml şi sunt puternic influenţate de
alimentaţia de dinainte de recoltarea eşantioanelor de sânge pentru analize.
Cauzele pentru valorile ridicate: diabet, alcoolism, insuficienţă renală, obezitate,
pancriatită acută.
Cauzele pentru valorile mici: anemie, contraceptive orale, sarcină, bătrâneţe.
Împreună cu valorile ridicate ale colesterolului, valorile peste medie ale trigliceridelor
reprezintă un factor care poate contribui la deteriorarea stării arterelor.

Hemoleucograma este un test, iar interpretarea datelor, corelat cu rezultatele altor

investigatii clinice sau de laborator este doar de competenta medicului curant care le va evalua in
context clinic in functie de starea de sanatate a pacientului si suspiciunile ridicate de simptome
sau afectiuni preexistente.
Unele dintre valorile hemoleucogramei prezinta variatii in functie de varsta, greutate
corporala, unele boli cronice, inclusiv in cazul celor care sunt cunoscute si compensate prin
terapie, dar si pentru femeile insarcinate sau pentru persoanele care fac efort fizic sustinut si
constant (sportivii de performanta de exemplu).
Data fiind complexitatea informatiilor care se pot extrage din hemoleucograma acest tip
de investigatie nu lipseste din niciun set de analize, fie ca are rolul identificarii unei boli sau este
de rutina, si este esentiala ca modalitate de preventie, putand furniza informatii cheie despre
posibile afectiuni in stadii incipiente.
BIBLIOGRAFIE:

1. Chimie, manual pentru clasa a IX-a, autori: Sanda Fătu, Cornelia Grecescu, Veronica
David, Editura Bic All, Copyright 2013;
2. Chimie, manual pentru clasa a X-a, autori: Luminiţa Vlădescu, Corneliu Tărăbăşanu-
Mihăilă, Luminiţa Irinel Doicin, Editura Grup Editorial Art, Copyright 2010;
3. Chimie C1, manual pentru clasa a XI-a, autori: Luminiţa Vlădescu, Irinel Adriana Badea,
Luminiţa Irinel Doicin, Editura Grup Editorial Art, Copyright.
4. www.my.clevelandclinic.org;
5. www.emedicine.medscape.com;
6. www.medicalnewstoday.com;
7. www.healthline.com.