1.6.

Categorii de lucrări de îmbunătăţiri funciare

(jgheab = canal pentru scurgerea apei)
Udarea prin conducte
subterane
 Remember: Fondul funciar al României cuprinde cca.14,43 milioane hectare,
teren agricol 9,32 milioane hectare,

Curiozitate: Exista in tara noastra 32 000 statii de pompare, avand un

debit instalat de14 000 mc/an, consumul energetic este de 9931 kwora/an.

Pentru irigatii se folosesc 3800 GW ore pentru o suprafata de 3 200 000

ha.
 2. PROCESELE DE DEGRADARE ALE
MEDIULUI ÎN MASIVELE IRIGATE

 2.1. INFLUENŢELE NEGATIVE ALE MANAGEMENTULUI

DEFECTUOS ÎN APLICAREA IRIGAŢIILOR
 În România, problema irigaţiilor este numai parţial rezolvată, în
sensul că, în momentul de faţă nu se poate compensa integral
deficitul de apă ce afectează culturile agricole. Ca urmare, este
necesară atât reabilitarea şi modernizarea amenajărilor de irigaţii
existente cât şi extinderea treptată a acestora, astfel încât în anii
următori să se ajungă la o suprafaţă efectiv irigată de circa 2
milioane ha.
 La reabilitarea şi modernizarea amenajărilor de irigaţii trebuie
acordată o atenţie deosebită măsurilor vizând protecţia mediului,
în baza unei bune cunoaşteri a efectelor negative pe care le au
lucrările hidroameliorative aplicate neraţional.
 2.1.1. Influenţele negative ale irigaţiilor asupra sănătăţii oamenilor
 Cei mai importanţi factori favorizanţi ai apariţiei vectorilor şi viruşilor sunt
metodele de irigaţie bazate pe scurgerea la suprafaţă, inundarea terenului şi
submersiune (utilizată la cultura orezului), iar dintre tipurile de amenajare,
amenajarea cu canale deschise necăptuşite sau nesatisfăcător căptuşite
(impermeabilizate).
 Principalele caracteristici ale canalelor de irigaţie, care favorizează proliferarea vectorilor
şi viruşilor, sunt următoarele:
 - viteza mică a apei în canal (sub 0,7 m/s) este insuficientă pentru a antrena în
circuitul apei numeroşi factori aflaţi pe fundul şi taluzele canalelor; favorizându-le astfel
proliferarea
 - încărcare mare a apei de irigaţie cu particule solide transportate atât prin târâre
cât mai ales în suspensie. Aceste aluviuni se depun pe fundul canalelor şi parţial pe
taluzuri creând cel mai prolific habitat de dezvoltare a numeroşi vectori şi viruşi; [
 - pierderile mari de apă prin exfiltraţii- determină apariţia bălţilor şi ochiurilor de apă
în apropierea canalelor, - ele constituind medii excelente de proliferare a viruşilor;
 - creşterea vegetaţiei acvatice în canale, prin mărirea rugozităţii, favorizează o
reducere a vitezei apei în canal, o circulaţie neuniformă a apei, menţinerea permanentă a
condiţiilor de colmatare a fundului şi taluzurilor canalelor.
 Atât vegetaţia hidrofilă cât şi depozitul de mâl de pe fundul canalelor adăpostesc
numeroşi vectori de răspândire a bolilor (ţânţari, muşte, etc).
 Construcţiile hidrotehnice din cadrul sistemelor de irigaţie, ca de exemplu:podurile,
stăvilarele, bazinele de aspiraţie, sifoanele creează şi ele locuri favorabile ale proliferării
acestor vectori.
 Sifoanele coborâtoare (dukere ) care prezintă vegetaţie la intrarea şi ieşirea apei precum
şi stagnarea apei în sifon, permit acomodarea unor specii de melci şi a larvelor de ţânţari.
 Căderile în trepte de pe canale sunt habitate excelente pentru
larvele de Simulium.
 Un alt factor de răspândire a bolilor este reprezentat de
folosirea la irigaţii a apelor uzate sau poluate. Cursurile de
apă şi canalele ce transportă apa pentru irigaţii sunt deseori
poluate cu ape industriale sau menajere purtătoare de
germeni ale unor boli parazitare
 Eroziunea solurilor irigate constituie de asemenea o sursă
importantă de poluare a cursurilor de apă şi a rezervoarelor,
lacurilor naturale sau artificiale. De multe ori, prin eroziune
sau dizolvare în apa de irigaţie excesiv aplicată, sunt
transportate cantităţi importante de azot şi fosfor atât în apele
freatice cât şi în cele de suprafaţă. Prezenţa în apă a azotului
şi fosforului are ca urmare dezvoltarea exagerată a bacteriilor
şi algelor care cauzează mirosuri şi gusturi neplăcute
specifice. Poate apărea, prin consumarea acestei ape, boala
numită – methemonoglobinemia (dacă concentraţia depăşeşte
10 p.p.m. azot).
 Principalele boli umane provocate de apa poluată
sunt:
 a. Infecţii răspândite prin consumul de apă (febră
tifoidă, poliomelită, etc);
 b. Boli favorizate de prezenţa apei - infecţii
transmise având ca vector animale acvatice
nevertebrate (schistasomiasis sau biliharzioză);
 c. Boli cu vectori dependenţi de apă – infecţii
răspândite de insecte (malarie, onchorcerciasis);
 d. Boli în urma aruncării fecalelor în apă-boli
cauzate de infectarea apei de băut cu fecale
(ancylostomiasis);
 Principalii vectori de transmitere a bolilor, care au fost
asociaţi pe plan mondial, cu prezenţa sistemelor de irigaţie
sunt:
 Infecţii cu paraziţi transmişi prin agenţi acvatici şi
semiacvatici
 În această grupă, cea mai importantă este schitosomiaza
prin care sunt infectaţi în lume cca 200 milioane de
locuitori. Aceasta afectează în special traiectul intestinal şi
sistemul urinar.
 Melcii – care preferă plantele în descompunere - sunt
toleranţi la clorurile, mineralele şi sărurile ce se găsesc în
apă; însă, Ba, Ni, Zn au acţiune toxică asupra lor. Cei din
ordinul Oncomelania transmit boli de genul Schijaponicum
– cu repercursiuni grave asupra aparatului urinar, în
special populaţiei din E şi S - E Asiei.
 Infecţii datorate insectelor
 Ţânţarii, mai precis femelele, transmit 4 boli importante:
malaria, filariasis, febra galbenă,
 febra hemoragică (caracterizată prin dureri musculare).
 - Musca neagră ( Simulium): există multe specii de
Simulium dintre care cel mai important este Simulium
damnosum, vector al bolii Onchocarciasis, boală cu care, la
ora actuală, sunt infectaţi cca 30 milioane de oameni (mai
ales în zona centrală a Africii). Ca şi ţânţarii, musca neagră
are stagii acvatice de pupă. Viermele parazit Onchocarcia
volvolus, agent cauzal al bolii Onchocarciasis, este preluat
de femelă în timpul extragerii sângelui de la omul sau
animalul infectat, vierme ce poate fi transmis la o a doua
gazdă unde se transformă într-un vierme adult, se
împerechează şi produce larve noi.

 2.1.2. Influenţele negative ale irigaţiilor asupra plantelor
agricole
 Irigarea terenurilor agricole modifică echilibrul natural
climatic, hidrogeolologic şi hidrologic pe o suprafaţă a cărei mărime
depinde de mărimea terenului irigat. Modificările importante, mai
ales în ceea ce priveşte cantitatea de apă naturală de la suprafaţa
terenului şi din sol, schimbă şi echilibrul biologic dintre culturile
agricole şi bolile lor. Dintre factorii importanţi ce contribuie la
afectarea sănătăţii plantelor enumerăm:
 a. Metodele de udare
 Irigaţia prin pulverizare (aspersiune) favorizează infectarea plantelor
cu diverse bacterii iar creşterea umidităţii solului creează condiţii
favorabile infectării culturilor cu bolile specifice excesului de apă. Din
studiile efectuate pe plan mondial, s-a constatat că prezenţa apei
libere pe suprafaţa plantelor timp de 6 – 12 ore favorizează infecţia.
Temperatura ridicată a apei de pe suprafaţa plantelor este un alt
factor ce stimulează apariţia şi dezvoltarea infecţiei precum şi
transferul infecţiei şi la alte plante. De obicei, temperatura optimă
pentru dezvoltarea infecţiei, este mai joasă decât temperatura
normală din timpul verii.
 Acest tip de irigaţie mai are dezavantajul că poate spăla
reziduurile fungicide de pe frunziş, necesitând aplicarea altor
fungicide. Pentru a elimina acest dezavantaj, aceste substanţe se
introduc în apa de irigaţie.
 Prin irigaţie, este furnizată o cantitate mai mare de apă decât cea
provenită din precipitaţii ceea ce determină o creştere a
umidităţii, iar pe de altă parte, o scădere a temperaturilor, efecte
ce au ca rezultat creşterea gradului de îmbolnăvire a plantelor.
Îmbolnăvirea se poate produce în sămânţă sau în tulpină şi poate
persista de la un an la altul.
 Cercetările din SUA au arătat că metoda irigaţiei prin
picurare elimină deficienţele aspersiunii şi nu dezvoltă bacteriile
infecţioase decât în sezonul când temperatura scade şi ploile sunt
torenţiale. În condiţii de uscăciune acestea nu se dezvoltă,
neexistând condiţii favorabile de multiplicare.
 Aşadar, metodele de irigaţii (picurare, subterană), care
distribuie raţional apa, pot constitui un factor atât de reducere al
îmbolnăvirilor cât şi al răspândirii insectelor dăunătoare.
 b. Intensitatea de aplicare a udărilor
 Experimentările făcute asupra intensităţii udărilor, în special la
irigaţia prin aspersiune, au demonstrat că irigaţiile cu intensitate
moderată nu au repercursiuni negative asupra plantelor. O atenţie
deosebită trebuie însă acordată în cazul udărilor aplicate pe
terenurile cu pantă mare unde intensitatea udării trebuie reglată cu
atenţie pentru a nu provoca eroziune hidrică. Natura solului şi
mărimea pantei dictează în acest caz metoda şi intensitatea udărilor.
 c. Tipul culturilor şi rezistenţa lor la boli datorate irigaţiei
 Fâneţele şi păşunile se irigă, în general, prin aspersiune, dar
experienţele au arătat că menţinerea unei umidităţi ridicate în
interiorul culturilor nu conduce la dezvoltarea bolilor infecţioase.
 Pomii irigaţi pun însă probleme dificile din acest punct de vedere. De
exemplu, Phytophtora fructelor a devenit o boală infecţioasă, clar
legată de irigaţie. Ciuperca acestei boli ajunge pe fruct probabil prin
împroşcarea apei la nivelul solului sau de pe frunze şi tulpini. În
fruct, ciuperca pătrunde prin micile tăieturi ale acestuia. Din aceste
cauze, la irigarea prin aspersiune a pomilor, pericolul răspândirii
acestei boli este foarte mare.
 La irigarea prin aspersiune a tomatelor, pericolul îmbolnăvirii
plantelor şi fructelor creşte mult dacă se aplică între 250 – 300 mc
apă pe săptămână.
 O irigaţie prin aspersiune de cca 8 000 mc ha în 17 udări a produs
putrezirea a 8,9 tone de căpşuni la hectar, în timp ce udarea
excesivă prin brazde a acestora a produs o pierdere de numai
 6,7 t  ha. Reducerea la cca 4600 mc/ha a normei de irigaţie, a
condus la cca 4,2 t  ha fructe putrede în ambele metode de udare.
 Aceeaşi situaţie apare şi la irigarea excesivă a cartofului şi sfeclei,
când se înregistrează un număr mare de tuberculi şi rădăcini
putrede.
 d. Calitatea apei de irigaţie
 Are următoarele influenţe:
 irigarea cu apă sărată (cu un conţinut ridicat de Na şi Cl) conduce
în timp la apariţia salinizării
 solurilor şi arde totodată aparatul foliaceu ce vine în contact cu
această apă ;
 apa de irigaţie poate transporta agenţi patogeni nu numai în
interiorul culturii cât şi la distanţe
 foarte mari ( de la sursă prin reţeaua canalelor de transport şi
distribuţie).
 Irigaţia prin scurgerea apei la
suprafaţa solului
 Această metodă de irigaţie constă în aducerea apei la
suprafaţa solului pe canale, conducte rigide sau
pliabile şi distribuirea ei prin scurgerea liberă, în care
timp are loc infilitrarea în sol şi deci umezirea stratului
de sol cu rădăcinile plantelor.
 Este astăzi cea mai răspândită metodă de irigaţie din
lume şi poate fi folosită pentru toate culturile agricole,
livezi şi vii,de pe terenurile cu pantă până la 3%.
 Ea are eficienţă economică,deoarece necesită un
consum de energie mecanică sau electrică mai mic
decât aspersiunea şi se obţine o productivitate a
muncii aproximativ egală cu cea a aspersiunii.
 Metoda de irigaţie prin scurgerea apei la suprafaţa solului utilizează
brazde sau fâşii.
 Brazdele sunt nişte canale de 10 – 15 cm adâncime şi de 200 – 600
m lungime, care se deschid cu ajutorul unei rariţe (plug cu 2
coame). Brazdele se fac la o distanţă între ele de 0,40 – 1,5 m.
 Cu cât terenul este mai impermeabil, cu atât fundul brazdei se face
mai lat.
 Pe aceste brazde se dă un debit de 0,5 – 3 l/s, deci foarte mic, şi
pentru ca apa să curgă este nevoie de o pantă a brazdei de 1 – 1,5
‰.
 Pentru vii şi livezi, brazdele se fac la distanţe de 40 – 100 cm de
tulpina pomilor sau viţei de vie, cu o lăţime pe fundul brazdei de 30
– 50 cm. Uneori în livezi se concep brazde care încojoară fiecare
pom în parte pe trei laturi. Pe intervalul dintre pomi se amplasează
3 – 5 brazde, iar la vie 1 – 2 brazde.
 Brazdele sunt alimentate cu apă din canale provizorii sau
rigole, cu ajutorul sifoanelor transportabile şi foarte rar cu
ajutorul brazdei de legătură (desfăcută cu sapa).
 Cu ocazia lucrărilor solului (prăşitul mai ales), brazdele se
distrug şi trebuiesc refăcute.
 Deoarece brazdele pe lungimea lor sunt pline cu apă un timp
inegal, ele umectează inegal solul. Pentru a se obţine o
umectare cât mai uniformă se propun metodele următoare:
 1. la începutul udării se dă un debit practic dublu şi când apa
atinge capătul opus, debitul se reduce la circa 1/3
 2. pe treimea inferioară a brazdei, pe fundul ei, se trece cu un
cuţit scarificator, ceea ce sporeşte solicitarea apei care ajunge
mai repede şi în acelaşi timp se realizează o udare mai
uniformă.
 Rigola este un canal de 200 – 600 m lungime, care
transportă un debit de 20 – 40 sau cel mult 60 l/s, ia apă din
canalul provizoriu şi o dă brazdei.
 Debitul canalului provizoriu este de 20 – 40 – 60 – 80 sau
100 l/s şi, ca rigola şi brazda, el nu se calculează, ci se ia
constructiv pentru a permite scurgerea debitului necesar.
 Toate celelalte canale permanente se calculează, fiecare în
parte, după sarcinile pe care le vor avea şi se
dimensionează pentru sarcina respectivă.
 Fâşiile reprezintă mici suprafeţe pe care apa se scurge la suprafaţa
solului şi se folosesc la irigaţia culturilor agricole ce se seamănă
mai des, cum sunt cerealele, ierburile pajiştilor şi culturile furajere.
 Irigaţia pe fâşii constă în a da plantelor apă sub forma unei fâşii, ce
se scurge spre vale pe suprafaţa terenului, unei parcele de 2 – 8 m
lăţime şi de 80 – 400 m lungime. Se dă atâta apă încât până în
capătul din aval al fâşiei să nu rămână un exces de apă care să
necesite a fi evacuat.
 Lăţimea unei fâşii se ia egală cu lăţimea unei semănători (sau de 2 –
3 ori această lăţime), iar separarea fâşiilor se face cu ajutorul unui
dispozitiv care execută un diguleţ. Dispozitivul se numeşte ridger,şi
se aşează între tractor şi semănătoare.
 Irigaţia pe fâşii este cu atât mai eficientă cu cât fâşiile sunt mai
lungi. Debitul ce se dă unei fâşii este de 3 – 6 l/s. Apa se ia fie din
canalul provizoriu, fie din rigolă prin 2 – 4 sifoane.
 Odată cu amenajarea unui sistem de
irigaţie, ce va uda prin brazde, fâşii sau
rigole, la sfârşitul perioadei de vegetaţie se
face şi nivelarea capitală a terenului,
folosindu-se pentru această lucrare maşini
terasiere grele ca buldozere, gredere şi
screpere. Această nivelare se corectează în
fiecare an, sub forma unei lucrări de
nivelare de exploatare.
 Metoda de irigaţie prin
circulaţie sau revărsare
 Această metodă se foloseşte la irigaţia pajiştilor pe terenuri în
pantă şi frământate.
 Se efectuează prin una din următoarele forme:
 Irigaţia prin rigole.
 Rigolele folosite sunt foarte mici şi transportă debite de 0,5 – 1 l/
s·ha provenite din izvoare mici sau pâraie.
 Rigolele pot fi aşezate orizontal (panta de circa 10%), din ele apa
se revarsă peste pajişte şi se scurge pe ea ca o peliculă subţire
 Rigolele se execută de pluguri speciale
 Apa, după ce pătrunde în rigolă şi atinge nivelul maxim, se
revarsă spre aval într-un strat uniform de 2 – 3 cm grosime, pe
întreaga suprafaţă a parcelei. Pe partea laterală, surplusul de apă
este preluat de rigola de evacuare şi transportat pentru evacuare.
- Irigaţia prin planuri irigate. Se foloseşte pe pajişti
cu panta de 5 – 8% şi seamnă cu irigaţia pe brazde,
cu deosebire că în loc de canalul provizoriu se fac
rigole de alimentare. Acestea îşi varsă apa în rigole
orizontale (de circa 50 m lungime şi aflate la 10 – 15
m una de alta), unde apa se ridică şi după ce atinge
nivelul maxim se revarsă spre aval.
 Irigaţia subterană
 Această metodă de irigaţie constă din a umecta solul cu
ajutorul apei care circulă prin conducte îngropate.
 Conductele pot fi făcute din:
 - drenuri de ceramică, când se poate folosi apa uzată;
apa iese pe la rosturi şi se ridică în zona rădăcinilor prin
capilaritate;
 - drenuri cârtiţă, făcute cu drenerul; apa se ridică prin
capilaritate;
 - conducte din plastic prevăzute cu orificii de ieşire a
apei, laterale sau în jos;
 - tuburi poroase, când pot fi folosite ape sălcii, care
ies prin porii conductei şi se deplasează în sol mai ales
prin evaporarea de pe suprafaţa conductei.
 Apa este luată de conductele subterane dintr-un canal
deschis. Pentru a evita colmatarea conductelor
subterane se prevede la gura fiecărui canal, câte un
filtru de pietriş.
 Se preferă ca apa să circule sub o oarecare presiune,
pentru ca umectarea în sus a solului să se facă mai
favorabil.
 Conductele subterane au o pantă de 7 – 15‰ şi o
lungime maximă de 300 m.
 Irigaţia subterană se folosea în sere şi răsadniţe, dar,
în prezent, prin introducerea largă a plugului cârtiţă ca
şi a materialelor plastice, această metodă de irigaţie se
extinde tot mai mult.
 Avantaje:
 un udător poate uşor uda 10 – 15 hectare pe zi;
 pentru amenajarea suprafeţei nu sunt necesare mari lucrări de nivelare;
 se foloseşte puţină energie mecanică sau electrică la hectarul udat;
 terenul nu are nici un fel de limite obligate formate de canale, ceea ce
permite o largă mecanizare a tuturor lucrărilor agricole curente;
 solul umectat de jos, nu i se strică structura şi în spaţiul lui lacunar rămâne
totdeauna aer.
 pot fi folosite larg pentru udări o serie de ape uzate ale centrelor populate
sau ale unor fabrici, fără murdărirea frunzelor sau fructelor plantelor agricole
 Dezavantaje:
 umectarea nu este prea bună şi mai ales la suprafaţa solului;
 sunt foarte mari pierderile de apă prin infiltraţie;
 necesită la amenajarea sistemului de irigaţie multe lucrări de terasamente,
muncă calificată şi o mare precizie în instalarea amenajării.
Se folosesc la această metodă conducte din plastic perforate
sau conducte cu porozitate dorită făcută din bitum,
amestecuri diferite, materiale plastice sau conducte din
plastic, beton şi azbociment găurite lateral şi deschise sau
închise la capete. Apa care intră în conductele poroase
trebuie să fie neapărat decantată. S-a constatat că direcţia de
răspândire a apei din conductele subterane este de 5 ori mai
mare pe orizontală decât pe verticală.
La suprafaţa solului apa ajunge după 20 – 30 de ore de
udare, dacă conductele se găsesc la adâncimea de 80 cm,
motiv pentru care se recomandă să se ude de 4 – 5 ori pe
săptămână, cu o normă de 60 – 80 m3/ha pe zi.
Lungimea conductei de udare nu trebuie să depăşească 130
m, iar distanţa între conducte să fie de 1,2 – 1,5 m.
 Irigarea prin picurare subterană
(sistem subsolier de irigare)
 Linia de picurare este îngropată sub suprafața solului,
alimentând planta cu apă direct la rădăcină,
 sistemul subsolier de irigare prin picurare este cea mai
buna solutie de irigare pe termen lung, 10-15 ANI.
 Adâncimea și distanța liniei de picurare este amplasată in
funcție de tipul de sol și de structura rădăcinii plantei.

https://www.youtube.com/watch?v=Oi37HF5RE3E
 Avantaje:
 – eficienta maxima în cazul suprafețelor cu topografii neregulate, denivelate si in
panta
 Lipsa evaporării face ca apa să fie utilizată de către plantă la maximum.
 Alimentarea directă a rădăcinilor reduce riscul îmbolnăvirii plantelor.
 – consum redus de apa si energie
 – asigură producție consistentă
 – reduce numărul de angajați
 – operare simpla
 – mentenanta scazuta
 – reduce interactiunea cu utilajele agricole
 -Întreținerea sistemului este mult mai ieftină
 -Lucrările manuale agricole pot fi făcute fără a afecta sistemul, etc.
IRIGAŢIA
PRIN PICURAREDE SUPRAFAȚĂ

 Metoda de irigaţie prin picurare îşi are originea în

Israel si Australia (1961-1965)
 Metoda are avantajul de a folosi cantităţi de apă
reduse (cu circa 50% faţă de metoda prin aspersiune)
 Se udă 3 – 4 ore pe zi şi chiar până la 12 ore pe zi.
 Pentru a aplica această metodă, terenul amenajat se
organizează cu o staţie de pomare, care trimite apa pe
conducte, trecând-o printr-un filtru.
 Apa pătrunde în conducte de transport şi din ele în
conducte de udare prevăzute cu găuri în dreptul
fiecărei plante pe lângă care trec.
 Apa ţâşneşte slab din aceste găuri şi picură pe tulpina
plantei cât mai jos posibil, umectând astfel solul.
 Conductele de transport au un diametru de 38 – 50 mm,
iar cele de picurare de 12 – 20 mm şi chiar de 6 – 10 mm
şi lungimi până la 40 m.
 Se fac circa 30 de găuri pe fiecare cm2 sau se fac mici
pante ca apa să formeze picături cu diametrul de 2 mm.
 Toate conductele se aşează deasupra solului.
 Între conductele de picurare este o distanţă 0,8 – 6 m.
 În găuri se fixează un dop care se înşurubează-
deşurubează
 Debitul picăturii este de 3,8 l/ha.
 La hectar sunt necesare circa 3 – 10 km de conducte.
Irigarea prin picurare este solutia cea mai folosita pentru
irigarea culturilor de legume in solarii si in camp, pentru
gradini de flori sau ghivece, culturi de vita de vie si pomi
fructiferi.

https://www.youtube.com/watch?v=6RL2y5Z6MM0
Componente principale ale sistemului de irigare prin picurare
Componente principale ale sistemului de
irigare prin picurare
1. sursa de apa
2. sistemul de filtrare- obligatoriu si este dimensionat in functie de calitatea apei si de
suprafata irigata;
3. sistemul de ferilizare;optional;
4. Conducte de transport (parte fixă) (magistrală), confecţionate din material plastic rigid
PVC (pentru conductele subterane) sau PVC plastifiat pentru conductele aşezate la
suprafaţă; acestea au rolul de a alimenta cu apă conductele (furtunurile) de udare;
5. Conductele de udare, acestea reprezentând partea activă a instalaţiei de irigare prin
picurare. Acestea sunt confecţionate din polietilenă şi sunt prinse pe conductele de
transport. Distanţa dintre orificiile aflate pe conducta de udare poate fi diferită (10 cm,
20 cm, 30 cm), în funcţie de distanţa dintre plante pe rând.
Distanţa dintre conductele de udare pe conductele de transport se
poate stabili în funcţie de distanţa dintre rândurile de plante. (la viță
de vie și pomi).
La legume distanța este de 1,4-3 m la castraveți, tomate, fasole, varză și de 1.6-1.8m
la salată, ridichi, ceapă, verdețuri.
 Avantaje:
 - economie de apă
 - pierderile prin evaporație și infiltrație sunt mici datorită ariei mici umezite de la
suprafața solului
 - economie de forță de muncă;
 - distribuția apei poate fi automatizată
 - permite aplicarea îngrășămintelor odată cu apa de irigare și chiar a tratamentelor
fitosanitare
 - poate fi folosită pe terenuri cu pante mari și cu texturi extreme
 se reduce riscul de apariție a bolilor criptogamice (produse de ciuperci ex:
mana (Plasmopara viticola), fainarea (Uncinula necator) si putregaiul cenusiu al
strugurilor (Botrytis cinerea Pers.) deoarece frunzele plantei nu sunt udate.
 - poate folosi la irigare apă cu grad ridicat de mineralizare
Dezavantaje:

 Investiții mari pentru sistemul de irigații

 Dificultăți în exploatare datorită înfundării
picurătoarelor
 Fragilitatea instalației (pericolul ca
rozătoarele să înțepe sistemul)
 Pericolul apariției sub picurător a a
excesului de apă și levigarea substanțelor
nutritive în adâncime
 Materiale folosite la
irigarea prin picurare

Pentru montarea sistemelor de irigare prin picurare

se folosesc o gama variata de accesorii si fitinguri.
Cele mai importante sunt:
 Start conector cu filet pentru instalatia de irigare

Piesa de legatura intre teava de apa si instalatia de picurare.

Acest conector poate fi cu filet sau cu inel.
Acest tip de conectori se utilizeaza pentru instalatia de irigare prin
picurare tip banda.
 Robinet (minivalve)

Se utilizeaza ca piesa de legatura intre teava de apa si instalatia de

picurare.
Pot fi utilizati pentru instalatie de irigare prin picurare tip
banda dar si pentru cea instalatie de irigare prin picurare tip TUB.
Avantajul utilizarii robinetului in montarea sistemelor de
irigare prin picurare este ca poate fi oprita complet irigarea pe
randul respectiv.
 Mufă îmbinare tub picurare

- Mufa de legatura este piesa utilizata pentru unirea a doua parti

de instalatie de irigare prin picurare.(Se foloseşte la îmbinarea capetelor
tubului de picurare)
- Sunt prevăzute cu inel de siguranţă care impiedică desprinderea tuburilo
- Se utilizeaza atunci cand se doreste marirea randului irigat
sau in cele mai multe cazuri atunci cand instalatie este deteriorata
din diverse motive (taiate, zgaraiate, muscate de coropisnite sau alte
animale, etc).
 Racord 16mm x 3/4 cu filet exterior.

 Face legătura între conducte, benzi de udare

Teu 16x16x16

Se foloseşte la ramificarea tubului de

picurare de 16mm.
 Dopul

 Este piesa montata la capatul liber al benzii sau

tubului de irigare prin picurare pentru a impiedica
curgerea apei.
 Dopul poate fi cu inel sau cu filet
 Cu cat banda este mai intinsa cu atat dopul este
mai bine prins, se desface foarte usor permitand
golirea benzii de nisip si alte impuritati
 Garnitura


Se utilizeaza pentru etanseizarea

punctului de legatura dintre teava de apa si
conector sau robinet.

Filtru cu sita Picurător

 Injector Ventouri

 Utilizat pentru introducerea

Fertilizatorilor in instalatia de irigat
Banda picurare 5mill S10-10,6lh/m 3962ml/rola

Caracteristici:
Diametrul este de 16.1 mm
Distanta intre picuratori de 10 cm
Rata de scurgere este de 1.2 l/ora la 0.7 bar
Presiunea de lucru este de 0.6 bar
Lungimea bobinei este de 3962 metri.

Banda picurare 8mil S15(2300m)

Caracteristici:
Diametrul este de 16.1 mm
Distanta intre picuratori de 15 cm
Rata de scurgere este de 1.2 l/ora la 0.7 bar
Presiunea maxima este de 1 bar
Lungimea bobinei este de 2300 metri.
Tub picurare de 16mm
 CARACTERISTICI:
 Tubul de picurare cu compensare de presiune
este recomandat a se utiliza in zonele cu
diferente mari de nivel si unde sunt necesare
lungimi mari de rand.

 Acesta asigura un debit unform in fiecare

punct al sistemului.

 Constructia speciala a pastilelor cu

compensare de presiune nu permite
depunerea sedimentelor in interiorul acestuia.

 Presiunea de utilizare a furtunului este intre

0.5 si 4bar.

 Debitul nomial este de 2.1lph.

Lungimea maxima de rand intre 60 si 130ml
(in functie de presiune).
Grosimea de perete 1.05mm (0.44mil).

Tub orb Dn16mm
CARACTERISTICI
-Este recomandat a se utiliza in
situatiile in care avem nevoie de
mai mult de 30cm distanta intre
picuratoare.
-Pe acest tub se pot monta
picuratoare cu debite de la 2 la 8l/h.
- Presiunea de utilizare a furtunului
este intre 1 si 3bar.
- Grosimea de perete 0.9mm .
Tub picurare D16-33cm-4l
CARACTERISTICI
- Poate fi utilizat la irigarea
florilor, pomilor, gazonului,
legumelor etc.
- Diametrul interior este de 16mm
- Grosimea tubului este de 0.9 mm
- Rata nominala de scurgere este
de 3.6 litri/ora la o presiune de
lucru de 1 bar
- Presiunea de lucru minim 1 bar,
maxim 3 bari
- Distanta intre picuratoare este
de 33 cm
- Bobina are lungimea de 400 m
https://www.youtube.com/watch?v=YbSUntR29bw
Montare sistem irigare
Pentru 150mp de grădină sunt necesari:

- 100ml banda picurare cu pastila Ø16mm,

cu distanta dintre picuratoare de 30cm
- 15ml tub Ø20mm
- 1buc dop Ø20
- 1buc cot Ø20
- 10buc robinet Ø16
- 1buc regulator presiune 3/4"
- 1buc racord Ø20x3/4"
- 1buc robinet FI 3/4"
- 1buc unealta de gaurire
- 4buc mufa Ø16
 In grădini şi parcuri se utilizează
ţevi de picurare cu perete mai
gros de 0,8-1,1mm.
 Se folosesc mai ales la arbuşti,
arbori mici pentru o irigare de
precizie
 Unele ţevi de picurare se pot şi
îngropa.
Observații:
 Picurătoarele, pentru a realiza udări de calitate trebuie să îndeplinească
condițiile:
 - să realizeze debite mici și constante
 - să fie rezistente la înfundare.
 Numărul de picurătoare la o plantă se stabilește în funcție de consumul de
apă al plantelor, de densitatea de plantare și de felul culturii:
 Pentru vița de vie se pun 1-4 picurătoare la butuc-2 buc frecvent
 Pentru pomi se pun 1-10 picurătoare la pom- 4 buc frecvent
 - picurătorul se amplasează la o distanță = cu raza de umectare a lui față de
tulpina plantei
 - debitul picurătorului este 1-8-12 l/h și se alege în funcție de textura solului
pentru evitarea băltirii
 Distanța între conductele de udare:
1.4-1.8 m, flori, la pomi, d= distanța
dintre rânduri
 Lungimea conductei de udare:50-
100m, astfel încât, diferența de
presiune de la primul picurător până la
ultimul să fie mai mică de 10%.
Ciuperci cu picurătoare:
 Ciuperci de picurare:
Se folosesc mai ales in sere si solarii la culturi
fara sol, culturi in ghiveci cu irigare individuala.
- 1 ciuperca de 2-3 l/h cuprinde: 60-80 cm tub
capilar + tepus cu ghiara cu scurgere libera.

- 1 ciuperca de 4l/h cu ramificatie dubla sau

ciuperca de 8 l/h cu ramificatie in patru cuprind:
60-80 cm tuburi capilare + tepuse cu labirint
(2l/h)

- Ciupercile sunt antiscurgere; in pozitia de baza

când sunt inchise retin apa la o diferenta de
nivel de 0,8-0.6m. La pornirea sistemului datorita
presiunii apei se deschid toate in acelas timp si
la oprire se inchid toate in acelasi timp
 Ciuperca de picurare are un debit reglabil intre 0-100 l/h si un
picior de sustinere ce se imppanta in pamant pentru fixarea
ciupercii de irigare in locul dorit.
 Conexiunea la coloana de transport a apei de irigat se
realizeaza printr-un microtub spaghetti Ø5 care intr-o parte
se conecteaza la adaptorul prevazut pe piciorul de fixare a
ciupercii de picurare iar cealalta parte se introduce cu
ajutorul unui adaptor, in coloana de transport a apei de
irigat.
 Este utilizata la confectionarea instalatiilor de irigare la:
trandafiri, arbusti, plante ornamentale si in general tuturor
culturilor la care distante sunt inegale intre plante sau
distante sunt mai mari decat cele ale furtunelor de picurare
sau, de asemenea, se doreste reglarea debitului de irigat.
Lucrarea 5. CALCULUL DEBITULUI PE CANALE ȘI CURSURI DE APĂ

Stabilirea debitului în lucrările de îmbunătățiri funciare sau de geniu rural

are o mare importanță. Pentru determinarea debitului se disting două metode iar în
cadrul acestora mai multe procedee.
Metoda directă prezintă trei procedee :
- procedeul volumetric;
- procedeul care se bazează pe ecuația de continuitate;
- procedeul ce foloseşte construcții speciale (deversoare şi construcții hidrotehnice
adaptate ca apometre).
Metoda indirectă prezintă mai multe procedee ce se diferențiază mai ales
în ceea ce privește stabilirea valorilor stratului de precipitații și a scurgerilor ce se
produc în cuprinsul unui bazin hidrografic.
Procedeul volumetric se foloseşte în lucrările de combaterea eroziunii
solului, la stabilirea debitului unui izvor, a debitului ce se scurge într-un rezervor.
Q = V/T; volum/timp (l/sec; m3 /sec) (3.47)

Procedeul care se bazează pe ecuația de continuitate. În acest caz trebuie să se

cunoască secțiunea de scurgere şi viteza medie a curentului Q = ω·V ; (m2 ·m/s)

Fig.3.20 Determinarea elementelor necesare stabilirii debitului a-secțiunea de

scurgere;
b-categoriile de viteză într-o secțiune udată

În situația albiilor naturale secțiunile pot avea forme neregulate

(fig.3.20.a), şi atunci se va proceda la măsurarea adâncimilor pe sectoare mici, iar
prin însumare se va obține secțiunea udată a râului sau a pârâului:
S1 =d1 ·h1 /2
S2 =(h1 +h2 )d1 /2
...........................
S7 =(d7 +h6 )/2
ω = S1 +S2 +...+S7 (3.48)
Pentru determinarea vitezei medii a curentului de apă se folosesc mai
multe procedee diferențiate de mijloacele folosite. În secțiune viteza apei variază
de la maluri către firul abiei şi de la suprafaţă spre adâncime (fig. 3.20.b). Liniile

46
care unesc punctele dintr-o secțiune ce sunt animate de aceeaşi viteză se numesc
izotahe.
Determinările practice au dovedit că la suprafață viteza „Vc”este mai mare
decât viteza medie a curentului „Vm”. Adâncimile celor patru categorii de viteză
sunt prezentate în figura 3.20.b. Viteza medie reprezintă, în general, 0,8÷0,9 din
viteza maximă.
Ca mijloace folosite pentru determinarea vitezei apei într-o albie naturală
sau un canal sunt:
- flotorii (plutitori) de suprafață şi de adâncime;
- morișca hidrometrică.
Determinarea vitezei apei cu ajutorul flotoarelor (fig. 3.21, fig. 3.22). Flotoarele
sunt corpuri care plutesc putând fi confectionate din lemn, material plastic, metal,
sticlă etc. Cu flotoarele se poate determina, fie viteza de suprafață(când se
folosesc flotoarele de suprafață, figura 3.21.a), fie viteza medie (când se folosesc
flotoarele lestate, figura 3.21.b sau de adâncime).

Fig. 3.21 Tipuri de flotori fie viteza medie

a -de suprafață; b- lestați

Determinarea vitezei apei cu ajutorul flotoarelor este simplă dar mai putin
precisă față de măsurătorile efectuate cu morișca hidrometrică. Se alege un
tronson de canal sau albie în linie dreaptă, se marchează pe unul din maluri cu
jaloane, două puncte 1 şi 2 şi se măsoară distanta „L” dintre puncte (fig. 3.22).În
amontele jalonului 1 se lansează flotorul, la o distanță de 5÷10 m, când flotorul a
ajuns în dreptul jalonului 1 se deschide cronometrul și se înregistrează timpul
până când flotorul trece prin dreptul jalonului 2.

Fig.3.22 Schiță pentru măsurarea vitezei apei cu flotorul

Pentru îmbunătăţirea preciziei se efectuează cel putin trei determinări,

luându-se în considerare timpul mediu (T):
47
 ( )
(3.49)
Viteza curentului de apă se stabileşte cu relația:

(3.50)
în care :
V - viteza apei, în m/s;
L- lungimea tronsonului de canal, între punctele 1 şi 2, m; T- timpul, ca valoare
medie a celor trei determinări, în care flotorul a parcurs lungimea L, în secunde;
K- coeficient de corecție pentru cazul când se determină viteza medie „Vm” și se
foloseşte un flotor de suprafață; se pot considera K=0,852; Vm=0,852Vs, iar
Vmax =4,29Vs = 1,513Vm. Valoarea K este bine să se stabilească cu morișca
hidrometrică.
Morisca hidrometrică este un instrument pentru măsurarea cu precizie a
vitezei apei pe canale sau albii naturale. Instrumentul este alcătuit din două părți
principale (fig. 3.23):
- morișca propriu-zisă compusă la rândul ei din elice (E), corpul moriştei (CM),
amperajul de direcție (AD) şi tija pentru măsurarea adâncimii (T);
- instalația electrică cu elemente de semnalizare: soneria (s) și lampa (L). Toate
acestea se găsesc ambalate într-o cutie de lemn.

Fig.3.23 Schema de principiua moriştei hidrometrice

A-morișca propriu-zisă;B- instalația electrică

Se fixează morișca propriu-zisă pe tija metalică(T) la înălțimea

convenabilă determinării vitezei apei. Se fac legăturile electrice la bornele
moriştei și la baterie. Se introduce morișca în apăiar elicea este pusă în mişcare de
curentul de apă. Morişca tip „Jetowski” este astfel construită încât la fiecare 20
rotații ale elicei se produce un semnal acustic sau luminos.
Viteza apei se determinăcu relația:
V = a·n+b (3.51)
în care: a și b sunt parametri în funcție de caracteristicile elicei;
48
n - numărul de rotații ale elicei într-o secundă;
V - viteza curentului de apă la adâncimea la care a functionat elicea, în m/s.
Pentru determinarea valorii lui „n” se cronometrează timpul între două
semnale consecutive. Cunoscând că într-un asemenea interval se produc 20 rotații
ale elicei, rezultă:
n =20/t (3.52)
în care : t este timpul scurs între două semnale, în secunde.
În vederea obţinerii unor rezultate mai precise se cronometreazā timpul
între 3÷5 intervale consecutive, astfel că:
n = i·20/t (3.53)
în care: i este numărul de intervale dintre semnalele cronometrate. La morişca
hidrometrică de tipul Jetowski J3-19229, valorile parametrilor a și b la cele două
elicii sunt:
Elicea 1 Elicea 2
a = 0,2512 a = 0,5206
b = 0,0038 b = 0,0623

După determinarea celor două componente ω(secțiunea udată, în m2 ) și v

(viteza medie a apei, în m/s) se aplică formula ce se bazează pe ecuația de
continuitate a debitului:
Q = ω·v (m3 /s)

3.4.2. MĂSURAREA DEBITELOR CU AJUTORUL CONSTRUCȚIILOR

SPECIALE ADAPTATE CA APOMETRE

În exploatarea sistemelor de irigație o problemă deosebit de importantă o

constituie cunoaşterea debitelor şi a volumelor de apă ce sunt transportate pe
rețeaua de canale, pentru a stabili pe de o parte randamentul rețelei iar pe de altă
parte distribuția apei până la plantă. Măsurarea debitelor de apă ce trec printr-o
anumită secțiune se poate realiza prin utilizarea construcțiilor hidrotehnice
existente pe rețeaua de canale și adaptarea lor ca apometre. Dintre aceste
construcții fac parte: stăvilarele, deversoarele iar pentru distribuția apei la plante
sifoanele portabile.

49
Stavilele sau stăvilarele sunt construcții hidrotehnice formate dintr-un oblon, care
poate fi deplasat vertical pe două ghidaje laterale fixate în umplutura de beton în
taluzurile canalelor.

Fig. 3.24 Schema stavilei adoptată ca debitmetru

A-scurgere neînecată; B-scurgere înecată
1-oblon; 2-dispozitiv de ridicare; 3-reper de citire a deschiderii „e”;4-timpan; 5-
miră pentru citirea sarcinii de
scurgere „h”; ε’-coeficient de contracție în funcție de e/h

Pentru utilizarea stavilelor în scopul măsurării debitelor de apă se

amplasează în amonte de oblon la o distanta de 5÷8 m o miră care are cota „O” la
același nivel cu radierul stăvilarului. În acest caz funcționarea stăvilarului este
neînecată (fig.3.24.A), adâncimea apei în aval de oblon este mai mică decât
înälțimea deschiderii stavilei sau devine egală cu aceasta la o distanta mai mare de
0,15 m.
Debitul la scurgerea neânecată va fi determinat cu formula:
√ ( ) ( ) (3.54)
în care :
μ reprezintă coeficientul de debit cu valori cuprinse între 0,6 şi 0,7;
b-lățimea stavilei, în m;
e-înălțimea deschiderii stavilei citită pe oblon;

, când vo >0,5 m/s;

ε'-coeficient de contracție calculat înfuncție de raportul e/h.

e/h 0,10 0,20 0,30 0,40 0,50 0,60 0,65
ε' 0,615 0,620 0,625 0,630 0,645 0,660 0,750
În cazul scurgerii înecote (fig. 3.24. B) debitul stayilei se va stabili cu relația:
√ ( ) (3.55)
în care: Z = h1 – h2 ; exprimat în metri;
h1 - sarcina citită pe mira din amonte;
h2 - Sarcina citită pe mira din aval.
Măsurarea debitelor cu ajutorul deversoarelor.

50
 Metoda foloseşte legatura funcțională dintre debit și o înălâime de apă,
diferența de nivel sau diferentă de presiune produsă la trecerea curentului printr-
un dispozitiv care micşorează local secțiunea de curgere. Deversoarele sunt
dispozitive simple sau instalații hidraulice de forma unor panouri (vanete)
metalice, de lemn sau plastic, dispuse perpendicular pe axul canalului, având
practicate la partea superioară tăieturi (deschideri) de formă dreptunghiulară,
triunghiulară sau trapezoidală.
Deversorul dreptunghiular. Acest deversor poate funcționa cu contracție
laterală când este instalat pe un canal de forma trapezoidală la care latimea la fund
a canalului este mai mare decât lungimea crestei deversorului (fig.3.25A), dar şi
fără contracție laterală când lățimea canalului este egală cu lungimea crestei
deversorului (fig.3.25.B).
Deversorul cu contracție laterala a fost studiat pentru prima dată de Frese.
După amplasarea panoului cu deversor se produce pe canal o supraînălţare
a nivelului apei în amonte şi în acelasi timp menţinerea unui nivel constant. Pentru
a obține rezultate cât mai bune la măsurarea debitelor este necesar ca deversorul
să fie construit cu muchie din tablă conform dimensiunilor menționate în figura
3.25.

Fig.3.25 Deversorul dreptunghiular

A-cu contractie; B-fără contracție, 1-panou; 2- deversor; 3-muchie ascuțită (e <
0,67h); p- înălțimea pragului deversorului; h - sarcina de curgere (grosimea
pânzei deversante), măsurată la(2÷3)h în amonte
Deversorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - deversorul să
fie vertical şi instalat normal pe cursul de apă;
- nivelul apei în aval să nu influențeze curgerea;
- lungimea crestei dever sorului (L) cât mai mare (>20cm), iar sarcina„h”
să fiesă fie mai mare de 0,03 m. Luând în considerare ecuația de continuitate,
debitul se va calcula cu formula:
√ √ (3.56)

51
în care: m reprezintă coeficientul de debit la deversoare ce se calculează după
Bazin cu relația m = 0,405 + 0,0027/h, când viteza de apropiere Vo < 1m/s;
L-lungimea pragului deversorului, în m;
g- accelerația gravitației, 9,81 m/s2 ;
h- sarcina de curgere, în m.
Deversorul triunghiular denumit și Thomson se utilizează pentru
măsurarea debitelor mici, ce nu depăşesc 500 l/s, deoarece prezintă o sensibilitate
mare, secțiunea deversorului fiind un triunghi dreptunghic isoscel cu vârful
(unghiul drept) aşezat spre fundul canalului și mira montată aşa cum se observă în
figura 3.26 la distanța de 4 ori sarcina de curgere.

Fig.3.26 Deversorul triunghiular

În condiţiile în care valoarea unghiului α= 90° şi coeficientul de debit μ =

0,6 rezultă formula practică de determinare a debitului:

√ (3.57)

dar √ și atunci :

(3.58)

Pentru a obține rezultate bune la măsurarea debitului trebuie să se respecte

următoarele condiții:
- înălțimea pragului deversorului (vârful triunghiului față de fundul canalului) să
fie mai mare de 0,20 m;
- mira trebuie să fie instalată la o distanță de deversor egală cu de patru ori sarcina
hidrodinamică „h” față de vârful triunghiului;
- înăltimea minimă a lamei deversante să fie cuprinsă între 0,05 și 0,60 m.
Deversorul trapezoidal. Acest tip de deversor denumit si Cipolletti este de forma
unei vanete transportabile cu o deschidere trapezoidală (fig.3.27).

52
 Fig.3.27 Deversorul trapezoidal
Debitul poate fi calculat ca suma a debitelor unui deversor dreptunghiular
cu lungimea crestei (L) și al unui deversor triunghiular cu unghiul la vârf de 90°
(suma triunghiurilor de la margini cu unghiul de vârf β). În felul acesta debitul
deversorului va fi:
√ (3.59)

în care: Q este debitul deversorului(m3 /s);

m - coeficientul de debit care are valoarea 0,42 pentru tg α/2=1/4 indiferent de
„h”;
L - lungimea pragului deversorului, în m;
h - sarcina de curgere, măsurată pe mira la distanta de 4hmax , în m.
Când viteza de apropiere a curentului de apă
Vo < 0,2 m/s, Q= 1,86 L·h3/2 (3.60)
iar când Vo > 0,2 m/s, Q = 1,90 L·h3/2 (3.61)
Se impune să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- deversorul trebuie să ştranguleze curentul apei atât lateral cât şi pe fund ca
urmare distanța de la muchiile laterale până la taluzul canalului şi înălțimea
pragului deversorului să fie aproximativ egale cu 2,5 h;
- lungimea L să aibă valori cuprinse între 0,20 şi 1,50 m;
- sarcina de curgere să aibă valori între 0,06 și 0,60 m;
- muchia pragului să fie ascuțită și orizontală iar panoul deversor să fie vertical;
- curgerea să se facă neânecat.
Cu deversorul trapezoidal se poate măsura debitul până la 1,8 m3 /s.
Măsurarea debitelor cu ajutorul sifoanelor portabile.
Sifonul este un tub sau conducta cu ajutorul căruia se poate trece apa
dintr-un canal, peste un obstacol (digulețul canalului provizoriu de irigație) în

53
rigola, fâșia sau brazda de udare situate la o cotă inferioară, apa scurgându-se
datorită subpresiunii care rezultă în urma evacuării aerului din tub.
Sifonul hidrometru (fig.3.28) este alcătuit din 3-4 tronsoane astfel racordate încât
urmăresc conturul exterior al secțiunii digulețului unui canal realizat în secțiune
mixtă cum sunt canalele provizorii de irigație la amenajarea pentru udarea prin
scurgerea la suprafatā. Sifoanele se pot confecționa din tablă sudată (cu diametre
de 50, 100, 150, 200mm).P.V.C. cu diametre de 15 - 100 mm și cauciuc la care
diametrul poate fi de 20 – 100 m.

Fig.3.28 Sifonul hidrometru cu tronsoane inegale

1-tronsoane inegale divizate de sus în jos; 2-tronson cu rol de ajutaj şi lungime
3÷4 d, cu dop; 3-canal provizoriu de irigaţie; 4-brazde de udare; 5-rânduri de
plante

Pentru punerea în funcțiune, sifonul trebuie amorsat. Amorsarea constă în

înlocuirea aerului din tub cu apă. La sifoanele cu diametrul mic (50÷60 mm)
amorsarea se realizează prin scufundarea în apă din canal pentru evacuarea
aerului. Se astupă capetele cu podul palmelor și se aşează în poziție de functionare
pe diguleț. În acest caz curgerea se efectuează neînecat. Dacă sifonul are brațele
egale se divizează numai brațul din amonte, numerotarea diviziunilor făcându-se
de jos în sus (fig.3.29).

Fig.3.29 Sifonul hidrometru cu tronsoanele laterale egaleCt -cota teren; c.p.i-canal

provizoriu de irigafie;
Cb-cota fund brazdă; Z-sarcina de scurgere;
CC-cota coronamentului digulețului canalului

54
 Sarcina de curgere se citeşte pe brațul amonte al sifonului.În ambele cazuri
debitulse determinăcu relația:

√ (3.62)
în care: μ este coeficientul de debit în funcție de natura materialului din care este
confecționat sifonul: metal
μ = 0,51÷0,56, P.V.C. μ = 0,45÷0,69, cauciuc μ = 0,52÷0,69 sau se
determină experimental;
Z - sarcina sub care se face curgerea, în m (dm); d-diametrul tubului, în m (dm);
g - acceleratia gravitației, 9,81 m/s2 (98,4 dm/s2 );
Q - debitul sifonului, în m3 /s (l/s).
Pentru fiecare sifon se poate intocmio cheie limnimetrică (fig. 3.30) care
permite determinarea rapidă a debitului sifonului în funcție de sarcina sub care se
face curgerea(Z). De asemenea, cunoscându-se debitul sifonului Q pentru o
anumită sarcină (Z), se poate stabili timpul de functionare pentru a transfera-
distribui - un volum de apă necesar, cum este cazul aplicării unei norme de udare
în timpul perioadei de vegetație la o cultură.

Fig.3.30 - Cheia limnimetrică a unui sifon portabil

Din relația debitului se determină timpul „t”în secunde: (2.63)
în care:
t este timpul de funcționare a sifonului, în secunde;
V - volumul de apă ce trebuie administrat, în m3 ;
Q - debitul sifonului, în m3 /sec.

3.4.3. CALCULUL DEBITULUI ÎN CONDUCTE SUB PRESIUNE

Măsurarea debitelor se face cu instrumente denumite debitmetre.
Dispozitivele pe baza cărora s-au construit sunt: diafragma circulară, ajutajele și
tubul Venturi. Dacă la aceste dispozitive se anexează un mecanism pentru citirea
55
directă a debitului, avem de a face cu un debitmetru, iar dacă mecanismul permite
citirea volumului se numeşte contor sau apometru. În principiu, aceste instrumente
funcționează pe baza teoriei lui Bernoulli, conform căreia dacă o parte din energia
potenţială a apei este transformată în energie cinetică se înregistrează o pierdere
de sarcină (adică o micşorare a energiei potențiale gravitaționale şi datorită
presiunii).
Această pierdere este compensată prin creșterea vitezei apei prin orificii cu
contracție și este proporţională cu debitul ce trece prin secțiunea micşorată (fig.
3.31).

Fig. 3.34 - Diafragma circulară

1-conductă; 2-membrană circulară;
3-manometre; 4-flanșă de legătură

Relația dintre pierderea de înălţime şi viteză este urmatoarea:

√ ( ) (3.64)
în care: V reprezintă viteza curentului de apă, m/s;
φ este coeficient de corecție a vitezei care ține seama de pierderile de energie din
dispozitiv şi are valorile 0,92÷0,99;
h1 - înălțimea piezometrică în amonte de contracție, în m.c.a;
h2 - înalțimea piezometrică în punctul de contracție, în m.c.a;
Pentru calculul debitului se foloseşte formula lui Venturi dedusă din
teorema lui Bernoulli:
√ ( ) (3.65)
în care: μ este coeficientul de debit, 0,60÷0,62;
ω 2 - suprafața orificiului ce asigură contracția;
h1 -h2 - diferența de presiune între valorile citite pe manometrele amonte şi cel din
aval.
Pentru realizarea contracției complete raportul între cele două secțiuni
trebuie să fie de 0,7, în aceste condiții valoarea lui μ = 0,62.
56
 Conducta pe care se instalează diafragma trebuie să fie rectilinie, fără suduri
sau garnituri pe o distanță de cel putin (5÷8)D amonte şi 5D în aval, pentru a nu
perturba curgerea apei.
Ajutajele (fig. 3.32.A) asigură trecerea treptată de la secțiunea conductei
(ω 1 ) la secțiunea orificiului de curgere. În felul acesta se elimină contracția si
coeficientul de debit μ are valori între 0,98÷1,02 pentru raportul între ω 2 și ω2 au
mai mic de 0,7.
Diafragmele și ajutajele se folosesc pentru măsurarea debitelor la ape
limpezi, deoarece aceste dispozitive favorizează depunerea materialului
transportat.
Venturimetrele (fig. 3.32.B) sunt astfel construite încât au o secţiune
gradual convergentă şi alta de tranziție la diametrul conductei gradual divergentã.
În acest mod se elimină contracţia şi se recâştigă aproape complet pierderea
de sarcină din dispozitiv.

Fig.3.32 - Dispozitive pentru măsurarea debitului

A - ajutaj; B - venturimetrul

Coeficientul de debit are aceleaşi valori ca la ajutaje. Acest dispozitiv se

poate folosi şi pentru ape tulburi (cu suspensii).
Contorul de apă (fig. 3.33) măsoară volumul de apă scurs prin conducte, iar
prin înregistrarea timpului permite şi calculul debitului.
La trecerea apei rotorul se pune în mişcare iar numărul de rotaşii va fi în
strânsă corelație cu viteza apei. Rotaţiile rotorului sunt transmise prin intermediul
unui şurub färă sfârşit la un angrenaj de roţi dințate care prezintă prin axul lor pe
un cadran, numărul de metri cubi considerand mii m3 (1), sute(3), zeci(1), unităţi
(6), şi submultiplii, sute(4), zecí(o) unități de litri pe cadranul mare în dreptul
acului indicator 8 litri. După un timp de functionare se citeşte din nou, diferenţta
dintre citiri reprezintă volumul de apă consumat.
Contorul se va instala pe conducte drepte cu lungimea în amonte de 6÷8 ori
diametrul conductei şi un diametru în aval. Eroarea de măsurare a debitului se
estimează la ±12%.
57
 Fig. 3.33 - Contorul de apă
A-secţiune longitudinală; B-aspectul cadranului
1-corpul contorului; 2-rotor cu palete sau elicoidal;
3-şurub färă sfârșit; 4-roţi dinţate; 5-cadran de citire

3.4.4. SCURGEREA PRIN ORIFICII ȘI AJUTAJE

Orificiile sunt deschideri practicate la fundul sau în pereţii laterali ai unor
recipiente cum sunt: rezervoarele de apă, barajele bazinelor de acumulare sau se
produc la deschiderea parţială a stăvilarelor utilizate la distribuţia apei sau
reglarea nivelurilor pe reţeaua de canale. Importanţa orificiilor constă în realizarea
unor coeficienţi mari de debit şi permit evacuări însemnate de debit la dimensiuni
ale deschiderilor relativ mici. Orificiile se pot clasifica după mai multe criterii.
Astfel, după mărimea deschiderii deosebim :
- orificii mici, la care diametrul sau latura acestora reprezintă mai putin de
1/10 din sarcina „h” sub care se produce scurgerea (fig. 3.34);
- orificii mari, când diametrul sau latura mică a acestora reprezintă mai
mult de 0,1h din sarcina de scurgere.
În raport cu grosinea peretelui orificiile se împart în:
- orificii cu muchie ascuțită sau orificii practicate în pereți subţiri (fig.
3.34);
- orificii practicate în pereți groşi (fig. 3.35).

58
 Fig.3.34 - Orificiu practicat în perete subţire

După condiţiile scurgerii în aval de orificiu se deosebesc:

- orificii neînecate la care vâna de lichid curge liber în atmosferă, luând o
formă aproximativ parabolică (fig. 3.34);
- orificii semiînecate, la care nivelul lichidului în bieful aval se află mai
sus de muchia inferioară a orificiului;

Fig.3.35 - Orificiu practicat în perete gros

- orificii înecate, la care nivelul lichidului în bieful aval depăşeste muchia
de sus a orificiului ( fig. 3.36).

Fig3.36 - Orificiu cu funcţionare înecată

După forma sectiunii orificiile se împart:
- orificii circulare sau rotunde;
- orificii rectangulare (pătrat sau dreptunghi).
59
 Scurgerea neânecată prin orificii mici practicate în pereţi subţiri, verticali.
La aceste orificii viteza medie a vânei de lichid ce trece prin secţiunea orificiului
se poate calcula cu formula:
√ (3.66)

în care: V reprezintă viteza medie, în m/s;

φV - coeficientul de corecţie al vitezei teoretice cu valori 0,96 - 0,99;
g - acceleraţia gravitaţională, 9,81 m/s2 ;
h - sarcina sub care se face scurgerea prin orificiu (se consideră constantă).
Vâna de lichid ce trece prin sectiunea ω a orificiului suferă o contracţie,
astfel că ω C < ω (fig. 3.34), sau
(3.67)

în care: φC este coeficientul de contracţie şi are valori cuprinse între 0,60 ÷ 0,64.
Ţinând seama de aceste consideraţii debitul Q realizat va reprezenta
produsul dintre secţiunea contractată (ωC) şi viteza medie a vânei de lichid (V),
adică:
(3.68)

în care:
Q reprezintă debitul realizat, în m3 /s;
ω C - secţiunea contractată, în m2 ;
V - viteza medie, în m/s.
Înlocuind valorile lui ωC şi V se obţine :
Q √ sau Q √ (3.69)

Produsul φC φV = μ care poartă numele de coeficient de debit sau de

descărcare şi atuncí rezultă:
Q √ (3.70)

Determinările experimentale au dovedit că valorile coeficientului de debit

(μ) variază între 0,59 şi 0,66 pentru toate lichidele şi pentru orice formă, mărime
şi poziţie a orificiilor mici cu muchii ascuţite.
În cazul orificiilor mici dreptunghiulare practicate în pereti verticali (fig.
2.37) debitul realizat va fi:
Q √ (3.71)
60
în care:
Q este debitul, în m3 /s;
a şi b - laturile dreptunghiului, în m;
μ - coeficientul de debit;
h - sarcina sau adâncimea, în m, sub nivelul lichidului până la muchia superioară a
orificiului.

Fig.3.37 - Orificiu dreptunghiular mic

Când orificiul este într-un panou aşezat la capătul unui canal în care apa se
deplasează cu o viteza mai mare de 1m/s sarcina „h”se majorează cu o valoare

a. Scurgerea prin orificii înecate.

Dacă admitem că vâna lichidului care iese din orificiu se contractă în mai
mica măsură ca în cazul scurgerii neânecate, iar viteza medie capătă valori
modificate, atunci relația debitului orificiului (fig. 3.36), va fi:
Q √ ( ) (3.72)

în care:
Q este debitul orificiului, în m3 /s;
ω – secţiunea orificiului, în m2 ;
h1 - sarcina de scurgere în bieful amonte, în m;
h2 - sarcina de scurgere în bieful aval, în m;
μ’ - coeficientul de debit care în general este mai mic decât μ cu aproximativ 2%.
b. Scurgerea lichidelor prin orificii mari neînecate
Pentru orificiile care depăşesc câţiva centimetri diametru se pot folosi două
procedee de calcul:
a) se consideră orificiul ca fiind format din suprapunerea unei infinităţi de orificii
elementare (fig. 3.38) şi atunci debitul elementar va fi:

61
 dQ √ (3.73)
Admiţând acelaşi coeficient de debit μ pentru toate orificiile, elementare se
deduce:

Q ∫ √ (3.74)

Fig.3.38 - Schema pentru calculul debitului la orificii mari

În urma rezolvării integralei (3.74) se obţine:
⁄ ⁄
√ ( ) (3.75)

b) se extinde formula stabilită pentru orificii mici în domeniul orificiilor mari

considerând sarcina „h” măsurată de la nivelul lichidului până la centrul de
greutate a orificiului, adică:

√ (3.76)

Pentru orificiul dreptunghiular vom avea:

( ) √ (3.77)

Dacă se verifică ambele metode prin experienţă şi prin calcul, se constată că

între valorile μ şi μ1 diferenţele sunt neînsemnate. În general, la orificiile cu
contracţie completă, dacă se ia μ = 0,6 se produce o eroare mai mică de 5%.
Rezultatele cercetărilor scot în evidenţă faptul că, în cele mai multe cazuri,
mai ales la orificiile mari, contracţia nu se realizează nici pe tot perimetrul, nici
perfect. De aceea coeficienţii de debit trebuie determinaţi pentru fiecare caz în
parte prin experienţe de laborator.
c.Scurgerea prin orificii în regim de sarcină varibilă golirea recipientului
Din punct de vedere practic se pune problema timpului necesar pentru
golirea unui recipient. În situaţia golirii unui vas de forma prismatică în poziţie
verticală, timpul de golire va fi :

62
 (3.78)
√

în care :
T este timpul de golire, în secunde;
F - asuprafata vasului, în m2 ;
h1 - sarcina initială a lichidului în recipient, în m;
μ - coeficientul de debit ;
ω - suprafata orificiului, în m2 .
În situaţia unui recipient cilindric în poziție orizontală (fig.3.39) timpul de
golire se va calcula cu relaţia:
√
(3.79)
√

în care:
T este timpul de golire, în secunde;
t - lungimea recipientului, în m;
d - diametrul recipientului, în m.

Fig. 3.39 - Golirea unui recipient cilindric așezat orizontal

d.Scurgerea prin ajutaje
Ajutajele sunt tuburi care prelungesc orificiile modificându-le debitul.
Ajutajele se folosesc la fabricarea apometrelor şi a aspersoarelor pentru irigarea
prin ploaie artificială.
Se deosebesc mai multe tipuri de ajutaje după modul de realizare şi anume: ajutaje
cilindrice cu muchie ascuţită sau cu muchie rotunjită, ajutaje, conice convergente
sau divergente cu muchie ascuțită sau rotunjită, ajutaje conoidale (fig. 3.40)

63
 Fig.3.40 - Tipuri de ajutaje a-cilindric cu muchie ascuţită; b-cilindric cu muchie
rotunjită; c-conic convergent;
d-conic divergent; e-conoidal.

În cazul ajutajelor relaţia generală de calcul a debitului este cea folosită la

orificii, deosebindu-se numai valorile coeficientului de debit „μ”. Astfel, ajutajul
cilindric perpendicular pe perete, cu l = 3d ÷ 5d are μ = 0,52 dacã muchia la
intersecţia cu rezervorul este ascuţită (fig. 3.40.a) şi μ = 0,90 ÷ 0,97 dacă
racordarea la peretele rezervorului este rotunjită (fig. 3.40.b).
La ajutajele conice convergente folosite la construcţia aspersoarelor,
coeficientul de debit μ se referă la secţiunea cea mai mică de ieşire a vânei de
lichid (jeful de apă). Valorile coeficientului de debit sunt cele mai mari când
unghiul de convergenţă θ este cuprins între 3° şi 34°, iar valoarea maximă o
capătă atunci când θ = 13°30' şi μ = 0,946. La ajutaje ca şi la orificii este
necesar să se determine experimental valoarea coeficientului de debit pentru
fiecare tip.

64
2.CAPTAREA IZVOARELOR
REALIZAREA UNUI DRENAJ DE
GRADINĂ
 Sistemul de drenaj are rolul de a elimina apa in exces
din anumite zone ale gradinii sau chiar de langa
fundatia casei atunci cand solul este saturat.
 Drenajul prezentat in cele ce urmeaza este cunoscut
sub numele de "drenaj francez", este simplu de
realizat (DIY)
 El se compune in mod traditional dintr-un şant
umplut cu piatra si nisip, iar solutia moderna include
si una sau mai multe tevi de drenaj.
 Paşii pentru realizarea drenajului clasic de gradina
 1. Se determina locul cu apa in exces din gradina
 2. Se localizeaza cea mai buna zona pentru instalarea
drenajului.
 Se prefera o zona de-a lungul gradinii sau pe langa casa unde ar
fi usor de sapat si nu existe obstacole;
3. Saparea santului de drenaj.
 Dimensiunile santului variaza in functie de necesitati. O
marime "comuna" a santului este latimea de cca. 15 cm si
adacimea santului de cca 30 de cm. Dificultatea sapaturii va
consta in asigurarea unei pante de scurgere a apei de cca. 1-2 %
spre zona in care dorim sa evacuam apa. Este important sa se
verifice periodic in timpul sapaturii daca apa va curge in
directia dorita.
4. Umplerea cu pietris. Se adauga in santul de drenaj piatra
(sort) pana aproape de suprafata solului;
 5. Stratul de nisip. Peste pietris se
suprapun cca 7 - 10 cm de nisip cu
granulatie cat mai mare, peste care se
poate insamanta gazonul.
Se mai pot folosi în cadrul drenajului:

 A. Materialul geotextil - inainte de

pasul 4 in care santul trebuie umplut cu
pietris - se aplica un material special
geotextil cu scopul de a separa
pamantul de pietris, evitand mixarea
celor doua (ca în figura). Membrana
geotextila va trebui sa fie suficient de
lata astfel incat sa poata acoperi atat
fundul si lateralele santului cat si partea
lui superioara rezultand un "tub" din
material geotextil umplut cu piatra. In
acest caz partea superioara a santului
poate fi umpluta cu pamant pe care
poate fi semanat gazon.
 B. Teava de drenaj - daca se doreste
utilizarea unei tevi de drenaj, procesul
este similar cu pasii de mai sus, doar ca
teava perforata se monteaza pe 3-5 cm de
piatra. Teava de drenaj trebuie invelita in
material geotextil pentru a preintampina
colmatarea acesteia evitand astfel
accesul pamantului in teava.
 Diametrul pentru aceasta teava poate fi
de cca 10 -15 cm. Trebuie tinut cont la
incadrarea tevii in santul de drenaj sa se
asigure cel putin 3 cm fata de partile
laterale.
 C. Combinatia intre cele
doua metode este probabil cea
mai implementata varianta a
acestui tip de drenaj pentru
gradina.
 In masura in care este posibil
partea superioara a tevii de drenaj
poate fi conectatata catre
suprafata solului in scopul
accesului pentru curatarea
sistemului de drenaj
 ÎNFIINŢAREA SISTEMULUI DE IRIGARE PRIN PICURARE
PENTRU 1 HA DE PLANTAŢIE POMICOLĂ

1. Materiale necesare pentru înfiinţarea unui hectar

Elemetul principal de udare care se folosește în sistemul de irigare prin picurare
este tubul de picurare, are o durată lungă de folosință și este foarte ușor de instalat. Se pot
instala două picurătoare, ca aprovizinioarea cu apă sa fie mult mai bună. Distanța față de
sol pana la 0, 8 m.
Materialele necesare pentru înființarea unui ha de plantație pomicolă sunt
următoarele:
-1 bucată – cap control de 50 mm cu injector, cu ajutorul caruia se filtrează apa țsi se pot
administra îngrășămintele prin apa de irigat.(Fig .1.)

Fig .1. Cap control 50 mm cu injector

 3 bucăți – adaptor furtun flexibil – element care face legătura între capul
control ți furtunul flexibil. (.2. )

Fig 2. Adaptor
 bucăți coliere de prindere – rol de a fixa furtunul flexibil de adaptor (.3.)

Fig .3. Coliere de prindere

 furtun cu diametrul de 1 ½ - prin el se transport apa pentru irigație -110 m
(Fig.4.)

Fig .4. Furtun flexibil

 12 500 m tub picurare 16 mm (Fig .5. )

Fig 5. Tub picurare

 125 buc start conector – legătura dintre minivană și furtunul flexibil(.6.)

Fig 6. Start conector

 125 buc minivană bandă tub 16mm – realizează legătura între start
conector ți linia de picurare (Fig. 7.)

Fig.7. Minivană

 125 buc dop linie picurare – are funcția de a închide banda de picurare
(Fig..8.)

Fig..8. Dop linie picurare

2-Determinarea consumului şi stabilirea necesarului de apă la udarea prin
picurare

În urma unui studiu făcut arată ca metoda de udare prin picurare este mult mai
avantajoasă față de celelalte metode, cum ar fi cea prin aspersiune sau prin brazde. Apă
se consumă într-o cantitate foarte redusă, aproape la jumătate față de celelalte metode.
Deși consumul de apă poate depinde și de cum este solul, de cultura folosită, precipitații
și temperatura aerului.
În metoda irigării prin picurare suprafața de udare este mai redusă, de aici rezultă
ca si fenomenul de evapotranspirație este mai mic. Umiditatea în solul este constantă.
Apa nu poate trece ușor într-o mișcare gravitațională, care poate produce percolarea în
zona rădăcinilor.
Pentru a fi mai ușor de făcut calculele, percolarea este considerată egal cu zero
față de evaporație. O particularitate a calculelor normei de irigare și al debitelor, este dată
de apa consumată în cantitate redusă, aproximativ 50-90 % față de celelalte metode,
pentru culturile care au distanța de plantare cuprinsă între 3 și 6 m. Unele devieri de la
valori sunt cauzate de climă, vârsta plantei și de factorii de lucru. Apa fiind controlotă
foarte riguros, se realizează economii foarte mari.
Dacă solul este foarte bine aerisit, umiditatea în sol este mult mai bine repartizată.
Necesarul de apă în irigarea prin picurare trebuie văzut si ca norma de irigație la un ha
anul, dar și debitele specifice irigării prin picurare. Cultura nu poate fi acoperită complet,
deci norma de irigație pentru udarea prin picurare este doar o parte din norma de irigație
față de metodele clasice, fiind proporțională cu media suprafeței umbrite de cultură,
raportată la întrega suprafață.
Nd = β x Nc
unde : Nd – norma de irigație la udarea prin picurare
β – procentul mediu de suprafață umbrit de cultură

Βi – procentul de suprafaţă umbrit de cultură în perioada Di;

D = ΣDi – durata de calcul a cosumului;
Nc – norma de irigaţie în cazul metodelor clasice de udare.

Când irigarea este singura sursă de apă valoarea Nc se multiplcă cu un coeficient α- 1,1
din cauza efectului de oază. Dacă irigația este complentară, α se propune a fi 1 sau
inferior față de 1, fiind posibilitatea ca apa să migreze.
Formula pentru debitul specific de dimensionare, tinându-se cont de β și de α este :

Unde: Ziu – debit specific de dimensionare a instalației de udare

Ez – Evapotranspirația potențială zilnică

Nz- numărul de zile între udări

Du – timpul udării

În întreaga amenajare debitul specific are formula :

Unde :
Zsp – debitul specific
Dzi – timpul zilnic de udare.
Dacă în cultură se găsesc mai multe tipuri de plante, valoarea Zspi se calculează pentru
fiecare plantă.

3-Calculul elementelor regimului de irigare prin picurare

Pentru calculul elementelor regimului de irigare, se ține cont de suprafața umezită și de

gradul de acoperire.
La această metodă udarea se face : zi de zi și la anumit interval de zile , adică sub forma
normei de udare.
Formula normei de udare:
n = 100*S*DA(CC-Pmin)*λ
S- stratul de sol umezit
λ- fracțiunea de sol umezită.
Intervalul de udări se realizează în funcție de precipitațiile care au avut loc și de
consumul apei.
Formula fiind : ETROq= (η+β)*ETROT=

n- Norma de udare
ETROq- consumul de apă la udarea prin picurare
Pz- precipitațiile
η- coeficient = 0,10
β – raportul dintre suprafața umbrită și suprafața totală cultivată
ETRO – consumul de apa zilnic al metodelor clasice.
Între udări va fi aproximativ 6 zile, apa necesară unui pom va fi de 22 litri. În perioada
de vegetație , vor fi 25 de udări
Pe 1 ha, sunt 660 de pomi.
La o singură udare sunt necesari 22 l de apă, 22 l *660 pomi = 14 586 l = 14,58 .
Norma totală de irigare va fi de 14,58 * 25 udări = 364,65
Apa ne va costa : = 364,65 * 650)/ 1000 = 237 lei.
Udarea se va face 2,5 ore dimineața și seara la fel.

4- Numărul de picurătoare la o plantă

Numărul de picurătoare se stabilește după cultură, necesarul de apă, densitatea de

plantare. Distanța dintre tulpină și picurător trebuie să fie egală cu raza de umectare a
picurătorului. La pomi se folosesc între 1 și 4 picurătoare.
Valoarea debitului unui picurător este în funcție de picurător, de presiunea de
lucru. Se stabilește după tipul de sol și textura acestuia. Este cuprins în general între 1-8
l/h.
Distanţa dintre picurător şi tulpina pomilor trebuie să fie egală cu raza de umectare a
picurătorului. Distanţa mai mică de 50% din această rază provoacă dereglări în
dezvoltarea rădăcinilor plantelor.
 Irigarea pentru fiecare pom se va face cu un Qpic= 4,4l/h, ceea ce înseamna că
fiecare pom are câte 2 picuratoare cu q pic=2,2 l/h.

4.1-Distanţa dintre conducte

În cultura pomicolă distanța dintre conductele de udare este egală cu distanța

dintre rânduri, iar în cazul de față distanța este de 4 m.

4.2-Lungimea conductei de udare

Lungimea conductei de udare este egală cu lungimea parcelei. Aceste conducte

sunt construite din paterial PVC, cu diamentrul de 16 mm. Lungimea conductei poate
avea valori cuprinse între 50-200 m. La plantația de pomi lungimea parcelei este de 100
m, deci și lungimea conducte va fi de 100 m.

4.3-Calitatea udării prin picurare.Uniformitatea udării

Udarea de calitate prin picurare depinde presiunea apei din conduct, ce

influențează debitele de picurare, de câte picurătoare sunt la o plantă și de
calitatea de execuție a picurătorului.
Uniformitatea udării se determină:
U= 100 ( 1- * Qv)

Unde : Np- picurătoarele la o plantă

Pmin , pmed – debitele, minime si mediu.
Qv- coefficient de variație care reflect calitatea picurătorului.
Uniformitatea corespunzătoare este atunci cand U > 85%
 Mijloace pentru îmbunătăţirea
calităţii apei de irigaţie

 Calitatea apei de irigaţii poate fi îmbunătăţită prin:

- Diluarea acesteia cu volume corespunzătoare de apă
- Epurare
Epurarea se face în trei trepte:
- 1. Epurarea mecanică
- 2. Epurarea secundară
- 3. Epurarea terţiară
 1. Epurarea mecanică
 Treapta primară constă din mai multe elemente
succesive:
 Grătarele reţin corpurile plutitoare şi suspensiile
grosiere (bucăţi de lemn, textile, plastic, pietre
etc.). De regulă sunt grătare succesive cu spaţii tot
mai dese între lamele. Curăţarea materiilor reţinute
se face mecanic. Ele se gestionează ca şi gunoiul
menajer, luând drumul rampei de gunoi sau
incineratorului
 Sitele au rol identic grătarelor, dar au ochiuri dese,
reţinând solide cu diametru mai mic.
 Deznisipatoarele sau decantoarele pentru particule
grosiere asigură depunerea pe fundul bazinelor lor
a nisipului şi pietrişului fin şi altor particule ce au
trecut de site dar care nu se menţin în ape liniştite
mai mult de câteva minute. Nisipul depus se
colectează mecanic de pe fundul bazinelor şi se
gestionează ca deşeu împreună cu cele rezultate
din etapele anterioare, deoarece conţine multe
impurităţi organice.
 Decantoarele primare sunt longitudinale sau
circulare şi asigură staţionarea apei timp mai
îndelungat, astfel că se depun şi suspensiile
fine. Se pot adăuga în ape şi diverse substanţe
chimice cu rol de agent de coagulare sau
floculare, uneori se interpun şi filtre. Spumele
şi alte substanţe flotante adunate la suprafaţă
(grăsimi, substanţe petroliere etc.) se reţin şi
înlătură ("despumare") iar nămolul depus pe
fund se colectează şi înlătură din bazin (de
exemplu cu lame racloare susţinute de pod
rulant) şi se trimite la metantancuri
2. Epurarea secundară

Treapta secundară constă şi ea din mai multe etape:

 Aerotancurile sunt bazine unde apa este amestecată
cu "nămol activ" ce conţine microorganisme ce
descompun aerob substanţele organice. Se introduce
continuu aer pentru a accelera procesele biochimice.
 Decantoarele secundare sunt bazine în care se
sedimentează materialele de suspensie formate în
urma proceselor complexe din aerotancuri. Acest
nămol este trimis la metantancuri iar gazele (ce conţin
mult metan) se folosesc ca şi combustibil de exemplu
la centrala termică.
 3. Epurarea terţiară
 Treapta terţiară
 Are rolul de a înlătura compuşi în exces (de exemplu
nutrienţi- azot şi fosfor) şi a asigura dezinfecţia apelor
(de exemplu prin clorinare).
 Această treaptă poate fi biologică, mecanică sau chimică
sau combinată, utilizând tehnologii clasice precum
filtrarea sau unele mai speciale cum este adsorbţia pe
cărbune activat, precipitarea chimică etc.
 Eliminarea azotului în exces se face biologic, prin
nitrificare (transformarea amoniului în azotit şi apoi
azotat) urmată de denitrificare, ce transformă azotatul în
azot ce se degajă în atmosferă. Eliminarea fosforului se
face tot pe cale biologică, sau chimică.
 SURSELE DE APA SI CALITATEA APEI DE IRIGATIE

1. SURSELE DE APA PENTRU IRIGAT

 Apa destinata irigarii culturilor poate proveni din trei surse:

apele de suprafata, apele subterane si apele marine.
 Apele de suprafata – reprezinta sursa cea mai importanta
pentru irigarea culturilor. Principala categorie de ape de
suprafata este reprezentata de cursuri naturale de apa.
Atunci cand necesarul de apa nu este acoperit, datorita
debitelor mici, se contruiesc pe traseul cursurilor de apa,
bazine de acumulare, care inmagazineaza cantitati mari de
apa.
 In tara noastra, principala sursa de apa este formata din
Dunare si reteaua interioara a cursurilor de apa.
 Volumul mediu multianual de apa al Dunarii este de 155
miliarde m3/an, iar al raurilor interioare de circa 35 miliarde
3
 Suprafata agricola care poate fi irigata anual din Dunare
este de circa 1,3 milioane ha.
 Din raurile interioare pot fi utilizate pentru irigatie doar 6
miliarde m3/an, ceea ce reprezinta 15% din total, dar, prin
acumulari, volumul de apa care poate fi utilizat creste cu
peste 20 miliarde m3/an.
 Apele subterane – reprezinta o rezerva de apa pentru
irigatie, principala lor utilizare fiind in alimentatie, in unele
ramuri ale industriei, in igiena etc. Debitele apelor
subterane sunt mici, pana la 10-15 l/s, iar folosirea lor
presupune, adesea, investitii ridicate. Adesea, apele
subterane au temperaturi scazute si un continut ridicat de
saruri, situatii in care sunt contraindicate pentru irigatie.
 Apele marine – reprezinta a treia mare sursa de apa pentru
irigatie. Utilizarea lor se va face doar dupa desalinizare.
Aceasta categorie de apa poate reprezenta o sursa de
perspectiva, in conditiile identificarii unor tehnologii de
desalinizare a apei, la costuri accesibile.
 Mai pot fi utilizate in irigatie si alte categorii de apa:
 Apele reziduale si apele uzate, de canalizare, din marile
asezari urbane, constituie una din sursele de apa pentru
irigat tot mai larg utilizate. Pentru a corespunde calitativ,
aceste ape trebuie tratate mecanic, chimic si biologic.
Exista situatii in care folosirea apelor reziduale si a celor
uzate, se face cu precautie, chiar dupa tratarea acesteia.
Spre exemplu, nu se vor uda cu astfel de ape legumele ce
urmeaza sa se consume in stare proaspata; cartofii si
cerealele nu se vor uda dupa inflorire; sfecla furajera,
plantele uleioase si pentru fibre nu se vor uda cu patru
saptamani inainte de recoltare; pasunile si fanetele cu doua
saptamani inainte de recoltare si pasunat etc.
 2. CALITATEA APEI DE IRIGATIE

Stabilirea unei surse de apa se face dupa mai multe

criterii, tinandu-se seama, pe langa debitul sursei, si
de proprietatile fizice si chimice, care influenteaza
calitatea acesteia.
Utilizarea in irigatie a unor ape necorespunzatoare
calitativ, poate conduce, in cele mai multe cazuri, la
fenomene de degradare a solurilor, indeosebi prin
saraturare si inmlastinire.
Cunoasterea continutului de saruri si a felului
acesteia, influenteaza alegerea metodei de udare, care
sa contribuie la prevenirea proceselor de degradare si
la stabilirea masurilor de ameliorare a solurilor
afectate
 Proprietatile apei de irigatie
 Aprecierea calitatii apei de irigatie se face in functie de
principalele proprietati fizice si chimice ale acesteia:
temperatura, turbiditatea, gradul de aeratie, reactia,
concetratia in elemente chimice si in saruri solurile
Temperatura apei trebuie sa aiba valori apropiate de ale
temperaturii optime de vegetatie a plantelor. Aceasta
conditie este indeplinita de cele mai multe dintre sursele de
apa de suprafata.
 O situatie speciala o prezinta apele subterane, a caror
temperatura este, de regula, mai redusa. Prin circularea
acestei categorii de apa pe canale si conducte, inainte de
udarea propriu-zisa, temperatura creste la nivelul
corespunzator, care nu dauneaza culturilor.
 Turbiditatea reprezinta cantitatea de aluviuni aflate in
suspensie si transportate de apa, intr-o unitate de
volum. Valoarea turbiditatii se exprima in g/l sau kg/m3.
 In apele de suprafata, cantitatea de aluviuni este mai ridicata
decat in apele subterane. De asemenea, gradul de turbiditate
variaza chiar pe acelasi curs de apa, de la un sezon la altul, in
functie de debitul si viteza cursului de apa.
 Gradul de aeratie sau continutul in oxigen al apei de irigatie
are importanta in desfasurarea proceselor de oxidare din sol.
O apa buna pentru irigatie contine minimum 4 mg oxigen intr-
un dm3 de apa si consumul biochimic de oxigen pentru
procesele de oxidare bacteriana in 5 zile este de maximum 12
mg/dm3.
 Cursurile de apa au un grad de aeratie satisfacator, apele
subterane au un grad mai redus, iar lacurile, baltile, bazinele si
iazurile sunt nesatisfacatoare, fiind aproape lipsite de oxigen.
 Folosirea acestor ape la irigatie este posibila doar dupa
aplicarea unor masuri de aeratie.
 Reactia apei sau concentratia apei in ioni de hidrogen,
exprimata in unitati pH este un indicator important ale apei
de irigatie. Valorile pH admise se situeaza intre limitele 5,5-
8,6, cu precizarea ca apele cu pH mai mic de 6,5 sau mai
mare de 7,5 necesita masuri de ameliorare inainte de
utilizare. Cele mai multe culturi prefera, asadar, o reactie
apropiata de cea neutra, pentru apa de irigatie.

 Continutul in saruri solubile a apei de irigat este cuprinsa

intre 0,15 - 3 g/l saruri solubile. Daca continutul de saruri
solubile este de 4 g/l, apa incepe sa devina vatamatoare
pentru plante. Cele mai daunatoare saruri sunt carbonatul si
clorura de sodiu, care nu trebuie sa depaseasca 1 g/l.
 Conductivitatea electrica a unei solutii depinde de numarul
de ioni, sarcinile electrice ale acestora si mobilitatea lor si se
exprima in unitati Siemens/cm la 25 grade C (unitatea
siemens, cu simbolul S, inlocuieste unitatea mho.
 Conductivitatea electrică a apei este, dependentă
de temperatură, adică cu cât este mai mare temperatura, cu
atât conductivitatea este mai mare. Conductivitatea electrică
a apei crește cu 2-3% pentru o creștere a temperaturii apei
de 1 ° C.
 Valoarea optima a conductivitatii electrice a apei de irigatie =
1,5 - 2,5 unitati siemens
 Fructele pe plantă și greutatea medie a fructelor au fost
cele mai ridicate la max 2,5 EC.
 O C.E mare împiedică absorbția nutrienților prin creșterea
presiunii osmotice, în timp ce o C.E mica poate afecta grav
sănătatea plantelor.
 Pe baza analizelor fizice, chimice si
biologice ale apelor, se stabilesc indici
calitativi care ajuta la caracterizarea
surselor de irigatie. Principalii indici
calitativi ai apelor de irigatie sunt: indicii
salini – reziduul salin, sarurile minerale
dizolvate (cloruri, sulfati de sodiu),
indicele CSR (carbonat de sodiu
rezidual) si indicele SAR (raportul de
absorbtie a sodiului – sodium absorbtion
ratio)
METODE DE IRIGAŢII

METODE DE IRIGAŢII
După modalitatea în care se oferă apa plantelor avem
prin:
 submersiune sau inundare
 scurgere la suprafaţa solului
 circulaţie sau revărasare,
 aspersiune,
 subterană,
 prin picurare
 metode bivalente
 IRIGAȚIA HIDROPONICA
 Fiecare metodă are modalitatea ei de a distribui apa
pe suprafţa de udat astfel ca umectarea să fie cât mai
uniformă iar cantitatea de apă dată plantelor să
corespundă normei de udare stabilite ca necesară,
pentru a se obţine o umezire a solului la nivelul
capacităţii de câmp.
 O condiţie de bază a fiecărei metode este evitarea la
maximum a normelor de udare prin evaporaţie şi prin
infiltraţie în timpul udării.
 Irigaţia prin submersiune sau

 La această metodă,
inundare
folosită, la irigaţia culturii de orez,
parcele care trebuie irigate se inundă; o parte din apă se
infiltrează încet în pământ, iar o parte, neputând fi lăsată să
stagneze prea mult (căci astfel ar pierde prea mult oxigen
şi ar permite materiei organice să intre în putrefacţie), se
evacuează.
 Pentru a se putea iriga prin submersiune, suprafaţa
irigată se împarte în parcele, care se compartimentează cu
ajutorul unor diguleţe, astfel ca fiecare parcelă să aibă
terenul cât mai orizontal, ca apa s-o inunde la aceeaşi
înălţime.
 Irigaţia prin submersiune se poate folosi numai pe
terenurile cu o pantă sub 2% şi unde permeabilitatea
pentru apă a solului este scăzută.
 Parcelele de orezărie au în ţara noastră o suprafaţă de
0,5 - 2,0 ha cu dimensiunile 50x100-200 m; ele se înşiră pe
ambele părţi ale unui canal permanent de alimentare cu
apă, aflat pe un diguleţ, şi au, pe latura opusă, un canal de
colectare şi evacuare a apelor în surplus
 Fiecare parcelă are o vană (gură) de alimentare cu
apă şi una de evacuare, aşezată pe partea opusă.
Înainte de recoltarea orezului, parcelele se videază
de apă şi solul se usucă; după recoltare, se aplică
îngrăşămintele şi se ară.
 Amenajarea orezărilor se face pe sole şi
parcele; 3 – 5 parcele constituie o solă, care
formează o unitate de lucru.
 Fiecare solă în parte se lucrează, se ară, se
însămânţează, se întreţine şi se recoltează pe
lungimea ei, motiv pentru care diguleţele interioare
sunt mai joase, pentru a putea fi uşor trecute de
tractoare în agregat cu diversele maşini agricole.
 Apa evacuată dintr-o parcelă nu mai poate fi
folosită pe alte parcele din motive sanitare; dacă ea
parcurge 10 – 15 km, devine iar aptă pentru a servi
la irigaţie.
 Rezultatele bune în cultura orezului se obţin
dacă algele albastre sunt lăsate să se
dezvolte moderat în apă, căci ele au
proprietatea de a fixa azotul din aer şi
murind, cad la fund şi îngraşă astfel parcela
cu azot. De asemenea, a dat rezultate bune
creşterea crapului în orezării.
 Metoda de irigaţie prin inundare dă
rezultate bune şi pe sărături, unde
contribuie şi la spălarea sărurilor şi
ameliorarea solului.
Noțiuni de Hidrostatică
 H.1. Densitatea. Unități de măsură
 H.2. Presiunea. Unități de măsură
 H.3. Presiunea hidrostatică
 H.4. Centrul de masa
 H.5. Aplicație: Barometrul. Atmosfera fizic
 H.6. Atmosfera tehnica
 H.7. Legea lui Pascal
 H.8. Legea lui Arhimede
 H.9. Aplicație: Densimetrul
H.1. Densitatea. Unități de măsură
 H.1. Densitatea este o marime scalară
egală cu raportul dintre masa și volum
m
ρ
V
Unitatea de măsură în SI
[m] kg
[ ]   3
[V] m
Volumul se măsoară în litri: 1l=1dm3
Densitatea apei: 1000 kg/m3 = 1 g/cm3
 H.2. Presiunea este o mărime scalară
egală cu raportul dintre marimea forței și
suprafața pe care aceasta acționează.
F
p
S
Unitatea de măsură în SI

[F] N
[p]   2  Pa(Pascal)
[S] m
  H.3. Presiunea hidrostatică
a unei coloane de fluid (lichid sau gaz)
de densitate ρ și înalțime h
Pentru a studia comportarea fluidelor, se utilizează un model fizic
numit fluid ideal care este incompresibil și lipsit de vâscozitate.

Acest model de fluid ideal constituie o aproximație satisfăcătoare

pentru un număr mare de lichide și gaze, atâta timp cât vitezele
acestora sunt mai mici decât viteza sunetului.

Presiunea exercitată în interiorul unui lichid aflat în echilibru în

câmp gravitațional se numeste presiune hidrostatică.
 Rezultanta fortelor de greutate si de inertie
este normala la suprafata lichidului

Suprafata libera a unui lichid aflat in echilibru se orienteaza asfel

incat ea sa fie perpendiculara pe rezultanta tuturor fortelor. Astfel,
daca un vas ce contine apa este pus intr-o miscare accelerata,
suprafata apei se inclina pana cand devine perpendiculara pe
rezultanta dintre greutate si forta de inertie.
 Pentru a gasi factorii de care depinde presiunea
hidrostatica consideram un vas ce contine un lichid. La
o adancime h delimitam un element de suprafata S.
Lichidul situat deasupra acestei suprafete va exercita o
apasare datorita greutatii coloanei de lichid. Presiunea
p la adancimea h in lichid se calculeaza astfel:
G mg
p  h V=Sh
S S
ρVg ρShg
 
S S
 ρgh S

Astfel, expresia de calcul a presiunii in interiorul unui

lichid este:
p =ρgh
Diferenta de presiune intre doua puncte aflate intr-un lichid in
echilibru in camp gravitational este direct proportionala cu diferenta
de nivel dintre cele doua puncte.
Δp = ρgΔh
Acesta este principiul fundamental al hidrostaticii
Observatii:
1.Presiunea hidrostatica este independenta de forma vasului
in care se afla lichidul.
2.Presiunea hidrostatica este aceeasi in toate punctele aflate
la aceeasi adancime in lichid.
 H.4. Centrul de masă
este definit drept punctul unde se aplică rezultanta greutății punctelor
materiale din care este format un corp.El coincide cu centrul de simetrie
pentru corpurile simetrice
H.5. Aplicație: Barometrul Tubul lui Toricelli
este un tub închis la un capat care este umplut cu mercur dupa care este
întors ca în figura de mai jos
Evangelista Toricelli
Fizician și matematician italian
(1608-1647

Atmosfera fizică (tor)

este o unitate tolerată
egală cu presiunea unei coloane
p  ρgh de mercur (din stânga tubului)
kg m având înâlțimea de 760 mm
1.atm  13600 3
.9,8 2
.0,76m care echilibrează presiunea
m s coloanei de aer (care
 101292,8Pa apasă în dreapta tubului
 H.6. Atmosfera tehnică
este o unitate de măsura tolerată
kgf 9,8
at  2
 2 2
Pa  98000Pa
cm (10 )
 0,967atm
H.7. Legea lui Pascal
Blaise Pascal
Matematician si fizician
francez (1623-1662)

Presiunea hidrostatică într-un punct din interiorul

unui lichid se exercită uniform în toate direcțiile
 Conform principiului fundamental al hidrostaticii, diferenta
presiunilor intre doua puncte date ale unui lichid aflat in echilibru
in camp gravitational este:

Conform legii lui Pascal variatia presiunii produsa intr-un punct al

unui lichid aflat in echilibru in camp gravitational se transmite
integral in toate punctele acelui lichid.

Legea lui Pascal este valabila numai pentru fluide incompresibile.

Legea lui Pascal are numeroase aplicatii, cele mai intalnite sunt
frana hidraulica si presa hidraulica.
 H.8. Legea lui Arhimede
Rezultanta forţelor exercitate asupra
corpului cufundat în fluid, numită forţă
arhimedică, este egală şi de sens
opus cu greutatea volumului de lichid
dezlocuit de corp.

F=F2-F1=(p2-p1).S
=.g(h2-h1).S=.g.h.S=G

unde h=h2-h1 este înălţimea cilindrului

 este densitatea lichidului, iar G este
greutatea lichidului dezlocuit de corp.

Arhimede (287-212 iHr)

Matematician grec
 H.9. Aplicație: Densimetrul
Un corp introdus într-un lichid este
supus acţiunii a două forţe:
- greutatea sa G şi
-forţa arhimedică FA
Din condiția de egalitate a celor doua forțe rezultă că
densitatea lichidului este invers proportională cu
adăncimea x la care se scufundă densimetrul în lichid:

Dacă se cunoaște înălțimea densimetrului și

densitatea corpului ρc, se poate indica pe scală
direct densitatea lichidului ρl
 H.10. Aplicație:
Puterea unei turbine

Lucrul mecanic este o mărime fizică definită ca produsul dintre componenta forței care
acționează asupra unui corp în direcția deplasării punctului ei de aplicație și
mărimea drumului parcurs
Dinamica fluidelor
 Dinamica fluidelor se ocupa cu studiul miscarii acestora in raport cu un
sistem de referinta.
 In general, in timpul miscarii, un fluid nu se deplaseaza ca un tot unitar,
straturile de fluid aluneca unele fata de altele, rezultatul fiind continzut in
formularea ca " lichidul curge ".
 Curgerea se studiaza in cazul unui fluid ideal, adica un fluid incompresibil si
fara vascozitate.
 Curgerea stationara este acea curgere in care vectorul viteza in orice
punct al fluidului este constant in timp, depinzand doar de pozitia punctului
respectiv.
 Linia de curent este o curba imaginara, tangenta in fiecare punct la
vectorul viteza al fluidului in acel punct. In curgerea stationara, doua linii de
curent nu se intersecteaza niciodata.
 Debitul reprezinta cantitatea de substanta care traverseaza o sectiune in
unitatea de timp.
 Debitul se noteaza cu Q. In functie de marimea a carei curgere este studiata,
deosebim doua tipuri de debite : debitul masic si debitul volumic.
 Debitul masic printr-o sectiune a unui tub de curent
este definit prin relatia:

unde
este masa de fluid care strabate o anumita arie in timpul .

Debitul masic se exprima in kilograme pe secunda (kg/s).

Debitul volumic este dat de relatia:

unde

este volumul de fluid care strabate o anumita arie in timpul

 ;;
.

Ecuatia de continuitate
 Să considerăm un fluid în curgere staţionară printr-un tub de
curent.
 Debitele de volum prin ariile S1 şi S2 cu vitezele apei v1 , v2 au
valorile:

Fluidul fiind incompresibil, ariile S1 şi S2 sunt străbătute de aceeaşi

cantitate de fluid în unitatea de timp, deci:
S1v1=S2v2 care reprezintă ecuaţia de continuitate
 Observatii:
 1.Viteza de curgere a unui fluid prin sectiuni diferite este
invers proportuionala cu marimea sectiunii.
 2.Ecuatia de continuitate este o lege de conservare.
Legea lui Bernoulli - Presiunea totala in lungul unei linii de curent
intr-un fluid incompresibil si fara vascozitate, aflat in curgere
stationara, se conserva.

aceasta este expresia unei relatii intre presiunile care intervin in situatia unui fluid aflat in
miscare .
p -este presiunea statica, - este presiunea dinamica

ρgh- este presiunea de pozitie (sau hidrostatica).

Ecuatia lui Bernoulli are aplicatii ingineresti : ex. calculul puterii necesare motoarelor
ce actioneaza utilajele de transport: pompe, ventilatoare, suflante, etc.
 Vâscozitatea
 In timpul curgerii unui fluid real, intre straturile de fluid
aflate in miscare relativa se exercita forte de frecare interna. Acest
fenomen este denumit vascozitate.
 Datorita acestor forte, stratul de fluid care are viteza de
curgere mai mica va frana stratul de fluid cu viteza de curgere mai
mare, o parte din energia mecanica a particulelor de fluid trecand
in energie interna a moleculelor fluidului.
 Curgerea fluidelor este stanjenita si de peretii fata de care
aluneca straturile de fluid, frecarile vascoase determina viteze de
curgere mai mici in vecinatatea peretilor.
 Vascozitatea (coeficientul de frecare interna)se exprima prin
coeficientul de vascozitate dinamica η.
 Forta de vascozitate depinde de viteza relativa v dintre straturile
vecine, de distanta dintre ele , de aria comuna S a acestora si de
natura lichidului.
In cazul curgerii unui fluid print-o conducta, stratul de fluid aflat chiar in contact
cu peretele conductei este in repaus, straturile vecine avand o viteza din ce in ce
mai mare pe masura ce pozitia lor este mai departata de perete.
O astfel de curgere, in care straturile de fluid raman paralele intre ele in cursul
deplasarii se numeste curgere laminara.
Celalat tip de curgere, intalnit la viteze mari, in cadrul careia vinele de fluid se
amesteca, formandu-se vartejuri, se numeste curgere turbulenta.
Experimental s-a stabilit ca forta de frecare este proportionala cu variatia vitezei
intre straturile de fluid si cu suprafata S :

= gradient de viteza considerat pe o directie perpendiculara pe viteza

Semnul negativ indica faptul ca forta de frecare se opune

miscarii fluidului.
Unitatea de masura pentru coeficienul de vascozitate
dinamica este poise(P).
 Lichidele au coeficientul de vascozitate de ordinul a
iar gazele de ordinul
 Vascozitatea dinamica a lichidelor scade puternic cu
temperatura
 Vascozitatea dinamica se determina cu vascozimetrul
Ostwald.
 Marimea inversa a coeficientul de vascozitate se
numeste coeficient de fluiditate, si se noteaza cu φ.
 Irigatii hidroponice

Cultivarea plantelor pe medii apoase artficiale, cu acelasi

continut de nutrienti precum solul, poarta denumirea de
“hidroponic”.
• Plantele terestre pot fi crescute cu radacinile doar in
solutia nutritiva sau intr-un mediu inert precum
perlitul (material spongios fin din roca vulcanica),
vata minerala, bile de argila, fibre de cocos.
 Tipuri de sisteme hidroponice
Sistemul Wick consta in urmatoarele: rasadurile sunt plantate intr-un
mediu inert (vata minerala, fibre de cocos, bile de argila) iar sub
recipientul cu plante este un rezervor cu apa cu nutrienti. Conexiunea
dintre cele doua se face prin doua sau mai multe fitiluri de material
absorbant care asigura circulatia apei cu nutrienti la plantute. Apa din
rezervor este oxigenata.
Sistemul de cultura pe apa este unul foarte simplu, in care
plantele sunt expuse direct solutiei cu nutrienti. Se folosesc
pompe de apa pentru a mentine circulatia oxigenului in
solutie. Acesta este sistemul perfect pentru plantele cu o rata
de crestere rapida si care au nevoie de multa apa.
Sistemul aeroponic este unul mai complex si de inalta tehnologie,
deoarece in acesta plantele sunt suspendate deasupra unor
stropitoare care creaza o ceata cu solutia de nutrienti direct la
radacinile plantelor. Aceste stropitori asigura udarea radacinilor odata
la cateva minute.
Sistemul prin picurare (drip) este cel mai uzitat in intreaga lume. Numele
acestuia explica in ce consta: plantele sunt puse separat intr-un mediu inert
(vata mineralizata, bile de argila, fibre de cocos), iar cu ajutorul unei pompe de
apa solutia de nutrienti ajunge de la rezervor la plante, prin picurare. Excesul se
scurge inapoi in rezervor, este recirculat si oxigenat si apoi este trimis din nou
spre plante. Iar pentru ca se poate regla fluxul de scurgere, acest sistem poate fi
folosit de cei care doresc sa creasca mai multe tipuri de plante odata.
Sistemul de inundare si drenare (ebb and flow) utilizeaza o tava de crestere si
un rezervor care este plin cu solutie cu nutrienti. O pompa de apa inunda
periodic tava de crestere cu solutia cu nutrienti care apoi se scurge incet inapoi
in rezervor. Aceasta asigura ca plantele primesc infuzii regulate cu nutrienti, fara
a avea nevoie de oxigenare suplimentara. Pentru acest sistem plantele stau in
vata bazaltica sau pietris deoarece plantele nu sunt scufundate, dar pentru cele
care au nevoie de umezeala mai mare sunt recomandate fibrele de cocos
Sistemul pe film nutritiv (NFT) este versatil si popular: prin acesta se asigura
constant un flux de solutie cu nutrienti direct la radacinile plantelor. Acesta
foloseste pompa de apa 24h. In plus, plantele nu sunt tinute in niciun mediu
inert, acestea sunt tinute in loc in niste cosulete de plastic.
Folia din cauciuc EPDM este produsa prin metoda “talk-free”, agrementata
pentru apa potabila este 100% sigura pentru utilizare in culturi
hidroponice.
Folia din cauciuc EPDM pentru impermeabilizarea bazinelor de cultura
hidroponica este confectionata la dimensiunea comandata atat in plan cat
si box-welded
Prima fermă comercială ce folosește această tehnologie este funcțională în Egipt și a
fost înființată de Faris Farrag, un absolvent al Universității din Insulele Virgine. Apa
circulă print bazine pline cu apă și pești tilapia, apoi o parte a apei este filtrată și irigă tăvi
uriașe în care cresc legume. Ulterior, apa scursă ajunge la rădăcina măslinilor de la
marginea fermei.

Chiar și în state unde apa nu este o problemă, aquaponics a fost implementată pentru a
scuti costurile de transport și pentru a reduce suprafețele de cultivare. Efficient City
Farming din Berlin a dezvoltat un prototip al unei astfel de ferme în locul unei vechi
fabrici de bere. Agricultorii vizionari vor să dovedească faptul că hidroponica este o
variantă viabilă și că de pe o suprafață de 21.500 de metri pătrați vor putea recolta,
anual, 24 de metri cubi de pește și 34 de metri cubi de legume.
Chiar și în SUA unde apa nu este o problemă, aquaponics a fost implementată pentru
a scuti costurile de transport și pentru a reduce suprafețele de cultivare. Efficient City
Farming din Berlin a dezvoltat un prototip al unei astfel de ferme în locul unei vechi
fabrici de bere. Agricultorii vizionari vor să dovedească faptul că hidroponica este o
variantă viabilă și că de pe o suprafață de 21.500 de metri pătrați vor putea recolta,
anual, 24 de metri cubi de pește și 34 de metri cubi de legume.
 Care sunt avantajele sistemului hidroponic?

1. Deoarece nu exista sol in sistem, acesta poate fi instalat oriunde – nu se mai tine cont
daca solul e bogat, acid, prea umed, etc

2. Avand in vedere ca sistemul hidroponic este unul inchis, nu se mai foloseste asa de
multa apa – majoritarea recircula pana este consumata de plante, iar evaporarea este
mult prea mica si pierderea in sol inexistenta.

3. In sol plantele isi transforma substantele nutritive in ioni asimilabili prin

descompunerea materiei organice. In cazul sistemului hidroponic plantele primesc
aceiasi ioni direct, fara a se mai concentra pe descompuneri. Aceasta inseamna ca
plantele se concentreaza doar pe absorbtie si crestere.

4. Deoarece nu exista sol in sistem, dispar toate bolile si daunatorii legati de acesta
si chiar si buruienile.
5. Lipsa bolilor si daunatorilor se reflecta intr-un consum considerabil redus de
pesticide, iar in cazul erbicidelor consumul este inexistent.

6. In sol plantele pierd multa energie in dezvoltarea radacinilor pentru a gasi

nutrienti. In sistemul hidroponic radacinile primesc constant sau cel putin
regulat solutie cu nutrienti, astfel planta se poate concentra pe dezvoltarea
frunzelor, florilor si fructelor. De aici rezulta o folosire mai buna a spatiului, o
imbunatatire a culturilor si cresterea productiei.

7. In sol oxigenarea adecvata a radacinilor plantelor se face mult mai greu;

in sistemul hidroponic aceasta se face usor cu o piatra de apa.

8. Deoarece plantele nu mai trebuie sa se concentreze pe descompunerea

mancarii si pentru cautarea de nutrienti, plantele fructifica mult mai repede
decat in sol.
• Dezavantajele culturii hidroponice includ folosirea unor
resurse energetice suplimentare pentru activitatea agricolă:
electricitate pentru funcționarea pompelor, bani pentru
întreținerea echipamentelor și hrana peștilor. În plus, cu
aquaponics nu se pot cultiva toate legumele.
• ”Problema este că aquaponics (culturile hidroponice) nu poate
crește plante care înfloresc. Peștii, prin excrementelelor, nu
produc destul fosfor și potasiu de care acest tip de plante au
nevoie ”, explică Anthony Eugenio, CEO la Green Harvest
Hydroponics din Plaistow, New Hampshire, SUA. De aceea,
pentru tomate și alte fructe este nevoie de fertilizatori.Cultura
hidroponica nu este nici ieftina. Doar aplasarea unui singur
container l-a costat pe Farrag circa 43.000 de dolari.
CURS NR.6 – ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE
SALINIZAREA
SECUNDARĂ

 Salinizarea secundară apare tot mai frecvent în

perimetrele irigate şi în incintele îndiguite - datorită
lucrărilor hidroameliorative defectuos proiectate şi/sau
exploatate. Aceasta este principala formă de degradare a
solurilor, cu următoarele efecte negative asupra
complexului sol –apă - plantă:
 - reducerea disponibilului de apă pentru plante deoarece
sucţiunea solului devine mult mai mare decât presiunea
osmotică a rădăcinilor; astfel, plantele extrag greu apa
din sol, chiar dacă ea se află în cantitate suficientă - ceea
ce conduce, corespunzător gradului de mineralizare, la o
scădere drastică a recoltei;
 - toxicitatea, dată de natura şi concentraţia sărurilor,
diminuează sau chiar compromite
 recolta; pe aceste terenuri se instalează o vegetaţie
specifică (halofită), slab nutritivă şi puţin productivă;
 - înrăutăţirea caracteristicilor hidrofizice ale
solului, însoţită de o scădere a capacităţii de
infiltraţie; pe solurile sărăturate alcalic, acest
efect face imposibilă irigarea şi spălarea, apa
stagnând la suprafaţă;
 - sărăturile de tip alcalic (cu o concentraţie mai
mare de 10% în Na), la umectare, suferă o
dispersare puternică a complexului adsorbtiv -
care însă este însoţită de o contracţie şi o
fisurare adâncă la uscare, procese cu atât mai
evidente cu cât conţinutul în argilă este mai
mare; în aceste condiţii, canalele şi digurile
realizate cu pământ sărăturat alcalic îşi pierd
atât rezistenţa cât şi stabilitatea.
 Factorii artificiali principali, care conduc la apariţia şi
amplificarea procesului de salinizare secundară, sunt
următorii:

În cazul sistemelor de irigaţii:

 - exploatarea neraţională a sistemului (lipsa
controlului debitului la distribuţia apei, norme de udare
exagerat de mari, metode de irigaţii neadecvate etc.);
 - pierderi mari prin infiltraţii din reţeaua de canale
datorate, fie lipsei impermeabilizării acestora, fie unei
întreţineri defectuoase;
 - folosirea sistemelor reversibile în condiţiile unei
ape freatice mineralizate şi chiar slab mineralizate
 - sistemele de drenaj şi de evacuare defectuoase:
funcţionarea sub parametrii proiectaţi a drenajului şi
evacuării se datorează, de cele mai multe ori, slabei calităţi
a execuţiei şi/sau exploatării sistemului;
- apa de irigaţie, chiar slab mineralizată, poate produce, în
timp, o acumulare de săruri în
sol; cum nici o apă dintr-o sursă naturală nu este lipsită
complet de săruri, după o perioadă mai mult sau mai puţin
îndelungată (uneori, chiar de zeci de ani) în sol va apărea o
acumulare de săruri ce va afecta recolta printr-o scădere a
producţiei ; de exemplu, dacă se foloseşte o apă de irigaţie cu
o normă de 2000 m3/ha, având o mineralizare de 0,5 g /l, se
constată că în decurs de 25 ani se acumulează în sol o
cantitate de 0,175g săruri / 100 g sol – sol mediu salinizat. Cu
toate acestea, în zonele în care apa este deficitară, pentru
irigaţii se foloseşte apă mineralizată (în special de origine
freatică), mineralizarea ei variind de la 2-10 g/l.
Irigaţiile cu apă mineralizată este practicată în multe ţări:
Maroc – 10 g/l, Algeria, Turcia de sud – 4 g/l, în zonele aride
din SUA – 5g/l, în Uzbechistan –3 ÷5 g / l
Se indică folosirea apei mineralizate la irigaţii numai pe
soluri uşoare (nisipoase), cu drenaj natural sau artificial
foarte bun. Existenţa drenajului în acest caz are rolul de a
limita evoluţia spre salinizare secundară a solului irigat.
În cazul incintelor îndiguite:
- întreruperea regimului hidric natural, periodic percolativ (realizat
de inundaţiile periodice, care spălau sărurile acumulate în
orizonturile superioare ale solului) conduce la concentrarea
progresivă a sărurilor în sol, ceea ce facilitează, în final, apariţia
fenomenului de salinizare secundară;
- practicarea în aceste incinte a cultivării orezului (irigaţii prin
inundare) şi lipsa unui
drenaj natural bun (caracteristic incintelor îndiguite) determină
creşterea nivelului freatic în zonele limitrofe culturii – ceea ce
favorizează evapotranspiraţia şi acumularea de săruri pe profilul
solului;
- existenţa condiţiilor potenţiale de salinizare a solului: solurile
incintelor îndiguite
fiind de natură aluvionară, sunt caracterizate printr-o textură fină,
în general, bogată în săruri.
Majoritatea cazurilor enumerate mai sus au ca efect creşterea
nivelului apei freatice mineralizate – ceea ce contribuie semnificativ
la apariţia salinizării secundare. Există situaţii în care apa freatică
nu este mineralizată, dar, prin ridicarea nivelului acesteia în urma
irigaţiilor, apa freatică întâlneşte orizonturi superioare, cu
acumulări de săruri (cazuri frecvente în terenurile aluvionare) ce
sunt solubilizate şi, apoi, ridicate prin capilaritate spre suprafaţă.
 MĂSURI DE PROTECŢIE A SOLURILOR
ÎMPOTRIVA SALINIZĂRII
 Baza metodelor de prevenire şi combatere a salinizării secundare
constă în utilizarea tehnicii drenajului şi spălărilor. Necesitatea
drenajului apare evidentă în decurs de cca. 10 –15 ani de irigaţii
în majoritatea amenajărilor de irigaţii.
 Sistemul de drenaj previne sau întrerupe procesul de acumulare
a sărurilor, o parte dintre ele fiind antrenate şi evacuate.
 Intensitatea reglării balanţei sărurilor nu este aceeaşi în timpul
funcţionării sistemului de drenaj. În acest sens se diferenţiază
două perioade de funcţionare a sistemului de drenaj pe
terenurile salinizate.
 Perioada I – perioada tranzitorie de ameliorare, în care se rezolvă
următoarele probleme:
 evacuarea apelor de spălare la începutul perioadei de ameliorare;
 desalinizarea stratului de sol în care se dezvoltă rădăcinile
plantelor până la concentraţia de 0,15 –0,2 g % în cazul salinizării
cloruro-sulfatice ; de 0,01 g % pentru cazul salinizării cloruro-
sodice şi mai puţin de 15%Na în complexul adsorbtiv în cazul
solurilor alcalice;
- desalinizarea apei freatice până la o concentraţie sub nivelul critic
de 2-3g/l ;
- desalinizarea treptată a apei freatice până la adâncimea de 5-10 m,
prin înlocuirea apei salinizate cu o apă de calitate bună.
În timpul acestei perioade balanţa hidrosalină se schimbă
fundamental, curgerea apei freatice se intensifică, iar spălarea
sărurilor uşor solubile predomină faţă de acumularea lor.

Perioada II-a – în care se realizează următoarele:

- menţinerea stabilă a rezultatelor ameliorative la care s-a ajuns în
prima perioadă;
- descărcarea sistematică a soluţiilor saline formate prin
automineralizarea apelor de irigaţie care circulă în sol sau a
sărurilor din apa de irigaţie.
În această perioadă sistemul de drenaj se poate folosi şi pentru
irigaţia subterană prin prevederea unor stăvilare în sistem care
asigură posibilitatea reglării uşoare a adâncimii apelor freatice în
vederea alimentării prin capilaritate a stratului de sol în care se
dezvoltă rădăcinile plantelor.
 TEHNOLOGIA DESALINIZĂRII TERENURILOR
SĂRĂTURATE

Tehnologia desalinizării terenurilor sărăturate se bazează pe

proiectarea şi punerea în practică a unui regim de spălare adecvat.
După tipul de salinizare a solului şi calitatea apei de spălare, se
deosebesc două tipuri de spălări:
- spălarea fizică a sărurilor prin dizolvarea şi levigarea lor în sol,
aplicată pe solurile salinizate, bogate în Ca şi cu apa freatică
conţinând ioni de Ca;
- spălarea fizico-chimică a sărurilor din sol, în prezenţa
amendamentelor, spălare ce se aplică pe solurile de tip sodic şi cu apa
freatică bogată în săruri de Na.
Spălarea se realizează în trei etape, prin:
- umezirea stratului fiziologic până la saturaţia totală în apă;
- dizolvarea sărurilor din sol în apa de spălare;
- îndepărtarea prin intermediul drenurilor a apei de spălare încărcată
cu sărurile din sol.
Udările de spălare sunt de următoarele tipuri:
a) capitale – se aplică în perioada I de ameliorare, cu
caracter curativ, o dată la 1 – 3 ani; au norme de spălare mari - în jur
de ( 15000 – 17000 m3 / ha);
b) profilactice - au fie scop preventiv , fie sunt folosite pentru
menţinerea (în perioada a II-a) parametrilor solului la valorile
realizate în perioada I-a; se aplică în următorii 10 –15 ani;

cu norme de spălare relativ mici: cuprinse în intervalul 1500 - 2500

m3/ha, în funcţie de permeabilitatea şi acumularea de săruri în sol în
perioada dintre spălări.
Calitatea apei de spălare influenţează în mare măsură procesul de
spălare şi drenare şi este aleasă şi în funcţie de tipul de sărăturare a
solului: salină, alcalică sau salin - alcalică.

Pentru prima perioadă, de ameliorare - indicat este ca la începutul

ameliorării solurilor saline şi alcalice să se facă o spălare cu ape slab
şi mijlocii mineralizate (1,2 –2 g /l) care ajută la coagularea coloizilor
solului. În acest scop se mai poate folosi şi apa drenată, provenită din
spălări.
Pentru a doua perioadă - se folosesc ape nemineralizate şi calitativ
corespunzătoare (bogate în ioni de Ca).
PROCESE DE POLUARE ÎN AMENAJĂRILE DE
IRIGAŢII CU APE UZATE ŞI INDUSTRIALE
1. Aspecte sanitare ale irigării cu ape uzate
Apele reziduale evacuate din sistemele de canalizare ale oraşelor, de la diferite
mari industrii precum şi de la crescătoriile şi îngrăşătoriile de animale, pot fi
folosite la irigaţii, după ce au fost epurate corespunzător pentru a nu dăuna
omului, animalelor, culturilor, solului şi pentru a nu polua mediul.
In România existau, la nivelul anului 1996, peste 60 000 ha cu amenajări de
irigaţie cu ape uzate, provenind de la complexele zootehnice, incluse în circa 30
de sisteme de irigaţie. In prezent acestea nu mai sunt funcţionale.
Se apreciază totuşi, ca în ţara noastră, se poate iriga o suprafaţă de circa
1.330.000 ha cu ape uzate .
Pericolele generate de folosirea acestor ape la irigaţii, depind de o serie de
factori ca:
- prezenţa agenţilor patogeni în aceste ape;
- prezenţa unor elemente ca: sodiu, metale grele (Cu, Pb, Cr, Cd, Ni etc.) pe
lângă alte
substanţe care pot produce degradarea solului şi deprecierea recoltei;
- modul de dezvoltare al diferitelor organisme, aflate în apa de irigaţie;
- viabilitatea agenţilor patogeni şi posibilitatea lor de a supravieţui la
tratamentele de epurare;
- posibilitatea ca agenţii patogeni să poată supravieţui în sol.
Sunt unele ape uzate care au un conţinut mare de azot, fosfor, potasiu şi alte
elemente nutritive (cum ar fi de exemplu cele provenite de la industria de
producere a îngrăşămintelor, a alcoolului etc. prezentate în tabelul 1.9.)
stimulatoare pentru dezvoltarea plantelor.
Acestea au capacitatea de a extrage cca 75% din azotul existent în apa de
irigaţie, fosfor până la 100%, potasiu 60-10% etc.
Se apreciază că 50-100 m3 apă uzată poate conţine tot atâtea elemente
nutritive ca şi o tonă de gunoi de grajd, iar în special porumbul, grâul, soia ,
cartoful, lucerna şi trifoiul absorb însemnate cantităţi de elemente nutritive
provenite din apa de irigaţie.
Din cercetări, s-a constatat că folosirea la irigaţie a apelor uzate nu
constituie un pericol sanitar.
Pe o adâncime de 0,9 – 1,2 m toate bacteriile de origine intestinală
sunt filtrate.
Solul reţine pe primul centimetru de adâncime cca 90% din totalul
bacteriilor, iar pe primul milimetru 62 –64%.
Bacilii intestinali care ajung în sol odată cu apa de irigaţie sunt adsorbiţi, în
mare parte, de coloizii solului şi distruşi de bacteriile saprofite, datorită unor
antagonisme la nivel microbian.
Apele uzate care au trecut prin filtrul natural al solului sunt recepţionate de
cursurile de apă, eliberate de impurităţi şi microfloră patogenă
În cazul irigaţiei cu ape uzate, prezintă interes îndeosebi microorganismele
prezentate în Tabelul 1.10 .
Solul „oboseşte” în timp cu purificarea acestor ape, de aceea, pentru o
mai mare siguranţă sanitară se recomandă aplicarea de metode de
epurare şi tratare prealabilă.
Datorită conţinutului chimic foarte variat, apele reziduale se tratează
corespunzător pentru evitarea distrugerii culturilor, salinizării
solului etc.
Îmbunătăţirea calităţii acestor ape reziduale se recomandă a se
realiza prin:
- diluarea cu apă convenţional curată;
- micşorarea conţinutului de sodiu;
- raţionalizarea consumului de sare în raţiile alimentare ale animalelor;
- folosirea ca amendament ghipsul sau fosfoghipsul pentru substituirea
carbonatului de sodiu etc.
Din rezultatele experimentale de până acum, reiese că irigaţiile cu
ape reziduale decantate determină sporuri mari de producţie
datorită aportului de umiditate şi elemente fertilizante. Este nevoie să
se aplice însă un regim de irigare moderat pentru a lăsa timp solului să
dezactiveze substanţele nocive din aceste ape.
Apele de irigaţie reziduale se recomandă pentru: culturi de plante
tehnice (ex. sfecla de zahăr); păşuni şi fâneţe; legume (ex. cartoful)
care se consumă după fierbere; plante ornamentale şi flori, pomi, cu
condiţia ca irigaţia să înceteze cu o lună înainte de culesul fructelor.
 2. Efectele negative ale irigaţiei terenurilor cu ape uzate
În cazul irigării cu ape uzate se impune un control atent al însuşirilor
solului şi adoptarea foarte riguroasă a elementelor regimului de
irigaţie pentru a se putea interveni la timp, astfel încât degradarea
solului să fie minimă.
Irigarea cu ape uzate se recomandă în special pentru solurile care au o
permeabilitate bună pentru apă şi aer, favorizând mineralizarea
substanţei organice şi distrugerea germenilor patogeni.
Autoepurarea solului este dependentă în mare parte de
microorganismele din sol (bacterii, actinomicete, ciuperci, protozoare,
larve a unor insecte etc) şi cuprinde următoarele etape:
- mineralizarea substanţelor organice în condiţii anaerobe - în acest caz
glucidele se descompun în metan, apă şi bioxid de carbon, proteinele se
transformă în aminoacizi şi amoniac, grăsimile se reduc la glicerină şi acizi
graşi etc; în urma proceselor de putrefacţie şi fermentare se formează amoniac,
hidrogen sulfurat, metan şi alte gaze cu mirosuri „înţepătoare”;
- mineralizarea substanţelor organice în condiţii aerobe – aflată sub
influenţa proceselor de oxidare, are ca produşi finali apa, bioxid de carbon,
amoniac şi compuşi minerali;
- nitrificare – unde microorganismele autotrofe se dezvoltă în urma
oxidării unor compuşi anorganici.
Astfel, prin descompunerea substanţei organice se formează în
sol humusul.
Totuşi, suprasolicitarea solului prin irigarea cu apă ape uzate , aplicată o
lungă perioadă de timp şi în mod necontrolat, poate aduce unele neajunsuri
ca:
- oboseala solului – acest fenomen poate apărea după decenii de irigare cu
ape uzate şi este pus în evidenţă prin:creşterea conţinutului de microelemente
ale solului (Zn, Cu, etc); creşterea conţinutului de cloruri, sulfaţi, acizi graşi şi
alte substanţe nocive; levigarea în adâncime a potasiului şi fierului;
degradarea structurii solului; aerisirea insuficientă etc. Drept consecinţă, se
constată apariţia clorozei la plantele cultivate şi dereglări importante în
procesul de creştere a acestora. S-a dedus că principala cauză a acestor
neajunsuri se datorează normelor mari de irigaţie, ca urmare a creşterii
populaţiei şi a consumurilor mari de apă, pe câmpurile de irigaţie fiind
distribuite norme până la 60.000 – 70.000 mc ha, faţă de regimul optim de
alimentare pentru plante în jurul valorii de 3000 mc ha, precum şi utilizării
apei nedecantate şi lucrărilor neadecvate aplicate solului.
- colmatarea terenurilor amenajate - se datorează unui conţinut ridicat de
materii organice, însoţite deseori şi de creşterea exagerată a concentraţiei în
azot –ceea ce împiedică parţial dezvoltarea plantelor. Fenomenul a fost
evidenţiat şi în România, îndeosebi la amenajările de orezării din lunca
Dâmboviţei.
În cazul când apele uzate prezintă concentraţie ridicată în azot, rezultate
bune se obţin prin stocarea apelor în iazuri de oxidare - ceea ce constituie un
eficient mijloc de epurare, datorat algelor, unde materia organică este
descompusă de bacterii în prezenţa oxigenului . Metoda este folosită în
 - salinizarea secundară a solului - se produce în special pe terenurile
argiloase, cu permeabilitate scăzută, în urma creşterii concentraţiei sărurilor
solubile din sol peste valoarea critică. Prezenţa sodiului şi a altor cationi în
cantităţi mari, conduc la o distrugere a agregatelor structurale ale solului şi la
reducerea permeabilităţii pentru apă.
- acidifierea solului – intensifică dizolvarea sărurilor de calciu şi magneziu,
culminând cu apariţia carenţelor în nutriţia vegetaţiei; acest fenomen ia naştere
în cazurile de folosire repetată a unor ape uzate cu un pH < 6.5;
- infestarea solului cu substanţe nocive - apare în urma irigării cu ape
uzate industriale, încărcate cu substanţe nocive, în special As, Cu, Ba, Ni, Cr,
Zn, Co, fenoli, diverse săruri şi detergenţi. Într-o foarte mică concentraţie în sol
acestea pot avea rol stimulativ, în schimb, la o depăşire a limitei de
concentraţie, ele pot declanşa o acţiune de inhibiţie asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor. Se recomandă să nu se facă irigaţii cu ape ce conţin: arsen
, peste 1 mg  l; cupru, peste 7 mg  l; Ni, Co, peste 2 mg  l. Apele uzate folosite
la irigaţii trebuie să conţină maximum: cloruri, 400 mg  l ; bor, 1 mg  l; natriu,
80 mg  l;SO4, 250 mg  l.
Prezenţa în compoziţia lor şi a substanţelor tensoactive (ex. detergenţii)
provoacă efecte nedorite prin întârzierea proceselor de nitrificare, formându-se
o peliculă albă la suprafaţa frunzelor care inhibă procesele respiratorii şi de
fotosinteză.
- infestarea solului cu produşi patogeni - poate lua amploare numai
când apa uzată e folosită în mod abuziv, fără o epurare prealabilă.
 Alte dezavantaje ale folosirii apelor uzate pentru irigaţie sunt:
- substanţele fertilizante aduse de apa uzată pot conduce, în anumite
condiţii, la dezvoltarea vegetativă excesivă, în detrimentul producţiei utile
principale ( de boabe, tuberculi, fructe, etc);
- dezvoltarea luxuriantă vegetativă a plantelor poate împiedica
desfăşurarea normală a activităţii biologice a solului, periclitând astfel
procesul de acumulare a humusului;
- la valorificarea nămolului deshidratat ca îngrăşământ organic, apare
problema reducerii conţinutului de umiditate din sol
- irigaţia cu ape uzate ridică probleme dificile în perioada de iarnă, când
apele trebuie conduse şi distribuite în teren
3. Avantajele folosirii apelor uzate în agricultură

Folosirea raţională a apelor uzate în agricultură prezintă o serie de

avantaje economice, dintre care, cele mai importante sunt:
- eliminarea neajunsurilor provocate de evacuarea apelor uzate în
emisari;
- reducerea cheltuielilor pentru asigurarea apei de irigaţie, acolo
unde precipitaţiile,reţeaua hidrografică şi afluxul de apă subterană
sunt insuficiente;
- completarea parţială a stocului de apă subterană, ridicarea
nivelului acesteia, (coborât din cauza consumului excesiv de apă de
către industrie şi populaţie);
- punerea la dispoziţie a unei soluţii tehnice şi economice de epurare
biologică;
- permite posibilitatea extinderii irigaţiilor, chiar şi în zonele
deficitare în surse de apă;
- contribuţia la obţinerea unor recolte sporite;
- un însemnat mijloc de fertilizare al solului;
- accesibilitate pentru plante la elementele utile conţinute în aceste
ape ;
- posibilitatea renunţării la îngrăşămintele chimice costisitoare şi relativ dificil
de procurat; apele reziduale şi nămolurile deshidratate obţinute de la complexele
zootehnice pot fi considerate un îngrăşământ complex azoto –potasic, fosforic;
- elementele conţinute în acest tip de îngrăşământ sunt uşor accesibile pentru
plante;
- aducţiunea apei se face relativ uşor chiar şi iarna deoarece debitul şi
temperatura ei suntrelativ mari, poate fi evitat fenomenul de îngheţ.
De exemplu, apele uzate din zona Aradului sunt conduse iarna, pe
distanţă de zeci de km la Mezohegzes, în Ungaria. În ceea ce priveşte
distribuirea apei în teren, operaţia necesită o atenţie deosebită şi un
efort mai susţinut datorită posibilităţii îngheţării apei pe canalele de
distribuţie.
Observaţiile au demonstrat că irigaţia poate fi însă practicată fără
întrerupere chiar pe cele mai mari geruri, pe sub stratul de zăpadă sau
gheaţă. Totodată, s-a constatat că, datorită irigaţiilor, solul nu îngheaţă
, chiar dacă pe terenul neirigat martor acesta îngheaţă pe adâncimea
de 0,30 –0,35 m;
- pe solurile grele, fără structură, irigaţia cu ape uzate provenite de la
industria celulozei, care conţin sulfiţi, îmbunătăţeşte structura prin formarea
glomerulelor, mărind astfel permeabilitatea solului;
- realizarea unor economii importante prin renunţarea la staţiile de epurare
biologică, ce presupun realizarea unor construcţii şi instalaţii specifice cu
cheltuieli mari de materiale, mari consumatoare de energie şi costisitoare în ceea
ce priveşte cheltuielile de întreţinere
 Măsurile cele mai importante de protecţie preventivă a solurilor în
cazul irigării cu ape uzate şi reziduale presupun ca:
- transportul şi distribuţia apei de irigaţie să fie făcute cu mare
atenţie ;
- normele de udare să fie raţionale;
- epurarea ( mecanică, chimică sau biologică) în prealabil a
apelor uzate să se facă într-un mod corespunzător şi cu luarea în
considerare a caracteristicilor pedoclimatice;
- conţinutul de substanţe toxice şi agenţi patogeni să nu
depăşească limitele admise;
- concentraţia de săruri să se încadreze în limite normale, astfel
încât să nu aibă o influenţă nocivă asupra proprietăţilor fizice şi
chimice ale solurilor, asupra creşterii culturilor agricole şi calităţii
produselor agricole;
- valorile pH-lui apei uzate de irigaţie trebuie să fie în limitele
6.5 - 8.5;
- udarea solurilor cu ape uzate să ţină cont de:
- a) cantitatea globală de substanţe existentă în apa uzată;
- b) proprietăţile fizico-chimice ale solurilor;
- c) regimul de irigare;
- d) nivelul freatic;
- e) durata dintre udări şi perioada de recoltare;
- - aplicarea de lucrări de regularizare a scurgerii pe suprafeţele
irigate;
- irigarea cu ape uzate să ţină cont de caracteristicile următoare:
a) suprafeţele irigate să aibă pante mici;
b) solurile să aibă permeabilitate bună
;c) să nu se irige terenurile cu incluziuni de roci fisurate şi cu
zăcăminte sau depozite apropiate de o sursă cu apă subterană;
- pe suprafeţele irigate cu ape uzate să se creeze condiţii
corespunzătoare pentru descompunerea completă în sol a
substanţelor nocive, a microorganismelor patogene, a ouălor de
viermi paraziţi
- cultivarea plantelor mai puţin sensibile să fie preponderentă;
- evitarea salinizării secundare să se facă prin :
a) aplicarea irigării odată la 2 ani;
b) diluarea apei uzate cu apă convenţional curată în diluţie1/2 –1/5
şi c) aplicarea normelor mici de udare.
 Aspersor Toro.

Pentru aplicaţii rezidenţiale şi comerciale.

- Oferă valoare şi eficienţa apei atunci când
zona de peisaj este prea mare pentru spray-uri, dar prea
mica pentru un full-size rotor.
- arcul asigură ajustări uşor de la 40 ° -360 °.
- racordul de intrare e cu filet interior de 1/2 ".
Raza de udare între 6,1 - 10,7 m.
 Aspersor Irritrol

. Este primul aspersor tip turbina din material ABS integral.

Asigură cel mai înalt nivel de flexibilitate, durabilitate şi de
încredere pentru toate tipuirile de aplicaţii rezidenţiale şi
comerciale.
Capac robust, rezistent la călcare
.Singurul aspersor care are ridicare de 12 cm şi o rază de stropire
de 15 m
. Etanşeitate foarte bună chiar şi la presiune redusă.
Prin şurubul special raza de stropire se poate micşora cu 25%.
 FILTRE
DE APĂ

 Aceste produse sunt fabricate conform normelor în

vigoare ISO 9002 şi UNI ISO 7/1. Este o piesă care nu
poate lipsi din sistemul de stropit şi care are rolul de a
opri şi a îndepărta impurităţile din apa destinată
stropirii.
 Materii prime componente: corp din polipropilenă
întărită cu fibră de sticlă, plasă de filtrare din oţel
inoxidabil, respectiv din polipropilenă, sau disc (rolă).
 Rezistente la coroziune
 Întreţinerea este uşoară: cartuşul cu plasa de
filtrare se poate scoate şi curăţa uşor
 Pierdere de presiune minimă
 Etanşare cu garnitură – inel la capac
 Caracteristici:
 Capacitate mare de filtrare: reduce numărul
operaţiunilor necesare de curăţare
 Dimensiuni: ¾” – 4”
 Electrovalve
 Electrovalvele sunt robineti electrici care la
un impuls permit trecerea apei prin el. Sunt
invizibile pe teren deobicei sunt montate in
boxe
 posibilitate de reglare a debitului pentru
adaptare la cerinte.
Fitinguri canelate din polietilenă
Sunt destinate îmbinării tuburilor ce transportă apă pentru stropit.
Valoarea maximă a presiunii lor este de 3,2 bari.
Materialul lor este din polipropilenă.
Sunt ideale la îmbinarea tuburilor din polietilenă moale şi cele
de picurare
pentru că sunt economicoase, se montează uşor şi rapid.
La realizarea racordurilor sunt necesare coliere pentru fixare.
Culoarea lor caracteristică este neagră.
La unele tipuri inelul albastru asigură o fixare suplimentară.
Aceste fitinguri sunt mai economicoase decât cele din metal.
Fitinguri cu olandez

Prin fitingurile cu olandez se realizeaza

distributia apei in electrovalve.
Folosirea acestor fitinguri are efect accelerarea si
simplificarea procesului de montaj.
 Prize de apă

 Robinet de grădină cu cutie

Acest cămin rotund, complet închis, are încorporat
din fabricaţie un robinet, cu racordare de ¾” pe filet
interior. Este cea mai simplă soluţie dacă pe teren
avem nevoie de un punct de alimentare cu apă.
Diametrul: 205,5 mm
Înălţimea: 110 mm
Greutatea: 1,1 kg
Conector de apă
- reprezintă un punct de alimentare cu
apă pe teren. Odată cu introducerea cheii,
apa începe să curgă, ea se opreşte la
scoaterea cheii. Presiunea statică maximă
la care se mai poate introduce cheia este
de 3,5 bari.
Racordul inferior: ¾” pe filet exterior
Racordul superior: ¾” pe filet exterior
 Pompa electrică
 Pompa electrica este destinată în locurile unde
este energie electrica, se utilizeaza de obicei la
case pentru irigare şi uz casnic.
 Cresc presiunea din reţeaua comună de apă
potabilă
 Programatoare
 Au rolul de a porni respectiv de a opri
sistemul de irigat la intervale de timp
prestabilite.
 Senzori de ploaie
 Aparat care ne ajuta sa nu irosim apa pentru irigat. Contine o
sonda cu sensibilitate reglabila si modeleaza solul gradinii.
Acest aparat este setat ca pe timp de ploaie sa blocheze
irigarea si putem seta la cati mm de precipitatie sa se
intample aceasta si pentru cat timp sa fie blocat.
 Daca cantitatea de precipitatie ajunge la valoarea setata,
senzorul de ploaie alerteaza si opreste irigarea. Repornirea
depinde in mare parte de starea vremii, astfel irigarea poate fi
suspendata pentru mai multe zile.
 Din moment ce sistemul de irigat se poate seta la pornire in
zori, nu se iroseste apa si e nevoie de mai putina apa pentru
ingrijirea gradinii.
TAMBURI PENTRU IRIGATII
TAMBURII Se folosesc la irigarea tuturor tipurilor de culturi
şi la irigarea terenurilor de sport.
Prezinta un mare avantaj in pretul relativ scazut raportat la
suprafata pe care o poate acoperii si la durata mare de
viata.
Partile componente ale instalatiei de irigat cu tambur:
- Conducta de diverse lungimi infasurata pe un tambur
cuprinse intre 30 - 500 m
Diametrul conductei de PE intre 25 - 110 mm
Aspersor cu unghi reglabil montat pe un carucior cu roti
(raza 9 - 70 m)
Turbina - actioneaza mecanismul de retragere al
caruciorului pe baza presiunii apei
Dispozitiv de reglare a vitezei de retragere a caruciorului cu
aspersor
Dispozitiv de oprire si ridicare a caruciorului la finalul
irigarii
Aspersor cu unghi reglabil
 Mod de functionare TAMBUR:
 Se pozitioneaza tamburul pe directia de intandere a
conductei
 Se intinge conducta pozitionand caruciorul din
capatul acestuia pe locul cel mai indepartat de
tambur
 Se regleaza unghiul de actiune al aspersorului (0 -
360 grade)
 Se conecteaza la sursa de apa
 Se deschide robinetul sursei sau se porneste
pompa
 Se regleaza viteza de retragere a caruciorului cu
aspersor
 nu necesita o supraveghere permanenta, fiind
dotate cu dispozitive care, o data cu terminarea
ciclului de irigat, comanda oprirea instalatiei.

Irigarea prin aspersiune
 Irigaţia prin aspersiune constă în a pulveriza în aer apa
trimisă sub presiune de la sursă prin intermediul unor
echipamente moderne numite aspersoare.
 Aspersoarele sunt dispozitive hidromecanice din componenţa
echipamentelor de udare prin stropire care asigură transformarea apei
aflată sub presiune în picături pe care le repartizează apoi pe suprafaţa de
irigat.
 Pulverizarea se realizează datorită presiunii de lucru, vitezei jetului de apă
prin duza aspersorului, dar şi în funcţie de forma şi parametrii geometrici ai
ajutajului.
 Construcţia aspersoarelor este diversă, realizându-se în prezent o gamă
foarte mare, de la simple duze sau conducte perforate până la aspersoare
cu funcţionare controlată.
 Criteriile de clasificare a aspersoarelor sunt următoarele:
 presiunea de lucru si numărul jeturilor;
 unghiul de dispunere a ajutajului faţă de orizontală;
 destinaţia aspersorului.
 raza de stropire;
 gradul de mobilitate;
 . Mărimea picăturilor trebuie să fie cât mai redusă, astfel pot fi
rupte frunzele sau plantele, se distruge structura solului etc.;
 Această metodă se extinde pe suprafeţe noi, pe care se
aplică cu succes, căci prezintă următoarele avantaje: se
poate aplica pe terenuri inaccesibile altor metode (microrelief
framantat, pe soluri nisipoase sau argiloase); nu necesita
lucrari de nivelare, permite controlul riguros al apei distribuite
-poate fi dată plantelor o normă relativ mică de apă (200
m3/ha); oferă posibilitatea de a aplica îngrăşăminte pesticide
amestecate în apa de irigaţie, poate fi folosita la spalarea
solurilor, ofera posibilităţi de automatizare, nu necesita un
grad ridicat de calificare a udatorilor.
 Totuşi metoda este afectată de o serie de dezavantaje:
necesită un consum ridicat de metal, energie electrică sau
combustibil la hectarul udat; solicită la introducerea irigaţiei,
o cheltuială foarte mare pentru ţevi, instalaţii etc.; la udări
practicate în zile cu vânt (cu v > 3,5 m/s)au loc umectări
foarte neuniforme; în zile calde şi pe vânt se pierde multă apă
prin evaporare direct în atmosferă a picăturilor fine,
favorizeaza atacul unor boli, taseaza solul, se realizeaza
numai cu echipamente moderne.
 Aceste instalaţii de irigaţii prin aspersiune pot fi:
 de presiune joasă (1,5–2,5 bar),
 medie (2,5-3,5 bar)
 sau mare (3,5-12 bar).
 Alimentarea cu apă se face fie de la hidranţi amplasaţi pe
reţele de distribuţie cu conducte îngropate, fie din canale, din
râuri sau din puţuri, în condiţiile în care apa de irigaţie este
conformă cu normele de calitate prevăzute în acest sens.
 Proiectarea echipamentelor este foarte importantă deoarece
trebuie să minimizeze următoarele efecte negative: băltirea
apei la suprafaţa terenului, percolarea în adâncime,
evaporaţia în exces.
 Irigarea prin aspersiune se poate face cu ajutorul:
 - Aripilor de ploaie (aspersiune);
- Liniilor de aspersie;
- Microaspersoarelor.
 Aripile de ploaie se folosesc pentru culturile de pe
suprafete mari fiind usor de asamblat si de mutat.
Lungimea unei aripi de ploaie poate fi de 300-400 m.
Pe o aripă de ploaie se montează de regulă
aspersoare a căror diametru de udare poate ajunge şi
la 38 m.

Aripi
de
aspersiune
 Liniile de aspersie pot avea lungimi de 50-100 m.
Acestea sunt recomandate pentru gradinile de
dimensiuni reduse. In unctie de debitul de apa al
sursei, dar si de debitul asigurat de fiecare aspersor, o
linie de aspersie poate avea unul sau mai multe
aspersoare, montate in linie sau ramificat.

 Liniile de aspersie pot fi cu conducte PE de diametru

diferit, de 25 mm, 40 mm, 50 mm, in functie de
dimensiunile suprafetei de udat. Pe suprafete mai mici,
liniile de aspersie pot fi formate din furtunuri cu insertie
textila, care pot fi montate si demontate cu usurinta cu
ajutorul conectorilor speciali.
 Modele de aspersoare se pot folosi:
 - Aspersoare circulare care uda pe suprafete circulare sau
pot fi reglate pe sectoare de cerc de diferite deschideri
(unghiuri de la 5 grade la 360 de grade);
- Aspersoare oscilante rectangulare care uda pe suprafete
dreptunghiulare sau patrate;
- Aspersoare speciale pentru suprafete neregulate care uda
pe conturul gradinii;
- Aspersoare speciale pentru plante inalte care sunt
montate la inaltime pe un trepied special;
- Aspersoare cu duze diferite de udare care se folosesc
pentru diferite plante, in functie de necesitatile lor;
- Aspersoare pentru suprafete inguste si lungi.
 Alegerea tipului de aspersor şi modul de aşezare
a aspersoarelor
Se alege tipul de aspersor aflat în dotarea instalaţiei şi
la care indicii funcţionali (în special intensitatea ploii)
corespund caracteristicilor tipului de sol
 Instalatiile de irigatii prin aspersiune pentru
gradini, parcuri si terenuri de sport sunt instalatii
automatizate de udare cu componente ingropate,
controlate de un minicomputer ce comanda
deschiderea si inchiderea secventiala a unor
electrovane (robineti electrici), care permit trecerea
apei ridicarea sub presiune a corpurilor de udare si
realizarea udarii.

 Dupa inchiderea automata a electrovanelor

corpurile de udare intra la loc in pamant, pana la
urmatoarea udare ramanand ascunse vederii.

 Santurile se sapa la adancimea de 30-50 cm. iar

sistemul se goleste cu aer pe perioada de iarna

 Sistemele folosite in Romania sunt de marci

cunoscute: Hunter, Irritrol, Toro sau Rainbird.
Sistem automat de irigaţii cu aspersoare de tip
rotor pentru surafeţe mari
Aspersoarele cu rotor sunt aspersoare pop-up care ies din pamant
din cauza presiunii apei. Raza de udare de la 5m in sus, unghiuri
reglabile sau cerc
Sistem automat de irigaţii cu aspersoare de tip
spray pentru surafeţe mici sau înguste
Aspersoarele Spray sunt aspersoare pop-up care
ies din pamant din cauza presiunii apei.
Raza de udare variaza intre 1,5 - 5,5m, unghiuri reglabile sau in forma
de cerc
 La irigarea parcurilor, gradinilor,
terenurilor de sport se recomanda
urmatoarele marci de aspersoare:
K-Rain, Hunter, Rain Bird, Irritrol, Toro.

Aspersor K-Rain
 Aspersoare Hunter

 Hunter I - 20 Ultra
 Aspersorul Hunter I20 se poate folosi la spaţii
mari, are raza de la 5,2 m la 14,3 m.
 Permite închiderea unui jet cu menţinerea
funcţionării restului sistemului.
 Conţine şi capac integral din cauciuc pt. fixare
bună şi protejarea zonelor cu joc.
 suport vertical din oţel inoxidabil
 supapă de reţinere pentru scurgere pentru
modificare a înălţimii de până la 3 m.
 Transmisie cu roţi dinţate lubrifiată cu apă.
  Hunter I - 25 Ultra
 Conţin arc pentru ajustări
uşor de la 40 ° -360 °. Când
este setat la 360 grade
aspersorul merge continuu,
intr-un singur sens.
Hunter I - 40 Ultra
Aspersorul Hunter I 40 funcţioneaza pe cerc
complet/incomplet într-un singur rotor.
. Sistemul de duze principale uda uniformă cu o rază
de 13,7 m - 21,3 m.
 Hunter PGP

Funcţionare reversibilă pe cerc complet/incomplet

într-un singur dispozitiv: reglare rapidă şi simplă,
40° - 360°.
Sita de filtrare mare pentru apă murdară: împiedică
înfundarea duzelor.
- raza de stropire 17- 29m
 Aspersor Rain Bird

Sunt folosite pentru peluze, terenuri sportive si la

terenurile de golf.
Carcasa închisă ce protejează mecaismul de depuneri.
Ungerea mecanismului intern se face cu apă.
Arc pentru mecanismul mobil din oţel.
-raza de stropire 17- 29m
Electrovană premontată pe corpul rotorului.
Regulator de presiune de 5.5 bar.
Diferenţa maximă de nivel: 6.1 m
 Rain Bird Seria 3500

- sunt aspersoare de 3/4” cu turbină, pentru raze medii şi scurte,

uşor de instalat şi convenabile pentru aplicaţii rezidenţiale.
- stropeşte cu un jet de apă, astfel consumul de apă pe minut
este scăzut, se poate stabili economicos.
-mecanismul construit din plastic de mare rezistenţă
şi oţel inoxidabil.
- raza de stropire 17- 29m
-cu şurubul de spargere a jetului se poate reduce raza de
stropire cu 25% fără schimbarea duzei.