An3-Geografia Turismului

VASILE GLĂVAN
GEOGRAFIA TURISMULUI
1
Universitatea SPIRU HARET
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GLĂVAN, VASILE
Geografia turismului. / Vasile Glăvan – Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2005
336 p; 23,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-725-047-8
911.3:338.48(100+498)(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Prof. univ. dr. VASILE GLĂVAN
GEOGRAFIA TURISMULUI
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2005
3
Redactor: Cosmin COMARNESCU
Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 28.01.2005 ; Coli tipar : 21
Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
e-mail : contact@edituraromaniademaine.ro
4
CUPRINS
Cuvânt înainte ……………………………………………………………………... 11
PARTEA I
TURISM ŞI GEOGRAFIA TURISMULUI. PROBLEME GENERALE
CAPITOLUL 1. TURISMUL, FENOMEN ECONOMICO-SOCIAL COMPLEX
1.1. Apariţia turismului ca fenomen economico-social …………………………... 15
1.2. Factorii care influenţează evoluţia turismului ……………………………….. 17
1.3. Factori defavorizanţi ai activităţii de turism …………………………………. 18
1.4. Turismul. Consideraţii generale ……………………………………………... 19
1.4.1. Timpul liber. Recreere. Turism …………………….……………………… 19
1.4.2. Definiţii şi terminologie …………………………………………………… 20
1.5. Turismul, fenomen complex de studiu şi cercetare interdisciplinară ……….. 28
1.5.1. Turismul ca activitate economică de mare complexitate ……………... 28
1.5.2. Turismul ca fenomen spaţial, temporal şi structural ………………….. 30
1.5.3. Turismul ca activitate socială şi fenomen de masă …………………… 31
1.5.4. Turismul, obiect de studiu şi cercetare interdisciplinară ……………... 31
CAPITOLUL 2. GEOGRAFIA TURISMULUI. CONŢINUT, METODOLOGIE.

OBIECTIVE DE STUDIU ŞI DE CERCETARE
2.1. Definiţie şi concepte …………………………..…………………………….. 33
2.2. Principii, metode, procedee şi mijloace de studiu şi cercetare ……………… 37
2.2.1. Principii generale de studiu şi cercetare ……………………………… 37
2.2.2. Metode de cercetare în geografia turismului …………………………. 40
2.2.3. Procedee de cercetare utilizate în cercetarea geografică a turismului ... 42
2.2.4. Mijloace de cercetare în geografia turismului ………………………... 43
2.3. Contribuţia geografiei şi a geografiei turismului la cercetarea şi dezvoltarea turismului 44
CAPITOLUL 3. PIAŢA TURISTICĂ – OBIECT DE STUDIU
AL GEOGRAFIEI TURISMULUI
3.1. Piaţa turistică. Consideraţii generale ………………………………………… 45
3.2. Oferta turistică …………………………..…………………………..………. 46
3.2.1. Definiţie. Particularităţi. Determinanţi ……………………………….. 46
3.2.1.1. Definiţie şi conţinut ………………………………………………... 46
3.2.1.2. Particularităţile ofertei turistice …………………………………….. 49
3.2.1.3. Teritoriul, factor determinant al ofertei turistice ……………………. 51
5
3.2.2. Structura ofertei turistice …………………………..………………….. 52
3.2.2.1. Potenţialul turistic …………………………..………………… 52
3.2.2.2. Structurile turistice de cazare …………………………..……... 94
3.2.2.3. Structurile turistice de alimentaţie ……………………………. 100
3.2.2.4. Structurile turistice de tratament balnear (de sănătate) ……….. 104
3.2.2.5. Structurile turistice cu funcţie de agrement …………………... 105
3.2.2.6. Căile şi mijloacele de transport ……………………………….. 110
3.2.2.7. Structurile de comercializare a ofertei turistice ………………. 119
3.2.3. Destinaţii turistice pe mapamond şi în România …………………….. 121
3.2.3.1. Destinaţii turistice tradiţionale ………………………………... 121
3.2.3.2. Destinaţii turistice noi ………………………………………… 124
3.2.3.3. Destinaţii turistice exotice ……………………………………. 125
3.2.3.4. Destinaţii turistice de pionierat ………………………………... 125
3.2.3.5. Destinaţii turistice în România ……………………………….. 125
3.3. Cererea turistică ……………………………………………………………... 128
3.3.1. Definiţie şi conţinut …………………………………………………... 128
3.3.2. Particularităţi ale cererii turistice ……………………………………... 129
3.3.3. Determinanţi ai cererii turistice ………………………………………. 129
3.3.4. Bazine ale cererii turistice ……………………………………………. 135
CAPITOLUL 4. FLUXURI TURISTICE

4.1. Consideraţii generale …………………………..…………………………….. 136
4.2. Forme principale de turism …………………………..………………………. 138
4.2.1. Locul de provenienţă a turiştilor …………………………………………… 138
4.2.2. După momentul şi modul de angajare a prestaţiilor turistice ………………... 139
4.2.3. Periodicitatea ……………………………………………………………… 139
4.2.4. Sezonalitatea ……………………………………………………………… 140
4.2.5. Gradul de mobilitate ……………………………………………………….. 140
4.2.6. Mijlocul de transport folosit ………………………………………………... 141
4.2.7. Particularităţile socio-economice ale cererii turistice …………………. 141
4.2.8. În funcţie de categoria de vârstă şi de ocupaţia turiştilor ……………... 141
4.2.9. Caracteristicile prestaţiei turistice principale ………………………….. 141
4.2.10. Scopul principal al călătoriei legat de motivaţia turistică ……………. 142
4.3. Tipuri de turism …………………………..…………………………………. 145
4.4. Indicatori ai circulaţiei turistice ……………………………………………... 145
4.5. Fluxuri turistice pe plan mondial ……………………………………………. 150
4.6. Estimări ale circulaţiei turistice mondiale …………………………………... 157
4.7. Fluxuri turistice în România ………………………………………………… 160
4.7.1. Turismul internaţional al României ………………………………………... 160
4.7.2. Turismul intern în România ……………………………………………….. 160
CAPITOLUL 5. REGIONAREA TURISTICĂ

5.1. Definiţie. Metodologia de cercetare …………………………………………. 163
5.2. Unităţi taxonomice turistice …………………………………………………. 165
5.3. Opinii privind regionarea turistică şi unităţile turistice teritoriale …………… 167
6
CAPITOLUL 6. AMENAJAREA TURISTICĂ DURABILĂ A TERITORIULUI
6.1. Definiţie. Conţinut …………………………………………………………... 169
6.2. Metodologia de cercetare …………………………………………………… 171
6.3. Capacitatea optimă de primire turistică ……………………………………... 172
6.4. Caracteristici. Principii şi norme tehnice de amenajare turistică durabilă a teritoriului .. 176
6.4.1. Caracteristicile amenajării turistice durabile a teritoriului ……………. 176
6.4.2. Principii de amenajare turistică durabilă a teritoriului ………………… 176
6.4.3. Norme de amenajare turistică durabilă a teritoriului ………………….. 178
6.5. Tipuri şi metodele de amenajare turistică durabilă a teritoriului …………….. 180
6.5.1. Tipuri de amenajări turistice …………………………..………………. 180
6.5.2. Modele de amenajări turistice …………………………..……………... 181
6.5.2.1. Modele de amenajare a staţiunilor turistice montane ………… 181
6.5.2.2. Modele de amenajare a staţiunilor turistice de litoral ………… 182
6.5.2.3. Modele de amenajare a staţiunilor turistice balneare ………….. 183
CAPITOLUL 7. GEOGRAFIA, TURISMUL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

7.1. Factorii de degradare a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic ……... 186
7.2. Turismul şi mediul înconjurător ……………………………………………... 192
7.3. Acţiuni de protecţie a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic ……… 194
PARTEA A II-A
REGIUNI TURISTICE
CAPITOLUL 8. REGIUNI TURISTICE ÎN ROMÂNIA
8.1. Carpaţii României …………………………..……………………………….. 201
8.1.1. Carpaţii Orientali …………………………..…………………………. 202
8.1.2. Carpaţii Meridionali …………………………………………………... 209
8.1.3. Munţii Banatului ………………………………………………………. 217
8.1.4. Munţii Apuseni ……………………………………………………….. 219
8.2. Dealurile şi podişurile României ……………………………………………. 221
8.2.1. Dealurile Subcarpatice ………………………………………………... 223
8.2.2. Dealurile de podiş …………………………………………………….. 228
8.3. Câmpia şi Dealurile joase …………………………………………………... 235
8.3.1. Câmpia Română ………………………………………………………. 235
8.3.2. Câmpia şi Dealurile Vestice …………………………………………. 236
8.4. Litoralul românesc al Mării Negre …………………………………………. 238
8.4.1. Delta Dunării ……………………………………………………….. 238
8.4.2. Litoralul românesc al Mării Negre …………………………………… 241
CAPITOLUL 9. REGIUNI TURISTICE PE GLOB

9.1. Europa ………………………………………………………………………... 244
9 .1.1. Europa Nordică ………………………………………………………. 244
9.1.1.1. Scandinavia …………………………………………………... 244
9.1.1.2. Ţările Baltice …………………………………………………. 245
9.1.1.3. Europa Nordică Insulară ……………………………………... 246
7
9.1.2. Europa de Vest (Atlantică) …………………………………………... 246
9.1.2.1. Europa de Vest Continentală ………………………………... 247
9.1.2.2. Europa de Vest Insulară ……………………………………... 249
9.1.3. Europa Sudică ………………………………………………………... 251
9.1.3.1. Peninsula Iberică ……………………………………………. 251
9.1.3.2. Peninsula Italică …………………………………………….. 254
9.1.3.3. Peninsula Balcanică ………………………………………… 257
9.1.4. Europa Centrală ……………………………………………………... 263
9.1.5. Europa Central – Estică ……………………………………………… 268
9.1.6. Europa Estică ………………………………………………………... 273
9.2. Asia ……………………………………………………………………… ... 277
9.2.1. Asia Central – Estică ………………………………………………… 277
9.2.1.1. Asia Central – Estică Continentală ………………………….. 277
9.2.1.2. Asia Central – Estică Insulară ………………………………. 279
9.2.2. Asia Sud – Estică …………………………………………………….. 280
9.2.2.1. Asia Sud – Estică Continentală ……………………………... 281
9.2.2.2. Asia Sud – Estică Insulară …………………………………... 282
9.2.3. Asia de Sud …………………………………………………………… 283
9.2.3.1. Asia de Sud Continentală …………………………………… 283
9.2.3.2. Asia de Sud Insulară …………………………………………. 286
9.2.4. Asia Central – Vestică ……………………………………………….. 286
9.2.5. Transcaucazia ………………………………………………………… 287
9.2.6. Asia de Vest şi Sud-Vest …………………………………………….. 289
9.2.6.1. Asia Mică …………………………………………………….. 289
9.2.6.2. Orientul Apropiat ………………………………………….…. 292
9.2.6.3. Orientul Mijlociu ………………………………………….…. 295
9.2.6.4. Arabia ………………………………………………………... 296
9.3. America de Nord …………………………………………………………. 297
9.3.1. America Atlantică …………………………………………………….. 297
9.3.1.1. Canada Atlantică ………………………………………….…. 297
9.3.1.2. America Appalachiană ……………………………………... 297
9.3.2. America Preriilor (Centrală) ………………………………………. … 299
9.3.2.1. Canada Arctică …………………………………………….... 300
9.3.2.2. Marile Lacuri …………………………………………….…. 300
9.3.2.3. Preriile Nord-Americane …………………………………… 301
9.3.3. America de Vest ……………………………………………………. 303
9.3.3.1. Munţii Stâncoşi ……………………………………………… 303
9.3.3.2 Coasta Pacifică …………………………………………….… 306
9.3.3.3. Alaska ………………………………………………………. 308
9.3.3.4. Insulele Hawai ……………………………………………. 309
9.3.4. Mexic ………………………………………………………………… 309
9.4. America Centrală …………………………………………………………... 311
9.4.1. America Centrală Istmică ……………………………………………. 311
9.4.2. America Centrală Insulară …………………………………………… 312
9.5. America Latină ……………………………………………………………… 312
9.5.1. America Latină Andină ……………………………………………… 312
9.5.2. America Latină Atlantică ……………………………………………. 313
9.6. Africa ………………………………………………………………………... 316
8
9.6.1. Africa de Nord ……………………………………………………….. 317
9.6.1.1. Litoralul Nord-African ……………………………………... 317
9.6.1.2. Munţii Atlas …………………………………………………. 317
9.6.1.3. Africa Sahariană ………………………………………….…. 318
9.6.1.4. Africa Saheliană …………………………………………….. 319
9.6.1.5. Bazinul Nilului ……………………………………………… 320
9.6.2. Africa Central – Vestică ……………………………………………... 322
9.6.3. Africa Centrală ………………………………………………………. 323
9.6.4. Africa de Est …………………………………………………………. 323
9.6.5. Africa de Sud …………………………………………………………. 325
9.6.6. Africa Insulară ………………………………………………………... 326
9.7. Australia ……………………………………………………………………. 327
9.7.1. Australia Continentală ……………………………………………….. 328
9.7.1.1. Australia de Est şi Sud – Est ………………………………… 328
9.7.1.2. Australia Centrală ……………………………………………. 329
9.7.1.3. Australia de Vest …………………………………….………. 329
9.7.2. Australia Insulară ……………………………………………………... 329
9.8. Oceania ……………………………………………………………………… 330
9.8.1. Noua Zeelandă ……………………………………………………….. 330
9.8.2. Melanezia ……………………………………………………………. 330
9.8.3. Micronezia …………………………………………………………… 331
9.8.4. Polinezia ……………………………………………………………… 331
Bibliografie ……………………………………………………………………… 333
9
10
CUVÂNT INTRODUCTIV
Turismul ca fenomen economico-social a apărut şi evoluat în directă legătură cu

procesul general de dezvoltare a societăţii, reflectând prefacerile din interiorul acesteia.
Prin valorificarea superioară a resurselor turistice şi, nu numai, aportul valutar,
ponderea în PIB, realizarea valorii adăugate, echilibrarea balanţei de plăţi valutare,
efectul de antrenare şi stimulare a producţiei în alte domenii economice, ocuparea forţei
de muncă etc., turismul devine o activitate prioritară de interes naţional în multe ţări de
pe mapamond.
O dată cu dezvoltarea economică şi creşterea veniturilor, democratizarea şi
liberalizarea turismului, paralel cu dezvoltarea în mod intensiv a bazei tehnico-materiale
a turismului, modernizarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie, turismul
a devenit un fenomen de masă cuprinzând toate categoriile sociale ale populaţiei
mondiale.
Datele statistice ale Organizaţiei Mondiale a Turismului – OMT sunt elocvente în
acest sens: numărul de turişti internaţionali a crescut, în ultimii 50 de ani, de la
25 milioane în anul 1950 la 160 milioane în 1970 şi, în fine, la 703 milioane în 2002;
capacitatea hotelieră şi a unităţilor de cazare asimilate acesteia a crescut de la
16.270 mii camere în anul 1987 la 30.764 mii în 2002.
Specialişti OMT arată că, în perspectiva secolului XXI, industria turismului şi a
călătoriilor va ocupa locul III în afacerile mondiale, după tehnologia informaţiilor şi a
telecomunicaţilor. Astfel, se previzionează circa 1.047 milioane de turişti internaţionali şi
peste 1.055 miliarde USD încasări în anul 2010, iar în 2020, cifrele estimate ajung la
1.602 milioane turişti şi 2.000 miliarde USD încasări. Dacă se adaugă şi turismul
naţional intern (în interiorul graniţelor ţărilor), care este în creştere continuă, putem
aprecia amploarea acestui fenomen economico-social la nivelul planetei, cu consecinţe
previzibile în mediul înconjurător şi la nivelul societăţii umane.
Turismul ca activitate complexă şi eterogenă încorporează componente variate şi
de aceea se pretează la un studiu interdisciplinar. Acest demers necesită cooperarea
între mai multe discipline, de la cele economice, sociale şi ale naturii până la cele
tehnice şi informatice, fiecare dintre acestea concentrându-se asupra aspectelor specifice
domeniului lor de cercetare. Se ajunge, în final, la analiza, cunoaşterea şi dezvoltarea
turismului ca un întreg, un sistem complex, funcţional într-un ansamblu teritorial.
Turismul se desfăşoară, sub toate formele sale, în mediul geografic mai mult sau
mai puţin umanizat, fiind totodată determinat sau influenţat de factorii geografici
11
naturali, economici şi sociali ai acestuia. Geografia turismului studiază turismul ca
fenomen spaţial, temporal şi cauzal, care se desfăşoară în mediul înconjurător, în
interacţiunea cu factorii de mediu şi societate, dar şi ca o activitate cu un impact evident
asupra acestora.
Cercetarea geografică are o contribuţie esenţială la analiza potenţialului turistic şi
la identificarea destinaţiilor turistice, iar evaluările calitative şi cantitative a resurselor
turistice, economice, tehnice şi demografice stau la baza deciziilor de valorificare,
dezvoltare şi amenajare turistică.
Analiza şi cunoaşterea ariilor emitente de turişti şi a celor receptoare, a relaţiilor
ce se stabilesc între acestea, volumul fluxurilor turistice, direcţia şi ritmurile lor de
dezvoltare sunt, de asemenea, componente ale cercetărilor geografice.
Cercetările geografice reprezintă „o valoare particulară mare pentru domeniul
interdisciplinar al turismului”, iar „geografii, economiştii şi ecologii care au acoperire
aproape unică în ambele grupe de ştiinţe (economice şi naturale – n.n. – V.G.) sunt cei
mai calificaţi şi avizaţi ca sintetizatori în domeniul ştiinţific al turismului, care îmbină, de
asemenea, şi ştiinţele sociale. Geografii, mai ales, datorită pregătirii lor, au cel mai bun
potenţial să aprecieze şi să coordoneze diferitele puncte de vedere” (Mieczkowski
Zbigniew, 1990).
Cursul de Geografia turismului este structurat pe două părţi.
În prima parte – „Turism şi geografia turismului” – se tratează problemele
generale referitoare la turism (şi activitatea de turism) şi geografia turismului.
Referitor la activitatea de turism, întrucât studenţii geografi nu realizează o
pregătire economică adecvată, am considerat potrivit de a face o prezentare generală a
categoriilor economice de turism, turist, piaţă, ofertă şi cererea turistică, producţie,
produs şi serviciu turistic, indicatori ai activităţii de turism, forme de turism, destinaţii
turistice etc., noţiuni cu care se operează şi în geografia turismului.
Se abordează, de asemenea, conceptele de bază ale geografiei turismului, privitor
la: obiective de studiu şi de cercetare, metodologia de cercetare a turismului, ca fenomen
spaţial, temporal şi cauzal (principii, metode, procedee şi mijloace); regionarea turistică,
componentă de bază a cercetărilor teoretice şi aplicative în domeniu; amenajarea
turistică a teritoriului în contextul dezvoltării durabile a turismului; relaţia turism–mediu
înconjurător – societate în interacţiunea şi intercondiţionarea lor.
Partea a II-a a cursului – Regiuni turistice în România şi pe glob – nu se substituie
unui ghid turistic, ci are o menire educativ-informativă şi aplicativă vis-à-vis de
demersul ştiinţific din prima parte a lucrării. Descrierea regiunilor turistice este utilă în
pregătirea şi practica specifică activităţii unei agenţii de turism.
Prin conţinutul şi alcătuirea sa, bogata documentare privind potenţialul şi
regiunile turistice din România şi de pe glob, cursul se adresează învăţământului
universitar şi liceal, geografic şi economic de servicii, turism şi management,
masteranzilor în domeniul turistic, managerilor şi specialiştilor din turism şi celor
interesaţi să cunoască fenomenul turistic în ansamblul său, fluxurile turistice,
principalele destinaţii turistice şi oferta turistică potenţială din principalele ţări ale lumii.
Prof. univ. dr. Vasile GLĂVAN
12
PARTEA I
TURISM ŞI GEOGRAFIA TURISMULUI

PROBLEME GENERALE
13
14
CAPITOLUL 1
TURISMUL, FENOMEN ECONOMICO-SOCIAL COMPLEX
1.1. Apariţia turismului ca fenomen economico-social

Turismul ca fenomen economico-social a apărut şi evoluat în directă legătură cu
procesul general de dezvoltare a societăţii, reflectând prefacerile din interiorul acesteia.
Forme incipiente de turism s-au practicat încă din cele mai vechi timpuri, fiind
cunoscute călătoriile grecilor vechii Elade cu ocazia Jocurilor Olimpice şi a altor
întreceri sportive, pelerinajele la locurile de cult Dodona şi Delfi, pelerinajele de mai
târziu de la Mecca, Ierusalim, Roma, Santiago de Compostella etc., deplasările
patricienilor romani în scopuri de odihnă şi de îngrijire a sănătăţii în staţiunile termale
din Imperiul Roman (Vichy şi Aix-les-Bains în Franţa, Aachen în Germania, Baden bei
Zürich în Elveţia, Herculanum şi Germisara în România etc.), itinerarele de studii ale
tinerilor din familiile engleze aristocrate realizate pe continentul european, după anii
1700 (cu care ocazie apar termenii „turism” şi „turist”) etc.
Industrializarea şi progresul tehnic din secolele XVIII–XIX au determinat o
dezvoltare rapidă a mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie cu consecinţe
benefice în amplificarea traficului de călători, în dezvoltarea industriei hoteliere şi a
activităţii de turism în general (editare de ghiduri şi hărţi, ghidaj, restauraţie etc.),
urmând ca, în 1841, în Anglia, să ia fiinţă primul birou de voiaj şi prima firmă tour-
operatoare din lume (Thomas Cook din Londra).
Până la începutul secolului al XX-lea, turismul a constituit un privilegiu al unor
pături sociale cu venituri ridicate (turism elitist), având o desfăşurare sporadică şi
limitată în timp şi spaţiu, datorită şi dificultăţilor tehnice legate de infrastructură şi
mijloacele de transport, conflictelor regionale etc.
În ultimele decenii ale secolului trecut, prin dezvoltarea generală a economiilor
naţionale cu impact asupra veniturilor populaţiei, a infrastructurii etc. şi democratizarea
turismului, au crescut substanţial călătoriile turistice, iar activitatea turistică a înregistrat
o asemenea amploare, încât, în zilele noastre, poate fi caracterizată ca un fenomen
economic şi social cu caracter de masă. Astfel, turismul s-a transformat dintr-un
fenomen sporadic şi elitist într-unul curent şi a devenit un mod de viaţă pentru o mare
parte din populaţia ţărilor aflate la un nivel ridicat de dezvoltare economică şi una din
componentele majore ale civilizaţiei contemporane. Asistăm la o restructurare şi
diversificare a ofertei turistice, la multiplicarea destinaţiilor turistice (legate de
modificările din domeniul mijloacelor de transport), la amplificarea cererii turistice atât
15
prin includerea unor noi motivaţii de călătorie şi forme de turism, cât şi a unor noi
segmente de vizitatori.
Câteva date statistice ale Organizaţiei Mondiale a Turismului sunt elocvente în
acest sens: numărul de turişti străini a crescut, în ultimele trei decenii, cu peste 4,393%
de la 160 milioane în 1970 la 703 milioane în anul 2002; capacitatea hotelieră şi a
unităţilor similare (moteluri, pensiuni, vile turistice etc.) a înregistrat o creştere cu
1,89% de la 16.270 mii camere în 1987 la 30.764 mii în anul 2002.
Multe documente arată că şi pe teritoriul ţării noastre, de secole, s-au efectuat
călătorii în scop turistic, la care au participat de obicei oamenii de cultură, diplomaţi,
comercianţi, români sau străini, ale căror relatări cuprind mărturii, descrieri ale
locurilor, obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti. Se remarcă, de asemenea, călătoriile
pentru studii ale tinerilor români din secolele XVIII–XIX, care au format
intelectualitatea românească de mai târziu. Alţi călători români au pornit să cunoască
Europa, Africa, China şi America.
Construirea primelor linii ferate între 1854-1869 (Oraviţa – Buziaş, Cernavodă –
Constanţa şi Bucureşti – Giurgiu), a căii ferate şi a podului peste Dunăre, între Feteşti –
Cernavodă (ing. A. Saligny, 1890-1895) şi a unor drumuri naţionale, ridicarea de
hoteluri şi hanuri au dat un nou impuls călătoriilor turistice la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Prin realizarea joncţiunii cu reţeaua feroviară
din Transilvania şi Banat s-a asigurat cale liberă traficului turistic internaţional spre
Europa şi, astfel, inaugurarea, în anul 1883, a primei curse „Orient Expres” ce lega,
prin Viena, oraşele Bucureşti şi Paris şi, mai apoi, oraşul Istanbul.
În această perioadă se înfiinţează societăţi şi cercuri turistice, între care:
„Societatea Carpatină Ardeleană” (Sibiu, 1880), „Societatea Carpatină din Sinaia”
(1835), „Societatea de gimnastică, sport şi muzică” (Iaşi, 1902), „Societatea turiştilor
din România” (Bucureşti, 1903), „Touring – Clubul României” (1925, prin
transformarea „Hanului Drumeţilor”), „Frăţia munteană” (1921), „Prietenii Mării”
(1935). Ia fiinţă, de asemenea, „Automobil – Clubul Român” (1923) cu sediul în
Bucureşti şi 6 filiale în ţară, iar, în 1924, Oficiul Naţional de Turism, care, prin Legea
din 1936, se reorganizează în cadrul Ministerului de Interne. În 1971 se înfiinţează
Ministerul Turismului, prin care România participă ca membru al Organizaţiei
Mondiale a Turismului (1975) cu sediul la Madrid, organizaţie guvernamentală
succesoare a UIOOT – Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism
(vezi detalii în Cosmescu, 1998; Snack, colab., 2001; Ceangă, 2002; Dinu, 2002;
Cocean, colab., 2002).
În deceniile 6 şi 8 ale secolului XX, activitatea de turism a luat o amploare mare
prin dezvoltarea infrastructurii generale şi a structurilor de primire turistică,
diversificarea ofertei de servicii turistice, includerea în circuit a principalelor zone
turistice, dezvoltarea de staţiuni turistice, îndeosebi, pe litoral, modernizarea şi
extinderea celor montane şi balneare, echiparea cu hoteluri a principalelor oraşe ale
ţării etc. Astfel, capacitatea de cazare (număr de locuri) a înregistrat 273.614 locuri în
anul 2003, iar circulaţia turistică, circa 5.056.693 milioane de turişti cazaţi în anul 2003
în structurile turistice de primire, din care aproape 1.050.000 au fost turişti străini.
16
1.2. Factori care influenţează evoluţia turismului
Turismul ca mod superior de petrecere a timpului liber al oamenilor este
condiţionat în evoluţia sa, de o multitudine de factori care asigură satisfacerea
motivaţiilor turistice şi determină călătoria turistică.
Influenţa acestor factori este aleatorie (ondulatorie şi pulsatorie) în funcţie de
conţinutul specific al fiecăruia şi în raport cu momentul şi locul acţiunii, iar
intercondiţionarea reciprocă şi simultaneitatea acţiunii lor potenţează efectul final,
făcând destul de greoaie cuantificarea aportului fiecăruia (Minciu, colab.1991).
În literatura de specialitate există numeroase referiri la problema cauzelor
dezvoltării turismului, precum şi încercări de clasificare a factorilor de influenţă şi de
cuantificare a mărimii şi sensului acţiunii lor.
Cea mai cuprinzătoare clasificare utilizează criteriul legat de natura factorilor,
şi anume:
1.2.1. Factori naturali, cultural-istorici şi tehnico-economici, care dau atracţia
turistică a unui teritoriu şi resursele turistice, care, prin amenajări tehnice, determină o
activitate de turism.
Aici se încadrează şi calitatea mediului (factori ecologici) pentru turism, gradul
de protejare şi conservare a mediului, nivelul de exploatare şi protejare a resurselor
turistice, stadiul de protejare şi valorificare a moştenirii cultural-istorice.
1.2.2. Factori economici: veniturile populaţiei şi modificările acestora,
oferta turistică, dezvoltarea şi diversificarea bazei materiale turistice, dezvoltarea
industriei serviciilor, preţurile şi tarifele, infrastructura tehnică generală (căile de
comunicaţie) etc.
1.2.3. Factori tehnici: performanţele mijloacelor de transport, tehnologiile în
construcţii, parametrii tehnici ai instalaţiilor şi echipamentelor specifice (inclusiv din
turism) etc.
1.2.4. Factori sociali: urbanizarea (gradul şi vârsta de urbanizare), sporirea
complexităţii muncii şi a consumului de energie psihică şi nervoasă, timpul liber şi
îndeosebi cel plătit.
1.2.5. Factori demografici: evoluţia numerică a populaţiei, modificarea duratei
medii a vieţii, structura pe vârste şi categorii socio-profesionale, starea sănătăţii
populaţiei etc.
1.2.6. Factori psihologici, educativi, de cultură şi civilizaţie: gradul de
instruire, interesul pentru cultură, dorinţa şi nevoia de cunoaştere, gustul estetic,
caracterul şi temperamentul individual etc.
1.2.7. Factori politici: situaţia economică şi politică, formalităţi la frontieră,
facilităţi sau priorităţi în turismul organizat, regimul vizelor, diversitatea tipologică a
aranjamentelor, legislaţia turistică etc.
1.2.8. Factori legaţi de informaţia turistică şi mijloacele şi căile de
promovare a produselor turistice, calitatea serviciilor turistice etc.
17
După durata în timp a acţiunii lor se deosebesc:
• factori cu influenţă permanentă (timpul liber, veniturile, mişcarea
populaţiei, oferta potenţială, urbanizarea etc.);
• factori conjuncturali (crizele economice şi politice, conflicte armate,
catastrofe naturale, condiţii meteorologice etc.).
O altă grupare a factorilor se referă la sensul intervenţiei lor şi identifică:
• factori exogeni care stimulează global dezvoltarea turismului, precum: sporul
natural al populaţiei, veniturile populaţiei, gradul şi vârsta de urbanizare, motorizarea şi
creşterea mobilităţii populaţiei, infrastructura generală etc.;
• factori endogeni ce se referă la conţinutul activităţii turistice – lansarea de noi
produse turistice, dezvoltarea şi diversificarea serviciilor, nivelul de pregătire a forţei
de muncă, calitatea serviciilor, promovarea şi publicitatea turistică etc.
După importanţa în determinarea fenomenului turistic, factorii se pot grupa în:
• factori primari – oferta, veniturile, mişcarea populaţiei, timpul liber etc.;
• factori secundari – facilităţi de viză, legislaţie, cooperarea internaţională,
priorităţi în dezvoltarea turismului şi a serviciilor suplimentare etc.
Factorii determinanţi ai evoluţiei turismului pot fi structuraţi şi în raport cu
influenţa asupra celor două laturi corelative pieţei turistice, existând, astfel, două
categorii:
• factori ai cererii turistice: venituri, urbanizare, timp liber, dinamica
populaţiei etc.;
• factori ai ofertei turistice, respectiv, perioadele şi serviciile turistice, formele de
turism, preţuri şi tarife, pregătirea forţei de muncă, calitatea serviciilor, publicitate şi
promovare etc.
Deci, rezultă că fenomenul turistic evoluează în timp şi spaţiu sub acţiunea corelată
a unui complex de factori, unii cu caracter favorizant, alţii fiind restrictivi, punându-şi
amprenta îndeosebi asupra cererii turistice, latura cea mai dinamică a pieţei.
1.3. Factori defavorizanţi ai activităţii de turism

Activitatea în turism este supusă în permanenţă unor constrângeri de ordin
administrativ, sanitar, politic, economic, de mediu, care pot atenua sau frâna atracţia şi
dorinţa de călătorie pentru o destinaţie turistică.
În literatura de specialitate se evidenţiază asemenea factori defavorizanţi în scopul
conştientizării lor şi de orientare a activităţii de turism în direcţiile cele mai avantajoase.
Cererea turistică internaţională este variabilă în timp şi spaţiu în raport cu paritatea
monetară şi costul vieţii. Creşterea forte a unei monede naţionale, în raport cu altele,
favorizează sejururile cetăţenilor ţării respective spre alte destinaţii, dar frânează accesul
turiştilor străini pe piaţa respectivă. După cum, cursul slab al unei monede generează
afluxuri mari de turişti străini către ţara în cauză. De paritatea monetară şi de dezvoltarea
economică a unei ţări depinde şi costul vieţii şi al serviciilor turistice pentru un turist
străin.
Un alt factor defavorizant este legat de caracterul limitat al resurselor turistice
naturale sau create de om disponibile pentru dezvoltarea activităţii de turism şi recreere.
Se au în vedere, pe de o parte, resursele şi atracţiile turistice cu valorile lor calitative şi
18
cantitative, care se pot degrada şi epuiza în timp, iar, pe de altă parte, exploatarea durabilă
a acestora, respectându-se conceptul de capacitate optimă de exploatare şi de primire
(fizică şi ecologică) a destinaţiei turistice cu potenţialul său natural şi cultural-istoric.
Alte constrângeri sunt de ordin administrativ şi sanitar, cu trimitere la
formalităţile administrative, vamale sau sanitare cuprinse în Travel Information Manual –
Manual de Informaţii pentru Călătorie, unde acestea sunt detaliate pentru fiecare ţară.
Orice abatere de la aceste norme de conduită conduce la insatisfacţia turistului sau chiar
anularea călătoriei.
În unele ţări se manifestă şi alte elemente defavorizante, precum cele politice,
sociale, ideologice sau conflicte armate, care grevează călătoria turistică şi chiar
izolează anumite destinaţii, aşa cum s-a întâmplat în ultimele decenii în Orientul
Mijlociu, Libia, Africa Centrală şi de Est. Actele teroriste din SUA, Indonezia, Filipine,
Israel, nordul Americii Latine, războaiele din Kuweit şi Irak sunt cauze ale scăderii bruşte
a circulaţiei turistice spre aceste ţări sau regiuni. Fenomenele de risc natural produc
daune activităţii turistice indiferent de aria de desfăşurare a acestora şi de amploarea şi
tipologia lor. Este vorba de fenomene meteorologice (torenţialitatea precipitaţiilor,
inundaţii, fenomene orajoase), geomorfologice (alunecări de teren, curgeri de noroi,
prăbuşiri), cutremure, vulcanism etc. În ariile montane pericolele naturale sunt legate de
avalanşe, torenţi de noroi, torenţi de pietre, căderi de pietre, iar pe litoral, de valuri uriaşe,
taifunuri, uragane etc. Desigur, aceste riscuri naturale se asociază uneori cu cele antropice
provenite din poluarea aerului, apelor, solului, ploile acide, poluarea cu carburanţi şi alte
reziduuri industriale pe litoral (mareele negre) etc.
Desigur, sunt şi constrângeri legate de asigurarea calităţii serviciilor la destinaţie,
de dezvoltarea cu infrastructură (căi de comunicaţii), de organizarea activităţii agen-
ţiilor touroperatoare, de cooperare în condiţiile concurenţei pe piaţă, de lipsa informa-
ţiilor şi a publicaţiilor, de riscul financiar al firmelor de turism şi companiilor de aviaţie.
Toţi aceşti factori creează disconfort, nesiguranţă şi compromit dezvoltarea oricărei
activităţi de turism.
1.4. Turismul. Consideraţii generale
1.4.1. Timpul liber. Recreere. Turism
În literatura de specialitate referitoare la odihnă şi timpul liber al unui individ se
operează cu două noţiuni: timpul liber în ansamblu, discreţionar (free time) şi timpul
liber pentru odihnă (leisure time sau loisir) (Cosmescu, 1998).
Turismul reprezintă, astfel, o modalitate esenţială, specifică şi calificată, de
utilizare agreabilă a timpului liber pentru odihnă (loisir). De altfel, Organizaţia Mondială
a Turismului (OMT) a adoptat, în anul 1983, ca motivaţii de călătorie pentru turistul
internaţional (de ce nu şi pentru cel intern), printre altele, şi cele de loisir, adică:
agrement, vacanţă, sănătate, studii, religie, sport (Cristureanu, 1992).
Desigur, sunt şi alte păreri privind conceptul de „loisir”, în sensul de recreere,
adică de refacere a organismului sau recreere a individului prin folosirea plăcută şi
constructivă a unei părţi din timpul de odihnă.
Recreerea presupune jocurile individuale şi colective, practicarea drumeţiei şi a
sporturilor, relaxarea şi divertismentul cultural, exersarea unor arte şi hobby-uri, cultură,
19
cunoaştere, instrucţie etc., unele dintre acestea neavând tangenţă cu motivaţiile
sui generis menţionate mai sus.
Dar recreerea nu poate fi identificată cu turismul, deoarece: turismul este asociat cu
timpul liber (odihna) şi cu timpul pentru călătoriile de afaceri, întruniri etc.; turismul
presupune o călătorie şi este asociat cu o cazare în afara reşedinţei, cheltuieli mai mari în
bugetul familiei, efecte economice notabile etc. Recreerea nu presupune o deplasare de la
domiciliu sau cel mult în cadrul natural sau suburban, cele mai multe forme de recreere
se desfăşoară în cadrul căminului sau în zone apropiate. Turismul cuprinde toate formele
de recreere şi, deci, se realizează prin recreere.
Se poate concluziona că recreerea, chiar dacă se petrece simultan cu odihna, face
parte din timpul destinat odihnei, iar turismul ca activitate preponderent recreaţională se
încadrează activităţilor specifice odihnei în sensul general (şi semantic) al acesteia.
1.4.2. Definiţii şi terminologie

Turismul ca fenomen economico-social contemporan se impune prin caracterul
său de masă, prin conţinutul complex, cu implicaţii importante asupra evoluţiei
economiei şi societăţii, asupra relaţiilor interumane naţionale şi internaţionale, dar şi prin
dinamismul său la scară naţională şi mondială. Cu toate acestea şi în ciuda faptului că
termenii „turist” şi „turism” circulă de peste două secole (Samuel Pagge, Anecdote ale
limbii engleze, 1800, citat de Cosmescu, 1998), încă nu există o definiţie distinctă,
unanim acceptată, cu toate că până în prezent s-au făcut progrese în direcţia standardizării
terminologice pentru turismul internaţional.
Din punct de vedere etimologic, termenul de „turism” îşi are originile în cuvântul
englezesc to tour („a călători”, „a colinda”), cu semnificaţia de „excursie”; a fost creat în
Anglia secolului al XVIII-lea, desemnând iniţial, acţiunea de documentare în Europa a
tinerilor aristocraţi britanici pentru a-şi desăvârşi educaţia şi cultura.
Acest galicism provine din cuvântul francez tour („călătorie”, „mişcare în aer liber”,
„plimbare”, „drumeţie”), preluat în majoritatea limbilor moderne în sensul de călătorie în
scopuri de recreere şi agrement. La rândul său, cuvântul tour derivă din termenul grecesc
„tournos” şi, respectiv, din cel latin „turrus”, cu semnificaţia de circuit, călătorie în circuit.
Termenii consacraţi tourisme (fr.), tourismo (it), tourismus (germ.), tourism (engl.),
turizm (rus) sau turism (rom.) exprimă o călătorie pentru a vizita anumite destinaţii şi
obiective atractive pentru cunoaştere şi plăcerea proprie, presupunând atât deplasarea, cât şi
un sejur temporar în aceste localităţi/regiuni pentru petrecerea timpului liber.
Din perspectiva istorică, termenul „turist” a fost folosit pentru prima dată în anul
1800 de către scriitorul englez S. Pagge şi mai apoi de Stendhal în Memoriile unui turist
în 1838, iar, în 1811, „Sporting Magazine” din Anglia introduce cuvântul tourism.
Prima definire a turistului apare în 1876, în Dicţionarul Universal al secolului al
XIX-lea, ca „persoana ce călătoreşte doar pentru plăcerea călătoriei (ca să poată spune că
a călătorit)” (Zbigniew Mieczkowski, 1990, citat de Cosmescu, 1998). În continuare,
aceşti termeni au căpătat o largă acceptare şi folosinţă.
Definirea turismului ca fenomen economic şi social datează încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, dar abia în 1905 s-a conturat o definiţie acceptată la timpul
respectiv.
20
Astfel, E. Gyer-Freuler (citat de Baretje R., Defert P., 1992) arată, în 1905, printre
altele, că: „Turismul, în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor
noastre, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi pe schimbarea mediului
ambiental, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumuseţile
naturii…, rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi perfecţionării mijloacelor de
transport”.
În anul 1910, austriacul Jean von Schullern zu Schrottenhoffen (citată de Snak şi
colab. 2001), unul din precursorii noii teorii economice a turismului, definea turismul ca
„fenomenul care desemnează toate legăturile, în special economice, şi care intră în
acţiune pentru rezidenţii temporari şi străini dispersaţi înăuntrul unei comune, unei
provincii, unui stat determinat …”.
De-a lungul anilor noţiunea de turism s-a modificat, s-a îmbogăţit continuu,
deoarece şi activitatea de turism a evoluat în raport cu dezvoltarea economico-socială a
societăţii, iar turismul, în cele mai multe ţări, este privit ca o ramură a economiei
naţionale şi în strânsă legătură cu celelalte sectoare ale vieţii publice (economice,
financiare, sociale, culturale etc.), ca o activitate de mare complexitate.
O definiţie conceptuală şi cuprinzătoare despre turism ca activitate şi acceptată pe
plan mondial este a profesorilor elveţieni W. Hunziker şi K. Krapf, în anul 1942, prin
care „turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene, care rezultă din deplasarea şi sejurul
persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate
printr-o stabilire permanentă şi activitate lucrativă oarecare” (în lucrarea Allgemeine
Fremdenverkehrshre – Manual general de turism, Poligraphischer Verlang, A.G. Zurich,
1942)1.
Unii specialişti consideră această definiţie ca prea generală, fiindcă include şi unele
forme, deplasări ce nu au scopuri turistice, fiind generate de anumite fenomene social-
economice sau, dimpotrivă, limitativă, fiindcă exclude o serie de manifestări care au şi
conţinut turistic prin solicitarea în mare măsură de servicii turistice (congrese şi reuniuni
interne şi internaţionale, afaceri şi expoziţii etc.). Această limitare se opune definiţiei
statistice internaţionale, ce include şi călătoriile de afaceri sau profesionale care
contribuie la economia locală în calitate de consum turistic (se exclud reşedinţele
permanente şi munca retribuită la destinaţia respectivă).
În acord cu concepţia elveţiană şi rigorile statistice se remarcă şi definiţiile
francezului A. Sessa, după care „turismul este un ansamblu de relaţii şi fenomene
rezultate din călătoria şi sejurul nonrezidenţilor, atâta timp cât acesta (sejurul) nu se
derulează într-o reşedinţă ce devine permanentă”, sau a specialistului S. Medlik, după
care „turiştii sunt persoane care se află în afara reşedinţei lor permanente, a locului de
muncă, într-un loc temporar cu intenţia clară de a se întoarce după o absenţă de câteva
zile, săptămâni sau câteva luni” (citaţi după Cosmescu, 1998).
O altă definiţie mai cuprinzătoare în ceea ce priveşte „actorii” participanţi la
activitatea de turism este următoarea: „Turismul este suma fenomenelor şi relaţiilor, care
1
Definiţia ajustată de W. Hunziker în 1959 este: turismul este un ansamblu de
fenomene şi relaţii rezultând din călătoria şi şederea nerezidenţilor „atât timp cât acestea nu
determină o reşedinţă permanentă sau nu se leagă de vreo activitate temporară (sau
permanentă) retribuită” (Z. Mieczkowski, 1990).
21
izvorăsc din interacţiunea între turişti, furnizori de activităţi economice, guvernele
şi comunităţile ţărilor gazdă, instituţii de învăţământ – universităţi, colegii – pe de o parte
şi organizaţii nonguvernamentale, pe de altă parte, în cadrul procesului de atragere,
deplasare, găzduire a turiştilor şi a altor categorii de vizitatori” (Mc Intoch R.,
Goeldner Ch., 1995).
Pentru a se ajunge la o definiţie cât mai cuprinzătoare şi acceptabilă, specialiştii din
A.I.E.S.T. (Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici în Turism) au acceptat urmă-
toarele elemente caracteristice fenomenului turistic (Snak, colab., 2001):
• călătoria persoanelor (elementul dinamic);
• sejurul (destinaţia) într-o localitate în afara domiciliului/ reşedinţei permanente a
persoanei care se deplasează (elementul static);
• sejurul are durată limitată/temporaritatea sejurului (elementul efemer al
fenomenului pentru persoana vizitatoare);
• caracterul nelucrativ al activităţii vizitatorului şi locul sejurului să nu se
transforme într-o reşedinţă definitivă.
În concordanţă cu criteriile de mai sus, profesorul Claude Kaspar, 1981 (citat de
Snak şi colab., 2001) a propus o altă definiţie a turismului, după care „turismul este
ansamblul relaţiilor şi faptelor constituite din deplasarea şi sejurul persoanelor pentru care
locul de sejur nu este nici domiciliul şi nici locul principal al activităţii profesionale”.
Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) a propus o definiţie pentru turistul
naţional, şi anume: „poate fi considerată turist naţional orice persoană care vizitează un loc
ce nu constituie domiciliul său obişnuit, situat în interiorul ţării sale de reşedinţă şi având un
scop diferit de acela al exercitării unei activităţi remunerate şi efectuând o şedere cu o
durată de cel puţin o înnoptare (adică 24 ore)”. Această definiţie concordă cu aceea
adoptată şi recomandată în 1963 de Uniunea Internaţională a Organizaţiilor Oficiale pentru
Turism (U.I.O.O.T. transformat, în 1975, în O.M.T.) referitoare la turist, în general,
„ca orice persoană care vizitează o ţară, regiune sau loc, altul decât cel care este locul ei de
rezistenţă, pentru orice motiv, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată, şi
efectuând un sejur de cel puţin 24 ore. Acest sejur poate fi în propria ţară (turist intern sau
naţional) sau în altă ţară (turist internaţional)” (Snak, colab., 2001; Dinu, 2002).
Şi, în România, sunt preocupări în definirea activităţii de turism. Astfel, în
Micul Dicţionar Enciclopedic (Bucureşti, 1972) se propune următoarea definiţie a
turismului: „acea activitate cu caracter recreativ constând din parcurgerea pe jos sau cu
diferite mijloace de transport a unor distanţe pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a
localităţilor economice, istorice etc. Este considerat un fenomen social-economic cu
caracter de masă, care cuprinde relaţiile şi activităţile ce au loc în cadrul unei ţări şi în
circuitul valorilor materiale şi spirituale dintre ţări în procesul utilizării timpului liber”. În
ediţia din 1978 a Micului Dicţionar Enciclopedic se dă o definiţie mai sugestivă pentru
conţinutul şi complexitatea activităţii turistice: „latură a sectorului terţiar al economiei,
unde activitatea prestată are ca scop organizarea şi desfăşurarea călătoriilor de agrement,
recreere sau a deplasărilor de persoane la diferite congrese şi reuniuni; include toate
activităţile necesare satisfacerii nevoilor de consum şi servicii ale turiştilor”.
22
Desigur, în literatura de specialitate sunt evidenţiate multe preocupări şi contribuţii
meritorii la definirea turismului ca fenomen economico-social şi la sublinierea şi a
altor aspecte, care reliefează dinamica şi complexitatea activităţii de turism
(vezi Cosmescu, 1998; Dinu, 2002; Ciangă, 2002; Erdeli, colab., 1999 etc.). Majoritatea
definiţiilor elaborate pun în evidenţă, cu precădere, latura economică şi statistico-
organizatorică a activităţii de turism. De aceea, noţiunea de turism are o încărcătură
complexă, fiindcă, în afara călătoriei şi a sejurului, ca şi a agrementului adiacent acestora,
se impun şi alte activităţi pentru realizarea lor, precum industria de servicii care
cooperează la satisfacerea nevoilor turistului etc.
Turismul include atât călătoriile de plăcere şi vacanţă (cu precădere), cât şi pe cele
de afaceri şi altele cu scopuri motivaţionale personale.
Călătoria are un sens atotcuprinzător, deci, mai larg decât termenul de turism.
Referindu-ne la turism, călătoria este o componentă a acestuia, deoarece turismul
presupune şi călătoria la destinaţiile luate în calcul. Primordialitatea acesteia (a călătoriei)
se regăseşte în programele turistice în circuit (excursiile), în care se urmăresc succesiv
destinaţiile şi obiectivele turistice programate anticipat şi unde serviciile de transport au
un rol important. În cadrul turismului de sejur, călătoria are un rol restrâns, de deplasare
la destinaţia respectivă şi înapoi acasă.
Volumul mare al acţiunilor turistice de tip excursii şi utilizarea pe scară largă a
serviciilor de transport (proprii sau asigurate de prestatori independenţi) au făcut ca, în
literatura de profil din străinătate, sintagma „industria turismului” să fie înlocuită cu
expresia mai nuanţată „industria călătoriilor şi turismului” ceea ce se remarcă şi pe
firmele unor agenţii touroperatori româneşti şi se reflectă în statisticile economice
inclusiv din România (vezi Turismul României, Breviar statistic şi alte statistici din
turism ale I.N.S. România).
Specialiştii în domeniul turismului, în dorinţa de a defini şi înregistra cât mai
corespunzător ansamblul fenomenului turistic (volum, structură, evoluţia fluxurilor
turistice), au stabilit standardele statistice adecvate şi terminologia corespunzătoare
departajării călătorilor şi vizitatorilor unei ţări sau din interiorul acesteia.
Se operează, astfel, cu trei categorii: vizitator, excursionist şi turist, al căror
conţinut a fost îndelung discutat de către experţii în statistica turismului, pentru
comparabilitatea înregistrărilor statistice privind mişcarea turiştilor. O retrospectivă a
acestui demers o prezentăm în continuare.
În anul 1937, la recomandarea Comitetului de statisticieni experţi ai Ligii
Naţiunilor, s-a acceptat următoarea definiţie a turistului străin: „orice persoană care se
deplasează pentru o durată de cel puţin 24 de ore într-o altă ţară, diferită de cea în care se
află domiciliul său stabil” (n.n. – V.G. – criteriul „24 de ore”, care împarte vizitatorii în
turişti şi excursionişti, a fost înlocuit în 1967 cu „criteriul cazării peste noapte”). Conform
acestei definiţii pot fi consideraţi turişti: persoanele care efectuează o călătorie de plăcere
(de agrement) sau pentru orice alte motive (familiale, de sănătate etc.); persoanele care
călătoresc cu scopul de a participa la conferinţe, reuniuni şi misiuni diverse (ştiinţifice,
administrative, diplomatice, religioase, sportive etc.); persoanele în călătorii de afaceri.
Nu au fost consideraţi turişti: persoanele care sosesc într-o funcţie sau pentru a exercita o
activitate profesională; persoanele care vin să se stabilească cu reşedinţa definitivă într-o
ţară; studenţii şi elevii care locuiesc temporar în străinătate; persoanele care circulă
23
provizoriu în zonele de frontieră (excursioniştii şi „micul trafic”), precum şi persoanele
care domiciliază permanent într-o ţară, dar lucrează într-o altă ţară (navetiştii); călătorii în
tranzit care nu se opresc în ţară, chiar dacă durata traversării depăşeşte 24 ore.
Această definiţie a fost amendată prin stabilirea termenului maximal şi minimal
temporal al şederii unui turist: „turistul este persoana care se află într-o localitate situată
în afara perimetrului unde îşi are reşedinţa pentru o perioadă minimă de 24 ore sau
maximă de un an”, după perioada de un an persoana este considerată emigrant în ţara
respectivă (OECD, 1973).
Definiţia din 1937 a fost reformulată de UIOOT în 1950, admiţând „ca turişti, şi pe
elevii şi studenţii aflaţi în străinătate pentru formare şi specializare profesională” şi
specificând un nou tip de călător numit excursionist internaţional: „un individ care
călătoreşte din plăcere şi care vizitează altă ţară pentru mai puţin de 24 de ore”. De
asemenea, UIOOT defineşte şi călătorul în tranzit ca acel „individ care trece printr-o ţară
fără a se opri, indiferent de timpul pe care el îl petrece în ţara respectivă” sau ca acel
„individ care călătoreşte printr-o ţară în mai puţin de 24 de ore, dacă face doar o oprire
scurtă, neturistică”.
În anul 1963, la Conferinţa ONU despre Turism şi Călătorie Internaţională de la
Roma s-a făcut o distincţie între vizitatori – turişti, care stau mai mult de 24 de ore şi
vizitatori – excursionişti, care stau mai puţin de 24 de ore, departajarea identică celei
făcută de UIOOT în 1950, dintre turişti şi excursionişti, recomandări validate în sesiunea
a XV-a a Comisiei de Statistică a ONU în aprilie 1968.
Comisia de Statistică a ONU în şedinţa din 1976, la care a participat, printre alţi
invitaţi, şi OMT (Organizaţia Mondială a Turismului, înfiinţată în 1975), a recomandat
definiţiile călătorilor internaţionali, acceptate şi folosite astăzi de majoritatea ţărilor,
îndrumări aflate în Cartea Tehnică asupra colectării şi pregătirii de date statistice privind
turismul naţional şi internaţional, publicată de OMT în 1981 şi reactualizată în 1993.
În vederea uniformizării metodologiei de culegere a informaţiilor, OMT a elaborat
criteriile de clasificare a vizitatorilor internaţionali pe care le prezentăm în tabelul nr.1, cu
explicaţiile respective.
Desigur, sunt şi alte clasificări a călătorilor (vizitatorilor), cum ar fi aceea a
profesorului canadian Chadwick R.A. (citat de Cosmescu, 1998), care nu diferă prea mult
de abordarea OMT, excepţie făcând două aspecte: excluderea din categoria călători-
turişti a echipajelor aeronavelor şi a mijloacelor de transport şi sintagma „turism şi
călătorie” în locul termenului integrator „turism”. Spre comparaţie cu opinia OMT,
redăm această clasificare în tabelul nr.2.
24
Tabelul nr.1
Clasificarea vizitatorilor internaţionali după criteriile
Organizaţiei Mondiale a Turismului
Sursa: O.M.T. Tourism Trends Worldwide and in Europe (după Snak, colab., 2001)
Explicaţii la clasificarea vizitatorilor internaţionali:
1) membrii echipajelor aeronavelor de linie sau ale navelor de pasageri staţionate în rada
porturilor din localităţile vizitate de turişti, care recurg la serviciile de cazare ale unităţilor hoteliere
din ţară vizitată; 2) persoane care sosesc într-o ţară străină pe nave de croazieră (după definiţia din
1965 a Organizaţiei Internaţionale Maritime – I.M.O.) şi care petrec noaptea în afara vasului, chiar
dacă debarcă pentru vizitare o singură zi sau mai multe zile; 3) echipaje care nu sunt rezidente în
ţara vizitată şi care rămân în ţară pentru o singură zi; 4) vizitatorii care sosesc şi părăsesc ţara în
aceeaşi zi, pentru scopuri profesionale sau alte scopuri turistice, incluzând şi vizitatorii tranzitaţi
pentru o zi până la sau de la ţara de destinaţie a călătoriei; 5) vizitatorii cu înnoptare în drum de la
sau spre ţările de destinaţie; 6) categorii definite de Naţiunile Unite în „Recomandările privind
statisticile pentru migraţiunea temporară”, 1980; 7) cei care nu părăsesc zonele de tranzit din
aeroporturi sau porturi, inclusiv transferurile între aeroporturi şi porturi; 8) conform definiţiei
Înaltului Comisar pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite (1967); 9) în cazurile când aceste persoane
călătoresc din ţara lor de origine la destinaţia misiunii lor oficiale şi viceversa (incluzând şi
persoanele pentru serviciile casnice şi persoanele dependente care însoţesc aceste categorii de
persoane sau care se reunesc pe parcursul călătoriei).
25
Tabelul nr. 2
Clasificarea călătorilor
Notă: (1) „Turişti”, în sensul definiţiilor statistice internaţionale; (2) „Excursionişti”, în

sensul definiţiilor statistice internaţionale; (3) Călători ale căror deplasări nu depăşesc, faţă de
localitatea de domiciliu, 50 mile (80 km); (4) Studenţi navetişti între domiciliu şi şcoală, alte
categorii ale studenţilor – neincluzându-se în această categorie; (5) Toate acele persoane care îşi
schimbă reşedinţa, călătorind fără intenţia de întoarcere, respectiv: emigranţi, refugiaţi, migratori
naţionali şi nomazi (adaptare după Chadwick R.A., 1987:50).
26
Sintetic, prezentăm mai jos terminologia şi definiţiile recomandate de Organizaţia
Mondială a Turismului privitor la turismul naţional şi internaţional şi conforme cu
Declaraţia de la Manila a OMT din 1980, care extinde sfera definiţiilor date în 1963, la
întreaga activitate de turism (turism internaţional şi naţional (domestic)).
1. Vizitatorul internaţional este o persoană care se deplasează într-o altă ţară
decât cea în care îşi are reşedinţa, pentru o durată de până la un an, pentru orice scop,
altul decât acela de a exercita o activitate remunerată în ţara dată. Se includ aici:
a. turişti internaţionali, respectiv vizitatorii pentru cel puţin 24 de ore sau cel
puţin o înnoptare în ţara vizitată2, ale căror motive de călătorie pot fi grupate în:
• odihnă, plăcere, distracţie-agrement, cultură, studii, sănătate şi sport;
• afaceri, misiuni, congrese, reuniuni.
b. excursionişti internaţionali, respectiv vizitatori temporari, pentru mai puţin de
24 de ore în ţara vizitată, deci, care nu petrec cel puţin o noapte în ţara de destinaţie. În
această categorie se cuprind şi:
• vizitatorii – pasageri pe nave de croazieră, care pot vizita portul sau face
excursii de mai multe zile, dar se întorc pe navă pentru a înnopta;
• pasagerii care fac parte dintr-o excursie în grup cu trenul şi sunt cazaţi în
vagoanele de dormit;
• proprietarii sau pasagerii yachturilor, care se cazează la bordul acestora;
• membrii echipajelor care nu petrec cel puţin o noapte în ţara de destinaţie şi
echipajele navelor de război aflate în vizită de curtoazie într-o ţară şi sunt cazate la bordul
navei.
Nu sunt incluşi în categoria excursioniştilor (vizitatori de o zi) pasagerii de
tranzit, cum ar fi pasagerii pe liniile aeriene, care pot intra şi staţiona în aeroport, dar nu
trec oficial prin vama ţării respective.
2. Vizitator intern. Termenul desemnează „toate persoanele care se deplasează
într-un loc situat în ţara de rezidenţă, dar altul decât domiciliul lor obişnuit, pentru o
perioadă de până la un an, şi al căror motiv de vizitare este altul decât acela de a exercita
o activitate remunerată în locul vizitat”. Motivele călătoriei turistice sunt aceleaşi ca şi în
cazul vizitatorului internaţional.
Vizitatorii interni se grupează în:
a. turişti interni, respectiv vizitatori interni care petrec cel puţin o înnoptare în
structurile de cazare colective sau private în locul vizitat.
b. excursioniştii sau vizitatorii de o zi, care nu petrec o noapte în structurile de
cazare colective sau private în locul vizitat.
3. Vizitatorul (călătorul) în tranzit, numit în unele statistici „vizitator în tranzit”,
este orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu
condiţia ca opririle să fie de scurtă durată şi să aibă alte motive decât turistice.
În statisticile OMT mai figurează şi clasificarea următoare a vizitatorilor:
• vizitatori naţionali: turişti şi excursionişti;
• vizitatori internaţionali: turişti şi excursionişti.
2
Conform statisticilor OMT este vorba de cazarea în structurile de cazare colective şi
private (unităţi hoteliere şi cele asimilate lor) şi nu în unităţi cu o altă destinaţie decât cea
turistică (reşedinţe secundare, case particulare, cămine studenţeşti, tabere şcolare etc.).
27
Se cuvin câteva observaţii referitoare la aceste definiţii şi conţinutul lor, şi anume:
1. În definiţii şi statistici nu este cuprins fluxul de vizitatori de la frontieră („micul
trafic”), respectiv excursioniştii transfrontalieri, care nu utilizează serviciile de cazare pe
care le oferă ţara gazdă.
2. În departajarea vizitatorilor în turişti şi excursionişti „criteriul cazării peste
noapte” a înlocuit pe cel de „24 de ore” din raţiuni economice la cazare şi din precepte
practice (o excursie cu cazare poate dura mai puţin de 24 de ore).
3. Pornind de la motivaţiile călătoriei turistice, unii autori disting trei categorii de
turişti (Cosmescu, 1998): turişti adevăraţi sau propriu-zişi, cei ce călătoresc de plăcere
în timpul liber; turişti de afaceri, inclusiv parlamentari, delegaţii oficiale etc.; alţi turişti,
respectiv studenţi, elevi, doctoranzi în străinătate, pelerini, misionari, persoane aflate la
cură balneară etc.
1.5. Turismul, fenomen complex de studiu şi cercetare interdisciplinară

1.5.1. Turismul ca activitate economică de mare complexitate
Turismul ca parte integrantă a economiei naţionale face parte din sectorul terţiar al
economiei – sectorul de servicii – prin factorii săi de producţie: capital, resurse turistice şi
forţă de muncă.
Turismul, prin conţinutul şi trăsăturile sale, reprezintă o ramură distinctă în
economia unei ţări, iar prin valorificarea superioară a resurselor turistice, aportul valutar,
ponderea în PIB, realizarea valorii adăugate, echilibrul balanţei de plăţi, efectul de
antrenare, de stimulare a producţiei în alte domenii, ocuparea forţei de muncă etc. se
constituie ca o activitate prioritară, de interes naţional în multe ţări de pe mapamond.
Aşadar, turismul are efecte asupra strategiei globale de dezvoltare economico-
socială a ţării, dar şi la nivel de ramură.
În contextul implicaţiilor economice se înscrie şi contribuţia turismului la
dezvoltarea unor arii mai puţin bogate în resurse pentru prelucrarea industrială, dar cu
resurse turistice naturale sau create de om, care, valorificate, pot să devină atracţii
turistice şi să determine dezvoltarea localităţilor existente ca staţiuni turistice sau chiar
crearea unor staţiuni noi, ca cele balneoclimatice din Carpaţii Orientali, devenite ulterior,
oraşe – staţiuni (Borsec, Borşa, Băile Tuşnad).
Prin turism sunt valorificate, de asemenea, unele zone cu resurse turistice cultural-
istorice cu mare forţă de atracţie turistică, precum judeţele Suceava şi Maramureş.
Practica a demonstrat că astfel de regiuni se pot dezvolta şi intra în circuitul economic cu
investiţii minime pentru amenajarea pensiunilor turistice rurale sau a unor centre
artizanale, fie complexe de agro-producţie destinate, inclusiv agroturismului şi turismului
rural. Astfel, turismul este considerat ca o pârghie de atenuare a dezechilibrelor
interregionale, intraregionale sau locale, şi, pe lângă atragerea în circuitul de valori a unor
areale turistice, are consecinţe şi asupra dezvoltării în profil teritorial: construcţii de
locuinţe, amenajări de drumuri, dezvoltarea serviciilor publice, a întreprinderilor mici şi
mijlocii etc.
În tot acest demers, de dinamizare a dezvoltării locale şi regionale, de ridicare
economică şi emancipare culturală şi socială a unor areale, localităţi, turismul are şi
vocaţia ecologică, deoarece strategia de planificare şi dezvoltare este coroborată cu aceea
28
de protejare a mediului înconjurător, a valorilor spirituale şi economice ale comunităţilor
locale, de valorificare optimă a resurselor într-o viziune durabilă.
Dar turismul este o activitate economică deosebit de complexă şi eterogenă,
deoarece conţinutul prestaţiei turistice încorporează pe lângă serviciile specifice3 şi unele
corespunzătoare altor domenii economice, conferindu-i turismului caracterul unei ramuri
de interferenţă şi sinteză, de unde şi amploarea şi complexitatea legăturilor dintre turism
şi alte componente ale economiei. Unele dintre aceste ramuri economice – textilă,
construcţii, agricultură şi industria alimentară etc. – sunt ramuri furnizoare, ale căror
furnituri se înglobează în baza materială a turismului sau în producţia culinară a
restaurantelor. Altele, ca de exemplu, transporturile, circulaţia mărfurilor, comunicaţiile,
cultura, asistenţa medicală, gospodăria comunală etc. concură independent la satisfacerea
diverselor componente ale cererii turiştilor.
Turismul, în desfăşurarea lui, presupune o cerere crescândă de bunuri şi servicii, cu
repercusiuni pozitive în sferele de producţie a acestora.
De aceea, turismul are, totodată, şi un important efect de antrenare, de stimulare a
producţiei în alte domenii economice, iar nevoia de adaptare la cerinţele turiştilor
conduce la apariţia unor ramuri cu destinaţie specială pentru turism (transportul pe cablu,
cateringul, decoraţiunile interioare, agrementul, artizanatul etc.), turismul devenind şi un
mijloc de diversificare a economiei, a ramurilor tradiţionale.
Aşadar, turismul acţionează ca un factor stimulator al sistemului economic global,
are o mare importanţă în structura mecanismului economic şi un rol activ în procesul de
dezvoltare şi modernizare a economiei unei ţări.
În priorităţile politicii în domeniul turismului din ţările Uniunii Europene, pe lângă
cele instituţionale şi a relaţiilor cu sectorul privat (coordonarea interministerială a
turismului, colaborarea cu autorităţile locale, funcţionarea organismelor de consultare din
industria turistică şi administraţia publică la nivel central şi local, promovarea
parteneriatului financiar etc.) se regăsesc şi calitatea mediului şi planificarea dezvoltării.
În acest sens se pune accent pe transformarea turismului într-o activitate durabilă,
protejarea ecosistemelor vulnerabile, protejarea valorilor culturale, toate aceste priorităţi
încadrându-se în conceptul general de dezvoltare durabilă a economiei în general şi a
turismului în special.
În Programul de Acţiune 21 al Agendei 21 (OMT, WTTC şi Consiliul Terrei,
1992, Rio de Janeiro) se stipulează de asemenea rolul specific pe care turismul şi
călătoriile îl pot juca în dezvoltarea durabilă a turismului şi protejarea mediului natural,
economic, socio-cultural şi a resurselor turistice ale acestuia.
Dezvoltarea durabilă constituie o preocupare actuală a ţării noastre, iar obiectivele
şi acţiunile majore de dezvoltare durabilă a economiei şi a turismului românesc se
regăsesc în strategia de integrare a acesteia în structurile europene.
3
Transport turistic, cazare, alimentaţie pentru turism, agrement-divertisment,
tratament balnear, promovare şi comercializare, schimb valutar etc. realizate prin
întreprinderi de prestări turistice (agenţii de turism touroperatoare şi detailiste, întreprinderi
de cazare, alimentaţie, tratament balnear, agrement – divertisment etc.).
29
1.5.2. Turismul ca fenomen spaţial, temporal şi structural
Pornind de la definiţia recomandată de Organizaţia Mondială a Turismului –
„Recomandations on Tourism Statistics”, ONU – New York, 1994 – „ … Turismul
include activităţile desfăşurate de persoane în decursul călătoriilor şi sejururilor, în
locurile situate în afara mediului lor obişnuit, pentru o perioadă care nu depăşeşte un an,
în scopuri de recreere (loisir), de afaceri sau din alte motive …”, rezultă că orice călătorie
turistică în afara mediului obişnuit al turistului se desfăşoară în limitele geografice ale
unui spaţiu turistic determinat de trei coordonate: locul de plecare (reşedinţa turistului),
locul de destinaţie turistică (sau destinaţii) cu revenirea la rezidenţa turistului, adică de
unde a plecat.
De aici rezultă tridimensionalitatea oricărei călătorii turistice, cu precădere
economică şi socială (Snack, colab. 2001). Este vorba despre:
• Caracterul spaţial al turismului (călătoriei turistice) în limitele fizice ale
spaţiului (arealului) în care are loc acţiunea turistică, respectiv deplasarea şi destinaţiile
parcurse pe o rută convenită pentru a ajunge la destinaţia de sejur şi revenirea, după
terminarea sejurului, pe aceeaşi rută sau pe o alta, la reşedinţa permanentă a turistului.
Spre exemplu: un circuit în Croaţia se poate realiza din România, astfel: Bucureşti –
Timişoara – Stamora Moraviţa – (Serbia) – Beograd – Bajakova (Croaţia) – Zagreb
(sejur) – Dubrovnik (sejur) – Rijeka (sejur) – Zagreb (sejur) – Barcs (Ungaria) – Pecs –
Szeged – Nădlac (România) – Arad – Bucureşti.
Caracterul de spaţialitate al turismului se referă şi la repartiţia şi poziţia în teritoriu
a fluxurilor turistice, deci a dispersiei în spaţiu a acestora, ca şi la o pronunţată
concentrare în anumite destinaţii în dauna altora, respectiv o repartiţie inegală în raport cu
activitatea turistică a arealului, calitatea serviciilor sau alţi factori de influenţă.
Şi, în fine, se remarcă şi repartiţia în spaţiu naţional, regional sau mondial, a ariilor
emitente de turişti (trimiţătoare sau generatoare) şi a ariilor receptoare (primitoare sau de
destinaţie), ca şi poziţionarea geografică a oricărei componente a activităţii de turism sau
a obiectivelor turistice faţă de principalele repere convenţionale, naturale sau materiale:
coordonate geografice, căi de comunicaţii şi alte elemente de infrastructură, elemente ale
cadrului natural, aşezări umane, puncte cardinale etc. Spaţialitatea turismului ca şi
temporalitatea acestuia intră cu precădere în sfera cercetărilor geografice.
• Caracterul temporal al călătoriei turistice este legat de perioada timpului liber
afectată petrecerii sejurului la destinaţia convenită, inclusiv secvenţele de timp consumate
pentru deplasarea în cele două sensuri ale călătoriei, respectiv de la reşedinţă la destinaţie
şi invers.
Temporalitatea fenomenului turistic derivă şi din momentele diferite când se
manifestă cererea turistică (sezonalitate anuală şi lunară, week-end etc.), deci o
concentrare a fluxurilor turistice în anumite perioade dintr-un an calendaristic sau,
dimpotrivă, o diminuare a acestora.
• Caracterul structural al călătoriei turistice (turismului) rezidă din diversitatea
ofertelor de servicii – tangibile şi intangibile – la care apelează turistul în timpul şi la
destinaţia călătoriei, respectiv transport, cazare, alimentaţie, agrement – divertisment şi
alte servicii solicitate ocazional.
30
1.5.3. Turismul ca activitate socială şi fenomen de masă
Ca activitate socială, turismul, pe de o parte, sprijină unele pături determinate de
populaţie (categorii de populaţie cu venituri modeste, pensionari, handicapaţi, bolnavi,
persoane de vârsta a III-a, tineri) ale căror călătorii în scopuri turistice (pentru odihnă, tra-
tament balnear, instructiv – educative etc.) sunt finanţate, parţial sau uneori chiar integral,
de sindicate, de casele de asigurări sociale, fundaţii, prin măsuri sociale. Pe de altă parte,
turismul contribuie la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, refacerea forţei de
muncă, utilizarea mai bună a forţei de muncă şi asigurarea unui venit individual etc.
În cadrul activităţii (funcţiei) sociale se încadrează şi funcţia culturală a turismului,
cognitivă, educativă şi instructivă, dar şi de evidenţiere a identităţii culturale şi etnice a
popoarelor, de revitalizare a tradiţiilor etnoculturale ale lor şi de păstrare a acestor
moşteniri.
Turismul devine şi un mesager al păcii, al toleranţei culturale şi politice, al
îmbunătăţirii şi strângerii relaţiilor dintre state şi popoare.
Turismul ca fenomen de masă cuprinde toate categoriile socio-profesionale ale
populaţiei şi a apărut, după anii ’60 ai secolului XX, o dată cu creşterea veniturilor,
democratizarea şi liberalizarea turismului, paralel cu dezvoltarea, în mod intensiv, a bazei
tehnico-materiale a turismului, modernizarea mijloacelor de transport şi dezvoltarea
căilor de comunicaţie.
1.5.4. Turismul, obiect de studiu şi cercetare interdisciplinară

Turismul ca activitate complexă integrează o varietate de surse informatice,
modalităţi de analiză şi cercetare şi de aceea se pretează la un studiu interdisciplinar.
Acest demers necesită cooperarea mai multor discipline – de la cele economice, ale
naturii şi sociale până la cele tehnice şi informatice –, fiecare dintre acestea
concentrându-se asupra unor aspecte specifice domeniului lor de cercetare, contribuind,
în final, într-o viziune integratorie, corelativă, la analiza, cunoaşterea şi dezvoltarea
turismului ca un întreg, un sistem complex, funcţional într-un ansamblu teritorial.
În acest sens, specialiştii sunt unanimi şi nepărtinitori în a aprecia obiectiv
contribuţia fiecărei ştiinţe sau discipline la studierea şi dezvoltarea turismului.
Disciplinele economice cercetează turismul la nivel macro şi micro-economic (a
contribuţiei la dezvoltarea economică naţională şi locală, cererea şi oferta turistică,
balanţă de plăţi, piaţa forţei de muncă etc.), dar şi aplicativ (managementul şi marketingul
turistic).
Disciplinele sociale studiază, de regulă, aspectele practice ale activităţii de turism
ca: stratificarea socială a cererii şi nevoilor, comportamentul social şi interacţiunea de
grup, folosirea turismului şi recreerii împotriva criminalităţii, abuzului de droguri şi
alcoolismului, evaluarea şi planificarea timpului liber şi a comportamentului uman în
folosirea acestuia, inclusiv prin turism, ca şi efectele sociale şi culturale ale turismului,
turismul cultural şi etnic, protejarea moştenirii cultural-istorice etc. (disciplinele
sociologice şi ale culturii); organizarea şi segmentarea pieţei, cercetări motivaţionale,
implicarea psihologică a persoanelor în călătoriile turistice etc. (psihologia); stabilirea
tendinţelor în istoria dezvoltării economice şi a turismului (istoria); investigarea libertăţii
de mişcare a turiştilor în contextul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948,
31
organizarea şi supravegherea industriei turistice, protejarea şi securitatea turiştilor
(dreptul); studierea climatului politic în care se desfăşoară turismul, a impactului politic
al turismului, a rolului turismului în intensificarea legăturilor directe atât între oameni, pe
plan intern şi internaţional (mai ales), cât şi între naţiuni (ştiinţele politice).
Şi alte discipline sau domenii de activitate au implicaţii în cercetarea şi dezvoltarea
turismului ca: balneologia, silvicultura, arhitectura şi arhitectura peisagistică,
urbanismul, ştiinţele educaţionale, informatica şi tehnologia informaţiilor, teologia şi
confesiunile religioase etc.
Ştiinţele naturii au un rol important în studierea şi dezvoltarea activităţii de turism.
Între acestea se impun geografia (şi geografia turismului), ecologia, climatologia ş.a.
Geografia studiază turismul ca fenomen spaţial şi temporal, care se desfăşoară în
mediul înconjurător, în interacţiune cu factorii de mediu şi societate, dar şi ca o activitate
care are un impact evident în mediul înconjurător.
Cercetarea geografică are o contribuţie esenţială la analiza potenţialului turistic şi
la identificarea destinaţiilor turistice, iar evaluările calitative şi cantitative asupra
resurselor turistice, economice, tehnice şi demografice stau la baza deciziilor de
valorificare, dezvoltare şi amenajare turistică a arealelor respective.
Nivelul de planificare şi dezvoltare a structurilor turistice, a infrastructurii generale
şi a fluxurilor turistice sunt determinate prin cercetări geografice, ecologice şi sociale,
care stabilesc „capacitatea optimă de primire” a teritoriului supus amenajării turistice
(suportul fizic, ecologic şi socio-perceptiv al mediului înconjurător la destinaţia turistică).
Analiza şi cunoaşterea ariilor emitente de turişti şi a celor receptoare, a relaţiilor ce
se stabilesc între acestea, volumul fluxurilor turistice, direcţia şi ritmurile lor de
dezvoltare sunt, de asemenea, componente ale cercetărilor geografice (vezi cap. 2).
Cercetările geografice se constituie ca bază de date pentru celelalte discipline, care
abordează turismul în toată complexitatea sa şi totodată, prin cuprinderea şi caracterul lor
prospectiv, fac parte integrantă din studiile de oportunitate şi prefezabilitate necesare în
amenajarea şi dezvoltarea turistică a unei destinaţii, sau în realizarea unor structuri de
primire turistică, fie în acţiunea de promovare şi publicitate pe piaţa turistică. Această
modalitate de cercetare geografică reprezintă „o valoare particulară mare pentru
domeniul interdisciplinar al turismului”, după părerea profesorului Mieczkowski
Zbigniew, 1990 (citat de Cosmescu, 1998) şi care precizează, mai departe, că: „geografii,
economiştii şi ecologii au o acoperire aproape unică în ambele grupe de ştiinţe
(economice şi naturale, n.n. – V.G.), sunt cei mai calificaţi şi avizaţi ca sintetizatori în
domeniul ştiinţific al turismului, care îmbină, de asemenea, şi ştiinţele sociale. Geografii,
mai ales, datorită pregătirii lor, au cel mai bun potenţial să aprecieze şi să coordoneze
diferitele puncte de vedere”.
Contribuţia geografiei şi, cu precădere, a geografiei turismului la cercetarea
activităţii de turism se va adânci şi detalia în capitolele următoare ale cursului.
32
CAPITOLUL 2
GEOGRAFIA TURISMULUI. CONŢINUT, METODOLOGIE.
OBIECTIVE DE STUDIU ŞI DE CERCETARE
2.1. Definiţie şi concepte

Turismul ca fenomen complex social-economic se desfăşoară, prin toate formele
sale, în mediul geografic mai mult sau mai puţin umanizat, fiind totodată determinat sau
influenţat de factorii geografici naturali, economici şi sociali ai acestuia. De aici, legătura
dintre turism şi geografie, două domenii diferite, dar care se interferează, au ca obiect
comun cercetarea şi valorificarea unui teritoriu sub toate componentele sale naturale sau
antropice, ca resurse sau atracţii turistice, precum şi prin prisma relaţiilor ce se stabilesc
între activitatea de turism (ca activitate economică) şi mediu geografic, precum şi cu
celelalte domenii economice din spaţiul respectiv.
Geografia ca ştiinţă a peisajului natural şi umanizat poate aborda, prin metode
proprii, turismul în toată complexitatea sa cauzală, economică, socială, spaţială şi
temporală şi în interacţiunea acestuia cu mediul geografic.
Deci, apare, ca necesitate, dezvoltarea unei discipline geografice de legătură între
geografie şi turism, care să studieze raporturile cauzale dintre activitatea de turism şi
mediul geografic, factorii de mediu (geografici, cultural-istorici, social-economici,
politici etc.), care generează sau influenţează fenomenul turistic şi, invers, impactul
turismului asupra mediului geografic, precum şi relaţiile care se stabilesc între turism şi
comunităţile umane (sub aspect economic şi social). În obiectul său de studiu se regăseşte
turismul ca fenomen economico-social, cultural, educaţional – instructiv şi liant al
cooperării internaţionale, fenomen spaţial şi temporal. Repartiţia ofertei şi producţiei
turistice, precum şi distribuţia bazinelor emitente de turişti şi a fluxurilor turistice în
raport cu principalii factori determinaţi, naturali, economici, sociali, politici şi de
influenţă, intră, de asemenea, în sfera cercetărilor geografiei turismului.
În ceea ce priveşte obiectul de studiu şi de cercetare, considerăm că: geografia
turismului este o ramură a geografiei umane şi economice, care studiază, prin metode
proprii geografiei, turismul ca fenomen economico-social complex şi entitate funcţională
şi spaţială în continuă evoluţie, sub următoarele aspecte: răspândirea şi valorificarea
resurselor turistice naturale şi create de om; factorii determinanţi şi de influenţă ai
turismului; repartiţia ofertei de produse turistice şi servicii specifice consumului turistic;
distribuţia fluxurilor turistice ca volum, ritm şi direcţie; relaţiile de intercondiţionare
dintre turism, mediul înconjurător (ca suport şi materie primă) şi societate, precum şi
efectele ecologice, sociale şi economice ale activităţii turistice asupra mediului
înconjurător şi a comunităţilor omeneşti din spaţiul studiat; stabilirea unor tipologii şi
clasificări geografice şi turistice în domeniu.
33
În literatura de specialitate sintagma „geografia turismului” este în general
acceptată, doar conţinutul său fiind luat în discuţie, opiniile completându-se, punând în
evidenţă complexitatea obiectului de cercetare al acestei discipline geografice. Cu toate
că turismul a devenit obiect de studiu al geografiei turismului, încă din 1919, iar ca
disciplină de învăţământ superior din 1914 (în Germania – Düsseldorf, Mac, 1992), abia
la Congresul Internaţional de Geografie de la Varşovia din anul 1939 se recunoaşte
geografia turismului ca ramură distinctă a geografiei (Rădulescu, 1946).
Pe plan european se înregistrează numeroase opinii privind definirea geografiei
turismului, prof. Mac (1992) face trimiteri la mai mulţi autori din Europa, dintre care
selectăm trei definiţii, mai apropiate de realitatea fenomenului turistic.
După geograful german Günter Iacob (1966), „geografia turismului studiază
repartiţia spaţială a turismului în localităţile şi teritoriile favorabile pentru scopuri de
odihnă şi turism, cât şi raporturile şi acţiunile (efectele) reciproce dintre turism şi
localităţile şi teritoriile turistice”. Într-o formulare mai largă, „geografia turismului
studiază repartiţia spaţială a turismului, condiţiile şi particularităţile sale în diverse ţări,
teritorii şi localităţi”. Alte opinii au cercetătorii Ruppert K. şi Maier J. (1970), după care
geografia turismului este considerată „geografia timpului liber” şi are ca obiect cercetarea
spaţială a bazelor naturale ale turismului, localităţilor şi ariilor apte pentru turism, cu
precădere pentru odihnă.
Prof. L. Dinev (1973) din Bulgaria arată că „geografia turismului studiază
particularităţile teritoriale ale economiei turismului, repartiţia teritorială a activităţilor
productive şi de deservire legate de turism, condiţiile, factorii şi resursele care determină
dezvoltarea acestuia în diverse ţări şi regiuni”.
Alte opinii privind obiectul geografiei turismului se reduc la studierea fluxurilor
turistice sau a regiunilor turistice şi legăturile rutiere dintre ele.
Şi în România au fost preocupări pentru definirea geografiei turismului ca ramură a
geografiei.
Unii autori arată că obiectul geografiei turismului este „studierea raporturilor dintre
fenomenul turistic, mediul geografic şi mediul social” (Rădulescu, N. Al., 1946),
ocupându-se, în primul rând, cu „studierea turismului ca mişcare a populaţiei”
(provenienţa turiştilor, direcţia şi ritmul curentului turistic), cu „factorii geografici care
l-au generat sau influenţat”, precum şi cu „modul în care, la rândul său, turismul
influenţează mediul geografic”.
Alţi autori, urmărind principiile regionalismului şi integrării geografice, arată că,
pornindu-se de la studii locale, regionale, până la nivelul unei ţări sau al întregului glob,
se poate ajunge „la generalizări teoretice, la conturarea legilor generale ale geografiei
turismului” (Iancu, colab., 1967).
Unii geografi propun ca obiect al geografiei turismului „stabilirea tipologiei
turismului şi a regiunilor turistice, descoperirea, descrierea şi cartografierea peisajelor cu
valoare turistică” (Mihăilescu, 1969), iar, mai recent, alţi autori arată că „geografia
turismului, prin structură şi conţinut, abordează turismul în calitate de fenomen social-
economic complex al civilizaţiei contemporane, bazându-se în întregime pe principiile şi
metodologia specifică geografiei” (Swiezewski, colab., 1976).
Alţi autori se preocupă de „raporturile reversibile existente între geografie şi
turism”, de contribuţia cercetărilor geografice la dezvoltarea turismului prin elaborarea de
34
studii de amenajare turistică, cercetarea potenţialului turistic, realizarea de hărţi, ghiduri
etc. (Grigore, 1974).
Pornind de la faptul că activitatea de turism, ca domeniu economic, presupune o
relaţie directă între oameni cu natura, unii geografi găsesc mai potrivit ca geografia
turismului să fie numită „geografia recreaţiei” (Donisă, 1977).
După Cocean şi colab. (2002), geografia turismului este „ştiinţă a genezei,
repartiţiei şi devenirii spaţio-temporală a fenomenului turistic, acesta fiind considerat ca o
interacţiune complexă, specifică la nivelul mediului geografic”.
O definiţie mai cuprinzătoare a formulat-o Carmen Petrescu (1973), după care
„geografia turismului este o ramură a geografiei economice având drept obiect studiul
premiselor complexe care generează, favorizează sau frânează dezvoltarea fenomenului
turistic, repartiţia geografică a regiunilor emitente, a fluxurilor turistice şi a regiunilor de
primire, precum şi evoluţia formelor de turism practicate, dependente de potenţialul
geografic al turismului, cât şi clasificarea acestora”.
Aceleaşi obiective de cercetare le sugerează şi autorii Swiezewski şi Oancea
(1977) la care se adaugă relaţiile de interdependenţă turism – mediu – societate.
I. Mac (1992) consideră că „geografia turismului este ştiinţa care are drept obiect
de studiu entitatea structural-sistemică turistică sub raportul alcătuirii relaţiilor funcţionale
şi consecinţele ce decurg din ele în domeniul social, economic şi ambiental pentru un
spaţiu teritorial local, regional sau planetar”, autorul luând în consideraţie turismul ca un
sistem complex, funcţional şi teritorial în relaţii de interdependenţă cu mediul şi
societatea.
Din analiza obiectului de cercetare al geografiei turismului se evidenţiază unele
elemente concluzive, şi anume:
• turismul este o activitate economică şi socială complexă şi eterogenă ca
alcătuire (produse şi servicii turistice specifice şi aparţinătoare altor domenii economice
şi sociale) şi determinare (motivaţii, factori naturali, economici, sociali etc.) şi care se
desfăşoară în relaţii de interdependenţă cu mediul înconjurător şi societate (ca relaţii
funcţionale şi de consecinţă) la scară spaţială şi temporală;
• prin complexitatea sa, turismul face obiectul unor cercetări pluridisciplinare
(inclusiv geografice şi ecologice), care, corelate şi integrate, conduc la definirea
turismului ca un întreg; adică un sistem complex de activităţi (subsisteme) care se
intercondiţionează în timp şi spaţiu. De regulă, cercetările geografice contribuie la această
viziune integratoare, funcţională şi spaţială;
• turismul ca activitate economico-socială trebuie privit şi prin prisma geografică,
adică a localizării spaţiale şi temporale.
Perspectiva spaţială a abordării turismului se regăseşte în dezvoltarea globală a
activităţii de turism, în toată complexitatea sa, cu interacţiunile şi consecinţele
economice, sociale şi ecologice, diferite la nivel continental, regional şi local.
Cercetările geoturistice conduc la cunoaşterea genezei şi repartiţiei bazinelor
cererii turistice (ariilor emitente de turişti) şi a principalelor fluxuri turistice, a bazinelor
ofertei turistice (arii receptoare de turişti) şi a marilor regiuni turistice cu resursele şi
atracţiile turistice reprezentative, şi cu toate intercondiţionările dintre ele şi dintre acestea
şi ansamblul geografic şi economico-social în care se integrează.
35
Se referă, la scară microeconomică, la evidenţierea ariilor de concentrare a produc-
ţiei turistice (produse şi servicii turistice), deci şi a consumului turistic, diferite în timp şi
spaţiu; la localizarea formelor de turism şi a activităţilor turistice în raport cu prezenţa
atracţiilor turistice locale şi regionale; la repartiţia în teritoriu a aglomerărilor urbane de tip
turistic: staţiuni, centre turistice şi sate de vacanţă, fie amenajări izolate sau sate turistice etc.
Abordarea temporală a fenomenului turistic presupune studierea evoluţiei acestuia în
raport cu factorii de condiţionare determinaţi de natură şi societate şi existenţi la un moment
dat; lărgirea pieţei turistice prin apariţia unor noi ţări emitente sau receptoare de turişti şi
mutaţiile survenite în motivaţiile cererii turistice şi apariţia diferitelor tipuri de turism şi forme
de manifestare a acestora (turism durabil, ecoturism, agroturism, turism stimulativ etc.).
Astfel, turismul este cercetat ca un fenomen dinamic, cu anumite caracteristici în
evoluţia sa în spaţiu (direcţie, ritm, intensitate). Deci, fenomenul turistic este studiat atât
retrospectiv, cât şi prospectiv cu scopul de a evidenţia particularităţile dezvoltării sale în
spaţiu şi timp.
Cercetările geoturistice conduc la generalizări teoretice, la tipologii şi clasificări ale
turismului legate, cu precădere, de structura şi evoluţia în timp şi spaţiu a acestuia.
Referitor la locul geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice,
considerăm că aceasta aparţine geografiei umane şi economice, deoarece prin obiectul
său de studiu cercetează existenţa şi valorificarea potenţialului turistic al unui teritoriu
definit, în condiţiile economice, sociale, politice şi tehnice ale momentului dat, precum şi
dezvoltarea activităţii de turism în toată complexitatea sa şi în conexiune cu celelalte
domenii economice şi sociale, cu interesele comunităţilor umane şi în contextul protejării
mediului ambiant, a moştenirii cultural-istorice şi a resurselor turistice, în general.
Turismul este, pe de o parte, o activitate umană, adresându-se populaţiei, iar, pe de
altă parte, este o activitate economică prin realizarea de produse şi servicii turistice destinate
consumului turistic. Factorul uman contribuie atât la realizarea producţiei turistice prin pre-
lucrarea resurselor turistice, cât şi la distribuţia acesteia către consumatorii turistici. Şi sub
acest aspect, turismul se regăseşte în sfera cercetărilor geografiei turismului, şi numai prin
studierea de către aceasta a producţiei turistice (produse şi servicii) şi a repartiţiei în teritoriu.
Desigur, sunt şi alte opinii după care geografia turismului este o ramură de sinteză
geografică, cu un caracter aplicat şi se regăseşte, astfel, ca o ştiinţă geografică de corelaţie
(Mac,1992). Alţi cercetători o încadrează la geografia economică, menţionând, totuşi,
punctele de tangenţă cu alte discipline geografice (Cocean şi colab., 2002).
Unii autori (Mac, 1992) abordează obiectul de studiu al geografiei turismului sub
trei direcţii: geografia generală a turismului, care studiază „analiza structurii, relaţiilor,
legităţilor de geneză, evoluţie şi manifestare a turismului, caracteristicile acestuia, tipurile
şi formele ce decurg din participarea la mişcarea turistică a populaţiei şi a condiţiilor ce
înlesnesc desfăşurarea fenomenului, precum şi bazele naturale, social-economice, apoi
fluxurile turistice şi circulaţia turistică ..., implicaţiile fenomenului turistic în economia
comunităţilor umane şi în peisajul locurilor. Se preocupă de tipologia, regionarea şi
modelarea spaţiului turistic”; geografia regională a turismului „informează complet şi
corelat despre tot ceea ce o ţară, un continent, o unitate administrativă, o regiune
(indiferent de întindere) dispune şi valorifică în procesul turistic”; iar geografia aplicată
a turismului se preocupă de optimizarea şi bonitarea spaţiului turistic pentru o echipare
şi organizare adecvată în armonie cu cererea, precum şi cunoaşterea cererii turistice … .
36
Considerăm că geografia turismului are un caracter unitar în studierea
turismului ca un întreg (sistem) funcţional şi teritorial, privitor la geneza, alcătuirea,
evoluţia şi modul de manifestare tipologică în timp şi spaţiu, relaţiile de interdependenţă
dintre acestea, mediul înconjurător şi societate, repartiţia spaţială a produselor şi
serviciilor turistice, de la scară globală la nivel regional şi local.
Postulatul geografic că de la studii locale, regionale până la nivelul unei ţări sau al
întregului glob se poate ajunge „la generalizări teoretice, la conturarea legilor generale ale
geografiei turismului”, deci la clasificări şi tipologii ale formelor de turism sau entităţilor
turistice teritoriale, utilizate în regionarea turistică, este valabil. Desigur, în acest demers
se iau în calcul şi legităţile interne de formare şi dezvoltare a fenomenului turistic, ca
activitate economico-socială complexă.
Regionarea turistică şi amenajarea turistică a teritoriului, analiza impactului
turismului asupra mediului şi societăţii şi alte aspecte ale cercetării geoturistice au o
conotaţie practică în valorificarea optimă a potenţialului turistic şi dezvoltarea durabilă a
turismului, cu efecte benefice asupra societăţii şi mediului şi reprezintă finalitatea
aplicativă a demersului ştiinţific întreprins de geografia turismului.
După cum turismul ca activitate complexă socio-economică este obiectul unor
cercetări pluridisciplinare, la fel şi geografia turismului, ca disciplină corelativă şi
integratoare a unor asemenea cercetări, are strânse legături cu ştiinţele care
abordează, prin metode proprii, domeniul turismului (vezi cap. 1.5).
Este vorba de: ştiinţele despre natură sau geonomice: geografie – fizică, umană şi
economică –, geologie, biologie, ecologie; ştiinţele economice: economia, economia
turismului, economia serviciilor, marketing, statistică, planificare, economie mondială,
economie naţională; ştiinţele sociale: sociologia, psihologia, etnografia; ştiinţele juridice,
istorice, politice şi educaţie; ştiinţele culturii: istoria artelor, cultură şi civilizaţie, literatură şi
folclor; ştiinţele tehnice: arhitectura, arhitectura peisagistică, urbanismul, silvicultura,
sistematizarea şi organizarea teritoriului; ştiinţele informatice şi tehnologia informaţională.
2.2. Principii, metode, procedee şi mijloace de studiu şi cercetare
Geografia turismului, ca ramură a geografiei, utilizează metodologia de cercetare
specifică acesteia, dar şi unele metode, procedee sau mijloace folosite de alte ştiinţe care
studiază fenomenul turistic.
În metodologia de cercetare, principiile, metodele, procedeele şi mijloacele uzitate
sunt adaptate cerinţelor de studiere a turismului ca activitate economică, socială, spaţială,
temporală şi culturală.
Vom prezenta, succint, cele mai importante componente metodologice ale
studiului universitar şi ale cercetării în geografia turismului (pentru detalii vezi:
Mihăilescu, 1968; Ielenicz, 2000; Donisă, 1987).
2.2.1. Principii generale de studiu şi cercetare

Principiile metodologice sunt, de fapt, nişte norme, reguli, stabilite în baza unor
legături generale, care statornicesc anumite obiective şi concepte ce trebuie urmărite în
timpul cercetării şi studiului geografiei.
37
De la cele trei principii proprii geografiei menţionate de Emm de Martonne:
principiul extensiunii; principiul coordonării (sau principiul geografiei generale) şi
principiul cauzalităţii, literatura geografică s-a îmbogăţit, între timp, cu alte principii
geografice proprii sau folosite şi de alte ştiinţe.
2.2.1.1. Principiul repartiţiei spaţiale, numit şi „principiul extensiunii”, al
„suprafeţei” sau „al arealului”, „este cel mai vechi şi cel mai necontestat principiu
metodologic propriu geografiei” (Mihăilescu, 1968).
Geografia turismului nu poate fi concepută în afara repartiţiei teritoriale a
fenomenului turistic (idem). Definind conexiunile ce se stabilesc între obiectul şi reţelele
turistice din teritoriu, principiul oferă posibilitatea studierii repartiţiei geografice a
turismului de la resurse la formele de turism cu activităţile specifice până la fluxurile
turistice (inclusiv rezultatele economice şi sociale legate de acestea), la nivel planetar,
regional sau local.
Constă în reprezentarea pe hartă şi în descrierea geografică a repartiţiei spaţiale a
turismului, precizându-se poziţia şi extinderea fiecărei componente a acestuia.
În baza acestui principiu, orice obiect, proces sau fenomen, în cazul nostru –
obiectiv turistic, unitate teritorială turistică, flux turistic, echipament, staţiune sau
activitate turistică –, are o localizare şi o anumită extindere spaţială. Astfel, trebuie
precizate, pe de o parte, aşezarea geografică în teritoriu prin anumite coordonate
geografice, poziţia în raport cu regiunile/arealele/staţiunile turistice limitrofe, căile de
comunicaţie, centrele/arealele emitente de turişti, aeroporturi, puncte de frontieră, centre
de coordonare sau administrative etc. Pe de altă parte, este necesară delimitarea şi
stabilirea arealului (poziţie, formă, extensiune) pe care sunt răspândite componentele
activităţii de turism (obiective, staţiuni) şi se desfăşoară fenomenul turistic. Stabilirea
acestor coordonate poziţionale şi de extensiune şi structură areală conduce la evidenţierea
unor relaţii care să explice originea şi caracteristicile fenomenului turistic în raport cu
situaţia din areale vecine (factori determinanţi sau de influenţă) şi să sugereze amploarea
şi specificitatea activităţii de turism.
2.2.1.2. Principiul integrării geografice. Obiectivele şi procesele luate izolat nu pot
fi înţelese şi explicate decât în contextul întregului complex din care fac parte. Principiul
cere ca orice obiect, proces sau fenomen geografic să fie raportat la întregul teritorial, la
sistemul din care face parte şi să se evidenţieze rolul său în sistem şi interacţiunile ce se
stabilesc între acesta şi ceilalţi componenţi ai sistemului respectiv. Integrarea vizează
două direcţii: o integrare funcţională, adică de stabilire a locului şi rolului pe care îl are
obiectul/fenomenul în sistemul funcţional din care face parte şi o integrare spaţială
(teritorială, regională) în care acestea sunt amplasate alături de alte obiecte/fenomene care
nu fac parte din acelaşi sistem, dar se intercondiţionează.
Turismul (activitatea de turism) se comportă ca un sistem funcţional complex
integrat într-un spaţiu şi format din obiective turistice şi subsisteme sau reţele turistice (de
cazare, de alimentaţie, tratament, agrement, transporturi, căi de comunicaţie etc.) (într-o
staţiune, spre exemplu). Integrarea vizează un aspect funcţional, în care fiecare obiectiv şi
subsistem turistic îşi are locul şi rolul său în sistemul turistic general, şi altul, spaţial, în
sistemul teritorial şi regional, unde există şi alte subsisteme turistice şi factori de mediu
cu care se influenţează reciproc; fără această integrare, obiectivele şi reţele turistice
38
(subsistemele activităţii turistice), luate izolat, nu pot fi explicate, monitorizate şi dirijate
spre o activitate eficientă şi o exploatare durabilă.
Arealul turistic Bucegi – Valea Prahovei (superioară) reprezintă un sistem teritorial
complex de integrare turistică funcţională şi spaţială: staţiunile turistice Sinaia, Buşteni şi
Azuga au fost şi sunt condiţionate în dezvoltarea lor de prezenţa domeniului schiabil şi al
peisajelor alpine ale Munţilor Bucegi. Între Valea Prahovei şi Platoul Bucegi până în
Valea Ialomiţei există o mişcare turistică permanentă atrasă de farmecul montan şi
favorizată de telefericele care leagă cele trei destinaţii şi spaţiile de cazare şi atracţiile
turistice din munte.
În perspectivă, pentru o valorificare optimă a domeniului schiabil se preconizează
realizarea unor complexe turistice independente sau satelitare staţiunilor Sinaia şi Buşteni,
ceea ce va amplifica integrarea turistică. Asemenea exemple se întâlnesc în multe areale ale
Alpilor francezi (Chamonix, Albertville, Courchevel), cu mai multe staţiuni satelit sau
Grenoble şi Brianson, ca centre de dispersie a fluxurilor turistice spre staţiunile limitrofe etc.
2.2.1.3. Principiul cauzalităţii pune accent pe explicarea cauzală a obiectului,
fenomenului, pe legăturile (cauzale ale) obiectului cercetat cu alte obiecte,
procese/fenomene în anumite condiţii de loc şi timp. În turism, acest principiu cere pe de
o parte, explicarea raportului de cauzalitate dintre motivaţiile turistice, declanşarea
fenomenului turistic şi necesitatea satisfacerii acestora şi pe de altă parte, descoperirea
legăturilor de cauzalitate dintre turism şi factorii determinanţi şi de influenţă, sau mediul
exogen ca participant sau suport al activităţii de turism, aceasta din urmă fiind o ramură
de interferenţă, de consecinţă şi conjuncturală. Pentru descoperirea legăturilor cauzale, pe
lângă alte analize şi observaţii, se recurge uneori la procedee şi mijloace statistico-
matematice în argumentarea demersului ştiinţific.
2.2.1.4. Principiul regionalismului se impune în cercetarea geografică de profil,
prin identificarea, delimitarea şi caracterizarea unor unităţi teritoriale (regiuni, areale,
centre, staţiuni turistice etc.) ca entităţi turistice cu trăsături şi utilizări distincte în
dezvoltarea turismului şi care funcţionează ca părţi (subsisteme) ale unui ansamblu
turistic teritorial-regional şi funcţional (sistem). Acest principiu, folosit în regionarea
turistică (vezi cap. 5), vizează deci delimitarea unor entităţi teritoriale geografico-turistice
care se intercondiţionează între ele şi se raportează la întregul teritorial (planetar,
continental, regional sau local). Nepierzând din vedere întregul teritorial turistic,
principiul este legat de cel al integrării, vizând un aspect al integrării spaţiale (teritoriale).
2.2.1.5. Principiul ecologic exprimă concludent relaţiile reciproce dintre
dezvoltarea turismului şi mediul înconjurător, pe de o parte şi comunităţile umane, ca
entităţi ale acestuia, pe de altă parte.
În spiritul acestui principiu, geografia, ecologia şi ştiinţele sociale şi culturale
(parţial) cercetează impactul ecologic şi social al turismului asupra mediului înconjurător
din perspectiva protejării acestuia şi a resurselor turistice, precum şi a moştenirii culturale
şi a civilizaţiilor trecute. Desigur, cercetările abordează şi influenţa mediului şi a societăţii
asupra dezvoltării fenomenului turistic. Un loc important în acest demers ştiinţific îl au şi
ştiinţele educaţionale sau organizaţiile nonguvernamentale în conştientizarea
comunităţilor locale şi a societăţii pentru dezvoltarea unui turism durabil şi protecţia
naturii şi a fondului cultural-istoric.
39
2.2.1.6. Principiul sociologic în turism se impune prin: evidenţierea raportului de
interdependenţă dintre populaţia rezidentă şi populaţia turistică dintr-o staţiune sau
regiune turistică; cercetările motivaţionale pentru călătoria turistică; rolul turismului în
dezvoltarea socio-economică a unei regiuni/areal/localitate; contribuţia socială a
turismului la întreţinerea sănătăţii, la instrucţia, educaţia şi satisfacerea unor nevoi
materiale, spirituale şi sociale ale populaţiei.
În acest demers ştiinţific sunt angrenate atât geografia turismului, geografia
economică şi socială, cât şi ştiinţele sociologice, ale căror cercetări privesc aspectele
sociale ale vieţii şi activităţii oamenilor, descoperirea determinărilor psihologice şi sociale
ale persoanelor pentru practicarea turismului, afinitatea şi receptivitatea faţă de călătoriile
turistice şi comportamentul în asemenea acţiuni de grup etc.
2.2.1.7. Principiul istorismului impune cercetărilor geografice căutarea originii şi
evoluţiei fenomenului turistic, descoperirea legităţilor de apariţie, existenţă şi evoluţie de
la turismul izolat, sporadic, de pelerinaj, la cel elitist şi cel de masă, până la turismul
contemporan şi selectiv (durabil, ecoturism, agroturism), a procesului de diversificare a
formelor de turism o dată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii etc.
Se ajunge, astfel, la cunoaşterea existenţei temporale a activităţii de turism în
diferitele forme ale sale, de la cea mai simplă – excursia turistică până la „industria
turismului şi călătoriilor” sau sintagma „turismul – un complex de tip industrial”. Acest
principiu, prin modul de abordare a fenomenului turistic, se leagă cu principiul integrării,
vizând integrarea temporală pe scara evolutivă, în activitatea umană a momentului istoric
şi în teritoriul dat, şi de asemenea cu principiul cauzalităţii, cercetând cauzele originii şi
schimbării în timp a fenomenului turistic, de la cauză la efect.
Desigur, în cercetarea geografică există şi alte principii metodologice, acestea
având mai puţină tangenţă cu turismul ca activitate de studiu al geografiei turismului.
2.2.2. Metode de cercetare în geografia turismului

Cu toate că geografia utilizează în studiu şi în cercetare mai multe metode, unele
fiind folosite şi de alte ştiinţe, specialiştii consideră că metoda geografică şi metoda
cartografică pot fi considerate ca specifice acesteia. Se vor prezenta principalele metode
utilizate în geografia turismului.
2.2.2.1. Metoda analizei reprezintă diagnoza amănunţită a componentelor
turismului ca activitate (resurse turistice, forme de turism, echipamente şi servicii
turistice, fluxuri turistice etc.) şi a condiţiilor naturale şi socio-economice concrete unui
teritoriu, cu scopul de a cunoaşte caracteristicile acestora, evoluţia lor şi modul de
încadrare în ansamblul teritorial dat (natural, economic, demografic, ecologic etc.), ca şi
posibilităţile de valorificare în turism.
După o analiză mentală şi una materială se poate cunoaşte esenţa activităţii de
turism în toată complexitatea sa. De aceea, analiza geografică în turism trebuie să fie
inductivă, deductivă, statistică, ecologică, funcţională (analiză de la sistem – subsistem,
întreg – parte) etc.
Nu trebuie omis faptul că, prin demersul său, permite descifrarea corectă a relaţiilor
dintre părţile componente ale turismului şi înţelegerea dezvoltării acestuia.
40
2.2.2.2. Metoda sintezei în cercetarea turismului relevă faptul că, după o analiză
detaliată a părţilor componente ale activităţii de turism la nivel planetar, regional sau
local, se impune integrarea informaţiilor parţiale într-o reprezentare unitară, care să
evidenţieze complexitatea fenomenului turistic analizat. Se porneşte de la acelaşi concept
şi anume: fenomenul turistic este un sistem unitar complex, teritorial şi funcţional.
2.2.2.3. Metoda cartografică este elocventă în cercetarea şi prezentarea
fenomenului turistic, spaţial şi temporal. Reprezentarea grafică a activităţilor de turism
(hărţi, diagrame, grafice etc.) este o metodă unanim utilizată şi presupune: inventarierea
fenomenului turistic cu toate componentele sale de potenţial, bază tehnico-materială,
infrastructură generală, fluxuri turistice şi compararea informaţiilor, generalizarea şi
delimitarea arealelor, precum şi transpunerea cartografică. Dacă diagramele, graficele
şi cartogramele au un caracter analitic şi redau evoluţia sau structura fenomenului turistic,
harta reprezintă o sinteză spaţială şi temporală a acestuia. Reprezentările cartografice prin
hărţi devin un model micşorat la scară, simplificat, a relaţiilor turistice dintr-un teritoriu
dat şi permite o analiză şi sinteză spaţială a fenomenului turistic în ansamblul său
(potenţial, echipamente turistice, fluxuri etc.) (vezi hărţile turistice de sinteză pe judeţe,
arii turistice sau ale României). Dar aceste analize spaţiale se pot face şi pe componentele
activităţii de turism, permiţând şi o analiză analitică a turismului (hărţi ale potenţialului
turistic naţional, ale potenţialului turistic natural, ale potenţialului turistic cultural-istoric,
bazei tehnico-materiale, fluxurilor turistice etc.).
Aceste informaţii parţiale pot fi combinate şi reprezentate pe o singură hartă
turistică, de sinteză, menţionată mai sus. Dar harta turistică redă şi analize şi sinteze tem-
porale ale turismului, anumite etape ale dezvoltării sale ca echipare, fluxuri turistice etc.,
remarcându-se sensul evoluţiei în timp. Desigur, pe aceeaşi hartă se pot reprezenta
simultan etape succesive ale evoluţiei turismului, evidenţiindu-se mai clar temporalitatea
acestui fenomen.
2.2.2.4. Metoda comparativă constă în compararea obiectelor, proceselor şi
fenomenelor de acelaşi gen pentru a le stabili asemănările şi deosebirile dintre ele. Şi în
turism, metoda impune, ca în urma analizelor care o preced, compararea stării de fapt a
activităţii de turism şi a componentelor sale (resurse, echipamente, fluxuri etc.) din mai
multe teritorii, relativ comparabile, stabilind prin asemănările şi deosebirile ce se
evidenţiază, unele legităţi de dezvoltare, mecanisme şi măsuri ce trebuie luate în calcul în
managementul şi dezvoltarea turismului.
În acest demers, turismul (cu toate componentele sale) trebuie urmărit spaţial
(hologeic), dar şi holocronic, adică prin compararea tuturor componentelor turistice, de
acelaşi tip, în evoluţia lor în timp.
Comparaţia, ca metodă, se poate realiza şi urmărind materialele cartografice, fie
folosind metodele statistico-matematice sau calculatorul.
2.2.2.5. Metoda geografică reprezintă o abordare complexă, sintetică, a
fenomenului turistic în teritoriu, pornind de la existenţa obiectivelor turistice potenţiale şi
construite şi a fenomenului turistic în complexitatea sa, ca şi de la faptul că turismul se
desfăşoară în mediul înconjurător, mai mult sau mai puţin umanizat, care reprezintă
„materia primă” pentru aceasta şi cu care este în strânsă intercondiţionare.
41
Metoda geografică presupune, de altfel, utilizarea principiilor repartiţiei în
suprafaţă (sau a arealului) şi integrării geografice, proprii geografiei ca ştiinţă. În acord
cu această metodă, toate informaţiile privind activitatea de turism oferite de specialiştii
domeniului, în raport cu specializarea fiecăruia, sunt dispersate, dar vederea de ansamblu
a fenomenului turistic rezultă numai din sistematizarea cunoştinţelor şi integrarea
geografică a lor într-un sistem teritorial şi funcţional turistic.
Presupune o abordare spaţială (extindere, formă, complexitate) şi poziţională
(aşezare geografică) a obiectivelor şi a fenomenului turistic în general, în raport cu ariile
şi formele de turism din vecinătate (sau la un nivel teritorial superior), şi de integrare
funcţională şi teritorială a activităţii de turism; o abordare cauzală a fenomenului
turistic, dar şi ecologică şi socio-economică prin prisma raportului cu mediul înconjurător
şi cu comunităţile umane.
2.2.2.6. Metodele matematice, cu precădere statistice, presupun prelevarea
informaţiilor şi datelor statistice privind potenţialul turistic şi activitatea turistică (inclusiv
fluxurile turistice), calcularea şi prelucrarea acestora, reprezentarea grafică şi formularea,
folosind un limbaj matematic, a ideilor şi concluziilor privind fenomenul turistic.
2.2.2.7. Metoda modelizării se utilizează şi în cercetarea turismului prin elaborarea
unei reprezentări (model) simplificate şi care păstrează doar trăsăturile esenţiale ale
fenomenului turistic studiat. Pentru turism se impune modelarea matematică (bilanţ,
matrice, modele optime, grafuri etc.).
2.2.3. Procedee de cercetare utilizate în cercetarea geografică a turismului

Sunt procedee clasice utilizate în geografie, dar în cercetarea turismului au o
conotaţie aparte.
2.2.3.1. Observarea geografică în turism se aplică în cadrul metodei inductive pentru
adunarea informaţiilor şi vizualizarea fenomenului turistic „în loco”; desigur se utilizează şi
în alte metode. Poate fi directă (expediţionară, pe trasee, judeţ) sau staţionară (în staţiuni
turistice); vizuală şi indirectă (prin hărţi şi reprezentări grafice) şi ajută la evidenţierea
trăsăturilor turismului ca formă, dimensiune, alcătuire, mişcare, ritm etc.
2.2.3.2. Măsurarea activităţii de turism prin componentele sale de potenţial, care
relevă dimensiunile şi forma (peşteri, cascade, plajă, faleză, rezervele de apă minerală,
gradul de ionizare negativă a aerului, grosimea şi durata stratului de zăpadă etc.),
fluxurile turistice (volum, forma, structura, mişcarea în cadrul general al turismului etc.),
echipamente turistice (de cazare, alimentaţie etc.), realizări economice, impact economic
şi social etc.
2.2.3.3. Descrierea geografico-turistică are o mare importanţă în prezentarea
turistică a unei regiuni, staţiune turistică, ţară (resurse turistice, fluxuri turistice, structuri
de primire turistică de cazare, alimentaţie, tratament, agrement etc.) şi dă o imagine
turistică a fenomenului turistic din aria respectivă. Pentru a fi convingătoare, atât în
studiile de cercetare, cât şi în cele de promovare şi publicitate turistică, descrierea
geografico-turistică are un rol deosebit. Ea trebuie să îndeplinească anumite atribute în
funcţie de scopul în care se utilizează. Specialiştii consideră că descrierea în activitatea de
42
turism trebuie să aibă următoarele caracteristice, adică să fie: exactă (bazată pe elemente
calitative şi cantitative), cantitativă, selectivă (caracteristică), comparativă, explicativă,
integrată (componentele fenomenului turistic să fie urmărite în raporturile lor de
subordonare în sistemul funcţional şi teritorial al turismului), analitică, sintetică şi
estetică.
2.2.3.4. Reprezentarea grafică în cercetarea turistică finalizează procedeele de
observare, descrierea şi măsurarea fenomenului turistic cu toate componentele sale,
rezultatele fiind materializate în hărţi, cartograme, schiţe, grafice etc.
2.2.3.5. Evidenţa statistică presupune arhivarea statistică a tuturor informaţiilor
cantitative şi calitative culese din documentarea din teren, biblioteci, alte instituţii de
documentare, sub forma unor „bănci de date”, ce se depozitează în calculatoare, utilizând
anumite fişiere, pe dischete, CD etc.
2.2.3.6. Ancheta sociologică, realizată pe tematici diferite (calitatea serviciilor şi
diversificarea lor, fluxuri turistice, structuri de primire turistică, promovare şi publicitate,
anchetă Delfi etc.), reprezintă o sursă informativă de mare importanţă pentru testarea
stării turismului la un moment dat, perspectivele de dezvoltare, promovare etc.
2.2.3.7. Prelucrarea statistico-matematică se aplică în cadrul metodelor
matematice şi reprezintă prelucrarea datelor obţinute folosind aparatul statistico-
matematic pentru a evidenţia anumite aspecte ale dezvoltării fenomenului turistic.
2.2.3.8. Clasificarea geografică în domeniul turistic presupune o anumită ordonare
a obiectivelor, formelor de turism şi a activităţilor turistice după importanţă, dimensiune,
pondere, funcţionalitate, grad de atractivitate etc. Nu se confundă cu regionarea turistică,
aici intervenind elemente cantitative şi calitative din activitatea de turism.
2.2.3.9. Regionarea geografică în turism a fost analizată în cap. 5.
2.2.4. Mijloace de cercetare în geografia turismului
În cunoaşterea fenomenului turistic, geografia turismului apelează la o serie de
mijloace de cercetare între care amintim: mijloacele de stocare şi prelucrare automată a
datelor asigură stocarea, selectarea şi prelucrarea unui volum mare de informaţii şi date
statistice cu privire la activitatea turistică: fluxuri turistice, structuri de primire turistică –
de cazare, alimentaţie, tratament etc. –, potenţial turistic natural şi creat de om, arii
geoturistice emitente şi receptoare de turişti, condiţii naturale şi socio-economice,
calitatea mediului şi altele. Rezultatele sunt furnizate sub formă scrisă, tabelară sau sub
forma unor produse cartografice – hărţi, grafice, diagrame, cartograme.
Pentru succesul operaţiunilor, specialiştii geografi, independent sau asistaţi, vor trebui
să elaboreze baza teoretică şi metodologică a stocării şi automatizării cercetării respective şi
să supervizeze prelucrarea electronică; mijloacele de teledetecţie transmit informaţii dintre
cele mai variate asupra fenomenului turistic (resurse, amplasare ca extensiune şi volum de
amenajări, date privind prospectarea condiţiilor de valorificare şi dezvoltare a turismului etc.)
pe arii întinse sau mai greu accesibile. Datele se transmit sub forma unor imagini
fotografice asupra cărora se efectuează observarea geografică indirectă şi se obţin
informaţiile geoturistice; produsele (documentele) cartografice sunt larg folosite în
cercetarea geoturistică (vezi metoda cartografică) ca şi în fixarea şi redarea rezultatelor
acesteia pentru o mai bună ilustrare şi explicitare a fenomenului turistic în complexitatea sa.
43
2.3. Contribuţia geografiei şi a geografiei turismului la cercetarea
şi dezvoltarea turismului
Având o largă sferă de cuprindere – mediul geografic –, geografia prin disciplina
sa specializată – geografia turismului – se înscrie cu contribuţii importante la studierea şi
dezvoltarea fenomenului turistic atât prin cercetări proprii, cât, mai ales, în cadrul
cercetărilor interdisciplinare. Între acestea amintim:
• asigură o bază documentar – informativă asupra componentelor naturale,
socio-economice şi culturale ale mediului geografic şi potenţialului turistic al lor. Aceste
date rezultă în urma unor cercetări tematice cu un conţinut tehnico-aplicativ, care vizează
studierea unităţilor teritoriale sub aspectul componentelor cadrului natural şi socio-
economic, a gradului de atractivitate turistică, a accesibilităţii în teren, a posibilităţilor de
valorificare turistică etc.;
• cercetările tematice complexe care conduc la evaluarea ştiinţifică sub aspect
calitativ, cantitativ şi spaţial a resurselor şi atracţiilor turistice naturale şi antropice existente
într-un teritoriu, în scopul introducerii acestora în circuitul turistic, al amenajării şi echipării
turistice în profil teritorial. Această evaluare are la bază studierea, selecţionarea, descrierea
şi explicarea ştiinţifică a tuturor componentelor de potenţial turistic ale teritoriului, a
pretabilităţii acestora pentru turism, a ponderii lor în determinarea formelor şi activităţilor
turistice. Aceste demersuri stau la baza elaborării unor soluţii convenabile şi eficiente de
valorificare, amenajare şi dotare tehnică pentru turism. Studiile, de regulă, interdisciplinare
se pot realiza de la nivel local sau regional până la scara ţării sau a întregului glob, şi pot fi
parţiale sau complexe, necesare unor amenajări turistice de ansamblu;
• studierea prin metode proprii a cererii turistice potenţiale şi necesităţile de
odihnă, recreere, tratament balnear etc. ale populaţiei, la nivel local, regional sau naţional,
precum şi posibilităţile de soluţionare a acestora;
• cercetarea distribuţiei în timp şi spaţiu a fluxurilor turistice (intensitate, ritm şi
direcţie), în corelaţie cu potenţialul turistic, baza tehnico-materială şi factorii permisivi la
acestea (căile de comunicaţie);
• analiza relaţiei dintre potenţialul turistic (resurse turistice) al unui teritoriu şi
turist, ca element consumator al produselor turistice (sau potenţial consumator) şi ca
element dinamic în acest sistem turistic (relaţia potenţial – flux turistic);
• studierea, alături de alte discipline şi ştiinţe, a impactului activităţii de turism
asupra mediului înconjurător, a resurselor şi atracţiilor turistice, stabilind anumiţi
indicatori sintetici referitor la gradul de amenajare, echipare şi dotare, de exploatare a
resurselor etc. şi care să reflecte capacitatea optimă de primire a unui peisaj, teritoriu sau
ecosistem dat, peste care se produc dezechilibre cu consecinţe ecologice, dar şi
economice şi sociale;
• contribuţia la promovarea produselor turistice (balneare, culturale, odihnă etc.),
a obiectivelor, atracţiilor şi traseelor turistice, la informarea şi orientarea interesului turistic
prin realizarea unor materiale de publicitate, ca hărţi, pliante şi ghiduri turistice, CD etc.;
• în cadrul studiilor teoretice, pornind de la obiectul şi metodele proprii de
cercetare, stabileşte anumite tipologii în turism, care să fie utile practicii în acest
domeniu de activitate;
• contribuţia la formarea şi instruirea cadrelor de specialitate în domeniu (ghizi,
touroperatori, manageri etc.) şi la procesul de educaţie, de sădire a dragostei pentru natură şi
cultură, de stimulare a interesului elevilor şi a tinerei generaţii pentru practicarea turismului.
Numeroase studii specifice sau cu caracter turistic şi lucrări de amenajare turistică a
unor teritorii, hărţi şi ghiduri turistice realizate de specialiştii geografi arată cu claritate
disponibilităţile pe care le are geografia turismului, care, prin obiectul său de cercetare
teoretică şi practică, se alătură organic dezvoltării activităţii de turism.
44
CAPITOLUL 3
PIAŢA TURISTICĂ – OBIECT DE STUDIU
AL GEOGRAFIEI TURISMULUI
3.1. Piaţa turistică. Consideraţii generale

Turismul, în dezvoltarea sa, şi-a constituit în timp o piaţă proprie, specifică, cu
două mari componente: cererea şi oferta.
Specialiştii susţin că „piaţa turistică reprezintă sfera economică de interferenţă a
intereselor purtătorilor ofertei turistice (touroperatori şi prestatori de servicii – n.n. –
V.G.), materializată prin producţia turistică (produse/servicii turistice – n.n. – V.G.), cu
cele ale purtătorilor cererii turistice (turiştii, în mod concret – n.n. – V.G.), materializată
prin consum (turistic – n.n. – V.G.)”.
Astfel, aceasta reprezintă sfera de interferenţă rezultată prin suprapunerea în timp şi
spaţiu a producţiei turistice cu consumatorii, care se deplasează la locul ofertei turistice,
pentru a realiza consumul turistic.
Mai concret, piaţa turistică reprezintă sfera economică de interferenţă, în care
produsul turistic se materializează sub forma ofertei turistice, iar nevoile de consum sub
forma cererii turistice. În cadrul acestei pieţe turistice are loc o confruntare permanentă a
ofertei potenţiale a agenţiilor de turism organizatoare sau distribuitoare de servicii
turistice, cât şi a societăţilor comerciale prestatoare de servicii turistice cu cererea, vizând
acceptarea ofertei lor de către consumatorii virtuali şi comercializarea produselor turistice
prin intermediul actelor de vânzare – cumpărare (Snack, colab., 2001).
Piaţa turistică se distinge prin câteva particularităţi, şi anume:
În consumul de produse turistice nu se urmăreşte achiziţionarea acestora ca o
marfă, ci promovarea satisfacţiilor pe care le oferă bunurile şi serviciile turistice în
raport cu opţiunile individuale ale turistului, deci piaţa are o finalitate specifică.
Este o piaţă fragmentată („peticită”), alcătuită din mai multe subpieţe, în raport cu
diversitatea de oferte turistice şi modalitatea de percepere a componentelor lor, prin
prisma fiecărei categorii de turişti cu preferinţe specifice.
Decizia de consum turistic are la bază o serie de informaţii care dau „imaginea”
produsului turistic şi care poate să aibă o încărcătură subiectivă, imaginea reală se
realizează numai prin acţiunea turistică propriu-zisă la locul ofertei turistice şi numai în
timpul consumului, sporind, astfel, complexitatea în timp şi spaţiu a pieţei turistice.
Este o piaţă multidimensională, cu mai mulţi „actori” şi nu întotdeauna turistul
(consumatorul) decide asupra procurării produsului turistic, cumpărarea făcându-se prin
intermediari, touroperatori, publicitate etc. care decid, influenţează sau plătesc consumul
turistic.
45
Piaţa turistică are o încărcătură de risc, ofertanţii de servicii turistice con-
fruntându-se cu incertitudini mult mai numeroase în raport cu piaţa de bunuri materiale.
Particularităţile şi inconvenientele amintite impun o abordare aprofundată a
conceptelor specifice acestei forme de piaţă (cercetări de marketing, a comportamentului
consumatorului, tehnici proprii de piaţă), mai puţin abordate în studiile geografice.
Evaluarea cantitativă a pieţei turistice presupune cunoaşterea unei terminologii
adecvate şi calcularea anumitor indicatori şi anume: capacitatea pieţei, potenţialul pieţei,
volumul pieţei, produsului turistic şi locul pe piaţă al unui produs turistic, noţiuni de
strictă specialitate care pot fi aprofundate din literatura în domeniu (Minciu, 2000;
Cosmescu, 1998 etc.).
După cum am amintit, piaţa turistică este alcătuită din două componente: oferta şi
cererea turistică.
Într-o definiţie mai largă, oferta turistică desemnează ansamblul activităţilor
indispensabile pentru producţia şi distribuţia produsului turistic, iar cererea turistică
reprezintă ansamblul nevoilor sociale pentru consumul turistic.
Între cerere şi oferă există relaţii de cauzalitate, de determinare, fiecare dintre acestea
poziţionându-se, la un moment dat, ca factor de evoluţie sau ca o rezultantă a acestei evoluţii.
3.2. Oferta turistică

Reprezintă o componentă şi un concept de bază al pieţei turistice, iar prin
conţinutul său se constituie un obiect de studiu şi cercetare în geografia turismului.
În industria turismului şi a călătoriilor se operează cu două concepte: „oferta
turistică” şi „producţia turistică” între care există o strânsă relaţie, dar acestea se
deosebesc prin conţinut şi particularităţi, de unde şi confuziile care se creează în utilizarea
lor în practică şi în învăţământ.
3.2.1. Definiţie. Particularităţi. Determinanţi
3.2.1.1. Definiţie şi conţinut
Oferta turistică reuneşte „ansamblul elementelor care concură la obţinerea produsului
turistic, respectiv: potenţialul turistic natural şi antropic şi condiţiile naturale şi socio-
economice concrete; structurile de primire turistică (cazare, de alimentaţie pentru
turism, de tratament balnear, de agrement şi dotări sportive turistice; transport turistic)
cunoscute şi sub genericul „echipament de producţie” a serviciilor turistice; diversitatea
bunurilor materiale (industriale, alimentare) destinate consumului turistic; forţa de
muncă specializată în activităţile specifice turismului; infrastructura generală (căi de
comunicaţii, instalaţii pentru alimentarea cu apă, energie electrică şi termică, transporturi
speciale, canalizare) şi infrastructură turistică (adiacentă şi amenajată în special pentru
turism); condiţiile de comercializare (publicitate, preţ, tarife, facilităţi). În această
accepţiune se poate considera că oferta grupează ansamblul resurselor turistice, economice
şi umane mobilizate ca factori ai producţiei turistice.
În literatura de specialitate (Glăvan, 1987; 1995), potenţialul turistic (resurse
turistice şi atracţii turistice) constituie oferta turistică potenţială a unui teritoriu, care va
deveni ofertă reală (efectivă) în condiţiile unor amenajări tehnice pentru dezvoltarea
structurilor turistice (baza materială a turismului) şi a infrastructurii tehnice în scopul
46
creării condiţiilor de primire şi de petrecere a sejurului într-o ambianţă specifică. Cu alte
cuvinte, potenţialul turistic reprezintă „materia primă” pentru turism, care se va modela în
diferite „produse turistice” numai printr-un consum efectiv de muncă vie, înglobată în
prestaţiile de servicii turistice specifice pentru fiecare produs în parte.
Pornind de la rolul pe care îl au anumite componente ale ofertei în dezvoltarea
turismului într-un teritoriu, specialiştii consideră că potenţialul turistic este elementul
fundamental (generator), baza tehnico-materială este determinantă prin asigurarea
capacităţilor receptoare şi a consumului turistic, iar reţeaua de comunicaţii este factorul
permisiv, de accesibilitate.
Oferta turistică este, de fapt, pe de-o parte, un rezultat al unor combinaţii cu
posibilităţi multiple între elemente de atracţie turistică pe care le oferă un spaţiu oarecare
şi baza materială turistică a teritoriului respectiv, iar pe de altă parte, rezultanta
contribuţiei resurselor umane care modelează şi creează produsele şi serviciile turistice.
De aceea, oferta turistică se prezintă ca un ansamblu de oferte parţiale paralele (hotelieră,
alimentaţie, transport turistic, tratament balnear, comerţ, diferite alte servicii adiacente etc.)
care se materializează în produse turistice.
Deci oferta turistică se exprimă pe piaţă prin produse turistice şi servicii turistice
rezultate ale producţiei turistice.
Producţia turistică reprezintă „ansamblul de bunuri şi servicii care mobilizează
forţa de muncă, echipamentele de producţie şi bunurile materiale, şi care, în cadrul unei
ambianţe specifice locaţiei turistice (teritoriul amenajat), se materializează într-un
consum turistic”. Producţia turistică, „prin angajarea acestor elemente, la care se
adaugă resursele şi atracţiile turistice, creează o diversitate de produse şi servicii
turistice în raport cu specificitatea resurselor şi cu motivaţiile şi nevoile consumatorilor”.
Produsul turistic reprezintă „pachete de activităţi presupunând o înlănţuire logică
şi fluentă a diferitelor prestaţii incluse în programele şi aranjamentele turistice,
concepute astfel încât serviciile să fie dozate în diferite combinaţii în raport cu natura şi
caracteristicile produselor” (Snak O., colab., 2001). O altă definiţie „desemnează
produsul turistic ca un complex de bunuri materiale şi de servicii, concentrate într-o
activitate turistică specifică şi oferite pachet consumului turistic”.
Agenţiile de turism operează în activitatea lor cu noţiunea „pachet de servicii”, care
este o „combinaţie prestabilită a cel puţin două din elementele următoare: cazare,
alimentaţie, transport, tratament balnear, agrement, alte servicii reprezentând o parte
semnificativă din pachet, atunci când sunt vândute sau oferite spre vânzare la un preţ
global şi atunci când aceste prestaţii depăşesc 24 ore” (Ordon. Guv. 58/1998).
Serviciul turistic se prezintă „ca un ansamblu de activităţi ce-şi propun ca
finalitate satisfacerea tuturor nevoilor turistului în perioada în care se deplasează şi în
legătură cu aceasta” (Snak O., colab., 2001).
Atât oferta, cât şi produsele şi serviciile turistice pe care le înglobează au o
rigiditate mult mai accentuată faţă de elasticitatea cererii, fiind limitate în timp şi spaţiu la
capacităţile fizice de primire ale bazei materiale (cazare, alimentaţie, tratament,
transport), aşa încât, uneori, cererea rămâne nesatisfăcută, iar, alteori, la o cerere redusă,
oferta rămâne neconsumată, spaţiile neutilizate.
Clasificarea serviciilor în funcţie de structura produselor turistice este prezentată în
tabelul nr.3 (Snak O., colab., 2001).
47
Tabelul nr.3
Clasificarea serviciilor în funcţie de structura produselor turistice
Servicii pentru pregătirea consumului turistic

legate de organizarea călătoriilor, promovare şi
informarea clientelei potenţiale, elaborarea
serviciilor pe itinerarele convenite cu clienţii,
procurarea documentelor de călătorie etc.
Servicii Servicii de transport: în cazul

turistice unor aranjamente pauşale de tipul
specifice inclusiv Tour sau în cazul când
turiştii solicită asemenea servicii de
transport, inclusiv închirierea de
autoturisme cu sau fără şofer;
Prestaţii hoteliere: asigurarea

Servicii condiţiilor pentru înnoptarea
de bază turiştilor în diferite forme de cazare,
inclusiv serviciile suplimentare
SERVICII
prestate în aceste unităţi;
Servicii de alimentaţie prestate de

diversele tipuri de unităţi de profil;
Servicii complementare: serviciile prestate

pentru asigurarea petrecerii agreabile a timpului
de vacanţă: agrement, sport, excursii, manifestări
cultural-artistice, închirieri de obiecte sportive sau
de uz personal, alte servicii auxiliare prestate
direct sau mijlocite de organizatorii de turism;
Servicii cu caracter special prestate în formele

turismului balneomedical, turismului de congrese,
în acţiunile de vânătoare şi pescuit sportiv etc.;
Servicii Serviciile cu caracter general oferite populaţiei de

nespecifice unităţile prestatoare de servicii, la care pot apela, în
diverse împrejurări, şi turiştii (frizerii, saloane de
cosmetică, transporturi publice, poştă şi
telecomunicaţii, spectacole culturale, sportive etc. –
neincluse în aranjamente turistice).
Sursa: Snak O., colab., 2001.
48
Oferta turistică include o paletă foarte largă de produse şi servicii turistice între care
prezentăm, spre informare şi cunoaştere, două dintre acestea. Produsul hotelier cuprinde
acele prestaţii (servicii) oferite turistului pe timpul şi în legătură cu rămânerea lui în
unităţile hoteliere. Serviciul de cazare vizează, prin conţinutul său, condiţiile şi confortul
pentru adăpostirea şi odihna călătorului. Produsul „alimentaţie publică” cuprinde
restaurantul şi ansamblul de prestaţii de servire a consumatorului, de gastronomie, de
divertisment cultural etc. care determină calitatea serviciilor turistice şi influenţează
conţinutul şi atractivitatea ofertei turistice în general.
Oferta turistică este sursa producţiei turistice, iar relaţia dintre acestea se
concretizează prin :
• producţia turistică (Pt) poate fi cel mult egală cu oferta turistică (Ot), adică Pt ≤ Ot;
în timp ce pe piaţa bunurilor materiale, oferta este cel mult egală cu producţia: O ≤ P;
• oferta turistică există şi independent de producţia turistică, în timp ce producţia
turistică nu se poate realiza în afara ofertei, fiind legată de componentele acesteia;
• structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei turistice;
• oferta turistică este fermă – există atâta timp cât sunt prezente componentele ce
intră în structura ei, pe când producţia turistică este efemeră – există cât timp se manifestă
consumul şi încetează o dată cu întreruperea acestuia.
Aceste relaţii speciale reliefează pe de o parte, rolul primordial al ofertei ca sursă a
producţiei turistice, iar pe de altă parte, aportul producţiei în mobilizarea ofertei date.
3.2.1.2. Particularităţile ofertei turistice
Complexitatea ofertei şi a producţiei turistice imprimă acestora câteva particu-
larităţi (caracteristici), de care se ţine seama în cercetarea şi dezvoltarea turismului. Între
acestea, amintim:
a) complexitatea şi eterogenitatea sa care vizează atât structura ofertei, cât şi
structura producţiei şi a agenţilor economici (întreprinzătorilor) din turism.
În ceea ce priveşte oferta turistică, aceasta este structurată pe două componente:
• atracţiile şi resursele turistice, respectiv potenţialul turistic natural şi antropic,
care stimulează vizitarea şi valorificarea turistică a unui teritoriu. Au o importanţă relativă
în timp şi spaţiu în oferta turistică, dat fiind caracterul limitativ, epuizabil sau regenerabil
a unor resurse, impunându-se, în acest sens, o identificare realistă a acestor resurse în
concordanţă cu motivaţiile efective şi o evaluare corectă a posibilităţilor de valorificare a
resurselor potenţiale şi utilizabile în scopuri turistice.
• componentele funcţionale, alcătuite din echipamente şi servicii care sprijină
desfăşurarea producţiei turistice: structuri turistice de cazare, alimentaţie pentru turism,
agrement etc., cu diverse categorii calitative şi structurale.
Uneori, aceste categorii de componente se completează, se influenţează sau se
substituie, formând un sistem (peisaj şi resurse – echipamente).
Oferta turistică oferă o diversitate de produse turistice în raport cu modul de
îmbinare a componentelor amintite şi corespunzător motivaţiei consumatorilor turişti. Se
disting, astfel, patru grupe (tipuri) de ofertă turistică, individualizate cantitativ şi calitativ,
în funcţie de specificul naţional şi gradul de dezvoltare economică a ţării sau regiunii
turistice căreia îi aparţine şi, bineînţeles, de valoarea resurselor şi atracţiilor turistice:
49
• oferta turistică de vacanţă: turism de odihnă şi recreere (individual sau familial),
turism balnear, turism sportiv etc.
• oferta turistică de sănătate: turism de tratament balnear (recuperare, terapeutic),
turism profilactic, fitness etc.;
• oferta turistică de afaceri: turismul itinerant, turismul de congrese, reuniuni şi
convenţii, turismul cu titlu stimulativ (inventiv) etc.;
• oferta turistică culturală: turismul de studiu, schimb de experienţă şi iniţiere
tehnică, artistică, festivaluri, turismul cultural, turismul religios etc.
În industria turistică, sunt angrenaţi şi ofertanţii de produse turistice, ca
producători sau prestatori de produse şi servicii, între care: întreprinderi din sectorul
comercial, prestatori de diverse servicii turistice, agenţi turistici, touroperatori şi
organisme cu vocaţie socială, comunităţi sau organizaţii teritoriale etc. Complexitatea
produsului turistic şi a serviciilor determină un grad înalt de specializare a producătorilor
şi o segmentare pe specializări, imprimând, totodată, un caracter eterogen şi complex
organizării producţiei turistice. Producătorii – ofertanţi sunt specializaţi în patru
categorii de activităţi de prestaţii turistice:
• cazare şi restaurante (alimentaţie);
• transport;
• animaţie, agrement şi tratament etc. legate de motivaţia consumului turistic;
• „proiectarea” şi organizarea derulării diverselor tipuri de călătorii (programe)
de către touroperatori (TO); informarea şi comercializarea ofertei turistice.
Cu toată această specializare se remarcă însă, integrarea sectorială sau gruparea
profesională. În procesul de globalizare a turismului se accentuează tot mai mult tendinţa de
concentrare şi centralizare a ofertanţilor de turism pe domenii de specialitate (de exemplu:
lanţurile hoteliere, holdinguri: lanţuri hoteliere + touroperatori + companii de transport).
b) O altă caracteristică a ofertei turistice o constituie rigiditatea sa, care se
manifestă prin:
• imobilitatea ofertei şi producţiei turistice pentru al căror consum este necesară
deplasarea turistului în bazinul acestora (la locul „sursei”, producţiei);
• imposibilitatea stocării ofertei şi a producţiei turistice, deci a adaptării acestora
la nivelul cererii turistice;
• rigiditatea în amplasarea capacităţilor de primire, şi a echipamentelor de
producţie, care sunt localizate la „sursă”, deci în perimetrul sau în apropierea resurselor
sau atracţiilor, excluzând alte locaţii din raţiuni economice, sociale, ecologice;
• imposibilitatea adaptării ofertei/producţiei la variaţiile cantitative sezoniere ale
cererii turistice şi la restructurările calitative ale acesteia generate de diversificarea
motivaţiilor, apariţia de noi interese etc.
Rigiditatea ofertei turistice are consecinţe economice negative atât în ramurile
economice antrenate în realizarea sa, cât şi în turism; neutilizarea capacităţilor şi
echipamentelor create atrage prelungirea duratei de amortizare a investiţiei, uzura morală
a mijloacelor fixe, încetinirea ritmului de reînnoire a producţiei.
Ca o alternativă, se impune substituirea unui anumit tip de ofertă cu altul,
diversificarea ofertei, realizarea unor module polifuncţionale, prospectarea unor noi
segmente de piaţă.
50
3.2.1.3. Teritoriul, factor determinant al ofertei turistice
Teritoriul sau spaţiul geografic se constituie ca o condiţie esenţială pentru existenţa
ofertei turistice, după cum factorul demografic reprezintă suportul pentru cererea
turistică. Un alt factor determinant al ofertei turistice este sectorul terţiar prin gradul de
dezvoltare şi structura sa de servicii.
Spaţiul geografic cu resursele sale turistice are o dublă determinare pentru turism:
cantitativă, prin capacitatea optimă de primire a teritoriului; calitativă prin „atractivitatea”
sau „valoarea turistică”. Astfel, pentru oferta turistică, teritoriul reprezintă atât „suportul”
echipamentelor şi capacităţilor de producţie din componenţa sa, cât şi „materia primă” –
resursele turistice – ce poate fi valorificată prin produsele turistice realizate.
Determinarea cantitativă porneşte de la faptul că spaţiul geografic şi resursele sale
au o limită naturală de exploatare, ceea ce impune stabilirea unui prag optim, durabil de
valorificare, respectiv calcularea „capacităţii optime de primire” a teritoriului. Acest
indicator exprimă numărul maxim de turişti (sau de echipamente) care pot fi
primiţi/primite de un teritoriu fără a prejudicia mediul ambiant sau organizarea vieţii
sociale şi economice în spaţiul respectiv. Se calculează prin mai multe formule şi are mai
multe forme de exprimare (vezi cap. 5I – Amenajarea turistică).
Valoarea turistică a teritoriului sau atractivitatea turistică se apreciază prin
metodologii variate, care privesc valoarea turistică intrinsecă a componentelor de
potenţial turistic, poziţia geografică şi calitatea mediului.
Metodologic, atracţia turistică se identifică prin intermediul unor formule, care
conduc la calcularea unui indice de atractivitate turistică (Ia, Kv) fie a unui rang parţial
sau general de ierarhizare valorică ( Ti ) după resurse, sau după funcţionalitatea
turistică şi activitatea de turism dintr-un teritoriu (vezi cap. 5 – Regionarea turistică).
Valoarea turistică a unui teritoriu se află într-o relaţie directă cu poziţia geografică
a acestuia faţă de bazinul cererii, respectiv faţă de fluxurile turistice. Acest raport se
exprimă prin „distanţa” faţă de destinaţia turistică sau „accesibilitatea teritorială” şi este
semnificativ, mai ales, pentru turismul vacanţier şi turismul de week-end. Variaţia
atractivităţii unui teritoriu în funcţie de distanţa faţă de bazinul cererii se poate exprima,
grafic, ca mai jos (fig.1) şi se evidenţiază două zone de atracţie: una (A-B) în care atracţia
creşte proporţional cu distanţa şi o alta (B-C) unde atracţia este invers proporţională faţă
de distanţă (Cristureanu, 1992; Cosmescu, 1998).
Atractivitate
A C
0 d0 Distanţa
Fig. 1. Atractivitatea unui teritoriu turistic, în funcţie de distanţă
51
Se poate vorbi şi de o distanţă optimă (do), care poate fi parcursă într-o zi (cu un
grad de oboseală acceptabil) sau distanţa exprimată prin costul transportului şi care se
află într-un raport optim faţă de costul unei vacanţe. H. Todt (citat de Cristureanu, 1992)
exprimă atractivitatea unui teritoriu turistic, în funcţie de costul transportului şi oboseală
sau efortul fizic determinat de parcurgerea distanţei. În acest caz, atractivitatea turistică a
unui teritoriu situat la distanţa „d” va fi deci în funcţie de costul „c” şi de oboseala „x”
corespunzătoare distanţei, respectiv:
At = A (d,c,x), unde At = atracţia turistică
În practică, influenţa factorilor cauză („c” şi „x”) se interferează şi depinde de perfor-
manţele tehnice ale mijlocului de transport folosit în parcurgerea distanţei (viteză, consum,
confort) şi starea tehnică a drumurilor, care se impun în volumul costului şi al oboselii.
Calitatea mediului natural şi a patrimoniului cultural-istoric, lipsa surselor de
poluare sunt benefice pentru atractivitatea ofertei turistice, fiindcă orice degradare sau
distrugere a acestora are consecinţe mari în insatisfacţia turiştilor şi deprecierea destinaţiei
turistice şi chiar scoaterea de pe piaţă a acesteia (vezi cap. 6, Amenajarea turistică şi
cap. 7, Turismul şi mediul înconjurător).
3.2.2. Structura ofertei turistice
3.2.2.1. Potenţialul turistic
În literatura de specialitate se uzitează concepte şi terminologii variate, ca formă şi
conţinut, privitoare la noţiunile de potenţial şi patrimoniu turistic.
Într-o accepţiune generală, potenţialul turistic al unui teritoriu dat sau staţiune
turistică este definit ca „ansamblul componentelor naturale, cultural-istorice şi
economico-sociale, recunoscute ştiinţific, cantitativ şi calitativ şi dovedite prin practică şi
care prezintă posibilităţi de valorificare turistică şi dau o anumită funcţionalitate pentru
turism” (Vasile Glăvan, 1995). Cu alte cuvinte, „un teritoriu interesează sub aspect
turistic în măsura în care acesta oferă resurse turistice naturale sau antropice, a căror
valorificare, pe fondul unor amenajări tehnice şi turistice în contextul protejării mediului
înconjurător poate determina o activitate de turism, care să permită intrarea în circuitul
turistic” (idem).
Se cuvin unele precizări privitoare la identificarea şi recunoaşterea ştiinţifică a unor
componente de potenţial turistic. În turism, în general, şi în cercetarea potenţialului
turistic, în special, este necesară o abordare interdisciplinară a cercetărilor, iar valo-
rificarea în turism a resurselor se face cu avizul specialiştilor. Astfel, resursele balneare
dintr-un areal sau staţiune turistică pot fi valorificate în balneoturism numai în condiţiile
recunoaşterii ştiinţifice şi balneomedicale a proprietăţilor lor terapeutice şi a avizării unor
rezerve de zăcământ acceptabile (ape minerale, nămol şi gaze terapeutice etc.).
Componentele naturale sau antropice sunt privite ca „atracţii turistice” sau
„resurse turistice”, termeni al căror conţinut diferă.
Noţiunea de „atracţie turistică” defineşte mai mult latura afectivă a diferitelor
componente ale potenţialului turistic, referindu-se mai ales la aceea ce se impune atenţiei
şi produce impresii de o intensitate ridicată, de natură estetică, cognitivă, educativă etc.
Componentele cultural-istorice, tehnico-economice şi chiar o parte din cele naturale
52
(peisaje, forme de relief, lacuri, specii de plante şi animale etc.) pot fi desemnate ca
atracţii turistice.
Termenul de „resursă turistică” este mai complet şi redă implicaţiile acesteia în
activitatea de turism, ca domeniu economic. Prin specificul, conţinutul şi valoarea lor,
resursele turistice, mai ales cele naturale, reprezintă pe de o parte, atracţii turistice,
pretabile pentru vizitare (peisaje, peşteri etc.), iar pe de alta, pot fi valorificate direct în
activitatea de turism ca „materie primă”, constituind, în urma activităţii umane de
valorificare şi de amenajare, diferite produse turistice şi generând anumite forme de
turism (ex.: resursele de ape minerale, gaze şi nămoluri terapeutice, stratul de zăpadă şi
domeniul schiabil neamenajat, acumulări de apă etc.).
În Ordonanţa Guvernului nr. 58/1998 se stipulează că: „resursele turistice sunt
componente ale mediului natural şi antropic, care, prin calităţile şi specificul lor, sunt
recunoscute, înscrise şi valorificate prin turism, în măsura în care nu sunt supuse unui
regim de protecţie integrală”.
Redăm, în continuare, câteva opinii referitoare la tema dezbătută. Unii cercetători
dau acelaşi sens noţiunii de potenţial turistic ca: „totalitatea elementelor cadrului natural
şi social – istoric”, care pot fi valorificate într-o „anumită etapă”12, iar vorbind numai de
cel natural, îl definesc ca „totalitatea posibilităţilor, capacităţilor, condiţiilor, şi inclusiv a
rezervelor materiale, pe care le oferă cadrul natural al peisajului geografic pentru oricare
formă de activitate turistică” 23.
În literatura de profil, noţiunea de potenţial turistic este redată şi prin expresiile de
„fond turistic” şi „patrimoniul turistic”, sau are un înţeles mai larg, incluzând în
potenţialul turistic şi dotările tehnico-edilitare, serviciile turistice şi infrastructura tehnică
generală.
Astfel, unii specialişti arată că „fondul turistic” reuneşte totalitatea resurselor
naturale şi culturale de natură turistică, ce constituie baza ofertei turistice potenţiale a
unui teritoriu, considerat ca o destinaţie turistică, ceea ce pentru alţi cercetători ar fi
similar cu patrimoniul turistic. În acest caz, potenţialul turistic ar cuprinde fondul turistic,
echipamentele tehnice-edilitare şi serviciile turistice.
Varietatea resurselor turistice ale unei ţării, specificul acţiunii şi influenţei lor în
activitatea turistică fac necesară delimitarea a două categorii de potenţial turistic, şi
anume: natural şi antropic.
Potenţialul turistic natural reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă
cadrul natural prin componentele sale: relief şi structuri geologice, condiţii climatice, ape,
vegetaţie şi faună, peisaj, natură protejată etc., inclusiv modificările acestora ca urmare a
intervenţiei omului, care pot fi valorificate în turism pe fondul unor amenajări tehnice.
Aşezarea geografică este o componentă a potenţialului turistic natural, prin care se
stabileşte arealul pe care se dezvoltă fenomenul turistic, poziţia în raport cu vecinătăţile,
zonele şi staţiunile turistice, punctele de frontieră, centrele emitente şi pieţele turistice, în
general etc.
1
Gr. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz, Lucrările Colocviului Naţional de Geografie a
Turismului, 1969, Editura Academiei.
2
M. Grigore, Potenţialul turistic natural al turismului, 1974, Universitatea
Bucureşti.
53
Calitatea mediului înconjurător şi a resurselor reprezintă, de asemenea, o
componentă de potenţial (vezi cap. 6).
Potenţialul turistic antropic cuprinde elementele cultural-istorice, tehnico-
economice şi socio-demografice, care, prin valoarea intrinsecă, interesează activitatea de
turism şi generează anumite fluxuri turistice.
În literatura de specialitate există şi alte opinii, unii autori deosebind trei categorii
de potenţial: natural, economic şi cultural-educativ sau numai două, şi anume: natural şi
social-istoric, fie că adaugă, alături de acestea din urmă, o categorie care include
elementele naturale modificate de om.
Componentele naturale şi antropice ca resurse şi atracţii turistice potenţiale au un
rol fundamental în dezvoltarea turismului, ele interesând activitatea de turism prin
următoarele elemente:
• Valoarea peisagistică, estetică, recreativă, culturală etc., indiferent de locul unde
se află (munte, deal, câmpie, litoral); uneori, acestea sunt determinante în formarea
motivaţiei turistice (peisaj deltaic, peisaj alpin, glaciar, acumulare de apă, monumente
istorice şi de artă etc.);
• Calitatea şi volumul unor factori naturali de cură, inclusiv a bioclimatului;
• Existenţa unor condiţii naturale care generează forme de turism specifice (stratul
de zăpadă, oglinzile de apă, resursele cinegetice etc.);
• Rolul cognitiv şi instructiv-educativ al multor elemente, dar, mai ales, al celor
specifice, cum sunt: rezervaţiile naturale şi cele similare, monumentele naturii,
obiectivele cultural-istorice etc.
Potenţialul turistic reprezintă oferta turistică potenţială a unui teritoriu dat, iar
împreună cu echipamentul de producţie a serviciilor turistice, respectiv baza tehnico-mate-
rială specifică (structuri de cazare, de alimentaţie, de transport şi agrement), masa de bu-
nuri alimentare şi industriale destinate consumului turistic, infrastructura generală şi turis-
tică, forţă de muncă, precum şi condiţiile de comercializare (preţuri, tarife, facilităţi etc.)
formează oferta turistică reală (efectivă) sau patrimoniul turistic (vezi cap. 3).
În Ordonanţa Guvernului nr.58/1998 se arată că „patrimoniul turistic reprezintă
resursele turistice şi structurile turistice realizate în scopurile valorificării lor prin
activităţi de turism”.
Oferta turistică potenţială (resurse naturale, atracţiile cultural-istorice, tehnice şi
social-economice) constituie de fapt „materia primă” pentru turism, care se
materializează în diferite produse turistice prin munca celor ce lucrează în turism, muncă
concretizată în prestaţiile de servicii turistice.
Referitor la funcţionalitatea şi valorificarea turistică a unor componente de
potenţial turistic natural, unii autori (Grigore, 1974) disting un potenţial turistic natural
activ, care răspunde unei valorificări imediate, actuale (peisaje şi componente uşor acce-
sibile fără amenajări complexe) şi un potenţial natural disponibil (latent) (peisaje şi peş-
teri greu accesibile, ape minerale ce trebuie captate, pante amenajabile pentru schi etc.).
După numărul de componente intrate în circuitul turistic există un potenţial turistic
absolut când toate resursele şi atracţiile turistice se valorifică la parametrii specifici ariei
respective şi un potenţial turistic relativ, care se referă numai la arealul sau componentele
turistice exploatate la un moment dat (cum ar fi valorificarea parţială a unor peşteri sau
arii turistice cele mai reprezentative sau convingătoare dintr-un parc naţional). Desigur, în
54
procesul de valorificare turistică se cuprind resurse cu un potenţial inepuizabil (teoretic),
cum ar fi formele de relief, clima, apa minerală etc., dar care printr-o exploatare
nejudicioasă pot să se degradeze şi resurse cu un potenţial epuizabil (faună, vegetaţie),
care presupun o valorificare pe principii durabile, fiind necesare şi acţiuni de conservare, pro-
tejare şi refacere a mediului (arii protejate, animale şi plante, obiective cultural-istorice etc.). În
procesul de amenajare turistică se ţine seama de specificul resurselor turistice, de limitele
şi de volumul de exploatare a lor, de aceea, valorificarea unei arii turistice, resurse sau
atracţii turistice naturale şi antropice se face în baza unor indicatori de corelaţie ecologică
şi socială, respectiv capacitatea de primire a teritoriului sau „nivelul fizic, ecologic şi
social” al unui areal (vezi cap. 6) şi în temeiul unor studii de impact economic, ecologic
şi social.
În literatura de specialitate se găsesc numeroase formule de estimare valorică a
potenţialului turistic, cu toate dificultăţile create de unele componente turistice greu
cuantificabile.
Astfel, I. Şandru (1970) propune următoarea formulă:
P = Ii x Id x Ia, în care : Ii = indice de ierarhizare al ariei de puncte de atracţie;
Id= indice de dotare, Ia = indice de accesibilitate.
Din formulă lipseşte, după cum se observă, tocmai potenţialul turistic.
O altă formulă aparţine colectivului I. Iordan şi E. Nicolescu (1971), după care
potenţialul turistic (Pt) este un raport între suma componentelor turistice şi numărul
acestora (n), respectiv:
n
∑T i
Pt = i =1
, în care:
n
T1, T2, T3 ... Tn reprezintă elemente sau componente cu valori (relief, ape, păduri,
monumente etc.); n = număr de componente
Este greu de apreciat valoric contribuţia turistică a fiecărei componente turistice
sau atracţie turistică, care depinde de opţiunea şi experienţa fiecărui turist sau specialist.
P. Cocean (2002) estimează atractivitatea unui obiectiv turistic prin atribuirea unor indici
valorici, pornind de la criteriile: modul în care obiectivul se constituie în unicat local,
regional, naţional sau internaţional; valenţele turistice înmagazinate în obiectiv; modul
şi timpul cât satisface cererea turistică şi favorabilitatea sau defavorabilitatea punerii în
valoare. Indicii oferiţi de primele trei criterii dau potenţialul brut (Pb), în timp ce indicii
acordaţi celui de-al patrulea criteriu exprimă valoric potenţialul poziţional (Pp) al
obiectivului, iar prin însumarea lor se obţine potenţialul de atractivitate absolut (Pa),
respectiv: Pa = Pb + Pp.
Desigur, atractivitatea turistică a unui teritoriu/staţiune turistică/obiectiv turistic se poate
calcula şi cu ajutorul altor formule (vezi cap. 5 din volum; Cocean P., colab., 2002) etc.
Potenţialul turistic al reliefului
Diversitatea şi atractivitatea peisagistică a cadrului natural este generată, în primul
rând, de feluritele structuri geologice şi forme de relief, de particularităţile acestora, de
diferenţierile altitudinale şi geologice, de alternanţa culmilor montane şi deluroase cu
55
depresiunile şi culoarele de vale etc. Acestea se completează cu diferite elemente de
vegetaţie, faună şi ape, care sporesc atractivitatea şi complexitatea.
În turism, relieful este cunoscut sub mai multe ipostaze.
Astfel, relieful prin varietatea şi particularităţile formelor sale (relief glaciar, carstic,
vulcanic, de litoral) şi uneori prin structurile şi diferenţierile geologice (relief tectonic şi
petrografic) se înscrie ca o atracţie turistică deosebită în peisaj, singur sau în asociere cu
alte componente naturale sau antropice. Variaţia peisagistică şi distribuţia celorlalte
componente ale învelişului geografic se datorează, în mod direct sau indirect, tot
reliefului (vezi etajele biopedoclimatice).
Dar reliefului este şi „suportul” activităţii de turism, fie că este vorba de
amplasamentele pentru structurile de cazare sau a altor dotări turistice, ori de trasarea
căilor de comunicaţie şi a potecilor de drumeţie. Expunerea şi orientarea formelor majore
de relief, fragmentarea şi configuraţia pantelor şi a reliefului se impun şi în modelarea şi
amenajarea turistică pentru vizitare (amenajarea peşterilor şi a cheilor, a canioanelor),
practicarea anumitor sporturi (pârtii de schi şi săniuş sau alpinism, speoturism), pentru
folosirea ştiinţifică; prin anumite forme şi particularităţi acestea pot fi declarate
monumente ale naturii (Sfinxul, Babele, Piatra Singuratică, Vulcanii Noroioşi etc. în
România; unele deşerturi şi stânci din Australia, canioanele din America de Nord, munţii
reziduali vulcanici din Sahara) etc. (cap. 9).
Peisagistic, relieful impresionează pe turişti prin multitudinea şi particularităţile
formelor sale, ca forme simple, izolate: vârfuri, creste, abrupturi, platouri, reliefuri
reziduale etc. sau privite în ansamblu, când formează complexe morfoglaciare, carstice,
vulcanice, fluviatile etc. admirate pe mapamond în lanţurile montane şi descrise în
capitolele 8 şi 9 din volumul de faţă.
Între formele de relief de interes, nu numai, peisagistic se află pasurile şi trecătorile
montane, precum şi văile intramontane care uşurează circulaţia turistică inter/intraregională
şi oferă locuri pentru dezvoltarea unor habitate umane, inclusiv staţiuni turistice sau
amplasamente pentru campare turistică. De mare spectaculozitate şi de interes turistic sunt
şi cheile carstice, defileurile şi canioanele, cu forme simple sau complexe de relief, cu
amenajări turistice variate ca dimensiune şi tipologie (cap. 8 şi 9).
Formele carstice aflate pretutindeni pe glob şi formate în climate diferite se
înscriu cu cele mai frumoase şi variate forme. Carstul de adâncime excelează prin
peşteri cu dimensiuni variate şi concreţiuni dintre cele mai bizare şi spectaculoase
(vezi detalii în: Cocean P. şi colab., 2002; Dinu M., 2002), gheţari subterani fosili,
cursuri de apă subterană, sifoane, avene etc. care trezesc interesul turiştilor
speologi prin multitudinea posibilităţilor de abordare. Multe peşteri din lume
(Franţa, Slovenia, SUA, China) şi România (Peştera Urşilor, Peştera Muierii) sunt
amenajate, parţial sau integral pentru vizitare.
Carstul de suprafaţă etalează atât forme majore cum sunt crestele şi abrupturile
calcaroase mărginite de stâncării şi bolovănişuri, văi carstice sub formă de chei sau
defileuri şi canioane, complexe de doline (uvale), dar şi de mai mici dimensiuni ca:
lapiezurile, nişele carstice şi dolinele. Arealele carstice se remarcă uneori prin peisaje
aride, dar de mare spectaculozitate şi variate forme de utilizare (Glăvan, 2000).
56
Relieful glaciar are o mare răspândire pe glob, la latitudini mari, cât şi în ariile
montane. Gheţarii de calotă dau un farmec aparte peisajului din Arctica şi Antarctica, cu
insulele limitrofe, Arhipelagul Nord Canadian, Scandinavia litorală etc.
Scandinavia beneficiază de peisaje glaciare spectaculoase (fiorduri străjuite de
abrupturi, platouri, morene, cuvete ocupate de lacuri etc.), utilizate pentru odihnă şi
recreere.
Glaciaţiunea continentală a lăsat un relief morenaic cu depresiuni, dune şi câmpuri
de morene, mlaştini care, ulterior, s-a transformat într-un peisaj atractiv cu păduri de
mesteacăn şi pin, vegetaţie variată, lacuri legate prin canale, care dă farmecul turistic în
nordul Câmpiilor Europei de Vest şi Central-Estice şi Câmpia Marilor Lacuri Americane
(vezi cap. 9). Relieful glaciar montan, creat de gheţari în cuaternar în lanţurile montane
de pe mapamond, este cel mai impresionant peisaj, prin complexitatea şi atractivitatea
turistică a formelor sale: circuri şi văi glaciare, creste, piscuri şi abrupturi, mase de
grohotişuri, praguri şi morene glaciare, oglinzi de apă cantonate în circuri glaciare sau
râuri vijelioase, ce coboară în cascade etc. (capitolele 8, 9).
Relieful glaciar se asociază uneori cu domenii schiabile amenajate de cele mai
multe ori ca în Munţii Alpi, Munţii Carpaţi, Munţii Pirinei, Munţii Balcani, Munţii
Apalaşi şi Munţii Stâncoşi.
Relieful vulcanic se înscrie prin forme specifice, care încântă privirile turiştilor, fie
că vulcanii sunt stinşi sau activi. Ariile vulcanice impresionează prin masivele conuri
vulcanice dominate de cratere şi caldere fumegânde, de platouri vulcanice, forme
ambientale de o bogată vegetaţie şi faună în ariile intertropicale, de regulă fiind supuse
unui regim de protecţie (Zair, Kenya, Tanzania).
Manifestările postvulcanice apar sub formă de emisii de gaze reci, de CO2, utilizate
ca gaze terapeutice – mofete (Covasna, Băile Tuşnad etc.), sau solfatare (CO2 + H2S),
nevalorificate balnear; ape minerale sau termominerale (Cap. 8; Glăvan V., 1995) şi
gheizerele – izvoare termominerale ascensionale în Parcul Yellowstone, Giant Geyser, şi
în Islanda, Great Geyser, cu o coloană de apă fierbinte de 70 m înălţime (Glăvan, 2000).
Ariile vulcanice ocupă un loc aparte pe glob: Cercul de Foc al Oceanului Pacific
(Japonia, Filipine, Indonezia, Oceania); America Centrală şi America Latină, Europa
Mediteraneană, România (vulcani stinşi) şi sunt vizitate de mulţi turişti, atraşi de
frumuseţea formelor vulcanice, de erupţiile vulcanice sau relicvele umane ale acestor
erupţii (Mediterana europeană, Italia – Glăvan, 2000).
Vulcanii noroioşi sunt formaţi prin manifestările actuale de expulzare a gazelor
împreună cu apă şi noroi, care clădesc un relief asemănător celui vulcanic, cu un con şi
crater, din care se scurge, intermitent, un noroi vâscos. Vulcanii noroioşi nu au legătură
cu manifestările vulcanice, gazele expulzate sunt gaze de sondă şi rareori gaze mofetice.
Apar, de regulă, în bazinele petrolifere din Subcarpaţii Buzăului – Berca, Arbănaşi,
Pâclele Mari, Pâclele Mici, la Cislău şi Vipereşti, dar şi în Transilvania, la Hăşag,
Homorod etc. (Glăvan, 1995).
Interesante, sub acest aspect, sunt „Focurile Vii”, un fenomen geologic, legat de gazele
de sondă, uscate (de această dată, fără apă şi noroi), care se aprind instantaneu la suprafaţa
terestră şi „pâlpâie” neîncetat la Andreiaşu de Jos, Mera, Lopătari etc. (Glăvan, 1995).
Formele de relief tectonic, marcate de mari abrupturi (falii) şi scufundări de
amploare (grabene), se impun prin apariţii grandioase şi spectaculoase, ca Marele Graben
57
Est-African, cu lacuri, cataracte, peisaje deosebite şi intens umanizate; Marele Canion
American; Grabenul Rhinului Superior (Englandina); Culoarul Rhonului superior;
depresiunile Giurgeu – Ciuc, şi cea mai mare parte a depresiunilor intramontane, precum
şi Culoarul Timiş-Cerna în România. De marile fracturi tectonice se leagă şi apariţia
apelor minerale, ca izvoare minerale, alături de valorile peisagistice sau atractivitatea
turistică (Valea Cernei, Culoarul Bistrei etc.).
Relieful petrografic se impune peisagistic prin multitudinea formelor „reziduale”,
ca stânci bizare, cu forme zoo şi antropomorfe, de turnuri şi coloane, pietre singuratice,
ciuperci, sfincşi etc. Acestea sunt săpate în alternanţe de calcare, conglomerate, gresii şi
marne, tufuri, nisipuri şi pietrişuri, în care eroziunea selectivă a apei şi vântului au creat
aceste forme, cunoscute în ghiduri turistice ca „pădurea de piatră” de la Varna (Bulgaria),
„palate de piatră” din Alpii Dolomitici (Slovenia), Parcul Naţional „Pădurea de piatră” de
la Luan (China), „poduri naturale” pe afluenţii Zion şi Brice ai fluviului Colorado, podul
de la Ponoare (România) etc.
Forme de relief petrografic pitoresc se află şi în România, în Munţii Ceahlău,
Munţii Călimani, Munţii Rarău, Munţii Bucegi, Munţii Apuseni sau în Podişul Someşan,
Podişul Mehedinţi şi Podişul Secaşului (Dinu M., 2002; Glăvan V., 1995, 2000), multe
declarate monumente ale naturii.
Relieful eolian din arealele aride, deşertice sau montane este generat, în principal, de
eroziunea vântului încărcat cu particule de nisip (coraziune) în gresii sau conglomerate, fie
în roci vulcanice şi cristaline; rezultă forme sculpturale „bizare” de turnuri, ciuperci,
coloane, microforme de culori roşiatice sau gălbui, care ornează munţii, platouri stâncoase
(hamade), fie acumulări de nisip, de forma dunelor sau câmpurilor de nisip (erguri).
Peisajul insolit de deşert este valorificat în Sahara tunisiană, algeriană şi marocană,
fie mauritaniană, unde oazele şi aşezările populaţiei băştinaşe completează atracţia turistică.
Asemenea peisaje aride, deşertice, uneori, presărate cu vestigii arheologice sau
monumente ale naturii se întâlnesc în Orientul Apropiat şi Mijlociu, Arabia, China şi
Asia Central-Vestică, India, Arizona sau Sonora în Mexic, Marele Bazin nord-american
şi deşerturile australiene (Dinu, 2002; cap. 9, Glăvan, 2000).
Relieful de litoral este pe atât de variat, pe cât de pitoresc şi atrage anual milioane
de turişti. Acest mare potenţial cu multe posibilităţi de valorificare este determinat de
numeroase insule, peninsule, golfuri şi estuare, delte, strâmtori şi canale maritime, care
s-au impus în mod variat în activitatea de turism.
Pe litoralul mediteranean european ca şi pe cel nord-african au apărut şi au înflorit
culturi şi civilizaţii strălucite, ale căror vestigii îmbogăţesc zestrea turistică a ţărilor
riverane (Glăvan, 2000).
Construcţiile biogene din apropierea litoralului unor mări calde ecuatoriale şi
tropicale precum: atolii şi franjurile coraligene, dar mai ales barierele de corali (Marea
Barieră de Corali din nord-estul Australiei) dau farmecul arhipelagurilor Oceaniei şi
Australiei sau din Oceanul Indian (Glăvan, 2000; cap. 9 din volum).
Relieful fluviatil ocupă prin formele sale (lunci, terase, văi, ostroave şi insule,
delte) un loc aparte în potenţialul turistic, prin multitudinea formelor de utilizare, în
odihnă şi recreere, sporturi nautice, pescuitul sportiv şi de vânătoare, croaziere, ecoturism
în arii protejate etc. Aşezările de pe maluri, multe cu vestigii istorice şi monumente
culturale, completează atracţia turistică a unor râuri şi fluvii.
58
Potenţialul turistic climatic
Clima, în general, prin parametrii meteorologici poate contribui la dezvoltarea
turismului sau poate deveni un factor limitativ sau de frână a activităţilor turistice dintr-o
anumită destinaţie turistică. Aşadar, pentru activitatea de turism, clima ca resursă turistică
poate fi privită sub mai multe aspecte, ca:
− parte integrantă a peisajului geografic şi turistic;
− influenţa pe care o exercită asupra activităţii turistice în desfăşurarea sa
temporară şi spaţială;
− resursă terapeutică (climatoterapie), prin influenţele pe care le exercită asupra
organismului uman.
Clima, ca parte integrantă a peisajului (şi respectiv a unui peisaj turistic), poate
condiţiona sau influenţa, direct sau indirect, celelalte componente ale peisajului
geografic: vegetaţie, faună, ape etc., ca resurse şi atracţii turistice. Se impune, de
asemenea, în alcătuirea şi distribuţia teritorială a peisajelor, întâlnind peisaje polare,
temperate (cu păduri boreale, nemorale sau stepă), deşertice, tropicale şi ecuatoriale, la
nivel latitudinal şi altitudinal montan. Aceste tipuri de peisaj, în funcţie de structura lor,
determină şi o activitate specifică de turism (vezi capitolul următor).
Clima se impune în desfăşurarea activităţii de turism prin elementele sale
componente.
Regimul termic are cea mai mare influenţă asupra turismului prin confortul termic,
care permite desfăşurarea activităţilor de turism, dar şi practicării unei anumite forme de
turism. Petrecerea timpului liber, odihnă şi recreere, practicarea anumitor sporturi
acvatice şi terestre sunt favorizate de temperaturi medii de 20-25º. Temperaturile
coborâte din timpul iernii (zilele de iarnă ≥ 0º C) sunt favorabile acumulării şi menţinerii
stratului de zăpadă pentru sporturi de iarnă.
Radiaţia solară (razele ultraviolete şi durata de strălucire a soarelui) sunt
benefice, în limitele normale, curelor heliomarine pe litoral sau curelor aerohelio-
terapeutice în arii montane (Glăvan, 2002). Aceste cure de aer şi soare sunt periclitate de
scăderea stratului de ozon din atmosfera înaltă.
Şi alţi parametri meteorologici influenţează practicarea turismului, precum:
umiditatea atmosferică relativă, în condiţii de temperaturi de peste 30º C ale aerului
tropical umed, care afectează persoanele cu afecţiuni reumatice şi pulmonare;
nebulozitatea atmosferică, ce creează o stare psihică de inconfort mai ales persoanelor
„meteorosensibile”; presiunea atmosferică are un impact negativ pentru persoanele
cardiace; vânturile au un efect moderator termic şi hidric în atmosferă, în cazul brizelor
de litoral sau de munte, iar viteza şi direcţia lor influenţează practicarea anumitor sporturi
(yahting şi surfing sau planorism şi parapantă); precipitaţiile căzute sub formă de ploaie
împiedică practicarea turismului sau, în cantităţi extreme, produc inundaţii, alunecări,
curgeri de noroi, care afectează localităţile, drumurile, în general, circulaţia turistică; dar
precipitaţiile sub formă de zăpadă, depunerea şi persistenţa lor şi a stratului de zăpadă
(peste 20 cm) sunt favorabile dezvoltării sporturilor de iarnă (Glăvan V., 1995, 2000).
Turismul este afectat de fenomene hidrometeorologice ca: lapoviţa, burniţa,
grindina, măzărichea sau de cele orajoase (furtuni, fulgere, tunete, uragane, tornade etc.).
Calitatea aerului este un barometru al mediului înconjurător şi afectează, de
regulă, ariile poluate urbane şi ariile cu regim anticiclonal care împiedică mişcarea
59
aerului (Mediterana europeană şi California, vara şi America de Nord şi Eurasia
continentală, iarna). Poluarea aerului reduce vizibilitatea, deteriorează mediul şi
monumentele de artă, produce ploi acide, afectează bolile respiratorii şi pulmonare.
Specialiştii, analizând influenţa principalilor parametrii meteorologici, au stabilit
anumiţi indici turistici, astfel:
Davis, în 1968 (cf. Teodoreanu, 2002), a propus un indice de vreme de vară cu o
formulă pentru cele trei luni de vară (iunie, iulie şi august):
I = W1temp + W2 soare – W3 ploaie, la care a adăugat un indice optim Io, după formula:
Io = 10Ts + 20S – 7R unde Ts = temperatura medie maximă zilnică (º F la autor)
pentru cele trei luni de vară; S = media zilnică a duratei de strălucire a soarelui în ore;
R = cantitatea totală de precipitaţii (în „inci” la autor).
Cu acest indice s-a realizat o hartă pentru Marea Britanie, evidenţiind regiunile de
coastă cu un potenţial de petrecere a concediului. Muray (1972) a insistat pentru aplicarea
indicelui de vară simplu în perioada mai – septembrie, iar Perry (1968) a atras atenţia
asupra recunoaşterii internaţionale a pragului „zilei de vară” (tº.max 25º C) pentru studiul
confortului termic (Teodoreanu, 2002).
În funcţie de activitatea practicată în concediu (plajă, parc, picnic, tenis, golf),
climatologii englezi au discutat şi alte praguri de temperatură: 21ºC, 24º C, 27º C
(Smith, 1975, cf. Teodoreanu E., 2002).
Jean Sarramea (1980), Teodoreanu E. (2002) au propus un indice de atracţie
climato-marin după o formulă cu trei factori favorabili şi cinci nevaforabili:
(Tj + Tm + Hj) – (Pj + Vj + Bj + Gj + Nj), în care:
Tj = media lunară a temperaturii zilnice a aerului; Tm = media lunară a temperaturii
apei mării la suprafaţă; Hj = numărul mediu de ore zilnice de însorire; Pj = numărul lunar
de zile cu ploaie, care deranjează activitatea turistică; Vj = numărul lunar de zile cu vânt
violent (>16 m/s), când se interzic băile, sporturile nautice şi frecventarea plajelor
neadăpostite; Bj = numărul lunar de zile cu ceaţă care diminuează însorirea şi activitatea
nautică; Gj = numărul lunar cu zile cu îngheţ; Nj = numărul lunar de zile cu zăpadă. Pe
baza acestui indice calculat pentru 16 staţiuni balneare franceze s-au întocmit hărţi şi
curbe lunare, care permit gruparea factorilor favorabili şi stabilirea ponderilor.
R. Clausse şi A. Guerault (cf. Farcaş, colab., 1968; Teodoreanu, 2002) au stabilit
un indice climato-turistic prin formula:
S + T - 5D S = durata de strălucire a soarelui în ore;
I= , în care T = temperatura medie lunară (în zecimi de grad);
5
D = durata precipitaţiilor din cursul zilei.
Acest indice permite să se pună în evidenţă durata optimă a sezonului turistic şi a
curelor de aer în perioada caldă, după valorile pozitive între 0 şi 90. Limita 100 este
considerată maximă pentru Europa, corespunzând unui climat de tip mediteranean, ideal
pentru petrecerea vacanţei.
Şi în România apare această limită în sudul ţării, în luna iulie. Tot în luna iulie, în
ariile de podiş şi dealuri, valorile sunt cuprinse între 50-80, iar în cele de munte, pe
vârfuri, pot scădea până la 0, prin creşterea precipitaţiilor şi reducerea duratei de strălucire
a soarelui. Specialiştii arată că, pentru a fi mai exact, în formula de calcul a acestui indice
trebuie introduse datele unor hidrometeori ca grindina, furtuna, ceaţa, strat de zăpadă etc.
60
Condiţiile climatice (temperatură, precipitaţii, umezeală relativă a aerului etc.) se
impun şi în sezonalitatea din activitatea turistică, îndeosebi în zonele temperate. Astfel,
se diferenţiază două sezoane de vârf, în practicarea turismului de vară şi de iarnă (în
emisfera nordică), aşa cum se remarcă în România şi în ţările europene.
Pe litoralul românesc al Mării Negre se remarcă o sezonalitate accentuată (15 iunie –
30 august) faţă de cel mediteranean, care se poate prelungi la 5-6 luni, iar concentrarea
fluxurilor turistice este evidentă (Glăvan, 2000; cap. 3).
Ariile montane din regiunile temperate (Alpi, Carpaţi, Pirinei, Balcani, Caucaz etc.)
beneficiază de un sezon hivernal prelungit (mai ales în Alpii Francezi, Elveţieni şi
Austrieci) şi se impun printr-o concentrare a fluxurilor turistice şi volum de dotări pentru
sporturile de iarnă (Glăvan, 2003). De altfel, ţările europene central-vestice cunosc o
circulaţie intensă şi în sezonul estival datorită unei oferte diversificate şi competitive.
Curba sezonalităţii se atenuează înspre pol şi ecuator, regiunile geografice de aici
având amplitudini mai reduse ale elementelor meteorologice. Specialiştii arată că zonele
intertropice se caracterizează printr-un sezon turistic aproape continuu, iar în ţările
mediteraneene europene şi caraibiene sezonalitatea înregistrează un minimum de iarnă,
dar nu atât de accentuat ca cel din regiunea temperată. Sezonalitatea intertropicală este
dată, de regulă, de alternanţa perioadelor umede (a musonilor în Asia) şi uscate.
Regiunile polare sau circumpolare beneficiază, de asemenea, de un sezon hivernal
foarte extins, dar sunt în afara fluxurilor turistice şi, fiind regiuni mai puţin populate, nu
au o circulaţie turistică semnificativă. Ţările Scandinave, Islanda şi unele arii nord-sibe-
riene sau nord-canadiene înregistrează fluxuri turistice mai importante iarna, aici
practicarea schiului fiind un sport popular şi îndeletnicirea principală a populaţiei.
Condiţiile meteorologice prin parametrii amintiţi se reflectă în activitatea şi
practicarea turismului şi prin asigurarea unui confort termic şi utilizarea anumitor
parametri climatici ca resurse turistice terapeutice – climatoterapie. Aceşti factori
(parametri) climatici, în anumite condiţii meteorologice, pot fi indiferenţi sau sedativi,
deci nu influenţează starea unui organism şi, mai mult, creează o stare de confort,
destindere, relaxare. Putem spune că, în aceste condiţii, bioclimatul este sedativ-
indiferent sau de „cruţare” pentru organism. Dincolo de aceste limite, factorii climatici
pot fi stimulenţi, în unele cazuri chiar stresanţi, provocând o tulburare a sistemelor
reglatoare ale echilibrelor biologice. Desigur, aceste limite sunt relative şi subiective, ele
depinzând de starea de sănătate a persoanei, de vârstă, de gradul de antrenament şi de
călire a organismului.
Pornind de la acţiunea parametrilor exercitată asupra organismului, specialişti
climatologi (balneoclimatologi) au determinat o serie de indici bioclimatici, precum:
indicele de confort termic, stresurile medii bioclimatice, băile de aer, tipurile de vreme,
care, în final, se încadrează într-un anume tip de bioclimat.
Indicele de confort termic se stabileşte în raport cu relaţiile dintre temperatura
aerului (temperatura efectivă (TE)), umezeala relativă a aerului şi vânt. Organismul uman
îşi menţine temperatura corpului constantă în procesele metabolismului, chiar în limitele
largi ale condiţiilor externe, prin pierderea sau acumularea de căldură în relaţia cu mediul.
Există o zonă îngustă de confort în care un organism uman, relativ sănătos, îmbrăcat
uşor, în repaus, nu pierde şi nu primeşte căldura numită zonă de neutralitate sau confort
termic. Această zonă este cuprinsă între 16 şi 20,6º TEE (temperatură efectiv echivalentă
61
reţinută de corp). Această temperatură TEE se stabileşte pe o nomogramă în care sunt
cuprinse: temperatura, încărcarea cu vapori de apă şi viteza curenţilor de aer.
Pentru teritoriul României s-a stabilit confortul termic pentru luna iulie, ora 13,
calculându-se numărul de zile de confort, de inconfort prin răcire şi încălzire. Astfel,
numărul maxim de zile de confort se înregistrează în regiunea de dealuri şi podişuri, de
peste 10 zile (la 300 – 400 m alt.); în regiunile de câmpie şi de munte (≤1.500 m),
confortul scade sub 10 zile, iar la peste 1.500-2.000 m alt. acesta scade aproape de 0.
Deci pentru o staţiune turistică, limita 10 este edificatoare, o cifră egală sau peste aceasta
arată un bioclimat cu un confort termic bun sau foarte bun.
Stresul bioclimatic se bazează pe valorile principalelor elemente meteorologice, în
ambientul cărora organismul uman prezintă o stare medie de echilibru a sistemelor
reglatoare. Dincolo de aceste limite, factorii meteorologici devin stimulenţi sau chiar
stresanţi, antrenând mecanismele de autoapărare şi adaptare ale organismului pentru
păstrarea homeostaziei interne.
Stresul cutanat (după Becanceonat, 1974, cf. Tedoreanu, 2002), stabilit prin relaţia
dintre temperatura aerului şi viteza curenţilor de aer, se referă la senzaţiile de căldură şi
frig pe care le resimte organismul în procesul termoreglării. În funcţie de valoarea acestui
indice, notat cu SMC (stres mediu cutanat), se pot stabili pentru fiecare staţiune şi
localitatea turistică în parte lunile hipotonice, hipertonice, relaxante, spre exemplu
(tabelul nr. 4):
Tabelul nr. 4
Localitatea Luni hipertonice Luni hipotonice Luni relaxante
Predeal octombrie – mai – mai – octombrie
Constanţa noiembrie – martie Iunie – august aprilie – mai
septembrie – octombrie
Bucureşti decembrie – martie mai – septembrie aprilie, octombrie,
noiembrie
Vf. Omu ianuarie – decembrie –
Sursa: IMFBRM, 1996
Stresul pulmonar se bazează pe valoarea tensiunii vaporilor de apă din atmosferă.
Se evidenţiază un indice echilibrat relaxant între valorile de 7,5 – 11,6 mb. Sub 7,5 mb
se consideră un inconfort deshidratant (în lunile de iarnă), iar peste 11,7 mb un inconfort
hidratant (în lunile de vară). Variaţia acestui indice pe teritoriul României este mult
redusă cu altitudinea, în comparaţie cu cea a indicelui de stres cutanat. Cele mai mici
valori se constată în ariile de deal şi munţi mijlocii, între 300 – 1.400 m unde, acesta este
sub 30. Peste 1.800-2.000 m indicele ajunge la 40. Pe litoral, valoarea ajunge la 40,
determinat de umezeala ridicată a aerului.
Ca şi mai înainte, sub acest aspect, se pot caracteriza lunile anului în fiecare
staţiune şi localitate turistică în parte (tabelul nr. 5):
Tabelul nr. 5
Localitatea Luni hipertonice Luni hipotonice Luni relaxante
Predeal noiembrie – aprilie iulie – august mai, iunie, septembrie, octombrie
Constanţa decembrie – martie mai – octombrie aprilie – octombrie,
Bucureşti decembrie – martie mai – septembrie aprilie, octombrie, noiembrie
Vf. Omu septembrie – mai – iunie – august
Sursa: IMFBRM, 1996
62
Stresul bioclimatic total reprezintă rezultatul însumării celor doi indici de stres –
cutanat şi pulmonar –, şi se consideră un element de referinţă complex reprezentând
solicitarea globală a climatului asupra organismului, în condiţii nemodificate ale mediului
natural.
Corelaţia dintre indicele de stres bioclimatic total şi altitudine scoate în evidenţă un
minim de sub 30 în Subcarpaţii sudici; în zona de podişuri şi dealuri (300-1.000 m)
valorile sunt de 30-40; în câmpie şi pe litoral de 55-75, iar pe vârfurile munţilor 15-200.
Acest indice arată nivelul de solicitare al organismului în vederea aclimatizării pe
perioada de cură balneară.
Specialiştii balneologi au arătat că aeroterapia se desfăşoară în funcţie de cele trei
elemente meteorologice: temperatura aerului, curenţii de aer şi umezeală şi în funcţie de
aceşti parametri au stabilit mai multe tipuri de băi de aer (reci, moderat de reci,
răcoroase, indiferente, calde, foarte calde, în funcţie de T° EE; statice, slab dinamice,
medii dinamice, puternic dinamice, în raport cu vântul (m/s); uscate, moderate uscate,
umede, puternic umede, vis-à-vis de umezeala aerului) (IMFBRM, 1966). De exemplu,
la Predeal, în cursul verii, frecvenţa cea mai mare o au băile reci şi dinamice, la
Constanţa, în acelaşi interval, sunt frecvente băile indiferente şi calde, iar la prânz, cele
medii dinamice (IMFBRM, 1996).
Climatologii, în stabilirea raportului climă – organismul uman, au conturat trei
tipuri de vreme, cu 15 clase (Teodoreanu, 2002), după cum urmează: vreme fără ger,
temperaturi minime de peste 0° C în decurs de 24 ore (cuprinde 8 clase I-VII); vreme cu
trecerea temperaturii prin 0° C (cuprinde 2 clase: VIII şi IX) şi vreme geroasă în care
temperatura maximă din 24 ore este negativă (cuprinde 6 clase, X-XV). Cele mai stabile
clase sunt I-III şi V, care apar în condiţiile unui anticiclon stabilit şi se caracterizează prin
mersul normal al elementelor pentru care organismul uman este bine adaptat. În perioada
acestor clase soarele străluceşte, vremea este stabilă şi se pot practica toate formele de
climatoterapie. Clasele IV şi VIII apar, în general, la trecerea fronturilor şi în procesele de
încălzire a maselor de aer. Clasele VI-VII sunt instabile, însoţite de schimbări bruşte ale
elementelor meteorologice, fiind, în general, greu suportate de organism. Această metodă
de determinare a claselor de vreme este foarte laborioasă şi s-a realizat numai pentru
câteva staţiuni balneoclimatice (IMFBRM, 1996).
Cercetările bio-medicale au dovedit influenţa climatului aeroelectric asupra
organismului uman; o aeroionizare naturală predominant negativă are efecte benefice de
sedare în diferite afecţiuni (nevroze, astmul bronşic, hipertensiunea arterială) şi
fortificarea organismului sănătos şi combaterea stresului fizic şi psihic, sporind astfel
valoarea balneomedicală a unei staţiunii.
De regulă, valorile aeroionizării cresc o dată cu altitudinea (cele mai mici sunt pe
litoral, 600-1.000 ioni/cm3), dar în anumite regiuni mai joase, unde roca radioactivă
(vulcanică) apare la zi sau la mică adâncime, acestea pot fi mai ridicate (Băile Herculane
la 160 m alt. are 1.748 – 1.920 ioni/cm3, iar la Stâna de Vale situată la 1.100 m alt. se
înregistrează numai 1.200-1.646 ioni/cm3. În majoritatea staţiunilor balneoclimatice din
ţara noastră aeroionizarea prezintă valori care nu depăşesc 700-1.000 ioni/ cm3, dar sunt
situaţii peste această medie (Sângeorz Băi 1.479, Băile Felix 1.320, Moneasa 1.290,
Borşa 1.222 etc.) (IMFBRM, 1996). La altitudini de peste 1.800-2.500 m alt.
aeroionizarea are valori mari datorită condiţiilor de puritate a aerului, energiei
63
electrostatice din atmosfera înaltă (câmpul electric al atmosferei) şi descărcărilor electrice
din aer etc.
Cercetările de bioclimatologie medicală au permis şi stabilirea unor corelaţii între
caracteristicile climatice şi reacţiile fiziologice ale organismului uman pe trepte de relief,
evidenţiind mai multe tipuri de bioclimate cu calităţi terapeutice (Glăvan, 2000):
Bioclimatul excitant de câmpie şi de litoral, care se asociază în mod benefic cu
apele minerale clorurosodice, sulfatate şi sulfuroase, fie cu nămolurile sapropelice din
zonă; cel de câmpie (de stepă) prezintă calităţi terapeutice în intervalul mai – septembrie
inclusiv, iar dintre factorii climatici cu acţiune favorabilă asupra organismului sunt cei
termici şi radiativi; cel de litoral are efecte terapeutice şi în sezonul rece, în intervalul
octombrie – aprilie, dat fiind volumul mare de aerosoli salini, rezultaţi din spargerea
valurilor mării, deşi cantitatea de radiaţie este redusă. Bioclimatul sedativ-indiferent (de
cruţare) din Câmpia de Vest, dealurile şi podişurile până la 400-500 m alt. şi unele
depresiuni intradeluroase cuprinde cele mai multe staţiuni turistice din ţară şi deţine un
rol activ în ceea ce priveşte efectul terapeutic, alături de factorul balnear principal.
Bioclimatul tonico-stimulent, specific altitudinilor de peste 800-1.000 m şi până la
circa 2.000 m, solicită funcţiile neurovegetative endocrine, care coordonează
aclimatizarea organismului la mediu. Cura de aer de munte este indicată în anemii,
covalescenţă, rahitism, stări neurovegetative (insomnii, surmenaj), afecţiuni pulmonare şi
astmul bronşic alergic (între 1.200 şi 2.000 m alt.). Cu caracteristici similare, tonico-
stimulente, se înscrie şi bioclimatul de litoral în extrasezon.
Cu efecte terapeutice se înscriu şi microclimatele terapeutice de interior
(IMFBRM, 1996; Teodoreanu, 2002). În cadrul acestor microclimate amintim: mofetele,
care reprezintă emanaţii de CO2 întâlnite în ariile vulcanice (microclimatul exterior),
gazul mofetic, spre a fi valorificat, trebuie captat în camere special amenajate. Gazul
mofetic – CO2 –, fiind mai greu ca aerul, se menţine la un nivel inferior (până la circa 1 m
înălţime), unde cantitatea de gaz este în proporţie de peste 90 %, iar ceilalţi parametri
climatici sunt corespunzători unui microclimat de interior obişnuit.
Datorită ionizării, uşor ridicate şi pozitivă, efectele principale sunt vasodilataţia, în
circulaţia arterială predominant cutanată, hipotensiune, vase periferice, ulcer varicos;
microclimatul de salină este relativ constant, cu temperaturi de 10-14º C, umezeală moderată
(60-80 %), presiune atmosferică (0-20 mb), curenţi de aer foarte stabili sub 0,3 m/s.
Bioclimatul cu aerosoli (sub 700 ioni/cm3), preponderenţi pozitivi (aeroionizare slabă), de
sodiu, potasiu, calciu şi magneziu, are un caracter sedativ, de cruţare, cu inconfort prin
răcire-slab şi valori reduse ale indicilor de stres cutanat – uşor răcoros şi pulmonar –
echilibrat. Indicaţiile terapeutice se referă la afecţiunile respiratorii cronice (astm bronşic,
bronşite cronice). Microclimatul de peşteră (speleoterapia), încărcat cu aeroioni de calciu
şi cu prezenţa carbonatului de calciu, se recomandă în hipocalcemii, migrene, modificări
psihice, neurologice, carii dentare, cataractă.
În fine, unii specialişti fac conexiuni între climatele globului şi activitatea de
turism, urmărind derularea acesteia în funcţie de condiţiile climatice specifice unei zone
sau destinaţie turistică (Boniface şi Cooper, 1994, citaţi de Dinu, 2002; Cocean,
colab., 2002).
64
Potenţialul turistic al apelor
Apele constituie o componentă importantă a cadrului natural şi a potenţialului
turistic. Indiferent de forma de prezentare şi organizare a reţelei, de particularităţile fizico-
chimice, dimensiuni etc., reţeaua hidrografică se înscrie în turism atât prin elementul
peisagistic şi atractivitatea turistică, prin efectul termomoderator al climei, cât şi prin
multitudinea de posibilităţi de valorificare (funcţia turistică).
Apele se împart în: ape de suprafaţă (râuri şi fluvii, lacuri, mări şi oceane, cascade,
gheţari) şi ape subterane.
Reţeaua fluviatilă are o valoare peisagistică mai mare sau mai redusă în raport cu
complexitatea reţelei (meandre, ostroave, delte) şi treapta morfoclimatică pe care o
străbate: munte (fluviu şi râu cu cascade, praguri, chei, defileuri), deal sau câmpie
(maluri, „brâu verde” etc.). Râurile şi fluviile se înscriu cu o multitudine de posibilităţi de
valorificare: pescuit sportiv, agrement şi sporturi nautice (inclusiv cele extreme), baie,
plajă, picnic etc., în funcţie de configuraţia şi morfologia malurilor şi a văilor,
accesibilitate şi distanţă faţă de centrele de emitenţă, adâncimea, viteza şi particularităţile
apei şi a fundului văii.
Amenajările hidrotehnice, realizate pe principalele râuri şi fluvii atât în România
(Jiu, Argeş, Olt, Bistriţa, Someş, Cerna etc.), cât şi în alte ţări de pe toate continentele,
îmbogăţesc zestrea turistică a acestora, sporindu-se atractivitatea şi utilizarea lor inclusiv
pentru turism şi recreere.
Marile fluvii şi râuri continentale, precum şi reţeaua de canale care le uneşte
reprezintă atât căi de transport general şi pentru turişti, cât şi pentru croaziere fluviatile
sau agrement nautic (vezi Mississippi, Nil, Volga, Nipru, Dunăre etc.).
Un loc aparte îl reprezintă râurile şi fluviile, care străbat oraşele atât în Europa
(Paris, Londra, Roma, Zürich, Budapesta, Bratislava, Viena, Varşovia, Köln, Bonn,
Lisabona, Sevilla, Moscova, Kiev etc.), cât şi pe alte continente (Washington, New-York,
St. Louise, Manaus, Cairo, Bamako, Karthoum etc.). Aceste reţele hidrografice asigură
transportul turiştilor, microclimatul oraşului şi agrementul nautic prin numeroase dotări
pentru plaje şi porturi turistice.
Un mare interes turistic îl au deltele fluviale sau fluvio-maritime (deltele marilor fluvii
Mississippi, Gange, Colorado, Nil, Volga etc.), prin toată complexitatea lor, legată de
numeroasele braţe şi canale, lacuri, bălţi şi mlaştini, grinduri, ostroave şi insule, mare
diversitate biogeografică, prezenţa unor habitate umane cu tradiţii etnofolclorice şi
economice specifice. Pe lângă atractivitatea peisagistică şi interesul pentru croaziere, turism
şi recreere, unele prezintă importanţă ştiinţifică, fiind declarate parţial ca rezervaţii naturale,
ştiinţifice, parcuri sau rezervaţii ale biosferei (Dunărea, Rhon, Pad, Mississippi etc.).
În literatură se citează şi râuri subterane, care străbat peşterile de mari dimensiuni,
şi care sunt incluse uneori în circuitul turistic pentru navigaţie subterană. Asemenea râuri
endocarstice sunt în peşterile Mamouth Cave, Punkva, Postojna, Cetăţile Ponorului
(Cocean, colab., 2002).
Lacurile naturale sau artificiale, indiferent de geneză, dimensiuni şi poziţia
geografică, au o valoare peisagistică şi una turistică de recreere (pescuit sportiv, sporturi
nautice, plajă şi înot, cură balneară etc.).
65
Utilizarea turistică este dată de dimensiunile lacului, configuraţia malurilor şi a
fundului cuvetei, adâncimea, viteza, proprietăţile chimice şi calitatea apei etc. (vezi
cap. 8 şi 9).
Se remarcă prin pitorescul lor şi al împrejurimilor montane lacurile glaciare din
Munţii Alpi, Carpaţi, Tian-Şan şi Pamir, Stâncoşi şi Appalaşi, ca şi cele din Scandinavia,
Câmpia Germano-Poloneză, Canada de Nord etc. Lacurile vulcanice atrag turiştii prin
ineditul formării şi al peisajului lor (Lacul Sf. Ana în România, Crater Lake – SUA,
Maar-Germania etc.). Lacurile tectonice sunt de mare pitoresc şi se întâlnesc pe Marele
Graben din Africa de Est, Baikal – Federaţia Rusă etc. Lacurile carstice, restrânse ca
număr, prezintă importanţă ca geneză şi alimentare (Zătoane – România). Limanele
fluviatile, fluvio-maritime, lagunele marine prezintă interes pentru sporturi nautice,
pescuit sportiv, unele au valoare terapeutică (Amara, Lacul Sărat şi Techirghiol în
România).
O notă aparte o dau în peisaj lacurile de acumulare cu funcţiuni diferite, care
interesează şi turismul, cum sunt cele de pe râurile româneşti sau din SUA (Hoover),
Egipt (Assuan), Fed. Rusă (Bratsk, Krasnoiarsk) etc. Lacurile sărate formate în ariile
ocnelor de sare au, prin apa clorurosodică, şi calităţi terapeutice (Sovata, Ocna Şugatag,
Ocna Sibiului etc.). Unele dintre aceste lacuri prezintă fenomenul de heliotermie (Lacul
Ursu de la Sovata), iar pe fund nămol sapropelic (Ursu-Sovata, Ocna Sibiului). Nămol
terapeutic se găseşte şi în lacurile Techirghiol, Amara, Lacul Sărat etc.
Se cunosc mari aglomeraţii umane şi turistice sau concentrare de atracţii turistice în
jurul unor lacuri de mare extensiune, cum sunt în Elveţia (lacurile Lehman, Bodense,
Neuchatel şi Biel, Lacurile Celor Patru Cantoane); Italia (lacurile Maggiore, Como,
Garda, Idra etc.); Ungaria (Balaton); SUA şi Canada (Marile Lacuri); Africa de Est
(Victoria, Tanganika, Malawi).
Mările şi oceanele au o atractivitate turistică destul de variată şi complexă, prin
ţărmurile şi litoralurile lor, apa mării şi calităţile acesteia, alte resurse naturale,
bioclimatul raportat la poziţia geoclimatică, vestigiile civilizaţiilor trecute, nivelul de
amenajare şi dotare turistică.
De regulă, litoralul se impune prin: valoarea peisagistică, cura balneară
(heliomarină, talasoterapie, climatoterapie etc.), agrement şi divertisment cultural,
agrement sportiv şi sporturi nautice şi oferta culturală.
Atracţia şi oferta turistică sunt diferenţiate de la o zonă climatică la alta sub
aspectul curei balneare şi al desfăşurării activităţii turistice (continuă/permanentă sau
sezonieră – mai îndelungată sau mai restrânsă); în funcţie de configuraţia şi morfologia
litoralului (golfuri, lagune, insule, ţărm jos cu plaje întinse, ţărm înalt fără sau cu plaje
înguste, plajă stâncoasă (platformă) sau plajă nisipoasă, adâncimea şi fundul mării
(nisipos, pietros, stâncos), peisajul înconjurător etc.) şi în raport cu nivelul de dezvoltare
economică (infrastructură generală, servicii) şi turistică (dotare şi amenajare turistică,
respectiv calitatea serviciilor turistice, diversitatea, complexitatea acestora, cu precădere a
celor de agrement şi sport) la destinaţiile turistice (vezi cap. 8, 9).
Cascadele, ca elemente morfohidrografice, reprezintă mari căderi de apă peste
pragurile reliefului. Desfăşurarea pe verticală a căderii de apă, modalitatea de revărsare şi
zgomotul valurilor de apă dau grandoarea spectaculozităţii cascadelor şi atracţia turistică
a acestora. Se cunosc cascade cu căderi grandioase ca Angel (1.054 m) în Venezuela;
66
Tugela (948 m) în Africa de Sud; Belba-Foss (866 m) în Norvegia, Yosemite (740 m) în
SUA etc., iar ca volum de apă cele mai mari sunt: Niagara (SUA, Canada, 99-48 m), Paul
Alfonso (Brazilia, 81 m), Victoria (Zimbabwe, 122 m), Iguaçu (Brazilia, 80 m) etc.
(Cocean, colab., 2002). În Carpaţii Româneşti cascadele sunt mici ca volum de apă şi
cădere (înălţime), dar sunt tot atât de pitoreşti, cum sunt: Duruitoarea (Munţii Ceahlău),
Cascada Cailor (Munţii Rodna), Bâlea şi Capra (Munţii Făgăraş), Urlătoarea (Munţii
Bucegi) etc.
Gheţarii sunt acumulări de apă solidificată şi au o răspândire limitată la regiunile
reci ale marilor latitudini ale globului, regiunile montane înalte de peste 3.000 m sau la
unele peşteri. Dacă în regiunile Arctica şi Antartica se formează întinderi uriaşe de
gheaţă, cu un peisaj tern, în Canada nordică (Arhipelagul Nordic Canadian) şi de-a lungul
ţărmului nord-european şi nord-asiatic, în scurta vară arctică peisajul se înviorează, iar
turiştii dornici de aventură participă la unele acţiuni turistice (croaziere, vânătoare etc.).
Gheţarii montani din Munţii Alpi, Munţii Stâncoşi, Munţii Anzi, Munţii Himalaya
şi Munţii vulcanici din arealul intertropice se impun peisagistic şi numai local pentru
schiul de vară. Se remarcă în Munţii Alpi: Valea Blanche cu gheţarul de Geant la
3.269 m, gheţarul Mer de Glace cu peste 15 km de pârtii de schi; Gros Glockner în
Austria (20 kmp, 34 lungime, 250 m grosime); Gletsch, Grindelwald, Aletsch (115 kmp,
27 km lungime) în Elveţia, iar în Norvegia gheţarul Jöstedalsbreen (855 kmp), cel mai
mare din Europa.
Izbucurile apar în arii carstice sub forma unor izvoare sub presiune cu un debit
apreciabil. Cele mai atractive sunt izbucurile arteziene (vauclusiene) şi cele intermitente
(cu simplă sau dublă intermitenţă). Apar la baza abrupturilor văilor, versanţilor cheilor
sau la obârşia unor văi carstice de recul şi amintim izbucurile de la Călugări (cu dublă
intermitenţă) şi Bujorul (cu intermitenţă simplă), izbucurile Galbenei, Tăuz, Izbândiş,
Roşiei, Cernei, Izverna (Cocean, colab., 2002).
Gheizerele sunt izvoare fierbinţi care, datorită presiunii interne ridicate, ţâşnesc,
intermitent, la anumite înălţimi. Se leagă de o activitate postvulcanică intensă şi apar în
ariile vulcanice din Islanda, Kamciatka, Japonia, Noua Zeelandă, SUA. Sunt renumite
gheizerele din Parcul Yellowstone (SUA) unde Old Faithful (Bătrânul Credincios) îşi
aruncă apele peste 80 m înălţime şi Islanda – Marele Geyser (70 m).
Apele minerale şi termominerale sunt ape provenite din surse naturale (izvor, lac)
sau forate artificial (sonde) care îndeplinesc cel puţin una din condiţiile: mineralizare sau
conţinut în săruri dizolvate de peste 1g/l, 1.000 mg/l pentru dioxid de carbon (CO2) şi
1 mg/l pentru hidrogen sulfurat (H2S); temperaturi de peste 20° C tot timpul anului, care
să-i confere statut de apă termală; prezenţa unor oligoelemente cu acţiune farmacologică
recunoscută, precum: Fier, Brom, Iod, Arsen, Litiu, Stronţiu, Bariu, Bor, Sulf, Siliciu,
Mangan, Aluminiu; existenţa unei acţiuni terapeutice a apei asupra organismului uman
recunoscută ştiinţific (IMFBRM, 1996).
Apele minerale sunt cantonate la adâncimi mai mari sau mai reduse şi ajung la
suprafaţă prin izvoare localizate pe dislocaţii profunde sau prin foraje. Mineralizarea este
determinată de o dizolvare rapidă a sărurilor din substratul litologic al acviferului sau pe
traseul pe care îl străbate apa în drumul ascensional spre suprafaţă. Conţinutul în gaze
(CO2) şi termalismul catalizează dizolvarea, iar mineralizarea apelor este dependentă de
compoziţia chimică a rocilor.
67
În România apele minerale sunt cantonate în principal, în arealul montan, mai ales în
aureola mofetică din împrejurimile catenei vulcanice Oaş – Gutâi – Ţibleş – Călimani –
Harghita, ca ape carbogazoase şi bicarbonatate însoţite de gaze terapeutice-mofetice şi
solfatare şi care aparţin mai multor zone geochimice; în dealurile subcarpatice, în structuri
diapirice apar ca ape cloruro-sodice; la contactul între dealuri şi munţi, pe un sistem de
dislocaţii, sunt ape termale clorurate-sodice şi bicarbonate; în Podişul Moldovei şi Podişul
Dobrogei apar ca ape clorurate sodice, bicarbonatate, sulfuroase, uneori termale şi în
câmpie ca ape termominerale oligominerale sau bicarbonate (de zăcământ), fie ca ape
sulfatate, clorurate prin ascensiunea la suprafaţă a sărurilor din subasmentul geologic. De
altfel, s-au delimitat 9 zone hidro-geostructurale în România, şi anume: Podişul
Moldovenesc, Dobrogea, Câmpia Română, Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali,
Munţii Apuseni, Depresiunea Transilvaniei, Depresiunea Getică, Dealurile şi Câmpia de
Vest (Pricăjan, 1972).
Dar ape minerale şi termominerale se întâlnesc pe toate continentele, în America
(SUA, Canada, Mexic, Brazilia etc.), în Asia (Japonia, China, Filipine, Israel, Siria, India etc.),
în Africa (Maroc, Algeria, Tunisia, Africa de Sud etc.), în Europa (Franţa, Germania,
Italia, Austria, Cehia, Slovacia, România, Fed. Rusă etc.) şi în Australia.
Apele minerale se clasifică după: a) mineralizare: oligominerale, sub
1g/l mineralizare; minerale ≥1g/l, adică: mineralizare medie 1-15 g/l; ape concentrate
între 15-35 g/l; foarte concentrate 35-150 g/l; saturate în săruri >150 g/l; b) temperatură
rece t° sub 20°C; termale t°≥ 20° C; hipotermale 20-30°C; mezotermale 31-38°C şi
hipertermale >38° C; c) conţinut în gaze libere: plate (nu conţin gaze); carbogazoase
(>1000 mg/l CO2); sulfuroase (>1 mg/l H2S); carbogazoase-sulfuroase; d) conţinut în
anioni şi cationi: > 20 % echiv. clorurate (simple sau mixte); bicarbonatate
(simple sau mixte); sulfurate (simple sau mixte); e) conţinut în microelemente cu
acţiune terapeutică: ape bromurate > 5 mg Br/l; ape iodurate > 1 mg Iod/l; ape
arsenicale >0,7 mgAs/l; ape feruginoase > 10 mg Fe/l; ape radioactive > 29n Curie sau
10-7 mg/l sare de uraniu.
După criterii fizico-chimice, apele minerale din România se grupează în mai multe
tipuri hidrogeochimice, cu particularităţi balneologice diferite (Teleki, colab., 1984).
1. Ape oligominerale, cu un conţinut mai mic de 1 g/l substanţe dizolvate şi mai
puţin de 1 g/l dioxid de carbon; acestea pot fi termale, ca la Băile Felix, Băile 1 Mai (în
toată Câmpia şi Dealurile de Vest până la sud de Timişoara), Geoagiu Băi, Călan, Vaţa
de Jos, Moneasa, Călacea etc. şi folosite în cura externă; sunt şi ape reci, ca la
Călimăneşti – Căciulata, Băile Olăneşti, Slănic-Moldova, utilizate în cura externă.
Se mai găsesc în: Italia (Fiuggi, Apunia, Bormio); în Franţa (Evian, Saint-Pérrier,
Plombières, Neris, Saint Nectaire); în Marea Britanie (Buxton, Bath); în Cehia
(Trencianske Teplice) etc.
2. Ape carbogazoase, cu cel puţin 1 g/l dioxid de carbon, de regulă mixte şi folosite
atât ca ape de masă sau ape medicinale, cât şi în cura internă la Borsec, Lipova, Bodoc,
Buziaş, Biborţeni, Sângeorz-Băi, Vatra Dornei, Băile Tuşnad, Sâncrăieni, Bálványos,
Malnaş Băi. La Vatra Dornei, Covasna, Buziaş, Băile Tuşnad etc. se utilizează şi în cura
externă.
68
Sunt întâlnite şi în Franţa (Vals-les-Bains, Royat), în Italia (Pellegrino,
Chianciano); în Germania (Bad Bruckennau, Bad Homburg, Bad Wildungen); în Rusia
(Borjomi, Kislovodsk); Bulgaria (Narcen, Prohod) etc.
3. Ape alcaline cu un conţinut de cel puţin 1g/l bicarbonat de sodiu, respectiv
726 mg/l anion bicarbonic, utilizate mai ales în cura internă; au un caracter mixt
carbogazos, ca cele de la Bodoc, Poiana Negri, Borsec, Zizin etc. sau conţin în plus
clorură de sodiu ca la Slănic-Moldova, Sângeorz-Băi, Covasna. Aceste ape minerale se
găsesc şi în Franţa (Vichy, Pougues, Chatel-Guion), Germania (Ems, Apolinaris); Italia
(Ischia, San Marco); Rusia (Borjomi, Esentuchi) etc.
4. Ape alcalino-teroase cu peste 1 mg/l substanţe dizolvate, în care predomină
anionul carbonic, dar şi cationi de calciu şi magneziu, folosite, cu precădere, în cura
internă la Borsec, Lipova, Tinca, Biborţeni, Zizin, Bodoc etc.
5. Ape feruginoase cu cel puţin 10 mg/l fier, utilizate în cură internă sau ca ape de
masă (deferizate şi încărcate cu CO2), întâlnite la Băile Tuşnad, Vatra Dornei, Buziaş,
Lipova, Vâlcele etc. sau în Franţa – Saint Nectaire; Germania – Kissingen,
Bad Brukenau; Italia – Recuaro; Belgia – Spa etc.
6. Ape clorurosodice cu peste 1 g/l clorură de sodiu, utilizate în cură internă la
Băile Herculane (izv. Hygeea), Ocna Sibiului (izv. Horia) sau întrebuinţate în cura
externă la Sovata, Ocna-Sibiu, Ocna-Mureş, Ocnele Mari; apele de la Slănic-Moldova,
Sângeorz-Băi sunt clorurate-sodice mixte şi se folosesc în cură internă. Din aceeaşi
categorie sunt şi apele din Wiesbaden şi Baden-Baden (Germania); Ischel (Austria);
Salinas-les-Bains, Salinas de Jura (Franţa); Montecation (Italia); Nirgoroj (Fed. Rusă).
7. Ape arsenicale cu un conţinut de cel puţin 0,7 mg/l arsen, aflate la Covasna şi
Şaru Dornei sau în Italia (Pozzouli); Germania (Bad Durkheim); Franţa (Montdors).
8. Ape iodurate cu cel puţin 1mg/l iod sunt utilizate atât în cura internă, ca cele
hipotone cu concentraţii de 3-5 mg/l iod, de la Băile Olăneşti, Călimăneşti şi Cozia, cât şi
în cura externă, dar cu 50-70 mg/l iod ca la Bazna, Govora, Sărata Monteoru, Slănic-
Moldova. Se întâlnesc şi în Germania (Bad Wiesse), Cehia (Lazne Lucahovice); Italia
(Salice), Austria (Bad Goiseni) etc..
9. Ape sulfuroase cu circa 1mg/l sulf titrabil, întrebuinţate, de regulă, în cura
internă (>200 mg/l hidrogen sulfurat), cu foarte multe surse, întâlnite mai ales la Băile
Herculane, Călimăneşti, Băile Olăneşti, Săcelu, Pucioasa, Mangalia; în Franţa
(Luchon, Challes-les-Eaux, Uriage); Anglia (Harrogate); Germania (Aachen);
Cehia (Trencianske Teplice).
10. Ape sulfatate cu sulful sub forma lui oxidată, în general hipotone, sodice,
calcice, magneziene şi indicate pentru cura internă la Amara, Vaţa de Jos, Ivanda; în
Franţa (Vittel, Capbvern); Italia (Fiugi, San Pellegrino); Cehia (Marianske Lazne,
Karlovy Vary).
11. Ape radioactive cu radioactivitate de cel puţin 29n Curie sau 10-7 mg/l sare de
uraniu, utilizate terapeutic la Băile Herculane (7 Izvoare Calde, Hygeea, Hercules),
Sângeorz-Băi sau Borsec (Izvoarele Pierre Curie). În Franţa sunt întâlnite la Plombières,
Neris, în Cehia la Joachimov, Piestnay, în Germania la Bad Bramback, Kreuznach, iar în
Fed. Rusă la Goriacinsk, Abatsum etc. (Glăvan, 2000 (a); Dinu, 2000).
69
Apele minerale din ţara noastră au conţinut deosebit de variat în elemente chimice
şi de aceea prezintă o mare complexitate şi diversitate sub aspect fizico-chimic,
mineralogic şi termic.
Pe de altă parte, au şi o altă particularitate, aceea că, pe spaţii restrânse, se întâlnesc
numeroase surse de ape minerale, cu concentraţii şi compoziţii chimice diferite, fapt ce
permite tratarea simultană a mai multor categorii de afecţiuni. Aşa se explică faptul că la
Covasna, Băile Călimăneşti – Căciulata – Cozia, Băile Herculane, Vatra Dornei, Băile
Tuşnad, Slănic-Moldova etc. (ca şi în alte ţări, de altfel) se tratează, alături de profilul
principal, mai multe boli asociate, asigurându-se, astfel, polivalenţa staţiunilor
balneoclimatice din România.
Apele minerale din România cunosc o valorificare complexă: cură balneară în:
cură internă pentru boli gastroenterologice, hepato-biliare, urologice etc.; cură externă în
afecţiuni reumatismale ale circulaţiei periferice, metabolism, endocrinologice, astmatice,
nevroze etc. Alături de proceduri fizioterapeutice se utilizează proceduri majore cu
factori naturali de cură (factori naturali terapeutici numiţi şi substanţe minerale
terapeutice), precum: hidroterapie, kinetoterapie, nămoloterapie, cură mofetică,
hidroterapie cu plante medicinale etc. Se folosesc săruri extrase industrial din apele
clorurosodice foarte concentrate şi saturate (sarea de „Bazna”, sarea de Oglinzi, preparate
„Pell Amar” pentru afecţiunile reumatismale).
Apele minerale se utilizează şi pentru agrementarea timpului liber prin balneaţie
liberă în piscine, ştranduri, solarii sau pentru „complexul de fitness” (în terapia
organismului sănătos, tonifierea sa, întreţinere şi combaterea stresului psihic şi fizic),
alături de saună, masaj, duşuri scoţiene, jacuzzi, talasoterapie etc.
Pentru îmbuteliere cu ape de masă sau medicinală sunt folosite, în România,
zăcămintele de la Lipova, Slănic Moldova, Sângeorz-Băi, Zizin, Borsec, Biborţeni,
Băile Tuşnad, Buziaş, Sâncrăieni, Căciulata, Vatra Dornei, Dorna Candreni, Poiana
Vinului, Stâna de Vale (apă plată) etc. Industrial, se extrage dioxidul de carbon (CO2),
uscat sau umed – din ape minerale pentru industria alimentară (panificaţie, berărie),
farmaceutică, alte industrii.
Ape minerale cu aceleaşi calităţi terapeutice ca şi a celor extrase din adâncimea
scoarţei terestre sunt cele din lacurile terapeutice. Prin calităţile fizico-chimice ale apelor
lor, numeroase lacuri prezintă un deosebit interes terapeutic. În general, apele sunt
clorurate, uneori iodurate sau sulfatate (cele din Câmpia Română), cu o mineralizare
medie de 30-50 g/l.
Lacurile cele mai folosite în balneoturism sunt cele din Câmpia Română
(Balta Albă, Lacul Sărat, Lacul Amara), rezultate prin ascensiunea capilară a sărurilor din
subasment şi acumularea lor la suprafaţă sau de pe litoralul marin (Techirghiol şi Nuntaşi
cu apă sărată şi Mangalia cu apă sulfuroasă), unde bioclimatul excitant – solicitant, băile
de aer şi de soare sporesc efectul terapeutic al băilor de lac. De asemenea, sunt utilizate şi
lacurile din masivele de sare din aria dealurilor subcarpatice sau de podiş (de la Sovata,
Ocna-Mureş, Bazna, Ocna-Dej, Someşeni, Cojocna, Ocna Sibiului din Transilvania,
Slănic, Telega, Ocnele Mari din Subcarpaţii Prahovei şi Getici, Ocna Şugatag şi Coştiui
din depresiunea Maramureş etc.), care prezintă interes balnear atât prin apa sărată, cât şi
prin fenomenul de heliotermie, care completează calităţile terapeutice ale băilor
70
(Lacu Ursu – Sovata, Ocna Sibiului). Toate aceste lacuri au pe fundul lor nămoluri
sapropelice de mare importanţă balneomedicală.
Nămolul sapropelic este un nămol negru, sulfuros, produs prin procese chimice de
putrefacţie în lipsa oxigenului şi în prezenţa clorurii de sodiu şi H2S, specifice lacurilor
Techirghiol, Amara, Lacu Sărat, Balta Albă sau de la Sovata, Ocna Sibiului, Ocnele Mari
(ca nămoluri fosile), fie cele din staţiunea Săcelu (Gorj) – nămol de depozit din izvoare
sulfuroase şi Marea Neagră – nămol sapropelic (situat la mare adâncime).
Nămol sapropelic se întâlneşte şi în limanele fluviale ucrainene şi maritime la
Marea Neagră, limanele maritime la Marea Caspică şi întregul litoral al Mării Caspice, în
Lacul Balaton (Ungaria) etc.
Apele minerale feruginoase sau alcaline depun nămoluri minerale de izvor prin
decantarea apelor izvoarelor minerale (Sângeorz-Băi, Băile Felix, Someşeni).
Apele lacurilor sărate sunt utilizate în terapia afecţiunilor reumatismale, ale
sistemului nervos periferic şi în ginecologie (proceduri de hidroterapie), iar nămolurile au
aceleaşi indicaţii balneomedicale, administrându-se sub formă de împachetări de nămol,
oncţiuni generale sau parţiale.
Printre manifestările postvulcanice se numără şi emanaţiile naturale de gaze,
România fiind printre puţinele ţări din Europa (Italia, Franţa, Cehia) care dispun de o arie
mofetică de mare extindere şi valoare balneară.
Emanaţiile naturale de dioxid de carbon (CO2), specifice munţilor vulcanici Oaş –
Gutâi – Călimani – Harghita, sunt utilizate ca mofete naturale, prin captarea gazului
mofetic sau extragerea sa din apa minerală şi folosit terapeutic şi mofeta artificială cu gaz
terapeutic îmbuteliat. La Băile Tuşnad, Borsec, Bálványos, Buziaş, Covasna, Vatra
Dornei, Sângeorz-Băi, Harghita-Băi, Băile Seke (Odorheiu Secuiesc) etc. se foloseşte
gazul carbonic separat sau extras din apa minerală carbogazoasă în tratamentul balnear al
afecţiunilor cardiovasculare, ale sistemului circulator periferic şi ale aparatului locomotor,
având efecte terapeutice considerabile.
Emanaţiile de hidrogen sulfurat (H2S), numite şi solfatare (când sunt combinate cu
CO2), sunt întâlnite la Turia, Şugag-Băi şi Sântimbru-Băi (fiind printre puţinele localităţi
din Europa). Acţiunea lor terapeutică a fost mai puţin studiată şi de aceea nu sunt folosite
balnear.
Potenţialul turistic legat de vegetaţie
Formaţiunile vegetale, dar mai ales pădurile, pe lângă importanţa productivă, de
protecţie a mediului înconjurător şi ştiinţifică, se înscriu şi funcţiuni de interes social-
recreativ şi estetic cu consecinţe mari pentru turism.
Stabilirea particularităţilor şi valorilor vegetaţiei şi a pădurilor în general este
necesară pentru utilizarea lor diferenţiată în activitatea de turism.
Pentru păduri se au în vedere următorii indici şi indicatori:
• valoarea peisagistică şi estetică, legate mai ales de compoziţia, tipul, forma şi
structura arboretelor, de valoarea şi prezenţa unor specii endemice sau rare pentru flora
ţării, posibilitatea de a constitui un obiectiv turistic sau de a întregi cadrul peisagistic,
valoarea estetică a altor obiective sau atracţii turistice;
• indicele de împădurire şi compoziţia pădurilor, diferit pentru păduri de conifere,
foioase, şleauri de câmpie, în România, ecuatoriale sau tropicale, taiga, în alte ţări;
71
• valoarea recreativă, dată de compoziţie, forma şi mărimea arboretului, de alte
componente ca râuri, lacuri, izvoare, monumente istorice şi culturale, lucrări de
amenajare, care oferă posibilităţi de agrement şi sport, de campare;
• valoarea sanitară şi terapeutică legate de rolul moderator climatic şi igienic al
pădurii, în contextul apropierii de centrele industriale şi urbane, de staţiunile
balneoclimatice, sanatorii, case de odihnă etc.;
• valoarea cinegetică în cazul pădurilor special destinate vânătorii sportive,
creşterii şi valorificării vânatului, a pădurii din lungul apelor special rezervate pentru
vânătoare sau din împrejurimile lacurilor naturale sau create de om, fie al pădurilor
nerezervate vânătorii;
• valoarea ştiinţifică dată de prezenţa unor specii floristice endemice sau rare,
asociaţii vegetale sau tipuri de arborete cu o mare valoare cognitivă şi ştiinţifică,
rezervaţii naturale, parcuri naţionale şi rezervaţii ale biosferei;
• poziţia geografică a pădurilor faţă de centrele urbane şi industriale, centrele şi
localităţile turistice, staţiunile turistice şi balneoclimatice etc.
Vegetaţia ierboasă şi arbustivă se impune în potenţialul turistic prin valoarea
peisagistică şi turistică a speciei sau a asociaţiei vegetale respective sau în contextul
ansamblului natural (de exemplu: peisajul multicolor şi estetic dat de vegetaţia
submediteraneană din Defileul Dunării sau Văii Cernei); valoarea ştiinţifică dată de
importanţa şi originalitatea speciilor floristice sau a asociaţiilor vegetale (specii endemice,
rarităţi, relicte, pe cale de dispariţie etc.), care conduc la legiferarea ca rezervaţii naturale
sau ştiinţifice, fie monumente ale naturii.
Rezervaţiile sau monumentele naturii, floristice, forestiere sau complexe (şi alte
componente naturale) se identifică prin valoarea ştiinţifică dată de asociaţiile sau speciile
floristice rezervate de ansamblul natural în care se integrează; importanţa locală sau de
interes general pentru ştiinţă, ocrotire etc.; dimensiunile rezervaţiilor şi complexitatea
condiţiilor geografice în care se circumscriu; poziţia faţă de principalele centre, localităţi,
staţiuni şi trasee turistice; funcţia turistică dată de valoarea ştiinţifică, peisagistică sau
recreativă; accesibilitatea etc.
După cum se ştie, vegetaţia globului este extrem de variată, iar repartiţia este una
bioclimatică (zonare şi etajare) cu mari diferenţieri locale, de unde şi atractivitatea
turistică. Se diferenţiază, pentru turism, pădurile ecuatoriale şi tropicale umede; pădurile
musonice; pădurile temperate boreale şi nemorale, bogate în vânat; taigaua siberiană şi
americană; savanele cu peisaje pitoreşti şi faună bogată, pâlcuri de păduri rare; vegetaţia
săracă de semideşert şi deşert; vegetaţia de stepă; tufărişurile de ericacee; vegetaţia de
tundră din nordul Europei, Asiei şi America de Nord etc. (vezi în detaliu Dinu, 2002;
Cocean şi colab., 2002). Aceste tipuri de vegetaţie se pretează pentru diverse forme de
turism ecologic – safari, fotosafari – până la turismul de vânătoare şi pescuit sportiv.
De remarcat prezenţa spaţiilor verzi, a parcurilor şi a grădinilor botanice în marile
centre urbane, ca şi a pădurilor periurbane de interes socio-recreativ pentru odihnă
şi recreere.
Parcurile naţionale şi naturale, rezervaţiile biosferei, rezervaţiile naturale sunt alte
areale de protecţie utilizate în turism şi recreere şi larg răspândite pe mapamond.
72
Potenţialul turistic legat de faună
Fauna dintotdeauna a atras atenţia ca fond de vânătoare (pentru vânat cu pene şi cu
păr) şi piscicol şi apoi estetic sau ştiinţific. În ultimii ani, a crescut interesul pentru
observare, fotografiere (bird watching, spre exemplu). De aceea, pentru turism fauna
interesează prin: structura faunei în ansamblu, pe trepte de relief, domeniu acvatic şi
terestru, zonă bioclimatică (zonele temperată, ecuatorială şi tropicală-umedă, fiind cele
mai bogate şi variate); valoarea ştiinţifică şi peisagistică; importanţa fondului de
vânătoare şi pescuit (densitate, valoarea speciei de vânat sub aspect economic şi al
trofeelor, vânatul principal), fonduri de vânătoare rezervate (vezi rezervaţiile cinegetice
din Africa de Sud, Zimbabwe, Tanzania etc.); gradul de amenajare şi dotarea fondului de
vânătoare (acces, echipare, structuri de primire) în scopul practicării acesteia sub raport
sportiv (fotosafari, recreativ, economic); poziţia geografică a fondului de vânătoare şi
accesibilitatea; valoarea economică şi sportivă a fondurilor piscicole; poziţia geografică a
fondului piscicol.
Rezervaţiile faunistice prezintă interes, mai ales, prin valoarea ştiinţifică (structură
şi specii), dimensiunile şi complexitatea lor, poziţia geografică şi accesibilitatea, funcţiile
turistice etc.
Potenţialul turistic al ariilor protejate
În România definirea şi regimul ariilor naturale protejate sunt reglementate prin
acte normative (Legea 5/2000, Legea Protecţiei Medului nr. 137/1995 şi
OUG 236/2000), în conformitate cu normele şi prevederile organizaţiilor internaţionale:
Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii şi a resurselor similare (UICN),
Programul Om-Biosferă (MAB) şi Convenţia privind Protecţia Patrimoniului Mondial
Cultural şi Natural, aflate sub egida UNESCO (ultimele două), ca şi Convenţia privind
Conservarea Zonelor Umede de importanţă Internaţională (Ramsar), în special ca habitat
al păsărilor acvatice. De altfel, reglementările internaţionale amintite sunt aplicate de
toate ţările.
Aria naturală protejată este „o zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu un
perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există
specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice,
geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică
sau culturală deosebită” (OUG nr. 236/2000).
După UICN şi legislaţia românească, zonele naturale protejate se împart în 6 grupe,
după cum urmează:
• Rezervaţii ştiinţifice, cu un management care asigură un regim strict de protecţie
şi în perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific
competent.
• Parcuri Naţionale, care au rol de protecţie şi conservare a mediului, oferind
posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative şi turistice.
• Monumentele naturii, care pot fi vizitate şi în scopuri educative, recreative şi
turistice, dar cu păstrarea integrităţii.
• Rezervaţii naturale, în care, pe lângă activităţile ştiinţifice, pot fi admise şi
activităţi turistice şi educaţionale, organizate.
73
• Parcurile naturale, unde, pe lângă activităţile economice şi culturale tradiţionale
ale populaţiei locale, se poate practica turismul, recreerea, activităţile ştiinţifice şi
educaţionale.
• Rezervaţiile Biosferei au acelaşi management şi pot desfăşura activităţile
Parcurilor Naturale, inclusiv turismul şi recreerea, prin valorificarea durabilă a resurselor.
Pentru Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, legislaţia românească se armonizează cu
prevederile internaţionale în domeniu.
Deci, turismul, recreerea, activităţile ştiinţifice şi educaţionale se pot practica în
zonele naturale protejate cu excepţia rezervaţiilor ştiinţifice, cu condiţia ca aceste
activităţi să se practice organizat şi pe principii ecologice, adică este vorba de ecoturism.
Pentru ca activitatea de protejare şi conservare să coabiteze cu cele economice şi de
turism şi recreere, specialiştii au delimitat zone cu un regim diferenţiat de protecţie
ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor. Astfel, în Parcurile Naţionale s-au
diferenţiat: zone ştiinţifice strict protejate de tipul Rezervaţiilor ştiinţifice; zona parcului,
cu variate activităţi de recreere, turism, de cunoaştere şi educaţionale şi zona preparc, cu
activităţi economice tradiţionale şi care protejează parcul. În rezervaţiile biosferei, se
delimitează şi alte arii de protecţie sau reconstrucţie ecologică.
Spre exemplu, Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (creată în 1994) are următoarea
zonificare: zone strict protejate (50.600 ha, 18 zone); zone tampon (22.300 ha, 12), zone
de reconstrucţie ecologică (11.425 ha), zona economică (294.675 ha).
În România, până în anul 1994 funcţionau Parcurile Naturale Retezat şi Rezervaţia
Pietrosu Rodnei şi peste 420 de rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, iar prin
Legea 5/2000 s-au aprobat 17 zone protejate de interes naţional şi 827 de rezervaţii
naturale şi monumente ale naturii (urmând a fi delimitate în teren şi de stabilit, regimul de
funcţionare), care însumează 1.455.622 ha.
La baza vizitării Parcurilor Naţionale stau motivaţii turistice variate ca: educaţie şi
cunoaştere, admirarea peisajului, practicarea sporturilor (canoe, yahting, sporturi de iarnă,
cicloturism), sporturi extreme ca: alpinism, speoturism, parapantă etc., odihnă şi alte
forme de recreere şi educaţie în raport cu specificul condiţiilor naturale, modul de
amenajare şi de dotare turistică, de diversificare a ofertei turistice. De aceea, turismul se
practică pe principii ecologice, îmbracă forme diverse în funcţie de obiectivele de
protecţie şi conservare şi de activităţile ce pot fi acceptate în parcul naţional, acestea fiind
elemente decizionale ale administraţiei parcului.
Pe plan mondial sunt peste 600 de Parcuri Naţionale şi Rezervaţii ale Biosferei şi
mai multe la nivel regional şi local, care au o circulaţie turistică ce depăşeşte 1 miliard de
turişti interni şi internaţionali.
Statele Unite ale Americii deţin peste 75 de parcuri naţionale cu 12,2 mil. ha, la
care se adaugă alte 35-40 parcuri la nivel de state federale, toate zonele protejate depăşind
30 mil. ha. Între acestea, Parcul naţional Yellowstone a fost primul parc din lume,
înfiinţat în 1872. Are 8.993 kmp şi înregistrează peste 3 mil. turişti/an. Între parcurile
naţionale importante amintim: Navajoland Parc Naţional (fondat în 1888, 6.500 kmp,
3 mil. turişti/an); Yosemite Parc Naţional (1890, 3.082 kmp, 2 mil. turişti/an); Grand Canyon
(1919, 4.856 kmp); Grand Teton (1929); Sequoia Parc Naţional (1890, 3.370 kmp);
Glacier Parc Naţional (4.100 kmp); Denali Parc Naţional (24.280 kmp);
Wrangell St. Elis Parc Naţional (1921, 39.270 kmp); National Monument Death Valley
74
(8.090 kmp), Glen Canyon National Recreation Area (4.000 kmp) în Munţii Stâncoşi;
Great Smoky Mountains (2.400 kmp, 8,5 mil. turişti/an); Akadia (168 kmp,
4,5 mil. turişti/an); Hawai Volcanoes.
Parcurile Naţionale din SUA protejează cele mai diverse specii de animale şi
plante, specifice, rare, terestre şi acvatice, tropicale, temperate şi polare, peisaje
spectaculoase, gheţari, gheizere, vulcani, forme de relief, structuri geologice etc., dar şi
comunităţi de indieni cu activităţi şi cultură tradiţională.
De aceea, aceste parcuri oferă posibilitatea practicării celor mai importante
activităţi sportive pentru schi, echitaţie, cicloturism, drumeţie, sporturi de aventură,
alături de odihnă, tratament balnear, ecoturism, turism ştiinţific etc. În parcurile
americane se înregistrează peste 800 mil. turişti.
În Canada s-au delimitat peste 35 de parcuri naţionale, între care amintim:
Banff Parc Naţional (1885, 550.000 ha); Wood Buffalo Parc Naţional (45.000 kmp);
Jasper Parc Naţional; Prince Eduard Parc Naţional (1.800 ha); Glacier Parc Naţional
(140.000) etc. Parcurile canadiene protejează şi conservă cam aceleaşi ecosisteme,
peisaje, specii de animale şi plante rare, fenomene geologice etc., dar mai puţin
comunităţile de indieni, care sunt stabilite la limita acestora.
Celelalte ţări latino-americane deţin parcuri naţionale simple sau care cuprind şi
rezervaţii arheologice. Cele mai importante se află în Mexic, Peru, Chile, Bolivia, Ecuador
(Galapagos – patrimoniu mondial), Venezuela, Argentina şi Brazilia (Glăvan V., 2000 a).
Ţările africane dispun de parcuri naţionale, particulare şi rezervaţii cinegetice, în
mare majoritate fiind incluse în circuitul turistic (safari şi fotosafari).
Între ţările care deţin cele mai multe parcuri naţionale enumerăm: Zair, cu
400.000 kmp, între care: Salonga Nord şi Salonga Sud (cu 3,6 mil. ha), Upemba
(1,5 mil ha), Maiko (1,0 mil. ha), Virunga, Ruwenzori etc.; Kenya: Tsava (2 mil. ha),
Muntele Kenya (50.700 ha), Nairobi: Lacul Rudolf, Amboseli; Tanzania: Serengeti Parc
Naţional (1,4 mil. ha); Ngorongoro (800.000 ha) etc. Africa de Sud are 20 de parcuri,
inclusiv private: Krüger, înfiinţat în 1989 (1,8 mil. ha); Gemsbok, Botenbok,
Addo Elefant, Angrabies National Park Falls etc.; Zambia: Kaful (2,2 mil. ha),
Gamer etc.; Etiopia: Sabata (50 kmp), Awash (100 kmp), Gilalo (500.000 ha) etc.;
Zimbabwe are peste 20 parcuri naţionale: Hwange Parc Naţional, Rhodes Matopos
Parc Naţional etc.
Parcurile naţionale ocrotesc speciile de animale (cu precădere) şi plantele specifice
latitudinii şi condiţiilor concrete (deşert, munte, pădure ecuatorială, savană, lacuri,
mare etc.), iar unele ţări oferă strictă protecţie speciilor de animale pe cale de dispariţie
(Republica Sud-Africană, Zimbabwe, Tanzania etc.).
Vizitarea parcurilor se face în scopuri turistice propriu-zise, cunoaştere, educaţie,
odihnă, recreere, fotosafari, practicarea unor sporturi, contactul cu populaţiile locale,
participarea la acţiuni de protecţie, dar şi pentru vânătoare (îndeosebi) şi pescuit sportiv.
În Europa, ţări cu tradiţie în organizarea şi amenajarea parcurilor naţionale sunt:
Franţa (Vanoise, Cevennes etc.); Italia (Grand Paradiso (459 kmp), Cogne etc.);
Slovenia (Triglav etc.); Croaţia (Plitvice etc); Slovacia (Tatra Înaltă – TANAP – 50.000 ha,
Pieniny – PIENAP (55.000 ha), Tatra Joasă NAPANT – (123.000 ha)); Polonia
(Bialowieski) etc. Aceste parcuri ca şi altele, pe lângă rolul de protejare şi conservare a
ecosistemelor, constituie destinaţii pentru odihnă, recreere, sporturi nautice şi de iarnă etc.
75
Desigur, şi în alte ţări de pe glob s-au amenajat parcuri naţionale, care ocrotesc
ecosisteme, plante şi animale ale diferitelor zone climatice.
În valorificarea turistică a parcurilor naţionale, se pot crea dificultăţi în activitatea
de protejare şi conservare prin supraîncărcarea ecosistemelor cu turişti şi echipamente
turistice sau printr-o organizare improprie a turismului. Acest lucru se remarcă în
parcurile cu circulaţie turistică supradimensionată şi oferim câteva exemple:
Parcul Naţional Niagara, Parcul Naţional Grand Canyon, Parcul Paţional Yosemite în
SUA; Parcul Naţional Serengeti şi Parcul Naţional Ngorongoro în Tanzania; Parcul
Naţional Amboseli şi Nairobi în Kenya etc. Prin îmbunătăţirea managementului
parcurilor, a reducerii densităţii drumurilor, restricţionării circulaţiei şi soluţionarea
campărilor se pot remedia asemenea situaţii.
Peisajul geografic ca resursă turistică
Peisajul geografic este principalul criteriu calitativ de apreciere a potenţialului
turistic natural. Reprezintă expresia sintetică a tuturor componentelor naturale şi umane,
ansamblul general al trăsăturilor unui teritoriu, care poate să satisfacă anumite motivaţii
pentru turism. În acest sens, se pot evidenţia mai multe tipuri de peisaj geografic după
gradul de complexitate pentru turism, structura şi diferenţierea bioclimatică, litologică şi
altitudinală.
Regiunile cu latitudini ridicate se înscriu printr-un climat arctic şi subarctic, rece şi
uscat, cu mari întinderi de gheţari şi zăpezi veşnice, un peisaj greu accesibil turismului,
cum sunt ţinuturile Arhipelagului Canadian Arctic, Alaska, Nordul Euroasiei etc. Peisajul
de tundră cu o faună caracteristică a intrat în circuitul turistic în Scandinavia (Laponia) şi
în Rusia arctică. În regiunile subpolare, pentru turism, anotimpul optim este vara, când
temperatura depăşeşte 0°C pentru 2-3 luni.
La latitudini mai mici apare peisajul pădurilor de conifere şi mesteacăn din Asia
(vestita taiga Siberiană), Europa şi America de Nord, cu un fond cinegetic recunoscut
prin animale cu blană scumpă, dar şi prin valoarea ştiinţifică şi estetică a lor.
Sunt recunoscute ca valoare peisagistică, cinegetică şi piscicolă Câmpiile
morenaice Germano – Poloneze şi ale Rusiei Centrale, cu păduri de mesteacăn şi densa
reţea de lacuri, cascade şi fluvii, care cunosc un aflux de turişti pentru odihnă şi recreere,
pescuit sportiv sau croaziere fluviale.
În America de Nord, valorile peisagistice şi faunistice ale renumitelor păduri de
conifere sunt ocrotite în mari parcuri naţionale, în care recreerea şi practicarea diverselor
sporturi se alătură funcţiei de protejare a naturii (vezi cap. 9).
Regiunile temperate se remarcă prin aspecte peisagistice ale pădurilor de foioase
şi de amestec cu conifere, care atrag turiştii atât sub aspect cinegetic, cât şi recreativ.
Asemenea peisaje sunt comune pădurilor vest şi est-Europene, Asiei şi Americii de Nord,
în partea estică a lor.
Peisajele mediteraneene, cu un climat favorabil practicării unui turism aproape în
tot cursul anului (cel mai favorabil pentru cura heliomarină şi sporturi nautice), se înscriu
cu păduri semperviriscente sau umede de interes peisagistic. Au o largă răspândire în
ariile mediteraneene, americane (caraibiene), europene şi asiatice (între Asia de S-E şi
Australia), în aria lacurilor est-africane, Estul şi Sud-Estul Americii de Sud, Sud-Estul
76
Chinei, Australia de Est, Noua Zeelandă etc., arii ce constituie destinaţiile turistice cele
mai importante pe mapamond, cu toate că turismul este mai intens în sezonul uscat.
Peisajele intertropicale sunt diferenţiate de la tipul oceanic la cel continental, sub
aspect structural şi turistic. În general, climatul tropical are două sezoane (umed şi uscat),
iar activitatea turistică se practică în perioada secetoasă, în condiţiile climei subtropicale
optimal turistic este primăvara – toamna.
Peisajele de păduri ecuatoriale cu umiditate şi temperaturi ridicate, cu o abundenţă
de vegetaţie şi faună (uneori periculoasă) dispuse etajat, sunt greu de străbătut şi
inaccesibile turismului de masă. Unele autostrăzi (Transamazonianul de 6.300 km
lungime), canale sau fluvii înlesnesc circulaţia în pădurile Amazonului, din Zair şi
Congo, Nigeria şi Guineea sau cele din Asia de Sud-Est insulară sau continentală.
Pădurile tropicale umede sau musonice specifice în America Centrală şi de Sud,
Australia (Nord), Indonezia, Indochina, India sunt greu accesibile, dar prezintă interes
pentru fondul de vânătoare şi mai puţin peisagistic. Uneori, se asociază cu tufişuri şi
mangrove, oglinzi de apă şi mlaştini şi devin neatractive şi periculoase pentru turişti prin
fauna de aligatori, crocodili şi alte specii de animale periculoase.
Peisajele subtropicale umede de pe coastele pacifice şi atlantice ale Americilor,
Sud-Estul Chinei şi Sudul insulelor Japoniei sunt asemănătoare celor mediteraneene.
Peisajul savanelor propriu-zise cu peisaje pitoreşti de ierburi înalte sau pâlcuri de păduri
rare cu o faună de mare bogăţie şi varietate prezintă o deosebită atracţie pentru turismul
de cunoaştere, ştiinţific, safari sau fotosafari. Numeroase parcuri naţionale, rezervaţii
cinegetice s-au amenajat în Kenya, Tanzania, Zimbabwe etc., dar peisajele insolite ale
savanelor pot fi văzute şi în America de Sud, America Centrală, în alte ţări din Africa,
Asia de Sud-Est, Nord-Estul Australiei etc.
Peisajele de semideşert şi stepă cu vegetaţie săracă, de ierburi sau tufişuri, pâlcuri
de arbuşti şi arbori, în apropierea unor surse de apă nu au o atracţie turistică şi sunt
răspândite pe platourile înalte din SUA (Colorado, Columbia), preeriile din America de
Nord, pampasul argentinian, stepele Câmpiei Ruse etc.
Peisajele de deşert sunt specifice marilor deşerturi ale lumii, cu mari dune de nisip,
masive montane şi stânci reziduale, depresiuni şi oaze, hamade etc. şi vegetaţie sporadică,
peisajele divers colorate, faună specifică, mai ales la marginea lor. Sunt cunoscute
deşerturile Sahara, Kalahari, Arabiei, Australiei, Mongoliei, Atacama, Marelui Bazin etc.
(vezi detalieri în Glăvan V., 2000; Dinu, 2002).
România se caracterizează printr-o mare varietate de peisaje naturale şi parţial
umanizate, care reprezintă ambientul activităţii de turism, iar prin unele componente
chiar resurse şi atracţii turistice. Prezentăm câteva trăsături generale.
Peisajul montan alpin şi subalpin. Pe culmile cele mai înalte, de peste 2.000 m, o
mare atracţie turistică prezintă peisajele alpine: cu pajişti întinse şi bogate (leagăn al
păstoritului românesc şi al unor sărbători populare tradiţionale ce se menţin şi azi), de pe
platourile munţilor Godeanu, Ţarcu, Şureanu, Cindrel, Lotru, Parâng, Bucegi, Rodna, sau
cele de mai jos (subalpine) cu relief glaciar, tern, dar impunător prin grandoarea şi
semeţia formelor sale (circuri şi văi glaciare, piscuri golaşe, creste zimţate şi custuri etc.);
sunt specifice masivelor: Făgăraş (cu cea mai mare suprafaţă ocupată de relieful glaciar
din ţară, 127 kmp, 175 de circuri şi 50 de văi glaciare), Retezat (54 kmp, cu cel mai
complex relief glaciar), Parâng, Rodna, Ţarcu, Godeanu, Bucegi, Iezer; cu un farmec
77
aparte se înscriu aici numeroase lacuri de înălţime (circa 180) adăpostite pe fundul circurilor
glaciare între impresionante abrupturi stâncoase şi pânze de grohotiş (Retezat 58 lacuri),
Făgăraş (30), Parâng (28), Rodna (23), Godeanu (22) (Geografia României III, 1987).
Crestele şi piscurile alpine, verticalitatea pereţilor stâncoşi, prezenţi la tot pasul în
Carpaţi, au conturat şi un important domeniu pentru practicarea escaladei şi alpinismului,
mai ales în partea de est a Carpaţilor Meridionali, centrele de alpinism de la Buşteni,
Braşov şi Sibiu fiind recunoscute pe plan naţional şi internaţional. Sunt peste 1.000 de
trasee cu diferite grade de dificultate pentru alpinismul de vară, de iarnă, localizate, mai
ales în masivele în care predomină formele glaciare sau abrupturile calcaroase, cum sunt:
Bucegi (256 trasee), Piatra Craiului (218), Retezat (71), Apuseni (69), Cheile Bicazului
(42), Făgăraş (11), Cernei (21) (Kargel, 1988).
Prin poziţia lor centrală, Carpaţii sunt uşori accesibili din toate colţurile ţării, iar
configuraţia reliefului, altitudinile nu prea mari (2.544 m alt. max.) şi fragmentarea
datorată mulţimii depresiunilor, a văilor, pasurilor şi trecătorilor facilitează pătrunderea şi
circulaţia în toate direcţiile şi până aproape în interiorul masivelor montane.
Peisajul montan al domeniului forestier. Este dat de etajele forestiere, respectiv
cele de foioase şi foioase în amestec cu răşinoase.
Cele două tipuri de peisaj dispun de un important domeniu schiabil. Fizionomia şi
expunerea reliefului, dispunerea altitudinală a acestuia, alături de condiţiile meteorologice
sunt factori favorizanţi ai sporturilor de iarnă.
Se remarcă prezenţa altor resurse ca apele minerale, fond cinegetic şi piscicol,
atracţii culturale etc. care sporesc zestrea turistică a peisajelor montane (vezi cap. 8).
Peisajul ariilor depresionare şi al culoarelor de văi montane este reprezentat prin
mulţimea depresiunilor intramontane şi cursurilor de apă care traversează sau pătrund în
munte. Depresiunile intramontane (Maramureş, Vatra Dornei, Giurgeu-Ciuc, Braşov,
Haţeg etc.) şi văile (Oltului, Mureşului, Someşului, Jiului etc.) sunt evidente prin
atracţiile turistice.
Peisajele geografice cu specific carstic. Arealele calcaroase, puţin răspândite în
ţara noastră (2 % din teritoriu), se remarcă, totuşi, prin peisaje carstice, uneori aride, dar
de mare spectaculozitate, cu o paletă largă de forme şi fenomene carstice de suprafaţă şi
de adâncime. O importanţă deosebită pentru turism o prezintă platourile cu doline şi
lacuri carstice temporare, cheile, abrupturile, izbucurile, stâncăriile şi crestele, precum şi
peşterile şi râurile subterane cu cascade etc.
Ţara noastră dispune de un important potenţial speologic cu o recunoscută valoare
ştiinţifică şi estetică. O mare parte dintre acestea, prin valoarea ştiinţifică şi estetică, se
constituie ca unicate pe plan naţional şi chiar internaţional, fiind declarate monumente ale
naturii sau rezervaţii speologice.
În rocile conglomeratice din unele masive montane, agenţii externi au sculptat un
microrelief cu forme bizare şi de mare atracţie pentru turişti („turnuri”, „ciuperci”, „clăi”,
„sfincşi” etc.).
Peisajele munţilor mijlocii şi joşi, împăduriţi de regulă, au resurse turistice şi
componente naturale puţin variate şi aspecte peisagistice mai modeste sub aspect estetic
şi cognitiv.
Peisajele geografice deluroase şi de podiş cu specific vitipomicol. Dealurile şi
podişurile se înscriu cu un potenţial turistic al reliefului mai modest, reprezentat prin
78
aspecte peisagistice legate, mai ales, de alternanţa dealurilor cu depresiunile şi văile, iar
întinsele păduri de foioase şi plantaţii de pomi şi viţă de vie, covorul păşunilor sau
fâneţelor şi bogăţia de ape şi mai ales a celor minerale (clorosodice, bicarbonatate sau
sulfuroase) completează şi îmbogăţesc valoarea turistică a acestora.
Un real interes turistic prezintă unele fenomene geologice ca „Focurile nestinse” de
la Andreiaşu de Jos (jud. Vrancea) şi „Vulcanii noroioşi” de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici
(jud. Buzău) sau structuri geologice cum sunt „blocurile de calcar” de la Brăila
(jud. Buzău), „Muntele de sare” de la Slănic (jud. Prahova), Râpa Roşie (jud. Alba) etc.,
toate monumente ale naturii. În podişul Dobrogei relieful prezintă o mai mare varietate,
predominând cel carstic cu peşteri, abrupturi, chei şi cel rezidual format pe granite verzi cu
măguri înecate în grohotiş şi stâncării, care înviorează peisajul stepic al Dobrogei de nord.
Peisajele geografice deluroase cu specific industrial, în care industria uneori
poluantă se impune atât în mediul înconjurător, cât şi în activitatea de turism, pe care o
periclitează.
Peisaje de câmpie. Câmpia, deşi monotonă, prin prezenţa unor văi cu lunci largi şi
însoţite de zăvoaie de sălcii şi plopi sau păduri de foioase, prin configuraţia formelor
fluviatile (meandre, belciuge sau cursuri părăsite cu oglinzi de apă, maluri abrupte) şi a
crovurilor, uneori cu apă sărată, dispune de un potenţial turistic al reliefului redus şi puţin
valorificat, în prezent.
Peisaje de deltă şi luncă. Delta se remarcă prin originalitatea sa peisagistică,
vegetală, morfohidrologică şi faunistică, fiind un unicat european atât sub aspect
ecologic, cât şi al modului de habitat în mediul deltaic, iar turistic este una dintre cele mai
reprezentative şi valoroase zone din ţară. Potenţialul turistic este determinat, mai ales, de
elementele cadrului natural, care prin îmbinarea lor armonioasă, dau o mare varietate şi
originalitate peisajului. Originalitatea cadrului natural, în care se îmbină în mod diferit,
dar spectaculos, suprafeţele acvatice cu terenurile mlăştinoase şi stuficole, grindurile
marine şi fluviatile, plaja mării şi dunele de nisip cu peisajele aride şi exotice etc. dă nota
atractivă a acestui teritoriu.
Peisajul litoralului românesc al Mării Negre
Unele elemente naturale ale litoralului, mai puţin favorabile, între care relieful plat
şi montan al Dobrogei şi ţărmul mării, optimul climatic redus sunt compensate de alte
trăsături care îl fac competitiv. Potenţialul turistic al litoralului marin este destul de
complex impunându-se atât prin plaja şi apa mării, cât şi prin resursele balneare. Unele
obiective cultural-istorice şi economice situate în apropiere se asociază celor naturale,
conferindu-i litoralului condiţii pentru a răspunde unui spectru larg de motivaţii turistice:
odihnă, cură balneară complexă (profilactică, terapeutică, recuperatorie), agrement
sportiv şi divertisment cultural etc.
Potenţialul turistic cultural-istoric
Reflectă istoria, cultura şi civilizaţia multimilenare ale omenirii, care se regăsesc, în
parte, în identitatea popoarelor.
Vestigiile culturii şi civilizaţiei omenirii sunt prezente pretutindeni în lume, fie că
aparţin antichităţii sau Renaşterii, ori epocii moderne sau contemporane.
Vestigiile antichităţii sunt numeroase şi de mare valoare pentru istoria şi civilizaţia
popoarelor şi îşi au începutul încă din mileniul IV î.Hr., iar unele influenţe ale artei greco-
79
romane se continuă în Europa până prin secolul VI d.Hr. Amintim în acest sens: vestigiile
culturii şi civilizaţiei egiptene, cu piramidele şi Sfinxul de la Giseh (lângă Cairo),
templele faraonice de la Abu Simbel, Luxor, Karnak, Edfu, insula Phile, celebrele
morminte din Valea Regilor şi Valea Reginelor etc.; vestigiile străvechilor civilizaţii din
Mesopotamia (summeriene, akadeene, babiloniene) din Irak, cu primele oraşe-state,
temple, turnul „Zigurat” etc.; civilizaţia străveche persană din Iran (Teheran, Isfahan,
Şhiraz); civilizaţia canaaniană (şi apoi ebraică) din Palestina; vestigiile civilizaţiilor
chineze şi indiene; vestigiile civilizaţiilor cretană, miceeană, elenistică, romană, aflate în
tot spaţiul mediteranean, iradiind până în Bazinul Pontic, la Nord, Asia Mică şi India, la
Est; vestigiile celţilor în centrul şi vestul Europei; vestigiile civilizaţiei şi culturii olmece,
toltece, xicalane şi mai târziu, mayaşe, aztece şi incaşe din Mexicul Central, din America
Centrală şi respectiv din America Latină etc.
Şi pe teritoriul carpato-danubian românesc existau arii de cultură, cu trăsături
proprii, vestigiile lor aflându-se în muzee sau in situ: cultura musteriană; culturile:
Gumelniţa (Muntenia); Hamangia (Dobrogea); Boian (Câmpia Română); Cucuteni
(Moldova, Transilvania de S-E, Muntenia de N-E); cultura geto-traco-dacică, în general.
Urmează vestigiile civilizaţiei şi culturii Evului Mediu (secolul VI-XV), de mare
bogăţie în varietate (pictură, arhitectură, literatură, muzică etc.), unde, pe fondul
greco-latin şi parţial celtic, apare aportul popoarele germane şi arabe ca şi al bizan-
tinismului creştin.
Cultura şi civilizaţia modernă, prezentă la tot pasul într-un itinerar turistic, îşi are
originile în îndepărtata perioadă medievală şi se continuă până în prezent.
Diversitatea şi complexitatea acestui uriaş potenţial cultural se exprimă, turistic,
prin anume obiective cultural-istorice. Acestea sunt, de regulă, vestigii sau monumente
istorice şi de artă, creaţii ştiinţifice şi tehnice etc. a căror valoare intrinsecă şi turistică
totodată este dată de importanţa istorică şi arheologică, memorială şi documentară,
artistică, tradiţională şi culturală, urbanistică, peisagistică şi ambientală. Desigur, atrac-
tivitatea turistică este sporită şi de unele atribute ca unicitatea şi ineditul, datorate stilurilor
artistice, arhitecturale, constructive şi fizionomiei obiectivelor, dimensiunii sau funcţiei.
Încercând o sistematizare şi o prezentare sintetică, obiectivele cultural-istorice,
indiferent de vechimea lor, se pot structura în mai multe categorii, şi anume: vestigii ale
culturilor preistorice; edificii militare şi civile; monumente de artă şi ansambluri
arhitecturale; monumente de artă religioasă; edificii culturale; monumente de artă
plastică; etnografie şi folclor.
Detalii privind prezenţa şi repartiţia acestor obiective cultural-istorice se găsesc în
partea a doua a cărţii şi în literatura de specialitate (Glăvan V., 2000 a, 2000 b; Cocean P.,
colab., 2002; Dinu M., 2002).
Vestigiile preistorice se prezintă cu trăsături proprii de la o regiune la alta, ca
modalităţi de afirmare a civilizaţiei umane. Acestea se exprimă prin numeroase obiecte
de artă (ceramică, podoabe, fibule), pictură şi desene sau construcţii megalitice.
Vestigiile megalitice sunt construcţii datate încă din mileniile 4-3 î.Hr, au caracter
religios sau simbolistic, fie cu rol astronomic. Se găsesc sub formă de: menhiri (blocuri
de piatră necioplite, înfipte vertical în pământ); dolmeni (blocuri sau plăci de piatră
orizontale sprijinite pe doi menhiri) şi cromlehuri (menhiri dispuşi în cerc sau semicerc).
80
Acestea se întâlnesc în Bretagnia (Franţa): complexele de la Carnac Menec,
Men-er-Horec’h şi Masa Negustorilor; în Anglia este celebrul complex de la Stonehenge,
lângă Salisbury; în Spania: Almeria, Pomerarl sau Viral; în insula Paştelui (Chile): statui
gigant de 20 t alături de 280 de morminte acoperite cu platforme de piatră şi edificiul
Ahu Vinopu. Desenele şi picturile rupestre, forme de artă mezolitică şi neolitică, multe
intrate în Patrimoniul cultural universal, sunt prezente în Norvegia (Alta), Suedia
(Tanum), Algeria sahariană (Munţii Tassili) sau în peşteri ca Eyzies şi Lascaux (Franţa),
Altamira (Spania).
Cea mai mare pare parte a vestigiilor neolitice se află în muzeele din toate ţările, ca
şi în România.
Edificiile militare şi civile, comune tuturor civilizaţiilor omenirii, au o mare
răspândire pe glob şi cunosc de-a lungul timpului forme diferite de la cele mai simple, cu
scop militar (ziduri, turnuri, forturi), la unele mai complexe, de apărare şi locuire (castre,
cetăţi, oraşe întărite cu cetăţi). Zidurile şi turnurile sunt fortificaţii de apărare şi pază
ataşate sistemului defensiv al cetăţilor şi aşezărilor sau fortificaţii militare izolate: Marele
Zid Chinezesc, Turnurile din La Rochelle (Franţa), York (Anglia), Belem (Lisabona),
Turnul Chindiei de la Târgovişte.
Forturile sunt fortificaţii militare de sprijin logistic şi strategic construite de către
europeni în epocile de colonizare a Americii şi Africii. Dată fiind funcţia de apărare,
forturile au ziduri de incintă groase, turnuri, porţi masive; în perspectivă, au constituit
nucleul unor viitoare centre urbane şi comerciale: Fort Worth, Fort Lauderdale (S.U.A.),
Fort Lamy (N’Djamena), Fort Archambault (în Ciad) în Africa. Castrele romane sunt
fortificaţii de apărare la graniţa imperiului roman din Marea Britanie până în Asia Mică.
Vestigii ale castrelor romane se află pretutindeni în Anglia (York), Franţa, Germania, iar
în România sunt circa 332 de asemenea locaţii: Drobeta – Turnu Severin, Micia,
Tibiscum, Potaissa, Porolissum. Unele dintre acestea au evoluat până la nivel urban,
ridicate la rang de municipiu sau colonia: Drobeta, Apullum, Napoca, Tomis,
Sarmizegetusa Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica de lângă Haţeg, fosta capitală a
Daciei romane.
Cetăţile sunt cele mai răspândite vestigii şi apar ca fortificaţii sub forma zidurilor,
bastioanelor şi şanţurilor periferice, au avut funcţii multiple, de apărare şi de habitat
pentru populaţia locală. Cetatea era cea mai comună exprimare a aşezărilor antice şi
medievale. De aceea se disting cetăţi antice (greceşti, feniciene) pe ţărmurile Mării
Mediterane (Troia, Micene, Tirint, Gela etc.) şi ale Mării Negre (Tomis, Histria, Callatis,
Argamum etc.); cetăţile greco-romane din Albania (Apollonia, Antigonia, Antipatia,
Pojan, Girocastro etc.); cetăţile dacice şi romano-bizantine şi mai timpurii (Teleac lângă
Alba Iulia), Ciceu – Corabia (jud. Bistriţa Năsăud) sau Sarmizegetusa Regia (Grădiştea
Muncelului), Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie etc. Cetăţile medievale (feudale) se impun
prin masivitatea zidurilor, fortificaţiile lor (bastioane, contraforturi, turnuri),
amplasamentul în locaţii mai puţin accesibile (San Marino) şi mai bine apărate, stilurile
constructive etc. Funcţia de apărare a impus o poziţionare a cetăţilor la graniţa ţărilor (în
Republica Moldova pe Nistru), la intersecţia arterelor de intensă circulaţie (Babilon
(Irak), Palmira şi Damasc (Siria), Târgovişte, Bucureşti), pe malurile fluviilor şi mărilor
intens navigabile (Constantinopol, Genova, Veneţia, Cadiz, La Rochelle, Dubrovnic);
cetăţile aztece din Guatemala şi Mexicul istmic; cetăţile incaşe şi preincaşe din Peru
81
(cetatea Cuzco, Machu-Picchu, Mayos Lloyta) şi Bolivia (Tihuanaco, Acopana);
fortificaţiile berbere din Marocul saharian: Tiznit, Quarzazate, Agid, Tafraoat etc.
De regulă, marile oraşe europene s-au conturat pe vetrele unor cetăţi antice sau
feudale, de aceea au fost şi oraşe-cetate la începuturile urbanizării lor, ca: Moscova
(Kremlin), Kiev, Sankt Petersburg, Paris (Ile de la Cité), Londra, Bucureşti, Timişoara,
Craiova, Sibiu etc.
Un mare interes turistic prezintă vestigiile cetăţilor feudale din România, ridicate
de breslele târgoveţilor în faţa atacurilor turceşti, de unde şi denumirea turnurilor de pază
sau bastioanelor în grija cărora se aflau. Apar oraşele întărite cu cetăţi din secolele
XIII-XIV în Transilvania, Banat şi Crişana ca: Sighişoara, Sibiu, Braşov, Târgu-Mureş,
Cluj-Napoca, Oradea, Timişoara etc. Se remarcă şi ansamblurile voievodale şi vestigiile
fortificate de la Curtea de Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Curtea Veche – Bucureşti,
precum şi cetăţile moldoveneşti Suceava şi Neamţ sau cele de pe Valea Nistrului
(Hotin, Soroca, Cetatea Albă, Tighina). Cetăţile ţărăneşti cu incinte din ziduri groase de
circa 3 m, înalte de 10-12 m, întărite cu turnuri şi bastioane se păstrează la Prejmer
(secolul al XV-lea), Biertan (secolul al XVI-lea), Câlnic, Cristian, Râşnov etc. Desigur,
sunt şi alte cetăţi de pământ, piatră sau lemn ca la Dăbâca (secolele XI-XIII), Biharea,
Piatra Craivii, Severinului etc.
Monumente de artă şi ansambluri arhitecturale sunt obiective turistice de mare
interes, date fiind valoare artistică (sculptură, decoraţii, pictură, stil arhitectonic) şi
istorică a acestora, sporită de peisajul spectaculos, care le ambientează. Castelele sunt
locuinţe fortificate ale seniorilor sau împăraţilor feudali construite în perioada de
fărâmiţare statală şi de războaie intense şi prelungite. Ele sunt construite deci pe
domeniile seniorale sau regale. Marea majoritate a castelelor sunt întărite cu ziduri,
creneluri, contraforturi, turnuri de apărare, şanţuri periferice, poduri mobile etc. Se găsesc
pe tot continentul euro-asiatic, în special în ţările central-vestice europene, dar şi în India,
China şi Japonia. Unele dintre castele sunt construite în locuri izolate, dominante, pe
promontorii sau pe piscuri montane şi au perspectivă spre regiunile înconjurătoare. Sunt,
de regulă, fortificate şi au rol de apărare a ţinuturilor limitrofe (castelele de pe Valea
Rinului, din Pirinei sau din regiunea Prealpilor elveţieni sau italieni). Amintim castelele
Foix şi Urgel din Franţa şi respectiv Spania, Salzburg din Austria, Palatul Naţional şi
Palatul Pena din Lisabona, Bran şi Huniazilor din România. Alte castele sunt construite
în locuri pitoreşti cu păduri şi ape bogate în fond cinegetic şi piscicol, cum ar fi cele de pe
Valea Loarei din Franţa (Chambord – cu un parc naţional cinegetic, Chemonceaux,
Amboise, Bois etc.), din Spania, Italia (Sfortza), Germania, Elveţia, Cehia sau Anglia.
Uneori, castelele prezintă atractivitate turistică şi prin istoria sau legendele care se ţes în
jurul lor. Multe castele au intrat în circuitul turistic, fiind amenajate ca hoteluri cu specific
de epocă sau muzee, dar majoritatea sunt private, fie transformate în reşedinţe oficiale
(Buckingham – Anglia, Hradčany în Cehia, Château de Fontainebleau în Franţa.
Treptat, funcţia strategică se diminuează şi apar palatele ca edificii arhitecturale,
mai somptuoase, ridicate în stiluri arhitectonice mai simple. Clădirea are o mare valoare
artistică, este împodobită cu decoraţii, picturi renumite, sculpturi, înconjurată de grădini şi
parcuri şi deţine valoroase opere de artă. Renumite sunt palatele Versailles (Franţa),
Schönbrunn (Austria), Palatul Parlamentului (Budapesta), Peleş, Cotroceni, Şuţu
(România).
82
Remarcăm ca obiective turistice de mare valoare palatele imperiale din China
(Palatul Imperial, Palatul de Vară, Palatul Armoniei etc. din Beijing), numeroasele palate
din Japonia, ţările Asiei de Sud-Est (Indochina) sau palatele musulmane din sudul Indiei
(Man Mundir (secolul al XV-lea din Gvalior)) şi ţările islamice. În America palatele au o
răspândire mai redusă.
Există şi alte ansambluri arhitectonice ridicate în stiluri arhitecturale variate
(renaşterea italiană, germană sau franceză, baroc, empire şi secession, academismul
francez, eclectic etc.), care prin valoarea lor sunt declarate monumente de artă şi
arhitectură. Ele împodobesc toate oraşele lumii şi adăpostesc muzee şi alte instituţii sau
sunt proprietate privată.
În România există numeroase asemenea edificii cu funcţiuni variate în prezent:
Castelele de la Criş (secolele XVI-XVII), Brâncoveneşti (secolul al XVI-lea), Vinţu de
Jos etc., Casele Şuller (secolul al XVI-lea), Argintarului (secolul al XVI-lea),
Negustorilor (secolele XV-XVIII) etc., toate în stilul Renaşterii transilvănene (italiene);
Palatul Justiţiei (secolul al XIX-lea), Palatul Ministerului Agriculturii (secolul al XIX-lea),
Ghica-Tei (secolul al XIX-lea) în Bucureşti – Renaştere franceză; Palatul episcopal din
Oradea (secolul al XVIII-lea), Palatul Brukenthal (secolul al XVIII-lea), azi muzee,
Palatul Discaterial, Casa Savoia din Timişoara, Casa Sfatului din Braşov (secolele
X-XVIII-lea) – stil baroc; ansamblurile arhitectonice gotice: Palatul Culturii din Iaşi,
Casa Haller din Sibiu, Clădirea Muzeului din Satu Mare etc.; în stil empire (secolul
al XVIII-lea), şi secession (secolele XIX-XX) s-au construit Palatul Culturii din Târgu-
Mureş, Hotelul Dacia din Satu Mare etc., iar în academismul francez (secolul al XIX-lea)
sunt edificii ca Universitatea din Craiova, Banca Naţională – Bucureşti, Ateneul Român,
Palatul CEC; arhitectura clasică şi neoclasică este reprezentată prin Palatul Ştirbei din
Buftea, clădirile Muzeului de Istorie a României, Universitatea Bucureşti, Hotelul
Ardealul din Arad, Palatul Culturii din Ploieşti, Palatul Regal (Muzeul de Artă al
României) etc., în fine, este şi un stil brâncovenesc reprezentat prin castelele de la
Mogoşoaia (secolele XVII-XVIII) şi Potlogi (secolul al XVIII-lea), Casa Băniei (secolul
al XVII-lea) din Craiova, ansamblul de la Curtea Veche din Bucureşti etc. De mare
valoare turistică sunt şi clădirile fortificate de tip „culă” specifice României, precum
casele Greceanu şi Duca (Măldăreşti – Vâlcea), Coţofeanu şi Glogoveanu (Craiova), sau
conacele boiereşti de la Stoeneşti, Floreşti şi Herăşti etc.
Monumentele istorice şi de artă religioasă cunosc o mare varietate şi răspândire
pe toate continentele şi în toate statele, fiind mai concentrate acolo unde societăţile umane
s-au consolidat mai de timpuriu.
Acestea îndeplinesc anumite ritualuri legate de înmormântare (stupa, mausoleul,
piramida, cimitirele), dar în marea majoritate se practică cultul religios (biserica,
catedrala, moscheea, mânăstirea, sinagoga).
Stupele sau dagobele sunt cele mai vechi monumente comemorative din India
(secolul II î.Hr..), de fapt movile funerare de pământ (tumuli), de mari proporţii, placate
cu sculpturi, statui, coloane sau porticuri, care o dată cu buddhismul, au devenit o
construcţie de cărămidă, unde se păstrau relicvele sfinţilor. Cea mai veche, din secolul
II î.Hr., se păstrează la Bharhut în India Centrală şi cea mai grandioasă din secolul
III d.Hr. este marea stupă a lui Aşoka din Sanchi, înaltă de 13 m şi cu un diametru de
32 m şi sculpturi de mare rafinament.
83
Desigur, stupe mai există şi în restul Indiei (Sarmath şi Amaranti), în China (Xian
şi Sagyesi). Tumuli ca movile funerare se află şi în România, dar neornamentate,
„Tumulii traci” cu tezaure marcante.
Cimitirele înglobează în dorinţa de rememorare şi reculegere, mai multe morminte
ale oamenilor simpli sau personalităţi. Uneori mormintele atrag prin valorile arhitecturale
(Cimitirul monumental din Pisa) sau prin valenţele artistice – pictură, sculptură şi poezie
(Cimitirul Vesel de la Săpânţa – Maramureş). Amintim printre cele mai importante
cimitirul militar Arlington (Washington), Père Lachaise (Franţa), unde sunt
înmormântate personalităţi marcante, Bellu (România) cu morminte ale oamenilor de
litere, cărturari etc.
Mausoleele, monumente funerare, uneori de mare valoare artistică sub aspect
arhitectural, sculptural şi pictural, se găsesc pe teritoriul Greciei Antice, India (Taj-Mahal,
secolul al XVII-lea, din Agra – capodoperă artistică mahomedană, Hirmayan din Delhi),
China (mausoleul lui Mao), Japonia (mausoleele şogunilor din Nikko şi Edo), Paris
(mausoleul lui Napoleon), Moscova (mausoleul lui Lenin, la Kremlin), Turcia
(mausoleul lui Ataturk, Ankara), România (mausoleul de la Mărăşeşti şi de la biserica
Arbore).
Un loc aparte printre mausolee se înscriu şi mormintele faraonilor egipteni, cu
intrări frumos ornamentate şi săpate în stâncă în Valea Regilor (61 de morminte) şi Valea
Reginelor pe Valea Nilului.
Piramidele sunt monumente funerare comemorative, epigee, cu trăsături
arhitecturale particulare ca: masivitate, armonie, rigoare şi grandoare, cu multe încăperi
interioare, învăluite în mister. Se remarcă piramidele egiptene, renumite fiind cele de pe
platoul Giseh, lângă Cairo, cu faimoasele piramide ale lui Keops, Kefren şi Mikerinos
(2613 – 1494 î.Hr.); piramidele din America Centrală ale civilizaţiilor mayaşe şi aztece
dispuse sub formă de trunchi de piramidă, unde platforma superioară avea rol de
observator astronomic, fie de sanctuar pentru desfăşurarea unor ritualuri sacre. Asemenea
piramide, realizate între 1250 î.Hr. – secolul X d.Hr., se află şi uimesc lumea la
Teotihuacan (Piramida Soarelui), Cuicuiel şi Tolpan în Mexic, Peru, China (în provincia
Xian) etc. După unii autori, în această categorie se încadrează şi „ziguratele”
mesopotamiene (2112 – 2099 î.Hr.) construite în formă de trepte, ca nişte piramide
suprapuse.
Sanctuarele sunt incinte delimitate prin ziduri sau pietre în care sunt construite
temple, altare, statui destinate zeilor; aici se făceau procesiuni religioase sau „preziceri”.
După Herodot, sanctuarele erau numeroase în Grecia Antică (circa 18), renumite fiind
cele de la Acropole (Erechteion, templul lui Hefaistos, Parthenonul), Delfi, Epidaur,
Olympia etc. în fostul Imperiu Roman, dar şi India, China, Japonia (la Nikko, Nagoya,
Izumo) etc.
Templele sunt edificii religioase de mare amploare şi originalitate, realizate la
început în peşteri naturale şi apoi sunt săpate în granit sau alte roci, ca templele – grotă
sau temple – peşteră (rupestre) datate din secolul II î.Hr. – X d.Hr. În India sunt peste
1.200 de asemenea temple realizate în plan de cruce, iar arcul de deasupra portalului este
în formă de potcoavă sau floare de lotus. Capodopere, în acest sens, sunt: templul din
Karla (78 d.Hr.), impresionant prin dimensiuni (41/15 m, 30 de coloane, bolta centrală de
30 m înălţime); complexul Ajanta (cu 29 temple şi mânăstiri, cu basoreliefuri,
84
altoreliefuri, picturi etc.); complexul de la Ellora (34 temple şi mânăstiri pe circa 2 km) şi
de la Kaliba; Mohalipurm şi insula Elephanta în sudul Indiei. Astfel de temple se
întâlnesc şi în Afganistan şi mai ales în China (Dunhuang, Datong, Lonmen) sau pe
Valea Nilului la Abu Simbel. Templele de suprafaţă sunt prezente pretutindeni în lume,
şi reprezintă adevărate opere de artă (arhitectură, sculptură, pictură). Se remarcă cele din
Grecia Antică, India, China, Japonia, Valea Nilului (Luxor, Karnak, Theba, Napata).
Influenţele buddhismului în Asia de Sud-Est se exprimă prin realizarea de temple şi
pagode, unele dintre cele mai importante din lume ca: ansamblurile arhitecturale (temple,
palate) Angkor Vat din Kampucia şi Borobodor din Djava, Wat-Arun din Bangkok,
pagoda Shwe Dagon din Rangoon (Myanmar) etc. În Thailanda se găsesc peste 5.000 de
pagode şi 2.000 de temple buddhiste, iar în Mynamar (Birmania) peste 2.000 de pagode.
În America Centrală şi America Latină se remarcă templele mayaşe şi aztece de la
Teotihuacan (Quetzalcoalt şi Templul Broaştelor), Chichen-Itza, Tulum etc. din Mexic,
Tikal (Guatemala), Templul Copan (Honduras) şi incaşe de la Machu-Picchu (Peru),
Insula Soarelui şi Insula Lunei (Lacul Titicaca), Tihuanaco şi Calasasaya (Bolivia) etc. În
Europa, templele şi pagodele sunt înlocuite cu biserici, corespunzător credinţei creştine,
iar în ţările musulmane de moschei.
Bisericile sunt edificii religioase specifice creştinismului şi au o mare răspândire în
Europa şi America.
Prezintă mare interes turistic prin vechimea şi dimensiunile lor cât şi prin
particularităţile arhitectonice, decoraţiile interioare, pictura etc. Se remarcă bisericile
celebre Sainte Chapelle din Paris (gotic, 1243-1248), Périgueun (secolul al XII-lea) şi
Arles (Franţa), San Ambroggio din Milano (romanic, secolul al XI-lea), Lichtenfels
(roco, secolul al XVIII-lea), în Germania. În România se întâlnesc toate tipurile
arhitectonice şi o paletă variată de stiluri, bisericile impresionând şi prin pictura sau
frescele interioare, fie prin frumuseţea icoanelor. Binecunoscute sunt bisericile din piatră
de la Densuş, Sântămăria Orlea, Strei Sângeorgiu, Râmeţ etc. sau bisericile cu pictură
interioară sau cu icoane de la Remetea, Hălmagiu, Ocna Sibiului, Vad, Feleac, Iaşi,
Suceava, Bucureşti pictate în secolele XIII-XIV sau în secolul al XVIII-lea. De remarcat
în construcţiile bisericeşti, adoptarea unor stiluri proprii, moldovenesc şi brâncovenesc
(bizantin), care se remarcă şi în bisericile Trei Ierarhi (secolul al XVII-lea), Sf. Gheorghe
(secolul al XVII-lea) din Iaşi, complexul episcopal din Roman (secolele XVI-XVIII),
Curtea Veche, Patriarhia şi Sf. Gheorghe din Bucureşti. Sunt renumite şi bisericile
întărite cu fortificaţii (ziduri, contraforturi, turnuri, palisade) numite biserici fortificate
întâlnite la Sebeş (secolul al XII-lea), Cristian (secolul al XIII-lea), Sibiu, Cisnădie,
Hărman, Biertan, Saschiz etc.
Catedralele se evidenţiază prin arhitectura proprie, stilul constructiv,
ornamentaţiile sculpturale şi picturale de mare fineţe care le dau valoarea artistică. Multe
dintre aceste edificii religioase, ca şi în cazul bisericilor, de altfel au fost realizate în mai
multe etape, de aceea în arhitectura şi fizionomia lor se regăsesc mai multe stiluri
constructive şi arhitecturale, în raport cu epoca (secolul), ctitorul şi artiştii care au
contribuit la edificarea lor. Se evidenţiază catedralele stilului romanic: Sf. Sofia din
Istanbul, Basilica San Marco din Veneţia, Catedralele din Pisa, Ravena şi Florenţa
(Italia), Santiago de Compostela (Spania) şi alte catedrale din Germania, Anglia,
Bulgaria, Polonia etc. În România, stilul romanic a pătruns în Transilvania la Alba Iulia
85
(secolul al XI-lea), Cisnădioara, Herina etc. Reprezentative sunt catedralele ridicate în stil
baroc în Zaragoza (bazilica Nuestra Senora del Pilar), Salamanca, Madrid (Spania),
Germania, Austria, Italia (San Pietro – Vatican din Roma) şi Oradea (România).
Clasicismul s-a dezvoltat îndeosebi în Franţa şi Anglia (Sf. Paul din Londra).
Catedralele gotice sunt cele mai numeroase şi variate, fiind răspândite în Franţa, Anglia,
Spania, Germania, Austria etc. Se remarcă prin grandoarea şi valoarea artistică a lor
catedralele Notre Dame din Paris, din Chartes, Reims, Amiens, Strasbourg (Franţa),
Canterbury, Salisbury, domul din York, Westminster din Londra (Anglia), domul din
Köln, Freiburg, Ulm (Germania), din Burgos, Leon, Avila, Sevilla (Spania), Domul din
Milano, Siena, Orvietto (Italia), România (Biserica Neagră din Braşov, Cluj), Kiev
(Sf. Sofia), Novgorod, Moscova (Vasile Blajenâi, Uspenski), St. Peterburg (Sf. Isaak
Sobor, „Petru şi Pavel”); Kazan, Suzal (Rusia). Impresionantă prin structura de tip
arborescent, inedită este şi catedrala Sagrada Familia (secolul al XIX-lea) din Barcelona
(Spania) încă, neterminată. În America Centrală şi Latină, impresionante catedrale s-au
construit în Mexico City, Leon, Caracas, Bogota, Lima, Buenos Aires, Sao Paolo, Rio de
Janeiro etc. Uneori li se asociază Campanilelle, turnuri suple şi înalte construite ca
clopotniţe pentru chemarea credincioşilor la rugăciune (Campanilla basilicii San Marco
din Veneţia).
Mânăstirile sunt ansambluri arhitecturale circumscrise unui lăcaş de cult (biserică
sau catedrală). De-a lungul anilor, focare de cultură şi învăţământ, muzeele amenajate
aici dispun de manuscrise şi cărţi vechi, documente istorice şi religioase, obiective şi
podoabe de cult. În unele aşezăminte funcţionează tiparniţe, ateliere de artizanat, iar în
toate mânăstirile se organizează hramuri, manifestări folclorice şi pelerinaje. Un deosebit
interes turistic prezintă mânăstirile cu biserici pictate pe pereţii exteriori (fresce
exterioare) din România: Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Arbore (monumente
intrate în Patrimoniul Cultural Universal), precum şi altele ca: Putna, Probota, Neamţ,
Bistriţa etc. din Moldova; Cozia, Hurezi, Tismana etc. în Oltenia; Râmeţi etc. în
Transilvania. Renumite sunt mânăstirile de pe Muntele Athos (Grecia), Rila şi Nesebar
(Bulgaria), Pavia şi Monte Casino (Italia), Grande Chartreuse, Mont Saint-Michel
(Franţa), Montserat cu statuia neagră „La Moreneta” (Nuestra Senora), protectoarea
Castilei (Spania), ansamblul religios „Apariţia miraculoasă a Maicii Domnului” (Nuestra
Senora) de la Fatima (Portugalia) etc.
Moscheile sunt ansambluri religioase reprezentative pentru ţările islamice, dar şi în
vechile teritorii cucerite de musulmani în Europa, Asia şi Africa.
Prezintă importanţă prin grandoarea lor şi a bolţilor, mozaicurile, minaretele
asemănătoare campanillelor, în forme diferite, ornamentaţii şi picturi remarcabile. Sunt
reprezentative: Moscheea Albastră din Istanbul, Moscheea din Cordoba transformată în
catedrală, Moscheea Omeazilor din Damasc, Kalean din Buhara, El Mansur din
Marachech, Moscheea lui Mohamed din Mecca, Moscheea Şahului din Ispahan (Iran),
Moscheea Al-Azhar din Cairo etc. În România s-au construit la Constanţa, Babadag,
Mangalia, Bucureşti etc. unde trăieşte o populaţie musulmană.
Sinagogile sunt construcţii religioase ale lumii semite răspândite în Israel
(Ierusalim, Tel Aviv, Haifa) şi în alte ţări din Europa şi America, unde diaspora evreiască
este mai numeroasă. Templul coral în Bucureşti, sinagogile din Bârlad, Iaşi, Botoşani etc.
sunt cele mai importante aşezăminte din România.
86
De aşezămintele bisericeşti sau monahale sau de orice cult se leagă anumite
sărbători religioase, Hr.amuri sau pelerinaje religioase, care atrag numeroşi turişti şi
credincioşi (Patriarhia Română, Catedrala metropolitană de la Iaşi, Mânăstirile Putna,
Suceviţa, Voroneţ, Nicula, Polovragi, Tismana etc.). Pelerinaje religioase se desfăşoară
spre centrele creştine, buddhiste, hinduse sau islamice de renume internaţional ca: Roma,
Ierusalim, Santiago de Compostella, Lourdes, Chartres, Fatima, Mecca, Ellora, Benare şi
Agra (India) etc.
Edificiile culturale sunt interesante pentru turism prin arhitectura, forma şi funcţia
lor culturală şi educativă sau memorială şi documentară. Acestea au evoluat în timp, ca
destinaţie, ansamblu arhitectonic şi ornamentaţie, cele din antichitate fiind mai originale
şi grandioase. Agora sau forumul reprezintă o incintă dreptunghiulară sau pătrată,
înconjurată de galerii şi temple, respectiv era „piaţa centrală” a vechilor metropole antice,
dotată cu o tribună pentru oratori şi însufleţită de numeroase statui.
Se evidenţiază Agorele Atenei, Salonicului, Romei, forumul din Pompei etc. care,
în vremurile noastre, au cedat locul amfiteatrelor sau centrelor culturale ca locuri de
dezbateri şi dialoguri.
Teatrele erau instituţii de cultură, specifice oraşelor antichităţii greceşti Atena,
Olimpia, Micena, Epidaur şi romane (Roma).
Amfiteatrele sunt edificii culturale sau sportive comune imperiului roman
(Colosseumul din Roma, amfiteatrele din Verona, Pompei – Italia), Nîmes, Beziers,
Arles (Franţa) sau Granada, Pamplona etc. (Spania), unde se desfăşoară în prezent
coridele. Arhitectural, cuprindeau tribunele pentru spectatori, arena, unde aveau loc
luptele şi culisele destinate luptătorilor sau cuştilor pentru animale sălbatice.
Edificiile operelor impresionează prin arhitectura şi decoraţiunile interioare sau
exterioare (Viena, Paris, New York, Sidney), dar, mai ales, prin spectacolele şi artiştii
care le susţin (Scala din Milano, Metropolitan în New York).
Universităţile au atras atenţia din cele mai vechi timpuri atât prin atmosfera
academică şi de emulaţie spirituală, prin impactul afectiv asupra turiştilor, cât şi prin
zestrea lor documentară şi arhitecturală (biblioteci, muzee, documente ale marilor
personalităţi, parcuri, clădiri de epocă, campusurile etc.). Aşa se remarcă universităţile
Europei medievale din Bologna, Ravena, Padova în Italia, Sorbona (Franţa), Cambridge
şi Oxford în Anglia, Heidelberg şi Köln în Germania, Cracovia (Polonia), Viena
(Austria), Praga (Cehia), Salamanca (Spania) sau, de mai târziu, din SUA (Haward –
New York, Georgetown – Washington, Standford şi Berkeley – San Francisco etc.).
Bibliotecile sunt edificii culturale care atrag turiştii şi cititorii prin concentrarea de
volume, valoarea şi vechimea tipăriturilor, a grafiei şi stilurilor, prezenţa cărţilor şi a
manuscriselor originale, incunabulelor, papirusurilor, dar şi prin istoria şi arhitectura
clădirii.
Amintim Biblioteca Congresului SUA (430 km de rafturi, 85 de milioane de cărţi
în 470 limbi); Biblioteca Parlamentului din Otawa (445 milioane de volume, 1 milion de
vizitatori pe an); noua bibliotecă din Alexandria (Egipt); Biblioteca Academiei Române,
Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia, Biblioteca
Teleky din Târgu-Mureş etc. din România.
Muzeele, ca instituţii culturale, sunt foarte răspândite pe plan mondial şi variate ca
tipologie şi importanţă valorică. Ele constituie o atracţie turistică atât prin valoarea
87
artistică, istorică etc. a exponatelor sau specificul acestora, cât şi prin stilul arhitectural şi
decorativ al clădirilor care le adăpostesc.
Se întâlnesc astfel muzee de artă, de istorie, de etnografie, ale ştiinţelor naturii,
profilate pe anumite exponate etc. Ca mărime şi valoarea exponatelor pot fi muzee
naţionale, regionale (cele mai multe şi variate) şi locale care cuprind exponate la nivelul
ţării, ariei sau din perimetrul local. Cele de mare valoare, internaţională, cuprind valori
aparţinătoare şi altor culturi sau ţări. Amintim câteva dintre cele mai importante muzee
ale lumii: British Museum (Londra), Louvre (Paris), Prado (Madrid), Centrul de Artă
Modernă Regina Sofia (Madrid), Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, Muzeul de
artă Gulbenkian (Lisabona), Schönbrunn (Viena), Ermitage (Sankt Petersburg), Galeriile
de Stat Tretiakov (Moscova), Top Kapî (Istanbul), Rijks (Amsterdam), Uffizzi
(Florenţa), Vatican (Roma), Metropolitan (New York), Muzeul de Artă Africană
(Washington), Muzeul de Egiptologie (Cairo) etc. Ca muzee specializate de mare atracţie
sunt muzeele figurilor de ceară (Madam Tussaud – Londra, Amsterdam,
Sankt Petersburg), Muzeul Caleştilor Regale (Lisabona), Muzeul Ceasurilor şi
Pendulelor din Zürich, Muzeul Internaţional al Păpuşilor (Delhi), Muzeul
Comunicaţiilor (Berlin), Muzeul Spaghetelor (Imeria – Italia), Muzeul pantofilor
(Gotvaldow – Cehia), Muzeul Aurului – Brad, Muzeul Chihlimbarului – Colţi din
România etc. Răspândite sunt şi muzeele de istorie cu colecţii arheologice şi obiecte
legate de istoria ţării respective (Atena, Roma, Cairo, Florenţa etc.). Un loc aparte îl
ocupă şi muzeele ştiinţelor naturii (Smithsonian – Washington, Muzeul de Ştiinţe din
Anglia, Muzeul de Oceanografie din Monte Carlo etc.). Mari colecţii de artă (picturi,
sculpturi), reprezentând arta şi cultura Renaşterii, arta şi cultura chineză, japoneză etc., se
află în muzeele celebre din Europa, China, Japonia, SUA etc., unele amintite mai sus.
Unele dintre muzee au devenit atracţii turistice şi prin valoarea arhitecturală a Palatelor
care le adăpostesc Louvre, Ermitaj, Sala Armelor din Kremlin, Prado, de la Oradea, Cluj-
Napoca, Bucureşti etc. în România.
În România, prezintă interes deosebit Muzeul de Istorie a României, Muzeul de
Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Muzeul Geologic, Muzeul de Artă (Bucureşti), Muzeul
Colecţiilor (Bucureşti), Muzeul Unirii (Alba-Iulia), Muzeul de Istorie (Cluj-Napoca),
Muzeul Regiunii Porţile de Fier, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa,
Complexul Muzeal Palatul Culturii Iaşi etc.
Casele memoriale înglobează obiecte şi mărturii despre personalităţile care au
locuit în aceste edificii. Sunt numeroase asemenea clădiri în Europa, SUA, Asia, dar şi în
România.
Monumente de artă plastică, statui, plăci comemorative sunt numeroase ca
realizări ale genului, evocă memoria unor personalităţi sau evenimente marcante (grupuri
statuare, obeliscuri, statui ecvestre, statui şi busturi, arcuri de triumf, fântâni arteziene
etc.) sau realizări artistice de excepţie (Complexul Brâncuşi de la Târgu-Jiu). Acestea
constituie atracţii turistice inedite, unele datând din Antichitate sau din perioada
Renaşterii europene şi sunt prezente pretutindeni în lume. Cea mai mare parte a operelor
de artă plastică sunt amplasate în parcurile de recreere (Hyde Park, Fontainebleau,
Herăstrău, Cişmigiu), fie în squaruri sau în pieţele şi pe bulevardele marilor oraşe.
Etnografia şi folclorul ocupă un loc important în zestrea spirituală şi materială a
popoarelor, identificându-se cu acestea. S-au păstrat, în general, în arii mai puţin
88
dezvoltate economic şi formează o parte însemnată a ofertei turistice şi o componentă a
imaginii turistice a multor ţări din Magreb, Indochina, Egipt, China, India sau România.
Bogăţia şi diversitatea artizanatului, arta prelucrării lemnului, a decorării obiectelor,
prelucrarea artistică a pietrei, metalului, osului, cornului, ceramica smălţuită sau
nesmălţuită, roşie, albă sau neagră, măştile populare etc. constituie creaţii populare
răspândite în întreaga lume, exprimând autenticul şi specificitatea fiecărui popor. Se
găsesc în numeroase bazare, târguri, talciocuri şi cu diverse ocazii festive.
Piesele de port popular tradiţional, folclor, datinile şi obiceiurile sunt prezenţe de
mare pitoresc în ţări ca Austria (Tirol), Ungaria, România, Maroc, Tunisia sau în India şi
China, Japonia, fie în ţările Africii Central-Estice etc. Instalaţiile tehnice populare –
ansambluri tradiţionale rurale – se găsesc in situ în România ca mori de apă şi vâltori,
dârste şi pive, mori eoliene, joagăre etc., reprezentând ingeniozitatea ţăranului român.
Arhitectura populară este omniprezentă în ţările africane şi asiatice, ca şi în România. Se
regăseşte în arhitectura caselor şi anexelor, porţile sculptate la casele maramureşene,
casele cu ocol întărit cu piatră sau lemn, specificul caselor oşeneşti, maramureşene,
olteneşti, bucovinene, lipoveneşti, satele-crâng din Munţii Apuseni etc. din România;
igluul eschimoşilor din Groenlanda sau Arhipelagul Nord-Canadian; pueblo-ul indian
(SUA); gospodăriile tip „ferma” – ranch sau hacienda în America; iurta – cortul specific
Asiei Centrale şi Mongoliei; casele pe piloni, construite în deltele şi pe văile fluviilor
Gange, Brahmaputra, Mekong, Yangtze etc. ca şi în Indonezia şi Polinezia; colibele din
argilă şi lemn ale triburilor africane; aşezările fortificate în Magreb etc.
Bisericile din lemn, cu arhitectură gotică, prezente în judeţele Maramureş, Sălaj,
Alba şi Cluj, sunt bine cunoscute peste hotare pentru arhitectura lor de mare originalitate.
Din circa 81 de asemenea biserici, multe au intrat în Patrimoniul Cultural UNESCO:
Ieud, Bârsana, Deseşti, Poienile, Rogoz, Plopiş, Surdeşti etc.
Bogatul tezaur etnofolcloric (mobilier, ţesături, ustensile casnice, vase ceramice
etc.) se află adăpostite în muzee etnografice pavilionare, prezente în marile zone
folclorice din lume, iar gospodării ţărăneşti cu acareturile specifice ariei de provenienţă,
stâne, instalaţii tehnice ţărăneşti, ateliere de meşteşuguri, mijloace tradiţionale de
transport etc. se găsesc în muzeele etnografice în aer liber.
Printre muzeele etnografice din România de mare reprezentativitate pentru
autenticitatea arhitecturii şi tehnicii populare tradiţionale, a meşteşugurilor se află:
Muzeul Satului şi de Artă Populară şi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti; Muzeul
Civilizaţiei Tradiţionale „Astra” din Dumbrava Sibiului, Muzeul Culturii Tradiţionale a
Lemnului din Câmpulung Moldovenesc, Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca, Muzeul
Etnografic „Ţara Crişurilor” din Oradea etc. şi alte muzee regionale şi secţii în aer liber
din Sighetul Marmaţiei, Negreşti – Oaş, Baia Mare, Rădăuţi, Gura Humorului, Pădurea-
Verde – Timişoara etc.
De un real interes printre turişti se bucură Târgurile – concurs ale olarilor sau
creatorilor populari contemporani, cum sunt: Târgul ceramicii populare româneşti
„Cocoşul de Hurez – Horezu, Târgul olarilor de Rădăuţi, Arcso (Harghita), Craiova,
Piteşti, Dumbrava Sibiului etc.
Manifestări folclorice (cântec, dans, port popular), mult apreciate de turişti, au loc
anual în principalele zone folclorice, la Tismana şi Târgu-Jiu, Craiova, Ponoare
(Mehedinţi), Oradea, Râmnicu-Vâlcea, Târgu-Mureş, Sibiu, Tulcea (Festival folcloric
89
internaţional al Dunării). Se remarcă şi festivaluri ale obiceiurilor de iarnă sau
ocazionate de diverse evenimente, care se desfăşoară în numeroase judeţe din
Maramureş, Moldova, Oltenia etc.
Nedeile sunt sărbători populare prilejuite de anumite ritualuri, păstorit, ciclul
vegetal etc. ca: Sânzienele, Înflorirea liliacului în Podişul Mehedinţi, a narciselor. La
japonezi, o dată cu înflorirea cireşului şi a crizantemelor încep sărbătorile sakura şi
respectiv kiku. În România se mai păstrează nedeile legate de păstorit, atât în satele din
„Mărginimea Sibiului”, cât şi în cele de peste munţi, de la Novaci şi Polovragi, sau din
aşezările din culoarul Bran-Rucăr.
Dar sunt şi festivaluri folclorice de valoare internaţională cum sunt cele din Franţa
(Montoire şi Dijon), Spania (Ternel) sau Anglia (Cleveland) etc.
Carnavalurile sunt manifestări populare foarte apreciate de turişti, care se
desfăşoară anual şi atrag turişti din toată lumea (Rio de Janeiro, Veneţia, Nisa, Florenţa
(păpuşilor)).
Festivalurile artistice, variate ca tematică (muzicale, de teatru, cinematografice),
sunt destul de răspândite în lume şi se adresează şi unor segmente de turişti, alături de
publicul spectator favorit. Aşa sunt festivalurile muzicale G. Enescu (Bucureşti), Mozart
(Salzburg), Wagner (Bayreuth), J.Straus, Beethoven sau Schubert (Viena), festivalurile
de muzică modernă (San Remo, Braşov, New Orleans), de teatru (Sibiu, Dijon, Paris), de
film (Cannes, Nisa) etc.
Potenţialul turistic economic şi de arhitectură inginerească
Obiectivele tehnico-economice au fost ridicate de-a lungul timpului din raţiuni
economice, uneori, unele dintre acestea, devenind o atracţie turistică date fiind
grandoarea, estetica sau arhitectura lor, fie funcţionalitatea.
Podurile şi viaductele sunt elemente de tehnică inginerească în domeniul rutier şi
feroviar, a căror tehnică constructivă a evoluat, rezultând adevărate opere de artă. Primele
vestigii apar din antichitatea romană: pilonii podului de peste Dunăre, de la Drobeta-
Turnu Severin, opera arhitectului militar Apollodor din Damasc, dar sunt şi alte poduri
romane conservate în Italia (peste Tibru), Spania (Alcantara, Merida, Cordoba), Franţa
(Saint Chamas); unele poduri sunt decorate cu coloane, statui sau turnuri fortificate. În
feudalism, numărul lor creşte şi se construiesc adevărate obiecte de artă prin decoraţiunile
şi sculpturile anexate (Carcassone, Orthez – Franţa, Cordoba – Spania, Lucerna –
Elveţia). În alte oraşe, apar poduri comerciale cu prăvălii ale negustorilor (Veneţia,
Florenţa, Paris). Uneori arta constructivă a podurilor este tributară stilurilor arhitecturale
ale momentului (renascentist, baroc, clasic etc.); alteori în profilul lor se introduc armături
metalice şi betonul comprimat (Podul Saligny de la Cernavodă, 1895). Spectaculozitatea
podurilor creşte prin suspendarea lor prin cabluri de susţinere ancorate la extreme sau de
pilonii centrali.
Printre cele mai mari poduri sunt în Marea Britanie (Humber), SUA
(Verazzano Narrows), Turcia (Istanbul, strâmtoarea Bosfor), Akashi (Japonia) etc.
Interesante şi podurile basculante peste Tamisa (Tower Bridge – Londra) şi peste Neva
(Sankt Petersburg) sau podurile peste fiordurile norvegiene, fie Podul Oresuna (16 km)
care uneşte Suedia şi Danemarca.
90
Tunelele sunt lucrări tehnico-inginereşti frecvente în ariile montane şi colinare din
Eurasia şi America. Cele mai spectaculoase şi grandioase sunt cele feroviare: Seikan
(Japonia), Eurotunel (Franţa–Marea Britanie), cele din Alpi şi Anzi. Tunelele rutiere de
mari dimensiuni s-au săpat în Munţii Alpi, între Franţa, Elveţia, Austria şi Italia. În
România, cel mai lung tunel se află pe linia ferată minieră Ostra – Leşu Ursului (6.000
m), urmate de Teliu pe linia Braşov – Întorsura Buzăului, Tălăşmani pe traseul Galaţi –
Bârlad etc.
Metrourile subtraversează marile oraşe şi se impun prin staţiile intermediare cu o
arhitectură de mare frumuseţe şi cu funcţionalitate variată (magazine, librării, teatre). Se
impun metroul din Londra (381 km galerii), Paris (233 km), New York (580 km), ce
leagă insulele Manhattan şi Long Island, Moscova, Viena, Madrid, Bucureşti etc.
Canalele sunt construcţii hidrotehnice cu un rol economic, dar şi cu o valoare
turistică pentru croaziere, sporturi nautice şi agrement. De o mare importanţă sunt
canalele: Suez, Panama, Corint, Rin-Main-Dunăre, Dunărea – Marea Neagră, Marele
Canal Chinez (1.782 km), cel mai vechi din lume (mileniu 3 î.Hr.) etc.
Apeductele sunt construcţii hidrotehnice monumentale ale Antichităţii Romane,
care se mai păstrează şi azi: apeductele de la Segovia şi Valencia (Spania) şi Nîmes
(Pont Du Gard) în Franţa sau vestigii ale lor în România la Sarmizegetusa, Istria,
Adamclisi.
Barajele şi lacurile de acumulare sunt grandioase obiective hidrotehnice cu
funcţiuni economice, uneori şi turistice. Impresionează prin dimensiuni, formă şi poziţie
în ambientul natural. Sporesc atractivitatea peisajului, iar oglinda de apă se poate folosi
pentru croaziere, sporturi nautice, agrement nautic, pescuit sportiv. Cele mai mari lacuri
din lume sunt Owen Falls (Uganda), Bratsk (Rusia), Assuan (Egipt), Kariba (Zambezi)
etc., iar din România: Porţile de Fier, Lotru, Vidraru, Izvorul Muntelui etc.
Turnurile sunt construcţii contemporane, care, prin înălţimea lor, oferă panorame
asupra împrejurimilor (Tour Eiffel în Paris, Turnul de la Cascada Niagara) sau folosesc şi
pentru transmisiile TV (Ostankino în Moscova, Berlin, Toronto, Shanghai). Sunt dotate
cu ascensoare, uneori şi camere de hotel şi birouri pentru firme (Shanghai, Moscova).
Farurile au apărut o dată cu intensificarea circulaţiei maritime şi fluviatile încă din
Antichitate, pentru orientarea navigatorilor. Este celebru Farul din Alexandria, una dintre
cele şapte minuni ale lumii antice (283-246 î.Hr.) dispărut în urma unor cutremure, în 1375.
Desigur, sunt şi alte obiective economice, tehnico-economice şi sociale care pot fi
integrate într-o formă de turism specializat (profesional, shopping, tratament balnear,
echitaţie, agroturism etc.), fie de agrement (degustări de vinuri): fabrici de sticlă
(Tomeşti, România), fabrici de parfum (Egipt), de papirus (Egipt), de piele (Turcia,
Egipt, China), centre de artizanat (ţările Magrebiene, Egipt, China etc.), furnale vechi
(Reşiţa, Călan, Ghelari, România), forje (Vlăhiţa, România), galerii şi saline (Praid,
Târgu-Ocna, Cacica, România; Polonia, Germania); mine vechi (Roşia Montană –
galeriile romane, Baia de Criş, Brad în România; Germania): uzinele Malaxa şi Ford,
Moara Asan (Bucureşti, România); gări vechi (Târgu-Frumos, Filaret – Bucureşti,
România); podgorii (Murfatlar, Ostrov, Odobeşti, Cotnari); herghelii (Mangalia, Rădăuţi,
Lucina); amenajamente silvice, parcuri dendrologice şi grădini botanice (Bazoş, Simeria
– România; Franţa). Cele mai mari grădini botanice din lume sunt la Londra, Berlin şi
Montreal.
91
Legat de activităţile economice, târgurile şi expoziţiile devin centre de atracţie
pentru cei interesaţi, cât şi pentru turişti. Aceste acţiuni sunt organizate, de regulă, anual.
Renumite târguri se organizează la Berlin, Leipzig, Paris, Londra, Harare, Moscova,
Sankt Petersburg, New York, Bucureşti etc. şi au un puternic caracter comercial, fiind
specializate pe anumite produse, inclusiv turism. Expoziţiile au şi un pronunţat caracter
festivist, pe lângă cel comercial şi s-au organizat în ultimii ani la Sevilla, Lisabona, Paris,
München, Tokio etc.
Remarcabile centre de polarizare a turiştilor sunt şi târgurile prilejuite de anumite
evenimente (în mediul rural sau urban), la care participă alături de producători şi
comercianţi şi mulţi turişti interesaţi, printre altele de atmosfera inedită creată. Aşa sunt
târgurile (iarmaroacele), bazarurile în lumea arabă, „Târgul de fete” de pe Muntele
Găina (Alba) etc.
Amenajări şi manifestări sportive. Amenajările sportive sub forma stadioanelor au
apărut încă din antichitate (stadionul olimpic din Atena, unele amfiteatre romane) şi
cunosc o mare răspândire în oraşele mari din toată lumea. Sunt renumite prin grandoarea
şi mărimea lor (Maracana – Rio de Janeiro, San Siro – Milano, Lujinski – Moscova,
Santiago Bernabeu – Madrid), prin tradiţia competiţiilor organizate (Wembley – Londra)
sau prin arhitectură (Monte Carlo, Bari, Atena, München, New Haven etc.).
În apropierea marilor oraşe în care s-au organizat olimpiade, au fost construite sate
olimpice, care atrag numeroşi turişti şi fani ai evenimentelor sportive (Moscova, Sidney,
Barcelona, München, Montreal etc.). Un mare număr de turişti este atras de manifestările
sportive (olimpiade, campionate mondiale, campionate continentale) care presupun o
dezvoltare a infrastructurii şi a structurilor turistice, de agrement şi sport, satele olimpice,
integrându-se, unde este cazul, acestor eforturi investiţionale.
Potenţialul socio-demografic
Cuprinde două elemente importante: populaţia şi aşezările umane:
Populaţia interesează activitatea de turism sub mai multe aspecte, între care amintim:
Populaţia ca rezervor pentru cererea turistică de servicii: creşterea populaţiei,
sporirea ponderii populaţiei orăşeneşti, modificările produse în structura socio-profe-
sională, gradul de cultură şi educaţie al populaţiei, creşterea speranţei de viaţă sunt factori
importanţi în stimularea şi dezvoltarea turismului.
Dar factorul demografic îşi manifestă incidenţa asupra cererii turistice, stimulând-o,
în ţările dezvoltate economic, în care nivelul venitului populaţiei depăşeşte un anumit
prag, iar fluxul turistic emitent devansează cu mult creşterea demografică. În ţările slab
dezvoltate, cererea turistică sporeşte în mai mică măsură faţă de creşterea populaţiei
(vezi India, Bangladesh), aspecte discutate la capitolul 3.3.
Populaţia, ca forţă de muncă în activitatea de turism, domeniu în care
specializările sunt diverse şi cer o pregătire aparte şi înaltă calificare. Cunoaşterea
limbilor străine şi afinitatea spirituală cu ţara de origine a turiştilor sunt atuuri pentru
lucrătorul din turism.
Populaţia, ca element dinamic în creşterea calităţii serviciilor turistice (prin
pregătirea profesională, etică, aptitudini, calităţi psihosociale etc.). De conţinutul
prestaţiilor turistice, de diversitatea şi nivelul calitativ al serviciilor oferite de organizatorii
92
şi prestatorii de servicii pentru turişti depinde gradul de valorificare a ofertei turistice şi de
satisfacţie a turiştilor, respectiv creşterea fluxurilor turistice.
Aşezările umane se impun în turism ca centre emitente pentru fluxurile turistice şi
ca destinaţii ale acestora.
Oraşele constituie factori determinanţi ai cererii turistice prin numărul mare al
locuitorilor, poluarea atmosferei şi anxietatea vieţii urbane, dar şi prin veniturile mai mari
ale populaţiei (vezi cap. 3.3.). Oraşele prin bogăţia sau valoarea obiectivelor turistice,
dotările tehnico-economice, structurile de cazare şi de alimentaţie, de agrement etc. devin
destinaţii pentru turismul urban, în varietatea formelor sale (vezi cap. 4).
Localităţile rurale reprezintă centre emitente mai modeste, dar constituie destinaţii
turistice, îndeosebi cele care dispun de resurse şi obiective turistice, aşa cum sunt satele
turistice româneşti.
Aşezările rurale româneşti mai păstrează, în bună măsură, datinile şi obiceiurile
străvechi, un bogat şi variat folclor, originale elemente de etnografie, monumente istorice
sau de artă, factori naturali de cură sau beneficiază de un pitoresc cadru natural. Unele
dintre aceste aşezări dispun de gospodării corespunzătoare pentru a fi închiriate ca
pensiuni turistice rurale şi au o dotare tehnico-edilitară adecvată şi accesibilitate comodă
şi pot fi integrate în turismul rural, ca sate turistice (Glăvan, 2003).
O mare răspândire o au satele etnofolclorice, care deţin un inestimabil fond
etnofolcloric şi monumente istorice sau de artă religioasă (Bogdan-Vodă, Ieud, Botiza
(Maramureş), Răşinari şi Sibiel (Sibiu); Vama, Ciocăneşti, Suceviţa, Vatra Moldoviţei etc.
(Suceava); Vidra, Soveja, Lepşa, Năruja (Vrancea); Tismana, Curtişoara, Polovragi (Gorj);
Gârda şi Arieşeni (Alba) etc.); sate de creaţie artistică şi artizanală cu o bogată creaţie în
arta populară oferă posibilitatea ca turiştii să se iniţieze în diferite meşteşuguri populare:
Tismana (Gorj); Marga (Caraş-Severin); Dragomireşti, Săpânţa, Sat Şugatag (Maramureş);
Ciocăneşti, Marginea (Suceava) etc.; sate cu monumente istorice şi de artă religioasă cu
valoare de excepţie: Voroneţ, Suceviţa, Arbore, Putna, Vatra Moldoviţei (Suceava),
Vânători Neamţ (Neamţ); sate cu monumente istorice şi de arhitectură renumite pe plan
naţional: Bran, Prejmer (Braşov), Biertan (Sibiu), Densuş (Hunedoara) etc.; sate
peisagistice, adecvate turismului de sejur şi care dispun de condiţii naturale atractive: satele
de munte şi colinare; sate climatice şi balneare cu posibilităţi de plimbare în aer liber,
drumeţie, băi de aer, helioterapie, cură balneară cu izvoare minerale şi emanaţii de gaze
terapeutice: Fundata, Şirnea (Braşov), Botiza (Maramureş), Brădet (Argeş), Vama Veche
(Constanţa), Zizin (Braşov), Oglinzi (Neamţ), Coştiui, Ocna Şugatag, Rodna (Maramureş),
Vâlcele (Covasna), Săcelu (Gorj) etc.; sate pentru practicarea sporturilor de iarnă: Gărâna
(Caraş-Severin), Şirnea, Fundata, Bran (Braşov) etc.; sate pentru practicarea sporturilor
nautice: Murighiol şi Crişan (Tulcea), Vama Veche şi Limanu – 2 Mai (Constanţa), Borca,
Broşteni, Fărcaşa, Poiana Teiului (Neamţ), Avrig (Sibiu) pentru plutărit, canoeing, rafting
etc.; sate vitipomicole: Recaş (Timiş), Jidvei (Alba), Niculiţel (Tulcea), Agapia, Văratic
(Neamţ) etc.; sate pastorale: Vaideeni (Vâlcea), Polovragi (Gorj), Jina, Sibiel (Sibiu) etc.;
sate pescăreşti şi de interes vânătoresc: Crişan, Sf. Gheorghe (Tulcea), Ciocăneşti
(Suceava), Gurghiu (Mureş) etc.; sate cu obiective de interes ştiinţific, rezervaţii, parcuri
naţionale, monumente ale naturii: Ponoare, Cireşu (Mehedinţi), Sadova, Bosanci
(Suceava), Chiuzbaia (Maramureş), Şopot (Caraş-Severin) etc.
93
3.2.2.2. Structurile turistice de cazare
Dezvoltarea activităţii de turism nu se poate realiza fără existenţa unei baze
materiale turistice şi a unei infrastructuri tehnice şi sociale adecvate, menite să pună în
valoare resursele turistice naturale şi antropice de care dispune un teritoriu.
Baza tehnico-materială este o componentă a ofertei turistice şi prezintă o mare
diversificare şi specializare, ca şi serviciile turistice adiacente, de altfel, fiecare tip de
serviciu turistic rezultă din utilizarea unei echipament sau dotare specifică, între aceste
două elemente existând o corelaţie de natură cantitativă şi calitativă.
Structural, baza tehnico-materială a turismului cuprinde: baza de cazare, baza de
alimentaţie, baza de tratament, baza de transport turistic, baza de agrement,
infrastructura tehnică generală şi turistică.
Baza materială a turismului este cunoscută şi sub sintagma de „structuri de primire
turistică”, desemnând „orice construcţie şi amenajare destinată, prin proiectare şi
execuţie, cazării turiştilor, servirii mesei pentru turişti, agrementului, transportului
special pentru turişti, tratamentului balnear destinat turiştilor, împreună cu serviciile
aferente” (Ordonanţa Guvernului, 58/1998).
Aceste structuri de primire turistică au funcţiuni de: cazare turistică, alimentaţie
publică; de agrement; de transport turistic, tratament balnear.
În literatura de specialitate baza materială a turismului mai este prezentată şi sub
denumirea de facilităţi turistice: de transport şi comunicaţii, de cazare, de alimentaţie;
sportive; de agrement şi distracţie; cultural-artistice; de telecomunicaţii, de servicii cu
caracter general (prestări de servicii); de organizare a odihnei şi recreerii (agenţii de
turism, birouri de informaţii turistice); speciale (puncte de frontieră şi control vamal,
muzică de promenadă); de gospodărie comunală etc. (Snak, colab., 2001). Unele dintre
aceste facilităţi sunt de bază şi se adresează direct turismului, altele au caracter general
fiind destinate ansamblului populaţiei şi de care pot beneficia şi turiştii.
Cazarea constituie componenta importantă a bazei materiale a turismului, ea
condiţionează dezvoltarea de ansamblu a turismului, circulaţia turistică în teritoriu,
volumul activităţii turistice şi eficienţa acestui domeniu.
Prin capacităţi de cazare se înţeleg acele dotări de bază materială care asigură
înnoptarea şi odihna turiştilor pe o anumită durată de timp, în baza unor tarife
determinate, diferenţiate în funcţie de gradul lor de confort, perioada de an (sezon) în care
sunt solicitate serviciile de cazare şi îndeplinesc, după caz, şi alte funcţii caracteristice
(alimentaţie, agrement, informare, intermediere, alte servicii).
Baza de cazare mai este cunoscută sub denumirile de structuri de primire turistică
cu funcţiuni de cazare „turistică” sau „industria hotelieră” – simplu „hotelărie”,
incluzându-se şi unităţile similare hotelurilor.
Criterii de clasificare
În practica turistică internaţională, de altfel şi în România, se cunosc mai multe
criterii de clasificare a spaţiilor de cazare şi anume: după structura reţelei de cazare, după
categoria de confort, în funcţie de perioada sau regimul de folosire, durata sejurului,
amplasarea în teritoriu, dimensiunile sau capacitatea de primire etc.
După structura reţelei de cazare se disting forme de cazare de bază (hotel, motel,
han turistic) şi forme complementare (camping, sat de vacanţă).
94
Categoria de confort desemnează unităţile de cazare după caracteristicile
constructive, amplasament, calitatea şi complexitatea dotărilor şi instalaţiilor şi diver-
sitatea serviciilor pe care le oferă. În clasificarea românească există cinci categorii de
confort, de la 1 la 5 stele, de la inferior la o categorie superioară.
După regimul de folosire, unităţile de cazare pot avea o activitate permanentă în
tot cursul anului sau o activitate sezonieră (la munte) sau pronunţat sezonieră (pe litoral).
În funcţie de durata sejurului spaţiile de cazare pot fi: de tranzit (sejururi medii
scurte, uneori o înnoptare), de sejur (cu sejururi scurte sau relativ mai lungi, legate de
concedii, vacanţe în staţiuni); mixte (sejur şi tranzit în unităţi orăşeneşti sau sezoniere).
După amplasarea în teritoriu şi funcţia turistică a acestuia sunt unităţi de cazare:
în staţiuni montane, de litoral, balneoclimatice, în centre turistice şi localităţi urbane, în
care arhitectura construcţiei, dotările şi serviciile se armonizează cu specificul cadrului
natural şi socio-cultural şi forma de turism şi pensiuni turistice rurale.
În raport cu capacitatea fizică de primire se remarcă unităţi de cazare mici
(20-40 locuri), mijlocii (până la 200-400 locuri) şi mari, de tipul complexurilor turistice,
care depăşesc uneori 1.000 locuri; vezi Las Vegas-MGM Grand Hotel cu 5.005 camere şi
Thailanda – Ambasador City, 5.100 camere.
Desigur, sunt şi alte criterii legate de forma de proprietate, forma de exploatare,
serviciile oferite, structura camerelor etc.
Tipuri de structuri de cazare
Structurile de primire cu funcţia de cazare includ mai multe tipuri sau forme de
cazare, a căror definiţie le vom prezenta conform OMT 510/2002 3, prin care s-au stabilit
normele de clasificare a structurilor de primire turistică, definiţii în concordanţă cu
normele Uniunii Europene în domeniu.
Hotelul este structura de primire turistică amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri,
care pune la dispoziţia turiştilor camere, garsoniere sau apartamente dotate corespunzător,
asigură prestări de servicii specifice şi dispune de recepţie şi de spaţii de alimentaţie în
incintă.
Hotelurile compuse din apartamente sau garsoniere, astfel dotate încât să asigure
păstrarea şi prepararea alimentelor, precum şi servirea mesei în incinta acestora, sunt
considerate hoteluri-apartament.
Motelul este unitate hotelieră situată, de regulă, în afara localităţilor, în imediata
apropiere a arterelor intens circulate, dotată şi amenajată atât pentru asigurarea serviciilor
de cazare şi de masă pentru turişti, precum şi pentru parcare în siguranţă a mijloacelor de
transport.
Categoria de clasificare: hoteluri: 5-1 stele; hoteluri-apartamente 5-2 stele;
moteluri 3-1 stele.
Hotelul pentru tineret este formă de cazare cu dotări simple, adaptate cerinţelor
tineretului, care asigură servicii de cazare, masă, agrement pe baza unor regulamente de
organizare interioară specifice.
3
OMT – Ordin al Ministrului Turismului pentru aprobarea Normelor metodologice privind
clasificarea structurilor de primire turistice, conform HG 1328/2001 (OMT 510/2002, publicat în
„Monitorul Oficial” 582bis/2002).
95
De regulă, sunt amplasate în centre urbane universitare, staţiuni şi în alte zone
turistice frecventate de tineret. Categoria de clasificare : 3-1 stele.
Hostelul este o structură de primire cu o capacitate minimă de 3 camere sau aparta-
mente dispuse pe un nivel sau pe mai multe niveluri, în spaţii amenajate, de regulă, în clădiri
cu altă destinaţie iniţială decât cea de cazare turistică. Categoria de clasificare: 3-1 stele.
În ţara noastră au apărut, în ultimii ani, mai multe hosteluri la Bistriţa (Codrişor),
Aiud (Casa Helvetica), Timişoara (Timişoara), Izvorul Mureşului (Vila Cloşca),
Cluj-Napoca (Continental), Bucureşti (Elvis Hostel, Helga Hostel), Sighişoara
(Sighişoara Hostel, Elvis Hostel) etc.
Cabana turistică este o unitate de turism de capacitate redusă, funcţionând în
clădiri independente cu arhitectură specifică, asigură cazarea, alimentaţia şi alte servicii
specifice necesare turiştilor aflaţi în drumeţie sau la odihnă în zona montană, rezervaţii
naturale, în apropierea staţiunilor balneare sau a altor obiective de interes turistic. Se
diferenţiază: cabane de altitudine sau izolate, la peste 1.000 m alt. şi cabane uşor
accesibile (de altitudine mică), la sub 1.000 m alt., cu acces auto. Categoria de
clasificare: 3-1 stele.
Refugiile turistice sunt structuri de primire situate în locuri izolate şi greu accesibile
din zona montană, de regulă, la altitudini mari, având o capacitate redusă, un grad minim
de confort şi un număr redus de persoane de deservire. Nu se clasifică.
Cabanele de vânătoare şi de pescuit sunt unităţi de cazare, de capacitate redusă,
amplasate în zone bogate în fond cinegetic şi de pescuit, care asigură condiţii de cazare şi
servicii suplimentare specifice activităţii. Categoria de clasificare: 3-1 stele.
Vila turistică este o structură turistică de capacitate relativ redusă, funcţionând în
clădiri independente, cu arhitectură specifică, situate în staţiuni balneoclimatice sau în
alte zone şi localităţi de interes turistic, care asigură cazarea turiştilor şi prestarea unor
servicii specifice.
Categoria de clasificare: 5-1 stele.
Bungalowurile sunt structuri de primire turistică de capacitate redusă, realizate, de
regulă, din lemn sau din alte materiale similare. În zonele cu umiditate ridicată (munte,
mare) acestea pot fi construite şi din zidărie. Sunt amplasate în perimetrul campingurilor,
satelor de vacanţă, ca unităţi independente în cadrul unor staţiuni sau zone turistice, fie ca
spaţii complementare pe lângă alte structuri de primire. Asigură cazarea turiştilor, precum
şi celelalte servicii prestate de unitatea de bază. Funcţionează, de regulă, cu activitate
sezonieră. Categoria de clasificare: 3-1 stele.
Pensiunile turistice rurale sunt unităţi de cazare cu o capacitate de cazare de până
la 10 camere, totalizând maximum 30 de locuri, funcţionând în locuinţele cetăţenilor sau
în clădiri independente, care asigură în spaţii special amenajate cazarea turiştilor şi
condiţiile de pregătire şi servire a mesei 4. Categoria de clasificare: 5-1 margarete.
Pensiuni turistice urbane au o capacitate de cazare de până la 20 de camere şi
prezintă aceleaşi caracteristici. Categoria de clasificare: 5 –1 stele.
Campingul este destinat să asigure cazarea turiştilor în corturi sau rulote, astfel
amenajate încât să permită acestora să parcheze mijloacele de transport, să îşi pregătească
4
Se numesc pensiuni agroturistice (1994), acele pensiuni care au acelaşi număr de
locuri, dar sunt obligate să asigure produse agricole proprii (vezi Glăvan V., 2003) şi nu
neapărat servirea mesei.
96
masa şi să beneficieze de celelalte servicii specifice acestor tipuri de unităţi. Parcela de
campare este de 10 mp. Categoria de clasificare: 4-1 stele.
Căsuţele sunt spaţii de cazare de dimensiuni reduse, realizate din lemn sau alte
materiale similare, compuse, de regulă, dintr-o cameră şi un mic antreu sau terasă şi,
uneori dotate şi cu grup sanitar propriu. Se montează în campinguri, pe lângă alte unităţi
de cazare şi de alimentaţie pentru turism.
Satul de vacanţă este un ansamblu de clădiri, de regulă, vile, delimitat, care asigură
turiştilor servicii de cazare, de alimentaţie şi o paletă largă de prestaţii turistice
suplimentare (agrement, sportive, culturale etc.). Categoria de clasificare: 3-2 stele.
Spaţii de campare se pot amenaja, în condiţii stabilite, în incinta curţii sau grădinii
aferente proprietăţilor din mediul urban şi rural.
Apartamente sau camere de închiriat în locuinţe familiale sau în clădiri cu altă
destinaţie oferă servicii de cazare şi posibilitatea preparării hranei în bucătăria folosită
exclusiv de turişti sau în comun cu locatarul. Categoria de clasificare: 3-1 stele.
Navele maritime şi fluviale, inclusiv pontoanele plutitoare utilizate pentru cazarea
turiştilor pe durata călătoriei sau ca hoteluri plutitoare ancorate în porturi, se clasifică pe
stele (de la 5 la 1) în funcţie de calitatea dotărilor şi a serviciilor pe care le oferă, ca la
hoteluri cu excepţia dimensiunilor spaţiilor de cazare.
Tabelul nr. 6
Structuri de cazare turistică în România la 31 iulie 2003
– număr –
Total tip Din total, pe categorii de clasificare:
Tipuri de structuri
structuri
de primire Ne-
primire 5 stele 4 stele 3 stele 2 stele 1 stea
turistică clasif.
turistică
Structuri de cazare turistică
3569 10 125 427 1479 1080 448
existente
Hoteluri 886 7 33 151 428 224 43
Hoteluri pentru tineret 4 - - 1 1 2 -
Hosteluri 15 - - 3 11 1 -
Moteluri 143 - - 23 64 49 7
Hanuri 16 - - - - - 16
Vile turistice 676 3 67 90 193 210 113
Cabane turistice 138 - - 6 13 58 61
Pensiuni turistice urbane 328 - 19 71 194 43 1
Pensiuni turistice rurale 266 - 5 30 175 56 -
Pensiuni agroturistice 515 - - 34 344 37 -
Campinguri 74 - - 2 7 49 16
Popasuri turistice 15 - - - 5 0 -
Sate de vacanţă 2 - - 1 1 - -
Bungalowuri 265 - - 12 37 216 -
Tabere de elevi şi
157 - - - - - 157
preşcolari
Căsuţe turistice 60 - - - 4 23 33
Spaţii de cazare pe nave 9 - 1 3 2 2 1
Sursa: Capacităţi de cazare turistică existentă la 31 iulie 2003, INS, 2003.
97
Capacităţile de cazare în România
În ţara noastră, la nivelul anului 2003, existau 3.569 de structuri de cazare turistică
(tabelul nr. 6), din care 58,0 % reprezentau hoteluri, 21,8 % pensiunile turistice etc. În
ceea ce priveşte categoria de confort, România ocupă un loc modest în turismul
internaţional cu o pondere de circa 41,8 % structuri de cazare cu confort de 2 stele şi
32,3 % de o stea şi numai 10 unităţi de cinci stele (7 hoteluri şi 3 vile turistice) şi 125
structuri de patru stele (3,5 %).
Numărul locurilor de cazare turistică însumau 273.614 în anul 2003. Dintre acestea
58,0 % au fost incluse în hoteluri, 11,0 % în campinguri, 6,0 % în vile turistice, 2,7 % în pen-
siuni turistice rurale etc. Pe categorii de confort, situaţia este asemănătoare ca mai sus, adică:
locurile de categoria 2 stele reprezintă circa 42,0 %, cele de o stea cu 25,6 %, de 3 stele cu
10,5 %, iar cele de confort superior ocupă abia 2,9 %, restul fiind neclasificate (tabelul nr. 7).
Repartiţia locurilor de cazare pe principalele destinaţii turistice româneşti
evidenţiază primatul „litoralului românesc al Mării Negre” cu o pondere de 43,3 %
(respectiv 118.531 locuri); oraşele şi centrele turistice 28,3 % (77.635 locuri); staţiunile
balneare 15,4 % (42.189 locuri); aria montană 12,0 % (32.458 locuri) şi Delta Dunării
1,0% (2.801 locuri).
Repartiţia locurilor de cazare în teritoriu este inegală în raport cu atracţia turistică şi
poziţia geografică a judeţelor, astfel: Constanţa (119.785 locuri), Vâlcea (10.990), Bihor
(10.475), Prahova (9.810), Braşov (9.611), Harghita (8.185), Suceava (5.577), Bucureşti
(8.639) etc.
Tabelul nr.7
Locuri de cazare turistică în România la 31 iulie 2003
– număr –
Tipuri de Total tip Din total, pe categorii de clasificare:
structuri structuri
Ne-
de primire primire 5 stele 4 stele 3 stele 2 stele 1 stea
clasif.
turistică turistică
LOCURI – TOTAL 273.614 2.263 5.908 28 943 115.009 70.288 51.203
Hoteluri 158.776 230 4.411 23.319 91.457 32.914 4.445
Hoteluri pentru tineret 202 - - 116 34 52 -
Hosteluri 424 - - 87 254 83 -
Moteluri 5.795 - - 704 3032 1 939 120
Hanuri 378 - - - - - 378
Vile turistice 16 464 3 867 1 131 4 183 5 196 5 054
Pensiuni turistice urbane 5 670 - 406 1 530 2 908 790 36
Pensiuni turistice rurale 3 272 - 58 398 2 170 646 -
Pensiuni agroturistice 4 238 - - 414 3 107 717 -
Campinguri 27 598 - - 792 5 806 18 075 2 925
Popasuri turistice 877 - - - 478 399 -
Sate de vacanţă 56 - - 20 36 - -
Bungalowuri 4 769 - - 88 375 4 306 -
Tabere de elevi şi preşcolari 32 821 - - - - - 3 2821
Căsuţe turistice 5 354 - - - 252 2 591 2511
Spaţii de cazare pe nave 559 - 166 206 110 67 10
Cabane turistice 6 361 - - 138 807 2 513 2 903
Staţiuni balneare 42 189 - 76 1 747 22 936 11 919 5511
Staţiuni de litoral 118 513 24 1 227 8 664 54 250 38 821 15 345
Staţiuni montane 32 458 5 1 520 4 612 9 185 6 102 11 024
Oraşe şi trasee turistice 77 635 2 024 3 049 13 500 27 700 13 036 18 326
Delta Dunării (inclusiv Tulcea) 2 801 - 41 420 925 418 997
Sursa: Capacităţi de cazare turistică existentă la 31 iulie 2003, INS, 2003 (prelucrare).
98
Indicatori economici utilizaţi în activitatea de cazare
În practica economică din turism se utilizează un „Sistem de indicatori ai activităţii
de turism” folosiţi în aprecierea economică şi socială a acesteia.
Ca indicatori economici ai funcţiei de cazare se utilizează un grup de indicatori,
între care prezentăm pe cei utilizaţi în cercetările geografice.
a. Numărul de unităţi de cazare: hoteluri, hoteluri-apartament, moteluri, vile
turistice etc. – vezi structura unităţilor de cazare;
b. Numărul de paturi (Np) sau Număr de locuri (NL sau Lc) de cazare, ca unităţi
fizice;
c. Număr de înnoptări (Nînnp.) sau Număr de nopţi cazare (NC) reprezintă
capacitatea efectivă utilizată a unei unităţi de cazare (Cu); pentru acest indicator se
foloseşte frecvent (şi impropriu – n.n. – V.G.) indicatorul Număr zile turist (Nzt), care are
o altă semnificaţie;
d. Capacitatea maximă de cazare (Cmax locuri zile) a structurii de cazare,
care este un produs al numărului de locuri total şi numărul zilelor de funcţionare a
unităţilor de cazare (365 zile, 120, 90 etc.), respectiv: Cmax = NL x 365/120/90
zile; frecvent se găseşte în statistici Cmax locuri-zile, confundându-se NL sau Lc,
număr locuri fizice;
e. Coeficientul de utilizare a capacităţii (Cuc) este un indicator sugestiv şi
reprezentativ de apreciere a eficienţei activităţii de cazare, calculat ca raport între capa-
citatea de cazare efectiv utilizată (Cu, adică Nc) la un moment dat sau într-o perioadă de
timp şi capacitatea de cazare maxim posibilă (NL x 365/120/90 zile, respectiv perioada
de funcţionare a unităţi):
Cu
Cuc = × 100
Cmax
Observaţie: „Cu” se mai poate calcula, ca un produs, între numărul de turişti „NT”
şi sejurul mediu „DS”, zile/turist, adică: Cu = NT x DS. De obicei, „Cuc” se întâlneşte şi
sub sintagma „grad de ocupare” al spaţiilor de cazare.
Volumul de încasări şi respectiv rentabilitatea unităţii de cazare (hotel, motel, vilă
etc.) depind în cea mai mare parte de coeficientul de utilizare (Cuc) şi de nivelul tarifelor
practicate.
Organizarea ofertei hoteliere
Oferta hotelieră se organizează pe lanţuri hoteliere voluntare cum sunt: Unita
Turism (peste 20 de unităţi de cazare), Continental (15 hoteluri), Intercontinental,
Ana – Hotels etc. în România, Accor, Best Western, World Johson, Logiset, Auberges în
America şi în Europa sau lanţuri hoteliere integrate unor conglomerate de întreprinderi
de transporturi (aviatice, căi ferate, rutiere, navale), touroperatoare sau bancare (Voyages
Conseil în Franţa, Neckerman, TUI în Germania etc.). Dar există şi aranjamente de
„franciză” hotelieră, de închiriere şi promovare a mărcii unui lanţ hotelier, sau de
management hotelier (Best Western, Holiday Inn etc.), toate acestea conduc la
internaţionalizarea activităţii de cazare turistică, adică la globalizarea turismului.
99
3.2.2.3. Structurile turistice de alimentaţie
Serviciile de alimentaţie pentru turism, ca o componentă a produsului turistic,
determină calitatea prestaţiei turistice în ansamblul ei, influenţează conţinutul şi
atractivitatea ofertei turistice, cu majore implicaţii asupra dimensiunilor şi orientării flu-
xurilor turistice. Spre exemplu, gastronomia românească („bănăţeană”, „ardelenească”,
„pescărească”, „vânătorească”) se constituie ca un produs turistic românesc recunoscut
pe piaţa turistică internaţională.
Componentă esenţială în structura unei oferte turistice moderne, serviciile de
alimentaţie pentru turism (publică, în general) îndeplinesc pe lângă funcţia fiziologică
propriu-zisă şi unele funcţii de agrement, divertisment cultural, odihnă şi recreere, deci,
de petrecere agreabilă a timpului liber (vezi Lupu, 1999).
În practica turistică, structurile de primire turistică cu funcţiuni de alimentaţie pu-
blică pentru turism sunt nominalizate ca: unităţi de alimentaţie publică din incinta spa-
ţiilor de cazare, unităţi de alimentaţie publică situate în staţiuni turistice, precum şi cele
administrate de societăţi comerciale de turism, unităţi tip fast-food, cofetării, patiserii etc.
Serviciile de alimentaţie pentru turism se asigură prin structuri de primire turistice
cu funcţie de alimentaţie, structurate pe tipuri de unităţi şi clasificate conform normelor
metodologice aprobate prin OMT 510/2002.
Structura unităţilor de alimentaţie pentru turism se clasifică după normele
metodologice amintite în 5 categorii (1-5 stele), de la categoria Lux (4-5 stele) până la
categoria I (3 stele), a II-a (2) şi categoria a III-a, de o stea.
În România funcţionează următoarele tipuri de unităţi de alimentaţie pentru turism
(şi în general pentru populaţie):
• Restaurante: clasice şi specializate: pescăresc, vânătoresc, rotiserie, zahana,
dietetic, lactovegetarian, familial (pensiune); cu specific: cramă, cu specific local sau
naţional; cu program artistic: braserie, berărie, grădină de vară;
• Bar: bar de noapte, bar de zi, café-bar, cafenea, disco-bar (discotecă, videotecă),
bufet-bar;
• Fast-food: restaurant-autoservire, bufet tip expres/bistrou, pizzerie, snack-bar;
• Cofetărie;
• Patiserie, plăcintărie, simigerie.
Prezentăm, pe scurt, definiţiile şi conţinutul acestor unităţi de alimentaţie, care se
constituie ca elemente de bază ale ofertei turistice, iar prin indicatorii economici (număr
de locuri, metri pătraţi (mp) de salon etc.) parte esenţială a eficienţei economice a
turismului.
Restaurantul este local public care îmbină activitatea de producţie cu cea de
servire, punând la dispoziţia clienţilor o gamă diversificată de preparate culinare,
preparate de cofetărie-patiserie, băuturi şi unele produse pentru fumători. El funcţionează
în mai multe profiluri, respectiv: clasic, specializat (pescăresc-vânătoresc, dietetic şi
lacto-vegetarian, rotiserie – zahana, familial-pensiune), cu specific naţional sau local,
braserie, berărie şi grădină de vară.
Restaurantul clasic este local public cu profil gastronomic în care se serveşte un
larg sortiment de preparate culinare (gustări calde şi reci, preparate lichide calde,
mâncăruri, minuturi, salate, dulciuri de bucătărie), produse de cofetărie, patiserie,
100
îngheţate, fructe, băuturi nealcoolice şi alcoolice, produse de tutun etc., în funcţie de
sortimentul minimal stabilit de reglementările metodologice în acest sens. Ca servicii
suplimentare în cadrul structurilor de acest gen se pot organiza banchete, recepţii ş.a.
Aceste unităţi, pe lângă asigurarea diversificată a meniurilor la consumatori, pot
asigura şi confortul recreativ prin formaţii orchestrale, programe artistice, solişti vocali,
instrumentişti sau prin staţii de amplificare cu aparatură muzicală şi emisiuni TV cu
circuit intern.
În funcţie de afluenţa consumatorilor, aceste unităţi pot funcţiona cu program
fracţionat, în servirea micului dejun, dejun şi cină, sau cu program neîntrerupt (non-stop)
cu servicii comandate, sau servicii la comandă (à la carte).
Restaurant specializat serveşte un sortiment specific de preparate culinare şi
băuturi care se află permanent în lista de meniu, în condiţiile unor amenajări şi dotări
clasice sau adecvate structurii sortimentale (pescăresc, vânătoresc, rotiserie, zahana.
dietetic, lacto-vegetarian, familial, pensiune etc.) care formează obiectul specializării.
Specificul acestor unităţi este determinat de: profilul specializat de funcţionare,
gradul de confort ce se asigură în procesul servirii şi regimul de preţuri aplicat;
sortimentul de mărfuri (preparate culinare, de cofetărie-patiserie, băuturi) ce se
încadrează în sortimentul minimal stabilit pentru fiecare profil de unitate.
− Restaurantul pescăresc este o unitate gastronomică ce se caracterizează prin
desfacerea, în principal, a unui sortiment variat de preparate culinare din peşte proaspăt şi
congelat de toate speciile.
− Restaurant vânătoresc este o unitate gastronomică specializată în producerea şi
servirea de preparate culinare de vânat (iepure, căprioară, porc mistreţ, urs, gâşte şi raţe
sălbatice, lişiţe, prepeliţe, fazani, sitari etc.), pregătite în baza reţetelor speciale în acest
sens. Spaţiile de producţie trebuie să dispună de condiţii pentru păstrarea vânatului la frig.
Sortimentul de băuturi trebuie să asigure specialităţile de rachiuri, vinuri roşii, băuturi
răcoritoare etc.
− Rotiseria este un restaurant de mică capacitate (20-50 de locuri la mese), în care
consumatorii sunt serviţi cu produse din carne la frigare-rotisor (pui, muşchi de vită şi
porc, specialităţi din carne etc.), chebap cu garnituri, unele gustări reci (pe bază de
brânză, ouă, legume etc.), salate, sortimente de ciorbe din organe de pui, deserturi,
precum şi băuturi răcoritoare, cafea, vin (în special vin roşu servit în carafe), un sortiment
redus de băuturi alcoolice fine.
− Restaurant – zahana este unitate gastronomică în care se servesc, la comandă, în
tot timpul zilei, produse (specialităţi din carne de porc, vită, batal, miel) şi subproduse din
carne neporţionată (ficat, rinichi, inimă, splină, momiţe, măduvioare etc.), mici, cârnaţi etc.,
pregătite pe grătar şi alese de consumatori din vitrinele de expunere sau platourile
prezentate de ospătari la masă. Potrivit specificului său, mai poate oferi: ciorbă de burtă,
ciorbă de ciocănele, tuslama, tochitură, salate combinate de sezon, murături, dulciuri de
bucătărie, băuturi alcoolice (aperitive şi vinuri).
− Restaurant dietetic este o unitate gastronomică în care se oferă consumatorilor
sortimente de preparate culinare dietetice (pregătite sub îndrumarea unui cadru medical
dietetician) şi băuturi nealcoolice.
101
− Restaurant lacto-vegetarian este o unitate gastronomică în care se desfac, în
exclusivitate, sortimente de preparate culinare pe bază de lapte şi produse lactate, ouă,
paste făinoase, orez, salate din legume, precum şi dulciuri de bucătărie, lactate proaspete,
produse de patiserie, îngheţată şi băuturi nealcoolice.
− Restaurant familial este o unitate cu profil gastronomic care oferă, în mai multe
variante, meniuri complete la preţ accesibil. Preparatele şi specialităţile solicitate în afara
meniurilor se servesc conform preţurilor stabilite în listele de meniu. Băuturile sunt limitate
la sortimente de răcoritoare şi ape minerale. Poate funcţiona şi pe bază de abonament. La
nevoie se poate organiza şi ca secţie în cadrul unui restaurant clasic. De regulă, asemenea
unităţi se organizează în staţiuni turistice sau în pensiuni şi în ferme agroturistice.
Restaurantul cu specific este o unitate de alimentaţie pentru recreere şi
divertisment, care, prin dotare, profil, ţinuta lucrătorilor, momente recreative şi structură
sortimentală, trebuie să reprezinte obiceiuri gastronomice locale sau naţionale, tradi-
ţionale şi specifice diferitelor zone.
Crama, un profil concret al acestui tip de unitate de alimentaţie destinată servirii
turiştilor, desface o gamă largă de vinuri. Acestea se pot servi atât îmbuteliate, cât şi
neîmbuteliate. Prestaţiile organizate în cadrul ei vizează o gamă specifică de preparate
culinare: tochitură, preparate de carne la grătar sau trase la tigaie. Vinurile se servesc din
carafe sau căni din ceramică. Este dotată cu mobilier din lemn masiv, iar pereţii decoraţi
cu scoarţe, ştergare etc. Poate avea program muzical, tarafuri de muzică populară.
Restaurantul cu specific local pune în valoare bucătăria specifică unor zone
geografice din ţară sau a unor tipuri tradiţionale de unităţi (crame, colibe, şuri etc.).
Aceste unităţi, prin amplasare şi amenajare, dotare interioară şi profilul lor, trebuie
să reprezinte stilul de construcţie local. La construirea unităţilor se utilizează materiale
prelucrate sumar, specific regiunii respective, cum sunt piatra, bolovanii de râu, lemn
(brut sau prelucrat), cărămidă, trestie, stuf, răchită etc. Întregul mobilier, vesela,
ornamentele interioare, ţinuta personalului (costume de daci, romani, ciobăneşti etc.),
inventarul textil trebuie să simbolizeze specificul unităţii.
Specialităţile de preparare culinare trebuie să reprezinte obiceiurile de alimentaţie
locală, adoptându-se tehnologii moderne de preparare. Sistemul minimal de preparate
culinare trebuie să urmeze structura succesivă a unui meniu complet (gustări, ciorbe,
mâncăruri, specialităţi culinare, dulciuri etc.). Băuturile recomandate, în sortimentul
minimal, sunt rachiuri şi vinuri din zonele locale. Serviciul se asigură la masă, prin
ospătari. Momentele recreative trebuie să fie asigurate de programe folclorice cu specific
local.
Restaurant cu specific naţional pune în valoare tradiţiile culinare ale unor naţiuni
(chinezesc, grecesc, arăbesc, indian, mexican, italian etc.), servind o gamă diversificată
de preparate culinare, băuturi alcoolice şi nealcoolice specifice. Ambianţa interioară şi
exterioară a saloanelor, programul muzical, uniformele personalului de servire şi celelalte
sunt specifice ţării respective.
Braseria asigură în tot cursul zilei servirea consumatorilor, în principal cu
preparate reci, minuturi, un sortiment restrâns de mâncăruri, specialităţi de cofetărie-
patiserie, băuturi nealcoolice calde şi reci, băuturi alcoolice de calitate superioară, un
bogat sortiment de bere. Acest tip de unitate poate funcţiona ca salon de profil în
structura unui restaurant (justificat prin rapiditatea servirii consumatorilor, ca urmare a
102
timpului limitat de şedere în unitate), sau ca unitate independentă în reţeaua unităţilor de
alimentaţie publică, cu sau fără bază de producţie, respectând acelaşi profil.
Berăria este o unitate specifică pentru desfacerea berii de mai multe sortimente, în
recipiente specifice (ţap, halbă, cană) de diferite capacităţi şi a unor produse şi preparate
care se asociază în consum cu acestea (crenvurşti cu hrean, mititei, cârnaţi, debreţini,
chifteluţe, foetaje, covrigi, migdale, alune etc.), precum şi brânzeturi, gustări calde şi reci,
minuturi (pe bază de ouă şi legume), specialităţi de zahana (1-2 preparate), precum şi
băuturi alcoolice (coniac, rom, sortiment restrâns de vinuri şi băuturi nealcoolice).
Grădina de vară este o unitate amenajată în aer liber, dotată cu mobilier specific
„de grădină” şi decorată în mod adecvat. Serveşte un sortiment diversificat de preparate
culinare, minuturi, grătar, salate, dulciuri de bucătărie şi cofetărie-patiserie, un larg
sortiment de băuturi alcoolice (vinuri selecţionate de regiune, îmbuteliate sau
neîmbuteliate, băuturi spirtoase etc.) şi nealcoolice, cafea, fructe, produse din tutun.
Barul – unitate de alimentaţie cu program de zi sau de noapte, în care se serveşte
un sortiment diversificat de băuturi alcoolice şi nealcoolice şi o gamă restrânsă de
produse culinare.
Cadrul ambiental este completat cu program artistic, audiţii muzicale, video, TV.
Se deosebesc:
Barul de zi – unitate care funcţionează, de regulă, în cadrul hotelurilor şi restau-
rantelor sau ca unitate independentă. Organizatorii lui oferă consumatorilor o gamă va-
riată de servicii având ca obiect băuturi alcoolice şi nealcoolice (simple sau în amestec) şi
gustări în sortiment restrâns, tartine, foetaje, specialităţi de cofetărie şi îngheţată, produse
din tutun – ţigări – şi posibilităţi de distracţie (muzică discretă, televizor, jocuri mecanice
etc.). În salonul de servire se află tejgheaua–bar cu scaune înalte, un număr restrâns de
mese cu dimensiuni mici, cu scaunele respective. În unele unităţi de acest gen serviciile
sunt asigurate consumatorilor mai rapid, ca urmare a timpului limitat de şedere în unitate.
Barul de noapte este o unitate încadrată cu un grad de confort special, practicând
preţuri cu cote speciale de adaos, în funcţie de amplasare, construcţie, dotare, programe
artistice etc. Funcţionează cu orar de noapte, în cadrul căruia se prezintă un program
variat de divertisment de music-hall şi dans pentru consumatori şi oferă o gamă variată de
băuturi alcoolice, specialităţi de cofetărie şi îngheţată asortate, roast-beef, fripturi reci etc.,
fructe şi salate de fructe (proaspete şi din compoturi), cafea, jardiniere cu delicatese.
Café-bar-cafenea – unitate care îmbină serviciul de desfacere a cafenelei cu un
anumit gen de practică recreativă; oferă consumatorilor şi gustări calde şi reci, minuturi,
produse de cofetărie – patiserie, îngheţată, băuturi nealcoolice calde (cafea, filtru, şvarţ,
cafea cu lapte, ciocolată, ceai etc.), băuturi alcoolice fine (lichioruri, coniac, vermut ş.a.).
Disco-bar (Discotecă-videotecă) – unitate cu profil de divertisment pentru tineret,
activitatea comercială fiind axată pe desfacerea de gustări, produse de cofetărie-patiserie,
îngheţată şi, în special, amestecuri de băuturi alcoolice şi nealcoolice. Divertismentul este
susţinut prin intermediul muzicii de audiţie şi de dans, înregistrată şi difuzată prin
instalaţii speciale şi prin „disc-jockey”, care asigură organizarea şi desfăşurarea întregii
activităţi. Videoteca este special amenajată cu instalaţii electronice de redare şi vizionare
în care se prezintă video-programe şi filme.
Bufet-bar – unitate ce oferă un sortiment restrâns de preparate calde şi reci (gustări,
sandviciuri, minuturi, mâncăruri, produse de patiserie) pregătite în bucătăria proprie sau
103
aduse din afară, băuturi nealcoolice calde şi reci, băuturi alcoolice (aperitive), bere,
vinuri, la pahar.
Unităţi tip fast-food, care asigură o servire rapidă şi la preţuri avantajoase, cunosc
un dinamism deosebit în ţările cu turism avansat şi fiinţează sub mai multe forme:
Restaurant-autoservire este o unitate cu desfacere rapidă în care consumatorii îşi
aleg şi se servesc singuri cu preparatele culinare calde şi reci (gustări, produse lactate,
băuturi calde, nealcoolice, supe – ciorbe – crème, preparate din peşte, antreuri, preparate
de bază, salate, deserturi, fructe) şi băuturi alcoolice (bere) şi nealcoolice, la sticlă, aşezate
în linii de autoservire cu flux dirijat şi cu plata după alegerea produselor.
Bufet tip expres – unitate cu desfacere rapidă, în care fluxul consumatorilor nu este
dirijat, servirea se face de către vânzător, iar plata se face anticipat.
Pizzerie – unitate specializată în desfacerea sortimentelor de pizza. Se mai pot
desface gustări, minuturi, salate, produse de patiserie, răcoritoare, bere, vin la pahar sau
băuturi slab alcoolizate.
Snack-bar – unitate caracterizată prin existenţa unei tejghele-bar, cu un front de servire
care să permită accesul unui număr mare de consumatori, serviţi direct cu sortimente,
pregătite total sau parţial în faţa lor. Oferă în tot timpul zilei o gamă diversificată de preparate
culinare (crenvurşti, pui fripţi, sandviciuri, cârnăciori, unele preparate cu specific), precum şi
băuturi nealcoolice calde şi reci şi băuturi alcoolice în sortiment redus.
Cofetăria reprezintă o altă componentă a structurii unităţilor de alimentaţie
destinate servirii turiştilor, specializată pentru desfacerea unui sortiment larg de: prăjituri,
torturi, fursecuri, cozonac, îngheţată, bomboane, patiserie, fină, băuturi nealcoolice calde
şi reci şi unele băuturi alcoolice fine (coniac, lichioruri).
Patiseria constituie, la rându-i, o unitate specializată în desfacerea pentru consum
pe loc sau la domiciliu a producţiei proprii specializate, în stare caldă (plăcintă, ştrudele,
merdenele, pateuri, covrigi, brânzoaice, gogoşi, cornuri etc.). Sortimentul de băuturi
include bere la sticlă, băuturi nealcoolice, calde, răcoritoare, vin la pahar, diferite
sortimente de produse lactate (iaurt, chefir, lapte bătut etc.). Se poate organiza şi cu profil
de „plăcintărie”, „simigerie”, „covrigărie”, „gogoşerie” sau „patibar”.
3.2.2.4. Structurile turistice de tratament balnear (de sănătate)
Reprezintă structurile de primire turistică cu funcţiuni de tratament balnear (în
prezent se foloseşte sintagma „turism de sănătate”), respectiv: unităţi de prestări de
servicii pentru tratament balnear (nu medical – n.n. – V.G.), sau baze de tratament
balnear, componente integrate sau arondate complexurilor hoteliere de turism balnear.
Acestea se găsesc în staţiunile turistice balneoclimatice, ca unităţi independente sau „sub
acelaşi acoperiş” în hoteluri sau alte unităţi de cazare. Prin definiţie, complexul de turism
balnear poate fi o clădire sau clădiri care include în acelaşi edificiu sau în edificii legate
fizic sau funcţional, structuri turistice de primire (de cazare, de alimentaţie şi de tratament
balnear, eventual de agrement). Asemenea complexuri balneare sunt în staţiunile
balneoclimatice Băile Herculane (Complexele Roman şi Hercule), Olăneşti, Călimăneşti,
Băile Felix, Slănic-Moldova, Sângeorz-Băi etc.), unde se oferă proceduri majore cu
factori naturali de cură (terapeutici), de hidroterapie (băi la cadă), nămoloterapie (băi cu
nămol sau împachetări cu nămol), mofete cu gaze terapeutice (CO2), microclimat de
salină etc. sau proceduri fizico-terapeutice (băi galvanice, diadinamice, masaje etc.).
104
3.2.2.5. Structurile turistice cu funcţie de agrement
Cuprinde unităţi diverse, precum: cluburi, cazinouri, săli polivalente, instalaţii şi
dotări specifice agrementului turistic, practicării sporturilor, divertismentului cultural etc.
Agrementul, în sensul produsului turistic, este definit ca ansamblul mijloacelor şi
formelor capabile să asigure turistului o stare de bună dispoziţie, de plăcere, să dea
senzaţia unei satisfacţii, unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire plăcută.
Dotările şi serviciile de agrement sunt grupate după spaţiul de desfăşurare, în
interior, ca în unităţi de cazare, de alimentaţie, unităţi de agrement şi divertisment
cultural şi sportiv etc. sau în exterior (terenuri de sport, programe sportive, culturale etc.)
Din punct de vedere al caracterului prestaţiilor, serviciile şi dotările pot avea un
caracter cultural-educativ, recreativ, sportiv, cure şi tratament balnear, fitness, sau un
caracter special (Salvamar, Salvamont, Duty Free Shop, Tax Free Shop etc.).
Aceste servicii de agrement şi divertisment cultural se cuprind în serviciile
complementare (după unii specialişti – suplimentare), dar unele dintre acestea, în funcţie
de motivaţia care determină acţiunea turistică, pot deveni servicii de bază, cum ar fi
practicarea sporturilor de iarnă şi tratamentul balnear în staţiunile de profil. Astfel, în
staţiunea balneoclimatică Vatra Dornei, profilată pe afecţiuni reumatismale şi
cardiovasculare, sporturile de iarnă, susţinute de pârtii de schi şi teleferice, sunt servicii şi
dotări suplimentare în oferta turistică a staţiunii, după cum este şi hotelul Păltiniş şi baza
de tratament balnear, cu serviciile respective, pentru staţiunea turistică montană Sinaia,
cunoscută pentru turismul montan şi sporturile de iarnă.
Ţările alpine deţin cea mai mare şi mai complexă ofertă de turism montan din
lume, cu peste 212 arii turistice majore şi peste 700 de staţiuni şi centre turistice
specializate în sporturi de iarnă. Austria are 278 de staţiuni şi centre de schi şi 1.050 kmp
pârtii de schi alpin şi 9.500 km pârtii de schi fond; Elveţia: 119 şi 950 kmp, 1.000 km;
Italia: 150, 1.350 kmp, 1.000 km; Franţa: 300 (din care 35 ultramoderne), 1.900 kmp şi
2.500 km; Germania: 56 de staţiuni şi centre turistice de schi, 450 kmp şi 1.000 km etc.
Sporturile de iarnă reprezintă pentru România o destinaţie turistică importantă, atât
prin structurile de cazare turistică (vezi cap. Cazare turistică), cât şi prin dotările tehnice
pentru practicarea acestora.
Din materialele prezentate mai jos, rezultă o dotare sumară faţă de oferta turistică a
unor ţări ca Austria, Franţa, Elveţia şi Italia. Programul „Superschi în Carpaţi”, iniţiat în
anul 2002, va conduce, în final, la realizarea unei oferte turistice pentru sporturi de iarnă
competitive pe plan european (vezi programele Azuga – Predeal, Borşa, Poiana Braşov,
„Sectra” Sinaia etc.).
În continuare, prezentăm domeniul schiabil al României, natural şi amenajat şi cu
dotările aferente practicării sporturilor de iarnă (tabelele 8-11), şi, respectiv, mijloacele de
transport pe cablu – teleferice (tabelul nr. 12).
105
Tabelul nr. 8
Dotări pentru sporturi de iarnă
Nr. Masive montane Domeniul schiabil
crt. pe judeţe Suprafaţa (ha) Nr. pârtii Lungime (km)
1. Braşov 109,3 23 25,21
2. Prahova 109,4 15 20,08
3. Dâmboviţa 21,6 3 6,93
4. Sibiu 26,1 4 5,10
5. Cluj 9,8 3 2,36
6. Maramureş 33,9 4 7,30
7. Caraş-Severin 11,8 3 2,00
8. Hunedoara 15,5 7 15,44
9. Neamţ 0,2 1 0,40
10. Alba 3,0 1 0,74
11. Bihor 1,6 1 0,55
12. Bistriţa Năsăud 6,0 2 3,60
13. Suceava 16,8 2 1,20
14. Mureş 4,8 1 1,00
15. Covasna 2,8 1 0,56
16. Gorj 5,7 1 0,57
TOTAL GENERAL 378,2 72 93,04
Sursa: Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Turism, 2002.
Tabelul nr. 9
Domeniul schiabil pe masive montane
Nr. Domeniul schiabil
Masive montane
crt. Suprafaţa (ha) Nr. pârtii Lungime (km)
1. Postăvarul 57,4 13 13,49
2. Piatra Mare 10,0 1 2,00
3. Clăbucet – Predeal 41,9 9 9,72
4. Baiu 10,0 2 4,00
5. Bucegi 116,0 16 23,01
6. Cindrel 26,1 4 5,10
7. Bihor 14,4 5 3,65
8 Rodna 8,1 2 2,70
9. Gutâi + Ţibleş 25,8 2 4,60
10. Semenic 8,8 2 1,20
11. Muntele Mic 3,0 1 0,80
12. Parâng 14,7 5 13,86
13. Retezat 2,0 1 0,70
14. Vâlcan 4,5 2 1,45
15. Călimani 6,0 2 1,00
16. Bistriţei 16,8 2 3,60
17. Gurghiu 4,8 1 1,20
18. Baraolt 2,8 1 0,56
106
Tabelul nr. 10
Domeniul schiabil pe staţiuni/centre/puncte turistice
Domeniul schiabil
Nr. Staţiuni, centre
Suprafaţa Lungime
crt. Puncte turistice Nr. pârtii
(ha) (km)
1. Poiana Braşov 57,4 13 13,49
2. Predeal + Pârâul Rece 41,9 9 9,72
3. Sinaia 85,1 12 15,15
4. Buşteni 1) 9,3 1 0,93
5. Peştera – Padina 21,6 3 6,93
6. Păltiniş 26,1 4 5,10
7. Băişoara 6,6 2 1,05
8. Fântânele 3,2 1 1,31
9. Borşa 8,1 2 2,70
10. Izvoarele 1,8 1 0,60
11. Mogoşa 24,0 1 4,00
12. Semenic 8,8 2 1,20
13. Muntele Mic 3,0 1 0,80
14. Parâng 9,0 4 13,29
15. Râuşor 2,0 1 0,70
16. Straja 4,5 2 1,45
17. Durău 1,2 1 0,40
18. Arieşeni 3,0 1 0,74
19. Stâna de Vale 1,6 1 0,55
20. Tihuţa 6,0 2 1,00
21. Vatra Dornei 16,8 2 3,60
22. Sovata 4,8 1 1,20
23. Şugaş 2,8 1 0,56
24. Rânca 5,7 1 0,57
25. Bunloc 10,0 1 2,00
26. Azuga 15,0 2 4,00
1
Ulterior, s-a amenajat pârtia Kalinderu (1.387 m lungime, 40 m lăţime, 4 tunuri zăpadă
artificială), situată pe pantele masivului Caraiman, la circa 1 km de staţiune.
107
Tabelul nr. 11
Domeniul schiabil pe staţiuni/centre/puncte turistice:
Debite pers./oră
Nr.
Staţiune centru/punct Debit optim pers/h
crt.
1. Poiana Braşov 5.280
2. Predeal + Pârâul Rece 4.140
3. Sinaia 8.190
4. Buşteni 900
5. Peştera – Padina 990
6. Bunloc 900
7. Azuga 450
8. Păltiniş 2.070
9. Băişoara 900
10. Fântânele 270
11. Borşa 540
12. Izvoarele 270
13. Mogoşa 540
14. Semenic 600
15. Muntele Mic 600
16. Parâng 1.750
17. Râuşor 450
18. Straja 650
19. Durău 270
20. Arieşeni 360
21. Stâna de Vale 270
22. Tihuţa 1.080
23. Vatra Dornei 1.080
24. Sovata 360
25. Şugaş 450
26. Rânca 900
Observaţii
• Domeniul schiabil actual al României este de 378,2 ha, de câteva sute de ori
mai mic decât al ţărilor alpine de referinţă (ex.: de 120 de ori faţă de al Germaniei, de 510
ori faţă de al Franţei);
• Domeniul schiabil actual este prezent în 20 de masive montane (dintr-un total de
72) şi respectiv în 16 judeţe cu relief muntos (din totalul de 27);
• Cea mai mare parte aparţine judeţelor Prahova, Braşov şi Dâmboviţa (revenindu-le,
astfel, 62,9 % din suprafaţa totală), respectiv masivelor montane Bucegi, Clăbucetele
Predealului, Postăvarul şi Baiului (şi în acest caz ponderea celor 3 masive este tot de
62,9 %). În acest areal se află staţiunile Poiana Braşov, Predeal + Pârâul Rece, Sinaia,
Buşteni, şi, mai recent, Azuga, care deţin circa 52 % din domeniul schiabil actual;
• 38 de pârtii (53,3,%) din cele 72 se află concentrate în cele trei masive mai sus –
enunţate;
108
• staţiunile Poiana Braşov, Predeal şi Sinaia au peste 38,0 km de pârtii, adică 2/5
din total ţară;
• pârtiile „foarte uşoare” şi „uşoare” (în număr de 15) au o pondere de numai 21%; în
ţările de referinţă, aceste categorii de pârtii au o pondere de 30-35 % şi chiar mai mult.
Numărul total al mijloacelor de transport pe cablu existent în 2002 este de 64;
ele însumează o lungime (pe înclinare) de 77.037 m şi au o capacitate cumulată de trans-
port (debit orar) de 34.908 pers./h. Examinarea structurii, caracteristicilor şi repartiţiei
spaţiale a telefericelor (tabelul nr. 12) conduce la câteva constatări, după cum urmează:
Tabelul nr. 12
Mijloacele de transport pe cablu în România.
Structură, caracteristici de bază şi distribuţia spaţială
Nr. Staţiuni, centre, Teleferice Lungime Capacitate
crt. puncte turistice Total TC Tg Ts TK –m- Pers/h
1. Braşov 1 1 - - - 573 440
2. Poiana Braşov 10 2 1 - 7 10.261 6.954
3. Bunloc 1 - - 1 - 1.663 360
4. Predeal 5 - - 2 3 5.203 3.200
5. Pârâul Rece 1 - - - 1 480 1.000
6. Sinaia 9 2 - 2 5 9.180 3.919
7. Buşteni 1 3 2 - - 1 7.898 1.470
8. Azuga 2 - - 1 1 2.373 1.000
9. Peştera–Padina 1 - - - 1 391 1.000
10. Bâlea 1 1 - - - 3.613 110
11. Păltiniş 2 - - 1 1 1.461 650
12. Vatra Dornei 2 - - 1 1 3.524 1.400
13. Sovata 1 - - 1 - 975 450
14. Parâng 4 - - 1 3 4.866 1.400
15. Straja 3 - - 1 2 4.136 900
16. Semenic 2 - - 1 1 3.723 1.300
17. Muntele Mic 3 - - 1 2 4.811 1.035
18. Borşa 2 - - 1 1 2.710 1.050
19. Izvoarele 1 - - - 1 633 1.000
20. Mogoşa 1 - - 1 - 2.244 100
21. Tihuţa 1 - - 1 - 1.069 300
22. Şugaş 1 - - 1 1 565 1.000
23. Stâna de Vale 1 - - - 1 557 1.000
24. Arieşeni 1 - - - 1 750 720
25. Durău 1 - - - 1 400 500
26. Rânca 1 - - - 1 580 1.000
27. Fântânele 1 - - - 1 1.061 450
28. Băişoara 2 - - - 2 1.337 1.200
TOTAL 64 8 1 16 39 77.037 34.908
Legendă: TC = telecabină; Tg = telegondolă; Ts = telescaun; TK = teleschi
1
La Buşteni se va realiza în anul 2004 un telescaun cu cuplaj automat, cu lungimea de 1.070
m, capacitatea de 1.200 pers/h în scaune cu patru locuri, acoperite cu o copertină transparentă,
regim de funcţionare permanentă.
109
În ce priveşte distribuţia spaţială, aria care cuprinde ofertele turistice de interes
naţional şi internaţional concentrează cele mai multe şi mai moderne teleferice:
− 33 de teleferice (circa 52 % din total) sunt prezentate în trei judeţe (Braşov,
Prahova, Dâmboviţa) şi trei unităţi montane (Munţii Bucegi, Munţii Postăvaru şi Munţii
Baiului). Aici se găsesc 7 din cele 8 telecabine, singura telegondolă (la Poiana Braşov) şi
25 de telescaune şi teleschiuri: capacitate de transport însumată este de 19.343 pers/h
(55,4 % din total);
− staţiunile consacrate pe piaţa internaţională (Poiana Braşov, Sinaia şi Predeal) se
detaşează net de celelalte – ele concentrând 24 de teleferice (aproape 2/5 din total) care
asigură o capacitate de transport de 14.073 pers/h (40 % din total).
Agrementul pe litoralul românesc al Mării Negre, nereprezentativ în această etapă,
va deveni o ofertă turistică de mare atractivitate prin: realizarea la Mamaia a unui parc
acvatic de distracţii (Aqualand – Mamaia) cu o suprafaţă de 2,2 ha, cu tobogane, piscine,
căderi de apă etc., accesibil pentru 3.000 de vizitatori pe zi; construirea a opt baze de
agrement nautic la mare sau pe lacul Siutghiol; baze de surfing şi o telegondolă pentru
admirarea panoramei staţiunii Mamaia. La Saturn se construieşte un aquaparc cu 1.500
de locuri, trei bazine de înot, piscine pentru copii, bar aquatic etc.
În viitoarea staţiune de odihnă şi recreere Snagov, la 35 km de municipiul
Bucureşti, este proiectat, pe circa 486 ha, un Parc de Turism şi Agrement cu mai multe
componente: parc tematic „Dracula Parc” legat de perioada feudală a domnitorului Vlad
Ţepeş, terenuri de golf, hipodrom, Aqua Parc, circuite de karting şi auto, un crochiu
România în miniatură, terenuri de sport.
La Comana (55 km sud de Bucureşti), localitate cu valori turistice cultural istorice
şi naturale, s-a iniţiat un program de realizare a unui „Sat European”, pe 1.000 ha, în care,
pe fondul unei hărţi a Europei, cu graniţele de stat trasate, fiecare ţară va realiza o
construcţie specifică (vezi capitala UE, Bruxelles).
Desigur, parcuri tematice de interes turistic se amenajează şi în alte areale turistice
precum: la Cetatea medievală de la Râşnov („Parcul Cumania”) şi în Parcul Naţional
„Piatra Craiului” – Parcul tematic „Carnivore Mari din Carpaţi” (20 ha) lângă Zărneşti.
În hotelurile de 4-5 stele se găsesc amenajări pentru fitness, masaje, nămoloterapie,
hidroterapie şi hidrokinetoterapie, piscine, săli pentru squash (tenis la perete), terenuri de
tenis, pingpong, badminton, minigolf, popicării, săli de audiţii muzicale, Internet (săli sau
Café Internet), săli de spectacole etc. În staţiunile turistice de iarnă nu lipsesc complexele
multifuncţionale cu agrement après-schi, iar programele culturale şi festivalurile
constituie o imagine de marcă pentru unele staţiunii şi centre turistice europene.
Cluburile de vacanţă reprezintă cel mai complex mod de agrementare a timpului
liber, în care animaţia, programele cultural-distractive şi sportive au importanţă ca
serviciile bază.
3.2.2.6. Căile şi mijloacele de transport
Căile şi mijloacele de transport constituie elementele de bază ale infrastructurii
generale, se află în diferite stadii de organizare şi modernizare de la o ţară la alta şi
cunosc o răspândire generală pe mapamond. Acestea deservesc interesele majore
(economice, sociale, strategice) ale unei ţări, dar au şi o importanţă majoră în asigurarea
110
călătoriilor turistice. Turismul contemporan, în dinamica sa explozivă şi dimensiunea
spaţială de mare anvergură, este condiţionat de modernizarea (şi progresul tehnologic) şi
diversificarea căilor şi mijloacelor de transport.
Căile şi mijloacele de transport implicate în turism sunt de interes economic
general şi specifice turismului, cu precădere mijloacele de transport cunoscute sub
genericul de mijloace de transport turistic sau structuri turistice cu funcţie de transport cu
care se realizează serviciile de transport turistic.
Transportul turistic, ca mijloace tehnice şi servicii de transport turistic, asigură
călătoriile turistice, individuale şi de grup în ansamblul activităţii de turism.
În transportul turistic – ca serviciu de bază al activităţii turistice –, se utilizează
mijloacele şi servicii turistice rutiere, feroviare, aeriene şi navale, care asigură derularea
activităţii de turism, de la locul cererii turistice la destinaţia turistică, unde se consumă
produsul turistic.
Pentru a evidenţia rolul mijloacelor de transport în turismul românesc de
„incoming” – de intrare, şi de „outgoing” – de ieşire, prezentăm următorul tabel:
Tabelul nr.13
Sosiri şi plecări de turişti pe mijloacele de transport în anul 2003
Total Mijloace de transport
turişti Rutiere % Feroviare % Aeriene % Navale %
I. Sosiri
4.343.234 77,6 347.322 6,2 752.116 13,5 151.156 2,7
5.594.828
II. Plecări
5.583.358 85,9 256.436 4,0 593.049 9,1 64.032 1,0
6.497.075
Sursa: Anuarul „Turismul Internaţional”, INS, 2004.
Motivaţiile fluxurilor turistice sunt diverse de la vacanţă, sănătate şi afaceri eco-
nomice, la relaţii familiare, cultură, religie, studii şi mai ales tranzit turistic (peste 60 %).
Căile şi mijloacele de transport rutier
Au cea mai largă răspândire, dată fiind reţeaua de drumuri care împânzeşte tot
globul, cu toate că dimensiunile şi starea tehnică sunt variate, în funcţie de nivelul de
dezvoltare economică al fiecărei ţări sau regiuni.
Sunt cele mai uzitate în turism deoarece deschid accesul la cele mai izolate atracţii
sau localităţi turistice. În transportul rutier turistic se utilizează diferite mijloace de
transport, dar, cu precădere, autoturismul (cel mai mobil), microbuzul şi autocarul, fiind
folosite şi motocicletele, motoretele şi bicicletele. Autocarele sunt clasificate după
categoria de confort de la 1 la 5 stele (maximum).
Turismul este condiţionat de starea tehnică a drumurilor, gradul de dotare şi de
fluidizare a fluxurilor turistice.
În acest sens, autostrada rămâne idealul turismului automobilistic contemporan.
Acest tip de arteră rutieră este foarte răspândit în S.U.A. (84.361 km), Canada (7.819 km),
(autostrada Transcanadiană Est-Vest, cele din partea de S-E a ţării), Japonia (3.900 km).
În Europa de Vest remarcăm Autostrada Soarelui: Londra – Paris – Lyon –
Avignon – Genova – Palermo; autostrăzile de pe litoralul mediteranean; spaniol, francez
111
şi italian, „ruban rutier litoral”; autostrada Bruxelles – Dijon – Lyon – Coasta de Azur şi
altele din centrul şi nordul Europei, care urmăresc magistralele europene.
România are o reţea de căi de comunicaţii (drumuri, căi ferate, căi navigabile,
canale navigabile, porturi maritime şi fluviale, aeroporturi şi căi aeriene), care asigură
realizarea conectării tuturor localităţilor la reţeaua naţională de transport şi la sistemele
internaţionale de transport.
Prin poziţia geografică şi prin reţeaua de infrastructuri, România devine o placă
turnantă a transporturilor continentale şi intercontinentale pe principalele direcţii
geografice Vest – Est şi Nord – Sud.
Căile rutiere şi serviciile de transport turistic rutier în România
Reţeaua de infrastructură rutieră publică din România asigură accesul motorizat în
majoritatea localităţilor ţării, densitatea reţelei fiind de 0,64 km/kmp. Lungimea reţelei
este de 73.435 km 5 din care: 14.685 km (20 %) sunt drumuri naţionale (5.576 km
drumuri europene şi 113 km autostrăzi) şi 58.750 km drumuri judeţene şi comunale. Din
punct de vedere al gradului de modernizare, reţeaua rutieră publică deţine 18.084 km
(24,6 %) drumuri modernizate, 20.836 km (28,4 %) drumuri cu îmbrăcăminţi uşoare
rutiere şi 34.515 km (47 %) drumuri pietruite şi de pământ.
Pe drumurile naţionale se desfăşoară circa 70 % din traficul rutier, dintre acestea
91 % au îmbrăcăminţi moderne, 8 % îmbrăcăminţi uşoare şi 1 % sunt pietruite.
În anul 1991 a fost lansat un program de reabilitare şi modernizare a drumurilor
naţionale în 15 etape, realizarea unor variante de ocolire a oraşelor Timişoara, Craiova,
Piteşti şi Sibiu, pentru fluidizarea traficului şi a liniei de centură a oraşului Bucureşti
(circa 94 km).
Drumurile judeţene au o lungime de 28.128 km, din care 3.770 km modernizate şi
15.276 km cu îmbrăcăminţi asfaltice uşoare, restul fiind pietruite (7.585 km) şi de pământ
(1.497 km).
Drumurile comunale însumează 30.622 km, din care 938 km modernizate şi
4.440 km cu îmbrăcăminţi rutiere uşoare etc.
Această stare tehnică a drumurilor României nu avantajează turismul românesc.
România este traversată de coridoarele europene IV /Berlin / Nurenberg – Praga –
Budapesta – Arad – Bucureşti – Constanţa – Istanbul – Salonic şi IX / Helsinki –
St. Petersburg – Moscova – Pskov – Kiev – Lyubasevka – Chişinău – Bucureşti –
Dimitrovgrad – Alexandroupolis. Programele de modernizare în curs de derulare vizează
cu prioritate reabilitarea / modernizarea secţiunilor de infrastructuri rutiere situate pe
coridoarele paneuropene de transport IV şi IX prin care se asigură interconectarea şi
interoperabilitatea între reţeaua de transport la nivel naţional şi cea europeană.
La aceste coridoare paneuropene se interconectează şi cele 17 drumuri europene
(E) care străbat România.
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (94/2003) s-a stabilit lista proiectelor
prioritare identificate de România cu Uniunea Europeană, care urmează a fi realizate
până în anul 2015, între care 1.112 km de autostrăzi, 238 km de drumuri expres, cu
precădere magistralele europene din ţară.
5
Datele MTCT, 2003; Anuarul Statistic, INS, 2002.
112
Serviciile rutiere de transport turistic se realizează cu ajutorul autocarelor şi
microbuzelor, în cadrul formelor organizate de turism de către touroperatori şi
autoturismelor, în sisteme de aranjament turistic special.
Modernizarea căilor rutiere şi tehnologia avansată în domeniul autovehiculelor le
fac prioritare în circulaţia turistică (tabelul nr. 13).
Autoturismul devine tot mai prezent în formele combinate de transport şi tipuri de
aranjamente turistice, precum: „Fly and Drive”, „Rail – Route”, sistemul închirierilor,
sistemul Europabus etc.
În turismul automobilistic o importanţă mare o au dotările de infrastructură şi
serviciile tehnice, componente ale ofertei turistice: autostrăzi, drumuri modernizate, staţii
de benzină, ateliere de întreţinere şi reparaţii (service) auto, servicii mobile de asistenţă
tehnică rutieră, unităţi de cazare (moteluri, hanuri, hoteluri de tranzit, campinguri),
magazine cu mărfuri specifice, puncte de schimb valutar, filiale şi puncte de prestaţii de
servicii ale agenţilor turistice, servicii sanitare, locuri de parcare etc.; aceste servicii şi
dotări sunt concentrate, de regulă, în anumite complexuri pe arterele rutiere.
România ca ţară receptoare turistică şi de tranzit turistic este interesată în
modernizarea şi dezvoltarea reţelei de drumuri, a bazei materiale şi a infrastructurii
tehnice a turismului automobilistic, diversificarea şi îmbunătăţirea calitativă a serviciilor,
intensificarea publicităţii turistice externe, fluidizarea traficului la vamă şi puncte de
frontieră.
Căile şi mijloacele de transport feroviar şi serviciile turistice aferente
Transporturile pe calea ferată constituie un mijloc rapid şi confortabil pentru
călătoriile turistice în tot cursul anului. Sunt folosite atât pentru distanţe scurte
(week-end), cât şi pe distanţe medii sau lungi în cazul călătoriilor „croazieră” (vezi Orient
– Expresul pe rutele Londra – Veneţia şi Paris – Istanbul).
Primul tren turistic (tren-tour) a fost introdus în Anglia de către agenţia de turism
Thomas Cook în anul 1841 pe ruta Leicester – Loughborough, iar mai târziu trenurile de
pasageri asigurau legăturile dintre marile centre urbane şi staţiunile balneare şi maritime
din Europa şi America de Nord.
În S.U.A. şi Rusia, datorită distanţelor lungi implicate (magistrale
transcontinentale) au fost create şi folosite vagoanele cu cuşetă de dormit („The Pullman
Coach”) şi vagoanele restaurant („The Delmonica”), inaugurate în S.U.A. în 1859 şi,
respectiv, în anul 1868. În 1883 a fost inaugurat Orient – Expresul pe traseul Paris –
Istanbul, care a avut o replică a acestuia pe direcţia Londra – Istanbul, funcţionând
amândouă până în 1977, fiind revitalizate în 1982.
Este un tren somptuos, cu vagoane luxoase, tapetate cu mătase şi carpete turceşti,
băi mozaicate şi duşuri fierbinţi, vagoane restaurant cu chelneri îmbrăcaţi în stilul
secolului al XVIII-lea. Căile ferate au cunoscut o dezvoltare mare, călătoriile turistice
s-au intensificat, au apărut oraşe şi staţiuni, dar, după anii 1930, acest transport a decăzut.
Transportul feroviar are unele avantaje ca: regularitatea şi certitudinea deplasărilor,
independent de condiţiile atmosferice, costul relativ mai scăzut al călătoriei, asociat cu
viteza de deplasare şi confortul, practicându-se reduceri în cazul grupurilor de turişti,
confortul mai ridicat (vagoane de dormit, restaurante, saloane, instalaţii de radioficare şi
televiziune etc.); îmbarcarea şi debarcarea se realizează în oraşe, staţiuni; capacitatea de
113
transport este mai mare (600 – 1.000 locuri) cu disponibilitatea de a ataşa vagoane
suplimentare (Minciu, colab., 1991).
Introducerea progresului tehnic a condus la creşterea vitezei de croazieră a
trenurilor şi a gradului de confort, la diversificarea ofertei de servicii, aranjamente de
călătorie care asigură deplasarea simultană a turistului şi a automobilului său etc. S-au
introdus trenuri care depăşesc viteza medie de 80-100 km/h, astfel, sunt trenuri de mare
viteză, care se deplasează pe anumite tronsoane cu 250-300 km/h (TVG – Franţa,
Shinkansen şi Hikkari în Japonia). În Franţa, Trains à Grande Vitesse (TGV) parcurge
ruta Paris – Lyon în 2 ore cu 300 km/h şi Paris – Bordeaux în 3 ore, iar Eurostar distanţa
Paris – Londra în 3 ore. Asemenea trenuri s-au extins şi în Germania, Italia, Marea
Britanie, Spania, Coreea de Sud (Cocean, colab., 2002).
Sunt şi căi ferate ce pătrund în regiuni greu accesibile, străbătând tunele (Elveţia,
Franţa), sau urcând la altitudini mari ca în Peru (Lima–Oroya, 4.829 m), Bolivia
(Rio Mulatos–Potosi, 4.784 m) etc., facilitând vizitarea unor arii cu atracţii naturale de
mare interes.
În România s-au introdus în circuitul turistic linii de cale ferată înguste, cu
locomotive cu aburi (Târgu-Mureş – Band, 27 km; Sibiu – Agnita, 25 km; Sovata –
Eremitu, 15 km; pe văile Trotuşului şi Moldoviţei). Căile Ferate Române pun la
dispoziţia turiştilor trenurile de epocă: Nostalgia, Braşov, Moldoviţa, Trenul Regal.
În circulaţia internaţională turistică, transportul feroviar întruneşte numai 4,5 % din
opţiuni, cu toate că sunt şi ţări în care ponderea ajunge la 15-20 % sau depăşeşte
transportul aerian ca în Italia, Bulgaria, Iugoslavia (Cosmescu, 1998).
În cadrul transporturilor turistice feroviare pe cursele regulate sau speciale,
organizatorii oferă o gamă destul de extinsă de aranjamente de tipul Rail Inclusive Tour –
RIT, un produs turistic ce include serviciile de transport cu trenul, de cazare şi alte servicii
turistice oferite voiajorilor individuali sau în grup.
Sistemul RIT grupează mai multe variante de călătorii turistice: circuite dus-întors
pe un anumit traseu („aller – retour”), curse speciale într-o singură direcţie, curse
combinate cu folosirea pe anumite parcursuri a mijloacelor rutiere şi maritime (Ionel G.,
colab., 1984; Cristureanu, 1992). Se utilizează acorduri RIT de tipul:
• RIT – I oferit turiştilor individuali, cu o reducere a tarifului feroviar cu circa
20%, fără a limita volumul minim al traficului, iar agenţia turistică nu are obligaţia de a
se angaja la un minim de vânzări;
• RIT – IG, oferit turiştilor individuali sau în grupuri mici, cu reduceri tarifare de
maximum 40 %, cu un minim de trafic, dar cu avantajul neprogramării datelor de
călătorie, fapt ce permite folosirea lui pe toată durata anului;
• RIT – GP pentru grupuri de turişti programate pe subperioade de timp,
prevăzându-se pentru fiecare un anumit minim de trafic, programarea plecărilor şi a
rutelor; reducerea de tarif este de până la 45 %;
• RIT – Y şi RIT –YP sunt aranjamente destinate tinerilor sub 26 de ani, cu sau fără
programarea transportului, asigurându-se reduceri tarifare până la 50 % cu un minim de trafic;
• RIT – G, în cele mai scăzute tarife, practicat în scopuri promoţionale, cu o
utilizare conjuncturală şi la iniţiativa căilor ferate din ţara de plecare în acord cu cele din
ţările tranzitate.
114
Sunt şi alte tipuri de aranjamente feroviare cu tarife reduse, ca:
• Inter-Rail, destinat tinerilor sub 21 de ani şi girat de către Căile Ferate Franceze
şi organizat pentru posesorii unei legitimaţii cu acelaşi nume, implică reduceri tarifare de
50 % la vagoane de clasa a II-a pe tot parcursul ţărilor care au aderat la acest sistem.
• Eurail Tariff, Eurail Group, Eurail pass student şi Railpass se adresează
turiştilor din ţările extraeuropene care pot achiziţiona bilete cu acelaşi nume de la
reprezentanţii unor administraţii ale căilor ferate europene sau agenţii de voiaj acreditate
în America de Nord şi Sud, Africa, Japonia sau Australia.
Pe baza acestor legitimaţii turiştii pot călători nelimitat o perioadă de timp
determinată, spre diferitele destinaţii europene, pe toate reţelele căilor ferate participante
la înţelegerile respective.
Pentru creşterea siguranţei şi a vitezei de circulaţie, a traficului de persoane şi de
marfă, în perspectivă s-au realizat programe de reabilitare/modernizare a magistralelor fero-
viare de legătură cu reţeaua europeană şi a gărilor şi staţiilor aferente circulaţiei turistice.
Căile şi mijloacele de transport aerian
Transporturile aeriene se află printre cele mai dinamice forme de transport turistic,
fiind utilizate, cu precădere, pe distanţe lungi şi foarte lungi în turismul internaţional.
Introducerea avioanelor moderne de mare capacitate, creşterea numărului de linii de
zboruri directe au influenţat, în mare măsură, intensificarea călătoriilor turistice pe
distanţe medii şi lungi.
Călătoriile turistice aeriene se pot realiza prin două tipuri de curse: curse regulate
(de linie) şi curse la cerere.
Cursele regulate de pasageri presupun prestarea serviciilor de specialitate pe baza
unor oraşe şi rute dinainte stabilite, iar costul biletelor se plăteşte integral de călători. De
regulă, cursele regulate sunt folosite de turişti în călătoriile lor pe cont propriu, dar şi de
către agenţiile de turism la tarifele obişnuite pe care aceştia le practică, sau la tarife
preferenţiale prin negocierea cu companiile de transport a anumitor aranjamente.
Zborurile la cerere sunt solicitate de o persoană fizică, o agenţie de turism sau o
organizaţie de turism, care închiriază parţial sau integral (afretare) capacitatea de
transporturi a unui avion pentru o cursă sau o serie determinată de curse.
Pentru a beneficia de tarife reduse pe cursele regulate se pot angaja o serie de
acorduri sau aranjamente aeriene ca: aranjamente IT („Inclusive Tour”) practicate în
cadrul voiajelor organizate, care asigură touroperatorului un tarif inferior celui clasei
„economice”, preţul incluzând costul transportului, cazare, masa şi alte prestaţii la
destinaţie (la sol); formula blocs-siège, care constă în cumpărarea pentru un întreg sezon
a unui număr de locuri pe o linie aeriană, repartizate pe mai multe zboruri, dar la date şi
ore de trafic scăzut; brokingul sau zborurile separate („separates faces”), respectiv
cumpărarea de către o persoană sau agenţie de turism a unui număr mare de bilete de la
companiile aviatice pentru a le revinde diferitelor agenţii de turism sau publicului călător.
Preţul biletului cuprinde numai transportul aviatic.
Cursele la cerere reprezintă o alternativă la cursele regulate, la care pot apela
touroperatorii prin închirierea de la companiile aviatice a uneia sau mai multor nave timp
de un sezon întreg. Aranjamentele „charter” sunt, în general, de patru tipuri (Cristureanu,
1992): charter de grup, cu sau fără afinitate, TGC – Travel Group Charter în S.U.A. şi
115
ABC – Advance Booking Charter, în Europa; Charter IT – Inclusive Tour Chater (ITC),
cel mai frecvent în Europa, pentru voiaje forfetare cu servicii consecutive, adică zboruri
în serie spre o anumită destinaţie (cu sejur sau circuit la sol) sub forma unor „lanţuri dus-
întors”. Elementele voiajului forfetar sunt: transport aviatic, cazare, masă, transferuri,
excursii, ghid însoţitor etc. Costul transportului charter este mult mai redus decât costul
celui pe liniile regulate, reprezentând în medie 35 % – 50 % din preţul acestuia din urmă;
Charter pentru uz propriu („own-use”), presupunând închirierea integrală a unui avion în
scop personal; charter specializat pentru grupuri de studiu sau evenimente deosebite.
Transporturile aeriene beneficiază de anumite particularităţi care le fac din ce în ce
mai atractive: viteză de croazieră mare – 950-2.000 km/h, ceea ce limitează consumul de
timp; capacitatea de transport mare, ajunge la 300-350 persoane, asociată cu viteza de
deplasare şi posibilitatea efectuării mai multor curse, conduce la o capacitate globală mai
mare decât a celorlalte mijloace; confortul asigurat în raport de categoria biletului de avion.
Transporturile aeriene folosesc avioane de diverse tipuri, capacitate şi viteză de
croazieră. Alături de navele mari, moderne, de 300-350 locuri pentru turism se utilizează
şi avioane charter sau de uz personal cu capacitate limitată şi elicoptere, iar pentru
turismul sportiv (sporturi externe) deltaplanurile şi parapanta.
Pe lângă navele de zbor care şi-au sporit performanţele tehnice şi serviciile de bord
(DC – 8,9,10, B – 767, 777, Airbus A 300, BAC – 11, Carravelle şi Mercur în Franţa,
Trident în Anglia, TU 144 în Rusia etc.) şi aeroporturile s-au dezvoltat, tehnologizat şi
oferă o paletă largă de servicii: hoteluri, restaurante, centre de recreere, cinematografe etc.
Între marile aeroporturi din lume (2001) cităm: Londra (110,6 mil. pasageri), New York
(92,6), Chicago (87,8), Tokyo (83,9), Atlanta (80,2), Los Angeles (74,4), Paris (73,6),
Frankfurt (49,4) etc. (citat după Cocean, colab., 2002).
Printre cele mai mari companii aeriene în 2002, amintim: United Airlines,
American Airlines, Delta Airlines, Northwest Airlines (SUA), British Airways (Marea
Britanie), Lufthansa (Germania), Air France (Franţa), Japan Airlines (Japonia). Unele
dintre acestea au creat companii charter: Air Charter şi Meridian (Air France), Condor şi
Penta (Lufthansa), Airways (British Airways), Nikko (Japan Airlines) etc. (Cocean,
colab., 2002) sau au achiziţionat lanţuri hoteliere (Air France, T.W.A.), lanţuri hoteliere
şi touroperatori (Lufthansa) etc.
Transportul aerian în România cunoaşte o modernizare şi dezvoltare continuă. Se
operează cu avioane moderne, de capacitate medie şi mare (180 – 300 locuri) pe cele 16
aeroporturi. Se operează în sistem charter sau curse de linie pentru Europa Centrală şi
Vestică de pe mai multe aeroporturi ca: Băneasa, Timişoara, Oradea, Arad, Sibiu etc. şi
pentru toate tipurile de avioane şi curse de pe Otopeni. Aeroportul Otopeni a cunoscut şi
cunoaşte o tehnologizare şi extindere continuă, la fel ca şi aeroporturile Băneasa,
Timişoara, Arad, Sibiu, Târgu-Mureş, Tulcea etc.
Într-un program mai amplu de dezvoltare a transporturilor aeriene (Legea 71/1996,
Secţiunea I) este prevăzută amenajarea unor aeroporturi în ariile Alba Iulia, Bistriţa,
Braşov şi Brăila – Galaţi.
Căile şi mijloacele de transport navale
Transporturile navale – fluviale şi maritime – au avut o pondere mai mică în sfera
turismului până după cel de-al doilea război mondial, când s-au amenajat pentru
116
croaziere în „hoteluri plutitoare”, vapoarele comerciale de linie „France”, „Queen
Elisabeth” I şi II, „Queen Mary” etc.
Transportul naval reprezintă circa 3% din traficul turistic internaţional pe plan
mondial, între 1,0 % şi 2 % la plecări şi 2,7% – 3% la sosiri în circulaţia turistică
internaţională a României, după mijloacele de transport folosite între anii 2000-2002.
Transporturile navale se realizează mai mult sub forma croazierelor, ca produs
turistic, ce tinde a se transforma dintr-o ofertă de lux într-una accesibilă şi turiştilor cu
venituri medii şi submedii.
Croazierele sunt aranjamente turistice ce cuprind alături de transport şi celelalte
servicii turistice prestate pe parcursul călătoriei. Cererea turistică pentru croaziere a fost
impulsionată de diversificarea tipurilor de nave, condiţiile de confort şi agrement sporite,
dar şi de tendinţa de combinare a aranjamentelor aer – mare şi invers, de creşterea
securităţii de transport etc. În anul 2000 piaţa de croaziere a absorbit peste 2 milioane de
turişti.
Dar transporturile turistice navale capătă şi valenţe de agrement nautic (yachting,
surfing, scufundări, pescuit sportiv, vânătoare subacvatică etc.) sau o combinaţie între
acestea.
Turismul de croazieră se practică pe marile fluvii europene, americane, egiptene,
asiatice etc. (Sena, Tamisa, Dunăre, Rhin, Rhone, Volga, Mississippi, Nil etc.), dar şi pe
lacuri (Marile Lacuri Americane, lacurile din ţările scandinave, Lehman, Bodense din
Elveţia, cele din nordul Italiei, de pe Volga etc.).
Dar croazierele maritime deţin prioritatea traficului turistic naval în Marea
Mediterană, Caraibe, Asia de Sud-Est şi Oceania, de-a lungul ţărmurilor în sistem
„cabotaj” pentru vizitarea insulelor şi staţiunilor marine (Croaţia, Grecia, Turcia, Italia,
Spania, Franţa în Marea Mediterană sau pe litoralul atlantic european şi american, fie pe
cel pacific american).
În Marea Caraibe, plecările din Florida au dominat piaţa croazierelor nord-
americane, ponderea lor crescând până la 75% (Cosmescu, 1998). Sunt croaziere de
7 zile, 10 şi 12 zile şi ca destinaţii insulele: Jamaica, Cayman, Barbados, Aruba, Curaçao,
fie Florida (Key West), Mexic (Cazumel) etc.
Pe cel mai mare vas de croazieră din lume „Voyager of the Seas” – 3.500 de turişti
la bord, se găsesc magazine, piscine, patinoar, sală de baschet şi volei, sală de spectacole,
centru de fitness, saună, pistă pe role şi de joggings, miniteren de golf, saloane
pentru înfrumuseţare, perete pentru escaladă, capelă pentru căsătorii, cluburi de noapte,
cazinou etc.
Croaziera, ca formă de vacanţă, prezintă un interes din partea a circa 35 milioane
de turişti americani.
Sunt şi croaziere transatlantice de 12 zile pe vase de lux, cum ar fi „Pachebotul
Queen Mary 2” (cu înălţimea hotelului Intercontinental din Bucureşti (circa 40 m), lungime
de 345 m, un deplasament de 150.000 t, 17 punţi, 21 de lifturi, 2.600 de pasageri şi 1.253 de
membrii ai echipajului) care dispune de: 1.300 de cabine, 70 de restaurante, săli de fitness,
de gimnastică, cosmetică, terenuri de tenis, cazinouri, ping-pong, shopping, librărie,
bibliotecă, cluburi de noapte, discoteci, grădiniţă, sală de bal, planetarium etc.
De un interes crescând se bucură croazierele tematice, în care se îmbină vacanţa,
agrementul cu educaţia (arta culinară, istoria, arta, astronomia etc.).
117
O altă variantă de croaziere se face cu vapoare de croazieră cu garaj la bord (tip
feribot) care deplasează o dată cu pasagerii-turişti, şi vehiculele recreaţionale (autocare,
autoturisme), cu o capacitate de până la 350 de autovehicule utilizate pe uscat pentru
continuarea vacanţei.
Dar sunt şi croaziere pentru practicarea sporturilor nautice: yahting, surfing, schi
acvatic etc. sau sporturi extreme pe râuri şi fluvii cu căderi de apă (cascade, rupturi de
pantă). Uneori transportul nautic facilitează accesul la locurile de recreere şi odihnă.
Un loc important îl ocupă croazierele pe canalele de navigaţie din Europa, America
de Nord, Asia etc.
Şi în cazul croazierelor, ca modalităţi de deplasare, de petrecere a vacanţei, cât şi ca
formă de agrement, pot interveni, frecvent, aranjamente combinate ale mijloacelor de
transport, cum ar fi: vapor + autocar, vapor + avion, vapor + tren sau combinaţii de trei
vapor + autocar + tren (sau avion), în care vaporul poate avea un rol principal. Aceste
aranjamente numite „fly – cruise” (zbor – croazieră) şi „cruise – drive” sau „drive –
cruise” (croazieră – conducere, conducere auto – croazieră) sunt tot mai atrăgătoare în
produsul turistic „croazieră”.
În România turismul de croazieră sub forma unor excursii de 1-3 zile cu cazare pe
ponton dormitor şi a excursiilor fără cazare se practică în Delta Dunării, reprezentând
peste 80 % din turismul deltaic. Excursii se realizează pe Dunăre (Orşova, Defileul
Dunării sau Porţile de Fier I), pe canalul Dunăre – Marea Neagră.
Croazierele pe Dunăre sunt promovate cu precădere, de touroperatorii austrieci cu
nave de croazieră pentru turişti europeni, americani sau canadieni.
Se fac opriri în porturile importante: Drobeta-Turnu-Severin (tur de oraş) şi
Giurgiu (excursie la Bucureşti sau în staţiunile de pe Valea Prahovei), fie la Tulcea cu
excursie în Delta Dunării sau degustare de vin. Pe râurile interioare se practică sporturi
nautice, plutăritul pe Valea Oltului (Avrig – Cozia), Bistriţa (Zugreni – Poiana Teiului),
rafting etc., iar pe unele lacuri, rare croaziere sau transport naval (Izvorul Muntelui,
Vidraru, Fântânele, Leşu etc.).
Croazierele pentru agrement şi practicarea sporturilor nautice se realizează pe
lacurile Străuleşti, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Cernica etc. din nord-estul
capitalei sau pe lacul Snagov.
Pe Marea Neagră se realizează croaziere în sistem cabotaj între staţiunile de la sud
de Eforie Nord şi în largul mării, în împrejurimile portului turistic Tomis, iar la Mamaia,
pe lacul Siutghiol se practică agrementul nautic şi croaziere.
În perspectiva anilor 2015 (OUG 94/2003) se prevăd lucrări de reabilitare /
modernizare a porturilor dunărene, a canalului Dunăre – Marea Neagră, a portului
Constanţa şi portului turistic Tomis – Constanţa. Amenajarea cursului Dunării face parte
din programul de deschidere a coridorului european VII.
Transporturi turistice speciale
Reprezintă mijloacele de transport neconvenţionale care deservesc activitatea de
turism, respectiv reţelele electrice de gaze, de alimentare cu apă, de transport apă
minerală, instalaţiile de transport pe cablu ş.a.
Instalaţiile de transport pe cablu facilitează accesul în ariile greu accesibile
(abrupturi, defileuri, gheţari), sau de mare interes peisagistic, la anumite obiective
118
turistice, fie în domeniul schiabil (acces sau deservirea pârtiilor de schi). În funcţie de
utilitate, capacitate şi viteză se clasifică în: telecabine (15-40 locuri), telegondole (4-10
locuri), telescaune (2-4 locuri), teleschiuri şi babyschiuri.
În ultimii ani, în domeniul schiabil sunt preponderente telescaunele debraiabile cu
2-4 locuri acoperite şi cu capacitate de 1.800-2.000 pers/h, telegondolele cu viteze şi
debit sporit şi teleschiurile performante ca viteză.
Telefericele deţin circa 2/3 din totalul mondial (Austria 4.200, Franţa peste 4.000,
Italia 2.350, Elveţia 1.534, Germania alpină 1.274 etc. (Cazes et al. 1993).
România dispune de 64 de teleferice concentrate în staţiunile Poiana Braşov, Sinaia
şi Predeal (vezi cap. 3.3.3.6).
Ca mijloace de transport special neconvenţionale menţionăm şi: monorai-ul (linii
ferate cu o singură şină), utilizat în S.U.A., Japonia, Germania; linii ferate cu cremalieră
(şină dinţată) în Elveţia (14 linii, cea mai înaltă fiind pe muntele Jungfrau, la 3.457 m alt.),
S.U.A. (în Colorado, linia de 14 km pleacă de la alt. de 2.000 m la Manita şi urcă la 4.301 m,
la observatorul Pike’s Peak), Bolivia şi Chile (legate prin linia Ferrocarril Arica – La Paz,
la 4.257 m alt.), planul înclinat (Comandău-Covasna) etc.
Celelalte mijloace de transport special specifice turismului sunt reprezentate prin
instalaţii şi echipamente de racord a structurilor sau staţiunilor turistice la infrastructura
generală (alimentare cu apă, gaze, energie termică, energie electrică etc.).
3.2.2.7. Structurile de comercializare a ofertei turistice

Se realizează prin agenţia de turism, principalul distribuitor de produse turistice.
Agenţia de turism intermediază relaţiile de cumpărare – vânzare a produsului turistic între
prestatorii de servicii (produse) turistice şi turist (consumator de servicii turistice),
respectiv între cerere şi oferta turistică. Deţine monopolul vânzărilor de produse turistice
(pachete de servicii turistice, voiaje turistice) forfetare, adică la preţuri fixe, determinate,
în prealabil. Preţul forfetar se stabileşte în baza unui program detaliat prin formula „totul
inclus” – (transport, cazare, pensiune completă, excursie, ghid însoţitor etc.) sau „mixt”
care asociază transportul la anumite prestaţii la sol, în funcţie de specificul voiajului
(produsului turistic).
În practică, vânzarea produselor turistice se mai face şi prin corespondenţă, prin
telefon, în magazine, prin reţele de unităţi ale transportatorilor, prin intermediul
sindicatelor, cluburi, asociaţii, comitete de întreprinderi (Stănciulescu, 2000).
Prin HG 513/1998 agenţia de turism este definită „ca fiind o unitate specializată
care organizează, oferă şi vinde pachete de servicii turistice sau componente ale
acestora”. Mai este cunoscută şi sub denumirea de „agenţie de voiaj” în terminologia
Organizaţiei Mondiale a Turismului, ca „firmă independentă sau o reţea de firme având
ca obiect rezervarea şi comercializarea biletelor pentru mijloacele de transport şi vânzarea
produselor turistice „fabricate” de touroperatori”. În limbile de circulaţie internaţională,
agenţia de voiaj se traduce astfel: travel agency (engl.), agence de voyager (fr.),
Reisebüro (ger.), agenzia viaggio (it.), agencia de viages (sp.). Prin folosirea acestui
termen se pot produce confuzii cu agenţiile de voiaj SNCFR, deşi agenţiile de turism
vând şi bilete la mijloacele de transport (ticketing).
Agenţiile de turism din România sunt de două categorii (HG 513/1998):
119
• Agenţia de turism touroperatoare, de categoria A, sau angrosistă, având ca
obiect de activitate conceperea, organizarea, crearea în baza contractelor încheiate cu
prestatorii specializaţi şi vânzarea pe cont propriu, a pachetelor de servicii turistice
(produse turistice) sau a componentelor acestora, direct sau prin intermediari (agenţie
detailistă pe bază de contracte sau convenţii);
• Agenţia de turism detailistă, de categorie B, care vinde sau oferă spre vânzare, în
contul unei agenţii de turism touroperatoare, pachete de servicii turistice sau componente
ale acestora, contractate cu aceasta.
În funcţie de complexitatea obiectivelor activităţii, se acordă două tipuri de licenţe
de funcţionare (A şi B), valabile timp de 3 ani, iar conducerea operativă a acestora şi a
filialelor din alte localităţi se asigură cu persoane care deţin brevet de turism
(OMT 125/1998).
Pe mapamond există circa 30.000 de agenţii de turism licenţiate sau recunoscute
profesional şi aproape 200.000 de puncte de vânzare, din care Europa deţine circa 70 %
din agenţii, America de Nord 14 %, Asia şi Pacific 8 % etc. (Stănculescu, 2000). În
Europa, în topul ţărilor, se numără Marea Britanie cu 6.973 de agenţii de turism,
Germania 6.271, Italia cu 5.163.
Ca principali touroperatori de voiaje forfetare enumerăm: Thomson (locul I),
Owners Aboard, Airtours etc. în Anglia; TUI (locul I pe plan mondial), NUR –
Neckerman und Reisen, LTU etc. în Germania; Nouvelles Frontières, Club
Méditerranéen, Fram, Sotaire etc. în Franţa; Kuoni, Hotel Plan, Imolg în Elveţia; Viages
Melia SA în Spania; American Express Travel, Cartan etc. în S.U.A.; Canadian Pacific,
Tour-Montreal etc. în Canada; Japan Creative Tours, Japan Travel Bureaux, Jet Tours,
Nippon Travel Agency etc. în Japonia etc.
Principalele firme touroperatoare produc şi comercializează programe turistice
forfetare, dar se implică şi în domeniul transportului aerian sau al serviciilor hoteliere,
prin fuziuni, investiţii şi achiziţii, cum este cazul marilor firme din turismul internaţional,
ca: TUI – Germania cu 13 touroperatori, hoteluri etc.; Nouvelles Frontières – Franţa cu
touroperatori, companii aeriene, hoteluri, pacheboturi etc.; Viajes Melia SA – Spania cu
80 de agenţii în Spania, 53 sucursale în Europa, hoteluri, lanţ de autocare, afretare nave;
America Express Travel – S.U.A. etc.
În România sunt peste 2.000 de firme care au în obiectul de activitate „turism intern
şi internaţional” din care 549 membre ale Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism –
ANAT din care 343 agenţii în proprietate privată, 121 agenţii în proprietate publică.
Printre touroperatorii de pe piaţa turistică românească menţionăm: Marshall
Tourism SRL, J’Info Tours SRL, Paralela 45 Turism SRL, Simpa Tourism, Atlantic
Tours SRL, Olimpic International Turism SRL, Danubius – Constanţa, Business Travel
Turism SRL etc. Desigur, comercializarea produselor turistice se realizează şi de către
unităţi hoteliere sau întreprinderi de transport care şi-au deschis agenţii de turism proprii,
lanţul hotelier Continental, societăţile Romtur, Tarom, LAR etc., după cum touroperatori
cu o forţă financiară mai mare construiesc hoteluri şi sate de vacanţă (Simpa Tourism,
Marshal Tourism, Atlantic Tours) sau au constituit parcuri auto proprii (J’InfoTours,
Danubius-Constanţa, Paralela 45 Turism).
Pe plan internaţional touroperatorii sunt grupaţi în asociaţii de tipul: Federaţia
Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Turism – FUAAV (fr.) sau UFTAA (engl.);
120
Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Voiaj – WATA (engl.), Consiliul Mondial al
Turismului şi Călătoriilor – WTTC şi alte organisme regionale.
3.2.3. Destinaţii turistice pe mapamond şi în România

Oferta turistică, sub forma produselor şi serviciilor turistice, se concentrează pe pia-
ţa turistică mondială pe anumite destinaţii, denumite bazine ale ofertei turistice. Aceste
destinaţii turistice sunt localizate în raport cu concentrarea şi specificul resurselor turistice,
nivelul de echipare tehnică şi de diversificare şi specializare a ofertei turistice, care conferă
o atractivitate turistică exprimată prin volumul fluxurilor şi încasărilor turistice.
Se evidenţiază, astfel, mai multe tipuri de destinaţii turistice (bazine de ofertă
turistică) şi anume: destinaţii turistice tradiţionale; destinaţii turistice noi, destinaţii
turistice exotice şi destinaţii de pionierat.
3.2.3.1. Destinaţii turistice tradiţionale

Destinaţiile turistice tradiţionale sunt localizate în Europa şi America de Nord.
Europa reprezintă cel mai vechi şi mai important bazin de ofertă turistică din
lume, înscriindu-se în prezent cu o mare diversitate, specializare şi calitate a produselor
serviciilor turistice, atrăgând peste 399,8 milioane de turişti străini, ceea ce reprezintă
56,9 % din sosirile mondiale (Tourism Highlights, 2003).
Europa de Sud etalează o ofertă de litoral, dar şi una culturală, a marilor centre
turistice urbane.
A intrat în circuitul turistic încă din secolul al XVIII-lea (călătoriile de studii ale
aristocraţiei engleze şi voiajele pentru „soare” în sezonul rece ale turiştilor din nordul
Europei). Această destinaţie turistică mediteraneană este „polul” turismului european şi
absoarbe peste o treime din circulaţia regională (36,8 %, respectiv 147,1 mil. de turişti) şi
20,8 % din sosirile mondiale.
Oferta de litoral este una dintre cele mai complexe şi plurispecializată în odihnă şi
recreere, sporturi nautice, plajă, balneaţie, divertisment cultural, croaziere etc. şi cu o dotare
dintre cele mai moderne, fiind recunoscute plajele de pe Costa Brava, Costa Duarada, Costa
del Sol, insulele Baleare din Spania; Riviera Lyoneză, Coasta de Azur din Franţa; Coasta
Lidi, Riviera Ligurică, Riviera tireniană şi insulară din Italia; Riviera Dalmaţiană în Croaţia;
litoralul şi insulele greceşti, litoralul Turciei mediteraneene (cap. 9).
Oferta culturală este una dintre cele mai reprezentative pe plan mondial, cu vestigii
ale unor civilizaţii antice şi ale Renaşterii, care sunt valorificate tot timpul anului, în
renumitele centre turistice ca Roma, Veneţia, Florenţa, Padova, Napoli în Italia; Madrid,
Toledo, Barcelona, Granada, Cordoba în Spania; Marsilia, Nisa, Monte Carlo în Franţa;
Dubrovnic, Split, Troger în Croaţia; Atena în Grecia etc. Industria turistică a bazinului
mediteranean este puternic dezvoltată, cu lanţuri hoteliere şi staţiuni integrate, cu sute de
mii de paturi, o paletă largă de produse turistice destinate unor variate segmente de piaţă.
Ţările destinatare se regăsesc în topul european şi mondial, ca Spania (51,7 milioane de
turişti străini), Italia (39,8), Grecia (14,2) Turcia (12,8), Croaţia (6,9) etc.
Europa occidentală este una dintre cele mai reprezentative destinaţii turistice,
specializată în oferta turistică alpină, oferta de litoral atlantic şi oferta cultural-istorică,
concentrând 35,3 % din turismul internaţional european (circa 141,1 milioane de turişti şi
121
20,0 % din cel mondial). Oferta alpină este cea mai mare şi atractivă cu 638 de staţiuni şi
centre turistice cu oferte specializate în sporturile de iarnă, dar şi cu cea mai voluminoasă
cerere şi circulaţie turistică internaţională.
Este localizată în: Austria cu 278 de staţiuni şi centre de schi, care absoarbe circa 1/3
din cererea internaţională şi staţiuni renumite ca Kitzbuhel, Innsbruk, Kremsach, Seefeld
etc.; Elveţia: 119 staţiuni şi 25 % din cererea internaţională acoperită; staţiuni: Davos, Crans
Montana, Zermatt, St. Moritz etc.; Franţa cu peste 200 de staţiuni şi centre de sporturi de
iarnă, locul I ca ofertă; Chamonix; Courchevel, La Plagne, Val d’Isère, Megève etc.; Italia
cu 150 staţiuni: Cortina d’Ampezzo, Cervinia, Val Gardena, Bormio etc.; Germania cu 56
de staţiuni: Garmish Partenkirchen, Obersdorf, Berchtesgaden etc. (Glăvan, 2003; vezi
capitolul 9). Piaţa alpină este bine organizată, are o ofertă diversificată, infrastructură
generală dezvoltată şi concentrează peste 20 milioane turişti schiori.
Litoralul atlantic european cuprinde localizări turistice dispersate, şi cu puţine
excepţii (Portugalia, Spania), acestea se adresează turismului regional. Între concentrările
de ofertă de litoral amintim în Portugalia: Estorial, Sintro, Faro; Spania: staţiunile de pe
Costa d’Argent, Costa Esmerlada, Costa Cantabrică; Franţa: Biaritz, Bayonne, Le Sables,
La Rochelle; Anglia: Blackpool, Great Yarmout, Plymouth, Brighton etc. (vezi cap. 9).
Oferta cultural-istorică este de mare diversitate şi valoare artistică şi turistică
(vestigii ale antichităţii, renaşterii, medievale, cetăţi, palate şi castele, catedrale, biserici,
mânăstiri, moschei, muzee, parcuri şi grădini etc.) şi sunt dispersate în toată Europa de
Vest.
Se concentrează în anumite oraşe – capitale şi localităţi din aria metropolitană, ca
Paris cu Versailles, Chartres, Reims (15 milioane de vizitatori străini şi 11 milioane
vizitatori francezi, după Oficiul pentru Turism şi Congrese de la Paris, 2003), London cu
Oxford şi Cambridge (11,6 milioane vizitatori străini, după Institutul Britanic de Studii de
Piaţă Mintel – Londra, 2003), urmate de Bruxelles, Amsterdam, Geneva, Dublin, Viena,
Zürich, München, Berlin etc. Oferta turistică a acestor centre este complexă şi variată
(vezi cap. 9) şi se completează cu oferta de afaceri, reuniuni şi congrese. În topul ţărilor
Europei Occidentale se numără, la nivelul anului 2002, ţări cu o bogată ofertă turistică şi
specializată pe produse de mare interes (montane, de litoral, culturale, balneare, congrese,
târguri şi expoziţii, afaceri etc.), precum: Franţa (77,0 mil. turişti străini, 32,3 mld.$
încasări); Anglia (24,2; 17,8); Austria (18,6; 12,2); Germania (17,9; 19,1); Elveţia
(10,0; 7,6 ); Olanda (9,5; 7,7); Belgia (6,7; 6,9), Irlanda (6,4; 3,0).
Europa Central-Estică
Ţările acestui bazin se impun printr-o ofertă turistică destul de complexă, intrată în
circuitul turistic încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar insuficient valorificată până
în anii ’90.
Se impune: oferta balneară a unor staţiuni balneoclimatice renumite pe piaţa
europeană, precum Karlovy Vary, Marianske Lazne, Frantiskovy Lazne în Cehia;
Piestany, Bardejov, Zilina în Slovacia; Lacul Balaton şi staţiunile limitrofe în Ungaria;
Wieliczka în Polonia; Băile Herculane, Băile Felix, Sovata, Băile Tuşnad în România etc.
Oferta montană a arcului Carpatic aparţine, cu precădere, ţărilor: Slovacia cu
staţiunile Strbske Pleso, Stary Smokovec, Tatranska Lomnica; Polonia cu Zakopane;
România cu Poiana Braşov, Sinaia, Predeal şi Bulgaria cu Vitoşa, Pamporovo, Boroveţ
în Munţii Rila – Rodopi; oferta de litoral este prezentă în bazinul Mării Negre în
122
Bulgaria – Coasta de Argint, Coasta de Aur; România – Mamaia, Eforie, Mangalia,
Neptun; Ukraina – litoralul Crimeii (Yalta, Alupka, Hersan etc.).
Oferta culturală este diversă, fiind reprezentată cu precădere prin castele (Cehia,
Slovacia, Ungaria, Polonia, Rusia), biserici catedrale şi mânăstiri (Rusia, România,
Bulgaria etc.), cetăţi medievale etc. Este localizată în marile centre turistice Moscova,
Leningrad, Kiev, Varşovia, Cracovia, Budapesta, Praga, Bucureşti, Braşov etc.
Industria turistică este bine dezvoltată, diversificată, modernă şi competitivă în des-
tinaţii ca Ungaria, Cehia, Polonia şi parţial Rusia şi Bulgaria, care înregistrează şi o cir-
culaţie turistică apreciabilă. Europa Central-Estică atrage circa 16,3 % din fluxurile turistice
care gravitează spre Europa, respectiv 65,2 milioane de turişti. Aceştia se dispersează spre
Ungaria (15,8 mil.), Polonia (13,9), Rusia (7,9), Ukraina (6,3 ), România (5,6 mil.) etc.
Ţările Americii de Nord dispun de o ofertă complexă, de mare diversitate,
discontinuă şi concentrată în anumite regiuni ale S.U.A. şi Canadei.
Oferta de litoral se concentrează pe Coasta Atlantică şi Coasta Pacifică. Coasta
Atlantică etalează o oferă mixtă vacanţieră, de litoral, culturală şi de cunoaştere, în partea
de nord, între oraşele Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia).
Litoralul nordic cu mulţimea de insule deţine o ofertă de agrement şi divertisment
variată, la care se adaugă numeroasele rezervaţii şi parcuri naţionale, iar marile centre
urbane (Washington, Philadelphia, New York, Boston etc.) înglobează atracţii cultural-
istorice de mare interes turistic. Milioane de turişti ai metropolelor americane din Canada,
dar şi din Europa, vizitează această destinaţie.
Coasta Floridei este un alt pol de atracţie prin grandioasele staţiuni de litoral, cu
zeci de mii de paturi şi dotări de agrement şi divertisment dintre cele mai variate şi
sofisticate (Miami, Tampa, Orlando, Walt Disney World), care atrag peste 25 milioane
de turişti din S.U.A., mai mult de 1 milion de canadieni şi sute de mii de vizitatori
europeni şi din alte ţări (vezi cap. 9).
Coasta Pacifică de la San Francisco la San Diego este o altă destinaţie vacanţieră, care
se înscrie cu un lanţ de staţiuni de odihnă şi recreere, a căror ofertă de cazare şi divertisment,
alături de cadrul natural de mare pitoresc şi plajele însorite, le impun printre cele mai atractive
oferte de litoral din lume, absorbind peste 20 milioane de turişti (Cap. 9).
Oferta de litoral se asociază cu cea culturală şi de divertisment (Hollywood,
Disneyland, muzee etc.).
Oferta culturală este variată şi reprezentativă prin valorile culturale, istorice şi se
îmbină cu agrementul şi divertismentul local, „culoarea” cartierelor de emigranţi, cu
muzica, cultura şi gastronomia lor, stilul urbanistic specific american sau al ţărilor de
origine a locuitorilor etc. Se remarcă prin „patina locală” metropolele central-americane ca
New Orleans, Memphis, St. Louis etc., cele de pe litoraluri Atlantic (Washington, Boston,
New York, Savannah, Richmond, Charleston etc.) şi Pacific (San Francisco, Los Angeles,
San Diego), sau din bazinul Marilor Lacuri (Chicago, Detroit, Quebec, Montreal) etc.
Oferta de agrement şi divertisment („ludoturismul”) este bine dezvoltată şi atrage
milioane de turişti, atât „mono-motivaţi” pentru jocurile de noroc (în renumitul centru
Las Vegas), cât şi pentru destindere în toate staţiunile şi centrele turistice americane.
Oferta de cunoaştere, educaţie, ştiinţă, combinată cu cea de recreere şi odihnă, este
foarte bine dezvoltată şi apreciată de peste 280 milioane turişti în S.U.A., în 356 de
parcuri naţionale.
123
Parcurile Naţionale din Canada au, de asemenea, o circulaţie turistică ridicată.
Desigur există şi oferte pentru sporturile de iarnă şi balneară care se adresează, cu
precădere, turismului intern.
Oferta de afaceri, congrese şi reuniuni are o pondere mare în turismul nord-
american, date fiind dezvoltarea economică, tehnologică şi ştiinţifică a celor două ţări şi a
relaţiilor internaţionale ce se stabilesc între state.
În circulaţia turistică mondială, S.U.A. cu 41,8 milioane de sosiri reprezintă doar
0,6 %, dar pe continentul american circa 16,3 % (din 114,8 milioane de turişti în 2002),
iar Canada cu 20 milioane de turişti reţine circa 0,28 % din sosirile internaţionale şi,
respectiv 8,6 % de pe continent.
3.2.3.2. Destinaţii turistice noi
Apariţia bazinelor noi de ofertă turistică a fost determinată de trei factori şi anume:
dezvoltarea economică a ţărilor în dezvoltare, şi care, din raţiuni politice, economice şi de
identitate naţională, şi-au dezvoltat şi specializat oferta turistică în raport cu specificul
resurselor; internaţionalizarea turismului, sub impactul turismului de masă, prin
constituirea reţelelor integrate (pe plan mondial) de hoteluri, touroperatori, companii de
transport (aerian, feroviar, rutier şi naval); conştientizarea a tot mai multor ţări, vis-à-vis
de rolul economic, politic şi social al turismului, ceea ce le-a scos dintr-o anumită
autoizolare tradiţională. Aceste bazine de ofertă turistică se localizează, se află în
apropierea destinaţiilor tradiţionale, dar şi la distanţe mai îndepărtate.
Între bazinele ofertei turistice situate în apropierea destinaţiilor tradiţionale se
remarcă ţări ca: Mexic (19,6 mil. turişti) cu ofertă culturală (vestigii toltece, mayaşe şi
aztece, centre culturale), de litoral (plajele caraibiene şi pacifice) şi de afaceri; ţările
caraibiene (16,1 mil. turişti) cu o ofertă specializată în vacanţe de litoral, croaziere şi
culturală: Puerto Rico (3,0 mil. turişti), R. Dominicană (2,8), Cuba (1,6), Jamaica (1,2)
sau cele istmice: Costa Rica (1,2), Guatemala, Honduras etc.; litoralul nord-african cu
oferte diversificate – de litoral, culturală, balneară şi de aventură în deşert – şi servicii
de calitate: Tunisia (5,6 mil. turişti), Maroc (4,1), Algeria (0,98); Orientul Apropiat cu
ofertă culturală şi de litoral: Siria (2,8 mil. turişti), Iordania (1,6), Liban (0,9) etc.
Egiptul este o destinaţie turistică în plină dezvoltare, cu oferta culturală pe Valea Nilului
şi din oraşele Cairo şi Alexandria, precum şi cea vacanţieră, şi de agrement nautic la
Marea Roşie (4,9 mil. turişti) cu staţiunile Hurghada şi Sharm el Shkeik.
O localizare mai îndepărtată faţă de bazinele tradiţionale o constituie pieţele:
Asiei de Est (73,6 mil. turişti): China (36,8 mil. turişti), Hong Kong (16,5), Coreea (5,3),
Macao – China (6,5), Japonia (5,2), Taiwan (2,7) etc., destinaţii cu ofertă culturală de
afaceri şi agrement; pieţele Asiei de Sud-Est (42,2 mil. turişti) cu oferte culturale, de
shopping şi de litoral: Malaysia (13,2), Thailanda (10,8 mil. turişti), Singapore (6,9),
Indonesia (5,0), Filipine (1,9) etc.; Asia de Sud (5,9 mil. turişti) cu ofertă culturală şi de
afaceri: India (2,3 mil. turişti), Nepal (ofertă culturală, ascensiuni alpine, cunoaştere şi
ştiinţă); Africa de Sud (8.9 mil. turişti) cu oferte vacanţiere, ştiinţifice şi de cunoaştere
(parcurile naţionale) şi culturale: R. Sud-Africană (6,5 mil. turişti), Botswana (1,0),
Zambia (0,56) etc.; Africa de Est (6,3 mil. turişti) are o ofertă specializată în arii
protejate, de cunoaştere (fotosafari şi de vânătoare (Safari) în Parcuri Naţionale şi
rezervaţii de vânătoare: Kenya (838 mii turişti), Tanzania (550 mii) etc.); Africa
124
Occidentală se înscrie cu oferte vacanţiere pe litoral, culturale şi de cunoaştere în ţări ca
Ghana (483 mii turişti), Senegal şi Coasta de Fildeş, care etalează peisaje exotice, floră şi
faună specifică, habitate africane etc.; Ţările andine cu o civilizaţie precolumbiană
(incaşă) şi ofertă culturală (Peru, Bolivia, Chile).
3.2.3.3. Destinaţii turistice exotice

Sunt bazine de ofertă turistică recent intrate în circuitul turistic şi beneficiază de
peisaje naturale exotice, de mare pitoresc şi posibilităţi multiple de loisir. Fiind la distanţe
foarte mari (5-10.000 km) faţă de principalele pieţe emitente (Europa şi America de
Nord), oferta turistică, strict specializată – vacanţă, sporturi nautice, scufundări, pescuit
şi vânătoare subacvatică, shopping, este complexă, dotările fiind polifuncţionale şi de
mare atracţie pentru turişti. Amintim în acest sens: statele-insule din Oceania (Guam,
Cook, Tahiti); Hawai (6,0 mil. turişti); Australia (4,8) şi Noua Zeelandă (2,0); Insulele
Maldive, Ceylon, Mauritius (682 mii turişti), Madagascar, arhipelagurile Comore şi
Seychelles din Oceanul Indian; Arabia Saudită (7,5 mil. turişti), Emiratele Arabe (5,4),
BraHr.ein (3,1) cu piaţă de shopping şi pelerinaje (Mecca şi Medina în Arabia Saudită).
3.2.3.4. Destinaţii turistice de pionierat

Destinaţii turistice de pionierat sunt areale greu accesibile, cu condiţii naturale
aspre, dar interesante prin habitat, faună şi floră (uneori), peisaje sau fenomene
meteorologice; nu au o ofertă definită şi nici amenajări turistice şi de infrastructură şi de
aceea nu ocupă un loc aparte în turismul mondial. Se înscriu ca destinaţii de pionierat:
regiunile arctice: Groenlanda, Extremul Nord-Canadian, Laponia, Extremul Nord-
Rusesc, Patagonia; unele insule vulcanice: Islanda, Insula Paştelui (cu celebrele statui
gigant), Insula Lipari (Italia); insulele preantarctice (Argentina); arii tropicale greu
accesibile din Amazonia (Manaus), Congo şi Zair; arii deşertice din Africa (Sahara,
Namibia, Kalahari), Atacama (Chile); marile pustiuri australiene (Victoria, Gipson,
Marele Deşert de Nisip, Tanami) cu interesante parcuri naţionale şi peisaje deşertice etc.
3.2.3.5. Destinaţii turistice în România

România are o ofertă turistică diversificată cu produse şi servicii turistice
personalizate, care satisfac motivaţiile unor categorii variate de turişti. În ultimii ani, s-au
cristalizat mai multe destinaţii turistice şi anume:
Destinaţii turistice montane
Oferta montană este reprezentată, cu precădere, prin servicii de cazare, dotări
pentru sporturi de iarnă şi recreere, agrement şi divertisment cultural, drumeţie montană
şi mai puţin pentru practicarea speoturismului, alpinismului şi sporturilor extreme. Se
concentrează în staţiuni turistice şi câteva arii montane cu cabane şi echipamente pentru
turismul hibernal şi dispune de circa 32.400 de locuitori de cazare (în anul 2003),
respectiv 11,8 %, la nivelul ţării; fluxul turistic a înregistrat în anul 2003, aproape
748.000 turişti (98.000 turişti străini).
Sunt reprezentative staţiunile turistice naţionale Sinaia şi Predeal (peste 4.000 de
locuri de cazare), Poiana Braşov (circa 2.800 locuri), Buşteni, Azuga, Semenic,
125
Voineasa, Păltiniş, Borşa, Vidra, unele de interes local (Fântânele, Cheia, Durău) şi
câteva areale montane cu cabane şi echipamente pentru sporturi de iarnă (Munţii Gutâi –
Mogoşa; Muntele Mare – Băişoara; Munţii Giumalău – Vatra Dornei; Munţii Parâng –
Rânca şi Petroşani; Munţii Vâlcan – Straja) etc. Alături de oferta pentru sporturi de iarnă,
pârtii de schi şi teleferice (vezi 3.2.2.5), unele staţiuni ca Sinaia, Predeal, Poiana Braşov
dispun şi de alte dotări pentru agrement, echipamente pentru turismul de afaceri, reuniuni
şi congrese, de servicii balneare şi de fitness, oferte culturale etc.
Destinaţii turistice pe litoral
Oferta de litoral, fără a avea complexitatea de pe litoralul european mediteranean,
se modernizează şi se dezvoltă în permanenţă prin: ridicarea calitativă a spaţiilor şi
serviciilor de cazare (hoteluri de patru şi cinci stele) şi de alimentaţie; diversificarea
agrementului prin construirea de piscine, saune şi săli de fitness; apariţia de parcuri
acvatice şi baze nautice (Mamaia, Saturn); amenajarea şi dotarea plajelor (Mamaia);
diversificarea divertismentului cultural şi a animaţiei nocturne; extinderea ofertei de cure
balneare etc. Litoralul românesc dispune de peste 119.000 de locuri de cazare (43,3 %
din total ţară) şi, deşi activitatea turistică prezintă o sezonalitate accentuată, atrage peste
760.000 turişti din care circa 70.000 din afara graniţelor.
Oferta de litoral cuprinde: odihnă şi recreere, cura heliomarină şi balneară cu ape
minerale şi nămol sapropelic sau de turbă, agrement şi sporturi nautice, divertisment
cultural, excursii etc. Între staţiunile de litoral se impun: Mamaia (odihnă şi recreere,
circa 26.000 locuri); Neptun-Olimp (odihnă şi recreere,16.000); Eforie Nord (odihnă,
recreere şi cură balneară, 16.000); Eforie Sud (odihnă, recreere şi cură balneară, 9.900);
Venus (odihnă, recreere şi cură balneară, 10.300); Jupiter (odihnă, recreere, 6.500);
Mangalia (odihnă, recreere şi cură balneară, 1.500); Saturn (odihnă, recreere şi cură
balneară, 13.500); Costineşti (odihnă, recreere, 5.400); Cap Aurora (odihnă, recreere);
Techirghiol (odihnă, recreere şi cură balneară, 1.500), Năvodari.
Destinaţii turistice balneare
Oferta balneară îmbină curele balneare tradiţionale (terapeutice şi de recuperare) cu
cele profilactice, utilizând atât factorii naturali terapeutici (apa minerală, nămolul şi
gazele terapeutice, microclimatul de salină), cât şi fizioterapia.
Procedurile balneare se completează cu hidrokinetoterapia, gimnastică, piscină,
saună, fitness, cura de teren, cure pentru punerea în formă, cure antistress etc.
Oferta balneară se completează cu servicii şi dotări pentru agrement şi divertisment
cultural care interesează pe cei sosiţi la odihnă, iar unele staţiuni dispun de echipamente
şi săli pentru organizarea de reuniuni, expoziţii etc.
Baza de cazare dispune de peste 42.000 de locuri (15,4 %), iar oferta staţiunilor de
profil atrage circa 637 mii de turişti dintre care peste 37.000 turişti străini. Cele mai
reprezentative staţiuni balneoclimatice (din cele 70 existente în ţară) sunt: Băile
Herculane (circa 5.300 de locuri de cazare), Băile Felix, Băile Călimăneşti – Căciulata,
Băile Olăneşti, Băile Tuşnad, Băile Govora, Covasna, Sovata, Slănic-Moldova, Vatra-
Dornei, Buziaş etc., la care se adaugă cele de pe litoralul Mării Negre.
Destinaţii turistice urbane
Oferta turistică urbană este diversă în raport cu valenţele resurselor turistice, poziţia
şi importanţa economico-socială a oraşului şi satisface o paletă largă de motivaţii
126
turistice: cultură, educaţie, cunoaştere, afaceri, ştiinţă, shopping, întruniri politice etc.
Oraşele – reşedinţă de judeţ, pe lângă ofertele culturale, comerciale, educativ-instructive,
financiar-bancare, de divertisment cultural şi sportiv, dispun, în general, de hoteluri de
3-5 stele, săli echipate adecvat şi complexe pentru organizarea de expoziţii şi târguri
ştiinţifice şi politice, interne şi internaţionale. Aceste oraşe dispun de circa 43.500 de
locuri de cazare şi atrag peste 2.291.323 turişti (791.440 străini), evidenţiindu-se centrele
turistice: Bucureşti, Constanţa, Braşov, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Oradea, Sibiu,
Craiova etc.
Oraşele mai mici, ca şi localităţile de pe principalele trasee turistice, se înscriu, de
regulă, cu o ofertă culturală, religioasă, de cunoaştere şi ştiinţifică şi local, comercială şi
de afaceri sau reuniuni. Au o bază de cazare modestă, rareori de categorie superioară, şi
care însumează peste 28.500 locuri, iar prin obiectivele turistice cultural-istorice sau de
factură religioasă sunt vizitate de peste 588.948 turişti (102.671 străini). Consemnăm
centre şi localităţi turistice, precum: Sighişoara, Mediaş, Făgăraş, Bârlad, Fălticeni,
Câmpulung Moldovenesc, Lugoj, Drobeta-Turnu-Severin, Târgu-Jiu etc.
Ariile naturale protejate constituie destinaţii noi pentru turismul românesc şi sunt
în curs de conturare, dezvoltare şi promovare, ca produs turistic. Prin Legea 5/2000 s-au
aprobat 17 arii protejate de interes naţional, rezervaţii naturale şi monumente ale naturii,
număr care va creşte în perspectivă.
Printr-un management propriu, gospodărirea şi utilizarea se stabilesc prin
regulamente şi planuri speciale de protecţie şi conservare, oferind posibilitatea vizitării
lor în scopuri ştiinţifice, educaţionale, recreative şi turistice (Legea 462/2001). Ariile
protejate ca parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale sunt destinate practicării
ecoturismului şi, în general, turismului desfăşurat pe principii ecologice; parcurile
naturale şi rezervaţiile biosferei au ca obiective, pe lângă protejarea şi conservarea
mediului şi a biodiversităţii, şi protejarea şi susţinerea economiei şi tradiţiile locale, deci
turismul ecologic este o cale de dezvoltare durabilă a acestor entităţi umane. În turism
s-au promovat Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat şi Parcul
Naţional Piatra Craiului, ca „Parc Naţional al Carnivorelor Mari din Carpaţi”. Dintre
acestea, numai Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării oferă unele date despre
turismul local. Baza de cazare însumează circa 2.800 de locuri, din care peste 70 % se
află în oraşul Tulcea, iar circulaţia turistică a înregistrat peste 50.000 turişti în 2003 şi cu
cazare aproape 37.000 turişti; peste 15.000 turişti străini au vizitat delta, iar 8.500 au
folosit spaţiile de cazare hoteliere sau de pe pontoane-hoteluri.
Excursiile în deltă, turismul ştiinţific şi expediţionar (de cunoaştere) pentru tineret,
odihna, şi recreerea fotosafariul, pescuitul sportiv, cura heliomarină (la Sf. Gheorghe,
Sulina şi Portiţa) sunt câteva din motivaţiile de vizitare a Deltei Dunării.
Spaţiul rural a devenit o destinaţie turistică intens mediatizată după anii ’90 (mai
ales după 1994, o dată cu înfiinţarea asociaţiei de promovare „Asociaţia Naţională de
Turism Rural, Ecologic şi Cultural” – ANTREC, când au intrat în circuitul turistic
naţional şi internaţional unele arii tradiţionale pentru turismul rural şi agroturism ca:
Bran-Moeciu, Bucovina, Mărginimea Sibiului, Rucăr, Lereşti). Cele două forme de
turism valorifică resursele naturale şi culturale, ca şi dotările şi unităţile de cazare din
spaţiul rural (pensiuni turistice rurale, hanuri şi hoteluri rurale, cabane, campinguri etc.);
satisfac o paletă largă de motivaţii ca: odihnă şi recreere, cunoaştere, cultură, religie,
127
practicarea unor sporturi, vânătoare şi pescuit sportiv, cură de aer sau balneară, însuşirea
unor practici artizanale etc. şi îmbracă forme variate de sejur, turism de circumstanţă sau
de circuit cu valenţe culturale.
Oferta turistică este variată şi personalizată, ceea ce rezultă şi din programele
lansate, între care: Vacanţă la ţară; Acasă la podgoreni; Rutele vinului şi ale
gastronomiei; Natura şi cultura în satul românesc; Veniţi în inima meşteşugarilor;
Aventură şi rafting pe Bistriţa (moldovenească) şi pe Jiu; Delta Dunării; Filoanele
Ortodoxiei în Oltenia etc. (ANTREC, 2003).
Oferta turistică se concentrează, de regulă, în ariile etnofolclorice reprezentative
pentru România ca: Oaş-Maramureş, Bucovina, Neamţ, Bârgău-Bistriţa, Ţara Bârsei,
Praid-Corund, Bran-Moeciu, Rucăr, Mărginimea Sibiului, Dealurile Clujului, Valea
Arieşului, Vrancea, Oltenia de Nord etc. În cataloagele ANTREC sunt promovate circa
800 de pensiuni turistice rurale, din 31 de judeţe cu un număr de peste 7.500 de locuri de
cazare, iar numărul de turişti este estimat la circa 90.000, din care peste 12 mii sunt străini
(în anul 2003) 6.
Destinaţii speciale cuprind oferte specializate, care se adresează anumitor
segmente de turişti, de regulă, cu venituri, precum: ofertele pentru vânătoare sportivă,
pescuit sportiv, agrement nautic pe litoral, cazinouri şi night cluburi etc.
3.3. Cererea turistică

3.3.1. Definiţie şi conţinut
Cererea turistică reprezintă o a doua componentă a pieţei turistice, alături de oferta
turistică.
Cererea turistică, în înţelesul general, este „formată din ansamblul persoanelor
care îşi manifestă dorinţa de a se deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii
pentru alte motive decât prestarea unei activităţi renumerate la locul de destinaţie”
(Cristureanu, 1992).
Un acelaşi punct de vedere îl are şi prof. Robert Lanquar (1987), după care cererea
turistică este „acea parte a persoanelor care se deplasează periodic şi în mod temporar,
în afara rezidenţei obişnuite pentru motive de călătorie, altele decât pentru a munci sau
pentru a desfăşura o activitate renumerată”.
Cererea turistică se finalizează prin consumul turistic, acesta asigurând
transformarea prin suprapunere în timp şi spaţiu, a celor două componente: oferta
turistică şi cererea turistică; în cazul turismului, locul ofertei corespunde cu cel al
consumului, dar nu cu locul de formare a cererii.
Consumul turistic este format din cheltuieli efectuate de către cererea turistică
pentru o serie de bunuri şi servicii legate de motivaţia turistică şi respectiv călătoria
turistică.
Consumul turistic se realizează, astfel, în timp şi spaţiu, atât în aria de origine a
cererii, şi pe traseul călătoriei, cât şi în cadrul bazinului ofertei turistice. În acest sens,
consumul turistic se manifestă în trei ipostaze:
6
Pentru datele statistice utilizate în text vezi cap. 3.2.2.2. şi cap. 4.4., INS, Date
statistice, 2004.
128
• înainte de începerea deplasării efective (achiziţionarea de echipamente, material
sportiv şi alte bunuri necesare la destinaţie);
• în timpul deplasării spre destinaţia turistică (transport, masă etc.);
• la locul de destinaţie (cazare, alimentaţie, agrement, alte servicii şi bunuri materiale).
3.3.2. Particularităţi ale cererii turistice
Specificul turismului ca activitate economică imprimă cererii turistice anumite
particularităţi între care amintim:
• are un caracter dinamic, concretizat printr-o creştere continuă, în ultimele
decenii, în ritmuri diferite, în funcţie de variabile endogene ale cererii turistice, şi
exogene, ale mediului de manifestare a acesteia. Astfel, circulaţia turistică a crescut de la
25 milioane în anul 1960, la 455,9 mil. în 1990, 684 mil. în 2000 şi 703 mil. în 2002
(după Tourism Highlights, 2003); încasările au sporit de la 264 miliarde $ în 1990 la
474,2 mild. $ în 2002. Specialiştii Organizaţiei Mondiale a Turismului previzionează
pentru deceniile următoare creşteri de 4-4,1%, respectiv 1,006 milioane turişti în anii
2010 şi 1,561 mil. în 2020;
• concentrarea în ţările şi regiunile dezvoltate pe plan economic, ţările europene
occidentale înregistrând peste 40% din emisia de turişti, iar S.U.A. şi Canada circa 15%,
Japonia şi China 11,7% etc. (prelucrare după Tourism Highlights, 2003);
• cererea este prioritar intraregională, majoritatea fluxurilor turistice se
derulează sub forma turismului intraregional (circa 2/3 în Europa, 80% în America, 25%
în Africa (după Organizaţia Mondială a Turismului, 2000));
• este o cerere naţională, circa 4/5 din cererea turistică mondială se conturează şi
se satisface în interiorul graniţelor naţionale ale ţărilor lumii prin consumul turistic
naţional (Cosmescu, 1998), iar în România circa 98,8% în 2002 (INS, 2003);
• cererea are o sezonalitate accentuată şi rigidă ca urmare a legislaţiei specifice
fiecărei ţări (concedii, perioada de şcolarizare etc.), dar şi a unor factori psiho-sociali,
naturali, culturali, naţionali etc.;
• cererea cunoaşte o mare diversitate şi eterogenitate în motivaţiile de călătorie
turistică, ceea ce se impune în realizarea şi exploatarea structurilor de primire turistică.
3.3.3. Determinanţi ai cererii turistice

În literatura de specialitate se concretizează mai multe categorii de factori
determinanţi ai cererii turistice şi ai turismului, în general (vezi cap. 1) fiecare cu limitele
sau interferenţele sale. Indiferent de acestea, consumul turistic, prin care se materializează
cererea turistică, este condiţionat de: venitul disponibil, timpul liber, factorii demografici
şi motivaţia turistică.
Factorii economici determină venitul personal (familial) care constituie baza
materială a oricărui act de consum turistic, deci de efectuare a unei călătorii turistice.
Produsul Naţional Brut (PNB) pe locuitor reprezintă nivelul de dezvoltare economico-
socială al unei ţări şi deci, pe măsura creşterii acestuia, se oferă şi posibilităţi largi de
practicare a turismului, aşa cum se remarcă în ţările europene occidentale, cu peste 15 mii $
pe locuitor ca: Danemarca, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia etc. sau în S.U.A.,
Canada, Japonia etc., ţări emitente de turişti. Este de reţinut faptul că nu evoluţia venitului
129
naţional influenţează piaţa călătoriilor turistice, ci, de regulă, structura şi repartizarea
acestuia per persoană facilitează o acţiune turistică.
Venitul bugetului personal s-a amplificat în toate ţările dezvoltate din America
(S.U.A., Canada, Brazilia, Venezuela), din Asia (Japonia, Coreea de Sud, China) şi
Australia, ceea ce a condus la difuzia turismului în aproape toate categoriile sociale din
aceste bazine. Cursurile de schimb ale monedelor, favorabile ţărilor cu o economie
naţională dezvoltată, jocul preţurilor relative au determinat preţuri şi tarife turistice net
favorabile cererii turistice din ţările respective, dar şi o extindere a vacanţelor în afara
locului de reşedinţă, cu precădere în turismul internaţional. Se remarcă, de asemenea, şi
eforturi de reducere a unor costuri fixe ale consumului turistic, cum ar fi cele legate de
transport (aerian, feroviar, naval etc.).
Disponibilităţi de timp liber
Timpul liber, consecinţă directă a creşterii productivităţii muncii, este un factor
important ce a permis dezvoltarea cererii turistice. În raport cu timpul liber se
înregistrează patru categorii de sejururi pentru odihnă, recreere şi turism: vacanţiere (în
concediu), de week-end (la sfârşitul săptămânii), cotidiene şi pentru vârsta a III-a şi
înaintată. Sejurul vacanţelor poate fi segmentat în vacanţe scurte (5-6 zile), medii şi
lungi. Timpul liber şi concediile plătite sunt cele mai semnificative pentru procurarea
satisfacţiilor oferite de turism.
Factorii demografici, în esenţă, creşterea populaţiei, cu mutaţiile în structură, pe
vârste, medii, profesiuni, influenţează şi chiar determină circulaţia turistică. Populaţia
este un „rezervor” al cererii turistice, creşterea numerică a locuitorilor, precum şi ritmul
acestei creşteri, influenţează uneori numărul turiştilor potenţiali cu o rată medie anuală de
0,5-1,0% (Snak, colab., 2001).
Dar nu orice creştere a populaţiei alimentează cererea turistică, spre exemplu, în
ţările slab dezvoltate cu resurse financiare reduse. Pe de altă parte, creşterea populaţiei
mondiale nu este proporţională cu creşterea circulaţiei turistice: în ţările dezvoltate
economic (vezi Europa de Vest) cererea turistică are un ritm de dezvoltare mai rapid
decât al creşterii populaţiei în raport cu ţările slab dezvoltate economic unde ritmul este
invers.
Structura pe vârste a populaţiei şi schimbările intervenite ulterior sunt evidenţiate
de proporţiile diferite de participare la mişcarea turistică. Tineretul, ce reprezintă 30-50%
din totalul mondial al populaţiei, are un rol deosebit în creşterea circulaţiei turistice, prin
timpul liber avut la dispoziţie, nevoia de instruire, de cunoaştere şi educaţie, dorinţa de
divertisment şi aventură, facilităţile oferite de stat, de touroperatori, care compensează
veniturile mai mici. Unele cercetări evidenţiază că tineretul este segmentul turistic, care
frecventează staţiunile montane pentru sporturi de iarnă: în Franţa, 35% între 15 şi 24 ani
şi 25% între 25-35 ani; în S.U.A., 2 din 3 schiori au 30 şi mai puţin de ani (Berbecaru,
colab., 1977).
O importantă rezervă de lărgire a pieţei turistice o constituie categoria „vârsta a
treia” şi „vârsta înaintată” de peste 70 de ani prin creşterea duratei medii a vieţii,
disponibilităţile de timp liber şi uneori financiare (în ţările dezvoltate economic),
amplificarea nevoilor de îngrijire a sănătăţii, dorinţa de cunoaştere etc.
130
Structura socio-profesională se impune în structura şi în dinamica diferitelor forme
de turism, relevându-se participarea categoriilor cu studii superioare, deci cu venituri
substanţiale, în practicarea sporturilor de iarnă (peste 50% din clientela staţiunilor
montane), a tenisului de câmp şi badmintonului (cu echipamente costisitoare), a turiştilor
specializaţi în anumite forme de turism „de lux”, ca: safari şi fotosafari în parcurile
naţionale şi rezervaţiile de vânătoare din Africa, Australia, de aventură în ariile arctice,
deşertice, ecuatoriale etc., fie a turiştilor familişti şi cu venituri medii în agroturismul
german („vacanţă la fermă”).
Previziunile Organizaţiei Mondiale a Turismului evidenţiază potenţialul de creştere
al turismului internaţional în raport cu populaţia dornică de călătorii turistice, aşa cum
rezultă din tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 14
Ponderea turiştilor internaţionali
în totalul populaţiei (2010)
Regiunea Ponderea (%)
Total mondial 7,0
din care:
Europa 14,0
Asia de Est şi Pacific 8,0
America 8,0
Africa 5,0
Orientul Mijlociu 6,0
Asia de Sud 1,0
Sursa: OMT, 1997.
Gradul de urbanizare
Oraşele constituie componentele de bază ale cererii turistice, respectiv polii
emiţători de turişti. Aceasta se datorează mai multor factori. Industrializarea a condus la
modificarea în structura populaţiei active în cele trei sectoare ale activităţii, cu consecinţe
mari în sporirea nivelului de trai, respectiv al veniturilor individuale ale locuitorilor. O
dată cu urbanizarea creşte şi stresul fizic şi psihic legat de viaţa citadină, atmosfera
poluată, ritmul şi complexitatea muncii, aglomeraţie etc.
De aici şi nevoia de evadare în ariile nepoluate pentru odihnă şi recreere la
sfârşitul săptămânii sau în vacanţă, ceea ce conduce la manifestarea şi intensificarea
circulaţiei turistice. Concentrările urbane se amplifică, pe plan mondial apar
megalopolisurile (S.U.A., Japonia, Coreea, China etc.) şi se reflectă în creşterea
dimensiunilor fluxurilor turistice. Cercetările de profil arată că fenomenul „urbanizare”
influenţează cererea turistică, în principiu, prin ponderea şi creşterea populaţiei urbane
(peste 50% pe plan mondial); în 2004 sunt peste 20 de megapolisuri: Tokio (35 mil.loc),
Mexico City, New York, Sao Paolo etc.; în România: 52,7% populaţie urbană, 268 de
oraşe în 2002; vechimea urbanizării (a oraşelor), structura populaţiei, tradiţia în
practicarea turismului, alături de nivelul de trai mai ridicat.
131
Cercetările sociologice evidenţiază mari diferenţe între oraşele mai tinere (miniere,
petroliere, chimice) şi oraşele cu funcţii accentuate de urbanizare (Braşov, Sibiu,
Bucureşti, Timişoara etc.) în ceea ce priveşte puterea de emisie a turiştilor. Dezvoltarea
economică, în perspectivă, la nivel mondial, însoţită de o puternică urbanizare, va
conduce la creşterea ponderii populaţiei urbane şi respectiv la sporirea centrelor
emiţătoare de turişti (vezi previziunile OMT în perspectiva anilor 2010 şi 2020).
Desigur, sunt şi alţi factori: sociali, de organizare şi promovare, cu precădere, în
ţările cu un turism dezvoltat, în care turismul a devenit o prioritate în atingerea unor
obiective economice, culturale, sociale etc. ale acestora; factori psihosociologici: moda,
tradiţiile, dorinţa de cunoaştere şi manifestările populare, culturale religioase, sportive,
festivaluri, care constituie mobiluri ale mişcării turistice şi de orientare a cererii turistice
(vezi cap. 1).
Între motivele care determină o călătorie turistică se evidenţiază: nevoia de
relaxare, de odihnă fizică şi psihică, de reconfortare în mijlocul naturii; nevoia de ieşire
din mediul citadin urban poluat şi din ritmul trepidant al activităţii cotidiene; nevoia de
agrement şi divertisment; nevoia de cunoaştere a frumuseţilor naturii, culturii, artelor,
tradiţiilor unei ţări, regiuni, localitate etc.
În practica şi cercetarea ştiinţifică turistică se operează cu trei categorii de motivaţii
turistice:
• motivaţii turistice decurgând din preocupările extraprofesionale de ordin
general ca: aspiraţii pentru destinderea fizică şi intelectuală, îngrijirea sănătăţii,
participarea la manifestări sau evenimente culturale, sportive, cunoaştere, vizite familiale,
la prieteni etc.
• motivaţii legate de preocupările profesionale precum călătoriile de afaceri,
pentru reuniuni, expoziţii şi târguri, congrese şi alte manifestări ştiinţifice, la care
participanţii au calitatea de turişti care beneficiază de servicii turistice înainte, în timpul şi
eventual după încheierea evenimentului;
• motivaţii ce decurg din prezenţa unor atracţii turistice naturale (peisagistice,
balneare, climatice, de relief etc.), cultural-istorice (folclorice, istorice, culturale,
religioase etc.) sau tehnico-ştiinţifice şi economice.
Toate aceste motivaţii turistice generează sau stimulează anumite călătorii şi forme
de turism adaptate cererii de servicii ale clientelei potenţiale căreia i se adresează. În
raport cu aceste motivaţii, pentru satisfacerea cererii turistice se urmăreşte valorificarea
optimă a resurselor turistice, crearea şi diversificarea ofertei de servicii conforme cu
motivaţiile şi tendinţele ce se petrec pe plan mondial şi naţional în domeniul cererii şi
ofertei turistice.
Specialiştii Organizaţiei Mondiale a Turismului grupează aceste manifestaţii pentru
călătoriile în scopuri turistice, astfel (tabelul nr.15):
132
Tabelul nr. 15
Gruparea principalelor motivaţii pentru călătorii în scopuri turistice
– recreere/ divertisment
– evenimente culturale
– sănătate – activităţi sportive
Destindere (neprofesionale)
şi – alte scopuri de agrement
vacanţe – destindere şi de vacanţă
– reuniuni (congrese, colocvii,

SCOPUL seminarii etc.)
PRINCIPAL Afaceri – misiuni
AL profesionale – afaceri
VIZITELOR – altele
– studii /documentare
– familiale
Alte scopuri – tratamente balneo-medicale
turistice şi îngrijirea sănătăţii
– tranzit *
– altele
* Înnoptări ale vizitatorilor în drum de la reşedinţa lor permanentă spre localităţile de

destinaţie (în cazul turismului internaţional spre ţările de destinaţie ale călătoriei).
Sursa: Monografia statistică a OMT, prezentată la cea de-a 24-a reuniune a Comisiei OMT
pentru Europa: Tourism Trends Wordwide and in Europe, 1950-1991, Bruges, Belgia, 7 mai 1992
(după Snak, colab., 2001).
După alţi autori, motivaţiile pentru călătoriile turistice se grupează în: motive
educaţionale şi culturale; motive religioase şi etnice; motive de sănătate şi sportive;
stimulative de afaceri.
O sinteză a structurii cererii turistice a unei ţări/regiuni prin prisma determinanţilor
şi a motivaţiilor turistice este redată în schema următoare (Fig. 2).
133
134
Fig. 2. Structura cererii turistice a unei ţări sau regiuni, prin prisma determinanţilor
şi mutaţiilor turistice (după Lanquar R., 1987).
3.3.5. Bazine ale cererii turistice
Din subcapitolele anterioare rezultă că cererea turistică se concentrează în ţările
dezvoltate economic, conturându-se astfel mai multe bazine ale cererii, şi anume:
Bazinele tradiţionale: Europa Occidentală cu o puternică dezvoltare economică:
Germania (53,2 $ mild. cheltuieli pentru turism internaţional (emitent) în anul 2002),
Anglia (40,4), Franţa (19,5), Italia (16,9), Olanda (12,9), Austria, Elveţia etc. Europa
Nordică: Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda. Europa Centrală şi Estică: Rusia
(12,1), Polonia şi Cehia.
În cadrul ţărilor europene se evidenţiază câteva diferenţieri în ceea ce priveşte
exportul de turism, astfel (vezi cap. 4.5.): ţări dezvoltate economic şi care au un potenţial
turistic interesant, dar au o ofertă turistică mai puţin diversificată, cum sunt Germania,
Regatul Unit, Belgia, Olanda, ţările nordice, Rusia Federală (Tourism Highlights, 2004,
OMT), ţări dezvoltate economic, cu o ofertă turistică remarcabilă, dar cu un potenţial
emitent ridicat ca: Franţa, Italia, Spania, Austria; ţări mediu dezvoltate sau în curs de
dezvoltare, cu un potenţial turistic mai mult sau mai puţin diversificat, dar cu o ofertă
turistică competitivă pe piaţa turistică, precum: Croaţia, Ungaria, Cehia, Ukraina,
Polonia, care au un aflux de valută din turism, dar se caracterizează şi prin plecări masive
în turismul internaţional. America de Nord: Statele Unite ale Americii (58,9 mild.), cel
mai important emiţător de turişti pe plan mondial, Canada.
Bazine noi: Japonia (26,7 mild.), China (15,4) Hong Kong (China) (12), Coreea de
Sud, Taiwan, în bazinul Asia de Est; Africa de Sud; America Latină: Brazilia, Argentina,
Uruguay, Venezuela.
Este important de menţionat două aspecte: primul se referă la unele ţări europene
dezvoltate economic care au un „export” mai mare de turişti şi respectiv o pondere mare
a cheltuielilor turistice, deoarece oferta internă a lor este mai puţin diversificată şi nu
acoperă satisfăcător cererea naţională; aceasta din urmă manifestă interes pentru o
anumită categorie de ofertă diferenţiată de cea proprie (de exemplu: oferta de litoral
pentru Germania, Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia şi Austria sau de litoral şi balneară în
cazul ţărilor europene nordice); desigur, orientarea turiştilor americani, germani şi englezi
spre o anumită ofertă (litoral, sporturi de iarnă sau exotică în Pacific) este legată şi de
calitatea acesteia, de politica valutară sau alte instrumente de politică comercială turistică
la nivelul ţărilor de destinaţie; al doilea aspect vizează turiştii din Japonia, Coreea de Sud,
Hong Kong şi China, care au ca motivaţie călătoria de afaceri, apoi de cunoaştere şi
vacanţieră, iar destinaţiile preferate sunt S.U.A. şi ţările Europei Occidentale, iar în
ultimul deceniu ale Europei Centrale (pentru afaceri).
135
CAPITOLUL 4
FLUXURI TURISTICE
4.1. Consideraţii generale

Fluxurile turistice sau circulaţia turistică presupun „deplasarea vizitatorilor de la
reşedinţa acestora la locul (destinaţia) ales, altul decât propria reşedinţă, pentru
satisfacerea necesităţilor recreativ-curative sau a altor motivaţii, altele decât o activitate
remunerată sau stabilirea domiciliului” (vezi cap. I). Cercetarea fluxurilor turistice este
un obiectiv principal al geografiei turismului, care le studiază sub aspectul intensităţii
volumului şi ritmului de desfăşurare, direcţiei şi modificărilor suferite de acestea în timp
şi spaţiu.
Formarea fluxurilor turistice se face sub influenţa, cu precădere, a factorilor legaţi de
nivelul de trai (veniturile disponibile, bugetul de cheltuieli alocabil pentru concediu etc.), de
posibilităţile de călătorie (durata călătoriei, distanţa parcursă, timpul disponibil şi
fracţionarea vacanţelor, mijloacele de transport etc.) şi de caracteristicile demografice
particularizate (vârstă, sex, situaţia familială etc.) (vezi cap. 3.3).
Dimensiunea fluxurilor turistice (a traficului turistic emis) depinde de atractivitatea
turistică relativă a diverselor destinaţii posibile, de forma sejurului (organizat, semi-
organizat, individual), de costul sejurului, de diversele mijloace de transport folosite etc.
Alegerea unei destinaţii (regiune, staţiune, ţară) poate constitui decizia majoră
pentru o călătorie, dar, în acelaşi timp, insuficienţa bugetelor pentru vacanţă va
determina alegerea unei destinaţii mai accesibile din punct de vedere financiar.
În dimensionalitatea spaţială a fluxurilor turistice sunt recunoscute trei arii turistice
distincte: aria emitentă (emiţătoare) sau bazinul cererii; aria de tranzit şi aria de recepţie
(receptoarea) sau bazinul ofertei turistice/ destinaţia turistică.
Aria emitentă (de emisie) de fluxuri turistice se confundă cu locul cererii turistice,
în care se conturează şi acţionează factorii de influenţă şi de constrângere a cererii
(cap.1.2, 1.3, 3.3). Aceasta corespunde, de regulă, cu ţările dezvoltate economic (cap.3.3),
cu conturarea parametrilor cantitativi şi calitativi ai fluxurilor turistice şi cu debutul
consumului turistic, adică a pregătirii optime a călătoriei turistice. Astfel, unii specialişti
au enunţat unele sintagme de genul noţiunilor de „intensitate de călătorie” netă sau
brută sau de „rată a plecărilor în vacanţă”, fie de „rată brută a sejururilor efectuate”.
Intensitatea netă de călătorie (numită şi „rata plecărilor în vacanţă”) exprimă ponderea
populaţiei unui teritoriu, care recurge la o călătorie turistică sau vacanţă turistică, cel puţin
o dată pe an. Indicatorul este unul sintetic şi exprimă o valoare cantitativă a fluxului
136
turistic în general, determinat la rândul său de o serie de factori (cap. 3.3). După
I. Rambaux (cf. Susan, 1980), acesta se calculează după formula:
Nt
Inc = × 100 , în care:
P
Inc = Intensitatea netă de călătorie; Nt = numărul de turişti; P = populaţie
rezidenţială;
Intensitatea brută de călătorie exprimă numărul plecărilor într-o călătorie turistică
dintr-o sută de persoane, adică:
Ns
Ibc = × 100 , în care Ibc = Intensitatea brută de călătorie (sau rata brută a
P
sejurului) (călătorii turistice efectuate); Ns = numărul de sejururi/călătorii efectuate;
P = populaţia rezidentă.
Aria de tranzit se interferă spaţial între cele două arii emiţătoare şi receptoare de
turişti (de emisie şi de recepţie). În acest spaţiu fluxul turistic se dirijează spre destinaţii
sau invers, către reşedinţa cererii turistice. De regulă, se suprapune unor axe de circulaţie,
iar specialiştii semnalează două situaţii distincte: una, când fluxul se constituie integral în
ariile emiţătoare fără aport de turişti din alte arii de emisie, cum este cazul ariilor
preorăşeneşti sau a unor obiective de interes local; a doua, când fluxul iniţial conturat
într-o arie i se adaugă pe parcurs alte fluxuri de turişti din ariile de emisie adiacente, în
cazul unor destinaţii mai îndepărtate. Este şi o situaţie de compromis, când aria de
„drenare” a fluxurilor are o singură cale de acces spre aria receptoare. Spre deosebire de
celelalte arii, de emisie şi de recepţie, care corespund unor unităţi teritoriale bine definite
şi de mărimi variabile, aria de tranzit ia forma unei fâşii spaţiale ocupate de o cale de
acces, care poate fi parcursă numai într-un sens şi uneori în dublu sens ca un traseu unic,
ceea ce conduce la monotonie (vezi valea Prahovei pentru călătoriile turistice în staţiunile
Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal). O astfel de arie şi-a imaginat-o Mariot (cf. Cocean,
colab., 2002), care este o arie cu trei tipuri de căi, şi anume: drumul de acces, drumul de
întoarcere şi „drumul recreaţional”, greu de identificat în teritoriu (fig. 3):
Drum de acces
Rezidenţa permanentă Centru turistic

Drum recreaţional
Drum de întoarcere
Fig. 3
Aria receptoare sau destinaţia turistică este un teritoriu unde activitatea turistică
este dominantă, fluxurile se disipează prin sedentarizarea temporară. Este o arie de
convergenţă turistică, pe când aria de emisie este divergenţă a fluxurilor turistice.
Intensitatea fluxurilor turistice se poate aprecia prin raportarea acestora la numărul
populaţiei sau numărul de paturi, fie la numărul populaţiei ocupate în servicii turistice şi
comerciale, sau suprafaţa teritoriului.
137
În literatura de specialitate s-au determinat o serie de indicatori cunoscuţi ca:
intensitatea circulaţiei turistice (It) sau densitatea circulaţiei turistice (Dt), funcţia
turistică a teritoriului etc. (vezi cap. 4.3).
Unii specialişti au realizat şi clasificări ale habitatelor turistice în raport cu funcţia
turistică şi densitatea circulaţiei turistice. Astfel, Keullen (1974) (cf. Susan, 1980) a
distins: centre turistice, când numărul înnoptărilor pe locuitor rezidenţial Nzt/locuitor >
25; aşezări cu funcţie turistică complementară, unde numărul de înnoptări este cuprins
între 10-15; aşezări unde activităţile turistice sunt incipiente, când se înregistrează sub 10
înnoptări pe locuitor.
Pornind de la acelaşi criteriu, Mariot (1976) (cf. Cocean, colab., 2002) propune o
clasificare a staţiunilor turistice, luând în considerare sezonul cu număr maxim de
înnoptări (estival sau hivernal), după formula:
I max Nzt max
It = = , în care:
P P
It = intensitatea circulaţiei turistice; Imax sau Nzt max= numărul de înnoptări maxime
într-un sezon; P = populaţia rezidentă.
Privitor la modul de desfăşurare a circulaţiei turistice, specialiştii (Lundgren,
Campell şi Mariot) au creionat unele modele al căror scop prioritar este eficienţa
călătoriei turistice ca durată, cât mai ales satisfacerea necesităţilor recreative sau de altă
natură (vezi Cocean şi colab., 2002; Dinu Mihaela, 2002).
4.2. Forme principale de turism

Circulaţia turistică cunoaşte un dinamism şi o dezvoltare accentuată, cu o
participare tot mai largă a populaţiei la călătoriile turistice, o diversificare a motivaţiilor
cererii turistice şi mutaţii structurale în produsele şi serviciile turistice. Toate acestea se
regăsesc în multiplicarea şi structurarea formelor de turism, accentuându-se necesitatea
clasificării acestora după criterii care asigură grupări relativ omogene. Delimitarea
formelor de turism oferă elemente de fundamentare a deciziilor privind dezvoltarea şi
diversificarea ofertei turistice şi alinierea la mutaţiile survenite în structura cererii
turistice.
În literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism
în raport cu mai multe criterii, între care cele mai uzitate sunt următoarele:
4.2.1. Locul de provenienţă a turiştilor

Locul de provenienţă a turiştilor în funcţie de care se delimitează două forme
principale: turismul naţional sau intern practicat de populaţia unei ţări în interiorul
graniţelor ei şi turismul internaţional (extern), ce include turiştii ce depăşesc în cadrul
călătoriei turistice limitele administrative ale ţării de reşedinţă permanentă; acesta, la
rândul său, este reprezentat prin voiajul turistic al cetăţenilor străini într-o ţară ca şi prin
plecările turiştilor autohtoni în afara graniţelor ţării lor.
138
4.2.2. După momentul şi modul de angajare a prestaţiilor turistice
După momentul şi modul de angajare a prestaţiilor turistice se disting: turismul
organizat, turismul pe cont propriu (individual sau neorganizat) şi turismul mixt sau
semiorganizat. Turism organizat (contractual) – în grup sau individual – se
caracterizează prin angajarea anticipată (contractuală) a prestaţiilor şi serviciilor turistice
la destinaţia călătoriei ca şi perioada de timp a călătoriei prin agenţiile de turism care
asigură legătura între turişti şi prestatorii de servicii asupra cărora s-a convenit.
Reprezintă o formulă mai avantajoasă pentru turist, datorată facilităţilor pe care le
oferă (preţuri mai reduse, plata în rate, asigurarea serviciilor etc.) şi pentru organizator
(garanţia utilizării bazei materiale şi a personalului), dar şi dezavantaje pentru turist prin
îngrădirea libertăţii de mişcare, iar pentru organizator prin încasările mediu inferioare pe
zi/turist.
Turismul pe cont propriu (neorganizat) exclude orice aranjamente prealabile de
servicii, turistul apelând direct la unităţile prestatoare, pentru acordarea acestora, turistul
are libertate de mişcare, dar e supus riscului de a nu putea obţine serviciile turistice, iar
prestatorul obţine încasări superioare pe zi/turist, dar nu are certitudinea utilizării
complete a ofertei datorită oscilaţiei cererii.
Turismul semiorganizat – în grup sau individual – constă în pregătirea voiajului de
către un agent de turism pe baza unor condiţii fixate de turist, o parte din servicii sunt
angajate în prealabil (transport, cazare şi mic dejun), iar altă parte în timpul călătoriei.
Tendinţa în turismul internaţional este de orientare spre turismul neorganizat ce
înregistrează ritmuri superioare de creştere (fiind considerat turismul viitorului) şi
semiorganizat, iar cel organizat pierde treptat din importanţă.
Turismul organizat şi cel semiorganizat se poate realiza prin diferite tipuri de
aranjamente, diferenţiate în principal de mijlocul de transport utilizat astfel: Charter
Inclusive Tour (CIT), cu avioane închiriate la preţ global, în care se include, la sol,
serviciile de bază (transport, cazare, alimentaţie, agrement); Inclusive Tour (IT), cu
avioane, pe curse regulate, în preţul global fiind incluse (în afara transportului), la sol,
serviciile de bază; Package Tour (PT) pentru automobilişti, cu itinerare stabilite, în
preţurile forfetare fiind cuprinse cazarea şi masa (semiorganizat); Rail Inclusive Tour
(RIT) şi Eurail – pe calea ferată, cu autotrenuri rapide, pentru automobilişti
(semioganizat); Fly and Drive cu avionul şi automobilul, cu cazare şi demipensiune;
Croazierele (maritime şi fluviale) în grup pe nave, cu servicii de cazare, masă şi agrement
la bord etc. (vezi cap. 3.2.2.6).
4.2.3. Periodicitatea
Periodicitatea cu care se realizează formele de turism conduc la delimitarea unui
turism permanent (continuu), desfăşurat de-a lungul întregului an (turismul de tratament
balnear, cultural) şi turismul sezonier legat de anumite perioade ale anului (monosezonier
pentru staţiunile de litoral – în România, bisezonier în staţiunile de munte). Această
sezonalitate, legată de factorii naturali, economici, legislativi, sociali, se poate calcula
pentru diferitele componente ale bazei materiale turistice; spre exemplu, în domeniul
cazării, sezonalitatea se exprimă prin formula:
139
Nî
S= × 100 , în care:
N mî
S = indicele de sezonalitate; Nî = număr de înnoptări; Nmî = număr maxim de
înnoptări.
Literatura de specialitate evidenţiază trei aspecte ale sezonalizăţii turistice prin
prisma serviciilor de cazare în cazul unei oferte turistice dependentă de factorii naturali: cu
o sezonalitate foarte accentuată (Grecia 7%, Maroc 10%, Italia 11%, Bermude 18% etc.);
o sezonalitate de tip mediu în ţări cu o ofertă diversificată (Mexic 48%, Portugalia 34%,
Spania 24%, Turcia 24% etc.; sezonalitate cu niveluri foarte scăzute, în ţări cu o ofertă de
interes etalată pe perioade lungi de timp ale anului (Hong-Kong 71%, Singapore 73%,
Kenya 55%).
4.2.4. Sezonalitatea
Sezonalitatea sau momentul manifestării cererii turistice determină practicarea
turismului de iarnă pentru sporturi albe, cure helioterapeutice, turismului de vară, cel mai
valoros pentru evantaiul larg de posibilităţi de satisfacere a motivaţiilor turistice (cură,
sport, drumeţie, cultură, recreere, plajă, odihnă etc.) şi turismului circumstanţă (ocazional
sau insolit), localizat în timp şi spaţiu, cu durate limitate şi ocazionat de diferite acţiuni
(sportive, ştiinţifice, pescuit, vânătoare etc.).
4.2.5. Gradul de mobilitate

Gradul de mobilitate a turistului impune clasificarea în: turism de sejur (lung,
mediu şi scurt), în care turistul rămâne la aceeaşi destinaţie perioade de timp determinate
în scopurile ce răspund motivaţiilor personale; turism itinerant (de circulaţie) ce cuprinde
turiştii care se deplasează în mod succesiv în diferite localităţi sau staţiuni, cu înnoptări
scurte (4-5) într-o localitate; turismul de croazieră pe cale fluvială şi maritimă; turismul
de tranzit este o formă particulară a celui itinerant, motivat de necesitate a traversării unei
ţări sau zone pentru atingerea destinaţiei de sejur.
În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate
avea următoarele forme: turism de sejur lung (rezidenţial) cu o durată de peste o lună de
zile, care se adresează, de regulă, turiştilor care au depăşit limita de vârstă pentru muncă
activă şi pot să efectueze cure sau tratamente balneare în staţiuni balneoclimatice sau
tinerilor în vacanţele de vară; turismul de sejur de durată medie nu depăşeşte 30 de zile,
cu o durată apreciată ca limită maximă a concediilor plătite şi are un caracter general,
fiind practicat de toate categoriile de populaţie, indiferent de nivelul veniturilor; turismul
de sejur scurt cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată scurtă de timp (5-6 zile), dar
şi turismul practicat ocazional (de circumstanţă) şi turismul de sfârşit de săptămână
(week-end). Turismul de sejur şi, îndeosebi, cel de week-end, se practică, de regulă, în
trei arii circumscrise localităţii de reşedinţă şi anume: aria preorăşenească, pe o izocronă
de 15-45 km, accesibilă şi cu mijlocele de transport în comun; aria de circa 100 km,
relativ accesibilă cu orice mijloace de transport, inclusiv cele proprii; aria situată la
distanţă de peste 100 km, dar cu facilităţi comode de circulaţie. Turismul de circulaţie se
înscrie cu unele particularităţi: nu este legat de un anumit sezon determinat, fiind practicat
140
atât în sezonul intermediar (primăvară şi toamnă), cât şi în sezonul estival; intensitatea
maximă a circulaţiei turistice se înregistrează în timpul verii, perioadă de concedii impusă
în unele ţări cu o economie dezvoltată.
4.2.6. Mijlocul de transport folosit

Mijlocul de transport folosit permite conturarea: drumeţiei cu scopuri recreative sau
sportive; turismul rutier (cu autocare, automobile, microbuze); cu trenul (curse obişnuite
sau speciale); naval (croazieră fluviale şi maritime, sporturi nautice); aerian (avion,
elicopter); turismul combinat (avion şi automobil etc.) (vezi cap. 3.2.2.5. şi 3.2.2.6.).
4.2.7. Particularităţile socio-economice ale cererii turistice

Particularităţile socio-economice ale cererii turistice delimitează alte forme de
turism ca: turismul particular (pe cont propriu) cu o sferă largă de cuprindere sub
aspectul formelor de manifestare (tratament balnear, odihnă, cunoaştere, congrese etc.) şi
adresabilitate pentru cei cu venituri mari; uneori turismul particular se identifică cu
turismul de lux prin veniturile clientelei şi cererea pronunţat individualizată, cu exigenţe
şi preferinţe sporite faţă de nivelul calitativ al serviciilor; turismul social, formă specifică
turismului de masă, practicată de persoane cu venituri relativ reduse şi caracterizată,
uneori, prin facilităţi ca urmare a finanţării parţiale sau totale a costului sejurului (sau
excursiei) de către organisme sociale; se adresează tineretului, elevilor, pensionarilor,
persoanelor cu afecţiuni, persoanelor cu handicap etc.
O definiţie mai completă e dată de Biroul Internaţional de Turism Social, ca
„ansamblul de raporturi şi fenomene ce rezultă din participarea la călătorii turistice a
unor categorii sociale cu venituri modeste, participare posibilă sau facilitată datorită
unor măsuri având caracter social bine definit” (Minciu R., 2000). Turismul social nu
trebuie identificat cu turismul de masă, deşi este o parte integrantă a acestuia,
diferenţiindu-se prin faptul că se adresează unor pături determinate de populaţie, ale căror
călătorii în scopuri turistice au total sau parţial o finanţare specială, prin măsuri sociale.
Turismul de tineret constituie, de asemenea, o formă particulară a turismului social,
adresat tinerilor (elevi, studenţi, alţi tineri), care beneficiază de o asistenţă socială,
facilităţi tarifare de călătorie, ţinând seama de scopurile sale instructiv-educative.
4.2.8. În funcţie de categoria de vârstă şi de ocupaţia turiştilor

În funcţie de categoria de vârstă şi de ocupaţia turiştilor, formele de turism pot fi
grupate în: turism pentru tineret, turism pentru populaţia activă (adulţi), turism pentru
„vârsta a treia”; vârsta, sexul şi ocupaţia sunt factori importanţi, care determină paleta
de servicii oferite, perioada de programare a serviciilor în raport cu obligaţiile
profesionale etc.
4.2.9. Caracteristicile prestaţiei turistice principale

Caracteristicile prestaţiei turistice principale delimitează formele de turism
structural de litoral, montan, de tratament balnear, de week-end, agrement, sportiv etc.,
de vară, iarnă, de circumstanţă, asupra cărora vom reveni.
141
4.2.10. Scopul principal al călătoriei legat de motivaţia turistică
Acest criteriu se impune în delimitarea unor forme de turism cu implicaţii în
economia unei ţări şi anume: turismul de odihnă şi recreere, una dintre formele cele mai
reprezentative, ce se realizează prin sejururi mai lungi în staţiuni turistice şi acţiuni
recreative (de agrement), dar şi prin sejururi mai scurte în scop recreativ şi cu o mobilitate
mai accentuată; turismul de tratament balnear (de cură sau de sănătate), formă veche şi
cu o constanţă mare în timp, derulându-se pe tot timpul anului şi benefică prestatorului de
servicii prin stabilitatea clientului, sejurul de durată mai lungă, încasările medii pe
zi/turist superioare, îmbinarea cu odihna şi agrementul etc.; în turismul modern se impun
curele balneare profilactice combinate cu fitness-ul şi curele antistres, de întreţinere,
pentru evitarea obezităţii, cure cosmetice etc.; turismul cultural asigură „loisirul-lui”
funcţia sa, preponderent formativă, cognitivă, estetică prin călătoriile spre destinaţiile cu
vestigii istorice şi de artă antică şi medievală, obiective religioase, dar şi ştiinţifice,
tehnice, economice etc. Turismul cultural presupune, pentru ţara ofertantă, păstrarea
identităţii culturale în contextul în care acesta, turismul, este orientat către înţelegerea
identităţii etnice, a religiei, tradiţiilor şi obiceiurilor poporului respectiv.
Turismul de litoral, prin odihna, divertismentul cultural, agrementul şi sporturile
nautice, cura balneară terapeutică sau profilactică şi alte motivaţii culturale, ştiinţifice etc.
are un rol important pe plan naţional şi internaţional; turismul de afaceri, determinat
direct de activităţi economice şi comerciale, expoziţii şi târguri, este legat de activitatea
turistică propriu-zisă, pentru că persoanele participante (şi persoanele însoţitoare), pe
lângă scopurile deplasării, utilizează o paletă largă de servicii turistice (transport, cazare,
masă etc.), plătite la tarife superioare, folosesc mijloace de distracţie şi agrement,
participă la evenimente turistice şi sociale, excursii pre şi post reuniuni, programe „socio-
aplicative” etc. Încasările medii pe zi/turist sunt, de regulă, mai ridicate decât media
încasărilor obişnuite, reuniunile desfăşurându-se în unităţi de confort superior, iar o parte
din cheltuieli sunt suportate de firmele şi instituţiile reprezentate de participanţi; efectele
economice notabile pentru firmele prestatoare de servicii sunt datorate şi faptului că
majoritatea manifestărilor se plasează în perioadele de extrasezon, contribuind la
creşterea gradului de ocupare a bazei materiale. Turismul de congrese şi reuniuni, legat
de manifestările ştiinţifice, tehnice, culturale etc. naţionale şi îndeosebi internaţionale, se
înscrie cu aceleaşi efecte economice superioare turismului de masă. Cele două forme de
turism au determinat apariţia unor agenţii de turism touroperatoare specializate în
derularea acestor activităţi şi programe, mai ales în Europa, unde se desfăşoară peste 60%
din reuniunile de afaceri şi ştiinţifice.
În România, turismul de afaceri şi reuniuni a atras în anul 2003, circa 220 mii
turişti străini (20% din numărul total), cu încasări de peste 200 milioane $ USA, în
schimb, s-au realizat aproape 30 mii de plecări în străinătate în misiuni economice,
participări la târguri şi expoziţii, conferinţe, deplasări comerciale, bancare etc. cu
cheltuieli de circa 30 milioane Euro (ANAT, 2004).
Turismul ştiinţific şi tehnic (profesional) ocazional şi în general neorganizat se
adresează specialiştilor din diverse domenii de activitate; turismul rural şi agroturismul
legate de valorificarea resurselor turistice din spaţiul rural (altul decât cel valorificat prin
turismul tradiţional) prin sejururi variabile sau turism cultural; turismul rural este o formă
142
de turism care se desfăşoară în mediul rural, valorificând resursele turistice locale
(naturale, culturale şi economice), ca şi dotările şi echipamentele turistice existente;
utilizează diverse spaţii de cazare: hanuri şi hoteluri rurale, adăposturi, cabane,
campinguri, sate de vacanţă, inclusiv pensiuni turistice rurale, îmbracă forme variate de
sejur şi circuite, cu un spectru larg de motivaţii: odihnă şi recreere, cultură, cunoaştere,
religie, practicarea unor sporturi, tranzit etc. Cu alte cuvinte, este un concept care include
toate activităţile turistice care se desfăşoară în mediul rural. Agroturismul este o formă a
turismului rural care foloseşte pentru cazare şi servirea mesei numai pensiunile turistice
rurale, având aceleaşi motivaţii turistice, fiind strâns legat de gospodăria ţărănească, iar
forma de turism este cu precădere de sejur vacanţier, de week-end sau de circumstanţă
(ocazional). Definiţia acceptată de Uniunea Europeană: „Turismul rural este un concept
care cuprinde activitatea turistică organizată şi condusă de populaţia locală şi care are la
bază o strânsă legătură cu mediul ambiant, natural şi uman” pune în evidenţă trăsăturile
turismului rural şi principiile de dezvoltare ecologică, socio-culturală şi economică
(dezvoltare durabilă) a unei aşezări rurale. Turismul rural este asociat, astfel, cu
ecoturismul, ca „turism verde” sau „turism moale” – fără incidenţe importante în mediul
înconjurător (vezi Glăvan V., Agroturism, Turism rural, Turism durabil, Ecoturism, 2003).
La polul opus se află turismul urban, concentrat în marile oraşe şi nu numai, în
funcţie de valorile şi atracţiile turistice. Oraşele dispun de numeroase obiective turistice:
monumente de artă şi vestigii istorice, mânăstiri, catedrale şi biserici, ansambluri
arhitecturale, muzee, cartiere şi centre istorice, teatre şi cinematografe, locuri de
divertisment şi magazine cu artizanat, suveniruri, bazare, restaurante cu gastronomie şi
divertisment specifice, animaţie nocturnă, centre de conferinţe şi reuniuni, de festivaluri
de film, muzică etc. Pe de altă parte, acestea funcţionează ca puncte de sosire sau de
etapă spre altă destinaţie, şi astfel, se permite vizitarea atracţiilor turistice din localitate ca
şi pe cele din aria limitrofă sau mai îndepărtată, cu revenire în oraş pentru continuarea
călătoriei.
Toate acestea îi oferă turismului urban o mare complexitate exprimată prin mai
multe activităţi: culturale, afaceri şi reuniuni, agrement, sporturi, shopping etc.
Turismul urban ocupă un loc important în turismul mondial şi se remarcă în acest
sens: marile centre turistice (capitale-istorice): Paris (15 mil. vizitatori străini/an), Londra
(11,6), Roma, Amsterdam, Moscova, Budapesta, New York, Washinghton, New
Mexico, Beiging, Tokio etc.; oraşe cu patrimoniu cultural de excepţie ca: Veneţia,
Florenţa, Padova, Athena, Krakovia etc.; centre de pelerinaj: Roma, Santiago del
Compostella, Jerusalim, Fatima, Lourdes, Chartres, Mecca, Damasc, Medina, Kairouan,
Zemonis, Agra (India) etc.; oraşe (centre) comerciale, pentru târguri, expoziţii, afaceri şi
reuniuni: Paris, Berlin, Londra, Leipzig, Viena, München, Roma, Moscova, Beijing,
Tokio, Cairo, New York, Hong-Kong, Singapore, Bangkok; oraşe-sedii de organizaţii
internaţionale: New York, Geneva, Paris, Roma, Viena etc.; oraşe bancare (centre
financiare şi sedii de bănci): Frankfurt/Main, Zürich, Viena, New York, Chicago,
München, Beijing, Paris etc.; centre de tranzit turistic: Roma, Copenhaga,
Frankfurt/Main, Viena, Paris, Londra, New York, Cairo, Dubai etc.; oraşe – centre ale
festivalului de film (Cannes, Nisa, Paris, Hollywood, Berlin etc.), de muzică (San Remo,
Şopot, Salzburg, Bayreuth, Londra, Paris, Viena, New Orleans etc.) şi altele.
143
În general, turismul urban contribuie la dezvoltarea oraşelor prin atragerea de
investiţii, lanţuri hoteliere, sedii de bănci, târguri şi expoziţii, reuniuni economice,
politice, ştiinţifice ca şi la protejarea şi conservarea monumentelor istorice şi de artă.
Ecoturismul, o formă de turism apărută după anii ’70 ai secolului trecut, este un
turism bazat pe principii ecologice de protejare a biodiversităţii, a mediului înconjurător
şi a tradiţiilor comunităţilor locale. Având motivaţii ca: admirarea peisajelor şi lumii
plantelor şi animalelor sălbatice ale acestora, ecoturismul este „un turism practicat în
spaţii naturale sălbatice sau puţin modificate de om şi care trebuie să contribuie şi să
asigure protecţia naturii şi dezvoltarea culturală şi economică a comunităţilor locale”
(Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii, 1992). În sens mai restrâns, ecoturismul
se bazează pe observarea şi cunoaşterea naturii, oferind produse turistice distincte,
specifice formelor de turism cultural, ştiinţific, de cercetare, cunoaştere, fotosafari etc.,
fiind practicat în ţările cu o remarcabilă biodiversitate, care deţin parcuri naţionale şi
rezervaţii naturale, precum şi comunităţi locale care şi-au păstrat nealterate obiceiurile şi
tradiţiile populare şi economice. Într-un consens general, ecoturismul presupune:
„conducerea, organizarea şi dezvoltarea activităţii de turism cu scopul de a nu deranja
sau distruge mediul înconjurător şi echilibrul natural, resursele turistice naturale şi
valorile cultural-istorice sau tehnico-economice şi de a realiza o exploatare durabilă a
acestora”. Ecoturismul, în sensul restrâns al conceptului, reprezenta în deceniul ’90 circa
20% din călătoriile internaţionale în regiunile naturale şi ecologice, însumând peste 30
milioane de turişti (Glăvan V., 2003).
Turismul politic are în considerare călătoriile turistice legate de evenimente
politice însemnate, mari sărbători naţionale, aniversări a unor evenimente istorice,
culturale, comemorări etc., ocazii care stimulează afluxul turistic şi consumul de servicii
turistice. Reţin atenţia şi călătoriile guvernamentale, parlamentare, care, după unele
estimări, deţin ponderi însemnate de 6-8% din totalul călătoriilor internaţionale anuale şi
presupun un consum de bunuri şi servicii.
Turismul de agrement, în sensul larg, are mai multe forme de exprimare în raport
cu motivaţiile de cunoaştere, educaţie, de practicarea unor activităţi preferate (hobby), de
divertisment etc. În sens restrâns, se referă la călătoriile turistice în parcurile tematice, ale
căror produse turistice se axează pe anumite tematici, bazate pe cultura unui popor
(Disneyland, Legoland), pe potenţialul industrial, teme istorice, o anume caracteristică a
mediului natural (Oasis Lakeland din Anglia). Tematica este fundamentul de constituire a
parcului, iar acesta reprezintă un echilibru între activităţile pasive (spectacole, animaţie pe
străzi), agrementul (montagnes russes, manejuri etc.) şi activităţile anexe (cazare,
alimentaţie, suveniruri şi boutique-uri etc.). Fiind un spaţiu închis, parcul are tarife unice
de intrare (de regulă) şi se adresează în general unui public de copii şi de adolescenţi
însoţiţi de părinţi sau adulţi, dar sunt şi parcuri a căror tematică interesează categorii de
vârstă diferite (Futurescope). Principalele arii de dezvoltare sunt America, Asia şi
Europa. În Europa sunt aproape 190 de parcuri tematice sau recreative, din care 19
parcuri primesc mai mult de 1 mil. vizitatori pe an, iar 45 circa 500 – 1 mil. de vizitatori.
Japonia are 29 de parcuri tematice, cu peste 1 milion vizitatori (fiecare) pe an şi încasări
de 1,3 miliarde $ anual. În America, în afara Parcurilor Disneyland sunt şi Parcuri
Naţionale de Recreere, cu o paletă largă de activităţi recreative. Tot în categoria parcurilor
tematice intră şi parcurile acvatice, larg răspândite în ţările cu un turism dezvoltat. În
144
România, s-a proiectat la Snagov, un Parc turistic şi de agrement, la Mamaia s-a realizat un
Parc Acvatic, ca şi la Otopeni – Bucureşti, iar în Munţii Piatra Craiului, Parcul Naţional
„Carnivore Mari din Carpaţi”, la Râşnov „Parcul Cumania” (vezi cap.3.2.2.5.).
Turismul sportiv cuprinde turiştii care practică sporturile de vară (nautice,
vânătoare subacvatică, cicloturism etc.), sporturi de iarnă, alpinism, speoturism, pescuitul
şi vânătoarea sportivă, sporturile extreme (canoeing, rafting, parapantă, deltaplan,
snowboard), dar şi turiştii spectatori; turismul uval legat de podgorii prin participarea la
unele activităţi tradiţionale (cules de struguri şi fabricarea mustului) sau la degustări şi
festivaluri ale vinului; turism etnic, motivat de relaţii familiale sau etnice; turismul
religios legat de practicarea cultului religios, pelerinaje, participarea la manifestări
religioase sau la circuite turistice cu specific religios; turismul de studii pentru instrucţie
şi formare liceală, universitară, masterat, doctorat etc.; turismul stimulativ sau inventiv
organizat de managerii societăţilor comerciale pentru salariaţii lor, care s-au distins în
activitate (participarea salariaţilor se selectează în urma unui concurs cu o tematică
specială, iar pentru organizarea programelor turistice au apărut agenţii touroperatoare
specializate; este un turism scump); turism de shopping motivat de deplasarea la anumite
destinaţii în vederea cumpărării unor produse, fie de oferirea spre vânzare a unor produse
specifice de către prestatorii de servicii.
4.3. Tipuri de turism
Literatura de specialitate relevă multe încercări de tipizare a activităţilor turistice,
ca forme de manifestare a motivaţiilor turistice şi ca o expresie generalizată a
fenomenului turistic. Se remarcă, astfel, contribuţiile unor cercetători importanţi ai
domeniului, în definirea acestor tipuri de turism ca: Poser, 1939; Hunziker şi Krapf,
1941; July, 1965, în Europa; în România: Bărănescu, 1975, Swijewski şi Oancea, 1977;
A. Susan, 1980 (După Cocean, 1996).
În multe dintre aceste opinii se regăsesc confuzii între tipuri şi forme de turism sau
ambiguităţi în determinarea lor.
Bernecker, în 1962 (cf. Mac. I., 1992), distinge, astfel, patru tipuri de turism: de
timp liber (de recreere, recreere şi îngrijirea sănătăţii, de vizitare); de tranzit; cultural;
legat de activitatea profesională.
O corectă interpretare a tipologiei activităţilor de turism impune o determinare
motivaţională a acesteia, iar modalităţile şi circumstanţele de practicare a turismului (ca
forme de turism) se pot adopta, în timp şi spaţiu, în funcţie de mutaţiile produse în
motivaţia şi cererea turistică.
Astfel, se conturează patru tipuri de activităţi turistice şi anume: turismul de
vacanţă şi recreere; turismul cultural şi de educaţie; turismul pentru îngrijirea sănătăţii
şi turismul de afaceri. Acestea sunt corespunzătoare principalelor motivaţii turistice, şi se
exprimă prin principalele forme de turism enunţate mai sus.
4.4. Indicatori ai circulaţiei turistice
Activitatea turistică, prin complexitatea sa, determină existenţa unui sistem de
indicatori (Cristureanu C., 1992), prin care pot fi reflectate fenomenele şi aspectele
specifice acestui domeniu. Aceşti indicatori ai turismului surprind şi redau într-o expresie
145
sintetică, matematică, informaţii cu privire la diferite aspecte ale activităţii de turism.
Sistemul de indicatori ai turismului se prezintă într-o paletă foarte largă, mai importanţi
fiind: a) indicatori ai cererii turistice reale (circulaţie turistică, fluxuri turistice) externe şi
interne, b) indicatori ai ofertei turistice (ai bazei materiale de cazare şi ai resurselor
umane), c) indicatori ai relaţiei ofertă – cerere (gradul de ocupare a bazei de cazare,
capacitatea pieţei), d) indicatori ai rezultatelor/ efectelor economice şi sociale, directe şi
indirecte în domeniul turismului (Cristureanu, 1992).
Metode de înregistrare a circulaţiei turistice
Elaborarea indicatorilor este condiţionată de existenţa unor surse primare de
culegere a datelor, a unor metode şi tehnici adecvate de culegere a datelor şi
informaţiilor privind activitatea de turism. Studiile de referinţă în domeniu evidenţiază că
instrumentele de bază pentru cercetarea turismului sunt observaţiile directe, complete
asupra fenomenului (recensăminte, inventare, înregistrări statistice) şi observaţiile
parţiale (de natura sondajelor) realizate pe eşantioane având un comportament identic cu
cel al ansamblului (Minciu, 2000). Astfel, se elaborează statistici ale turismului intern/
internaţional, statistici utilizate pentru măsurarea fenomenului turistic şi a efectelor sale,
pentru anticiparea tendinţelor de evoluţie, fundamentarea politicilor de dezvoltare şi
deciziilor în domeniu.
Metodologia de urmărire statistică a activităţii de turism, propusă de Comisia
Naţională de Statistică în conformitate cu reglementările Organizaţiei Mondiale a
Turismului şi aprobată de Ministerul Turismului prin HG nr.796/1992, stipulează că
circulaţia turistică trebuie cuantificată prin patru categorii de unităţi de observare:
a) puncte de frontieră; b) unităţile cu activitate de cazare turistică; c) agenţiile de turism
interne sau externe rezidente pe teritoriul naţional; d) bugetele de familie (anchetă cu
privire la acţiunile turistice în care participă membrii familie (vezi în detaliu şi Minciu R.,
2000; Snack O., colab., 2001; Cosmescu I., 1998). Prin aceste unităţi de observare se
cuantifică obiectul observării statistice şi periodicitatea acestuia, şi anume:
A. Traficul de turişti şi excursionişti interni şi internaţionali (lunar, trimestrial şi anual)
pe ţări de provenienţă, destinaţie, pe mijloace de transport şi în funcţie de scopul călătoriei;
B. Activitatea de cazare şi aspecte privind serviciile colaterale (trimestrial, anual):
persoanele cazate şi înnoptările pe ţări de provenienţă, date privind veniturile şi numărul
de personal;
C. Activitatea de agenturare turistică (trimestrial): numărul turiştilor, circulaţia
turistică şi consumul turistic aferent acţiunilor organizate, regiunile de efectuare a
acţiunilor turistice interne, ţările de destinaţie în cazul acţiunilor turistice externe,
veniturile obţinute din acţiunile secundare;
D. Modul de participare a populaţiei la turismul individual sau organizat.
Sursele de culegere a datelor sunt specifice fiecărei unităţi de observare, respectiv:
• declaraţia călătorului la punctul de frontieră sau documentele vamale legate de
trecerea frontierei în spaţiile Shëngen; s-a renunţat la acestea pentru turiştii din ţările UE,
dar sunt înregistrări video, celulele fotoelectrice etc.;
• registrul de evidenţă a persoanelor cazate;
• biletul de odihnă şi tratament, borderou de înscriere în excursie;
• chestionare completate de către familia colaboratoare la ancheta – sondaj cu
privire la acţiunile turistice.
146
Desigur, sunt şi alte metode şi instrumente de cercetare a fenomenului turistic, cum
ar fi prelucrarea informaţiilor provenind de la instituţiile financiar-bancare (bănci,
societăţi de asigurări etc.), privind încasările şi plăţile pentru călătoriile turistice, pe
ansamblu şi pe structură (cazare, alimentaţie, transport), fie de la societăţi de transporturi
sau de la ocuparea forţei de muncă etc.
Pentru exprimarea circulaţiei turistice şi a principalelor ei caracteristici cei mai
importanţi şi mai utilizaţi indicatori (Minciu R., 2000) sunt: numărul turiştilor, numărul
mediu zilnic de turişti, numărul de înnoptări sau zile-turist, durata medie a sejurului,
densitatea circulaţiei turistice, preferinţa relativă a turiştilor, încasările din turism,
cheltuielile în turism etc.
1. Numărul turiştilor (NT), indicator cantitativ, sugestiv pentru exprimarea
interesului pe care-l reprezintă o anumită destinaţie în rândul populaţiei turistice. El poate
lua forma de: sosiri/plecări de turişti pentru turismul intern şi internaţional (care se obţine
din înregistrările la frontieră); persoane cazate (interne, externe), dedus din statisticile de
cazare; participanţi la acţiuni turistice – turişti şi excursionişti – specific turismului intern
(de la agenţiile de turism). Indicatorul „numărul de turişti” se determină pentru întreaga
activitate şi pentru fiecare dintre componentele sale, se detaliază pe regiuni turistice,
motive de călătorie, mijloace de transport, perioade de timp (lună, an calendaristic) şi se
calculează prin însumarea turiştilor înregistraţi:
n
N T = ∑ t 1 , unde: NT = Număr de turişti; t1 = persoană turist
i =1
2. Număr mediu zilnic de turişti ( N tz ), exprimat prin raportul dintre numărul

turiştilor înregistraţi din perioada analizată şi numărul de zile din perioada respectivă:
Nt
N tz = , unde:
Nz
N tz = numărul de turişti mediu zilnic; Nt = numărul de turişti; Nz = numărul de
zile ale perioadei analizate.
3. Numărul înnoptărilor sau numărul de zile-turist (Nzt) se calculează ca sumă a
produselor numărului turiştilor şi durata activităţii turistice exprimată în zile. De regulă, el
se obţine prin prelucrarea (cumularea) informaţiilor din statisticile unităţilor hoteliere.
Acest indicator se urmăreşte distinct pentru turismul intern şi cel internaţional, pe ţări de
provenienţă a turiştilor pe destinaţii, motive de călătorie etc.
Nzt = Nz x Nt, unde Nzt = numărul de zile-turist; Nt = numărul de turişti; Nz = durata
activităţii de turism.
4. Durata medie a sejurului (Ds), indicator calitativ, ce reprezintă posibilitatea
ofertei turistice de a reţine turistul un număr de zile în regiune, staţiune sau ţară. Este
rezultatul raportului între numărul înnoptărilor sau al zilelor–turist şi cel al turiştilor.
Ds =
∑ N zt zile/ turist, unde:
Nt
147
D s = durata medie a sejurului în zile – turist; Σ Nzt = suma de zile – turist
(înnoptări), determinată prin produsul dintre numărul turiştilor şi durata în zile a şederii;
Nt = numărul turiştilor.
Durata medie a sejurului diferă de la o formă de turism la alta. În ultimii ani (1996-
2003), în România, durata medie a sejurului a avut valori mai mari de 8,2-8,7 zile/turist
în cazul staţiunilor balneoclimatice, 5,8-6,4 pe litoral şi de 1,8-2,5 zile turist în oraşe şi pe
traseele turistice ca şi în ariile periurbane. Raportată la diferitele forme de structuri
turistice, durata medie a sejurului este destul de redusă, fiind de 3,7-4,1 zile/turist în
hoteluri, 3,9-4,1 în vile turistice şi 2,2-2,9 în pensiuni turistice rurale, iar în restul
unităţilor de cazare nu depăşeşte 1,9-2,00 zile turist.
5. Densitatea circulaţiei turistice (Dt) se calculează atât în relaţie cu populaţia
rezidentă în regiunile vizitate, cât şi cu suprafaţa acestora:
Nt
(1) D t = × 100 , număr turişti/100 loc, în care:
Np
Dt = densitatea circulaţiei turistice; Nt = numărul sosirilor de turişti într-o regiune/
staţiune/ ţară; Np = numărul populaţiei rezidente la data analizei.
Nt
(2) D t = turişti/ kmp/ ha, în care:
S kmp / ha
S = suprafaţa regiunii /staţiunii/ ţării în kmp /ha; Dt şi Nt = aceleaşi semnificaţii.
Indicatorul se mai numeşte şi „indicele spaţial de frecvenţă turistică” sau „de
penetrare turistică” .
Acest indicator reflectă gradul de solicitare a regiunilor şi indirect informaţii asupra
capacităţii de primire a acestora (fizice, ecologice şi sociale). Mai utilizat este modul de
calcul raportat la populaţie, iar valorile obişnuite sunt subunitare, numărul de turişti fiind,
de regulă, mai mic decât populaţia. Sunt şi situaţii cu valori supraunitare ale indicatorului,
atât pentru ţări (Franţa (1,3), Spania (1,2), Ungaria (1,5)), cât şi pentru regiuni din
interiorul acestora. În România sunt judeţe cu un turism dezvoltat şi se află în aceeaşi
situaţie supraunitară a indicatorului densitatea circulaţiei turistice precum Braşov (1,3),
Vâlcea (1,0) şi Prahova (peste 0,98).
6. Funcţia turistică a teritoriului (Ft) este un raport între gradul de echipare a
teritoriului, respectiv numărul de paturi (Np) şi populaţia rezidentă (P) din teritoriul dat. A
fost calculat în 1967 de P. Defert ca „rată a funcţiei turistice”, care redă, în mod ponderat,
o viziune asupra fenomenului turistic în raport cu populaţia rezidentă a destinaţiei
turistice şi exprimă într-un fel capacitatea de primire a acestei destinaţii, nivelul peste care
mediul înconjurător este afectat sau se degradează.
NP
Ft = × 100 locuri/100 loc, în care:
P
Ft = funcţia turistică; NP = numărul de paturi la destinaţie; P = numărul populaţiei
rezidente a destinaţiei.
Acest indicator completează pe cel care exprimă „densitatea circulaţiei turistice” şi
este înregistrat la Comisia de Statistică a OMT pentru fiecare din bazinele ofertei mondiale.
148
7. Preferinţa relativă a turiştilor (Pt) este indicatorul ce furnizează informaţii cu
privire la orientarea geografică a fluxurilor turistice emise de un bazin al cererii turistice
(regiune, ţară). Se calculează ca un raport procentual între numărul de turişti spre o
anumită destinaţie şi totalul emisiunii turistice a regiunii sau ţării respective şi/sau, într-o
altă variantă, ca raport procentual între numărul de turişti spre destinaţia dată şi populaţia
rezidentă a regiunii sau ţării de emisiune:
N ti N
Pt = × 100 turişti/turişti total sau Pt = ti × 100 turişti/loc, unde:
Nt Np
Pt = preferinţa relativă a turiştilor; Nti = numărul de turişti spre o destinaţie aleasă;
Nt = numărul de turişti total emişi de o regiune /ţară; Np = numărul populaţiei rezidente a
regiunii/ţării de emisie.
Preferinţa relativă a turiştilor permite delimitarea fluxurilor turistice dintr-o
regiune/ţară şi fundamentează orientarea politicii de dezvoltare a activităţii turistice în
ansamblu şi pe componente, de dimensionare a ofertei turistice în funcţie de structura
cererii pentru destinaţia turistică. Prin calcularea acestui indicator se poate obţine
repartiţia geografică a plecărilor/sosirilor de turişti, iar prin determinări succesive se pot
evalua mutaţiile în structura circulaţiei turistice (pentru ţara /regiunea emitentă).
8. Volumul încasărilor în turism (Vî) şi volumul cheltuielilor (Vch) în turism; aceşti
indicatori pot fi determinaţi global pentru întreaga activitate sau direct pentru turismul
intern (în moneda naţională) şi internaţional (în valută, diferenţiat pe cele două fluxuri –
sosiri şi plecări), pe regiuni turistice, pe forme de vacanţă, pe tipuri de activităţi (cazare,
alimentaţie, transport) etc.
9. Încasarea/cheltuiala medie pe turist este un raport al volumului încasă-
rilor/cheltuielilor (Vi/Vch) ca indicator valoric şi numărul turiştilor (Nt) ca indicator fizic:
Vi / Vch
I / Ch t =
Nt
10. Încasarea/cheltuiala medie pe zi-turist reprezintă un alt indicator al activităţii
de turism ca un raport între volumul încasărilor/cheltuielilor (Vî, Vch) şi numărul de
înnoptări sau zile-turist (Ntz), respectiv:
Vi / Vch
I / Ch zt =
N tz
În practica turistică se utilizează şi alţi indicatori valorici (de încasări şi plăţi
valutare) şi fizici (gradul de fidelitate) care dau, în parte, dimensiunile, structura şi
evoluţia circulaţiei şi activităţii de turism.
Sistemul informaţional românesc asigură urmărirea statistică a circulaţiei turistice
pe forme de turism: intern şi internaţional şi pe categorii de activităţi etc., prin indicatorii
fizici globali (număr de turişti şi de zile turist) şi indicatorii valorici (indicatori ai
încasărilor şi plăţilor valutare).
Pentru aprecierea circulaţiei turistice mai sunt şi alte formule propuse de
specialişti, la care unele componente sunt greu sau imposibil de cuantificat, aşa că în
majoritatea cazurilor coeficientul de relativitate este destul de mare. Astfel, I. Şandru
(1970) propune următoare formulă de calcul:
149
P × T × Im
F= , unde:
D
F = fluxul turistic; P = potenţialul turistic; T = indicele de transport; Im = indicele de
mobilitate exprimat prin relaţia: Im = V x T1 x C, în care:
D = distanţa dintre aria de plecare şi cea de sosire; V = venitul pe cap de locuitor;
T1 = indicele de transport; C = gradul de culturalizare a populaţiei.
P. Cocean (1996) propune o modificare a formulei de mai sus, astfel:
P × Im × T
F= , literele având aceeaşi semnificaţie.
D2
W.J. Reilly (cf. Cocean, colab., 2002), bazat pe legea gravitaţiei comerciale, arată
că aria receptoare atrage clienţii direct proporţional cu numărul populaţiei şi invers
proporţional cu pătratul distanţei:
Np
A= , în care A = structura ariei, Np = numărul populaţiei, d = distanţa.
d2
În modelul gravitaţional al lui L.I. Crampon (Cocean P., colab., 2002) se iau în
considerare dimensiunile pieţei turistice şi distanţa dintre ariile de provenienţă şi recepţie
a turiştilor: Ti – J = f (Mi, Di, J), în care: Ti – J = numărul de turişti care Ti se deplasează;
Mi = dimensiunile pieţei turistice, existenţa în aria de cerere turistică; Di, J – distanţa
dintre cele două arii.
4.5. Fluxuri turistice pe plan mondial

Pe plan mondial turismul este considerat unul dintre cele mai dinamice sectoare
economice, cu o evoluţie ascendentă, chiar în perioade conjuncturale nefavorabile din
punct de vedere economic, politic, social etc. Principalii indicatori ce caracterizează
evoluţia turismului, respectiv numărul de sosiri de turişti internaţionali şi încasările
valutare, demonstrează acest lucru.
Astfel, în anul 2002, sosirile de turişti internaţionali înregistrate la nivel mondial au
fost de 702,6 milioane, iar încasările valutare aferente au atins cifra de 474,2 miliarde de
dolari USA, în care nu sunt incluse cheltuielile de transport (tabelul nr. 16).
Tabelul nr. 16
Turismul internaţional pe plan mondial
Sosiri de turişti Încasări dolari USA
Anii
Număr de sosiri % Încasări mild. USA %
1950 25,3 100 2,1 100
1960 69,3 27,39 6,9 132,85
1970 165,8 65,53 17,9 185,23
1980 287,8 113,75 102,0 485,71
1990 455,3 180,19 393,3 1872,85
2000 687,3 271,66 473,4 2254,28
2001 684,1 270,39 459,5 2188,09
2002 702,6 277,58 474,2 2258,09
Sursa: Statisticile OMT.
150
Tendinţele permanent crescătoare a fluxurilor turistice demonstrează că turismul, în
general, depăşeşte unele perioade legate de recesiuni economice, conflicte regionale,
instabilitate politică, calamităţi naturale etc. care au apărut în diversele regiuni ale globului.
Singurele consecinţe ale unor astfel de situaţii s-au materializat prin reduceri ale ratelor de
creştere şi au fost semnalate în cazul războiului arabo-israelian sau între anii 1991-1993, în
urma recesiunii economice înregistrate în ţările industrializate şi a războiului din Golf,
precum şi în 2001, cu ocazia actelor teroriste din S.U.A. (septembrie 2001).
În perioada analizată, sosirile de turişti-internaţionali au crescut cu 277,58% în
timp ce încasările valutare aferente au sporit, în aceeaşi perioadă, cu aproape 2.158,09%.
Între principalii factori pozitivi, care au contribuit la dezvoltarea turismului au fost
(OMT, citat de Snak, colab.):
− relansarea economică a unor regiuni mai slab dezvoltate (vezi cap. 3.2.3.);
− dimensiunea şi varietatea dezvoltării turistice;
− interesul crescând al ţărilor dezvoltate ale lumii occidentale pentru popoarele şi
cultura ţărilor în curs de dezvoltare, iar în Europa pentru ţările aparţinând Europei
Centrale şi de Est;
− o mare capacitate a populaţiei, din punctul de vedere al veniturilor şi al
timpului liber, de a efectua călătorii în străinătate;
− creşterea numărului de consumatori care dispun de mijloace financiare
suficiente pentru a călători în străinătate şi care doresc acest lucru, din ţările aflate în curs
de dezvoltare;
− sporirea importanţei legăturilor etnice între populaţiile din diverse regiuni;
− creşterea schimburilor comerciale, atât intraregionale, cât şi interregionale,
stimulate de politicile orientate tot mai mult spre privatizare şi de reglementare;
− influenţa crescătoare a informaticii asupra sistemelor de distribuţie.
Ca factori de frânare în dezvoltarea turismului amintim, în principal, următorii:
− lipsa de fonduri pentru finanţarea infrastructurilor şi a echipamentelor necesare
exploatării optime a resurselor turistice în diverse regiuni;
− riscul de conflict existent între promotorii turistici şi colectivităţile locale, cu
privire la proiectele care nu respectă principiile de protejare a mediului pentru o
dezvoltare durabilă;
− stările conflictuale existente în anumite regiuni ale globului şi terorismului din
diverse ţări; actul terorist din septembrie 2001 din S.U.A. a condus la scăderea fluxurilor
turistice mondiale cu 0,5% în 2001 faţă de 2000, iar în S.U.A. cu 11,9%.
Raportat la scară planetară fluxurile turistice internaţionale se orientează, astfel
(tabelul nr. 17): Europa (59,9%), Asia şi Pacific (18,7%), America (16,3%), Africa
(4,1%) şi Orientul Mijlociu (3,9%). Încasările valutare din turismul internaţional, fără
1
transport aerian, reprezintă diferenţieri pe regiuni turistice , astfel (tabelul nr. 14): Europa
(50,7%) America (24,1%), Asia şi Pacific (20,0%), Orientul Mijlociu (2,7%) şi Africa
(2,5%).
1
Regiunile turistice după OMT sunt: Europa, America, Africa, Asia şi Pacific (Asia
de Sud, Asia de Est şi Asia de Sud-Est, Australia şi Oceania), Orientul Mijlociu.
151
Tabelul nr. 17
Sosiri internaţionale şi încasări din turismul internaţional
pe regiuni turistice
Nr. Sosiri internaţionale (mil.) Cheltuieli în mild.
crt. Regiuni turistice
număr % încasări %
Total mondial 702,6 100 479,2 100

1. Europa 399,8 56,9 240,5 50,7
2. Asia şi Pacificul 131,3 18,7 94,7 20,0
3. America 114,9 16,3 114,3 24,1
4. Africa 29,1 4,1 11,8 2,5
5. Orientul Mijlociu 27,6 3,9 13,0 2,7
Sursa: OMT, Tourism Highlights, 2003.
Indicatorii turistici au valori variate nu numai la nivel de regiune turistică, ci şi în

cazul diferitelor ţări, după cum rezultă din topul principalelor 12 ţări cu un turism
dezvoltat pe piaţa mondială (tabelul nr. 18).
Tabelul nr. 18
Sosiri internaţionale şi încasări din turismul internaţional pentru principalele ţări turistice
Nr. Sosiri internaţionale (mil.) Cheltuieli în mild.
Regiuni turistice
crt. număr % încasări %
Total mondial 703 100 474,0 100
1. Franţa 77,0 11,0 32,3 6,8
2. Spania 51,7 7,4 33,6 7,1
3. Statele Unite 41,9 6,0 66,5 14,0
4. Italia 39,8 5,7 26,9 5,7
5. China 36,8 5,2 20,4 4,3
6. Regatul Unit 24,2 3,4 17,8 3,8
7. Canada 20,1 2,9 - -
8. Mexic 19,7 2,8 - -
9. Austria 18,6 2,6 11,2 2,4
10. Germania 18,0 2,6 19,2 4,0
11. Grecia 16,5 2,0 9,7 2,0
12. Hong Kong 14,2 2,3 10,1 2,1
Pe regiuni turistice, Europa a fost şi rămâne cea mai vizitată regiune de pe glob, ea
atrăgând mai mult de jumătate din fluxurile turistice internaţionale înregistrate pe plan
mondial, cu toate că se remarcă o reducere a ponderii sosirilor de la 62,8% în 1989, la
62,1% în 1990, la 57,1% în 2000 şi la 56,9% în anul 2002.
Au fost şi perioade conjuncturale (1991, 1993, 1995) când creşterile anuale au avut o
tendinţă de reducere, faţă de ritmurile normale de creştere (3.4% – 4.4%). Europa deţine
ponderea cea mai mare la nivel mondial şi la încasările valutare, dar cu o evoluţie oscilantă
a acestuia şi o tendinţă de scădere între 54,3% în anul 1990 şi 50,7% în anul 2002.
152
Fluxurile europene se concentrează în ţările Europei de Vest (35,3%) şi ţările
Europei mediteraneene (36,6%) după cum se remarcă şi din tabelul nr. 19.
Tabelul nr. 19
Turismul internaţional european
Nr. Sosiri internaţionale Ponderea 2002
Europa
crt. 2000 2002 % Europa % Glob
A. Pe plan mondial 687,3 702,6 - 100
B. Europa 392,7 399,8 100 56,9
1. Europa de Nord 11,4 46,4 11,6 6,6
2. Europa de Vest 116,7 141,4 35,3 20,1
3. Europa Central Estică 61,4 65,2 16,3 9,3
4. Europa de Sud 91,3 131,0 32,6 18,6
5. Ţări Est mediteraneene 11,4 16,1 4,0 2,3
Topul destinaţiilor europene (cap. 3.2.3.) pune în evidenţă nu numai atractivitatea
ofertei turistice a unor ţări europene, ci şi date importante privitoare la ponderea
turismului acestor ţări în economia naţională (tabelul nr. 20).
Tabelul nr. 20
Turismul internaţional în unele ţări europene
Încasări valutare
Nr. Sosiri turişti internaţionale (mil.)
Destinaţii majore (mild. USA)
crt.
2002 % 2002 %
Europa 399,7 100,0 240,0 100,0
1. Franţa 77,0 19,3 32,3 13,4
2. Spania 51,7 12,9 33,6 14,0
3. Italia 39,7 10,0 26,9 11,2
4. Regatul Unit 24,1 6,0 17,5 7,3
5. Austria 18,6 4,7 11,2 4,7
6. Germania 17,9 4,5 19,1 8,0
7. Ungaria 15,8 4,0 3,2 1,4
8. Grecia 14,1 3,5 9,7 4,1
9. Polonia 13,9 3,5 4,5 1,9
10. Turcia 12,7 3,2 9,0 3,7
11. Portugalia 11,6 2,9 5,9 2,5
12. Elveţia 10,0 2,5 7,6 3,2
13. Olanda 9,5 2,4 7,7 3,2
14. Rusia Federală 7,9 2,0 4,8 1,7
Asia şi Pacificul reprezintă cea mai dinamică regiune turistică cu ritmuri de
creştere dintre cele mai mari. Astfel, între anii 1990 şi 2002 fluxurile au crescut cu 43,9%
de la 57,7 mil. turişti străini la 131,3 mil. şi cu 8,4% în anul 2002 faţă de 2001.
Se remarcă o cerere intraregională foarte dinamică, date fiind dinamismul
economic al ţărilor asiatice, cât şi tradiţia locală. Asia de Nord-Est înregistrează un ritm
153
de 12% la sosiri internaţionale: China 11,6%, Hong Kong (China) 21%, Macao (China),
12%, Japonia 10%; R. Coreea şi Taiwanul înregistrează ritmuri de creştere de peste 8%.
Asia de Sud-Est şi Oceania realizează ritmuri mai moderate între 5% şi 1%, iar Asia de
Sud, după un recul cu -4,5% în anii 1990-2001 (datorită războiului din Afganistan,
diferendelor de frontieră între India şi Pakistan şi terorismul religios), fluxurile au crescut
cu aproape 1% în 2002 (tabelul nr. 21).
Tabelul nr. 21
Circulaţia turistică în Asia şi Pacific în anul 2002
Nr. Sosiri internaţionale (mil.)
Specificaţie
crt. 2002 %
Asia şi Pacific 131,3 100
1. Asia de Nord-Est 73,6 56,2
2. Asia de Sud-Est 42,2 32,0
3. Oceania 9,6 74,3
4. Asia de Sud 5,9 4,5
Principalele destinaţii turistice sunt ţările asiatice (China, Hong Kong, Malaysia şi
Thailanda), Australia şi Noua Zeelandă, ocupând locuri mediane, iar statele-insule din
Oceania – Micronezia, Polinezia – nu intră în topul turistic al anului 2002 (tabelul nr. 22).
Tabelul nr. 22
Principalele ţări turistice din Asia şi Pacific
Încasări valutare
Nr. Sosiri internaţionale (mil.)
Destinaţii majore (mild. USA)
crt.
2002 % 2002 %
Total 131,3 100,0 94,6 100,0
1. China 36,8 28,0 20,3 21,5
2. Hong Kong (China) 16,5 12,6 10,1 10,7
3. Malaysia 13,2 10,1 6,7 7,2
4. Thailanda 10,8 8,3 7,9 8,3
5. Singapore 6,9 5,3 4,9 5,2
6. Macao (China) 6,5 5,0 4,4 4,7
7. Coreea 5,3 4,1 5,2 5,6
8. Japonia 5,2 4,0 3,4 3,7
9. Indonezia 5,0 3,8 - -
10. Australia 4,8 3,7 8,0 8,5
11. Taiwan 2,7 2,1 4,1 4,4
12. India 2,3 1,8 2,9 3,1
13. Noua Zeelandă 2,0 1,6 2,9 3,1
14. Filipine 1,9 1,5 1,7 1,8
America. Destinaţiile turistice din America încă se resimt după actele teroriste din
septembrie 2001, astfel că declinul fluxurilor spre America se face resimţit
(-4% 2002/2001 şi -8,9% 2002/2004).
154
Din cauza reducerii traficului dinspre S.U.A., în America de Sud şi Caraibe,
scăderea este mai accentuată, de – 14% şi respectiv – 5% (tabelul nr. 23).
Tabelul nr. 23
Sosiri de turişti internaţionali în America
Pon-
Nr. Sosiri de turişti internaţionali derea
America
crt. %
2000 2001 2002 2002/2000 2002/2001 2002
Total 128,0 120,2 114,9 – 8,9 – 4,4 100,0
1. America de Nord 91,2 84,4 81,6 – 8,9 – 3,3 11,6
2. Caraibe 17,2 16,9 16,1 – 9,3 – 5,0 2,3
America
3. 4,3 4,4 4,7 0,9 6,4 0,7
Centrală
4. America de Sud 15,2 14,4 12,5 – 8,2 – 13,6 1,8
Ca şi în Europa, circulaţia turistică din America este intraregională. Astfel, 80% din
sosirile în Canada sunt din S.U.A., iar 1/3 din sosirile în S.U.A. sunt din Canada. O dată
cu evenimentele din septembrie 2001 circulaţia interregională americană s-a modificat şi
diminuat (vezi diminuările din America Latină, Caraibe, Mexic (–0,7%), Porto Rico
(– 3,1%)). Reducerea traficului turistic dinspre S.U.A. către alte destinaţii americane,
problemele valutare şi economice actuale ale unor ţări au determinat scăderi ale fluxurilor
turistice destul de serioase în Uruguay (–33,5%), Brazilia (–20,7%), Chile (–8,0%),
Argentina şi Venezuela. În schimb, Canada (1,9%), a doua destinaţie turistică americană,
a obţinut o performanţă pozitivă (tabelul nr. 24).
Tabelul nr. 24
Sosirile de turişti internaţionali şi încasările valutare din
unele ţări americane
Sosiri internaţionale Încasări valutare
Nr. Ţara
(mil.) (mild. USA)
crt.
2002 % 2002 %
Total 114,8 100,0 114,2 100,0
1. Statele Unite 41,8 36,5 66,5 58,2
2. Canada 20,0 17,5 9,7 8,5
3. Mexic 19,6 17,1 8,8 7,8
4. Brazilia 3,7 3,3 3,1 2,7
5. Porto Rico 3,0 2,7 2,4 2,2
6. Argentina 2,8 2,5 - -
7. Rep. Dominicană 2,8 2,4 2,7 2,4
8. Cuba 1,6 1,4 1,6 1,4
9. Chile 1,4 1,2 0,7 0,6
10. Jamaica 1,2 1,1 1,2 1,1
11. Uruguay 1,2 1,1 0,3 0,3
12. Costa Rica 1,1 1,0 1,0 0,9
155
Africa a înregistrat în perioada 1990-2002 un ritm de creştere anual al sosirilor de
turişti cu circa 2,8 – 3,2%, însumând 29,1 mil. de turişti străini în 2002.
Pe subregiuni, Africa de Nord magrebiană a înregistrat 35,3% din sosirile anului
2002, cu tot reculul observat în câteva ţări, în timp ce Africa de Sud a avut o creştere
continuă (tabelul nr. 25).
Tabelul nr. 25
Sosiri de turişti internaţionali în Africa în anii 1990 şi 2002
Nr. Specificaţie Sosiri de turişti (mil.) Ponderea
crt. 1990 2002 % mondială
1. Total mondial 455,9 706,3 - 100,0
2. Africa 15,0 29,1 100,0 4,1
3. Africa de Nord 8,4 10,3 35,3 1,5
4. Africa de Vest 1,4 2,9 9,9 0,4
5. Africa Centrală 0,4 0,7 2,6 0,1
6. Africa de Est 2,8 6,3 21,7 0,9
7. Africa de Sud 2,0 8,9 30,5 1,3
Unele destinaţii nord-sahariene au înregistrat scăderi în 2002 (Maroc – 0,7%,

Tunisia – 6,0%), iar altele, creşteri; unele ţări cu parcuri naţionale au avut un declin în
perioada 2001-2002 (Botswana – 5,0 ~ – 1,1%, Kenya – 6,5 ~ –0,4%), în timp ce Africa
de Sud a avut un spor cu +11,0% (tabelul nr. 26).
Tabelul nr. 26
Turismul internaţional în unele ţări africane în anul 2002
Nr. Sosiri internaţionale (în mil.) Încasări (mild. $)
Ţara
crt. Număr % mild. $ USA %
0 Africa 29,1 100,0 11,7 100,0
1. Africa de Sud 6,5 22,5 2,7 23,1
2. Tunisia 5,0 17,2 1,4 12,1
3. Maroc 4,1 14,4 2,1 18,3
4. Botswana 1,0 3,6 0,3 2,6
5. Algeria 0,9 3,4 0,1 1,1
6. Kenya 0,8 2,9 0,2 2,5
7. Mauritius 0,6 2,3 0,6 5,2
8. Zambia 0,5 1,9 - -
9. Tanzania 0,5 1,9 0,7 6,2
10. Ghana 0,4 1,7 0,5 4,4
Orientul Mijlociu, deşi suportă conflictul arabo-israelian, războiul din Irak şi

actele teroriste, a înregistrat o creştere de 16,7% în 2002/2001 faţă de o scădere de 1,3%
în anii 2001/2000, având o pondere mondială de 3,9% în anul 2002 (tabelul nr. 27).
156
Tabelul nr. 27
Sosiri de turişti internaţionali în Orientul Mijlociu
Sosiri turişti (mil.)
2000 2001 2002 2002 2002 Ponderea
Nr.
Specificaţie -------- ------– mondială
crt.
% % 2002
2000 2001
Pe plan
1. 687,3 684,1 702,6 9,7 2,7 100
mondial
Orientul
2. 24,0 23,6 27,6 8,6 16,7 3,9
Mijlociu
Pe destinaţii turistice, Egiptul (–14,8%) şi Siria (–6,9%) au cunoscut în anul 2001

un recul, în timp ce Bahrein (+15,2%), Iordania (+10%), Libanul (+14,2%), Emiratele
Arabe (+32%) şi Arabia Saudită (+11,7%) au înregistrat creşteri mari puse pe seama
dezvoltării industriei turistice şi al potenţialului de piaţă internaţională. Arabia Saudită
constituie nu numai o destinaţie, ci şi sursă potenţială (tabelul nr. 28).
Tabelul nr. 28
Turismul internaţional în unele ţări din Orientul Mijlociu în 2002
Nr. Sosiri (mil.) Încasări (mld)

Ţara
crt. 2002 % mild. $ %
0 Orientul Mijlociu 27,6 100,0 12,9 100,0
1. Arabia Saudită 7,5 27,2 - -
2. Emiratele Arabe 5,4 19,2 1,3 10,2
3. Egipt 4,9 17,8 3,7 29,0
4. Bahrein 3,1 11,5 - -
5. Siria 2,8 10,2 1,3 10,5
6. Iordania 1,6 5,9 0,7 6,1
7. Liban 0,9 3,5 0,9 7,4
4.6. Estimări ale circulaţiei turistice mondiale

Specialiştii de la OMT, în baza unui studiu elaborat şi având ca bază circulaţia
internaţională din 1950, estimează la nivelul anului 2010 circa 1.047 milioane de sosiri de
turişti internaţionali, la o rată medie anuală de creştere de 4,3%. În anul 2020 este
prognozată o cifră de 1.602 milioane de turişti. Încasările valutare aferente se vor ridica la
circa 1.055miliarde USD în 2010 şi la circa 2.000 de miliarde de USD, în 2020,
reprezentând o creştere într-un ritm mediu anual de 6,7% (tabelul nr. 29).
157
Tabelul nr. 29
Sosiri de turişti internaţionali şi încasările valutare estimate
în perioada 1995-2020 pe plan mondial
Indicator UM 1995 2000 2010 2020
Număr sosiri mil. 564 692 1047 1602
Încasări mild. USD 399 552 1055 2000
Sursa: OMT, Tourism 2020 Vision, Madrid, 1997 (date prelucrate).
Pe regiuni ale OMT, se constată că rata cea mai ridicată a sosirilor este estimată
pentru regiunea Asia de Est/ Pacific cu 7,0%, urmată de Orientul Mijlociu cu 6,7% şi
Africa 5,5 – 5,6% (tabelul nr. 30). (Pentru detalii vezi Snak, colab., 2001).
Tabelul nr. 30
Estimarea sosirilor de turişti internaţionali pe regiuni OMT,
în perioada 1995-2020
Anul de bază Estimări / mil. turişti
1995 2000 2010 2020
Nr.
Regiunea Nr. Nr.
crt. Nr. Nr.
tu- % tu- % %% %%
turişti turişti
rişti rişti
Total mondial
564 100,0 692 100,0 1047 100,0 1602 100,0
din care:
1. Europa 335 59,4 390 56,3 527 50,3 717 44,8
Asia de Est
2. 80 14,2 116 16,8 231 22,1 438 27,3
/Pacific
3. America 111 19,7 134 19,4 195 18,6 284 17,7
4. Africa 20 3,5 27 3,9 46 4,4 75 4,7
Orientul
5. 14 2,5 19 2,7 37 3,5 69 4,3
Mijlociu
6. Asia de Sud 4 0,7 6 0,9 11 1,1 19 1,2
Sursa: OMT, Tourism 2020 Vision, Madrid, 1997 (date prelucrate).
Pe plan regional, privitor la destinaţia Europa, se cuvin câteva remarce:

Europa, în anul 2020, va înregistra o rată medie anuală de 3,1%, care, deşi redusă, îi oferă
şansele, prin valoarea ofertei sale, să primească în continuare cel mai mare număr de
turişti internaţionali (717 mil.); cu toate acestea, ponderea în topul mondial va scădea sub
50% (44,8%); creşterea spectaculoasă a sosirilor de turişti în Europa Central-Estică (de la
65,2 mil. în 2002 la 245 mil. în 2020), ca urmare a circulaţiei intraregionale, unui
potenţial turistic încă nevalorificat şi unei oferte în curs de diversificare; semnificative
sunt creşterile de sosiri internaţionale în Federaţia Rusă (47,1 mil. (7,9 mil. în 2002),
respectiv 19,2% din sosirile din Europa şi pe locul 9 în topul mondial), şi Cehia (44 mil.,
18% din Europa, locul 10 în topul mondial); Europa de Vest şi Europa de Sud,
principalele destinaţii turistice europene în 2002, înregistrează în 2020 ritmuri de creştere
reduse, de 1,8% şi respectiv 2,0% faţă de Europa de Nord (4,0%).
După cum s-a observat în ultimul deceniu şi la început de mileniu, există şi factori
perturbatori, conjuncturali (crize economice, războaie, acte teroriste etc.), care alături de
158
factori psihologici şi, mai ales, de cei financiari, aduc unele dereglări ale acestui scenariu
(vezi cap. 4, referitor la America şi Africa).
Prognozele estimează că primele zece ţări de destinaţie turistică la nivelul anului
2020 rămân în principiu aceleaşi (faţă de 2002), remarcându-se şi intrarea unor ţări care
nu erau în top (tabelul nr. 31).
Tabelul nr. 31
Principalele destinaţii turistice pe plan mondial la nivelul anului 2020
Sosiri turişti Rata anuală de
Rang Ţara Cota de piaţă (%)
(mil.) creştere 1995-2000
1. China 137,1 8,6 8,0
2. S.U.A. 102,4 6,4 3,5
3. Franţa 93,3 5,8 1,8
4. Spania 71,0 4,4 2,4
5. Hong Kong 59,3 3,7 7,3
6. Italia 52,9 3,3 2,2
7. Marea Britanie 52,8 3,3 3,0
8. Mexic 48,9 3,1 3,6
9. Federaţia Rusă 47,1 2,9 6,7
10. Cehia 44,0 2,7 6,7
TOTAL 708,8 44,2 -
Sursa: OMT, 1997.
Se remarcă plasarea unor ţări asiatice în rândul primelor zece, precum China şi
Hong Kong, care au un ritm de creştere foarte mare între 7,3-8,0% şi intrarea în top a
Federaţiei Ruse (ritm de creştere 6,7%) şi Cehiei (6,7%).
Datele prognozate aduc schimbări mari şi în ierarhia locurilor pe care le ocupă, în
prezent destinaţiile asiatice ca Thailanda, Singapore şi Indonezia, precum şi cele din
Africa de Sud, care s-au ridicat spre partea întâi a topului.
Previziunile specialiştilor aduc schimbări şi în topul ţărilor emitente de turişti, la
nivelul anului 2020 (tabelul nr. 32).
Tabelul nr. 32
Principalele ţări emitente de turişti internaţionali în 2020
Rang Ţara Total turişti (mil.) Cota de piaţă (%)
1. Germania 163,5 10,2
2. Japonia 141,5 8,8
3. S.U.A. 123,3 7,7
4. China 100,0 6,2
5. Marea Britanie 96,1 6,0
6. Franţa 37,6 2,3
7. Olanda 35,4 2,2
8. Canada 31,5 2,0
9. Federaţia Rusă 30,5 1,9
10. Italia 29,7 1,9
TOTAL 788,9 49,2
Sursa: OMT, 1997.
159
Se remarcă supremaţia ţărilor dezvoltate europene chiar dacă se plasează în a doua
parte a clasamentului, situarea pe locuri fruntaşe a Japoniei şi Chinei şi menţinerea
S.U.A. în plutonul de elită.
Pentru perioada analizată specialiştii apreciază şi o dezvoltare semnificativă a
turismului intern, în principal, în ţările în curs de dezvoltare din Asia, America Latină,
Orientul Mijlociu şi Africa, precum şi în ţările puternic industrializate (Snack, colab., 2001).
4.7. Fluxuri turistice în România

4.7.1. Turismul internaţional al României
România are un potenţial turistic natural şi antropic valoros, variat şi concentrat pe
un spaţiu restrâns, dar o ofertă slab dezvoltată şi diversificată, ceea ce face ca fluxurile
turistice străine să fie reduse, chiar dacă acestea cunosc o creştere în ultimii anii faţă de
deceniul trecut (tabelul nr. 33).
Tabelul nr. 33
Sosirile de turişti străini în România pe mijloacele de transport, 2000-2003
Mijloace de transport 2000 % 2001 % 2002 % 2003 %
Total România, din care: 5.2632.715100,04.938.375100,04.793.722100,05.594.828 100,0
rutier 3.807.764 72,33.621.832 73,43.594.021 75,04.343.234 77,6
feroviar 659.609 12,5 476.241 9,6 373.888 8,0 347.322 6,2
aerian 654.971 12,5 705.171 14,3 688.655 14,3 752.116 13,5
naval 141.371 2,7 135.131 2,7 137.158 2,7 152.156 2,7
Sursa: INS, 2000-2003, România.
Vizitatorii străini folosesc, cu precădere, mijloacele de transport rutiere (72,4 –

77,6%), cele aeriene (12,4 – 14,3 %), feroviare (6,2 – 12,5 %) şi mai puţin cele navale
(2,6 – 2,7 %) (tabelul nr. 31).
Majoritatea vizitatorilor străini provin din ţări europene (95,5% în 2003) dintre care
circa 21,1% din statele Uniunii Europene şi aproximativ 60,2% din ţările vecine. În topul
primelor zece ţări cu ponderea cea mai mare a sosirilor de vizitatori în anul 2003 sunt:
Ungaria (27,47%), Republica Moldova (18,92%), Germania (6,80%), Ucraina (6,24%),
Bulgaria (6,8%), Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) (4,85%), Italia (4,63%), Turcia (3,67%),
Polonia (1,94%), Austria (1,81%). Sosiri de turişti străini mai provin din Franţa, S.U.A.,
Federaţia Rusă, Slovacia, Anglia, Cehia, Grecia, Olanda etc. (INS, 2003, România).
Plecările în străinătate ale cetăţenilor români în anul 2003 au însemnat circa
6.497.075 de vizitatori cu 0,17% mai mulţi decât în anul 2000. Mijloacele de transport
folosite au fost cele rutiere (85,9%), aeriene (9,10%), feroviare (4,0%) şi navale (1,0%)
(INS, 2003, România).
4.7.2. Turismul intern în România

În unităţile de cazare din România s-au înregistrat în anul 2003, 5.056.693 de
turişti, cu un spor de 2,7% faţă de anul 2000 (tabelul nr. 34). În acelaşi timp, o creştere
însemnată au avut-o şi sosirile de turişti străini în spaţiile de cazare (27,9%).
160
Tabelul nr. 34
Sosiri de turişti în unităţile de cazare 2000-2003
Număr de turişti
Anul
Total Români % Străini %
2000 4.920.129 4.053.105 82,3 867.024 17,7
2001 4.874.777 3.960.269 81,2 914.509 18,8
2002 4.847.496 3.848.288 79,3 999.208 20,7
2003 5.056.693 3.951.718 78,2 1.104.975 21,8
Pe unităţi de cazare, sosirile de turişti sunt prezentate tabelul nr. 35, din care rezultă
că hotelurile (78,8%), motelurile, pensiunile urbane şi vilele turistice sunt spaţiile de
cazare solicitate, în general, de turişti şi, în special, de cei străini.
Pe categoriile de clasificare a locurilor de cazare, circa 47,7% din total sosiri au fost
înregistrate în unităţi cu 2 stele, după care urmează cele cu categoria de 3 stele (22,7%) şi
cele cu categoria 1 stea (17,0%); apoi cele cu 4 stele (4,4%) şi cele cu 5 stele (2,6%),
ultimele două categorii însumează puţine locuri de cazare (7.675 locuri de cazare, în
2003) şi de aceea au ponderi reduse.
Tabelul nr. 35
Turişti cazaţi în unităţile turistice pe tipuri de unităţi în anul 2003
Turişti cazaţi
din care:
Tip unitate Total
Români Străini
număr % număr % număr %
Hoteluri 3.989.334 100,0 2.993.204 75,0 996.130 25,0
Moteluri 200.675 100,0 178.970 89,1 21.687 10,9
Hosteluri 28.245 100,0 24.016 85,0 4.229 15,0
Hanuri 3.952 100,0 3.086 78,0 146 22,0
Vile turistice 151.739 100,0 134.176 88,4 17.563 11,6
Cabane turistice 92.972 100,0 88.231 94,9 4.741 5,1
Pensiuni urbane 163.925 100,0 135.462 82,6 28.463 17,4
Pensiuni turistice rurale 89.446 100,0 77.095 86,2 12.351 13,8
Campinguri 95.243 100,0 83.339 87,5 11.904 12,5
Popasuri 5.725 100,0 5.632 98,3 120 1,7
Sate de vacanţă 959 100,0 700 73,0 259 27,0
Bungalowuri 22.930 100,0 21.818 91,5 1.112 8,5
Tabere de elevi şi preşcolari 194.378 100,0 193.901 99,7 477 0,3
Căsuţe turistice 11.645 100,0 11.013 94,5 632 5,5
Spaţii de cazare pe nave 5.516 100,0 355 6,4 5.161 93,6
Total general 5.056.693 100,0 3.951.718 78,2 1.014.975 21,8
161
Cea mai mare parte a turiştilor străini (83,0%) înregistraţi în anul 2003 provine din
ţări situate în Europa. După ponderea numărului de turişti străini sosiţi în spaţiile de
cazare, pe primul loc se situează Italia cu 14,6%, urmată de Germania (14,0%), Franţa
(8,4%), Ungaria (7,3%), S.U.A. (6,1% ), Regatul Unit (6,0%), Israel (5,7%) etc. (INS,
2003, România).
Indicatorul număr de înnoptări în structurile de cazare, în anul 2003, a fost de
17.844,6 mii din care 15.079,1 mii înnoptări turişti români (84,5%) şi 2.765,5 mii
înnoptări turişti străini (15,5%). Comparativ cu anul 2002, numărul de înnoptări a crescut
cu 3,3% la total, cu 2,3% la turişti români şi cu 9,1 la turişti străini (INS, 2002 – 2003,
România).
Pe destinaţii turistice, după numărul de sosiri în spaţiile de cazare, oraşele-centre de
judeţ şi localităţile turistice (+ trasee turistice) se situează pe primul loc cu 2.880,3 mii
sosiri (turişti – cazaţi), după care urmează staţiunile din aria montană, staţiunile din cea
litorală şi staţiunile balneare (vezi cap. 3.2, 2.3).
Urmărind o repartiţie pe judeţe a turiştilor sosiţi în spaţiile de cazare, se observă că
pe locuri fruntaşe sunt judeţele Prahova (82.644 turişti), Braşov (79.471 turişti), Cluj
(55.509 turişti), urmate de: Timiş, Arad, Bihor, Sibiu, Constanţa, Suceava şi Iaşi; aceste
judeţe dispun de resurse turistice valoroase, staţiuni turistice, iar unele sunt la frontieră, în
calea fluxurilor turistice străine.
162
CAPITOLUL 5
REGIONAREA TURISTICĂ
5.1. Definiţie. Metodologia de cercetare

Regionarea turistică este o metodă a geografiei turismului care, alături de metoda
geografică şi în baza principiului regionalismului prin cercetare, contribuie la
identificarea, delimitarea şi caracterizarea unor unităţi turistice teritoriale în scopul
valorificării şi integrării lor în sistemul turistic spaţial şi funcţional al teritoriului.
Regionarea turistică a teritoriului este un proces complex şi interdisciplinar de
delimitare ştiinţifică a unor unităţi teritoriale cu un anumit potenţial turistic pentru a fi
cercetate în vederea stabilirii posibilităţilor de utilizare în turism. Reprezintă o modalitate
de cercetare şi valorificare superioară într-o viziune unitară şi durabilă a resurselor
turistice şi a altor resurse din teritoriu.
Scopul regionării turistice este deci valorificarea optimă a potenţialului turistic în
strânsă corelaţie cu exigenţele unui turism modern şi competitiv, cu cerinţele dezvoltării
armonioase a ramurilor economice şi ale comunităţilor locale şi în contextul protejării
mediului înconjurător şi a moştenirii culturale.
Delimitarea unităţilor turistice teritoriale are la bază un sistem de criterii realizat
în urma unor evaluări calitative şi cantitative ale potenţialului turistic şi a condiţiilor
socio-economice din teritoriu. De aceea, într-o viziune sistemică şi unitară, de la nivel
naţional la cel local, trebuie să se urmărească stabilirea unui model de evaluare,
delimitare, ierarhizare, valorificare şi amenajare turistică a spaţiului.
În metodologia de regionare turistică sunt necesare următoarele demersuri
ştiinţifice de evaluare a resurselor, utile în stabilirea gradului de atractivitate a spaţiului şi
identificarea posibilităţilor de valorificare a acestora şi anume: inventarierea potenţialului
turistic natural, cultural-istoric, tehnico-economic şi socio-demografic; evaluarea
calitativă şi cantitativă a potenţialului turistic; studierea repartiţiei şi concentrării în
spaţiu a resurselor turistice; analiza dezvoltării economico-sociale a teritoriului; analiza
nivelului de dezvoltare al infrastructurii generale (căi de comunicaţie, alimentare cu apă,
energie termică şi electrică, dotări tehnico-edilitare); evaluarea poziţiei faţă de
magistralele de comunicaţie, puncte de frontieră, centre emitente de turişti; analiza
structurilor de primire turistică (cu funcţie de cazare, alimentaţie pentru turism, tratament
balnear, agrement şi transport turistic); analiza structurilor de comercializare turistică şi a
dotărilor comerciale, sanitare, culturale, de prestări de servicii etc.; stabilirea
posibilităţilor de valorificare turistică prin forme de turism adecvate; evidenţierea
surselor de poluare, a riscurilor turistice naturale şi antropice şi impactul acestora asupra
mediului şi a turismului.
163
Aceste studii stau la baza criteriilor de regionare turistică, criterii unitare pe toată
scala taxonomică, teritorială şi funcţională.
Criteriile de regionare turistică a teritoriului sunt mult mai complexe, între
acestea amintim: configuraţia şi trăsăturile cadrului natural; prezenţa resurselor şi a
atracţiilor turistice; gradul de concentrare şi omogenitate a acestora în spaţiu; structura
şi volumul potenţialului turistic natural şi antropic; calitatea şi cantitatea resurselor şi
atracţiilor turistice; valoarea turistică; dotarea cu structuri de primire turistică şi alte
instalaţii şi dotări conexe; infrastructura generală; formele de turism practicabile;
funcţionalitatea turistică în profil teritorial; calitatea mediului natural şi construit;
capacitatea optimă de primire a spaţiului.
O dată delimitate, unităţile turistice teritoriale se vor analiza după aceeaşi
metodologie pentru a stabili priorităţile de valorificare în funcţia de: valoarea turistică;
posibilitatea de valorificare prin forme de turism şi instalaţii turistice eficiente; poziţia
geografică; capacitatea optimă de primire (ecologică şi economică); nivelul de dotare cu
structuri de primire turistică; volumul de investiţii şi posibilităţile de realizare;
dezvoltarea infrastructurii generale şi a facilităţilor economice şi demografice; piaţa de
desfacere, în baza unor studii de piaţă (mix-ul de marketing) etc.
Valoarea turistică a resurselor se poate stabili în funcţie de unele criterii
(Berbecaru, Botez, 1977) ca: originalitatea şi unicitatea resurselor – resurse unice, rare
(Piramidele din Egipt, Acropole, Machu-Pichu, bisericile cu frescă exterioară din nordul
Moldovei, peştera Postojna-Slovenia etc.); structura elementelor de potenţial (naturale,
culturale, sociale, tehnico-economice, mediu economic etc.); gradul de polaritate a
elementelor de potenţial turistic (modul de îmbinare a resurselor (potenţial complex,
mediu, redus, calitatea mediului, climatul economic etc.).
Alte criterii economice au la bază studiile de prefezabilitate şi de piaţă turistică, în
urma cărora se stabilesc oportunitatea valorificării, volumul de investiţii, sursele de
finanţare, forţă de muncă, cererea turistică, eficienţa economică şi socială etc.
Capacitatea optimă de primire ecologică a unităţilor teritoriale se calculează în
baza formulei:
S / LxK
Co = ,
N
în care: Co = capacitatea optimă de primire; S = suprafaţa luată în calcul – mp, ha
(sau L = lungimea în ml); k = coeficientul de utilizare a teritoriului, de regulă, 0,50-0,75;
N = norma tehnică calculată pentru fiecare persoană, în funcţie de specificul resursei şi
activităţii (Glăvan, 1996).
Ierarhizarea valorică a unităţilor turistice teritoriale se realizează şi prin
determinarea indicelui de atractivitate sau a rangului de ierarhizare a fiecărei unităţi în
baza unor formule pe care le prezentăm mai jos.
1. Indicele de atractivitate:
Ia = ∑ Cixqi
în care: Ia = indicele de atractivitate al unităţii; C = calitatea (valoarea) resurselor
turistice (naturale şi antropice) în limitele scalei de la 1 la 3; i = numărul componentelor
resurselor turistice naturale (relief, ape, climă etc.) şi antropice (monumente istorice, de
164
artă, cetăţi etc.); q = ponderea fiecărei componente, care se stabileşte în baza unei
note apreciată de specialişti, iar suma nu poate depăşi 1,00. Ponderea componentelor
turistice poate lua valori de 0,25 pentru relief, 0,10 pentru căi de comunicaţie etc. până la
∑ q = 1,00,
iar valoarea cantitativă se apreciază frecvent cu trei nivele: C = 1 pentru nivel scăzut,
C = 2 nivel mediu şi C = 3 pentru nivel ridicat.
2. Rangul de ierarhizare:
n
∑ riKj
ri = 1
,
n
în care: r i = rangul unic parţial; i = numărul de ordine al unităţii teritoriale;

ri = resurse turistice; K = coeficientul de importanţă; j = numărul de ordine al resurselor
analizate; n = numărul de componente analizate.
Pentru a surprinde influenţa fiecărei componente de potenţial turistic în aprecierea
valorii turistice a unei unităţi teritoriale, ponderea şi valoarea lor se stabileşte cu ajutorul
unor modele şi pe baza experienţei specialiştilor, de unde şi o rată de subiectivism în
funcţie de pregătirea şi experienţa evaluatorilor.
5.2. Unităţile taxonomice turistice

Unităţile turistice teritoriale au dimensiuni variate, conţinut şi funcţie specifice în
raport cu rangul taxonomic de mărime al acestora şi poziţia geografică. Menţionăm că, de
regulă, unităţile teritoriale nu se suprapun celor administrative, dar pentru o valorificare a
potenţialului turistic, în corelaţie cu celelalte domenii de activitate, se pot delimita şi la
nivel de judeţ. În altă ordine de idei, regionarea turistică nu se poate confunda cu
zonificarea funcţională a unei staţiuni turistice, localitate urbană sau rurală, cu conţinut şi
scop diferite.
Rangurile taxonomice şi denumirile unităţilor turistice teritoriale diferă de la un
autor la altul, importante sunt conţinutul şi operabilitatea în amenajarea turistică a
teritoriului. Redăm mai jos taxonomia unităţilor teritoriale turistice (Glăvan, 1996):
• Regiunea turistică este unitatea teritorială cea mai mare, cu condiţii naturale
variate şi o mare complexitate de potenţial turistic, care permite dezvoltarea mai multor
forme de turism (din care una-două sunt de bază) şi practicarea unor excursii de 1-2 zile
şi sejururi ca durată diferite. Se caracterizează printr-o concentrare de resurse turistice şi
include mai multe obiective, localităţi, centre şi staţiuni turistice.
Diversitatea de condiţii naturale, socio-culturale şi economice, de resurse turistice,
precum şi dispersia variată a acestora în spaţiu determină o anumită specializare turistică
în teritoriu (odihnă, recreere, tratament balnear, practicarea sporturilor de iarnă sau a
altora, cultură şi religie etc.). Această trăsătură conferă o anumită complexitate şi
complementaritate activităţilor de turism, dar şi o integrare spaţială şi funcţională a lor,
fiecare subunitate teritorială şi activitate se raportează ca un „subsistem” în sistemul
general, care este regiunea turistică. Este unitatea care face obiectul Planurilor de
165
Amenajare Teritorială Zonale (PATZ) sau Planurile de Amenajare Teritorială Judeţeană
(PATJ), după caz.
• Subregiunea turistică este o unitate teritorială mai redusă în ceea ce priveşte
dimensiunile şi complexitatea de potenţial turistic (complexitate medie), cu o
omogenitate naturală relativă, şi favorizează dezvoltarea a 1-2 forme de turism, din care
una preponderentă. Se înscrie în aceleaşi Planuri de Amenajare Teritorială Judeţeană
(PATJ), după caz.
• Arealul turistic este unitatea teritorială de dimensiuni reduse, cu condiţii
naturale uniforme (de regulă, se suprapune unei anume forme de relief, lac, plajă), un
potenţial redus, dar cu o anumită specificitate ca structură ce permite dezvoltarea unei
singure forme de turism. Are incidenţe cu PATJ, fiindcă la acest nivel se înscrie unui
judeţ.
• Centrul turistic reprezintă un oraş, de regulă, reşedinţă de judeţ, cu o
infrastructură generală, dotări tehnico-edilitare, de comerţ, cultură, sanitare, şi unităţi de
prestări de servicii bine dezvoltate. Singur sau împreună cu aria limitrofă (metropolitană
sau periurbană) dispune de un bogat potenţial turistic cultural-istoric şi natural, de o
importantă bază de cazare, alimentaţie pentru turism, agrement şi eventual tratament
balnear. Pe lângă turismul de tranzit, permite şi dezvoltarea turismului de sejur (cultural,
religios, afaceri, congrese etc.), iar în aria limitrofă şi a turismului de odihnă şi recreere în
funcţie de resursele turistice şi nivelul tehnic de amenajare.
Municipii ca: Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Braşov, Iaşi, Cluj-Napoca, Oradea etc.
se încadrează ca centre turistice.
1
Se asimilează acestora şi staţiunile turistice naţionale, montane (Sinaia, Predeal,
Poiana Braşov, Buşteni etc.), balneoclimatice (Băile Herculane, Băile Felix, Căciulata-
Călimăneşti, Govora, Băile Olăneşti, Slănic-Moldova, Vatra Dornei, Sovata etc.) şi de
litoral (Mamaia, Neptun, Eforie Nord, Mangalia etc.).
• Localitatea turistică este o localitate, de regulă urbană, dar şi rurală, cu dotări
tehnico-edilitare şi unităţi comerciale şi de prestări de servicii, dispune de o bază de
cazare adecvată, de obiective cultural-istorice sau de altă natură; favorizează dezvoltarea
unui turism de sejur scurt sau numai pentru vizitarea anumitor obiective, alături de cel de
tranzit. Alte definiţii delimitează localitatea turistică drept o „aşezare urbană sau rurală cu
funcţie turistică, care dispune de un patrimoniu turistic semnificativ şi în care activităţile
turistice ocupă o pondere importantă”. În această categorie se înscriu oraşe ca Sighişoara,
Mediaş, Tulcea, Botoşani, Câmpulung Moldovenesc etc. Unele sate cu un agroturism
dezvoltat se pot încadra aici, deşi nu au o infrastructură adecvată: Bran, Moeciu, Rucăr,
Putna, Moldoviţa, Sibiel etc. care dispun de pensiuni turistice rurale şi agroturistice sau
alte spaţii de cazare.
1
Staţiune turistică este o localitate sau parte a unei localităţi, care dispune de un
cadru natural favorabil odihnei, recreerii şi activităţilor în aer liber, de factori terapeutici
recunoscuţi ştiinţific, beneficiază totodată de organizare, dotări, construcţii şi amenajări
urban-edilitare adecvate fiecărui tip de activitate. Turismul reprezintă ramura preponderentă
ca volum de activităţi economice şi concentrare a forţei de muncă (Institutul de Cercetări
pentru Turism, Bucureşti, 1992).
166
Aici se încadrează şi staţiunile turistice de interes local: Lacul Sărat, Amara, Ocna
Sibiului, Ocna-Dej, Borsec, Techirghiol etc. (balneoclimatice), Cheia, Borşa, Fântânele,
Semenic, Durău etc. (montane) sau localităţile Vama Veche şi 2 Mai pe litoral.
• Obiectivul sau Punctul turistic reprezintă o localitate cu un obiectiv turistic sau
cu o atracţie turistică, cu sau fără o bază de cazare, fie un obiectiv turistic natural sau
cultural-istoric izolat, sau o cabană, motel etc., amplasate în arii de concentrare sau de
dispersie turistică. Acestea determină o anumită activitate turistică, de tranzit şi uneori de
sejur cu motivaţii variate în ariile montane, sau cu lacuri, plaje (ex.: 2 Mai), alte obiective
naturale sau culturale. Acelaşi rang taxonomic îl au şi satele cu obiective culturale sau
amplasate într-un cadru natural pitoresc, cu posibilităţi de recreere, localităţile cu ape
minerale, fără amenajări tehnice, dar în care se utilizează, empiric, factorii de cură etc.
Urmărind încadrarea ultimelor trei subunităţi teritoriale în documentaţiile de
urbanism, acestea se includ în Planul de Urbanism General (PUG), Planul de Urbanism
Zonal (PUZ) şi Planul de Urbanism de Detaliu (PUD), în care se regăsesc modalităţile de
dezvoltare şi amenajare conform Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismului.
5.3. Opinii privind regionarea turistică şi unităţile turistice teritoriale

În literatura geografică există diverse opinii în ceea ce priveşte conţinutul şi
utilizarea noţiunilor de „regiune” şi „zonă turistică”, a criteriilor de delimitare şi
clasificare a acestora, ca şi a taxonomiei unităţilor teritoriale şi funcţionale.
Unii specialişti geografi folosesc 5 trepte taxonomice (obiectivul turistic, localitatea
sau centrul turistic, complexul turistic, arealul turistic şi regiunea turistică) şi delimitează
5 regiuni turistice şi anume: Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării, Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului şi Munţii Apuseni; la acestea se adaugă zone
recreative urbane şi periurbane (cu patru tipuri de funcţiuni turistice şi complexitate de
potenţial şi unele areale turistice dispersate în dealurile de podiş şi subcarpatice): Podişul
Sucevei, Oltenia de Nord, Valea Târnavei şi Culoarul Mureşului (Geografia României,
vol. II, 1984).
Alţi autori, urmărind ponderea fluxurilor de turişti străini pe teritoriul ţării noastre, ca
şi importanţa resurselor turistice în generarea unor forme de turism, stabilesc: 7 zone de
interes internaţional (cu 10% turişti străini în circulaţia turistică) – litoralul, Bucureşti,
Braşov, Bucegi, Someş, Suceava etc., 9 zone de interes naţional – Ceahlău, Făgăraş,
Biharia, Banat etc., 7 zone de interes regional (local) – Mureş, Bacău, Bârlad, Vrancea etc.;
zonele delimitate pot fi profilate pe odihnă, tratament, sport, cultură etc. (Iancu, 1969).
În funcţie de gruparea şi natura obiectivelor turistice în teritoriu, o serie de autori
stabilesc următoarele unităţi taxonomice: zona turistică (axată pe aria judeţului sau
interjudeţeană) – valorificată, nevalorificată, naturală, istorico-etnografică, mixtă,
periurbană; centre turistice, localităţi şi obiectivele sau puncte turistice. Astfel se disting
trei mari grupe de zone (judeţe): cu potenţial turistic ridicat (19 judeţe); cu potenţial
turistic mediu (6); cu potenţial turistic redus (14) (Posea, colab., 1969).
Abordând zonarea turistică prin prisma optimizării impactului om-peisaj, unii
autori delimitează patru categorii de zone sau complexe geografico-turistice: de munte
(17), de deal (9), de câmpie (4), de litoral (2) (Oancea, 1977).
167
Alte regionări turistice se referă atât la atractivitatea peisagistică a ţării (areale de
interes turistic foarte mare, mare, mediu şi limitat), cât şi la concentrarea şi valoarea
turistică a obiectivelor cultural-istorice şi economice, delimitându-se, astfel, 30 de areale
turistice (Atlasul Naţional al României, 1976).
Unii autori pun accentul în zonarea turistică a ţării pe elementele etnografice şi
folclorice, celelalte componente se integrează în conţinutul potenţialului turistic al zonei
turistice; delimitează zone turistice complexe în care manifestările culturii populare şi
folclorului sunt primordiale (Maramureş, Bucovina, Valea Bistriţei moldoveneşti,
Vrancea, Muscelul, Ţara Oltului, Gorj, Mărginimea Sibului etc.); zone turistice în care
aceste elemente sunt mai reduse şi zone cu un potenţial nevalorificat (Bărăgan)
(Iosipescu, 1977).
Cea mai complexă acţiune de zonare turistică a României a fost realizată de
specialiştii din turism ai Institutului de Economia Comerţului şi a Turismului (IECIT) din
Bucureşti, utilizând multiple criterii care au ţinut seama de structura, volumul, calitatea şi
concentrarea în teritoriu a potenţialului turistic, precum şi de posibilităţile de valorificare
2
a acestuia în turism (funcţionalitatea pentru turism).
S-au delimitat 3 categorii de zone turistice şi anume: zone cu potenţial turistic
complex, circumscrise lanţului carpatic şi dealurilor limitrofe situate de o parte şi de alta a
Carpaţilor (23 zone), zone cu resurse turistice mai puţin diversificate, din arealele de
dealuri joase şi câmpie, dar cu valoroase atracţii turistice antropice (6) şi zone turistice
speciale, particularizate prin specificul potenţialului (Delta Dunării, Litoralul Mării Negre
şi zona periurbană Bucureşti). În prima categorie, după elementele naturale şi antropice
ale potenţialului turistic, s-au stabilit următoarele zone: Vâlcea, Haţeg-Alba, Argeş-
Bucegi, Sibiu, Bihor, Prahova-Bucegi, Porţile de Fier etc. Din categoria a II-a fac parte
zonele turistice Neamţ, Covasna-Harghita, Braşov, Bistriţa, Mureş, Târnava (zonele nu se
suprapun judeţelor corespondente) (Zonarea turistică a României, 1977, IECIT). Această
zonare, prin scopul său propus, este o delimitare funcţională sub aspect turistic a
teritoriului ţării, un instrument util amenajării şi dezvoltării turismului în profil teritorial.
În unele lucrări mai recente se operează cu patru categorii de unităţi taxonomice
turistice: punctul, centrul, zona şi regiunea turistică (Cocean, 1996); acelaşi autor
delimitează zonele turistice după trei principii (unicitate, omogenitate şi funcţionalitate) şi
le clasifică după criteriul importanţei în circulaţia turistică, complexitatea de potenţial
turistic şi tipul de turism practicat. După ultimul criteriu, se conturează 14 regiuni
turistice grupate în regiuni ale turismului recreativ, regiuni cu profil culturalizant şi
regiuni cu turism mixt (Cocean, 1999).
Sunt şi alte opinii care vizează taxonomia turistică, distingându-se astfel de unităţi ca
obiectivul turistic, centrul turistic, complexul turistic, zona şi regiunea turistică (Dinu, 2002).
2
S-au operat cu 150 de elemente concentrate în 9 grupe: potenţialul turistic natural;
potenţialul turistic cultural-istoric; căi şi mijloace de comunicaţie; potenţialul demografic;
potenţialul economic; baza materială a turismului; activitatea turistică; clasificarea turistică
a localităţilor; gradul de poluare şi degradare a mediului (Zonarea turistică a României,
1977, IECIT)
168
CAPITOLUL 6
AMENAJAREA TURISTICĂ DURABILĂ A TERITORIULUI
6.1. Definiţie. Conţinut

Potenţialul turistic natural şi antropic al unui teritoriu reprezintă elementul
fundamental în dezvoltarea activităţii de turism, dar, totuşi, nu generează fenomenul
turistic. Acesta se realizează numai în urma activităţii umane prin amenajarea şi
dezvoltarea echipamentelor turistice, care reprezintă elementul determinant în acest sens
şi edificarea căilor de comunicaţie, care constituie factorul permisiv în teritoriu. Prin
amenajarea şi echiparea turistică se îmbogăţeşte şi se ridică valoarea turistică a
potenţialului, creşte atractivitatea turistică a teritoriului şi se asigură integrarea acestuia în
circuitul turistic cu efectele economice şi sociale scontate.
Pe de altă parte, potenţialul turistic al unui teritoriu este deosebit de complex prin
componentele sale naturale (relief, climă, ape, faună, vegetaţie etc.), cultural-istorice,
socio-demografice, dezvoltare economică etc., ceea ce presupune o cercetare
interdisciplinară pentru a cunoaşte şi evalua posibilităţile de valorificare turistică a
acestora. De asemenea, un teritoriu, terestru sau acvatic, indiferent de atractivitatea
turistică, constituie un suport fizic, dar şi „materia primă” pentru realizarea amenajărilor
şi echipamentelor turistice. Acesta poate prezenta o serie de neregularităţi sau
impedimente naturale (relief accidentat, fragmentat, cu stâncării, vegetaţie, maluri şi
faleze neregulate etc.) şi de aceea trebuie „modelat” pentru a elimina elementele
nefavorabile amenajării şi turismului, a uşura echiparea tehnică şi a spori atractivitatea
turistică. Aşadar, amenajarea turistică, pe lângă valenţele economice de exploatare
turistică a unui teritoriu cu resursele sale, are şi o valoare estetică, de înfrumuseţare a
peisajului.
Desigur, amenajarea turistică poate să fie complexă în scopul realizării unei staţiuni
turistice, spre exemplu, sau mai simplă, având în vedere numai amenajări de obiective
pentru vizitare, ca peşteri, chei, monumente istorice, căi de acces turistic etc.
Turismul este o componentă economică care coabitează, de regulă, cu alte ramuri
economice dintr-un teritoriu (agricultură, silvicultură, industrie etc.) sau devine
incompatibil, datorită surselor de poluare din acel areal. De aceea, orice amenajare
turistică se realizează în corelaţie cu celelalte domenii de activitate dintr-o regiune şi,
astfel, devine parte integrantă a procesului general de planificare, organizare şi
amenajare a teritoriului, respectiv pentru a pune în valoare, în diverse forme, resursele
sale.
169
De altfel, aşa cum s-a mai amintit, amenajarea turistică este o componentă
inseparabilă a planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului, de la nivel naţional până
la cel de localitate.
Referitor la definiţia şi conţinutul amenajării turistice a teritoriului s-au vehiculat
mai multe idei.
Amenajarea turistică (teritorială), după Prof. F. Prikril (1967) (citat de Berbecaru,
Botez, 1977), „reprezintă un efort de dezvoltare planificată aplicată la diferite sectoare
ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru dezvoltarea
coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet”.
Expertul Groeme Schankland (1970) (citat de Berbecaru, Botez, 1977) consideră
„planificarea teritorială (amenajarea teritorială) ca o formă particulară a planificării
fizice, economice şi sociale”. În acest sens, „amenajarea teritoriului în zonele turistice
reprezintă un proces dinamic şi complex de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic,
luând în considerare relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, toţi factorii care
influenţează aceste relaţii”.
Amenajarea turistică este dinamică fiindcă elementele naturale şi umane (sociale şi
economice) sunt în continuă evoluţie şi complexă, deoarece are în vedere o diversitate de
elemente naturale, economico-sociale şi culturale, tehnice şi de mediu, care trebuie
abordate interdisciplinar. De aceea, amenajarea turistică are incumbate contribuţiile unor
domenii foarte variate ca ecologia, arhitectura, economia şi organizarea turismului,
marketingul, geografia, geologia, biogeografia, sociologia etc.
Amenajarea turistică a teritoriului urmăreşte: valorificarea optimă şi durabilă a
resurselor turistice dintr-un teritoriu în vederea realizării unui turism modern,
competitiv, cu o ofertă diversificată, care să conducă la satisfacerea deplină a motivaţiilor
turiştilor; dezvoltarea coordonată a turismului cu alte sectoare ale economiei în limitele
spaţiului dat, acestea integrându-se, astfel, procesului general de planificare şi amenajare
generală a teritoriului; dezvoltarea turismului în corelaţie cu interesele generale
naţionale şi regionale, cât mai ales ale comunităţilor locale (ocuparea forţei de muncă,
creşterea nivelului de trai, dezvoltarea economică, a infrastructurii, serviciilor etc.);
eficientizarea activităţii de turism şi rentabilizarea investiţiilor; valorificarea superioară
a resurselor în contextul protejării şi conservării mediului înconjurător natural şi
construit, adică al dezvoltării durabile.
Ca activitate economică complexă, de conjunctură şi de consecinţă, turismul
presupune şi o colaborare cu sectoarele economico-sociale din regiunea/localitatea
respectivă: industrie, agricultură, păduri, ape, resurse minerale, transporturi, socio-
culturale etc., care sprijină sau influenţează turismul şi sunt în relaţie de interdependenţă.
De aceea, planificarea, amenajarea şi exploatarea turistică face parte din strategia de
dezvoltare durabilă a regiunii/localităţii respective şi se înscrie în documentaţiile de
urbanism şi amenajarea teritoriului legiferate în ţara noastră (Legea 350/2001).
Este vorba de Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN), Planul de
Amenajare Teritorială Judeţeană (PATJ), Planurile de Urbanism General (PUG), de
Urbanism Zonal (PUZ) şi de Urbanism de Detaliu (PUD), care se realizează la nivel
teritorial de la ţară până la localitate şi parte din aceasta.
În amenajarea şi echiparea turistică a teritoriului este necesară încadrarea şi în
normele de protejare a mediului (Legea 137/1995) în care se stipulează obligativitatea
170
realizării „studiilor de impact economic, social şi ecologic” şi a obţinerii unor documente
tehnice ca „acordul de mediu” şi „autorizaţia de mediu”.
Principiile de dezvoltare durabilă a turismului în profil teritorial trebuie abordate
încă din fazele de planificare, proiectare şi echipare turistică pentru a se evita conflictele
cu mediul, cu comunitatea locală, cu alte sectoare economice şi continuată în etapa de
derulare a activităţii de turism, în care se pot controla efectele asupra mediului prin
organismele autorizate şi stabili strategiile de rezolvare a deficienţelor sau de echipare
adecvată a echipamentelor turistice.
6.2. Metodologia de cercetare

Amenajarea turistică este un proces complex care se realizează în baza unor
cercetări interdisciplinare şi care au în vedere următoarele: inventarierea şi evaluarea
cantitativă şi calitativă a resurselor turistice naturale şi create de om; selecţionarea şi
ierarhizarea acestora; delimitarea, în baza unor criterii, a unităţilor teritoriale şi
definirea direcţiilor de dezvoltare a turismului şi a funcţiilor turistice; stabilirea
posibilităţilor şi limitelor de dezvoltare în raport cu resursele, structura şi configuraţia
terenului, calitatea mediului, cererea turistică etc. (vezi Glăvan V., 2003).
Cercetările complexe se extind şi asupra nivelului de dezvoltare al: infrastructurii
generale (căi şi mijloace de acces, echipamente de telecomunicaţie, surse şi echipamente
pentru alimentare cu energie electrică şi termică, apă etc.); condiţiilor socio-demografice
şi economice; receptivităţii faţă de turism; dotărilor tehnico-edilitare, comerciale, sanitare,
pentru cultură şi sport; înzestrarea cu unităţi de prestări de servicii, structuri de primire
turistică (cazare, alimentaţie pentru turism, tratament balnear, agrement turistic);
structurilor de informare şi comercializare a produsului turistic. Se mai au în vedere, de
asemenea, legislaţia şi reglementările în vigoare privind protejarea mediului, regimul
investiţiilor şi al construcţiilor, exploatarea resurselor balneare, protecţia patrimoniului
cultural. Dacă primul set de probleme economice vizează nivelul de dotare şi echipare a
teritoriului, precum şi cadrul general al funcţionării amenajărilor turistice, cel legislativ
are un rol important, stimulator sau restrictiv în amenajarea turistică.
Analizele complexe, interdisciplinare şi corelative cu infrastructura generală,
dezvoltarea economico-demografică, cu mediul şi calitatea acestuia, cererea turistică etc.
stau la baza deciziilor privind amenajarea unui teritoriu sau staţiune turistică şi crearea de
produse turistice. Utilizarea tehnicilor de marketing pentru promovarea acestor produse
turistice este condiţionată de fundamentarea ştiinţifică a acestor decizii.
Amenajarea turistică a teritoriului este cunoscută şi sub numele de „localizare”,
acest ultim concept este mai general, fiindcă poate viza un punct anume care trebuie
vizitat sau valorificat şi amenajat ca structură turistică de primire sau ca obiectiv turistic
(peşteră, izvor mineral, chei carstice) sau ca o regiune integrată (P. Defert, 1966) cu un
ansamblu de resurse şi puncte turistice care pot fi vizitate sau amenajate şi deci
problemele dezvoltării turistice trebuie să fie tratate la nivelul unei regiuni. Dar
amenajarea turistică trebuie privită şi în contextul relaţiilor care se dezvoltă între aria de
origine a fluxurilor turistice şi zona de recepţie – premize teoretice în localizarea unei
staţiuni turistice – ca şi în raport cu principalele axe de circulaţie turistică şi a uşurinţei de
171
acces la locaţia respectivă. În acest sens, „distanţa” şi mobilitatea turismului sunt factori
importanţi în determinarea atractivităţii unui teritoriu amenajabil turistic.
În concepţia lui Pierre Defert (citat de Berbecaru, Botez, 1977), principalii factori
care determină localizarea sunt următorii:
• aptitudinile naturale ale zonei;
• depărtarea între zona de origine şi zona de piaţă, variabilă care integrează elemente
ca: durata drumului, costul transportului, oboseala şi plictiseala provocate de călătorie;
• potenţialul zonei de piaţă, care se referă la numărul de turişti care vor vizita
regiunea şi la nivelul lor de viaţă, dar şi la mobilitatea turiştilor, vârsta, receptivitatea faţă
de anumite forme de turism etc.
• resursele umane şi pregătirea acestora;
• deciziile factorilor de conducere cu privire la dezvoltarea turismului;
• dimensiunea actuală sau proiectată a staţiunii (număr de paturi);
• supradimensionarea echipamentelor, care poate conduce la aglomeraţie şi
constituie un factor de degradare a mediului, a calităţii vieţii turistice.
Regionarea turistică a teritoriului are un rol important în procesul de inventariere şi
analiză a resurselor, de selectare şi delimitare a unităţilor teritoriale avute în vedere pentru
amenajarea turistică (vezi cap. 5).
6.3. Capacitatea optimă de primire turistică
În amenajarea turistică a teritoriului o mare importanţă o are determinarea nivelului
de dezvoltare şi echipare turistică a teritoriului şi a gradului de concentrare a circulaţiei
turistice în raport cu capacitatea de suport a mediului înconjurător sau capacitatea optimă
de primire a acestuia, care este o concretizare a ideii de durabilitate.
Indiferent de conţinutul definiţiei sale, capacitatea optimă de primire a unui
teritoriu se măsoară prin tipuri de exploatare (intensivă, moderată, extensivă) sau număr
de vizitatori pe care-i poate găzdui un areal/staţiune fără a se ajunge la un impact negativ
asupra mediului fizic/natural, a acelui de acceptare a turiştilor şi a populaţiei locale.
Aplicat în ştiinţele biologice şi sociale, conceptul de capacitate optimă de primire a
fost extins şi în domeniul turismului pentru a concretiza „ideea de durabilitate” a acestuia
în raport cu volumul resurselor, mediul înconjurător şi populaţie. Având o lungă istorie,
acest concept abia în ultimele două decenii a fost introdus şi dezvoltat în domeniul socio-
cultural şi în activităţile turistice.
În decursul timpului s-au conturat mai multe definiţii, din care amintim câteva şi
anume1:
• „Capacitatea fizică, biologică, socială şi psihologică ca suport al activităţii turistice,
fără diminuarea calităţii mediului sau a satisfacţiei vizitatorilor” (Lindsay, 1986).
• „Numărul de vizitatori pe care îl poate găzdui un areal, fără a se ajunge la un
impact negativ asupra mediului fizic, asupra nivelului de acceptare socială a oaspeţilor”
(Martin şi Uysal, 1990).
• „Numărul de indivizi ce poate fi suportat de un teritoriu dat, fără degradarea
sistemelor biologice şi sociale” (Dasmann, 1945).
1
Progress in Tourism and Hospitality Research, vol. 2, 1996, Editors C. Cooper and
Lockword, UK.
172
• „Tipul de exploatare pe care îl poate suporta o zonă dezvoltată, într-o anumită
perioadă de timp, până la un nivel, fără a produce daune excesive mediului înconjurător
sau experienţei vizitatorilor” (Lime şi Stankey, 1971).
• „Numărul maxim de persoane ce pot folosi o zonă de loisir, fără o alterare
inacceptabilă a mediului fizic şi fără un declin al satisfacţiei vizitatorilor” (Hovinen,
1982, O’Relly, 1986).
În afara acestora, sunt şi alte definiţii care consideră capacitatea de primire ca fiind
capacitatea zonei de destinaţie de a absorbi turismul, până la limita impactului negativ
asupra acesteia. Altele se concretizează asupra acelui nivel al aglomerării, peste care
satisfacţia turiştilor scade, ei îndreptându-şi astfel atenţia către alte destinaţii. În primul
caz, definiţiile se focalizează pe zona de primire, în cel de-al doilea caz, pe vizitatori.
Cercetătorii au emis mai multe supoziţii asupra conceptului de capacitate de
primire2. O primă supoziţie se referă la faptul că există o balanţă „morală” între
călătoria turistică şi multitudinea de resurse de care este nevoie pentru a satisface atât
vizitatorii, cât şi zonele de destinaţie. Această balanţă reprezintă, de fapt, numărul maxim
de persoane care pot folosi o zonă fără modificări negative asupra mediului creat în acea
zonă sau asupra produsului însuşi. A doua ipoteză este aceea că, într-o activitate turistică
foarte dinamică, mai devreme sau mai târziu limita va fi atinsă – o limită peste care
dezvoltarea, utilizarea, creşterea sau schimbarea nu se mai pot produce sau nu vor mai fi
permise. După atingerea acestui prag, destinaţia nu va mai fi aceeaşi ca înainte; conceptul
de capacitate de primire este legat de impactul turismului asupra mediului (destinaţiei) şi
reversul acestuia asupra turismului, adică de respingere. În acest sens, impactul
turismului trebuie să fie unul acceptabil sau „normal” din toate punctele de vedere.
În fine, s-a emis şi părerea conform căreia există o anumită elasticitate a capacităţii
de primire, respectiv pot fi făcute anumite intervenţii pentru a elimina impactul negativ al
turismului şi astfel creşte capacitatea de primire. De exemplu, poate fi prelungită
„durabilitatea” vegetaţiei, iar educarea şi informarea vizitatorilor pot schimba în bine
comportamentul acestora faţă de covorul floristic; anumite modificări fizice pot fi
practicate, astfel încât zona să poată fi transformată din „suprautilizată” într-una
„subutilizată”.
Desigur, experienţa în amenajarea şi dezvoltarea turismului arată că evaluarea
capacităţii de primire depinde de condiţiile naturale ale arealului (munte, deal, câmpie,
litoral, deltă), de caracterul de arie protejată, de nivelul de umanizare a spaţiului rural, de
dezvoltarea economico-socială etc., dar şi de normele de utilizare a resurselor şi spaţiilor,
diferite de la o ţară la alta.
În literatura de specialitate se folosesc o serie de formule privind calculul
capacităţii optime de primire a unui teritoriu dat sau staţiune turistică, a domeniului
schiabil sau a unei plaje maritime sau fluviale. Spre exemplificare, am prezentat în cap. 5
un model de calcul al capacităţii optime de primire a unui spaţiu.
Desigur, sunt şi alte formule de calcul mult mai elaborate, dar complexitatea
condiţiilor naturale şi socio-economice (inclusiv nivelul tehnologic) şi ponderea unei
resurse în „produsul turistic” sunt cele care determină nivelul optim de dotare şi ocupare
a unui teritoriu / staţiune turistică.
2
Idem
173
Specialiştii au abordat categoriile de capacitate optimă de primire turistică în mod
complex, pornind de la relaţia turism – turist – biodiversitate – ecosistem – comunitate
locală, mai concret turism – mediu înconjurător natural şi umanizat (Glăvan, 2003).
Aceste relaţii conduc şi la evidenţierea mai multor categorii ale capacităţii optime
de primire a teritoriului, în concordanţă cu principiile generale de dezvoltare şi amenajare
turistică durabilă.
a) Capacitatea optimă de primire ecologică
Este vorba de acel nivel de dezvoltare a turismului sau a activităţilor recreaţionale,
peste care mediul devine degradat sau compromis; la un anumit nivel al utilizării trebuie
puse două probleme: a modului în care turismul afectează întregul ecosistem – de la sol,
apă, aer, relief până la plante şi animale, şi aceea a costului refacerii ecosistemului.
b) Capacitatea optimă de primire fizică
Aceasta vizează acel nivel al dezvoltării turistice sau a activităţilor recreaţionale, la
care facilităţile oferite de teritoriu sunt „saturate” sau încep să se manifeste deteriorările
asupra mediului, datorită unor suprautilizări turistice sau a unei reţele infrastructurale
inadecvate. Există numeroase exemple privind destinaţii turistice de litoral, unde apa
mării este poluată datorită deversărilor directe sau prin afluenţi, fie sistemelor de
canalizare depăşite sau altor cauze, ceea ce afectează zonele de plajă şi, deci, satisfacţia
turiştilor (vezi litoralul românesc).
Aceste modificări nedorite ale capacităţii fizice a teritoriului pot fi rectificate prin
investiţii destul de importante, în scopul protejării elementelor fizice ale teritoriului (vezi
Directiva 76/160 a UE privind calitatea plajei şi a apei de baie din Marea Mediterană –
Programul „Blue Flag” şi proiectul „Blue Flag” de pe litoralul Mării Negre din România
cu privire la dotarea, întreţinerea şi protejarea plajei şi a apei de mare).
c) Capacitatea optimă de primire social-perceptivă
Acest concept vizează principiul interdependenţei reţelelor dintr-o staţiune sau
regiune (populaţia rezidentă şi populaţia turistică) şi presupune două componente: pe de o
parte, nivelul de saturare a populaţiei locale, care conduce la respingerea vizitatorilor,
considerându-se că aceştia din urmă, depăşind un „prag”, distrug mediul, dăunează
culturii sau activităţilor locale; pe de altă parte, reacţia turiştilor atunci când nivelul
toleranţei populaţiei locale privind prezenţa şi comportamentul lor în zonele de destinaţie
este diminuat. Deci, valorile umane au un important rol în determinarea capacităţii de
primire a unui teritoriu.
d) Capacitatea economică optimă de primire
Se referă la capacitatea unei locaţii de a absorbi funcţiile turistice, fără apariţia unor
efecte negative asupra mediului. Este vorba, de fapt, de costurile ecologic, social, cultural
şi chiar politic pentru remedierea calităţii mediului şi redresarea destinaţiei turistice
respective. Este greu de asociat analiza cost-beneficiu de o anumită limită a capacităţii de
primire a unui teritoriu.
e) Capacitatea psihologică optimă de primire
Acest concept se referă la nivelul de confort (de satisfacţie) pe care-l percep turiştii
în zona de destinaţie, raportat la atitudinea negativă pe care o percep din partea
localnicilor, fie la aglomerarea sau a deteriorarea mediului fizic. Această percepţie este
strâns legată de experienţa practică a turiştilor. Turiştii care vizitează zona simt sau nu
satisfacţia personală, în funcţie de experienţele acumulate în timpul călătoriilor, de felul
174
în care au fost primiţi de localnici în mediul lor, ca şi de o anumită concentrare de turişti,
care la un anumit nivel devine insuportabilă.
f) Capacitatea de schimb turistic
Este un alt concept menit să evalueze impactul turist – mediu – turist în contextul
dezvoltării durabile a turismului.
Capacitatea de schimb turistic reprezintă un nivel de exploatare turistică a unei
destinaţii, până la care aceasta oferă, în condiţii de siguranţă, o maximă satisfacţie
vizitatorilor şi care nu poate avea repercusiuni asupra resurselor turistice şi mediului.
Această noţiune presupune existenţa unor limite în exploatarea turistică. Numeroşi factori
determină estimarea capacităţii de schimb, care depinde şi de măsuri administrative.
Pentru estimarea capacităţii de schimb, s-au luat în calcul principalii factori de mediu,
sociali şi de gestiune.
Boullon (1985)3 prezintă o formulă care permite estimarea capacităţii de schimb
turistic şi numărul de turişti dintr-o zonă dată, care constă în divizarea suprafeţelor
destinate a fi utilizate pentru turism şi raportarea acestora la normele de utilizare a
spaţiului pentru diferite activităţi (agrement, sport, pescuit sportiv, bird-watching
exprimate în mp/persoană, m liniari/persoană, ha/persoană etc.).
aCapacitatea de schimb turistic (CS) se calculează astfel:
S
CS = , unde:
N
S = suprafeţele utilizate pentru turism, exprimate în mp sau ha;
N = norma exprimată în mp / individ.
aNumărul total de vizitatori/zi se poate obţine astfel:
Nt = Cs × R , unde:
Nt = numărul total de turişti,
Cs = capacitatea de schimb turistic,
R = coeficientul de rotaţie.
aCoeficientul de rotaţie R este dat de formula:

h
R = , unde:
t
h = numărul de ore / zi (când zona este deschisă turismului)

t = timpul mediu de vizită (ore).
3
Citat în Tourisme et environment, La Documentation Française, France, 1997.
175
6.4. Caracteristici. Principii şi norme tehnice de amenajare turistică
durabilă a teritoriului
6.4.1. Caracteristicile amenajării turistice durabile
Amenajarea turistică prezintă unele caracteristici (Berbecaru, Botez, 1977) ce
trebuie luate în consideraţie în deciziile de amplasare şi dimensionare a echipamentelor şi
dotărilor turistice într-o arie receptoare şi anume:
Unicitatea prestaţiei: legată de specificul atracţiilor şi a resurselor turistice, care se
prezintă în varietate mare de forme, chiar în cadrul marilor arii geoturistice (litoral, munţii
Carpaţi şi Alpi, arii balneare); fiecare amenajare sau produs turistic reprezintă un caz
singular, indiferent de formă, mărime şi conţinut, deoarece şi resursele nu pot fi identice,
iar acestea se pot combina rezultând o paletă largă de servicii, unice în felul lor, care
lărgesc câmpul de vânzare al produsului. Unicitatea prestaţiei este accentuată şi de
condiţiile naturale sau socio-economice, tradiţie, de calitatea şi diversitatea serviciilor,
stilul arhitectural al amenajărilor etc. Putem aminti astfel staţiunile balneoclimatice din
Vâlcea, cu profiluri balneare şi servicii diferite sau cele montane de pe Valea Prahovei cu
oferte şi stiluri arhitectonice variate, fie staţiunile de pe litoral, diferenţiate ca servicii,
agrement nautic, peisagistică arhitecturală. Evidenţiind localizări mai mici, amintim
hotelurile Roman şi Afrodita din staţiunea Băile Herculane sau Alpin şi Sportul din
Poiana Braşov, care constituie produse turistice unicate prin servicii, poziţie, mediul
ambiant, arhitectură etc.
Datorită caracterului rigid, netransferabil al ofertei, localizarea (amenajarea) se
realizează la „sursa turistică”; staţiunea turistică sau obiectivul turistic se amenajează pe
locul sau în apropierea „materiei prime” – plajă, domeniu schiabil, ape minerale,
monumente istorice, peşteri, parcuri naţionale etc. şi se dimensionează în funcţie de
volumul, structura şi atractivitatea resurselor ca şi de cererea turistică. „Consumul”
produsului turistic implică deplasarea turistului / vizitatorului la locul de realizare a acestuia.
Amenajarea turistică este îndepărtată de piaţa consumatorului turistic, necesitând,
în acest caz, amenajări complexe, competitive, cu o infrastructură dezvoltată, o diversitate
de unităţi şi servicii care să atragă turiştii. Cu cât localizarea este mai îndepărtată de
bazinul cererii, cu atât serviciile trebuie să fie mai diversificate şi de calitate (vezi oferta
turistică de mare complexitate a insulelor exotice din Oceania şi Caraibe).
Polivalenţa amenajărilor turistice în staţiuni sau regiuni turistice asigură o
diversitate de dotări şi servicii, care să satisfacă în condiţii de calitate nevoile unor
segmente largi de turişti. De complexitatea şi varietatea dotărilor şi a serviciilor într-o
staţiune depinde atractivitatea acesteia şi forţa de atracţie a unor fluxuri turistice mai mari.
Amenajările turistice sunt favorizate în regiunile cu nivel mai ridicat de dezvoltare
economică – infrastructură bine dotată, un sector de servicii dezvoltat şi diversificat, care
să sprijine dezvoltarea turismului. De aici şi principiul că localizarea turistică se
integrează tendinţei de „expansiune a terţiarului” (a sectorului de servicii).
6.4.2. Principii de amenajare turistică durabilă a teritoriului

În practica internaţională pentru elaborarea şi aplicarea strategiilor de dezvoltare şi
amenajare turistică în contextul dezvoltării socio-economice a teritoriului şi al protejării
176
mediului înconjurător s-au conturat unele principii generale de amenajare după cum
urmează (Berbecaru, Botez, 1977):
• principiul integrării armonioase a construcţiilor – infrastructură generală şi
echipamente turistice –, în condiţiile naturale (munte, deal, câmpie, litoral) şi
arhitecturale, respectând tradiţiile istorice şi etnografice locale;
• principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive, prin care echipamentele
turistice se prezintă sub forma unui sistem suplu, transformabil, polifuncţional, capabil să
se dezvolte continuu şi să se adapteze dinamicii şi mutaţiilor din structura cererii turistice;
• principiul corelării activităţii turistice de bază (cazare, masă, tratament,
transport) cu serviciile suplimentare şi dotările, de agrement, sportive, divertisment
cultural, pentru a se dezvolta un turism activ, recreativ, modern;
• principiul interdependenţei reţelelor. Este vorba de două reţele: populaţia
rezidentă dintr-o staţiune, cu dotările, serviciile, cultura şi mentalitatea sa şi populaţia
turistică cu cerinţele şi spiritualitatea sa. Ambele reţele beneficiază economic şi social de
unele dotări şi servicii locale şi turistice, dar pot să existe şi anumite animozităţi, de
aceea, între acestea trebuie să se dezvolte relaţii de intercondiţionare pentru a nu se
respinge; amenajările turistice trebuie să creeze unele facilităţi în acest sens.
• principiul funcţionalităţii optime într-un sistem de reţele. Se consideră staţiunea
turistică (regiunea) ca un sistem format din mai multe subsisteme sau reţele turistice
(cazare, alimentaţie, transport, agrement, depozite, echipamente de infrastructură etc.); orice
dereglare într-unul din acestea produce disfuncţionalităţi în ansamblu activităţii turistice.
Aici intervine zonificarea funcţională în „reţele turistice” şi coordonarea integrată a
acestora, care creează condiţii optime de funcţionalitate sistemică.
• principiul rentabilităţii directe pentru investitor prin amortizarea investiţiei şi
obţinerea profitului legat de sporirea circulaţiei turistice şi creşterea atractivităţii
amenajării şi indirecte, pentru staţiune/regiune prin dezvoltarea economico-socială, a
serviciilor, infrastructurii, ocuparea forţei de muncă etc.
Aceste principii generale fac posibilă, alături de alte elemente, realizarea
obiectivelor principale ale strategiei de amenajare turistică, pe care le reamintim:
valorificare superioară a potenţialului turistic şi a altor resurse din teritoriu (umane,
economice, financiare); diminuarea sezonalităţii, respectiv, extinderea sezonului turistic
prin echiparea teritoriului cu dotări exploatabile şi funcţionale tot timpul anului;
atragerea unui număr sporit de turişti şi lărgirea ariei geografice de provenienţă a
turiştilor străini; dezvoltarea tuturor formelor de turism posibile şi pretabile în teritoriul
amenajat; creşterea eficienţei economice şi sociale a activităţii de turism şi dezvoltarea
economico-teritorială; menţinerea, ameliorarea şi conservarea mediului înconjurător, a
resurselor naturale şi a moştenirii culturale ş.a.
În acest context, strategiile de amenajare turistică se diferenţiază în: strategia de
flexibilitate sau a structurilor evolutive, ce presupune o permanentă adaptare la cerinţele
turiştilor, iar staţiunea/regiunea turistică trebuie amenajată polifuncţional, cu efecte pe
linia creşterii eficienţei valorificării şi dezvoltării ofertei turistice; strategia de
diferenţiere, cu accent pe originalitatea arhitecturală a echipamentelor turistice şi pe
crearea de produse turistice specifice; strategia de diversificare, în care un rol important
îl ocupă diversificarea dotărilor şi echipărilor legate de serviciile suplimentare,
177
agrementului sportiv şi divertismentului cultural, a altor forme de turism (congrese,
expoziţii şi afaceri, agroturism, ecoturism, pentru sporturi extreme), a reţelei comerciale,
programelor turistice culturale şi religioase, transportului turistic etc.
Luând în calcul factorul timp şi efectele economice, strategiile de amenajare
turistică pot fi (Cazes et al., 1993): pe termen scurt (1-2 ani), ca o direcţie de moment la
tendinţele cererii turistice sau ale unor segmente ale acesteia, cu efecte economice imediat
scontate; pe termen mediu (3-5 ani), cu modernizări şi dezvoltări ale structurilor turistice de
primire existente; pe termen lung (6-10 ani), ce vizează realizarea unor noi amenajări
turistice (staţiuni, centre, localităţi sau puncte turistice), moderne şi competitive, care să
răspundă unor necesităţi şi motivaţii ale cererii turistice pe o perioadă îndelungată.
Indiferent de strategiile adoptate, amenajarea turistică a unui teritoriu (la nivel de
regiune, de judeţ, localitate sau intravilanul unei localităţi), ca parte integrantă a
planificării şi sistematizării generale sau locale, trebuie realizată într-o viziune sistemică
în cadrul turismului românesc şi în strânsă legătură cu celelalte sisteme (sectoare)
economice, sociale, demografice, de mediu etc. cu care trebuie să se intercondiţionează
spaţial, funcţional şi temporal, într-un echilibru dinamic.
De asemenea, strategia de amenajare şi echipare turistică trebuie abordată într-o
viziune de marketing, care să permită o corelare corectă a deciziilor privind produsul
turistic şi promovarea sa pe piaţa turistică internă şi internaţională.
6.4.3. Norme de amenajare turistică durabilă a teritoriului

Principiile generale de amenajare pentru staţiuni, regiuni turistice, agrement etc.
sunt adaptabile oricărei echipări şi amenajări turistice ce stau la baza dezvoltării durabile
a turismului.
Acestea sunt susţinute de norme tehnice de echipare şi amenajare turistică,
specifice staţiunilor turistice montane, balneoclimatice, de litoral, dotărilor de agrement
sau echipării turistice a ariilor periurbane, spaţiilor rurale, pădurilor de interes socio-
recreativ, domeniilor de vânătoare şi pescuit sportiv sau aşezărilor urbane, ca centre
turistice (Glăvan V., 2003).
În practica amenajării turistice durabile se utilizează norme şi directive pentru
amenajarea şi concepţia arhitecturală de echipare a teritoriului cu structuri de primire
turistică. Acestea determină măsura în care dezvoltarea turistică se integrează în cadrul
natural şi cultural şi se evită problemele ecologice, care ar putea să apară. Pe de altă parte,
respectarea acestor norme de amenajare şi echipare se regăseşte în nivelul de satisfacţie al
turiştilor ca şi în calitatea de ansamblu a mediului pentru comunitatea locală.
Dezvoltarea turistică durabilă în teritoriu este deosebit de complexă sub aspectul
componentelor sale (durabilitate ecologică, socio-culturală şi economică), dar şi ca
pregătire, planificare şi gestionare a turismului, ceea ce face necesară realizarea
amenajărilor turistice în mai multe etape şi presupune un parteneriat activ între agenţii
economici (investitori, prestatori de servicii turistice şi conexe turismului, touroperatori şi
agenţii de turism etc.), autorităţile implicate la nivel naţional, regional şi local, populaţia
locală, prin liderii săi (sau grupuri de iniţiativă), între sectorul public şi privat.
În procesul de planificare, proiectare şi amenajare turistică, responsabilităţi
importante revin şi autorităţilor locale prin definirea unor acte normative locale de
178
amenajare, ca şi prin examinarea propunerilor de dezvoltare, pentru a avea garanţia
corectitudinii proiectelor şi respectării reglementărilor în vigoare, cu privire la impactul
de mediu şi economico-social. De asemenea, sunt antrenaţi în aceste decizii şi locuitorii
comunităţii, care sunt interesaţi de calitatea mediului şi de nivelul de dezvoltare socio-
economică a localităţii/regiunii.
Normele de amenajare a teritoriului şi de concepţie arhitecturală se înscriu în
conceptul de durabilitate turistică şi de planificare locală a turismului.
Acestea se găsesc şi în reglementările româneşti din domeniu aprobate prin legi şi
hotărâri de guvern, precum Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul, Hotărârea de Guvern 525 / 1996 pentru aprobarea Regulamentului General
de Urbanism, Legea 137/1995 cu privire la protecţia mediului şi alte acte normative.
Specialiştii consultaţi de către Organizaţia Mondială a Turismului, ca şi cei români
de altfel, grupează aceste norme în mai multe categorii, asupra cărora vom insista mai jos
(OMT, Guide, 1999):
• Planificarea siturilor (locaţiilor) face obiectul mai multor norme şi principii
care se referă la amplasarea echipamentelor şi instalaţiilor turistice în afara ariilor cu risc
natural; menţinerea unui echilibru convenabil între clădiri şi construcţii şi spaţiile verzi,
recreative sau arii peisagistice şi protejate; realizarea unei „perspective agreabile”,
panoramice şi a unui aspect armonios, estetic prin amplasarea clădirilor în raport cu
elementele cadrului natural cu peisaje montane, de litoral, păduri, plaje etc.
• Norme de dezvoltare aplicabile în realizarea echipamentelor şi instalaţiilor
turistice şi care privesc: densitatea construcţiilor (slabă, uşoară, uşoară spre medie, medie,
ridicată, foarte ridicată), vis-à-vis de ariile de recreere şi spaţiile verzi; regimul de înălţime
şi limitarea în înălţime a clădirilor în raport cu mediul natural, arhitectura locului, arborii
din jur etc. pentru o încadrare armonioasă în teren; retragerea clădirilor şi amplasarea lor
faţă de aliniamentele generale ale sitului, artere rutiere şi căi ferate, maluri de râu, plaje şi
ţărmuri marine etc.; fixarea unui raport maximal al suprafeţelor construite şi a celorlalte
spaţii (peisagistice, recreative, spaţii verzi, de rezervă etc.), ca şi a unei limite de influenţă
a acestora; amenajarea parcărilor în exteriorul căilor publice de acces; stabilirea accesului
public la plajă, pe litoral, la situri naturale şi alte obiective turistice etc.; reglementarea
acceselor în ansamblul construit, asigurarea securităţii publice etc.; reglementări în
materie de afişaj şi firme (amplasare, estetică, materiale utilizate, dimensiune, iluminare,
culoare etc.); îngroparea cablurilor electrice şi telefonice pentru ameliorarea aspectului
estetic al ariilor turistice.
• Concepţia arhitecturală conferă caracterul său mediului turistic al sitului şi cu
toată supleţea şi creativitatea ei respectă anumite principii elementare, precum:
respectarea stilurilor şi motivelor arhitecturale tradiţionale locale/naţionale, iar clădirile să
fie în armonie cu cultura locală şi să redea atmosfera specifică, mai ales în staţiunile
turistice, spaţiile rurale, centrele urbane medievale; configuraţia acoperişurilor
influenţează mult aspectul construcţiilor în special pentru cele joase şi puţin înalte (un
etaj); utilizarea materialelor de construcţie locale revigorează şi fortifică stilul arhitectural
tradiţional şi este profitabilă economiei locale, care le produce; respectarea condiţiilor
climatice (iarnă, vară, climat temperat, tropical etc.); adaptarea construcţiilor şi
instalaţiilor turistice pentru primirea şi accesul la acestea a persoanelor în vârstă şi cu
deficienţe fizice etc.
179
• Amenajarea peisagistică şi estetică a construcţiilor turistice şi a siturilor
respective (staţiuni, locaţii mai simple) conferă un aspect atrăgător, estetic şi relaxant
(parcuri, grădini cu plante ornamentale, erbacee şi arboricole, cascade, fântâni, alei pentru
promenadă, foişoare etc.). Aceste amenajări au şi alte funcţii utile ca: umbrare la o
însorire generoasă; protecţie contra intemperiilor; mascarea elementelor mai puţin
plăcute, neestetice; amortizarea zgomotelor; încadrarea, ca ornament, a aleilor şi
panoramelor de perspectivă; cunoaşterea de către turist a vegetaţiei locale; menţinerea
unui echilibru climatic în sit etc.
• Ingineria infrastructurii trebuie să corespundă normelor internaţionale pentru a
garanta securitatea şi calitatea mediului. Este vorba de respectarea normelor de protecţie a
mediului în cazul dotărilor de infrastructură generală pentru alimentarea cu apă, energie
electrică şi termică, tratarea apelor uzate, canalizare, căi de comunicaţie etc.
• Ingineria construcţiilor turistice asigură normele de securitate maximale prin res-
pectarea reglementărilor tehnice de construcţie, de rezistenţă la intemperii şi riscuri naturale,
de calitate a instalaţiilor (de apă, încălzire), de facilitare a circulaţiei în condiţii de pericol etc.
Pentru protejarea mediului se face apel la noi tehnologii, ca de exemplu, în
hotelărie: încălzirea apei prin energie solară, izolarea termică şi sonoră; utilizarea
lămpilor electrice cu consum scăzut; instalaţii de duş şi WC cu consum redus de apă,
ventilaţie naturală (în ariile tropicale), extincţie automată a luminii în camere etc. În
amenajările de mici dimensiuni, cu instalaţii ecologice (pentru ecoturism), se urmăreşte
tratarea apelor uzate pe loc prin mijloace de asanare individuale, biologice, compacte şi
care nu degajă mirosuri; compostarea deşeurilor solide; producerea de energie prin
centrale eoliene sau celule solare etc.
• Norme de calitate a echipamentelor turistice. Sunt definite la scară naţională
sau regională şi se regăsesc în toate structurile de primire turistică (hoteluri, restaurante,
baze de tratament etc.) prin norme de clasificare şi de întreţinere pe baza cărora se obţine
licenţa de funcţionare la categoria respectivă. Mai mult, sistemul de clasificare pe categorii
de confort permite investitorilor să se orienteze în realizarea echipamentelor în raport cu
segmentul de piaţă şi serviciile pe care le doreşte pentru atragerea clientelei. Acest lucru
este valabil în hotelărie, restaurante, agenţii de voiaj, mijloace de transport turistic etc.
În România s-au adoptat acte normative privind metodologia, criteriile şi normele
de clasificare pe categorii de confort pentru toate structurile de primire turistice (OMT
510/2002).
6.5. Tipuri şi modele de amenajare turistică durabilă a teritoriului

6.5.1. Tipuri de amenajări turistice
În literatura de specialitate se evidenţiază mai multe criterii de clasificare a
amenajărilor turistice, ca formă, structură, dimensiune în raport cu resursele turistice,
condiţiile naturale, cererea turistică etc. (OMT, Defert, 19664).
4
OMT, Raports des expériences des planification dans les six régions de l’OMT,
Madrid, 1980; Defert P., La localisation touristique, Edition Gurten, Berne, 1966, citat de
Berbecaru, Botez, 1977.
180
În funcţie de dimensiunile şi răspândirea lor în teritoriu se delimitează următoarele
categorii: amenajări univoce (punctiforme), legate de existenţa unui obiectiv sau element
de atracţie turistică (peşteri, castele, mânăstiri), sunt sumare, izolate (cabane); amenajări
plurivoce într-un ansamblu de condiţii care oferă o anumită specificitate (litoralul
românesc, arie balneară, munţii Bucegi – Valea Prahovei) şi iau forma de urbanizări
(staţiuni); amenajări echivoce, specifice zonelor relativ omogene, dar cu mai multe tipuri
de resurse (ariile periurbane); amenajările sunt simple şi complexe, localizate în raport cu
resursele (lacuri, păduri, sate, mânăstiri etc.) şi se fac în raport cu cererea şi modul de
deplasare la destinaţia turistică.
În raport cu natura spaţiului geografic şi specificul resurselor se evidenţiază:
amenajări (staţiuni) balneare, de litoral şi munte; amenajarea parcurilor naţionale şi
rezervaţiilor naturale; amenajarea ariilor periurbane şi rurale, a pădurilor pentru
plimbare şi vânătoare; a lacurilor pentru pescuit sportiv şi agrement; amenajarea
siturilor arheologice, centrelor istorice urbane, cetăţi etc.
Toate aceste tipuri de amenajări turistice cunosc forme diferite şi au în vedere
respectarea principiilor generale de amenajare turistică, reglementările legislative interne
şi directivele organizaţiilor internaţionale în cazul obiectivelor ce fac parte din
Patrimoniul Mondial Natural şi Cultural UNESCO (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării,
Rezervaţia Biosferei Pietrosul Rodnei, bisericile cu frescă exterioară din nordul
Moldovei, cetăţile dacice din Munţii Şureanu, cetatea medievală Sighişoara, unele
biserici din lemn sau biserici fortificate etc.). De asemenea, pentru zonele naturale
protejate amenajările sunt reglementate prin Legea 137/1995, OUG 236/2001 şi prin
directivele emise de Uniunea Internaţională a Conservării Naturii şi a resurselor similare
(UICN).
6.5.2. Modele de amenajări turistice

Modelele şi soluţiile de amenajare turistică se diferenţiază în raport cu natura
spaţiului geografic şi particularităţile potenţialului turistic, economic şi uman al unui
teritoriu, precum şi ale cererii turistice şi distribuţia acesteia în timp şi spaţiu.
În continuare, vom prezenta, succint, câteva soluţii şi modele de amenajare turistică
a staţiunilor turistice montane, de litoral şi balneoturistice.
6.5.2.1. Modele de amenajare a staţiunilor turistice montane

Ariile montane se caracterizează prin condiţii naturale de mare varietate, care
determină atât posibilităţile de valorificare a potenţialului turistic şi de amenajare, cât şi
realizarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport necesare echipării şi
exploatării staţiunilor turistice. De aceea, în practica amenajărilor turistice montane s-au
cristalizat mai multe concepţii, soluţii şi modele în raport, pe de o parte, cu specificitatea
condiţiilor naturale şi economice, particularităţile resurselor turistice şi priorităţile din
turismul fiecărei ţări, iar pe de altă parte, cu ritmul şi mutaţiile care survin în cererea
turistică.
În raport cu elementele definitorii ale ariei montane (condiţii naturale şi
accesibilitate) şi distribuirea cererii, se disting două tipuri de amenajări turistice
(Bărănescu, 1975):
181
• sub forma punctelor izolate (puncte de recepţie turistică, de mici dimensiuni –
cabane, complexe turistice), distribuite în jurul masivului (Munţii Retezat), de-a lungul
văilor (Bârzava, Bistriţa Moldoveană, Olt) sau în interiorul acestora (Munţii Parâng,
Vâlcan, Făgăraş);
• sub forma staţiunilor cu o complexitate mare (toate staţiunile montane din
ţară). Aceste tipuri se pot combina, aşa cum se evidenţiază în Munţii Carpaţi şi Alpi.
În funcţie de amplasarea echipamentelor faţă de masivul montan, în literatura de
specialitate (P. Deferet, 1966) se evidenţiază trei tipuri de localizări pentru staţiunile
turistice şi anume:
a) localizare periferică, la marginea masivelor montane şi în vecinătatea unor
localităţi (staţiunile Durău în Munţii Ceahlău şi Borşa în Munţii Rodna);
b) localizare terminală, în zone înalte sau la obârşia unor văi, în afara limitei
aşezărilor umane (Păltiniş în Munţii Cindrel, Poiana Braşov în Munţii Postăvaru, Padina
şi Peştera în Munţii Bucegi, în perspectivă).
c) localizare liniară, de-a lungul culoarelor de vale (staţiunile Sinaia, Buşteni,
Azuga, Predeal pe Valea Prahovei (în releu sau şirag) şi Lacu Roşu în Munţii Hăşmaşu
Mare, Fântânele în Munţii Gilău – Muntele Mare (ambele de tip izolat)).
Amenajarea turistică a ariilor montane a evoluat în timp ca metodologie de
cercetare şi proiectare, modele de echipare turistică, conţinut şi complexitate în procesul
de amenajare şi exploatare, exigenţe ecologice, economice, sociale în utilizarea spaţiului
şi în satisfacerea cererii turistice etc. Specialiştii (Cazes et. al., 1993) remarcă în Franţa
patru generaţii de staţiuni montane, fiecare cu o concepţie de amenajare bine definită,
modele care, în timp, au introdus un număr sporit de elemente de referinţă, răspunzând,
astfel, multiplelor probleme (ecologice, economice, juridice şi sociale dar şi turistice) cu
care se confruntă acest proces de amenajare montană în prezent pe plan mondial.
6.5.2.2. Modele de amenajare a staţiunilor turistice de litoral

Tipologia amenajărilor de litoral este condiţionată de o multitudine de elemente de
ordin natural, social, funcţional-instituţional, legislativ etc., ca şi de strategia de
dezvoltare a acestei forme de turism specifice fiecărei ţări.
Dacă cele trei criterii generale avute în vedere în amenajarea şi echiparea staţiunilor
de litoral: gradul de ocupare a spaţiului, caracterul spontan sau voluntar al
echipamentelor turistice, caracterul punctiform sau continuu al amenajărilor, definite de
Yvette Barbaza (Cazes et al., 1993), au rămas de actualitate, concepţiile de amenajare a
litoralului au evoluat în timp, în sensul globalizării şi integrării crescânde în funcţie de
modificările survenite în cererea turistică, de exigenţele de organizare a spaţiului, de
progresul tehnologic şi pârghiile financiare.
Amenajările turistice de litoral cunosc două forme de dezvoltare:
a) amenajări izolate, punctiforme, cu structuri exclusiv turistice, amplasate la
distanţe reduse faţă de aşezările umane sau alte staţiuni, şi
b) forma de „urbanizare”: cu o concentrare a echipamentelor turistice (cazare,
alimentaţie, comerţ, agrement, sport etc.) în imediata apropiere a unei aşezări sau
integrate acesteia ca Mamaia, Năvodari sau Eforie Nord, Eforie Sud, Costineşti,
Mangalia; staţiuni realizate independent de o localitate ca Neptun, Olimp, Jupiter –
182
Cap Aurora, Venus, Saturn, numite aşezări „ex nihilo”. Staţiunile de pe litoralul românesc
între Neptun – Olimp şi Mangalia apar ca amenajări în „şirag” sau „polinucleare”.
6.5.2.3. Modele de amenajare a staţiunilor balneare

Stabilimentele balneare se numără printre cele mai vechi destinaţii turistice din
lume, antichitatea egipteană, greacă, romană etc. prezintă numeroase dovezi în acest sens.
Relevante sunt, după cum vom vedea, şi vestigiile băilor romane (şi probabil dacice) din
România. De cele mai multe ori locaţiile sau aşezările rurale în care au apărut ape
minerale, au devenit nuclee ale viitoarelor staţiuni turistice montane sau de litoral
(Germania, Austria, Elveţia, Franţa, Italia, România etc.).
Staţiunea balneară este localitatea sau o parte din aceasta, care dispune de resurse
de substanţe minerale balneare (ape minerale, nămoluri şi gaze terapeutice, saline),
ştiinţific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente terapeutic, de instalaţii specifice
pentru cură (baze de tratament) şi care au o organizare ce permite acordarea asistenţei
medicale balneare în condiţii corespunzătoare; beneficiază, de asemenea, de organizare,
construcţii, dotări şi amenajări urban-edilitare şi forţă de muncă adecvate, iar activităţile
turistice sunt preponderente (Ordonanţa Guvernului 109/2000, cu completări). Aici se
cuprind toate staţiunile balneare din lume.
Instalaţiile minime pentru cura balneară sunt: sonde, izvoare minerale captate;
pavilioane şi buvete pentru cură internă; dotări pentru cură balneară (băi cu ape minerale,
nămoloterapie, mofete etc.) fizioterapie, hidroterapie, kinetoterapie, piscine, saună, săli de
fitness, parc terapeutic, teren sport dirijat etc.
Staţiunea climatică este o localitate sau o parte a acesteia cu factori climatici
benefici (bioclimat, aeroionizare) şi care are condiţii pentru asigurarea menţinerii şi
ameliorării sănătăţii şi /sau a capacităţii de muncă, precum şi a odihnei şi reconfortării;
dispune de organizare, construcţii edilitare şi forţă de muncă specializată, iar activităţile
turistice sunt preponderente (O.G. 109/2000, cu completări).
Instalaţiile minime pentru climatoterapie sunt: terase şi amenajări în aer liber
pentru cure de aer şi soare, aerohelioterapie, amenajări pentru hidro şi talasoterapie,
parcuri terapeutice sau păduri amenajate pentru cură de teren, terenuri de sport, săli de
gimnastică şi fitness etc.
Staţiunile climatice sunt de regulă staţiuni montane (Davos, Crans Montana), de
deal şi de litoral, care au amenajări specifice climatoterapiei. Staţiunile româneşti nu au
amenajări necesare climatoterapiei, dar utilizează dotările de agrement şi sportive create
pentru recreere (Stâna de Vale, Predeal).
Staţiunea balneoclimatică este o localitate sau parte din aceasta, care îndeplineşte
condiţiile prevăzute în definiţiile de mai sus.
În România toate staţiunile turistice, indiferent de poziţia lor (munte, deal, litoral)
sau profil (balnear, sporturi de iarnă etc.) sunt încadrate în categoria „balneoclimatice”
indiferent dacă au resurse sau instalaţii adecvate, ceea ce creează confuzii în privinţa
specializării lor. În ţările cu un turism dezvoltat se urmăreşte clasificarea staţiunilor în
raport cu specializarea şi poziţia în teritoriu.
Desigur, în determinarea dimensiunilor staţiunilor balneare se au în vedere, în afara
volumului şi specificul resurselor balneare, de condiţiile concrete de amplasare (cadrul
183
natural), profilului (cură internă, cură externă, tipologia afecţiunilor), normele tehnice de
utilizare a resurselor terapeutice şi de cererea pentru cură balneară ca şi de unele norme
tehnice de construcţie, care asigură folosirea optimă a spaţiului şi confortul turiştilor
(densitatea şi înălţimea construcţiilor, spaţii verzi, spaţii de agrement şi de joacă, poziţia
panoramică a clădirilor etc.).
Din experienţa naţională şi internaţională în amenajarea balneară s-au reţinut
câteva tipuri şi anume (Cazes et al., 1993):
a) localizări şi amenajări izolate, sub forma unor complexe balneare, cu toate
serviciile turistice (balneare, cazare, alimentaţie, agrement), cu o anumită arhitectură
(hotel Roman de la Băile Herculane);
b) amenajări complexe, de tipul hotelurilor de cură balneară (şi a complexelor
sanatoriale) în care serviciile de cazare, masă şi tratament balnear sunt oferite „sub acelaşi
acoperiş”, indiferent dacă locaţia este izolată sau se integrează unei staţiuni balneare
(Băile Herculane, Băile Felix, Covasna, Cozia, Mangalia etc.);
c) amenajări care iau forma „centrelor urbanizate” – staţiuni-oraş, cu
concentrări de imobile şi echipamente balneare, realizate cu precădere în apropierea
apelor minerale. Acest model de amenajare balneară este cel mai răspândit în lume,
cunoaşte mari transformări în timp şi spaţiu şi suscită multe probleme legate de
dezvoltare şi urbanizare, speculaţii funciare şi bancare, ecologice etc.
În funcţie de configuraţia zonelor şi cerinţele urbanizării se pot delimita mai multe
soluţii de amplasare a echipamentelor (Bărănescu, 1975):
a) localizarea sub formă de „tablă de şah”, în care dotările turistice şi balneare
alternează cu echipamentele urbane şi edilitare ale aşezărilor umane; este cea mai simplă
formă de organizare a spaţiului în condiţiile existenţei unui teren plat, fără denivelări
semnificative sau, în cazul litoralului, în condiţiile unei plaje rectilinii; prezintă avantajul
că asigură o desfăşurare comodă a activităţilor, dar nu oferă un element de atracţie
deosebit care să polarizeze interesul (Mangalia, Băile Herculane, Sovata, Slănic
Moldova);
b) localizarea în formă de „pânză de păianjen”, adecvată implantărilor în văi
largi, marcate de înălţimi sau cursuri de râuri, este concepută într-o organizare radială a
echipamentelor, oferă avantajul unui punct de concentrare a activităţilor (Băile
Herculane, parţial Slănic Moldova etc.);
c) localizare „radiocentrică” reprezintă modelul cel mai evoluat al amenajărilor
balneare, fiind prezent în aproape toate staţiunile noi, are o desfăşurare în plan circular
sau, mai frecvent, de amfiteatru cu un element de atracţie în jurul căruia gravitează toate
activităţile.
184
CAPITOLUL 7
GEOGRAFIA, TURISMUL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
Turismul, mai mult ca oricare alt domeniu de activitate este dependent de mediul
înconjurător, acesta reprezentând „materia sa primă”, obiectul şi domeniul de activitate şi
de desfăşurare a turismului, fiind suportul cadru şi purtătorul resurselor sale. Turismul se
desfăşoară în mediu şi prin mediu, „calitatea” acestuia putând favoriza sau nega
activităţile turistice (vezi Glăvan V., 2000).
Relieful, pădurile, râurile, lacurile, marea, monumentele naturii sau de artă şi
arhitectură, aerul sau apele minerale etc., componente ale mediului înconjurător, se
constituie şi ca resurse turistice ce favorizează desfăşurarea turismului de odihnă şi
recreere, de tratament balnear, de litoral sau cultural, drumeţie etc. Cu cât aceste resurse
sunt mai variate şi complexe şi, mai ales, nealterate, cu proprietăţi cât mai apropiate de
cele primare, cu atât interesul lor turistic este mai mare, iar activităţile pe care le
generează sunt mai valoroase şi mai atractive, răspunzând unor foarte variate motivaţii
turistice.
Relaţia turism – mediu înconjurător are o semnificaţie aparte, dezvoltarea şi
ocrotirea mediului înconjurător reprezentând condiţia de sine qua non a turismului, orice
modificare produsă acestuia aducând prejudicii şi potenţialului turistic prin diminuarea
sau chiar anularea resurselor şi atracţiilor sale.
Această relaţie este mai complexă, ea incluzând şi situaţiile în care prin acţiunile
întreprinse în vederea desfăşurării activităţilor turistice sunt cuprinse şi măsuri care
conduc la sporirea atractivităţii unora dintre componentele mediului înconjurător, cum
sunt construcţiile şi amenajările de plajă de pe litoralul Mării Negre, arhitectura şi mediul
construit din staţiunea Poiana Braşov, ca şi amenajarea versanţilor munţilor Postăvaru,
amenajările turistice din staţiunea Fântânele pe malul lacului omonim din bazinul
Someşului.
Relaţia turism – mediu înconjurător a fost evidenţiată în repetate rânduri în cadrul
unor conferinţe consacrate ocrotirii acestuia, ca aceea a Uniunii Internaţionale de
Conservare a Mediului (U.I.C.M.) ţinută în 1967 la Splindlesy Mlyn (Republica Cehă),
simpozioanele internaţionale de ocrotire a naturii de la Cluj-Napoca (1968), Arles (1971)
şi Copenhaga (1973), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător de la
Stockholm (1972), Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki
(1975), Conferinţa Mondială a Turismului de la Manila (1986), Consiliul de expertiză
pentru mediul Înconjurător din Canada – C.E.N.C. (1991), Conferinţa de la RIO (1992),
Turismul şi Protecţia Mediului, Heidelberg, Germania (1996) etc.
185
Dependenţa evidentă a turismului de calitatea mediului înconjurător face ca acesta
să fie interesat în toate acţiunile de protecţie a mediului şi, prin aceasta, în protejarea
propriilor sale resurse.
În cazul turismului, consecinţele degradării resurselor turistice pot avea implicaţii
social – economice dintre cele mai grave.
Din punct de vedere economic, neajunsurile semnalate ca urmare a existenţei de
resurse turistice degradate se reflectă în primul rând, în imposibilitatea valorificării lor
turistice, ca surse de venituri, constituind astfel, o pierdere definitivă pentru economie.
Deosebit de aceasta, produsele turistice care includ resurse degradate îşi
micşorează din valoare, consecinţele fiind directe, materializate în diminuarea cererii
turistice şi, implicit, utilizarea mai redusă a bazei materiale turistice şi scăderea
încasărilor provenite din comercializarea lor.
Sub aspect socio-cultural, efectele negative sunt de asemenea importante. Dacă se
acceptă că cele mai importante funcţii ale turismului modern sunt cele recreativ-
recuperative şi instructiv-educative se înţelege mai uşor raportul dintre turism şi mediul
înconjurător. Afectarea, chiar în mică măsură, a acestuia reduce posibilităţile de refacere
a sănătăţii şi forţelor umane, prin diminuarea calităţilor factorilor terapeutici sau a celor
ce favorizează odihna şi recreerea, ca şi a posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor de
cultură şi educaţie a oamenilor.
Potenţialul turistic fiind o parte integrantă a mediului înconjurător, existenţa şi
dezvoltarea lui depind în mod obiectiv de calitatea acestuia, deci, poate fi considerat un
posibil indice de calitate pentru mediul său, altfel spus, un „barometru” al calităţii
acestuia: se practică intens acolo unde sunt întrunite condiţii bune sau se diminuează şi
dispare treptat în zonele, unde, din diverse motive, o componentă sau alta a mediului
înconjurător, ca de exemplu peisajul, aerul sau apa, se degradează.
În acelaşi timp, prin „exigenţele” pe care le revendică, turismul poate fi o „soluţie
practică pentru păstrarea nealterată a mediului”.
Iată de ce ocrotirea naturii şi conservarea calităţilor sale devin pentru turism o
necesitate, acţiunile întreprinse în acest sens conducând la protecţia potenţialului turistic.
Geografia poate aborda, prin metode proprii, turismul în toată complexitatea sa
cauzală, economică, socială, spaţială şi temporală şi în interacţiunea acestuia cu mediul
geografic.
Geografia studiază, alături de alte discipline şi ştiinţe, impactul activităţii de turism
asupra mediului înconjurător, a resurselor şi atracţiilor turistice, stabilind anumiţi
indicatori sintetici referitori la gradul de amenajare, echipare şi dotare, de exploatare a
potenţialului turistic şi care să reflecte capacitatea optimă de primire a unui peisaj,
ecosistem sau teritoriu peste care se produc dezechilibre cu consecinţe ecologice, dar şi
economice şi sociale.
7.1. Factorii de degradare a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic

Dezvoltarea societăţii supune mediul înconjurător la două tipuri principale de
presiuni: una, care este urmarea directă a exploziei demografice şi a expansiunii oraşelor,
ritmului rapid şi creşterii considerabile înregistrate de industrie, agricultură şi alte
domenii de activitate, amplificării circulaţiei şi sistemelor de transport şi comunicaţii,
186
exploatării intensive a resurselor naturale şi, alta, mult mai puţin agresivă şi cu caracter
predominant sezonier, care decurge din folosirea mediului înconjurător pentru activităţi
de turism, recreere şi agrement.
Calamităţile naturale (vulcanismul, uraganele, alunecările de teren, viiturile etc.) şi
războaiele, cu toate că sunt episodice, contribuie şi ele la poluarea şi degradarea mediului,
la distrugerea moştenirii culturale a popoarelor, provocând şi imense pagube economice
(vezi războiul din fosta Iugoslavie, conflictele din Orientul Mijlociu, vulcanismul care a
distrus oraşele Pompei şi Herculaneum în Italia anilor 79 d. Hr. etc.) şi turistice.
De aceea se admite, în general, că degradarea mediului înconjurător şi a resurselor
turistice provine de la trei mari grupe de factori generatori de risc turistic:
● factori naturali
● factori care sunt urmarea directă a dezvoltării economice şi
● factori care provin din folosirea mediului ambiant pentru turism şi agrement.
Factorii naturali cauzatori ai apariţiei fenomenului de risc potenţial sunt
componente ale peisajului care, prin evoluţia lor naturală sau declanşată antropic, pot
deveni factori restrictivi în activitatea de turism.
Astfel, relieful prin procesele de degradare (alunecări de teren, prăbuşiri, eroziuni
în general) afectează peisajul şi atractivitatea sa, valenţele turistice ale unor forme de
relief, căile de comunicaţie, baza materială pentru turism etc.; clima prin fenomenele de
răcire sau încălzire, tot mai dese în ultimele decenii, conduce la pierderea atractivităţii şi
reducerea sezonului practicării sporturilor de iarnă sau curei heliomarine, odihnei şi
recreerii în anumite arii montane şi de litoral; inundaţiile, uneori catastrofale şi furtunile
sunt alte fenomene distrugătoare pentru mediu şi turism; vulcanismul şi cutremurele pot
afecta grav atracţiile şi aşezările turistice, după cum, diminuarea activităţilor post-
vulcanice poate avea efecte negative asupra zăcămintelor hidrominerale sau termale, iar
reducerea emanaţiilor gazeifere din structurile petrolifere inhibă dezvoltarea fenomenelor
geologice ca vulcanii noroioşi şi focurile vii (Berca – Arbănaşi); fenomenul de extincţie
al unor plante şi animale are implicaţii mari în biodiversitate şi în turism etc.
A doua grupă de factori rezultaţi, în principal, din intensificarea activităţilor
industriale, agricole şi transport, afectează atât mediul, cât şi cadrul general de
desfăşurare a activităţilor turistice, cu componentele potenţialului turistic luate ca entităţi
aparte, respectiv aerul, apa, solul, vegetaţia, fauna, peisajele, monumentele naturii,
istorice şi de arhitectură etc.
Dintre aceştia, o problemă deosebită o pune poluarea aerului, produsă de industrie,
sursele de impurificare cu repercusiuni asupra potenţialului turistic fiind considerate, în
ordine descrescătoare a nocivităţii: industria energetică, metalurgică, chimică,
petrochimică, materiale de construcţie, prelucrarea lemnului, alimentară. Emisiile mixte
de pulberi, gaze nocive, substanţe iritante şi mirositoare produse de unităţi ale acestor
industrii pot polua resursele ce stau la baza desfăşurării de activităţi specifice turismului
balnear, de odihnă şi recreere, cultural, vânătorii şi pescuitului sportiv.
Printre cele mai poluante surse ale aerului se situează fabricile de ciment, pulberile
de praf ce se pierd în timpul procesului tehnologic, ce alterează puritatea atmosferei,
distrug vegetaţia, peisajul, căruia îi dau un aspect mohorât, alungă fauna, atacă clădirile şi
monumentele pe care se depun. Unele dintre aceste surse se găsesc în zone turistice
importante (Bicaz şi Taşca pe Văile Bistriţei şi Bicaz, Câmpulung-Muscel, Comarnic,
187
Târgu-Jiu, Chişcădaga, Hoghiz etc.). Dar poluarea aerului se datorează şi altor surse, cum
ar fi combinatele industriale de la Hunedoara, Reşiţa, Suceava, Piatra-Neamţ, Ploieşti,
Târgu-Mureş, Govora, Râmnicu-Vâlcea etc. aflate pe trasee turistice, în centre sau
regiuni turistice valoroase.
Poluarea apei are, de asemenea, consecinţe negative pentru turism, contribuind la
degradarea unora dintre resursele turistice cu cea mai largă utilizare.
Implicaţii grave se creează în cazul poluării apelor Mării Negre, lacurilor, râurilor
şi Deltei Dunării, la care, pe lângă reducerea efectelor relaxante, se produce şi o scădere a
efectelor biostimulatorii sau terapeutice ale acestora. Exemple de această natură le
constituie lacurile terapeutice Techirghiol, Nuntaşi, Amara, Balta Albă, poluarea
episodică a Mării Negre sau a apelor freatice dulci sau minerale etc.
Poluarea solului cu diferiţi poluanţi proveniţi fie din apa ploilor contaminate cu
diferite substanţe chimice, fie direct, din deversări de deşeuri, pesticide, îngrăşăminte
chimice etc. are, pe lângă urmările de ordin economic şi socio-sanitar şi consecinţe pentru
turism prin degradarea apelor freatice şi a oglinzilor de apă utilizate în balneo-turism şi
agrement. Desigur, degradarea solului şi implicit a peisajului se datorează şi păşunatului
intensiv şi necontrolat, ca în cazul pajiştilor montane sau alpine din Munţii Bucegi,
Ceahlău, Rodna, Parâng, Ciucaş etc., masive montane cu atracţii turistice de mare
spectaculozitate şi cu o intensă circulaţie turistică.
Poluarea sonoră reprezintă un alt important factor de risc antropic pentru sănătatea
oamenilor. Are implicaţii şi asupra turismului, apariţia ei (a zgomotelor) în locurile
destinate acestuia devenind dezagreabilă, întrucât, majoritatea celor ce practică turismul
doresc „un colţ liniştit în natură” care să-i ferească de tumultul marilor oraşe sau de
zgomotele industriale. Existenţa surselor de poluare sonoră în staţiunile balneoclimatice
influenţează odihna sau buna dispoziţie a turiştilor, repercutându-se asupra eficacităţii
tratamentelor balneare pe care uneori le poate chiar anula.
Deosebit de gravă este poluarea peisajului, una dintre cele mai valoroase resurse
ale potenţialului turistic.
Factorii de degradare ai peisajului se regăsesc în ansamblul factorilor poluanţi care
au acţiuni distructive asupra elementelor sale componente (relief, vegetaţie, faună, reţea
hidrografică etc.), la care se adaugă tăierile nedirijate de păduri, depozitarea necontrolată
a deşeurilor industriale şi menajere, realizarea de construcţii neaspectuoase sau
neadecvate cu arhitectura locului (prin neutilizarea judicioasă a culorilor şi volumelor)
etc., acestea fiind numai câteva aspecte dintre cele ce degradează natura, tocmai acolo
unde este mai căutată pentru frumuseţea ei.
Semnificative în acest sens sunt degradările peisajului produse de şantierele de
construcţii hidroenergetice şi de drumuri industriale, sau de alte obiective prezente
îndeosebi în ariile montane cu peisaje pitoreşti; aici, în cele mai multe situaţii, în timpul
executării sau la terminarea lucrărilor nu se respectă măsurile de protejare a peisajului sau
de refacere a degradărilor suferite de acesta prin învegetare a peisajului (Munţii Bucegi,
Munţii Cindrel, Valea Cernei etc.).
Neajunsuri dintre cele mai serioase sunt provocate de construcţiile de drumuri
forestiere, o dată cu care se produc defrişări, excavarea versanţilor, defolierea copacilor,
cazuri întâlnite în Munţii Apuseni, Munţii Cozia, Munţii Bucegi, în rezervaţia Bila – Lala
din Munţii Rodna etc.
188
Degradări ale peisajului sunt provocate şi de cariere de calcare, cum sunt cele din
Cheile Corcoaia, monument al naturii şi obiectiv turistic cu caracter de unicat al zonei
turistice Porţile de Fier, de la Pecinişca, de la intrarea în Băile Herculane şi de la Pietreni
– Costeşti (judeţul Vâlcea), aflate în zone cu intensă circulaţie turistică, sau carierele de
pe Valea Ilvei din Munţii Bârgăului şi Cheile Bicazului şi de haldele de steril depozitate
în preajma exploatărilor miniere, ca cele de la Băile Harghita şi Sântimbrul unde
îngreunează accesul în staţiuni, de la Mintia, de lângă Peştera Muierii, de pe Valea
Lotrului etc. sau depozitele de deşeuri menajere sau ale diferitelor întreprinderi frecvente
în preajma centrelor urbane, unele de interes turistic, unde au luat locul pădurilor,
grădinilor etc.
Degradarea pădurilor reprezintă un alt exemplu de afectare a potenţialului turistic.
Pădurea prezintă interes pentru turism prin funcţiunile social-recreative şi estetico-
peisagistice, uneori terapeutice. Aceste atribute fac ca pădurile, în general, să fie
considerate, indiferent de locul unde sunt amplasate, la munte, de-a lungul traseelor, în
apropierea staţiunilor balneoclimatice, în zone preorăşeneşti etc., drept obiective care
întregesc valoarea potenţialului turistic.
Exploatările forestiere realizate până în prezent în Munţii Apuseni, pe lângă alte
consecinţe, au degradat peisajul carstic din Platourile Padiş şi Lumea Pierdută, a căror
atracţie turistică a constat şi în frumuseţea pădurilor care le-au acoperit, şi care în mare
parte au fost defrişate. Prin tăierea pădurilor se pot declanşa procese de eroziune a solului
şi de afectare a peisajului respectiv, prin stivele de rumeguş rezultat din prelucrarea
lemnului, dispariţia unor monumente ale naturii de interes ştiinţific şi turistic etc. ca în
Munţii Călimani, Munţii Ceahlău, Munţii Retezat, Munţii Rodna, Munţii Gutâi. În cazul
tăierii pădurilor din preajma staţiunilor balneoclimatice şi în general, a localităţilor, se
diminuează cu mult posibilităţile de autopurificare a atmosferei din jurul acestora, iar în
cazul staţiunilor balneare, se pun în pericol zăcămintele hidrominerale, diminuându-le
potenţialul de debitare până la dispariţie. Prin aplicarea legii de retrocedare a terenurilor,
inclusiv a pădurilor, aceste defrişări vor continua, cu consecinţe mari în mediul natural şi
în turism.
Degradarea ariilor protejate şi a monumentelor naturii prejudiciază de asemenea
potenţialul turistic pe care-l lipseşte de aportul ştiinţific, cognitiv-educativ şi estetic al
unor obiective cu caracter de unicitate sau de rară spectaculozitate, fie a unor habitate
naturale care au păstrat un echilibru biologic virgin. Degradarea acestor monumente şi
rezervaţii naturale existente în număr apreciabil în ţara noastră poate fi provocată în mare
măsură de activităţile economice necontrolate, afectarea lor aducând prejudicii
incalculabile atât sub aspect ştiinţific, cât şi economic, prin diminuarea posibilităţilor de
valorificare turistică a lor (Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat, peşterile declarate
monumente ale naturii, rezervaţiile din Munţii Bucegi, Cozia, Gutâi, turbăriile Poiana
Stampei, Borsec, Sâncrăieni etc.).
Aspecte nefavorabile se întâlnesc şi în cazul degradării obiectivelor turistice
antropice, atât prin substanţele poluante ce atacă, degradează şi scurtează „viaţa” celor
mai rezistente şi mai durabile materiale, urmare fiind şi dispariţia unor monumente de
rezonanţă istorică, artistică sau culturală, durate de oameni cu veacuri în urmă, cât şi prin
alţi factori antropici naturali. Clădirile din zonele impurificate cu fum, cărbune, ciment
etc. se deteriorează, se şterg sau îşi schimbă aspectul, luând o culoare întunecată, sumbră
189
(frescele exterioare ale unor biserici sau faţadele unor monumente din unele centre
urbane industrializate).
În ceea ce priveşte a treia grupă de factori, turismul, ca oricare altă activitate
umană, fără să conţină elemente intenţionale, este un consumator de spaţiu şi resurse
turistice şi participă implicit la degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a
potenţialului turistic, prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului, florei şi faunei
sau altor obiective turistice pe care le poate deteriora parţial sau total prin concepţia
greşită de valorificare şi echipare a unor zone, puncte şi obiective turistice.
Problema devine tot mai acută, în condiţiile în care turismul cunoaşte o continuă
dezvoltare în întreaga lume, acţiunea distructivă a turiştilor asupra resurselor turistice
prezentând o intensitate şi varietate sporite de la an la an.
Acţiunile distructive pot fi numeroase, mai ales în zonele sau la obiectivele la care
se conturează o concentrare turistică şi în condiţiile în care nu se realizează dotări sau
amenajări speciale necesare practicării diferitelor activităţi turistice şi îndeosebi, pentru
vizitarea acestora. Ele sunt provocate, în primul rând, de circulaţia turistică necontrolată
în regiunile sau la obiectivele turistice aflate în afara traseelor marcate, ducând la
distrugerea vegetaţiei şi florei, la ruperea copacilor, distrugerea puieţilor sau a
seminţişului natural, desprinderea de roci etc.; alte prejudicii sunt aduse prin declanşarea
de incendii, împiedicarea regenerării plantelor, tasarea solului, braconajul şi tulburarea
biotopurilor specifice vânatului şi în general faunei, mergând uneori până la dispariţia
unor specii.
Extincţia unor specii floristice poate fi datorată şi colectării abuzive a florei, în
special a plantelor declarate monumente ale naturii, urmare a insuficientei popularizări a
plantelor ocrotite, a educaţiei „pro natura” a turiştilor şi necunoaşterii de către aceştia a
gravelor implicaţii ce le pot avea acţiunile lor necontrolate asupra factorilor de mediu.
Aşa se explică de ce floarea de colţ (Leontopodium alpinum), garofiţa de munte
(Dianthus spiculifolius), cu varietatea ei endemică „Garofiţa Pietrei Craiului” (Dianthus
callizonus) şi alte specii de plante sunt pe cale de dispariţie în unele areale.
Dar vizitarea intensivă, iluminatul cu lumânări şi lipsa unor dotări tehnice de
aerisire sau depoluare a condus şi la degradarea unor fresce, picturi din interiorul unor
monumente istorice şi de artă, ca în bisericile cu fresce exterioare din Bucovina.
Circulaţia turistică necontrolată efectuată la obiectivele turistice naturale sau
antropice în absenţa amenajărilor pentru vizitarea acestora provoacă de cele mai multe ori
distrugerea ireversibilă a unora din elementele ce le-au consacrat ca atracţii turistice,
uneori cu caracter de unicat, aducându-se, astfel, prejudicii atât potenţialului turistic cât şi
bunurilor culturale naţionale.
Lipsa în zonele şi de-a lungul traseelor turistice sau în apropierea unor obiective
turistice a unor locuri amenajate destinate popasului sau instalării de corturi provoacă
inevitabil degradarea peisajului şi a altor componente ale mediului înconjurător, datorită
numeroaselor urme reziduale lăsate la întâmplare de turişti în locurile în care au poposit.
Astfel de situaţii se întâlnesc în toate locurile destinate turismului de recreere şi odihnă,
mai ales din preajma centrelor urbane, în munţi, în apropierea cabanelor şi staţiunilor
turistice, pe malul râurilor sau lacurilor etc.
Fenomenul poluării naturii a căpătat forme mai complexe prin pătrunderea
turismului automobilistic în locuri până nu de mult inaccesibile, turiştii abătându-se de la
190
drumurile principale pe văi lăturalnice, oprindu-se în poieni pitoreşti şi distrugând în
calea lor pajişti, floră, arbuşti, prin strivire sau sub influenţa gazelor de eşapament,
poluând râurile şi lacurile etc.
Deosebit de nefavorabilă sub aspectul poluării aerului este intensificarea circulaţiei
turistice automobilistice în staţiunile balneoclimatice şi lipsa parcărilor, în care caz se
alterează calităţile aerului, a factorilor de cură, influenţându-se şi tratamentele balneare
specifice staţiunilor.
Aşa cum am mai menţionat, calitatea potenţialului turistic poate fi afectată şi printr-
o concepţie greşită de valorificare a resurselor sale turistice, rezultată fie printr-o
exploatare neştiinţifică şi neraţională a acestora, fie din realizarea necorespunzătoare a
obiectivelor de investiţii cu caracter turistic.
Primul dintre aceste aspecte are o importanţă deosebită întrucât reprezintă condiţia
fundamentală de asigurare a materiei prime necesare activităţilor turistice, regăsindu-se
atât în cazul exploatării de substanţe minerale balneare, cât şi în exploatarea zonelor,
localităţilor sau punctelor de interes turistic.
O situaţie specială o au substanţele minerale balneare caracterizate printr-o mare
vulnerabilitate la factorii exogeni, orice intervenţie nefavorabilă asupra lor putând
provoca schimbarea parametrilor fizici şi chimici, pe baza cărora au fost declarate ca
resurse terapeutice. Fenomenele de degradare întâlnite în cazul substanţelor minerale
balneare, cu deosebire a apelor minerale şi termominerale rezultă, de cele mai multe ori,
din nerespectarea principiilor generale de protecţie şi exploatare a lor, care impun:
limitarea exploatării zăcămintelor în raport cu rezervele omologate de substanţe minerale
balneare (terapeutice), executarea lucrărilor geologice în conformitate cu prevederile
cercetărilor şi proiectelor de specialitate, evitarea exploatării zăcămintelor până la
epuizare, o exploatare raţională, durabilă a acestora, instituirea perimetrelor de protecţie
etc.
Cu toate măsurile întreprinse în ultimul timp pentru protecţia resurselor balneare se
pot semnala totuşi unele cazuri de degradare a acestora, semnificative fiind cele ale
zăcămintelor hidrominerale Covasna şi Buziaş, la care exploatarea defectuoasă a acestora
a dus la fenomene de degradare (scăderea potenţialului surselor, diminuarea cantităţii de
CO2 etc.). În cazul acestor staţiuni, dacă nu ar fi fost vorba de zăcăminte puternic
alimentate, fenomenele de degradare ar fi fost iremediabile. La Băile Felix,
supraîncărcarea staţiunii fără o corelaţie cu rezervele de apă minerală a dus la o
intensificare a exploatării apelor până la limita de exploatare a zăcământului
hidromineral, recondiţionarea acestuia refăcându-se anevoios.
Şi în cazul nămolurilor terapeutice, exploatarea raţională, utilizarea şi tratarea
corespunzătoare, ca şi protejarea acestora nu sunt luate în considerare uneori, conducând
la deprecierea zăcământului, aşa cum s-a întâmplat la Techirghiol, Bala – Mehedinţi,
lacurile Negru şi Ursu de la Sovata, Săcelu – Gorj, lacul Nuntaşi (Dobrogea) etc.
Nerespectarea (şi uneori chiar nestabilirea) perimetrelor hidrogeologic şi sanitar şi
permiterea activităţilor economice poluante în limitele acestora conduc, de asemenea, la
degradarea resurselor balneare, aşa cum s-a întâmplat cu lacurile Nuntaşi, Techirghiol –
Dobrogea, Amara – Ialomiţa, Balta Albă – Buzău, Lacul Sărat – Brăila, datorită
irigaţiilor, chimizării şi apelor reziduale industriale.
191
În plan general, degradările produse atracţiilor (resurselor) turistice se datorează, în
primul rând, absenţei, nivelului scăzut al amenajărilor sau organizării lor pentru
exploatare turistică (vizitare, desfăşurare de acţiuni specifice etc.). Astfel, lipsa sau starea
necorespunzătoare a drumurilor de acces sau de circulaţie la un obiectiv, într-o zonă
montană, rezervaţie naturală etc. dispersează turiştii pe suprafeţe întinse, iar lipsa
dotărilor specifice (scări, parapete, indicatoare etc.) conduc la o circulaţie anarhică, la
producerea de accidente şi la ştirbirea mesajului cultural-educativ, recreativ al regiunilor
sau obiectivelor respective. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul majorităţii atracţiilor
turistice din ţara noastră, dar, îndeosebi, în unităţile montane. Nici Parcul Naţional
Retezat, care este legiferat din 1936 sau celelalte parcuri şi rezervaţii naturale nu sunt
până în prezent organizate pentru vizitare. Aceasta face ca, sub impactul turistic, cu toate
măsurile de protecţie luate de Comisia Monumentelor Naturii a Academiei Române şi
recent prin legea 5/2000 şi Ordonanţa de Urgenţă 236/2000, resursele să fie supuse unei
continue degradări cu consecinţe dintre cele mai grave asupra unor teritorii cu elemente
de originalitate şi real interes ştiinţific, aflate în stare de echilibru natural.
Dar degradarea mediului şi a potenţialului pot fi determinate şi de dezvoltarea
nesistematizată a localităţilor (şi mai ales a celor ce înglobează staţiuni balneare),
proiectarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiţii cu caracter turistic, stabilirea
de amplasamente neadecvate pentru baza materială turistică, realizarea de construcţii
inestetice, neadaptate specificului etnografic sau natural al zonei turistice, ocuparea
intensivă a unui spaţiu cu construcţii turistice sau particulare, nerespectarea Planului de
Urbanism General etc. Astfel de situaţii s-au creat, de exemplu, în unele staţiuni balneare,
prin realizarea unei baze materiale şi tehnice disproporţionate ca volum şi structură cu
capacitatea de primire a teritoriului şi a rezervelor hidrominerale. Rezultatul a fost o
„supraîncărcare” a teritoriului cu dotări turistice sau particulare, mergându-se până la o
urbanizare a staţiunii (Băile Felix şi parţial, Sovata). Cu aceste probleme se confruntă în
prezent, majoritatea staţiunilor şi zonelor turistice, de litoral sau montane.
Construirea unor reţele încărcate de poteci şi drumuri sau mijloace de urcat în
zone de munte, prin densitatea mare a lucrărilor ce le necesită (defrişări, ziduri de
protecţie, poduri, viaducte, piloni etc.) poate afecta peisajul, anulând farmecul acestuia
(Munţii Bucegi, Munţii Postăvaru, Munţii Cindrel, Munţii Lotru). Este adevărat că, de
multe ori, o serie dintre lucrările inginereşti (viaducte, poduri) contribuie, la rândul lor, la
înfrumuseţarea peisajului (Porţile de Fier, Munţii Făgăraş, Defileul Oltului etc.).
Amenajările pentru vizitarea peşterilor, obiective turistice de mare atracţie,
executate fără a se respecta tehnica specifică unor astfel de lucrări, duce la degradarea
totală sau parţială a acestora. Este cazul peşterilor Muierii (Munţii Parâng), Ialomiţei
(Munţii Bucegi) şi Peştera lui Ionel (Munţii Bihor), la care amenajările efectuate din
iniţiativa locală nu se ridică la un nivel adecvat, ele conducând la degradarea acestora şi
la diminuarea valorii lor ştiinţifice şi turistice.
7.2. Turismul şi mediul înconjurător

Recapitulând, dezvoltarea turismului are asupra mediului natural, socio-cultural şi
urban atât efecte negative, cât şi un impact pozitiv. Cu aceleaşi efecte se înscrie şi
impactul mediului asupra turismului.
192
Impactul dezvoltării turismului asupra mediului natural
Efectele negative ale dezvoltării turismului asupra mediului natural sunt multiple,
între acestea amintim: urbanizarea intensivă a zonei şi degradarea ei; presiuni speculative
exercitate asupra terenurilor agricole; modificări ale ecosistemelor terestre, cu precădere
litoralul, muntele şi zonele periurbane (faună, floră, apă, sol, morfologie, peisaj); poluarea
apelor marine, cu dezvoltare anormală a plantelor şi animalelor; eroziunea ţărmurilor
mării, a lacurilor şi fluviilor; poluarea aerului (traficul rutier este principalul poluator);
consumul excesiv de apă în raport cu rezervele locale; poluarea apelor de suprafaţă,
subterane şi a solului; defrişările masive etc.
Efectele pozitive sunt legate de îmbunătăţirea calităţii mediului, îmbogăţirea
arhitecturală şi peisagistică, constituirea de zone protejate, unde se practică ecoturismul,
reconstrucţii ecologice (renaturări), dezvoltarea socio-economică etc.
Impactul dezvoltării turismului asupra mediului socio-cultural
Efectele negative cresc o dată cu nivelul dezvoltării turismului. În staţiunile
tradiţionale, care au cunoscut o mare dezvoltare în secolul al XIX-lea şi al XX-lea,
structurile sociale s-au adaptat la modelul turistic, iar cultura locală include cultura
turiştilor. În cazul investitorilor, aceştia au acaparat anumite domenii şi spaţii, iar
localnicii şi autorităţile locale au întâmpinat dificultăţi considerabile în reconcilierea
tradiţiilor şi practicilor locale cu creşterea noii industrii.
Între efectele negative se menţionează: pierderea identităţii şi tradiţiilor culturale
ale comunităţilor locale; dispariţia ocupaţiilor tradiţionale; limitarea oportunităţilor
profesionale datorită dominaţiei economice a turismului; slaba motivare profesională;
subordonarea culturală obiectivelor industriei turistice; subordonarea faţă de decidenţii
externi în dezvoltarea turismului; competiţia dintre rezidenţi şi turişti în ceea ce priveşte
cumpărarea sau închirierea unor apartamente; imigrarea unor pături sociale
marginalizate, care desfăşoară activităţi ilegale sau parţial legale; probleme de securitate
socială etc.
Dar turismul are şi efecte pozitive din punct de vedere socio-cultural, cum ar fi:
creşterea veniturilor rezidenţilor, ample oportunităţi pentru muncă şi pentru afacerile
conexe turismului; contactul cu alte culturi; îmbunătăţirea standardelor culturale şi
educaţionale; posibilitatea de refacere a stării de sănătate şi a forţei de muncă a
oamenilor.
Impactul dezvoltării turismului asupra mediului urban
Mediul urban, dacă este o destinaţie turistică, se confruntă cu o serie de efecte
negative legate de dezvoltarea turismului, precum: urbanizarea supraintensivă,
uniformitatea / anonimatul structurilor turistice construite (clădiri cu arhitectură tipizată,
standardizată şi impersonală sau cu împrumuturi după modele străine – kitsch;
supraîncărcarea capacităţilor de primire turistică; trafic excesiv; clădiri ilegale;
degradarea mediului urban şi a structurilor turistice datorită întreţinerii insuficiente;
poluarea prin inestetică (arhitectură, design, faţade, acoperiş); poluare sonoră, cu gaze,
praf etc.
Dar există şi o serie de efecte pozitive pe care turismul în dezvoltarea sa, le are
asupra mediului urban: prestarea de servicii publice şi private peste nivelul mediu al
oraşelor de aceeaşi mărime; preocuparea pentru imaginea oraşului (deşeuri, estetică,
193
echipamente, infrastructură etc.); conservarea şi păstrarea identităţii arhitecturii locale;
refacerea clădirilor avariate şi a zonelor urbane deteriorate etc.
Impactul schimbărilor mediului asupra turismului
Schimbările produse în mediul înconjurător contribuie la creşterea sau scăderea
competitivităţii turismului. Între factorii de mediu care contribuie la creşterea atractivităţii
turistice amintim: utilizarea, protecţia şi îmbunătăţirea arealelor cu o mare frumuseţe a
peisajului natural sau cu resurse turistice reprezentative; îmbunătăţirea transporturilor şi a
reţelei de comunicaţii prin tehnologii performante şi nepoluante; realizarea de porturi şi
debarcadere turistice; ospitalitatea localnicilor şi diversificarea ofertei, cu precădere, în
spaţiul rural; protejarea şi îmbunătăţirea mediului urban (spaţii verzi şi de recreere,
grădini, revitalizarea centrului istoric, curăţenie şi salubrizare în general etc.); existenţa
unor staţii de tratare şi epurare a apei; dotări tehnico-edilitare, comerciale, sanitare etc.
Desigur, poluarea, degradarea zonelor turistice prin impactul economic,
construcţiile intensive, lipsa unei planificări şi organizări spaţiale, a unor spaţii amenajate
pentru agrementul cotidian şi la sfârşit de săptămână, a transportului în comun etc. sunt
elemente de diminuare a atractivităţii pentru turism a unui teritoriu.
Dar în mediul înconjurător se produc şi unele fenomene de risc natural (cutremure,
alunecări de teren, inundaţii, prăbuşiri etc.), care afectează şi turismul din regiune,
echipamentele şi instalaţiile turistice prin performanţele tehnice ce trebuie să facă faţă
unor astfel de dezastre naturale. La fel de nocive sunt şi conflictele militare, actele
teroriste, conflictele interconfesionale etc.
7.3. Acţiuni de protecţie a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic

Protecţia şi conservarea mediului şi a potenţialului turistic se conturează ca o
problemă distinctă, care solicită colaborarea specialiştilor din domenii variate. Această
acţiune poate avea o eficienţă corespunzătoare numai în condiţiile asigurării unui
cadru juridico-administrativ de desfăşurare, de punere în practică, impunând
organizarea administrativă, resurse economice, un suport legislativ viabil şi o susţinută
activitate de educaţie cetăţenească.
În acest sens, acţiunea trebuie să fie intersectorială şi integrată în economia
naţională şi presupune la nivel de decizie, dar şi de execuţie şi control, o colaborare a
organizatorilor de turism, organismelor publice, societăţilor private, agenţiilor de
protecţie a mediului, asociaţiilor nonguvernamentale, a turiştilor şi populaţiei locale.
În scopul protejării şi valorificării optime a resurselor turistice cuprinse în regiunile
staţiunile şi localităţile turistice, Ministerul Turismului (în prezent Departament pentru
Turism) a elaborat o serie de acte normative privind organizarea şi desfăşurarea activităţii
de turism în România (Ordonanţa Guvernului 58/1998), amenajarea, omologarea şi
întreţinerea pârtiilor de schi pentru agrement şi a traseelor turistice montane (HG
801/1996 şi HG 77/2003), utilizarea turistică a plajei litoralului Mării Negre, atestarea
staţiunilor turistice (HG 1222/2002) şi se definitivează Criteriile privind definirea şi
atestarea zonelor turistice în care prezervarea mediului înconjurător şi a potenţialului
turistic este o condiţie prioritară.
S-au elaborat, de asemenea, norme speciale privind zonele de protecţie sanitară în
cazul alimentării cu apă şi a utilizării resurselor balneo-terapeutice (HG 101/1997).
194
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994, devenită Legea nr. 41/1995 privind
protejarea patrimoniului cultural naţional se definesc conceptele de patrimoniu cultural-
naţional şi de monument istoric, componentele acestora, măsurile de protecţie a
monumentelor istorice şi mărimea zonelor de protecţie a lor ce se stabilesc prin
documentele de urbanism.
Măsurile ce se impun pe linia protecţiei potenţialului turistic şi a prevenirii
degradărilor lui urmăresc, în principal: valorificarea ştiinţifică şi raţională a resurselor
turistice, astfel ca rata de exploatare a acestora să nu fie mai mare decât rata lor de
reciclare şi regenerare, iar intensitatea relaţiilor directe sau indirecte a turismului cu
factorii de mediu să nu depăşească limitele capacităţii de suport a acestora; analizarea
relaţiei dintre activitatea de turism şi activităţile economice poluante în vederea prevenirii
degradărilor provocate de factori din alte sectoare de activitate prin semnalarea organelor
în drept a surselor de poluare şi a acţiunii lor nocive asupra resurselor turistice;
sensibilizarea unităţilor economice a căror activitate poluantă afectează potenţialul
turistic; cunoaşterea aprofundată a problemelor pe care le ridică păstrarea echilibrelor
ecosistemelor în plan global, teritorial, printr-o analiză temeinică şi o mai bună
gestionare, raţională, a resurselor turistice ale ţării sau pe teritorii mai restrânse (judeţe,
regiuni), în aşa fel încât valorificarea turistică a acestora să fie soluţionată în contextul
valorificării tuturor resurselor naturale şi al protecţiei mediului înconjurător.
Legislaţia privind protecţia mediului (Legea nr. 137/1995), modificată şi
republicată, cea referitoare la planificarea activităţilor implicate în procesul de amenajare
teritorială şi urbanism (Legea 50/1992, Legea 350/2001, HG 31/1996) şi alte acte
normative ale MLPAT vin să sprijine şi dezvoltarea durabilă a turismului, prin obligarea
agenţilor economici de a realiza proiecte, amenajări şi echipări turistice de calitate şi care
să nu aducă prejudicii mediului înconjurător şi resurselor turistice. Obligaţia de a obţine
un acord de mediu (Ord. MLPAT 125/1996) pentru realizarea unei investiţii şi de a
elabora un studiu de impact ecologic, social şi economic pentru fundamentarea deciziilor
privind amplasarea şi dimensionarea obiectivului de investiţii, integrarea în mediul
natural şi arhitectura locală, nivelul de exploatare a resurselor regenerabile şi epuizabile,
tratarea şi evacuarea apelor uzate, a deşeurilor etc. are o deosebită importanţă în acest
scop. Prin autorizaţia de mediu sunt stabilite condiţiile de funcţionare pentru activităţile
existente şi pentru cele noi în baza acordului de mediu (Ord. M. Mediului 170/1990). De
altfel, în conformitate cu directivele UE, toate ţările membre au fost obligate să introducă
în legislaţia naţională un act care să ţină seama de impactul pe care-l au asupra mediului
marile proiecte de investiţii, inclusiv cele din turism.
Şi în turism se regăsesc unele activităţi sau amenajări turistice care intră în
incidenţa Legii 137/1995.
Astfel, pentru acordul de mediu se includ exploatarea resurselor minerale,
prospectarea şi exploatarea resurselor minerale (terapeutice n.n.– V.G.), realizarea de
teleferice şi teleschiuri, tunuri pentru zăpadă artificială, parcuri de distracţie şi spaţii verzi,
scoaterea terenurilor din circuitul agricol sau silvic pentru amenajări turistice.
Se eliberează autorizaţie de mediu pentru transportul pe cablu, parcări, auto –
service, exploatarea resurselor minerale (terapeutice n.n. – V.G.), alimentare cu apă,
epurarea apelor uzate şi pluviale, baraje cu lacuri de acumulare, activităţi de comerţ,
turism, agrement, alimentaţie publică, târguri şi bazare, pârtii de schi naturale şi
195
artificiale, hipodrom, piste pentru concursuri sportive şi alte activităţi, patinoare şi
stadioane, activitate de vânătoare şi pescuit sportiv şi parcuri de distracţie.
Prin această lege se mai reglementează şi măsurile privind protecţia resurselor
naturale şi conservarea biodiversităţii, respectiv: apele şi ecosistemele acvatice,
atmosfera, solul, subsolul şi ecosistemele terestre, ariile protejate şi monumentele naturii,
aşezările umane şi răspunderea şi atribuţiile autorităţilor în acest sens şi în elaborarea
unor programe educaţionale în scopul formării unui comportament responsabil faţă de
mediu, în însuşirea noţiunilor şi principiilor de ecologie şi de protecţia mediului şi în
conştientizarea populaţiei (inclusiv turistică) în acest domeniu.
Zonele protejate reprezintă, în parte, şi destinaţii turistice de mare atractivitate, cum
sunt Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, parcurile naţionale şi alte rezervaţii naturale,
excepţie făcând, desigur, rezervaţiile ştiinţifice (strict protejate). Spre exemplificare,
amintim că parcurile naţionale sau naţionale memoriale din Statele Unite atrag, anual,
sute de milioane de turişti cu o mare diversitate de motivaţii, de la cognitiv-educative la
cele de odihnă şi agrement.
Şi în România, prin adoptarea Legii 5/2000, privind zonele protejate (secţiunea a
III-a din Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional) se reglementează regimul zonelor
naturale protejate şi a celor cu valori de patrimoniu cultural.
În temeiul acestei legi, zone protejate sunt „zonele naturale sau construite,
delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau
cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a
valorilor de patrimoniu” şi, de ce nu, a obiectivelor cultural-educative, cognitive şi
recreative pentru generaţiile actuală şi viitoare, aşa cum se stipulează şi în legea prin care
s-a declarat înfiinţarea Parcului Naţional Yellowstone în 1872 din S.U.A., primul parc
naţional din lume.
Prin Legea 5/2000 – zone protejate, se delimitează 17 rezervaţii ale biosferei,
parcuri naţionale sau naturale ce însumează circa 1.132.250 ha şi 827 de rezervaţii şi
monumente ale naturii, cu circa 323.372 ha.
În domeniul patrimoniului cultural se definesc valorile de patrimoniu cultural de
interes naţional (monumente istorice de valoare naţională excepţională), precum:
a. Monumente şi ansambluri de arhitectură: cetăţi – 35; ansambluri curţi domneşti
ruinate – 5; biserici fortificate – cetăţi – 22; castele, conace, palate – 28; cule – 11;
clădiri civile urbane – 70; ansambluri urbane – 20; biserici din lemn – 81; muzee
etnografice în aer liber – 7; biserici rupestre – 6; biserici şi ansambluri mânăstireşti –
197; arhitectură industrială, amenajări căi de comunicaţie – 13; monumente de
arhitectură populară (locuinţe săteşti) – 15; ansambluri tradiţionale şi rurale – 7).
b. Monumente şi situri arheologice: complexe paleolitice – 6; aşezări neolitice şi
eneolitice – 11; aşezări şi necropole din epoca bronzului – 6; fortificaţii şi aşezări din
prima epocă a fierului (hallstattiene) – 9; fortificaţii dacice – 35; necropole şi zone sacre
– epoca fierului – 8; castre şi aşezările civile aferente, fortificaţii romano-bizantine – 10;
edificii (monumente, băi romane, basilici) – 6; monumente medievale identificate pe baza
cercetărilor arheologice – 15; rezervaţii arheologice cuprinzând situri cu niveluri de
locuire pe perioade îndelungate – aşezări şi necropole – 6.
Desigur, această listă exhaustivă cuprinde, în parte, cultura şi civilizaţia
multimilenară a poporului român ce atestă dăinuirea istorică şi perenă în aria geopolitică
196
europeană şi asiatică, dar trebuie să avem în vedere că pentru turism interesează acele
obiective care prezintă o importanţă turistică prin valoarea intrinsecă, gradul de
conservare şi restaurare, accesibilitate, posibilităţi de valorificare, amenajări tehnico-
edilitare etc.
Măsurile ce se impun pe linia protecţiei mediului şi a potenţialului turistic şi a
prevenirii degradării lor se realizează teoretic şi practic în cadrul studiilor de
sistematizare şi organizare teritorială care devin astfel instrumentul principal în mâna
organelor de decizie şi documentul de bază în amenajarea ştiinţifică, raţională şi
eficientă a teritoriului.
Una dintre măsurile importante de protejare şi conservare a potenţialului turistic o
reprezintă amenajarea şi organizarea adecvată şi la un nivel superior a zonelor, traseelor
sau obiectelor turistice.
Printre aceste acţiuni sunt necesare organizarea şi exploatarea turistică a
parcurilor naţionale şi naturale, cu asigurarea protecţiei şi conservării lor, ca şi
amenajarea pentru vizitarea şi exploatarea peşterilor, ca obiective turistice de atracţie
deosebită, îmbogăţind şi diversificând oferta turistică românească cu noi produse
turistice.
Dezvoltarea, în perspectivă, a turismului de munte necesită organizarea
corespunzătoare a zonelor montane prin cunoaşterea amănunţită a tuturor peisajelor şi
domeniilor schiabile, a altor resurse care să ofere baza de proiectare a amenajărilor
turistice viitoare (poteci, marcaje, instalare de scări sau cabluri în porţiuni dificile,
amenajarea de puncte de privelişte, dotări pentru sporturile de iarnă, conservarea
pădurilor, replantări de păduri etc.).
O altă grupă de măsuri este legată de realizarea amenajărilor cu caracter turistic
în zone, localităţi şi pe trasee, în legătură cu care se impune o echipare turistică adecvată
unui turism modern şi ecologic.
Protecţia mediului înconjurător şi a patrimoniului turistic este influenţată în mare
măsură şi de conştiinţa ecologică a populaţiei şi a sentimentului de dragoste şi respectul
acesteia pentru natură, locurile istorice şi monumentele de artă şi arhitectură create de-a
lungul timpurilor. Aceasta se poate realiza printr-o susţinută acţiune de educaţie cu
privire la mediu şi potenţialul turistic, acţiune care să se facă la nivelul întregii naţiuni,
prin insuflarea unei atitudini de respect şi responsabilitate faţă de resursele naturale şi
create de om, în vederea ocrotirii lor.
Educaţia ecologică pentru ocrotirea naturii, a patrimoniului cultural-istoric şi a
potenţialului turistic, în general, trebuie făcută permanent pentru toate vârstele, dar este
important să înceapă din copilărie. Activitatea de educaţie ecologică se poate desfăşura
prin conferinţe, expuneri, prin radio şi TV, presă, proiecţii, excursii, asociaţii pentru
turism şi ocrotirea naturii etc.
Întreaga muncă de educare în materie de ocrotire şi protecţie a mediului şi a
potenţialului turistic este concepută interdisciplinar, ca un proces continuu şi o parte
integrantă a educaţiei, în general. Ea cuprinde principalele probleme ale protecţiei într-o
perspectivă mondială, dar privită regional şi examinează problemele dezvoltării şi
creşterii economice în funcţie de ocrotirea mediului, insistând asupra cooperării locale,
regionale, naţionale în rezolvarea tuturor aspectelor de poluare.
197
198
PARTEA A II-A
REGIUNI TURISTICE
199
200
CAPITOLUL 8
REGIUNI TURISTICE ÎN ROMÂNIA
Teritoriul României este unitar constituit printr-o îmbinare armonioasă,

proporţională şi simetrică a marilor trepte de relief, care se circumscriu ca un vast
amfiteatru în jurul Podişului Transilvaniei: munţi, dealuri subcarpatice, podişuri şi
câmpii, la care se adaugă litoralul marin şi Delta Dunării. Acestor mari unităţi de relief le
corespund diverse peisaje morfobiopedoclimatice şi o istorie multimilenară de cultură şi
civilizaţie, care conferă României un potenţial turistic de mare originalitate, complexitate
şi valoare turistică recunoscute pe plan mondial.
Regionarea turistică are la bază componentele naturale, definitorii în structura
peisagistică şi a resurselor turistice şi care polarizează activitatea turistică din România.
Se disting, astfel, 4 regiuni turistice: Carpaţii României, Dealurile şi Podişurile,
Câmpia şi Dealurile joase şi Litoralul românesc al Mării Negre; 10 subregiuni turistice:
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului şi Munţii Apuseni; Dealurile
subcarpatice şi Dealurile de podiş; Câmpia Română şi Câmpia şi Dealurile de Vest; Delta
Dunării şi Litoralul românesc al Mării Negre; mai multe areale turistice, centre, localităţi
şi staţiuni turistice delimitate în cadrul subregiunilor turistice (Glăvan, 1995).
8.1. Carpaţii României

Carpaţii Româneşti, atât prin desfăşurarea lor, pe circa o treime din suprafaţa ţării
(66.303 kmp), cât şi prin poziţia centrală, configuraţia generală şi altitudinală, se impun
ca un component de bază în structura geografică şi peisagistică a României. Cu aceeaşi
importanţă se înscriu şi în activitatea de turism prin bogăţia şi varietatea potenţialului lor
turistic.
Sistemul carpatic din ţara noastră se caracterizează prin trei trăsături generale şi
anume (Glăvan, 1978, 1992):
a) diversitatea de aspecte peisagistice, care, prin specificul şi modul de îmbinare în
spaţiu, conferă originalitate şi atractivitate turistică munţilor, făcându-i căutaţi de către
turişti în orice anotimp.
Această caracteristică este dată de: particularităţile diferitelor structuri geologice şi
tipuri de relief (glaciar, carstic, vulcanic, petrografic, structural etc.); diferenţierile
altitudinale şi geologice întâlnite în mod frecvent, îndeosebi în Carpaţii Occidentali;
alternanţa munţilor cu depresiunile şi culoarele de vale, varietatea şi configuraţia
învelişului vegetal, de la pădurile de foioase şi conifere până la pajiştile montane şi
alpine, care alternează sau se întrepătrund în funcţie de condiţiile naturale concrete;
201
întinsa şi diversa reţea de râuri, izvoare minerale şi lacuri, felurite după origine şi
caracterele fizico-chimice ale apei; bogăţia faunistică şi piscicolă etc.; frumuseţea şi
specificul gospodăriilor ţărăneşti, care urcă până la 1.200-1.300 m în munte, sau a
oraşelor şi staţiunilor turistice, care întregesc farmecul natural al munţilor.
Toate acestea se îmbină armonios, dar se diferenţiază în teritoriu, creând
originalitatea şi atractivitatea peisagistică mai sus amintită.
b) marea complexitate de potenţial turistic ca structură şi volum, în care se
regăsesc importante resurse turistice generatoare de turism şi anume: întins domeniu
schiabil de la 800 m până la 2.000 m, dar cu optim între 1.500 şi 1.800-1.900 m, cu
expuneri nordice, nord-estice sau nord-vestice, cu un climat moderat, confort termic,
viscole reduse, avalanşe puţine etc. ca în Munţii Bucegi, Parâng–Cindrel, Ţarcu–Muntele
Mic, Semenic, Vlădeasa–Muntele Mare, Rodna etc.; domeniu alpin la peste 1.900-2.000 m
(îndeosebi în Carpaţii Meridionali), dar şi montan, pentru drumeţie; fond balnear bogat şi
diversificat (ape minerale, nămol de turbă şi gaze terapeutice, bioclimat etc.); reţea de
râuri şi lacuri variate; fond cinegetic de mare valoare şi piscicol; păduri de interes social-
recreativ, dar şi ştiinţific; rezervaţii naturale şi parcuri naţionale; domenii pentru
practicarea alpinismului şi speoturismului, legături lesnicioase rutiere şi feroviare etc.
c) multiple posibilităţi de dezvoltare a turismului ceea ce dă o funcţionalitate
complexă Carpaţilor Româneşti în tot timpul anului, dar cu precădere iarna şi vara.
Se pot practica mai mult de zece forme de turism, după cum urmează: drumeţie,
odihnă, sporturi de iarnă, tratament balnear, de interes ştiinţific, pentru cunoaştere,
ecoturism pentru alpinism şi speoturism, vânătoare şi pescuit sportiv, pentru agrement
nautic, foto-safari, sporturi de aventură etc.
În cadrul Munţilor Carpaţi se remarcă o mare diferenţiere între masivele montane
după valoarea şi complexitatea de potenţial sau preponderenţa unor anumite componente,
care dau nota dominantă în turism.
Astfel, în Carpaţii Orientali, apele minerale prin bogăţia şi valoarea balneară sunt
principalii factori generatori de turism, după cum, în Carpaţii Meridionali, varietatea
peisagistică şi mai ales peisajele alpine-glaciare şi calcaroase, ca şi întinsele domenii
schiabile dau atractivitate turistică deosebită a acestora.
În Carpaţii Româneşti se individualizează mai multe subregiuni şi areale turistice
(Glăvan, 1995):
8.1.1. Carpaţii Orientali

Carpaţii Orientali se înscriu cu un potenţial turistic destul de variat, în care se
remarcă, în primul rând, apele minerale, apoi aspectele peisagistice date de varietatea de
relief, cursurile şi oglinzile de apă, frumuseţea pădurilor de conifere, domeniul schiabil şi
condiţiile climatice propice sporturilor de iarnă etc., la care se adaugă un bogat fond
cultural-istoric.
Beneficiază de o reţea densă de căi ferate şi artere transcarpatice, Carpaţii Orientali
fiind străbătuţi, transversal, de 14 drumuri naţionale şi 6 căi ferate ce leagă Maramureşul
sau Transilvania cu Moldova, iar longitudinal, de o magistrală paralelă, rutieră şi
feroviară (Braşov – Sf. Gheorghe – Băile Tuşnad – Gheorgheni – Topliţa – Deda), care
accede în Muntenia.
202
În cadrul potenţialului turistic, apele minerale ocupă un loc important prin
răspândirea şi varietatea lor.
Apele minerale de tip mixt, bicarbonatate, clorurate, sodice, alcaline, sulfuroase
etc., cu o mare valoare terapeutică atestată încă din secolul al XVI-lea sunt utilizate în
cura internă, în terapia afecţiunilor tubului digestiv, hepatobiliare, endocrine, urologice,
nevroze astenice etc., iar în cura externă pentru bolile cardio-vasculare, reumatismale, ale
aparatului respirator şi sistemului nervos periferic. Principalele staţiuni balneo-
climaterice sunt: Vatra Dornei, Băile Tuşnad, Covasna, Borsec, Sângeorz-Băi, Slănic-
Moldova, Bálványos.
Apele minerale carbogazoase sau mixt-carbogazoase sunt utilizate în terapia
afecţiunilor cardio-vasculare, ale tubului digestiv în staţiuni ca Borsec, Vatra Dornei,
Sângeorz-Băi, Covasna, Băile Tuşnad etc., iar cele clorosodice în terapia afecţiunilor
reumatismale la Ocna Şugatag şi Coştiui în depresiunea Maramureş sau la Slănic-
Moldova.
Ape termominerale (23-30°C), bicarbonatate, sulfuroase, sodice sunt folosite în
cura antireumatismală la Băile Tuşnad, Topliţa, Brad, Miercurea Ciuc, Siriu.
Nămolul de turbă este exploatat la Poiana Stampei şi utilizat în bolile reumatismale
la Vatra Dornei.
Emanaţiile de dioxid de carbon (CO2), legate de acelaşi lanţ vulcanic, sunt
valorificate ca mofete naturale sau artificiale în tratarea afecţiunilor respiratorii şi
cardiovasculare. Mofete cu CO2 se găsesc la Băile Tuşnad, Covasna, Sângeorz-Băi,
Vatra Dornei, Borsec, Harghita-Băi etc.
Aspecte peisagistice de mare atractivitate: în Munţii Rodna, Obcinele Bucovinei,
Munţii Bârgăului, în depresiunile Maramureş, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc şi
Giurgeu-Ciuc, pe valea Bistriţei, în Defileul Mureşului între Deda şi Topliţa, Cheile
Bicazului etc.
Forme de relief de mare spectaculozitate (mai ales carstice şi stânci bizare), în
munţii Rodna, Ceahlău, Rarău-Giumalău, Ciucaş, Piatra Mare, Postăvaru etc., masive cel
mai intens circulate de turişti.
Lacurile, mai reduse la număr, dar de mare pitoresc, cum sunt cele glaciare: Lala şi
Buhăiescu din Munţii Rodna; sau cele vulcanice – Sf. Ana din Munţii Ciomatu –
Harghita şi de baraj natural – Lacu Roşu de pe Valea Bicazului – unicate în ţară; fie cele
antropice de pe valea Bistriţei (Izvorul Muntelui, Pângăraţi şi Vaduri), Firiza din Munţii
Gutâi, Poiana Uzului de pe râul Trotuş şi Paltin pe râul Doftana.
Domeniul schiabil ocupă spaţii reduse, date fiind gradul ridicat de împădurire şi
altitudinea redusă a munţilor şi este într-o mică măsură amenajat. Mai extins se află în
Munţii Rodna, Obcinele Bucovinei, Ceahlău, Gutâi, Ciucaş, Baiului (Gârbovei),
Postăvaru şi Piatra Mare.
Stratul de zăpadă de peste 10 cm grosime durează circa 160-180 zile/an în Munţii
Rodna (staţia Iezer), 140 zile/an în Rarău, 135 zile/am în Ceahlău, 120 zile/an în Munţii
Vrancei şi 120 zile/an în Postăvaru (Poiana Braşov).
Domeniul alpin cu pajişti şi întinse locuri de belvedere este destul de redus (numai
în Munţii Rodna, Ceahlău, Ciucaş şi Rarău), în restul munţilor predominând culmile
montane cu altitudini medii 1.200-1.300 m în nord şi 1.500-1.700 m la sud, acoperite de
păduri sau păşuni montane, element mai puţin favorabil drumeţiei montane.
203
Domeniul pentru alpinism, reprezentat în Munţii Rarău, Ceahlău, în Cheile
Bicazului, Piatra Mare, Rodna etc.
Domeniul cinegetic de mare bogăţie şi valoare a trofeelor de: urs, cerb, mistreţ,
cocoş de munte, mai ales în masivele Harghita – Gurghiu, Bârgău – Călimani, Bistriţa –
Tarcău, Maramureş – Rodna etc.
Domeniul piscicol, reprezentat prin arealul păstrăvului, larg extins în tot lanţul
montan.
Rezervaţii naturale de mare interes pentru specialişti, dar mai puţin accesibile
turismului de masă: Pietrosu Rodnei (peisaj alpin, elemente floristice, capra neagră,
marmota alpină), Cornedei – Ciungii Bălăsinii şi Lala–Bila în Munţii Rodnei şi
Maramureşului (pentru cocoş de mesteacăn), abrupturile Ceahlăului, Cheile Bicazului –
Lacu Roşu, Pietrele Roşii de la Tulgheş (floră şi peisaj), Lacul Sf. Ana (monument al
naturii), Valea Vaserului şi Bistriţa Aurie (lostriţă, peşte relict glaciar), Codrii de molid ai
Slătioarei din Munţii Rarău, turbăriile de la Poiana Stampei (Vatra Dornei), Borsec,
Bilbor şi Luci din Munţii Harghita etc.
Prin Legea nr. 5/2000 s-au constituit 4 zone protejate – parcuri naţionale – în
Carpaţii Orientali şi anume: Rodna, Călimani, Cheile Bicazului – Hăşmaş şi Ceahlău şi
numeroase rezervaţii naturale şi monumente ale naturii.
Componentele cultural-istorice, într-o mare varietate de obiective, completează în
mod armonios cadrul natural. Cele mai reprezentative sunt:
• vestigiile arheologice din epocile dacică: Bâtca Doamnei (de pe Valea Bistriţei)
şi Covasna şi romană: castrul roman de la Breţcu-Augustin din defileul Oltului.
• mânăstirile din Bucovina cu fresce exterioare (XV-XVI), monumente istorice şi
de artă de valoare universală de la Voroneţ, Humor, Suceviţa, Moldoviţa şi Arbore, toate
din Munţii Obcina Mare.
• bisericile din Maramureş, monumente istorice şi de arhitectură populară realizate
din lemn, în secolul XVI-XVIII şi renumite peste hotare: Bogdan Vodă, Ieud, Rozavlea,
Deseşti, Călineşti, Surdeşti (cea mai înaltă biserică de lemn din lume, 56 m) etc.
• bisericile – monumente istorice şi de arhitectură ale stilului gotic, zvelte, cu
turnuri şi clopotniţe înalte, întâlnite în mai multe localităţi din depresiunile Ciuc, Giurgeu
şi Braşov – Biserica Neagră, veche de aproape şapte sute de ani, este cea mai
reprezentativă; aici se dau concerte de orgă.
• construcţiile feudale de importanţă strategică, castele şi renumitele cetăţi
ţărăneşti săseşti din secolele XIII-XVII, cum sunt cele de la Codlea, Racoş, Feldioara,
Râşnov, Prejmer, Hărman etc. din depresiunea Braşov.
• bisericile fortificate din secolele XIII-XVI specifice sudului Transilvaniei,
monumente ecleziastice săseşti renumite şi unicate în estul Europei prin zidurile
împrejmuitoare şi întâlnite la Hărman, Halchiu, Ghelniţa, Sf. Gheorghe etc.
• elementele etnofolclorice de mare bogăţie, varietate şi valoare ca portul popular,
ocupaţiile tradiţionale ce se păstrează aproape intacte în zonele etnofolclorice: Oaş,
Maramureş, Năsăud, Dorna, Câmpulung Moldovenesc, Braşov etc. Necesitatea
conservării unor asemenea valori ca prelucrarea lemnului, artizanatul, ceramica,
arhitectura populară, a impus crearea în aer liber – la Sighetul Marmaţiei (pe dealul
Dobăieş) şi la Negreşti – Oaş – a unor valoroase rezervaţii de arhitectură populară –, iar
la Câmpulung Moldovenesc se află cel mai reprezentativ muzeu al prelucrării lemnului.
204
• ocupaţiile tradiţionale şi meşteşugăreşti: sculptura în lemn şi prelucrarea
acestuia (Vadu Izei, Mara, Bârsana în Maramureş; Ciocăneşti şi Cârlibaba în Obcina
Mestecăniş); olăritul (Săcel–Maramureş, Prundul Bârgăului – Munţii Bârgău); artizanat
(depresiunea Maramureş, Obcine – Dorna – Câmpulung Moldovenesc, Năsăud –
Bârgău, Giugeu, Ciuc, Gurghiu etc.), port popular, folclor coregrafic, muzical şi literar în
toate satele din depresiunile amintite mai sus, importante zone etnografice de pe văile
care străbat munţii; manifestări tradiţionale întâlnite pretutindeni în lanţul montan, legate
de tradiţiile păstoritului (Oaş, Maramureş, Dorna etc.), de obiceiurile de iarnă (din
Maramureş şi Oaş) sau de alte evenimente, ca sărbătoarea muntelui Ceahlău (6 august).
În cadrul Carpaţilor Orientali se disting, prin varietatea, complexitatea şi
spectaculozitatea atracţiilor turistice următoarele areale turistice:
Munţii Rodna (2.303 m în vârful Pietrosul Rodnei) se înscriu prin: peisaj alpin
deosebit de pitoresc, cu relief spectaculos (circuri şi văi glaciare, creste şi stâncării,
grohotişuri); domeniu alpin cu o largă belvedere peste regiunile vecine; lacuri glaciare
(28), Buhăescu, Lala, fiind cele mai importante; râuri, cascade (Cascada Cailor de lângă
complexul Borşa); rezerve de bioxid de carbon pe valea Fântânii, utilizate ca mofetă la
hotelul Bradul şi la spitalul din oraşul Borşa (în afecţiunile cardiovasculare, circulaţie
periferică); domeniu pentru alpinism (71 trasee); domeniu schiabil important (unde
stratul de zăpadă se menţine 4-5 luni pe an, cu pârtii pe Buza Dealului (inclusiv
trambuline de 30 şi 70 m pentru sărituri) şi în zona telescaunului; vegetaţia alpină cu
numeroase relicte glaciare; rezervaţii ştiinţifice (acum parc naţional): Pietrosul Rodnei şi
Bila-Lala cu elementele floristice (relicte glaciare, endemisme) şi faunistice ocrotite
(capra neagră şi marmota – colonizate cu succes); aspecte peisagistice spectaculoase,
relief şi lacuri glaciare etc., trasee turistice de creastă (21); marcaje bine întreţinute.
Forme de turism: odihnă şi sporturi de iarnă; drumeţie montană (cu cortul);
tratament balnear; turism de cunoaştere, profesional, ecoturism.
Destinaţii: staţiunea Borşa (tratament balnear, odihnă şi recreere, sporturi de iarnă;
hoteluri, vile, pensiuni turistice; telescaun, teleschi, pârtii de schi; acces pe drumuri
modernizate. Pe versantul sudic, pe culoarul Someşului, staţiunea balneară Sângeorz-Băi:
ape carbogazoase, bicarbonatate, gaze terapeutice; hoteluri, vile, bază de tratament,
mofetă.
Ţara Maramureşului, drenată de Tisa şi cei doi afluenţi Iza şi Vişeu, este
adăpostită şi parcă „lipită” de culmile Munţilor Maramureş şi Rodna la nord-est şi Ţibleş
– Gutâi – Oaş la sud şi vest şi se remarcă prin marea frumuseţe a peisajelor şi hărnicia
maramureşenilor.
Vatră de străveche locuire dacică, Ţara Maramureşului se impune prin creaţiile
artistice de mare acurateţe materializate în cergi, covoare, ştergare, cojoace şi pieptare
etc., în renumitele porţi de lemn împodobite cu motive vechi stilizate (floarea soarelui,
soarele, frânghia, pasărea etc.) de pe văile Izei, Mara, Vişeu, cu arhitectura autentică şi de
mare originalitate exprimată în casele construite din bârne de brad sau stejar cioplit cu
barda, dar, mai ales, în bisericile din lemn, în care arta populară a ajuns la înaltă
perfecţiune, multe dintre acestea fiind incluse pe lista Patrimoniului Mondial Cultural –
UNESCO. Se mai evidenţiază originalitatea portului popular şi a folclorului tipic
maramureşan, manifestările tradiţionale legate de sărbătorile de iarnă (Sighetu
205
Marmaţiei) sau muncile agricole (Tânjaua de la Hoteni) şi nu în ultimul rând Cimitirul de
la Săpânţa, o îmbinare originală între pictură, sculptură şi poezie.
Remarcăm câteva centre de creaţie artistică: Hoteni, Bârsana, Mara, Sat Şugatag,
Vadu Izei, Dragomireşti, Săcel (ceramică roşie), Dealul Dobăieş – Sighetu Marmaţiei
(muzeul satului maramureşan în aer liber) etc., iar bisericile de lemn se găsesc
pretutindeni în depresiune: Ieud (biserica din Deal, 1364, cea mai veche, biserica din
Vale, 1717), Bogdan Vodă (1722), Rozavlea (1717), Strâmtura (1661), Bârsana (1364),
Budeşti, Sârbi, Sat Şugatag, toate din secolele XVII-XVIII etc.
Valoarea etnografică a satelor, peisajele de mare pitoresc au permis apariţia
agroturismului în sate ca Vadu Izei, Bogdan Vodă, Botiza.
Forme de turism: cultural, religios, odihnă, recreere, cură balneară, agroturism.
Destinaţii: Localităţi turistice polarizatoare: Sighetu Marmaţiei şi Vişeu de Sus,
staţiuni turistice: Ocna Şugatag (balneoclimaterică).
Ţara Lăpuşului, cuprinsă între munţii vulcanici Gutâi şi Ţibleş la nord şi est şi
Podişul Someşan la sud şi vest, reprezintă o entitate etnofolclorică intrată deja în circuitul
turistic.
De renumele acestei „ţări” se leagă portul şi folclorul popular (Lăpuş, Cupşeni,
Libotin), arhitectura populară cu casele de lemn în formă de con şi cu pante repezi
(Rogoz, Lăpuş, Groşi, Cupşeni, Răzoare etc.) şi bisericile de lemn (Surdeşti – 1721, cu
cea mai înaltă turlă, 56 m, Libotin, Groşi, Plopiş (1796), Budeşti), manifestările populare
tradiţionale.
În satul Siseşti se află biserica Unirea tuturor românilor construită de marele om
politic Lucaciu Vasile în 1890, iar în satul Rohia, renumita mânăstire cu acelaşi nume.
Cadrul natural de un pitoresc aparte, apele minerale de la Dăneşti, Cărbunari, Stoiceni
întregesc zestrea turistică.
Forme de turism: cultural, religios, agroturism, balnear.
Destinaţii: Localitatea polarizatoare pentru turism: Târgu-Lăpuş. Localităţi
balneare: Dăneşti, Cărbunari, Stoiceni.
Ţara Oaşului, străjuită de culmile vulcanice ale Munţilor Oaş şi Gutâi, cu peisaje
de mare frumuseţe, ape minerale (Bixad, Valea Măriei), are o istorie ce se leagă de dacii
liberi, a căror civilizaţie dăinuie şi astăzi.
Satele din Ţara Oaşului se remarcă în mod deosebit prin elementele etnofolclorice
pe care le conservă şi cărora le conferă originalitate şi o incontestabilă valoare turistică.
Folclorul renumit prin „danţul” şi „ţipuiturile” (strigăturile), portul popular, care
aminteşte de îmbrăcămintea dacilor (clop, straiţă, zgardă), creaţia artizanală, ceramica de
Vama, tradiţiile şi obiceiurile străvechi („sâmbra oilor”), arhitectura caselor dau farmecul
şi originalitatea acestui ţinut.
Forme de turism: cultural, cură balneară, agroturism.
Destinaţii: Negreşti-Oaş (cu muzeu etnografic în aer liber); localitatea balneară
Valea Măriei.
Munţii Gutâi (1.443 m), mai împăduriţi; rezervaţia geologică „Creasta Cocoşului”,
domeniu schiabil amenajat la Mogoşa (2 pârtii); trasee pentru alpinism (9); poteci cu
marcaj mai slab întreţinut (19). Forme de turism: odihnă şi sporturi de iarnă, drumeţie
montană. Destinaţii: cabana Mogoşa şi Complexul Izvoarele; telescaun şi teleschi, pârtie
de schi la Mogoşa; acces pe drum modernizat.
206
Obcinele Bucovinei: Mestecăniş (1.588 m), Feredeului (1.376 m) şi Obcina Mare
(1.223 m), şi depresiunile Câmpulung Moldovenesc şi Humorului, intens umanizate,
unde gospodăriile ţărăneşti urcă până la 1.200-1.300 m, etalează aspecte peisagistice
pitoreşti, cu păşuni şi păduri de conifere; întinse domenii schiabile neamenajate;
rezervaţii naturale: Lucina, Tinovul Găina, Tinovul Poiana Stampei; poteci turistice, în
parte nemarcate. Forme de turism: turism de cunoaştere, drumeţie, schi alpin şi îndeosebi
schi de fond; agroturism; acces pe drumuri modernizate. Destinaţii: cabane: Mestecăniş
şi Putna; popas turistic: Suceviţa; hoteluri: Câmpulung Moldovenesc; telescaun şi pârtie
de schi la Câmpulung Moldovenesc.
Depresiunea Dornelor are o valoare turistică reprezentativă prin bogăţia de ape
minerale cu calităţi terapeutice renumite, ape carbogazoase, bicarbonatate, feruginoase
etc. (Vatra Dornei, Poiana Negrii, Şaru Dornei, Neagra Şarului etc.), nămolul terapeutic
de la Poiana Stampei (Tinovul Mare), domeniul schiabil pe versanţii limitrofi, peisaje
pitoreşti, cheile Bistriţei, la Zugreni, un bogat fond piscicol şi tradiţii etnofolclorice.
Forme de turism: tratament balnear, odihnă, recreere, sporturi de iarnă, turism rural.
Destinaţii: staţiunea balneoclimaterică Vatra Dornei cu baze de tratament, piscine, pârtie
de schi şi telescaun; hoteluri, vile, pensiuni turistice, cazinou.
Munţii Rarău-Giumalău (1.651, respectiv 1.857 m). Primul impresionează prin
relieful carstic, domeniu pentru alpinism (2 trasee); domeniu schiabil restrâns,
neamenajat; poteci marcate (24); rezervaţia forestieră „Codrii de la Slătioara” (arborete
seculare de molid, pin, tisă, fag); rezervaţia complexă de floră şi peisaj Pietrele Doamnei.
Al doilea masiv, Giumalău, format din cristalin, se impune prin alternanţa peisagistică
dată de masivele păduri de molid şi păşuni montane, valea Bistriţei cu cheile Zugreni şi
schitul Chiril, rezervaţia Giumalău (păduri de molid); Forme de turism: odihnă, drumeţie
montană, turism de cunoaştere, ecoturism. Destinaţii: cabanele Rarău şi Zugreni.
Depresiunea Borsec la limita munţilor Călimani, Giurgeu şi Bistriţei, cu staţiunea
balneoclimaterică Borsec; ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice,
magneziene. Forme de turism: tratament balnear, odihnă; vile, bază de tratament.
Munţii Ceahlău (1.907 m) cu aspecte peisagistice de mare frumuseţe, relief
pitoresc dezvoltat pe conglomerate: abrupturi, brâne, stânci cu forme bizare (Panaghia,
Toaca, Căciula Dorobanţului, Sfinxul, Porumbelul etc.); platou la peste 1.800 m cu o
largă belvedere; rezervaţie ştiinţifică cu zadă (un conifer relict glaciar) şi peisaj
spectaculos pe abruptul estic; domeniu schiabil atât pe platou (150 zile/an cu strat de
zăpadă, cât şi la poale, 60-70 zile/an strat de zăpadă), dar neamenajat; 19 poteci marcate;
domeniu pentru alpinism (12 trasee); acces uşor pe drum modernizat. Forme de turism:
turism de cunoaştere, ecoturism, odihnă; drumeţie montană; alpinism; speoturism,
sporturi de iarnă. Destinaţii: staţiunea de odihnă Durău; cabane: Dochia; Fântânele;
Izvorul Muntelui; Baraj Bicaz.
Valea Bistriţei flancată de peisajele deosebite date de munţii de de fliş (Bistriţei,
Stânişoarei, Tarcău, Goşmanu) bine împăduriţi, cu un fond cinegetic şi piscicol
reprezentative, se înscrie cu lacul Izvorul Muntelui şi salba de lacuri din avale, de mare
frumuseţe şi cu satele limitrofe, care etalează valenţe turistice interesante pentru
agroturism.. Forme de turism: odihnă, recreere, turism rural, drumeţie montană, sporturi
nautice, vânătoare şi pescuit sportiv. Destinaţii: cabane: Izvorul Muntelui, Baraj-Bicaz.
207
Munţii Hăşmaş (1.792 m) se impun prin pitorescul relief carstic cu abrupturi,
stâncării, peşteri; Cheile Bicazului – Lacul Roşu şi Pietrele Roşii – Tulgheş, rezervaţii
naturale cu peisaj spectaculos, elemente floristice rare, înglobate în Parcul Naţional
Cheile Bicazului – Lacu Roşu; trasee montane (19); domeniu schiabil neamenajat;
accesibilitate pe drum modernizat. Forme de turism: de cunoaştere, ecoturism, odihnă-
recreere, drumeţie montană, alpinism, speoturism, sporturi de iarnă. Destinaţii: staţiunea
de odihnă Lacu Roşu; cabane: Cerbul, Suhard, Piatra Singuratică.
Munţii Harghita (1.800 m), munţi vulcanici cu cratere bine păstrate, împăduriţi cu
conifere; aspecte peisagistice atractive; lacul Sf. Ana cantonat în craterul Ciomatu, de
lângă staţiunea Băile Tuşnad – rezervaţie naturală ca şi mlaştinile Luci şi Mohoş; ape
minerale carbogazoase, feruginoase şi mofete la Harghita Băi (staţiune locală, vile,
cabane, camping, mofete) şi Sântimbru Băi (staţiune locală, vile, camping, mofete, bază
de tratament); domeniu schiabil amenajat la Harghita Băi şi la Harghita – Mădăraş;
poteci marcate (25). Forme de turism: odihnă, tratament balnear; drumeţie montană;
sporturi de iarnă; turism de cunoaştere, agroturism. Destinaţii: cabane: Sf. Ana;
Harghita-Mădăraş, Harghita Băi; teleschiuri: 2 la Harghita Băi, 2 la Harghita-Mădăraş, 6
pârtii de schi. La limita cu Munţii Giumalău: staţiunea Izvorul Mureşului: vile, pârtie de
schi (neamenajată) (Munţii Gurghiu, Munţii Giurgeu, Harghita, Hăsmas şi Ciuc).
Depresiunea Giurgeu-Ciuc, încadrată într-un peisaj montan de mare frumuseţe,
dispune de importante rezerve de ape carbogazoase, bicarbonatate, calcice, sodice şi chiar
termale (Băile Tuşnad şi Topliţa), de o zestre etnofolclorică, biserici – monumente
istorice, vestigii medievale, palate etc. Forme de turism: turism de tratament balnear,
cultural, odihnă, recreere, tranzit. Destinaţii: staţiunea balneară Băile Tuşnad cu peste
1.500 locuri în hoteluri, vile, pensiuni turistice, camping; 2 baze de tratament, piscine.
Localităţi balneare: Jigodin, Dăneşti, Cârţa, Remetea (baze de tratament empirice); centre
turistice: Miercurea Ciuc; localităţi turistice: Gheorgheni.
Munţii Ciucaş (1.954 m) se impun prin spectaculozitatea formelor de relief sculptate
în conglomerate (abrupturi, stânci cu forme bizare, grohotişuri, stâncărie) şi aspecte
peisagistice; domeniul schiabil neamenajat; rezervaţii naturale: Tigăile Mari – vf. Ciucaş,
Zăganu – Gropşoarele; trasee turistice bine întreţinute (14); trasee de alpinism puţine (1);
acces uşor pe drum modernizat. Forme de turism: drumeţie montană, odihnă; sporturi de
iarnă. Destinaţii: complexul turistic Cheia, cabanele Babarunca, Muntele Roşu şi Ciucaş.
Munţii Baiului şi Gârbova (1.895 m) se remarcă prin varietatea aspectelor
peisagistice şi un întins domeniu de păşuni montane ce oferă o largă privelişte în
împrejurimi, dar mai ales prin domeniul schiabil, în mare parte amenajat în apropierea
staţiunii Predeal (7 km lungime); trasee montane bine marcate (7); accesibilitate uşoară.
Forme de turism: sporturi de iarnă; odihnă; drumeţie montană. Destinaţii: staţiunea
Predeal; cabanele: Gârbova, Clăbucet-sosire, Susai, Piscul Câinelui; telescaune,
teleschiuri, babyschi, pârtii de schi.
Munţii Piatra Mare (1.843 m). Formele carstice spectaculoase (abrupturi, stâncării,
peşteri, chei) şi cele pe conglomerate (abruptul Gârcinului) dau nota dominantă a
peisajului; domeniu de schi destul de extins, dar puţin amenajat (Baciu, Bunloc); trasee
pentru alpinism (11); marcaje bine întreţinute (15 trasee); accesibilitate uşoară. Forme de
turism: drumeţie montană, sporturi de iarnă, odihnă, alpinism, speoturism. Destinaţii:
cabanele Bunloc, Baciu, Dâmbu Morii, telescaun (Baciu-Bunloc şi Bunloc).
208
Munţii Postăvaru (1.798 m). Peisagistic se impun printr-o varietate a reliefului
carstic (abrupturi, creste şi stâncării, stânci cu forme bizare, chei şi covorul vegetal
specific calcarelor). Prin configuraţia pantelor şi a culmilor, graduarea altitudinală pe
circa 800-900 m şi expoziţiile mai umbrite oferă un important domeniu schiabil, în cea
mai mare parte amenajat (18 km, 13 pârtii), ceea ce permite dezvoltarea sporturilor de
iarnă, cu toate că stratul de zăpadă schiabil are o durată mai redusă faţă de restul
masivelor 100/120 zile/an); domeniul montan înalt, cu belvedere înspre zonele limitrofe;
domeniu pentru alpinism (32 trasee); trasee montane marcate (23); accesibilitatea uşoară.
Forme de turism: odihnă şi recreere, sporturi de iarnă; drumeţie montană; alpinism.
Destinaţii: staţiunea Poiana Braşov; cabane: Postăvaru, Cristianul Mare, Cheia;
telecabine, telegondole, telescaune, teleschi.
Depresiunea Braşov este una dintre cele mai reprezentative unităţi sub aspect turistic.
Alături de atractivitatea şi varietatea peisagistică a munţilor limitrofi (Perşani, Bodoc,
Baraolt, Nemira, Vrancei şi Întorsurii), ca şi a depresiunii, densitatea căilor de comunicaţie,
se impun bogăţia de ape minerale şi mofetele de la Covasna, ca şi valoarea patrimoniului
cultural-istoric. Apele minerale sunt de o mare diversitate, ape carbogazoase, bicarbonatate,
simple sau carbogazoase (Covasna, Bodoc, Biborţeni, Malnaş-Băi, Vâlcele, Turia), uşor
feroase (Zizin, Bodoc) sau slab clorurate sodice (Malnaş-Băi) şi sunt recunoscute prin
calităţile terapeutice, fie ca ape de masă. De aceea, unele localităţi cu resurse au devenit, în
timp, renumite staţiuni balneare (Covasna) sau centre de îmbuteliere a apei minerale
(Biborţeni, Bodoc, Zizin). Atracţii turistice de mare interes sunt şi obiectivele cultural-
istorice dispersate în multe aşezări rurale sau concentrate în oraşe ca Braşov, Târgu
Secuiesc, Codlea, Sfântu Gheorghe. Se impun astfel: bisericile fortificate din secolele
XIII-XVI întâlnite la Halchiu, Hărman, Ghelniţa, Sfântu Gheorghe, cetăţile ţărăneşti de la
Prejmer, Râşnov, Feldioara, Codlea, Racoş, Hărman, fie bisericile gotice precum Biserica
Neagră din Braşov sau bisericile baroce din toate oraşele amintite.
Ansamblurile arhitecturale medievale, edificii arhitectonice renascentiste sau
baroce, alături de numeroase muzee, dau patina vremii şi atractivitatea turistică, oraşului
Braşov şi la scară mai mică oraşelor Târgu-Secuiesc, Sfântu Gheorghe şi Codlea. Forme
de turism: turism cultural-religios, de tranzit, tratament balnear, odihnă şi recreere,
agroturism. Destinaţii: staţiunea balneară Covasna (hoteluri, vile, baze de tratament);
staţiunile locale Malnaş-Băi şi Vâlcele (vile, pensiuni turistice, baze de tratament); centre
turistice: Braşov (hoteluri). Localităţi turistice: Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc.
Clăbucetele Predealului (1.282 m) se remarcă prin aspectele peisagistice pitoreşti
şi domeniul schiabil, în parte amenajat. Destinaţie: odihnă-recreere, sporturi de iarnă,
drumeţie montană. Dotări: staţiunea Predeal; cabanele: Trei Brazi, Poiana Secuilor,
Timiş, Cerbul, Pârâul Rece, 9 pârtii de schi, teleschiuri.
8.1.2. Carpaţii Meridionali
Carpaţii Meridionali beneficiază de un important potenţial turistic, dar, mai ales, de
varietatea şi atractivitatea peisagistică, marea bogăţie a formelor glaciare şi carstice,
întinsele domenii alpine şi schiabile, mulţimea lacurilor glaciare etc.
Cu toată masivitatea lor, Carpaţii Meridionali sunt accesibili pe drumurile
transcarpatice modernizate, în parte, naţionale sau internaţionale şi care străbat defileele
Oltului şi Jiului, culoarele Bran-Rucăr şi Timiş-Cerna, Valea Prahovei, sau trec munţii, la
209
peste 2.000 m, ca Transfăgărăşanul şi „Transalpina” (peste Parâng – Cindrel), fie pe
magistralele feroviare ce urmăresc aceleaşi văi. O serie de drumuri forestiere sau
industriale pătrund, adânc, în interiorul munţilor (Bucegi, Şureanu, Lotru, Retezat,
Vâlcan, Cernei, Ţarcu etc.) uşurând accesul. Din acestea porneşte reţeaua de poteci
turistice, în mare majoritate marcate, care preiau fluxurile turistice spre cele mai înalte
culmi montane.
Potenţialul turistic natural, foarte variat, este reprezentat prin:
• un extins domeniu alpin – cel mai dezvoltat din Carpaţii Româneşti – care, prin
aspectele peisagistice, relieful şi lacurile glaciare, constituie atracţia turistică de bază şi
fondul drumeţiei montane (Munţii Retezat, Parâng, Bucegi, Făgăraş etc.).
• relieful glaciar, cel mai dezvoltat din Carpaţi cu circuri şi văi glaciare, creste alpine
semeţe, stâncării, grohotişuri etc. (Munţii Făgăraş, Retezat, Parâng, Ţarcu, Bucegi, Lotru).
• relief carstic bine dezvoltat (1.600 kmp, peste 400 peşteri), cu abrupturi
spectaculoase, chei şi defilee, peşteri, poduri suspendate, doline, peisaj agro-carstic etc.
(Munţii Bucegi, Parâng, Mehedinţi, Cerna, Vâlcan, Retezat etc.).
• impunătoare defileuri (Jiu, Olt), văi montane (Strei, Râul Sadu, Cerna) şi chei
(cheile Sohodolului, Gilortului, Olteţului, Bistriţei, Dâmboviţei etc.).
• lacuri glaciare – cele mai răspândite din Carpaţi – şi de un pitoresc deosebit
(Munţii Făgăraş, Retezat, Parâng, Ţarcu).
• lacuri antropice de interes hidroenergetic, dar care sporesc totodată atractivitatea
munţilor şi constituie destinaţii certe pentru turism: Vidraru pe Argeş, Vidra pe Lotru,
cele de pe Valea Cernei şi Bistriţei gorjene, Poiana Mărului (pe Bistra Mărului),
Negovanu pe valea Sadului, Sebeş pe valea Sebeşului, Gura Apei pe Râul Mare etc.
• întinse păduri de conifere şi foioase de mare interes estetic, recreativ, bioclimatic,
cinegetic etc.
• peisaje variate şi atractive, date de îmbinarea armonioasă a elementelor de mai
sus. Se întâlnesc: peisaje alpine de mare spectaculozitate şi sălbăticie, peisaje ale
pădurilor de conifere şi fag, peisaje ale defileelor şi depresiunilor, peisaje carstice de un
pitoresc aparte.
• domeniul schiabil ce se desfăşoară pe mari diferenţe altitudinale (între 1.000-2.000 m)
ceea ce permite persistenţa stratului de zăpadă între 180-200 zile/an (Munţii Parâng,
Făgăraş, Bucegi etc.).
• domeniul pentru alpinism destul de întins şi cuprinde trasee de toate dificultăţile
în Munţii Piatra Craiului, Bucegi, Retezat etc.
• bogat şi variat fond cinegetic – urs, cerb, căprior, mistreţ – şi piscicol – păstrăv,
lipan (Munţii Făgăraş, Parâng, Cindrel, Şureanu, Retezat, Godeanu, Ţarcu).
• apele minerale sulfuroase, clorurate, bromurate, calcice, sodice, magneziene,
oligominerale, termale la Băile Olăneşti şi Călimăneşti – Căciulata, la poalele Munţilor
Căpăţânii.
• apele termominerale, sulfuroase, clorurate, sodice, calcice, oligominerale şi
sulfuroase oligominerale (Băile Herculane).
• parcuri naţionale1 şi rezervaţii naturale: Parcul Naţional Retezat inclus pe lista
Naţiunilor Unite de parcuri şi rezervaţii naturale omoloage; alte zone protejate de interes
naţional în Munţii Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Grădiştea de Munte – Cioclovina (Munţii
Şureanu); Domogled – Valea Cernei; rezervaţii naturale: floristice şi peisagistice în Munţii
1
Prin Legea 5/2000 au fost declarate parcuri naţionale: Munţii Bucegi, Munţii Piatra
Craiului, Munţii Cozia, Grădiştea Muncelului (Munţii Şureanu) – Cioclovina, Domogled –
Valea Cernei, alături de Parcul Naţional Retezat.
210
Cozia, Bucegi, Domogled – Munţii Mehedinţi, Piatra Craiului etc.; rezervaţii speologice:
peşterile Cloşani (Munţii Mehedinţi), Muierilor (Munţii Parâng), Şura Mare şi Tecuri
(Munţii Şureanu) etc; rezervaţii forestiere: Pădurea de castan de la Tismana (Munţii
Vâlcan) etc.
Potenţialul turistic cultural-istoric cuprinde importante monumente istorice, vestigii
arheologice, muzee, elemente de etnografie şi folclor. Între cele mai importante amintim:
• vestigiile cetăţilor, fortificaţiilor şi construcţiilor religioase dacice de la Grădiştea
de Munte (cu Sarmizegetusa dacică), Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie etc. din Munţii
Şureanu, vechi de peste 2.080 de ani.
• vestigiile capitalei Daciei Romane – Sarmizegetusa Ulpia Traiana din
Depresiunea Haţeg.
• ruine ale castrelor şi băilor romane de la Călan, Tibiscum (Jupa şi Caransebeş),
Băile Herculane, Lainici şi Bumbeşti-Jiu etc.
• vestigii de cetăţi medievale: Podul Dâmboviţei, Poienari – Dâmboviţa,
Câmpulung şi Râu de Mori-Haţeg (cetatea Colţ).
Monumente istorice şi de arhitectură cum sunt castelele Peleş, Pelişor, Bran şi
Corvineştilor (Hunedoara) etc.
Edificiile de cult, renumite monumente istorice şi de artă medievală de la Cozia,
Bistriţa, Arnota, Hurezi, Polovragi (Munţii Căpăţânii), Lainici (Defileul Jiului), Tismana
(Munţii Vâlcan), Sinaia (Valea Prahovei), Sântămăria-Orlea, Densuş, Sânpetru (Haţeg).
Muzeele şi casele memoriale de la Nămăieşti, Băile Herculane, Sinaia, Petroşani,
Sarmizegetusa, Hunedoara, Deva etc.
Elemente de etnografie şi folclor, cu arhitectură populară, meşteşuguri, port şi folclor
tradiţionale, manifestări culturale străvechi întâlnite în localităţile din zonele etno-folclorice
Bran-Rucăr, Ţara Loviştei, Oltenia de sub Munte, Haţeg, Mărginimea Sibiului etc.
În ansamblul Carpaţilor Meridionali se individualizează prin particularităţile şi
pitorescul lor următoarele areale turistice montane:
Munţii Bucegi (2.505 m) – leagănul turismului montan românesc –, prin poziţia
geografică, frumuseţea peisajului, atracţiile turistice naturale şi domeniul schiabil,
amenajările tehnice, accesibilitatea uşoară, reprezintă unul din arealele montane cu cea
mai intensă circulaţie din Carpaţi. Se impun prin: abrupturile puternice, aproape verticale
şi de sute de metri înălţime şi mărginite de mari grohotişuri: prahovean la est (Caraiman,
Coştila) şi brănean la nord şi vest; văi şi circuri glaciare cu imense pânze de grohotişuri
de un pitoresc deosebit (Valea şi Hornurile Mălăieştilor); culmile semeţe cu vârfuri de
peste 2.300 m; creste şi muchii stâncoase de mare spectaculozitate (Vânturişul, Jepii Mari
şi Mici, Caraiman etc.); văi sălbatice cu cascade (Vânturiş, Urlătoarea, Caraiman, Valea
Jepilor, Valea Albă etc.); Valea Ialomiţei cu forme carstice de mare atractivitate (cheile
Urşilor, Peşterii, Coteanului, Tătarului, Zănoagei, Orzei, cascada Doamnele, Mecetul
Turcesc, Peştera Ialomiţei); platoul Bucegi situat la circa 2.000 m, cu întinse pajişti
alpine, pe care se înalţă impresionante forme de eroziune ca Sfinxul şi Babele, sau vârfuri
semeţe; lacul Scropoasa pe Valea Ialomiţei, lângă care a apărut acumularea Bolboci, în
apropierea cheilor Zănoagei; întins domeniu schiabil spre Valea Ialomiţei sau către
Prahova – Valea Dorului – Muntele Furnica (schi alpin), Piatra Arsă – Babele (schi
fond), în parte amenajat (Valea Dorului – Furnica); traseele pentru alpinism încadrate la
toate gradele de dificultate (256 trasee), ocupând primul loc prin măreţia pereţilor şi
211
dificultate; o reţea densă de poteci marcate şi bine întreţinute (25 trasee); rezervaţii
naturale: rezervaţia Bucegi, cu păduri de brad, fag, jnepenişuri, abrupturi (Piatra Albă,
Bucşoiu, Ţigăneşti – Gaura, Guţanu – Grohotişu); rezervaţii: Peştera Ialomiţei (225 ha),
cu forme carstice şi păduri de molid şi jnepenişuri; Poiana Crucii (Cocora) – floristică;
Lăptici (sub Munţii Lăptici) – turbărie; Babele – vegetaţie alpină specifică; Valea
Mălăieşti – Bucşoiu (capră neagră); geologică: Strunga – Vama. Forme de turism:
drumeţie montană, odihnă şi recreere, ecoturism, sporturi de iarnă, alpinism. Destinaţii:
staţiunile montane: Sinaia, Buşteni (hoteluri, vile, pensiuni turistice); cabane: 20 din care
6 de culme şi 8 de vale; 4 telecabine, 2 telescaune, teleschiuri, 16 pârtii de schi.
Culoarul Bran-Rucăr (1.254 m) reprezintă una dintre principalele axe turistice de
legătură între părţile centrală şi sudică ale ţării. Predomină ca atracţii turistice cele
naturale de mare spectaculozitate: forme carstice (cheile Dâmbovicioarei, Ghimbavului,
Rudăriţei; peşterile Dâmbovicioara, Urşilor, Colţu Surpat; abruptul vestic şi nord-vestic
al Bucegilor. Ca vestigii istorice se remarcă ruinele unor castre romane şi fortăreţe
feudale (Podu Dâmboviţei), castelul Bran. Se evidenţiază elementele de etnografie şi
folclor (artizanat, sculptură în lemn şi arhitectură populară, port popular, sărbători
tradiţionale) specifice aşezărilor rurale: Dragoslavele, Rucăr, Podu Dâmboviţei, Fundata,
Şirnea, Bran, Moeciu etc., unele dintre ele declarate „sate turistice”. Forme de turism:
agroturism, drumeţie montană, odihnă şi recreere, alpinism, speoturism, tranzit.
Destinaţii: cabane: Bran-castel, Brusturet; hanuri: Rucăr, Piatra Craiului, Bran, pensiuni
turistice rurale, vile.
Munţii Piatra Craiului (2.238 m) se evidenţiază ca o creastă calcaroasă
impunătoare şi prin numeroasele şi variatele forme carstice (chei, peşteri, doline);
important domeniu pentru alpinism (128 trasee); parc naţional pentru Carnivore Mari din
Carpaţi. Forme de turism: drumeţie montană (24 trasee); alpinism; speoturism; odihnă şi
recreere; ecoturism; sporturi de iarnă (Plaiul Foii). Destinaţii: cabane: Plaiul Foii, Gura
Râului, Curmătura; pensiuni turistice rurale în satele învecinate.
Munţii Făgăraş (2.544 m), cei mai înalţi din ţară, oferă numeroase atracţii naturale
şi antropice, precum: impunătorul peisaj alpin, dominat de o creastă lungă de circa 70
km, pe care sunt axate cele mai mari înălţimi din ţară; culmi semeţe şi văi abrupte; cel
mai extins (127 kmp) şi mai pitoresc relief glaciar din ţară (circa 175 de circuri şi 50 de
văi glaciare, vestigii ale gheţarilor cuaternari, creste, vârfuri, imense pânze de grohotiş
etc.); numeroase lacuri glaciare (30) situate la mare altitudine ca: Bâlea, Capra, Podragu
Mare, Avrig, Urlea etc.; întinse păduri de conifere; fond cinegetic bogat şi fond piscicol;
barajul şi lacul Vidraru de pe versantul sudic; Transfăgărăşanul, drum alpin, ce urcă la
2.050 m, străbătând creasta montană printr-un tunel lung de 890 m; o deasă reţea de
poteci marcate (54), care pornesc de pe versanţii nordici şi sudici sau de la extremităţile
de vest şi est, urmând creasta alpină; domeniul schiabil, neamenajat, dar concentrat pe
versantul nordic (Bâlea Lac) şi pe cel sudic; domeniul pentru alpinism (de vară, de iarnă
– creasta principală, circa 11 trasee); accesibilitatea pe drumurile forestiere. Forme de
turism: drumeţie montană; odihnă-recreere; cunoaştere; alpinism; sporturi de iarnă.
Destinaţii: cabane: 18 cu 913 locuri; telecabină Bâlea Cascadă – Bâlea Lac; pârtii de schi
naturale în Circul Bâlea.
Munţii Iezer (2.469 m) aflaţi în sud-estul Munţilor Făgăraş se prezintă ca o cunună
de culmi înalte şi golaşe depăşind pe alocuri altitudinile de 2.300-2.400 m, cu întinse
212
circuri glaciare şi câteva lacuri, păşuni montane şi alpine etc. care trezesc interesul
turiştilor. Se evidenţiază, ca atracţii turistice, peisajele alpine de mare pitoresc cu puncte
de belvedere şi panorame atractive, forme de relief glaciar (circuri, stâncării, grohotişuri,
creste), lacuri glaciare de mare pitoresc (Iezer), fond piscicol (păstrăv), stâne, ca punct de
sprijin pentru turişti, trasee turistice montane pitoreşti. Forme de turism: drumeţie
montană, cunoaştere. Destinaţii: cabane: Voina, Bătrâna; refugii turistice: Iezer, Cuca.
Defileul Oltului între Turnu Roşu (400 m) şi Cozia (309 m alt.), impunător prin
lungime (40 km) şi spectaculozitatea abrupturilor, constituie o axă turistică de importanţă
naţională şi internaţională (DN 7 – E 81). Pe lângă atracţiile naturale, se impune şi prin
noile realizări inginereşti: şoseaua suspendată, barajele lacurilor de acumulare şi salba de
hidrocentrale, care se îmbină armonios cu vestigiile istorice romane sau medievale
(Turnul Romanilor, mânăstirea Cozia); ape minerale bicarbonatate, sulfuroase, clorurate,
sodice etc. în staţiunile balneoclimaterice de renume internaţional Călimăneşti –
Căciulata – Cozia cu profil de cură internă (afecţiuni ale tubului digestiv şi hepatobiliare,
metabolice şi de nutriţie, ale rinichiului etc.) şi de cură externă (reumatismale,
ginecologice etc.) completează gama obiectivelor din defileu. Forme de turism: turism de
tratament balnear, cultural-religios, odihnă, recreere, tranzit. Destinaţii: hanul Lotrişor,
hotel la Brezoi; staţiunile balneare Călimăneşti – Căciulata – Cozia cu hoteluri, vile,
pensiuni turistice, baze de tratament, piscine.
Munţii Cozia (1.668 m) cu rezervaţia complexă, geologică de floră, faună şi zonă
protejată de interes naţional; forme de relief interesante, trasee montane marcate (10).
Forme de turism: drumeţie montană, ecoturism. Destinaţii: cabane: Valea Oltului, Cozia;
hanul Lotrişor.
Munţii Căpăţânii (2.124 m), calcaroşi, se impun prin formele carstice reprezentate
prin abrupturi, chei (Bistriţa, Cheia, Peştera), peşteri, peisaje pitoreşti şi domeniul pentru
alpinism (33 trasee).
La poale, ape minerale sulfuroase, bicarbonatate, calcice, sodice etc. în staţiunea
Băile Olăneşti. Forme de turism: odihnă-recreere, tratament balnear, drumeţie montană
(20 trasee), alpinism, speoturism. Destinaţii: cabana Brazilor, staţiunea Băile Olăneşti cu
hoteluri, vile, pensiuni turistice, baze de tratament.
Munţii Parâng (2.519 m) dispun de un valoros potenţial turistic natural, reprezentat
prin: un întins domeniu alpin cu pajişti alpine şi un relief glaciar reprezentativ (47 kmp)
cu circuri şi văi glaciare, creste semeţe, stâncării şi numeroase lacuri glaciare (28), din
care amintim complexele: Gâlcescu, Roşiile, Slăveiul; văi pitoreşti (Jieţul cu afluenţii săi,
Gilortul şi Olteţul); peisajul pădurilor de conifere; pe ramă montană un spectaculos peisaj
carstic cu peşteri (Peştera Muierilor – monument al naturii, electrificată) şi chei
impresionante (Olteţului, Galbenului ş.a.); important domeniu schiabil amenajat în jurul
complexului Rânca (1.600-1.800 m) cu pârtie şi telescaun şi pe versantul nord-vestic în
zona cabanei Rusu – Complexul ANEFS – Parângul Mic (2.403 m) şi Poiana Slima, unde
stratul de zăpadă persistă 150-160 zile/an, este amenajat şi dotat cu teleschiuri şi
babyschiuri; acces uşor pe „Transalpină” DN67C de la Novaci la Sebeş sau Sibiu, fie pe
DN 7A din Valea Oltului pe Lotru şi pe Jieţ; pe versantul vestic, acces din DN 66 la cabana
Rusu şi telescaunul spre cabana ANEFS. Forme de turism: drumeţie montană (13 trasee
montane slab marcate); odihnă-recreere; sporturi de iarnă. Destinaţii: cabane: Rânca, Rusu;
telescaune: Cabana Rusu – ANEFS, Cabana Rânca; teleschiuri, 5 pârtii de schi.
213
Munţii Lotrului (2.242 m) se remarcă prin domeniul alpin şi glaciar cu circuri şi văi
glaciare, peisaje pitoreşti, domeniu schiabil de mare extindere şi, mai ales, prin
construcţiile hidroenergetice de aici: barajul şi lacul Vidra, hidrocentralele de la Ciunget
şi Mălaia în urma cărora s-a realizat drumul naţional DN 7A (dinspre Valea Oltului), în
parte modernizat, şi care face joncţiunea cu „Transalpina” (DN 67C) şi cu DN 66 de pe
valea Jiului, peste Parâng (pe valea Jieţului).
Forme de turism: drumeţie montană (18 trasee); odihnă-recreere, sporturi de iarnă
şi agrement nautic. Destinaţii: staţiunile Voineasa (650-700 m) şi Vidra (1.200 m);
cabana Obârşia Lotrului; telescaun şi pârtie de schi (1.300 m) la Vidra.
Munţii Cindrel (2.244 m) prezintă un potenţial turistic de mare frumuseţe, mai ales,
în zona înaltă cu domeniu alpin şi glaciar, pajişti, circuri şi văi glaciare, văi pitoreşti,
lacuri de acumulare: Negovanu şi Sadu pe râul Sadu şi Sebeş pe Valea Sebeşului; fond
cinegetic şi piscicol; în rest, se caracterizează prin forme domoale, favorabile practicării
sporturilor de iarnă, îndeosebi în preajma staţiunii Păltiniş, cea mai veche şi înaltă din ţară
(1.452 m). Ca regiune agropastorală de mare tradiţie, se evidenţiază şi elemente
etnofolclorice şi folclorice în Mărginimea Sibiului (Jina, Gura Râului, Poiana Sibiului,
Sibiel, Răşinari), reprezentate prin port popular şi folclor muzical, arhitectură populară,
artizanat, manifestări populare etc. Răşinari – localitate turistică cu interesante obiective
turistice: cetate de pământ (secolul XIII-XIV), casa memorială O. Goga, colecţie
etnografică, iar Sibielul este declarat „sat turistic” interesant prin arhitectura caselor,
muzeul cu icoane pictate pe sticlă şi ouă încondeiate, portul popular şi folclorul muzical
şi coregrafic. Forme de turism: odihnă-recreere, agroturism, sporturi de iarnă, drumeţie
montană (26 trasee); alpinism; cunoaştere. Destinaţii: staţiunea Păltiniş cu 8 cabane
(110 locuri), telescaun, teleschi, pârtii de schi; cabane: Curmătura Stezii, Gâtul
Berbecului, Câlnău.
Munţii Şureanu (2.139 m) sub aspect turistic se impun prin aspectele peisagistice
alpine şi montane, văile deosebit de pitoreşti, dar mai ales prin peisajul carstic spectaculos
din partea de nord-vest şi vest (platforma Luncanilor, platoul Ohaba-Ponor, Jiul de Est), cu
chei, abrupturi, peşteri, unele de certă valoare ştiinţifică (Şura Mare şi Cioclovina), unde
s-au descoperit urme de cultură materială din paleolitic; fond cinegetic şi piscicol; domeniul
schiabil; vestigiile dacice din nordul munţilor (Grădiştea de Munte, Costeşti, Blidaru, Piatra
Roşie) incluse în Parcul Naţional Munţii Şureanu; valea Sebeşului, care a căpătat noi
valenţe prin realizarea salbei de baraje, lacuri şi hidrocentrale; lacul Sebeş constituie o
atracţie turistică interesantă, pe malul său construindu-se o adevărată staţiune montană cu
vile rezidenţiale; domeniul schiabil neamenajat; accesibilitate pe DN 67C, DN 7A, pe
drumurile forestiere şi industriale locale. Forme de turism: drumeţie montană (10 trasee);
speoturism; alpinism (18 trasee, mai ales, în zona calcaroasă a Jiului de Est); sporturi de
iarnă; turism cultural şi de cunoaştere, ecoturism. Destinaţii: cabane: Şureanu, Oaşa,
Costeşti, Voivodu şi Lunca Florilor.
Defileul Jiului, lung de cca 33 km, şi cuprins între Livezeni (556 m alt.) şi
Bumbeşti-Jiu (305 m alt.), se înscrie în turism prin spectaculozitatea şi sălbăticia
abrupturilor stâncoase, castrul roman şi mânăstirea Lainici. Drumul naţional DN 66
(E 79) asigură legătura între centrul şi sudul ţării. Destinaţii: tranzit, odihnă-recreere,
drumeţie montană, turism cultural. Dotări: cabana Lainici cu căsuţe, motelul Gambrinus.
214
Depresiunea Petroşani, desfăşurată pe circa 45 km în direcţia SV-NE şi drenată de
cele două ramuri ale Jiului (de Vest şi de Est), nu dispune de atracţii turistice, dar
constituie placa turnantă a drumeţiei montane, de aici pornesc potecile turistice spre
arealele montane limitrofe: Munţii Parâng şi Şureanu sau Munţii Vâlcan şi Retezat.
Accesul în munţi este facilitat şi de drumurile forestiere care urcă pe afluenţii Jiului.
Forme de turism: turism de tranzit. Destinaţii: hoteluri în Petroşani şi Lupeni; motel la
Iscroni-Livezeni; cabane la intrarea în Cheile Buţii.
Depresiunea Haţeg, arie de veche şi continuă locuire românească, se remarcă prin
elementele etnofolclorice (artizanat, port popular, manifestări culturale tradiţionale);
vestigiile civilizaţiei daco-romane (Sarmizegetusa, băile romane de la Călan);
monumente istorice şi de artă feudală ca bisericile de la Densuş, Sântămăria-Orlea şi
Ştrei; aspecte peisagistice atrăgătoare la adăpostul munţilor din apropiere, lacul Cinciş
(agrement nautic); rezervaţia de zimbrii de la Slivuţ-Haţeg. Forme de turism: odihnă-
recreere, tranzit, cunoaştere, turism cultural, agrement nautic. Destinaţii: cabana Cinciş,
hanul Sântămăria-Orlea.
Munţii Retezat (2.509 m) deţin un valoros potenţial turistic fiind consideraţi a fi
unii dintre cei mai pitoreşti munţi din ţara noastră. Între atracţiile turistice amintim: un
întins domeniu alpin şi subalpin, dominat de peste 20 de vârfuri ce depăşesc 2.300 m şi
cu aspecte peisagistice dintre cele mai spectaculoase; relief glaciar pe circa 54 kmp, care
cuprinde cel mai complex relief glaciar din Carpaţi: circuri glaciare complexe (peste
130), văi glaciare (circa 28) din care multe cu trei până la opt lacuri glaciare în salbă
(Galeş, Bucura, Valea Rea, Radeşul etc.); pânze de grohotişuri imense, povârnişuri şi
abrupturi, creste semeţe, custuri şi stâncării, care dau aspecte peisagistice alpine dintre
cele mai sălbatice şi pitoreşti; lacurile glaciare, cele mai numeroase din ţară (peste 80):
Galeşu, Gemenele, Tăul Negru, Pietrele, valea Rea etc.; unele prezintă adevărate
performanţe, ca de exemplu: Bucura (cel mai întins din ţară, 10,5 ha), Zănoaga (cel mai
adânc din ţară, 29 m), salba de lacuri Lia, Ana, Florica, Viorica din Complexul Bucura
etc.; peisaj carstic spectaculos în muntele Soarbele – Iorgovanu, de la izvoarele Jiului de
Vest în Muntele Piule – Iorgovanu (peşteri – Peştera cu Corali, chei – Buţii, Scorota,
Soarbele, Jiului de Vest –, abrupturi); Parcul Naţional Retezat (circa 38.070 ha),
organizat în 1936 şi inclus pe lista Naţiunilor Unite şi care ocroteşte numeroase specii de
plante şi animale, unele pe cale de dispariţie, peisaje alpine pitoreşti, turme de capre negre
etc.; aici s-a constituit şi rezervaţia ştiinţifică Gemenele, vizitarea căreia se face cu
aprobare specială; fond cinegetic şi piscicol; barajul şi lacul Gura Apei pe Râul Mare, ca
şi drumul de acces pe Râul Mare – Lăpuşnic până sub Poarta Bucurei; domeniu schiabil
neamenajat în căldările glaciare, unde stratul de zăpadă persistă 150-160 zile/an; domeniu
pentru alpinism (peste 71 trasee, de maximă dificultate); accesibilitate uşoară pe
drumurile forestiere (pe Râul Mare, Râul Bărbat, Buta) şi apoi pe reţeaua de poteci (17
trasee), în mare parte marcate şi de creastă. Forme de turism: drumeţie cu cortul; odihnă-
recreere; cunoaştere; ecoturism; speoturism; alpinism; sporturi de iarnă. Destinaţii:
cabane situate la poalele masivului, ceea ce face dificilă străbaterea acestuia: Pietrele,
Baleia, Buta, Rotunda, Gura Zlata; babyschi la Pietrele.
Munţii Vâlcan (1.946 m în vf. Oslea) se impun prin culmi rotunjite la circa
1500-1600 m, cu păşuni montane şi frumoase panorame spre ariile vecine, creasta
ascuţită a muntelui Oslea, cu perspective spre valea Cernei şi Munţii Mehedinţi şi
215
peisajul calcaros de pe bordura sudică dominat de vârfuri proeminente (900-1.479 m), cu
renumite chei (Sohodol, Bistriţa gorjană, Tismana) şi peşteri. Pe clina nordică a
masivului este un important domeniu schiabil amenajat la Straja, iar pe versantul sudic,
pe râurile Bistriţa şi Tismana s-au realizat lacuri de interes hidroenergetic şi piscicol, care
îmbogăţesc valoarea peisagistică. Forme de turism: drumeţie montană, odihnă şi recreere,
sporturi de iarnă, pescuit sportiv, cunoaştere, speoturism. Destinaţii: Complexul Sohodol
(Runcu); cabane; Straja (Lupeni), 3 pârtii de schi, 2 teleschiuri, telescaun; Vâlcan
(Vulcan): cabană, domeniu schiabil neamenajat.
Munţii Godeanu (2.291 m) se remarcă printr-un întins domeniu alpin (51 kmp) cu
păşuni, relief glaciar, lacuri glaciare (8) şi pante pentru schi pe versantul sudic, spre Valea
Cernei. Forme de turism: drumeţie; cunoaştere; sporturi de iarnă. Nu are dotări.
Munţii Ţarcu (2.190 m) – Muntele Mic (1.805 m). Munţii Ţarcu se remarcă prin
caracterul alpin şi subalpin al peisajelor cu circuri şi văi glaciare, creste şi lacuri (3);
domeniu schiabil în căldarea Cuntu şi în împrejurimi etc. Câteva poteci (8), în general
marcate, permit străbaterea lor. Muntele Mic se impune prin posibilităţile mari de prac-
ticare a sporturilor de iarnă (un întins domeniu schiabil amenajat la circa 1.500-1.400 m) şi
excursiile la sfârşit de săptămână. Dinspre vest, o şosea modernizată, Caransebeş –
Borlova (25 km până la telescaun) şi un telescaun înlesneşte accesul în munte; la poalele
nordice, pe valea Bistra Mărului se află complexul turistic Poiana Mărului-Scorillo situat la
5 km de lacul Poiana Mărului şi accesibil de la Oţelul Roşu pe drum modernizat de cca
23 km. Forme de turism: odihnă-recreere; sporturi de iarnă; drumeţie. Destinaţii: Complexul
Muntelu Mic cu hotel, cabane, teleschiuri (2), pârtii de schi amenajate, şcoală de schi.
Culoarul depresionar Mehadia – Domaşnea – Caransebeş, sector al Culoarului
Timiş-Cerna, reprezintă o salbă de depresiuni străjuite de Munţii Ţarcu – Muntele Mic la
est şi Munţii Semenic către vest: Mehadia, Domaşnea, Teregova şi Caransebeş; se înscrie
prin aspecte peisagistice de mare pitoresc, dar, mai ales, prin valoarea tradiţiilor
etnofolclorice de factură bănăţeană. Culoarul Bistrei, între Muntele Mic şi Munţii Poiana
Ruscă (aici, la Rusca Montană se află singurul „Monument al Turistului” din lume
(1936), continuă culoarul depresionar către est; se găsesc multe aşezări ce pot deveni
„sate turistice”. Forme de turism: agroturism, turism cultural, tranzit. Destinaţii: nu sunt.
Munţii Cernei (1.928 m) şi Munţii Mehedinţi (1.466 m) se înscriu prin formele
carstice deosebit de spectaculoase, unele de certă valoare peisagistică/ştiinţifică. Amintim
abrupturile şi cheile de pe văile Cerna şi Motru, peşterile Grota Haiducilor, Grota cu
Aburi, Cheile Corcoaia, Arşasca şi Ţesnei, ca şi cascada Bobot de pe Valea Cernei; pe
această vale, una dintre cele mai spectaculoase, se află staţiunea balneoclimaterică Băile
Herculane, cu ape termominerale sulfuroase, bicarbonatate, calcice, sodice, oligominerale
etc., renumită încă de pe vremea daco-romanilor (afecţiuni reumatismale, ginecologice,
digestive, neurologice periferice etc.); deasupra staţiunii, pe abrupturile calcaroase este
rezervaţia ştiinţifică Domogled, cu floră şi faună submediteraneană inclusă în Parcul
Naţional Valea Cernei-Domogled. La obârşia văii Cerna s-a amenajat lacul de acumulare
Cerna, ale cărui ape trec, prin tunel, Munţii Mehedinţi în Valea Motrului (cu lacul Valea
Mare), unde se procesează în hidrocentrala Valea Mare, iar mai jos, la 5 km în amonte de
Băile Herculane, Lacul Prisaca pe malul căruia s-a amenajat un hotel, într-un peisaj
pitoresc. Forme de turism: tratament balnear şi odihnă-recreere în staţiunea Băile
Herculane; drumeţie montană, alpinism (21 trasee), ecoturism. Destinaţii: staţiunea
Herculane cu hoteluri, vile, baze de tratament, piscine; un complex de agrement, odihnă
şi recreere la Cerna Sat cu camping, ştrand (45 km de staţiune); camping şi piscină cu apă
termală la 7 Izvoare (10 km de staţiune).
216
8.1.3. Munţii Banatului
Munţii Banatului, prin diversitatea formelor de relief şi accesibilitatea uşoară, se
înscriu cu un potenţial turistic important.
Între componentele de potenţial turistic natural se evidenţiază următoarele: peisajul
şi formele carstice, deosebit de pitoreşti, unele dintre acestea fiind şi de o certă valoare
ştiinţifică ca platoul Iabalcea şi peşterile Comarnic, Buhui, Popovăţ, Ponicova etc. sau
Cazanele Dunării, care sunt cele mai reprezentative; varietatea peisagistică creată de
îmbinarea formelor de relief, dar, mai ales, a tipurilor de vegetaţie, ce oferă aspecte dintre
cele mai diverse şi interesante ca: peisajul pădurilor de brad din Munţii Semenic şi
Aninei, al pădurilor de fag de la obârşia Nerei în Munţii Semenic, dar şi peisajul
policrom al vegetaţiei submediteraneene din Defileul Dunării şi Cheile Nerei-Beuşniţei
ca şi cel oferit de pădurile de liliac din arealul carstic caraşovean şi dunărean sau din
localitatea Eftimie Murgu de lângă Bozovici; văile spectaculoase în formă de chei ale
Nerei, Caraşului, Minişului sau Defileul Dunării, cel mai grandios şi pitoresc din
Europa; lacurile antropice din Semenic (Trei Ape, Văliug, Secu) sau din Munţii Aninei
(Mărghitaş), utilizate ca baze de agrement nautic, Porţile de Fier din Defileul Dunării sau
cele naturale, carstice (Ochiul Beului şi Lacul Dracului din Cheile Nerei), cu un pitoresc
deosebit; condiţii climatice blânde (cu influenţe submediteraneene) favorabile turismului
în tot timpul anului în partea de sud a munţilor şi răcoroase şi umede cu un strat de
zăpadă persistent circa 170-180 zile/an în Munţii Semenic, unde se află o importantă
bază pentru sporturi de iarnă (staţiunea Semenic); rezervaţiile naturale variate şi de mare
valoare ştiinţifică sau peisagistică: Cheile Nerei (mixtă-floristică, faunistică şi
peisagistică); Izvoarele Nerei, în Munţii Semenic (forestieră, făgete de peste 350 ani şi
40 m înălţime); Ciclova-Oraviţa (floristică) şi Cheile Caraşului (mixtă) în Munţii Aninei;
Cazanele Dunării (mixtă) în Munţii Almăjului; Valea Mare (floristică) în Munţii Locvei,
toate cu specii de plante şi animale submediteraneene şi sudice; peşterile Comarnic şi
Popovăţ (monumente ale naturii) în Munţii Aninei etc. Aceste rezervaţii naturale au fost
incluse în câteva arii protejate de interes naţional: Cheile Nerei – Beuşniţa, Porţile de Fier
şi Semenic – Cheile Caraşului (Legea 5/2000).
Potenţialul turistic cultural-istoric se remarcă prin: numeroase vestigii arheologice,
unele daco-romane (Jupa – Tibiscum), monumente istorice (Reşiţa, Caransebeş) şi
ruinele unor cetăţi feudale la Caraşova, Oraviţa, Caransebeş, Jupa, Pescari etc.; muzee la
Reşiţa (de istorie şi artă, precum şi al locomotivelor cu aburi – unicat în România),
Caransebeş (istorie, arheologie, etnografie) şi Oraviţa (istoria teatrului şi istoria
farmaciei), expoziţii şi colecţii muzeale etc. Un mare interes prezintă elementele de
etnografie şi folclor reprezentative prin portul popular, artizant, sculptura lemnului,
manifestări culturale specifice Ţării Almăjului (Bozovici), Caraşovei în Munţii Aninei,
sau satelor cu populaţie cehă de la Gărâna şi Brebu din Munţii Semenic.
În cadrul Munţilor Banatului se disting prin atracţiile turistice câteva areale
turistice montane şi anume:
Munţii Semenic (1.447 m) constituie destinaţia turistică de bază din această grupă
montană, urmare a unor elemente de potenţial natural sau modificat de om, cum sunt:
domeniul schiabil, unde stratul de zăpadă se menţine circa 170-180 zile/an, iar pantele
domoale oferă condiţii favorabile amenajării pârtiilor de schi alpin şi de săniuţe sau
pârtiilor de schi fond; peisajul destul de atractiv, dat de prezenţa pădurilor de fag, conifere
217
şi a domeniului montan înalt cu păşuni subalpine şi turbării; lacurile antropice de interes
economic, dar utilizate şi pentru agrement nautic (Văliug, Trei Ape şi Secu); în jurul
acestora s-au dezvoltat mici complexe turistice de cazare şi agrement; elementele
etnofolclorice şi manifestările tradiţionale specifice satelor de pe munte: Gărâna şi Brebu
sau din Caraşova, Bozovici etc.; accesibilitatea uşoară pe un drum, în parte modernizat,
Reşiţa – Semenic – Trei Ape cu acces la E 70 Timişoara – Bucureşti din culoarul Timiş –
Cerna.
Forme de turism: odihnă-recreere, sporturi de iarnă, agroturism, drumeţie montană
(16 trasee), cunoaştere, ecoturism. Destinaţii: staţiunea turistică Semenic, hoteluri,
cabane, teleschi, babylift, pârtii de schi amenajate; Complexul turistic Trei Ape, cabane,
camping, sporturi nautice şi pescuit sportiv; Complexul turistic Văliug şi Complexul
turistic Secu cu aceleaşi funcţii, cabane, vile.
Munţii Aninei (1.160 m) se impun prin formele şi peisajele carstice deosebit de
variate şi spectaculoase (peste 400 kmp); peşteri: Buhui, cu cel mai lung râu subteran din
ţară, Comarnic şi Popovăţ – monumente ale naturii, Dubova, Gura Ponicovei, Racoviţă
etc.; chei pitoreşti pe văile Minişului (14 km), Nerei (18 km), Caraşului (19 km), Gârliştei
(9 km), Buhui (8 km) etc.; cascade (Beuşniţa); lacuri carstice: Beului şi Lacul Dracului;
poduri suspendate; abrupturi spectaculoase; izbucuri carstice (Bigăr în Cheile Minişului,
izvorul Caraşului); vegetaţie submediteraneeană ce dă farmec abrupturilor şi platourilor
carstice; lacuri antropice: Mărghitaş, Poneasca şi Buhui, folosite în parte pentru
agrement; domeniul pentru alpinism (12 trasee în Cheile Nerei şi Caraşului). Forme de
turism: odihnă şi recreere; speoturism, drumeţie montană (21 trasee marcate); alpinism;
ecoturism, cunoaştere. Destinaţii: cabanele Mărghitaş, Diana, Trei Brazi, Cerbul; han:
Bozovici; pensiuni turistice rurale la Şopot, Bozovici.
Munţii Locvei (735 m), ca şi precedenţii se remarcă prin peisajul şi formele carstice
destul de variate şi atractive. Forme de turism: drumeţie şi speoturism. Destinaţii: cabană:
Dunărea, pe versantul sudic, spre fluviu.
Defileul Dunării, cel mai grandios defileu din Europa, străbate Carpaţii pe circa
140 km între Baziaş (Munţii Locvei) şi Gura Văii (Pod. Mehedinţi) şi formează un
canion cu abrupturi de peste 200 m înălţime, tăiat în granit, cristalin şi calcar. Sectoarele
calcaroase sunt cele mai pitoreşti si sălbatice: Cazanele Dunării (Mici şi Mari), Greben-
Şirinia şi Pescari-Liuborajdea; în cristalin se individualizează sectorul Baziaş-Divici, la
intrarea Dunării în România; vegetaţia submediteraneană şi sudică oferă aspecte
peisagistice de mare atractivitate, mai ales toamna şi primăvara, prin coloritul mozaicat al
vegetaţiei, iar climatul mai blând facilitează vizitarea în orice anotimp. Formele carstice
sunt bine dezvoltate: peşteri (Ponicova, Veterani), abrupturi, forme de suprafaţă.
Rezervaţiile naturale, floristice: Valea Mare (Moldova Nouă) şi complexe: Cazanele
Dunării şi Vârciorova şi celelalte arii calcaroase vor fi incluse în zona protejată de interes
naţional Porţile de Fier (parc naţional).
Lacul Porţile de Fier, realizat în urma construirii sistemului hidroenergetic şi de
navigaţie Porţile de Fier I, îmbogăţeşte pitorescul acestui defileu, iar în sezonul de vară
este utilizat şi pentru croaziere. În cadrul Defileului se întâlnesc vestigii ale latinităţii,
precum inscripţia „Tabula Traiana” pe malul iugoslav în Cazanele Mici, ce atestă
construirea drumului roman, ale cărui ruine au fost inundate de lacul actual, iar la
Drobeta Turnu Severin se găsesc din plin monumentele romane (Castrul şi piciorul
218
podului roman). Replică a inscripţiei romane „Tabula Traiana”, la intrarea în Cazane şi la
vărsarea râului Mraconia în Dunăre, se află sculptată pe peretele calcaros, figura
emblematică a regelui Decebal. La Orşova (vechiul oraş) se afla cetatea dacică Dierna,
iar la Vodiţa, prima mânăstire zidită de Nicodim în România, după aceea a construit-o pe
cea de la Tismana. Elementele etnofolclorice, sârbeşti şi româneşti se impun în peisajul
socio-cultural al zonei. Forme de turism: turism itinerant cu valenţe culturale, croaziere,
speoturism, turism ştiinţific, ecoturism. Destinaţii: hotelul Dierna în Orşova, hotelul
Dunărea în Moldova Nouă şi cabana Dunărea la Moldova Veche.
Depresiunea Almăjului (Bozovici), situată între Munţii Semenic şi Munţii Almăj,
se impune atât prin varietatea şi atractivitatea peisagistică, dar mai ales prin bogăţia şi
tradiţia etnofolclorică (port popular, artizanat, manifestări culturale tradiţionale), portul
popular almăjan fiind recunoscut în ţară şi peste hotare. Forme de turism: turism cultural,
odihnă-recreere; agroturism; tranzit. Destinaţii: motel la Bozovici şi cabana Cerbul în
Cheile Minişului; pensiuni turistice rurale la Bozovici, Lăpuşul Mare, Şopot.
8.1.4. Munţii Apuseni
Munţii Apuseni deţin un important potenţial turistic atât natural, legat de varietatea
peisagistică şi a formelor de relief, cât şi antropic, dat de unele atracţii cultural-istorice de
mare interes.
Munţii Apuseni sunt străbătuţi sau se află în apropierea unei dense reţele rutiere
modernizate, naţionale şi internaţionale (E79, E60, E81), care uşurează accesul la
obiectivele naturale sau antropice. Căile ferate de pe Valea Ampoiului ca şi magistralele
ce înconjoară masivul, precum şi o bogată reţea de drumuri forestiere şi poteci marcate
completează infrastructura generală. Aeroporturile de la Oradea, Cluj-Napoca şi Arad fac
accesibili aceşti munţi şi pentru turismul internaţional.
Potenţialul turistic natural, cel mai reprezentativ, se impune prin atractivitatea
peisagistică şi valoarea estetică şi ştiinţifică a unor componente sau capacitatea de a
genera anumite forme de turism.
Peisajul şi formele carstice, unele dintre cele mai răspândite, mai complexe şi mai
pitoreşti din ţară, se cuprind în platourile carstice Padiş-Scărişoara din Munţii Bihorului,
Vaşcău din Munţii Codru Moma sau cele din Pădurea Craiului, cu forme carstice şi
vegetaţie variate. Se înscriu aici cheile, defileele, abrupturile şi crestele calcaroase,
formele de suprafaţă cu doline şi uvale, cu vegetaţie de stâncărie şi peisaje de mare
spectaculozitate. Se evidenţiază cheile râurilor Crişul Repede, Crişul Pietros şi Crişul
Alb, Someşul Cald şi Arieşul şi Cheile Galbenei, Sihiştelului, Ordâncuşei şi Turzii (de
fapt Cheile Hăşdatelor), precum şi peşterile numeroase şi de mare frumuseţe, mai ales în
Munţii Bihor şi Pădurea Craiului, unele fiind declarate monumente ale naturii ca:
Meziad, peştera-gheţar Scărişoara, Cetăţile Ponorului, Vadu Crişului, Peştera Vântului
etc., altele sunt amenajate pentru vizitare, Peştera Urşilor de la Chişcău din Munţii Codru
Moma şi Peştera La Ionele din Munţii Bihor. Râurile subterane, cu cascade
spectaculoase ca în Cetăţile Ponorului sau izbucurile carstice – fenomene hidrogeologice
rare –, cum este cel de la Călugări din Munţii Codru Moma, constituie alte atracţii
turistice carstice.
Formele de relief pe roci cristaline sau vulcanice, sub formă de platouri întinse,
acoperite cu păduri de conifere sau păşuni montane ca în Munţii Vlădeasa,
219
Gilău-Muntele Mare sau stânci bizare, cum sunt coloanele de bazalt – Detunata Goală
din Munţii Metaliferi, reprezintă alte valenţe turistice din Apuseni.
Apele minerale şi termominerale de la Geoagiu-Băi, Vaţa de Jos şi Moneasa,
utilizate balnear în terapia bolilor reumatismale, neurologice periferice, de nutriţie, sau
tubului digestiv şi hepatobiliare etc. şi lacurile de interes hidroenergetic, de pe Someşul
Mic (Tarniţa, Beliş, Gilău, Mărişel), de pe Valea Drăganului sau Valea Iadei (Leşu) se
înscriu cu importante disponibilităţi pentru turism. O parte din lacurile amintite au deja o
bază pentru agrementul nautic şi pescuitul sportiv: Leşu, Fântânele-Beliş, Valea
Drăganului.
În aria montană se află importante domenii pentru practicarea alpinismului, mai
ales în Munţii Bihor, Cheile Turzii şi Munţii Trascăului şi a sporturilor de iarnă în
Munţii Vlădeasa, Valea Iadei şi Valea Drăganului, Băişoara şi Padiş, dar amenajat,
numai la Stâna de Vale şi Băişoara; stratul de zăpadă schiabil (peste 10 cm) persistă circa
160-180 zile/an la Stâna de Vale şi Băişoara etc.
Munţii Apuseni, cu numeroase rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, au
fost incluşi pe lista zonelor protejate de interes naţional (Legea 5/2000).
Elementele de certă atracţie turistică prezintă şi obiectivele cultural-istorice, între
care amintim:
Vestigiile istorice de valoare naţională ca vestigiile romane cu minele aurifere de la
Roşia Montană (Minele Romane), Brad şi Baia de Criş; Cetatea Alba Iulia (străvechea
Apoulon – dacică şi Apullum – daco-romană); urmele termelor romane; cetatea dacică
Piatra Craivii etc.; ziduri ale cetăţilor feudale, ridicate în secolele XIII-XIV la Şoimuş,
Dezna, Hălmagiu; locuri şi monumente istorice legate de evenimentele răscoalelor din
1874 conduse de Horea, Cloşca şi Crişan şi ale revoluţiei de la 1848, cu neînfricatul
Avram Iancu la Câmpeni, Abrud, Albac, Ţebea (mormântul lui Avram Iancu, Gorunul
lui Horea şi lăcaşul de cult), Hălmagiu, Baia de Criş, Bistra; elementele etnofolclorice de
mare originalitate, precum: arhitectura tradiţională cu case ţuguiate din bârne de lemn,
de pe văile Arieşului şi Ampoiului sau din Zarand; monumentele istorice şi de
arhitectură populară de folosinţă religioasă (biserici) realizate din lemn (XIII-XVI) la
Almaş, Sălişte, Criscior, Curechiu, Luncşoara etc.; meşteşugurile ca butinăritul şi olăritul
de pe Arieş şi Crişuri; portul popular, ţesăturile şi broderiile de mare atracţie din Zarand,
Ţara Moţilor, Beiuş, Huedin etc.; manifestările folclorice ca Târgul „Sărutului şi al
florilor” de la Hălmagiu, „Târgul de fete” de la Găina etc.; muzeele etnofolclorice, care
conservă aceste elemente etnografice la Beiuş, Huedin, Râmeţ, Lupşa etc.; muzeul
mineralogic de la Brad care deţine valoroase vestigii ale exploatării aurului, încă de pe
vremea dacilor şi romanilor, ca şi eşantioane de metal nativ.
În cadrul Munţilor Apuseni se impun prin marea diversitate şi atractivitate a
potenţialului turistic unele areale turistice şi anume:
Munţii Bihorului (1.849 m) se detaşează prin formele carstice, aproape toate
monumente ale naturii, precum: platoul Padiş cu Gheţarul relict de la Scărişoara,
fenomen unic în ţară; Cetăţile Ponorului; avenurile Borţig, Negraşu etc.; peşterile
„Gheţarul de la Borţig”, „Zapodia”, „Focul viu”, toate monumente ale naturii; izbucurile
Ponor şi Ursului; Valea Galbenă, Cheile Ordâncuşei, Cetatea Rădesei; Muntele Găina cu
peisajele deosebit de pitoreşti, cunoscut prin sărbătoarea tradiţională „Târgul de fete de la
Găina” (luna iulie); domeniul schiabil de obârşia văii Arieşului (Vârtop, Bubeşti,
220
Arieşeni) şi sub culmea Bihariei. Forme de turism: drumeţie montană, odihnă-recreere,
alpinism, speoturism, drumeţie, cunoaştere, agroturism, sporturi de iarnă. Destinaţii:
cabana Padiş; campingul şi hotelul de la Arieşeni, campingul de la Gârda, hotel Tulnic
din Câmpeni; pensiuni turistice rurale; teleschi şi pârtie de schi la Bubeşti (Arieşeni).
Munţii Pădurea Craiului (1.026 m) şi Codru Moma (1.112 m) constituie o a doua
concentrare de forme şi fenomene carstice reprezentate mai ales de peşteri: Meziad, Vadu
Crişului, Peştera Vântului (toate monumente ale naturii), Corbasca, Corni, Coliboaia
(Pădurea Craiului), Urşilor – monument al naturii, amenajată (Codru Moma); chei şi
defilee spectaculoase: Crişul Pietros, Crişul Repede, Sighiştelul; izbucuri: Călugări,
Tăcăşele; cursuri subterane etc. Forme de turism: speoturism, drumeţie montană,
agroturism, cunoaştere. Destinaţii: cabanele Vadul Crişului, Meziad.
Munţii Trascău (1.369 m) etalează alte obiective carstice de mare frumuseţe,
precum: peşterile Huda lui Papară şi Liliecilor; chei pitoreşti: Turzii (Hăşdate), Râmeţi,
Gălzii, Feneşului; creste calcaroase: Ciumărna – Bedeleu şi stânci columnare Intregalde;
rezervaţii naturale în apropiere: rezervaţia geologică „Detunata” (bazalt) din Munţii
Metaliferi. Forme de turism: cunoaştere, speoturism, drumeţie montană, alpinism,
agroturism. Destinaţii: cabane Întregalde, Cheile Turzii, Sloboda.
Munţii Vlădeasa (1.836 m) se impun prin domeniul montan înalt, de mare pitoresc
şi cu panorame spectaculoase, domeniul schiabil amenajat, văi pitoreşti cu cascade (Iadei,
Drăganului), lacuri antropice (Leşu, Valea Drăganului) amenajabile pentru agrement.
Forme de turism: drumeţie, sporturi de iarnă, odihnă-recreere, tratament balnear,
agrement nautic, cunoaştere. Destinaţii: staţiunea Stâna de Vale cu hotel, vile, pârtii de
schi, telescaun; cabanele Leşu, Valea Drăganului, Vlădeasa.
Muntele Mare-Gilău (1.826 m, 1.670 m) prezintă interes prin domeniul schiabil
înalt, pitorescul văilor de obârşie ale Someşului Cald, lacurile antropice pe malul cărora
s-au amplasat baze turistice (Fântânele, Tarniţa, Gilău), domeniul schiabil amenajat la
Băişoara. Forme de turism: odihnă-recreere, drumeţie, sporturi de iarnă, cunoaştere,
agroturism, agrement nautic. Destinaţii: cabanele Băişoara cu teleschi şi pârtie de
coborâre; Muntele Filii, Someşul Rece; staţiunea Fântânele cu hoteluri, vile, agrement
nautic; motelul Gilău, pe malul lacului omonim.
6. Depresiunile Beiuş, Zarand şi Brad interesează practicarea turismului prin
prezenţa elementelor etnofolclorice de mare rezonanţă, apele minerale valorificate la
Vaţa de Jos şi Moneasa şi aspectele peisagistice de mare pitoresc. Forme de turism:
turism de odihnă şi recreere, tratament balnear, turism cultural şi de tranzit. Destinaţii:
staţiunile balneare Moneasa şi Vaţa de Jos cu hoteluri, vile, baze de tratament;
campinguri şi cabane.
8.2. Dealurile şi podişurile României

Prezintă o complexitate medie, ca structură şi valoare pentru turism, cu toate că
unele componente pot genera forme de turism cu o eficienţă ridicată (factori naturali de
cură), iar altele se impun în formarea şi dirijarea fluxurilor turistice (elementele cultural-
istorice). Între cele mai reprezentative componente de potenţial turistic sunt cele legate de
cadrul natural, dar uneori atracţiile culturale dau nota dominantă.
221
Se impun, astfel, aspectele peisagistice variate şi atractive ale dealurilor şi
depresiunilor, cu întinse pajişti şi fâneţe, livezi de pomi fructiferi şi podgorii, cu contraste
date de alternanţa formelor înalte şi joase sau de prezenţa culoarelor de vale (Jiu, Olt,
Argeş, Dâmboviţa, Siret, Bârlad etc.), care prin specificul lor sporesc pitorescul acestora.
Resursele de ape minerale cu rezerve apreciabile şi variate sub aspectul
chimismului şi al calităţii terapeutice sunt cele mai importante componente de potenţial
generatoare de turism. Se întâlnesc mai multe tipuri de ape ca:
• ape clorurate sodice, iodurate, bromurate, sulfuroase sau sulfuroase slab
bicarbonatate ca la Govora, Ocnele Mari, Săcelu, Bala, utilizate în afecţiuni respiratorii,
otorinolaringologice, reumatismale, profesionale etc.;
• ape sulfuroase, clorurate, slab iodurate, bromurate, sodice, calcice, unele
oligominerale, altele hipotone, pentru cura internă la Băile Olăneşti, Călimăneşti –
Căciulata;
• ape minerale hipotone, sulfuroase, clorurate, sodice pentru cura externă, folosite
la Băile Olăneşti în terapia bolilor renale şi ale căilor urinare, afecţiuni digestive şi
hepatobiliare etc.;
• ape sulfuroase, clorurate, bromurate, sodice, calcice, cu concentraţii şi
temperaturi variate ca la Băile Călimăneşti, Căciulata, Cozia, Pucioasa, Săcelu, Târgu-
Ocna, Strunga utilizate în cura internă şi externă;
• apele minerale clorurate, sodice, foarte concentrate ale lacurilor de la Slănic
Prahova, Telega şi Ocnele Mari sau de la Sărata Monteoru recomandate în cura
antireumatismală;
• ape clorurate, sărate, sulfatate, unele iodurate şi bromurate, concentrate ca la
Bălţăteşti, Oglinzi, Nicolina – Iaşi, Drânceni – Ghermăneşti Vaslui etc., folosite în cura
externă antireumatismală şi a afecţiunilor neurologice periferice;
• apele cloruro-sodice ale lacurilor terapeutice din fostele saline din Transilvania,
utilizate în terapia bolilor reumatismale, ginecologice şi afecţiunilor neurologice
periferice în staţiunile Sovata, Ocna Dejului, Ocna Mureşului, Cojocna, Turda,
Someşeni, Bazna etc.
Nămolul sapropelic terapeutic ce se extrage din lacurile Ursu – Sovata, de la
Ocnele Mari – Vâlcea, Slănic, Telega, constituie un alt factor de cură în terapia bolilor
reumatismale şi ginecologice.
Bioclimatul sedativ de cruţare, cu uşoare nuanţe de stimulare în Subcarpaţii
Moldovei şi micro-climatul specific al ocnelor de sare (salin) de la Praid, Târgu-Ocna şi
Slănic, sunt recomandate de asemenea în afecţiunile respiratorii, asmatice şi profesionale.
Unele elemente de floră şi faună sau fenomene geologice, monumente ale naturii
sau rezervaţii naturale se constituie ca obiective turistice ce generează fluxuri turistice,
precum „Focurile vii” – nestinse de la Lopătari şi Andreiaşu de Sus, vulcanii noroioşi de
la Berca – Arbănaşi şi Hăşag – Transilvania, calcarele de la Bădila (pe Buzău), muntele
de sare şi Lacul Miresei de la Slănic, Râpa Roşie de la Sebeş etc.
Condiţiile de climă de dealuri, cu temperaturi moderate (8 – 10° C) şi precipitaţii
reduse (600 – 700 mm/an) favorizează în toate anotimpurile, desfăşurarea activităţii de
turism.
222
Unitatea deluroasă subcarpatică deţine numeroase şi importante obiective cultural-
istorice, între care vestigii arheologice sau ale cetăţilor medievale din Moldova (Suceava,
Baia, Siret, Rădăuţi, Târgu-Neamţ, Iaşi etc.) şi Ţara Românească (Târgovişte,
Câmpulung, Curtea de Argeş, Bucureşti) şi Dobrogea; monumente istorice şi de artă;
locuri istorice comemorate prin monumente de artă plastică etc., cu o densitate mare în
această arie de străveche locuire şi intensă activitate socială şi economică, situată la
adăpostul muntelui şi pădurii.
Monumentele istorice şi de artă religioasă sunt cele mai diferite şi răspândite în
toată aria subcarpatică, din Moldova (bisericile şi mânăstirile – monumente ale stilului
moldovenesc) şi până în Oltenia de sub munte, Transilvania sau Dobrogea, mânăstiri
medievale în cele mai diverse stiluri, inclusiv cel brâncovenesc, amintite, în parte, în
capitolele anterioare.
Muzeele de interes judeţean sau casele memoriale ce evocă ilustre personalităţi ale
istoriei şi culturii româneşti au, de asemenea, o largă disemninare în teritoriu, întâlnindu-se
în mai toate oraşele din zonă (Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Piatra-Neamţ, Suceava, Iaşi,
Cluj Napoca, Târgu Mureş etc.).
Dealurile subcarpatice şi de podiş deţin un bogat şi interesant tezaur etnofolcloric
cu anumite particularităţi în Moldova de Nord, Vrancea, Buzău, Vâlcea, Oltenia,
Mărginimea Sibiului, Transilvania, Dobrogea etc., zone etnofolclorice reprezentative
pentru tradiţiile populare româneşti.
Realizările economice ale vremurilor noastre, lucrările tehnico-inginereşti de pe
principalele râuri Siret, Olt, Argeş, Bistriţa, Târnave, întinsele livezi de pomi fructiferi şi
podgorii ca Jidvei, Alba Iulia, Cotnari, Huşi, Odobeşti, Coteşti, Jariştea, Pietroasele etc.,
unele cu implicaţii directe în turism, completează zestrea turistică a acestei regiuni.
În ansamblul său, potenţialul turistic al dealurilor şi podişurilor apare destul de
uniform ca structură, dar concentrarea în teritoriu şi anumite specificităţi locale ale
componentelor permit separarea mai multor areale turistice în cadrul celor două
subregiuni de dealuri şi podişuri.
8.2.1. Dealurile Subcarpatice

În raport cu concentrarea şi calitatea potenţialului turistic, se pot delimita mai multe
areale turistice.
Dealurile subcarpatice ale Gorjului şi Vâlcii au un potenţial turistic de rezonanţă
naţională şi europeană prin valorile culturale şi istorice încadrate într-un decor natural cu
dealuri şi depresiuni alternante de mare frumuseţe şi atracţie turistică. Vecinătatea ariei
montane calcaroasă a Munţilor Vâlcan, Parâng şi Căpăţânii, cu renumite şi pitoreşti
forme carstice cum sunt Cheile Bistriţei – Gorjene, Sohodolului, Gilortului, Olteţului,
Bistriţei – Vâlcene, Olăneştilor, peşterile – Muierii, Polovragi, abrupturi cu stâncărie şi
vegetaţia specifică, plantaţiile pomicole, sporesc valenţele naturale şi turistice ale acestor
dealuri.
Arie de străveche locuire românească, această parte a Olteniei de sub Munte
etalează vestigii ale istoriei, artei şi culturii româneşti de mare valoare turistică. Amintim
aici: aşezările monastice – lăcaşuri de rezonanţă culturală românească – Tismana (secolul
al XIV-lea), Polovragi (secolul al XVII-lea), Hurezi (secolul al XVII-lea), Bistriţa
223
(secolele XV, XVII, XIX), Arnota (secolul al XVII-lea), Cozia (secolul al XIV-lea),
Govora (secolul al XV-lea); alte aşezăminte religioase locale de la Târgu-Jiu ca bisericile
Sf. Apostoli (secolul al XVIII-lea) şi Sf. Nicolae (secolul al XVII-lea) din Râmnicu-Vâlcea,
Episcopia Râmnicului (secolele XVI, XVII) – centru cultural şi tipografic (secolul
al XVIII-lea), biserica „Toţi Sfinţii” (secolul al XVIII-lea), Cuvioasa Paraschiva (secolul
al XVI-lea), Buna Vestire (secolul al XVI-lea) şi unele biserici din lemn de la Peştişani,
Lereşti (secolul al XVIII-lea); ansamblul sculptural Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu
(1937-1938) – Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor şi Masa Tăcerii din Parcul oraşului,
Coloana fără sfârşit şi Masa festivă în Parcul Tineretului (Trandafirilor) –; monumentele
de arhitectură de tip „culă” ca cele de la Măldăreşti – Vâlcea: Greceanu (secolul
al XVIII-lea) şi Duca (secolul al XIX-lea) sau biserica Cornea Brăiloiu (secolul
al XVII-lea), cula Cornoiu, cu paraclis (secolul al XVII-al), de la Târgu-Jiu şi Curtişoara,
muzee de istorie sau etnografie (Curtişoara – Gorj şi Bujoreni – Vâlcea) etc.
Semnificativ pentru această arie este şi tezaurul etnofolcloric (tradiţii folclorice,
port popular, ceramică, prelucrarea lemnului) specific zonelor etnofolclorice
mehedinţene, gorjene (Tismana, Arcani, Lereşti, Novaci – Polovragi) şi vâlcene (Horezu,
valea Oltului).
Bogăţia de ape minerale a permis dezvoltarea unor staţiuni balneoclimaterice de
renume mondial ca Băile Olăneşti, Călimăneşti – Căciulata – Cozia, Băile Govora şi a
altora de interes local: Ocnele Mari – Vâlcea şi Săcelu – Gorj. Forme de turism: turism
cultural, religios, de cunoaştere, turism de tratament balnear, odihnă şi recreere; turism de
tranzit. Destinaţii: staţiuni balneare naţionale: Băile Olăneşti, Călimăneşti – Căciulata –
Cozia, Govora; staţiuni de interes local: Săcelu – Gorj, Ocnele Mari. Centre turistice:
Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea.
Muscelele Argeşului (Ţinutul Argeşului) se suprapun dealurilor subcarpatice dintre
Topolog şi Dâmboviţa, areal de un larg interes turistic. Se remarcă frumuseţea cadrului
natural cu dealuri pitoreşti de peste 700 m altitudine (1.241 m în Dealul Mateiaş) şi văi
largi, ospitaliere (Topolog, Argeş, Vâlsan, Râul Doamnei, Râul Târgului, Argeşel etc.) cu
sate bine aşezate ce impresionează prin arhitectura caselor, folclorul şi specificul
etnografic local (Lereşti, Valea Mare, Nămăieşti – schitul rupestru, secolul al XVI-lea),
monumente istorice, de cultură şi artă datând din vremuri demult apuse.
Două centre urbane polarizează activitatea turistică din muscele: Câmpulung şi
Curtea de Argeş, ambele foste capitale ale Ţării Româneşti.
Câmpulung, atestat documentar în 1330, centru meşteşugăresc şi comercial, punct
vamal pe drumurile comerciale dinspre Transilvania şi capitală până în anul 1365, oraş
natal al unor ilustre personalităţi ale artei şi ştiinţei româneşti ca pictorii Ioan Negulici şi
Theodor Aman, sculptorii D. Mirea şi C. Baraschi, savanţii C.I. Parhon, G. Oprescu şi
C.D. Aricescu etc., se impune şi prin vestigii reprezentative pentru cultura noastră:
mânăstirea Negru Vodă (secolul al XVI-lea), Turnul clopotniţei şi Casa Domnească
(1647), Casa Egumenească (1747), bisericile Bărăţia (secolele XIII, XVIII), Domnească
(secolul al XIV-lea), Subeşti (secolul al XVI-lea), Sf. Ilie (secolele XVII, XVIII); ruinele
cetăţii, clădiri cu patină medievală etc.
Curtea de Argeş, centru meşteşugăresc şi comercial atestat în anul 1330, capitală a
Ţării Româneşti din anul 1365 până la începutul secolului al XV-lea, când reşedinţa
domnească se mută la Târgovişte, constituie o atracţie turistică prin faima istorică şi
224
culturală dată de monumentele istorice şi de artă de excepţională valoare: Complexul
Curtea Domnească (secolul al XVI-lea) cu Biserica Domnească (secolul al XIV-lea) şi
Biserica episcopală sau Biserica mânăstirii Curtea de Argeş (unde era sediul Mitropoliei
Curtea de Argeş), monument unic prin originalitatea arhitecturală şi decoraţiile interioare
şi exterioare (1512-1517); peste drum de biserică se află fântâna „Meşterul Manole”
legendarul arhitect şi constructor al ctitoriei lui Neagoe Basarab. Interesante sunt şi
bisericile – monumente istorice – Olari (secolul al XVI-lea), Sfinţii Voievozi (secolul al
XVIII-lea) – cu mormântul arhitectului Lecomte de Nouy, care a restaurat multe biserici
şi mănăstiri din Ţara Românească – şi Sân Nicoară (secolul al XV-lea). Forme de turism:
turism cultural şi religios, agroturism, odihnă şi tratament balnear. Destinaţii: staţiunile
balneare locale Bughea de Sus şi Brădet; localităţile turistice Curtea de Argeş şi
Câmpulung; localităţi rurale cu pensiuni turistice rurale: Lereşti, Brădet, Costeşti etc.
Dealurile subcarpatice Dâmboviţene se desfăşoară între râurile Dâmboviţa şi
Prahova, unde se dezvoltă un sistem de dealuri şi depresiuni subcarpatice cu peisaje
geografice pitoreşti, resurse de ape minerale sulfuroase, sulfatate, clorurate,
bicarbonatate, calcice, sodice ca la Pucioasa (staţiune balneară de interes naţional) şi
Vulcana (localitate cu ape minerale) şi aşezări rurale interesante prin arhitectura caselor,
tradiţiile şi meşteşugurile populare locale şi unele monumente istorice de factură
religioasă (Pietrari, Vârfuri, Petroşiţa, Bezdead, Pucheni etc.).
Ca localităţi de dispersie sau concentrare a fluxurilor turistice pot deveni Pucioasa
(staţiune balneară), Pietroşiţa şi Fieni. Forme de turism: turismul de odihnă şi tratament
balnear, agroturism şi turism cultural. Destinaţii: staţiunea balneară de interes naţional
Pucioasa.
Dealurile subcarpatice Prahovene, delimitate la vest de râul Prahova, iar către est
de Teleajen şi Cricovul Sărat, se impun prin aspectele peisagistice de mare frumuseţe,
bioclimatul sedativ de cruţare, ceea ce a favorizat crearea funcţiei de odihnă şi recreere
pentru multe aşezări urbane şi rurale de aici: Breaza, Cornu, Brebu, Vălenii de Munte,
Măneciu etc. Un autentic tezaur etnofolcloric îmbogăţeşte valoarea turistică a tuturor
localităţilor de pe văile Prahova, Doftana, Teleajen şi Cricovul Sărat.
Exploatarea zăcămintelor de sare a determinat şi o funcţie balneară pentru localităţi
ca Slănic (380 – 430 m alt.) şi Telega (410 m alt.) prin apariţia lacurilor terapeutice cu
ape minerale clorurate – sodice, concentrate, hipertone, cu nămol mineral, completate cu
ape minerale sulfuroase, oligominerale la Slănic sau cu ape minerale sulfuroase,
oligominerale la Telega, care au devenit încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea staţiuni
balneare de interes local.
Bioclimatul de cruţare şi microclimatul de salină (Slănic) completează gama
factorilor de cură utilizaţi în afecţiuni reumatismale, ginecologice şi astmatice (Slănic).
Lângă oraşul Băicoi se află localitatea balneară Ţintea cu ape sulfuroase şi clorurate,
sodice cu aceleaşi valori terapeutice.
Aria deluroasă se înscrie în peisaj şi prin plantaţiile viticole cum sunt cele de la
Valea Călugărească, Iordăcheanu, Boldeşti-Scăieni, intrate, deja, în circuitul turistic.
Aşezările prahovene deţin numeroase monumente istorice şi de artă religioasă sau
laică, muzee reprezentative pentru cultura românească concentrate în unele localităţi
urbane şi rurale.
225
Importante sunt, astfel, localităţile turistice: Câmpina (atestată în anul 1503) cu
muzeele memoriale Nicolae Grigorescu (1838 – 1907) şi Bogdan Petriceicu Hasdeu
(1836 – 1907), ultimul muzeu fiind adăpostit în castelul realizat de marele lingvist între
1893 – 1896; Vălenii de Munte, interesant atât prin casa şi muzeul memorial Nicolae
Iorga şi Universitatea „N. Iorga”, ce a dăinuit peste timpuri, cât şi prin casele cu o
arhitectură specifică secolului al XIX-lea şi biserica mânăstirii Văleni (1680, renovată în
1809). Alte localităţi ca Ceraşu – Slon, Slănic, Drajna, Breaza etc. dispun de vestigii
arheologice şi biserici – monumente istorice şi de artă interesante sub aspect turistic, dar
şi de pensiuni turistice rurale. Forme de turism: turism cultural, religios, tratament
balnear, odihnă-recreere, agroturism, turism uval. Destinaţii: staţiuni balneare de interes
naţional Slănic Prahova, localităţi balneare Telega, Ţintea; localităţi turistice: Vălenii de
Munte, Câmpina, Breaza.
Dealurile subcarpatice Buzoiene, desfăşurate între râurile Teleajen şi Cricov în
Vest şi Slănicul Buzăului spre Est, sunt alcătuite dintr-o succesiune de dealuri şi
depresiuni deluroase cu peisaje naturale şi umanizate de mare atractivitate. Prezintă
interes turistic şi apele minerale clorurate, sodice, iodurate, bromurate, calcice,
magneziene şi cele sulfuroase hipertone şi nămolul mineral sulfuros, exploatate la Sărata
Monteoru (200 m alt.), staţiune balneară de interes local şi apele minerale sulfuroase,
iodurate, clorurate, sodice, calcice, magneziene, hipertone şi oligominerale din localitatea
balneară Fisici (650 m), utilizate în terapia afecţiunilor reumatismale.
Fenomenele geologice, reprezentate prin vulcanii noroioşi (monument al naturii)
localizaţi pe platourile de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici din aria localităţilor Berca –
Pâclele şi „Focurile nestinse” de la Lopătari – Andreiaş, constituie atracţii turistice
interesante alături de „blocurile de calcar” din valea Buzăului la Bădila şi „chihlimbarul”
de Buzău, de la Colţi.
Vestitele podgorii buzoiene se întind între localităţile Ceptura – Tohani – Pietroasa
– Gura Sărăţii – Merei – Săseni şi duc faima acestor dealuri cu implicaţii şi în activitatea
de turism, care beneficiază de vinurile lor de un rafinament recunoscut peste hotare.
Localităţile dezvoltate în arii de mare pitoresc pe văi şi în depresiuni, sau pe pantele
domoale ale culmilor deluroase dispun de un tezaur etnofolcloric de mare bogăţie şi
frumuseţe (Pătârlagele, Cislău – şi importantă herghelie –, Calvini şi Lopătari etc.) ce pot
prelua şi funcţia de „sate turistice” pentru agroturism; altele deţin importante lăcaşuri
monastice (Bradu – Tisău, Ciolanu – Măgura, Ciuta, Cârnu – Măguricea, complexul de
biserici şi chilii rupestre de la Nucu (Bozioru) etc. Forme de turism: turismul cultural,
agroturism, turismul de tratament balnear, cunoaştere, uval. Destinaţii: staţiunea balneară
locală Sărata Monteoru; localitatea balneară Fisici; aşezări rurale pentru agroturism.
Dealurile subcarpatice ale Vrancei situate între râurile Slănicul Buzăului şi Trotuş
reprezintă o alternanţă de dealuri subcarpatice (500 – 996 m alt.) şi depresiuni, acoperite
cu păduri, păşuni, plantaţii pomicole şi viticole ce dau farmecul şi valenţele peisagistice
„Ţării Vrancei”, zonă etnofolclorică renumită în ţară şi peste hotare. Apele minerale
sulfuroase, clorurate, sodice hipotone de la Soveja şi Vizantea – Livezi, râurile cu
cascade, chei şi peisaje pitoreşti, „Focul Viu” (Focurile nestinse) de la Andreiaşu de Jos,
fondul piscicol salmonicol, animalele de interes vânătoresc (urs, cerb, căprior, mistreţ)
sporesc valoarea turistică dată de cadrul natural.
226
Dar Vrancea este cunoscută în turism şi în lume prin două creaţii ale măiestriei
omului: tradiţia şi bogatul tezaur etnofolcloric şi podgoriile.
Tezaurul etnografic şi folcloric prezent în toate localităţile înşirate pe văile locale
este recunoscut atât de specialişti, cât şi de turişti. Sate ca Nistoreşti, Năruja, Vintileasa,
Tulnici, Nereju, Bisoca, Mera, Vidra, Buda etc. sunt renumite prin folclorul muzical şi
coregrafic, prin cusături, ţesături, covoare şi ştergare, prelucrarea lemnului, măşti şi
manifestări folclorice tradiţionale, iar multe dintre ele pot fi declarate „sate turistice” şi
promovate în turismul rural şi agroturism. Dar în satele vrâncene se află multe
monumente istorice şi de artă religioasă (biserici şi mânăstiri – Soveja, Lepşa,
Bogdăneşti, Răcoasa, Rogoz etc.), dar şi monumente de cinstire a eroilor neamului la
Panciu, Răcoasa, Mărăşti, Soveja (satul natal al ctitorului geografiei româneşti – Simion
Mehedinţi).
Renumite sunt şi podgoriile pentru vinurile albe (Odobeşti) şi roşii (Coteşti) şi
cramele utilizate în acţiuni turistice. Se evidenţiază podgoriile Odobeşti (Odobeşti,
Vârteşcoiu, Jariştea, Broşteni), Coteşti (Coteşti, Cârligele şi Urecheşti) şi Râmnicului
(Tâmboieşti, Podgoria, Topliceni, Bordeşti). Forme de turism: cultural, odihnă şi
recreere, tratament balnear, uval, agroturism, tranzit. Destinaţii: staţiunea balneoclimatică
Soveja; localităţi turistice Panciu şi Odobeşti, aşezări rurale pentru agroturism.
Dealurile Trotuş–Tazlău sunt alcătuite dintr-o depresiune alungită la poalele
munţilor şi culmi deluroase (950 – 1.165 m) ce o despart de culoarul Siretului.
Fragmentarea puternică, vecinătatea munţilor şi a văii Siretului dau pitorescul cadrului
natural în care s-a permanentizat o viaţă spirituală din cele mai vechi timpuri în vatra
depresiunilor Oituz – Caşin şi Tazlău sau pe dealurile şi la poalele munţilor din
împrejurimi, în condiţii climatice oportune.
Alături de valorile peisajului natural oferă şi alte resurse ce pot crea atracţii turistice
importante. Între acestea amintim: microclimatul de salină cu sanatoriu balnear (6.400 m2),
pentru tratarea astmului alergic şi traheobronşitelor spatice, la circa 2 km de Târgu-Ocna,
ape minerale sulfuroase, clorurate, carbonatate, sodice, calcice, hipo şi hipertone pentru
cura internă şi externă (Târgu-Ocna), cascade şi fond salmonicol pe râuri.
Aceste valori naturale sunt îmbogăţite de cele create de om ca lacurile Poiana
Uzului pe râul Uz (Poiana Uzului), Bălătău (lac natural, 1833) şi amenajat ulterior pe
Râul Neagu – Uz, Belci, format la confluenţa Tazlăului Mare cu Trotuşul; parcuri
(Târgu-Ocna) şi mai ales obiective cultural-istorice: bisericile Domnească (din lemn,
1715), Sf. Gheorghe (1849) şi mânăstirea Măgura Ocnei (recentă, pe vatra unui schit din
secolul al XVI-lea), monumente comemorative în amintirea eroilor războiului de
întregire a neamului, monumente de arhitectură – clădiri din secolul al XIX-lea, toate
vizitabile în oraşul – staţiune Târgu-Ocna. Dar atracţii turistice se întâlnesc şi în alte
localităţi, amintim astfel: bisericile din Borzeşti (XV), Bogdana (XVII) şi Oituz,
mânăstirea Caşin (XVII); castelele Nicolae Ghica Comăneşti (1905) din Doftana şi
Ştirbei (1902) din Dărmăneşti, podul de piatră (XV) din Negoieşti, muzeele etnografice
de la Doftana şi Dărmaăneşti etc. Forme de turism: cultural, religios, tratament balnear,
agroturism. Destinaţii: staţiunea balneară naţională Târgu-Ocna: localităţi turistice de
tranzit Oneşti şi Moineşti, fără structuri turistice.
Dealurile subcarpatice Nemţene (Ţinutul Neamţului) se desfăşoară între râurile
Bistriţa (moldavă) şi Moldova cu întinse şi frumoase depresiuni (Cracău – Bistriţa şi
227
Neamţului), mărginite de munţii Stânişoarei spre vest, un brâu de dealuri (Corni –
Mărgineni – Runcu – Pleşu) şi culoarul Siretului, cu suita de terase şi luncă, intens
umanizate, către est. Remarcăm aici Parcul Natural Vânători (peisaj, pădure, colonizare
de zimbri).
Arie de străveche locuire românească reţine atenţia prin numeroase monumente
istorice şi de artă religioasă în stil moldovenesc, precum şi mânăstirile Neamţ (1497, un
mare centru cultural şi tipografic, medieval şi actual), Slatina (1558), Râşca (1542), Secu
(1602), Sihăstria (secolul al XVIII-lea), Agapia (1647), Văratic (1808) etc. şi biserici
renumite ca cele de la Baia, Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ etc. Fiind o „ţară domnească”,
aici se găsesc vestigiile cetăţii Neamţului (XIV – XV) – Târgu-Neamţ şi curţii domneşti
de la Piatra-Neamţ (1497 – 1499) cu biserica Sf. Ion şi Turnul Clopotniţei (1499) sau ale
cetăţii muşatine de la Roman, rezidită din piatră de Ştefan cel Mare, în 1483.
Aşezările rurale deţin un impresionant tezaur etnofolcloric, meşteşugăresc, măşti
populare, sărbători folclorice etc., reprezentative fiind satele Vânători Neamţ, Râşca,
Târpeşti, Grumăzeşti, Văratic etc. care pot fi incluse şi în circuitul turistic rural, ca „sate
turistice”.
Multe muzee şi case memoriale sunt reprezentative pentru patrimoniul cultural
românesc, vizitabile la Piatra-Neamţ (muzeul de artă şi istorie – ceramica de Cucuteni cu
piesa celebră „Hora de la Frumuşica”, tezaurele de vase de aur tracice şi de argint romane
etc., etnografie, casa memorială Calistrat Hogaş), Târgu-Neamţ (arheologie şi casa
memorială „Ion Creangă”), Vânători Neamţ (casa memorială „Mihail Sadoveanu”),
Agapia şi Văratic ca şi colecţiile de carte şi artă religioasă întâlnite în toate mânăstirile.
Resursele balneare, ca apele clorurosodice şi sulfatate de la Oglinzi (inclusiv
microclimatul salin şi nămolul sapropelic), sulfuroase, clorurate, sodice, calcice de la
Băltăţeşti ca şi cele explorate şi parţial valorificate de la Neguleşti sau de pe Văile Calu,
Iapa şi Nichitu din Munţii Tarcău constituie un potenţial turistic în viitorul dezvoltării
balneo-turistice nemţene. Forme de turism: cultural, religios, turism rural, odihnă şi
tratament balnear, ecoturism. Destinaţii: staţiunile balneare locale Baltăteşti şi Oglinzi;
centre turistice: Piatra-Neamţ; localităţile turistice: Târgu-Neamţ, Roman.
8.2.2. Dealurile de podiş

Podişul Mehedinţi se remarcă prin formele şi peisajele carstice de mare pitoresc şi
valoare turistică, precum: complexul carstic Ponoare cu lacul temporar Zăton, peştera şi
podul natural, câmpurile de lapiezuri şi pădurea de liliac sălbatic (rezervaţie naturală);
peşterile Bulba, Topolniţa, Epuran etc. (monumente ale naturii), chei pitoreşti –
Topolniţa; doline şi polii (depresiuni) carstice, vârfuri ruiniforme cu vegetaţie
submediteraneană; izvoare carstice cu debit bogat; aşezări cu o frumoasă tradiţie
etnofolclorică (sărbători religioase, creaţie artizanală din lemn, cusături, ţesături, folclor
muzical şi coregrafic şi cu influenţă bănăţeană); case cu arhitectură tradiţională în Balta,
Isverna, Iloviţa, mori de apă etc.; monumente istorice şi de artă religioasă ca mânăstirile
Topolniţa (1644) şi Vodiţa (1364 – 1367, reînfiinţată în anul 1990), sau bisericile din
secolul al XIX-lea de la Baia de Aramă, Brebina, Negoieşti, Balta, Isverna, Ponoarele,
Şovarna etc. Forme de turism: cultural, speoturism, agroturism. Destinaţii: localitatea
turistică Baia de Aramă.
228
Dealurile podişului Getic cuprinse între Dunăre şi Dâmboviţa sunt cunoscute ca
Piemonturile Strehaiei, Olteţului, Cotmenei, Argeşului şi Cândeşti, delimitate succesiv de
culoarele largi ale Jiului, Oltului, Argeşului şi Dâmboviţei. Alternanţa de văi şi dealuri
sporeşte varietatea şi atractivitatea turistică şi peisagistică a acestora.
Dealurile Strehaiei prezintă interes atât prin aspectele peisagistice pitoreşti
cu plantaţii viticole (Corcova, Dealul Viilor) şi pădurile de interes socio-recreativ
(Stârmina, Strehaia, Lunca Banului, Borovăţ), ape minerale (Bala), cât şi prin multele
monumente istorice şi de artă religioasă din secolele XVIII-XIX (Strehaia, Bala, Gura
Motrului – mânăstire (1653), Broşteni, Corcova, Căzăneşti etc.), monumentele de
arhitectură – case vechi din lemn şi tradiţii folclorice şi meşteşuguri populare (ceramică,
broderii, cusături etc.).
Municipiul Drobeta – Turnu Severin este un centru turistic reprezentativ în acest
subareal ca şi în sud-vestul ţării, impunându-se prin numeroase atracţii turistice cultural-
istorice: vestigiile romane – castrul, termele şi pilonul podului roman (secolul I), biserici
(secolul al XIX-lea), cetatea Severinului (XIII), muzeul Porţile de Fier, bazinul şi
complexul hidroenergetic Porţile de Fier etc., hoteluri (Parc – Continental, Traian, Porţile
de Fier) etc.
Celelalte subunităţi de dealuri piemontane prezintă interes prin aspectele
peisagistice locale şi unele obiective turistice cu o valoare redusă, remarcându-se
podgoriile de la Drăgăşani, Sâmbureşti (Olt), Ştefăneşti-Argeş (cu Muzeul Goleştilor şi
Viticulturii), Topoloveni (Argeş) şi câteva monumente istorice şi de artă sau muzee ca
bisericile din oraşul Drăgăşani şi împrejurimi, mânăstirea Cotmeana (XIII, refăcută de
Constantin Brâncoveanu), mânăstirile Valea şi Tutuna (de la Valea Mânăstirii şi
Băiculeşti în Argeş), lăcaşul monahal Vieroşi (1545) de la Făgetu şi biserica din lemn de
la Cândeşti, mânăstirile Manu (XVII) din Lungeşti – Vâlcea şi Călui (Oboga – Dolj,
centru de ceramică), mânăstirile Butoiul (XVI), Hulubeşti şi Cobia (XIII) – Dâmboviţa;
muzee: Vladimir, Goleşti. Local, prezintă interes meşteşugurile tradiţionale (Cândeşti,
Costeşti etc.) sau casele cu arhitectură tradiţională (Casele Budiştenilor şi
Hagi Tudorache de la Budeasa Mare (Argeş) etc. Forme de turism: cultural, religios,
odihnă şi tratament, balnear, uval. Destinaţii: staţiunea balneară locală Bala; localităţi
turistice: Drăgăşani; centru turistic: Drobeta-Turnu-Severin (la contactul cu câmpia).
Podişul Moldovei ocupă partea nord-estică a ţării şi are un aspect deluros şi
colinar, cu peisaje variate şi pitoreşti, precum şi cu o locuire multimilenară pe aceste
meleaguri, reflectată în numeroase mărturii culturale şi istorice.
Podişul Sucevei (689 m alt. în Dealul Poiana Ciungilor), situat în nord – vest, are o
configuraţie naturală variată: platouri şi dealuri înalte, depresiuni şi culoare largi de văi
(Siret, Moldova, Suceava) cu şesuri şi terase, care se înscriu cu o mare varietate de
peisaje geografice, a căror atractivitate este sporită de formele de relief legate de
structurile geologice (platouri, cornişe şi abrupturi, relief ruiniform, văi „canioane” etc.)
şi de livezile de pomi fructiferi şi pâlcurile de pădure ce îşi găsesc locul aici.
Apele minerale clorurosodice şi vechea salină de la Cacica şi izvoarele cu apă
vitriolică, sulfatată, calcică, hipotonă de la Solca, întregesc resursele turistice naturale.
Dar Podişul Sucevei cu ariile sale depresionare şi colinare freamătă de o istorie
glorioasă ce se păstrează în numeroasele monumente istorice şi de artă, muzee, tradiţii
culturale şi etnofolclorice prezente pretutindeni în Moldova de Sus.
229
Documentele istorice menţionează existenţa a numeroase instalaţii tehnice
ţărăneşti, mori de apă, teascuri, oloiniţe, pive şi velniţe, ateliere de ceramică, artizanat ş.a.,
multe aflându-se azi numai în muzeele etnografice din Suceava.
Mânăstirile şi bisericile în stilul moldovenesc se înscriu ca opere de artă
nemuritoare în timp, iar muzeele, indiferent de profil, sunt o oglindă a istoriei şi culturii
trecute şi prezente.
Depresiunea Rădăuţi şi dealurile colinare ce o străjuiesc au un peisaj deosebit de
pitoresc în care gospodăriile prin arhitectura lor se armonizează cu natura. Dar valoarea
turistică este dată de obiective reprezentative pentru cultura românească, aşa cum sunt
biserica din Arbore (XVI) cu fresce exterioare, biserica episcopală Sf. Nicolae (Bogdana,
secolul al XVI-lea din Rădăuţi, cea mai veche clădire din zid din Moldova, necropolă),
bisericile din Volovăţ (1502), Horodnicu de Jos şi Ilişeşti sau muzeele, între care Muzeul
tehnicilor populare de la Rădăuţi, Complexul Muzeal Ciprian Porumbescu, Muzeul din
Solca, cel sătesc din Arbore sau arheologic din Botoşana.
Aici se află una din ariile etnofolclorice dintre cele mai interesante din ţară,
păstrătoare ale portului naţional, ca la Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Frătăuţii Vechi şi
Noi etc., continuatoare a unor meşteşuguri vechi, precum confecţionarea covoarelor
(Arbore) şi a sumanelor (Vicovu, Horodnic, Rădăuţi), ceramică neagră (Marginea).
Oraşul Rădăuţi reprezintă centru polarizator al turismului local, iar în perspectivă
se pot dezvolta ca staţiuni balneare localităţile Cacica şi Solca.
Între culoarele largi ale Sucevei şi Siretului se desfăşoară Dealurile Dragomirnei
cu o fizionomie şi pitoresc aparte, urmare a configuraţiei reliefului, dar şi prezenţei
pădurilor de stejar şi frasin sau de fag cu un valoros fond cinegetic de la Adâncata,
Dragomirna, Pătrăuţi, Zamoştea sau Salcia, multe fiind declarate rezervaţii forestiere şi
floristice. Valoarea turistică sporeşte prin includerea în circuit a numeroase monumente
istorice şi de artă religioasă ca mânăstirea Dragomirna (secolul al XVII-lea, ctitorie a
mitropolitului cărturar Anastasie Crimca) – o dantelărie în piatră, valoroasele biserici din
Bălăneşti (secolul al XV-lea), Pătrăuţi (1487), Adâncata (secolul al XV-lea), şi un
reprezentativ tezaur etnofolcloric prezent în mai toate localităţile rurale; drumuri
modernizate străbat podişul făcând accesibile valorile turistice din acest areal.
Oraşul Siret, situat la adăpostul unei mici depresiuni, este unul dintre cele mai
vechi târguri din Moldova, fostă reşedinţă domnească în secolul al XIV-lea, azi punct
vamal important pe drumul european E 85 spre Ucraina.
La sud de culoarul Sucevei se desfăşoară într-un peisaj de mare pitoresc până în
Valea Moldovei, Podişul Fălticeni. Reprezintă o succesiune de dealuri intens fragmentate
de mici depresiuni şi văi, acoperite cu păşuni, livezi de pomi fructiferi, culturi de câmp sau
pâlcuri de păduri de stejar, care înviorează şi sporesc atractivitatea peisagistică.
Arie de străveche locuire se remarcă şi azi printr-o densitate mare a aşezărilor
umane situate, de regulă, pe culoarele de vale şi păstrătoare a unor tradiţii etnofolclorice
de mare interes: folclor şi port popular, creaţie artistică, sărbători populare etc.
Şi în această parte a Podişului Sucevei se întâlnesc numeroase obiective turistice,
istorice şi de artă, muzee, care reflectă importanţa sa în istoria neamului. Acestea se
concentrează în aria oraşelor Suceava şi Fălticeni. În municipiul Suceava, cel mai
important centru turistic din Moldova de Sus, se pot vizita, printre altele, vestigiile cetăţii
de scaun (secolele XIV – XVI), al cetăţilor Scheia (secolul al XIV-lea) şi Zamca (1606),
230
bisericile Mirăuţi (secolul al XIV-lea), Sf. Dimitrie (secolul al XVI-lea), mănăstirea
Zamca (secolul al XVII lea), muzeul de istorie, muzeul de etnografie (Hanul Domnesc,
secolul al XVI-lea) şi recentul muzeu al satului bucovinean.
Oraşul Fălticeni impresionează prin muzeele dedicate personalităţilor cultural –
ştiinţifice, care s-au născut sau au trăit şi creat aici: Galeria oamenilor de seamă, Colecţia
de artă „Ion Irimescu”, Muzeul de artă şi literatură, Muzeul de istorie şi ştiinţele naturii cu
o colecţie de 294 vase de ceramică de Cucuteni, casele în care au locuit scriitorii Mihail
Sadoveanu şi Ion Creangă sau Casa căminarului Matei Gane, toate monumente de
arhitectură.
O localitate de rezonanţă istorică este Baia, prima capitală a Moldovei (1352), în
care se mai păstrează Biserica Albă „Sf. Gheorghe” (1467), biserica Adormirii (1532),
ruinele bisericii catolice (gotice) – 1410, şi mânăstirea Probota (XVI).
Dincolo de culoarul Siretului se desfăşoară Culmea Siretului, un şirag de dealuri
fragmentate cu întinse păşuni, fâneţe şi livezi, dar şi pâlcuri de pădure cu fond cinegetic
sau valori ştiinţifice ocrotite în rezervaţii forestiere (Dealul Mare, Dealul Tudora – tisă).
Fără a avea o valoare turistică deosebită se întâlnesc şi unele obiective cultural-istorice
precum: complexul mânăstiresc Vorona, mânăstirea Gorovei, bisericile din lemn de la
Talpa şi Hăpai, centrul ceramicii glazurate de la Mihăileni, palatul lui Al. I. Cuza de la
Ruginoasa. Tot aici se află şi mica staţiune Strunga, cu ape sulfuroase sulfatate,
bicarbonatate, calcice, sodice, utilizate în terapia reumatismală. Forme de turism:
cultural, religios, odihnă – recreere, tratament balnear, turism rural şi agroturism, tranzit.
Destinaţii: staţiuni balneare locale: Strunga şi Cacica; localităţi balneare: Solca; centre
turistice: Suceava; localităţi turistice: Fălticeni, Rădăuţi, Siret.
Câmpia Moldovei ocupă partea nord – estică a Podişului Moldovei şi are un aspect
deluros, cu văi largi şi interfluvii domoale, ca nişte poduri întinse (150 – 200 m alt.), cu
pâlcuri rare de păduri, numeroase iazuri pe văile secundare, culturi nesfârşite de porumb,
grâu, floarea soarelui etc.
Ghirlandele de aşezări situate la marginea câmpiei sau pe văile principale Başeu,
Jijia, Bahlui, prin valorile etnofolclorice întregesc peisajul şi potenţialul turistic. În
jumătatea de sud a Câmpiei Moldovei se impun în peisaj şi întinsele culturi de viţă-de-vie
(peste 1.400 ha) din podgoriile Cotnari (Cotnari şi Hârlău, atestate de la 1448, Podul
Iloaiei, Vlădeni, Trifeşti etc.) cu vinurile Grasa de Cotnari, Feteasca albă, Frâncuşa şi cu
Busuioaca şi Iaşi (Iaşi, Bucium – 1538), Aroneanu, Bârnova, Rediu, Tomeşti, Miroslava etc.
cu vinuri albe de Fetească Albă, Aligote, Busuioacă, Muscat Ottonel, Pinot gri, Riesling
italian, Fetească regală etc.
Valea Prutului şi lacul Stânca – Costeşti dau variaţie şi atracţie turistică peisajului
local, iar cele circa 320 de iazuri de pe văile afluente principalelor râuri vin în discordanţă
cu peisajul monoton din împrejurimi şi au o valoare piscicolă şi pentru agrementul local.
Menţionăm între cele mai importante: Drăcşani (500 ha), Tansa – Belceşti,
Hăneşti, Ciurbeşti, Podul Iloaiei, Iezăreni, Chirişta, Ciric, ultimele lângă Iaşi. În apropiere
de Iaşi, forajele au scos în evidenţă ape sulfatate, sulfuroase, clorurate, sodice la Nicolina,
unde se utilizează terapeutic şi sedimentele argiloase impregnate cu sulf şi sare.
În Câmpia Moldovei se întâlnesc şi numeroase atracţii cultural-istorice concentrate
în principalele centre şi localităţi turistice, dar şi în alte aşezări.
231
Oraşul Iaşi, centrul polarizator al turismului din această parte a Moldovei, atestat
documentar din 1388-1391, reşedinţă domnească din 1434 şi apoi capitală a Moldovei
între 1564-1862, deţine un valoros tezaur de obiective cultural-istorice, între care
menţionăm: mânăstirea Golia (secolul al XVI-lea), bisericile Trei Ierarhi (1639), Sf. Sava
(secolul al XIV-lea), Armenească (1359), Sf. Nicolae (1491); mânăstirile Frumoasa
(1727) şi Galata (1584); Palatul Culturii ce adăposteşte muzeele de istorie a Moldovei, de
artă, politehnic etc.; Muzeul de istorie naturală, casele memoriale „Dosoftei” (secolul al
XVII-lea), „Otilia Cazimir”, „Mihail Kogălniceanu”, „Bojdeuca lui Ion Creangă”, Vila
„Sonet” în care a locuit poetul Mihai Codreanu; parcul Copou cu Teiul lui Eminescu şi
Universitatea Al. I. Cuza etc.
Oraşul Hârlău, reşedinţă de curte domnească în 1384 şi a doua capitală a lui Ştefan
cel Mare şi capitală temporară sub Radu Mihnea (1623-1626), se remarcă prin bisericile
Sf. Gheorghe (1492) şi Sf. Dumitru (1540) şi ruinele curţii domneşti (1395). Oraşul
Târgu Frumos (1448) deţine câteva monumente bisericeşti din secolele XV – XVI.
În nordul Câmpiei Moldovei se remarcă oraşele: Botoşani cu importante obiective
turistice: bisericile Sf. Nicolae Popăuţi (1496), Sf. Gheorghe (1551), Adormirea Maicii
Domnului – Uspensia (1552), casa memorială „N. Iorga”, muzeul judeţean şi alte clădiri
de epocă (secolul al XIX-lea) şi Dorohoi cu biserica Sf. Nicolae (1495) şi Muzeul
memorial „George Enescu”. Sunt şi alte localităţi cu valoare culturală ca Ipoteşti (com.
Mihai Eminescu) cu muzeul memorial „M. Eminescu” şi capela familiei Eminovici;
George Enescu (Liveni) cu muzeul memorial „George Enescu”, Dobrovăţ (35 km de
Iaşi), mânăstire datată între 1503-1504.
Podişul Bârladului ocupă partea sudică a Podişului Moldovei, fiind alcătuit din
dealuri şi coline fragmentate de depresiuni şi văile afluente râului Bârlad. Se remarcă
dealurile Podişului Central Moldovenesc, ale Colinelor Tutovei, Podişurile Covurlui şi
Fălciului, arii cu peisaje diverse şi pitoreşti în care se evidenţiază pâlcurile de pădure,
plantaţiile pomicole în nordul Podişului şi cele viticole cu podgoriile renumite Nicoreşti,
Huşi, Răducăneni, Dealurile Bujorului, Podul Turcului, Bereşti, Duda – Epureşti etc. în
partea de sud.
În localitatea Drânceni – Ghermăneşti se găsesc ape minerale sulfuroase, clorurate,
sodice utilizate local în afecţiunile reumatismale.
Pădurile din jurul oraşului Huşi şi nordul Podişului şi, parţial, din Colinele Tutovei
deţin un important fond cinegetic (mistreţ şi căprior).
Aşezările rurale, cantonate pe văi şi în depresiuni deţin o interesantă zestre
etnofolclorică, port, folclor popular şi creaţie artizanală, măşti populare, iar centrele
urbane concentrează interesante obiective cultural-istorice.
În oraşul Vaslui se pot vizita monumente de artă plastică şi comemorative
închinate lui Ştefan cel Mare (în oraş şi la Podul Înalt), Mausoleul „Peneş Curcanul”,
biserica „Sf. Ion” (1490) şi ruinele Curţii Domneşti (secolul al XV-lea); la Huşi, veche
reşedinţă domnească din 1487 se mai regăsesc ruinele Curţii Domneşti (secolul
al XV-lea) şi biserica Episcopiei (1494-1495, refăcută în 1793 şi 1910), iar la Bârlad
bisericile Sf. Dumitru (1600) şi Sf. Gheorghe (1636), Muzeul „Vasile Pârvan”. Şi în alte
localităţi se întâlnesc obiective turistice interesante ca la Soleşti cu castelul Rosetti –
Soleşti şi mormântul şi muzeul „Elena Cuza” şi Emil Racoviţă cu casa memorială
„Emil Racoviţă”, marele biolog şi explorator român (1868-1947), iar în culoarul
232
Siretului, oraşul Bacău cu biserici, monumente istorice, muzeul judeţean de istorie şi
artă, casele memoriale „George Bacovia” şi „Nicu Gane”, clădiri de epocă (secolul
al XIX-lea). Forme de turism: cultural, religios, cunoaştere, tratament balnear,
agroturism, tranzit. Destinaţii: centre turistice: Iaşi, Bacău; localităţi turistice: Botoşani,
Vaslui, Huşi, Bârlad; staţiuni balneare locale: Strunga, Nicolina, Drânceni –
Ghermăneşti.
Podişul Transilvaniei împreună cu dealurile subcarpatice interne se înscrie cu un
potenţial turistic valoros reprezentat, în primul rând, prin componentele cultural-istorice.
Cu toate acestea beneficiază şi de un cadru natural destul de variat, deluros, cu culoare de
vale largi şi pitoreşti, ape minerale clorurosodice, iazuri piscicole, rezervaţii naturale,
podgorii, care întregesc zestrea turistică.
Apele minerale clorurate – sodice, iodurate, bromurate din lacurile formate pe
vechi ocne de sare sunt utilizate în terapia afecţiunilor reumatismale, neurologice
periferice şi ginecologice în staţiunile balneoclimatice Sovata, Ocna Sibiului,
Ocna Mureşului, Bazna, Miercurea Sibiului, Turda, Cojocna, Ocna Dejului, Băiţa etc., la
fel ca şi cele clorurate, bromurate, sulfuroase de la Cristuru Secuiesc, Odorheiu Secuiesc
sau cele de la Sângeorgiu de Mureş (ape de zăcământ). În apa lacurilor din unele staţiuni
se găsesc importante rezerve de nămol sapropelic sau mineralizat, folosit balnear în
aceleaşi afecţiuni ca mai sus (Lacul Ursu, Verde şi Roşu din staţiunea Sovata, lacurile de
la Ocna Sibiului, Cojocna, Turda, Ocna Dejului etc.).
Bioclimatul sedativ, de cruţare, specific întregii depresiuni colinare, constituie,
de asemenea, un factor natural de cură alături de microclimatul mofetic de la
Odorheiu Secuiesc (Băile Seyke) şi cel de salină de la Praid.
Cadrul natural, destul de variat, înviorat de culoarele de vale ale Mureşului,
Someşului, Târnavelor sau Oltului, cu păduri de foioase, păşuni şi terenuri agricole, oferă
atracţii turistice interesante.
Râurile şi lacurile (iazurile din Câmpia Transilvaniei – Zau de Câmpie, Cătina,
Greaca –, şi oglinzile de apă de pe Târnave, Mureş sau Olt, pe lângă variaţia pe care o
aduc în peisaj, oferă şi posibilităţi pentru agrementul nautic, plajă şi înot şi deţin un
important fond piscicol.
Unele rezervaţii naturale ca Râpa Roşie, Lacul fără fund de la Ocna Sibiului,
Fânaţele Clujului şi Bujorii Sălbatici montani de la Zau de Câmpie, vulcanul noroios de
la Hăşag trezesc interesul pentru turismul specializat.
Valorile cultural-istorice sunt deosebit de variate şi de rezonanţă europeană, fiind
reprezentate prin vestigii de cetăţi antice şi medievale, monumente istorice, de artă şi de
arhitectură religioasă sau laică, edificii arhitectonice, muzee renumite, elemente
etnografice şi de folclor, de arhitectură populară etc. Acestea sunt răspândite pe întregul
teritoriu al Transilvaniei, generând importante fluxuri turistice.
Unele dintre aceste valori culturale sunt unicate europene ca bisericile fortificate,
cetăţile ţărăneşti săseşti, cetatea – oraş Sighişoara, muzeul Brukental, zona etnofolclorică
Mărginimea Sibiului etc. şi reprezintă componente de bază ale ofertei româneşti pentru
străinătate. Interesantă este descoperirea arheologică de la Tărtăria de Mureş (16 km la
vest de Sebeş): trei tăbliţe de lut cu o scriere ideografică mai veche decât cea sumeriană,
adică din mileniul IV î.Hr.
233
Urmărind repartiţia lor în spaţiu, se remarcă o concentrare în principalele centre
turistice: Sibiu, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Bistriţa, Târgu Mureş sau în localităţile de
interes turistic ca Blaj, Reghin, Biertan, Sebeş, Sighişoara, Mediaş, Făgăraş etc.
Numeroase sate turistice s-au conturat prin fondul etnofolcloric în Mărginimea Sibiului
sau în satele submontane clujene, fie în dealurile Bistriţei.
Un periplu transilvănean urmărind câteva itinerare ca: „turul castelelor medievale”,
„bisericile şi fortificaţiile ţărăneşti săseşti”, „oraşele-cetăţi”, „itinerare ale latinităţii în
România”, „monumente gotice şi baroce sau renascentiste”, fie „muzeele de istorie şi
artă”, „biblioteci cu fond de carte rară”, „itinerare etnofolclorice” etc., ar putea pune în
lumină mai bine disponibilităţile pe care le are oferta cultural – istorică a Transilvaniei.
Forme de turism: cultural, religios, tranzit, odihnă şi recreere, tratament balnear,
agroturism, turism rural, cunoaştere. Destinaţii: staţiuni balneare naţionale: Sovata;
staţiuni balneare locale: cele amintite mai sus. Centre turistice: Sibiu, Cluj-Napoca,
Târgu Mureş, Alba Iulia, Bistriţa; localităţi turistice şi sate turistice, menţionate mai sus.
Podişul Dobrogei se remarcă prin resursele turistice mari restrânse, atât naturale,
cât şi cultural-istorice.
Se remarcă aspectele peisagistice pitoreşti date de munţii hercinici ai Măcinului cu
stâncării şi forme ruiniforme înecate în grohotişuri, de peisajele carstice ale Dealurilor
Tulcei şi Podişurilor Babadag, Medgidiei şi Negru Vodă, cu peşterile de la Limanu şi
Gura Dobrogei (Lilieci şi Peştera La Adam).
Interes prezintă şi unele rezervaţii naturale cum sunt cele geologice de la Hârşova
– Canaralele, Topalu, Cernavodă, Alimanu, Cheia şi Seimenii Mari – calcare de interes
paleontologic; Peştera La Adam, pădurile de la Luncaviţa, Babadag şi Hagieni.
Apele mezotermale (42° C) clorurate, bromurate, iodurate, sodice, sulfuroase de la
Hârşova şi Topalu pot fi utilizate, în perspectivă, prin amenajare, în crearea unei oferte
balneare şi pentru agrement.
Lacurile de pe bordura dunăreană, situate într-un peisaj de mare atracţie
peisagistică (Bugeac, Oltina, Dunăreni), sau cele dinspre Complexul Razim, cu un bogat
fond piscicol şi de vânătoare (vânat cu pene), pot constitui, alături de satele din
vecinătate, destinaţii turistice importante pentru odihnă, recreere, pescuit sportiv în cadrul
unor programe de turism rural.
Podgoriile renumite de la Murfatlar, Niculiţel şi Ostrov pot constitui oferte
turistice (turismul uval) interesante pentru turiştii români şi străini, în cadrul unor
programe combinate de pe litoral sau din ţară.
Între obiectivele cultural-istorice, deosebit de bogate şi valoroase, dată fiind
vechimea locuirii şi rafinamentul culturii materiale şi spirituale pe aceste meleaguri,
amintim:
• vestigiile culturale neolitice: Hamangia (cu vestitele sculpturi „Gânditorul” de la
Hamangia şi „Femeie şezând” – Cernavodă) şi Gumelniţa etc.;
• ruinele cetăţilor getice (secolul IV î. Hr.) şi apoi devenite cetăţi daco-romane
(secolul II-III), bizantine sau feudale: Heraclea (Enisala), Aegyssus (Tulcea), Dinogeţia
(Garvăn), Noviodunum (Isaccea), Salsovia (Mahmudia), Arrubium (Măcin), Halmyris
(Murighiol), Argamum (Jurilovca), Hârşova (secolul I – XIV), Ostrov – Durostrum
(secolul II – X);
234
• monumentul istoric şi de artă romană – Trophaeum Traiani de la Adamclisi
(secolul I);
• monumente istorice şi de artă religioasă de factură creştină, precum mânăstirile
Cocoş (XII – XVI, refăcută în secolul al XIX-lea), Celic Dere (XIX), Saon (XIX),
monumentul paleocreştin de la Niculiţel (bazilică şi criptă – martirium, după 370 d. Hr.),
mânăstirea Vovidenia (XVII) şi mânăstirea Uspensia (XVII) din Slava Cercheză, biserica
ucraineană din Teliţa (în nordul Dobrogei) şi mânăstirea şi schitul rupestru Sf. Andrei din
comuna Ion Corvin (la 4 km), mânăstirea Dervent (XIX), ansamblul rupestru (secolele
IX-X) de la Basarabi etc.; geamiile Ali Gaza Paşa (XVII) din Babadag, din Medgidia şi
Cernavodă (XVII – XIX);
• muzeul de artă orientală (secolele XVIII – XIX) adăpostit în casa Panaghia
(XVII) din Babadag şi muzeul de artă de la Topalu (1960);
• elemente etnografice şi de folclor de factură dobrogeană în aşezările locuite de
etniile română, turcă, bulgară, tătară, ucraineană etc.
La aceste valori turistice se adaugă cele prezente pe litoralul Mării Negre asupra
cărora vom reveni. Forme de turism: cultural, religios, pescuit sportiv, agroturism,
speoturism. Destinaţii: localităţi turistice: Cernavodă, Hârşova, Babadag, Topalu etc.
8.3. Câmpia şi Dealurile joase

8.3.1. Câmpia Română
Câmpia Română se înscrie cu un potenţial turistic destul de diversificat legat, mai
ales, de fondul cultural – istoric şi mai puţin de componentele naturale.
Obiectivele cultural-istorice, monumentele istorice şi de artă, vestigii arheologice
(ale civilizaţiei preistorice, daco-romane şi medievale), muzee, elemente etnofolclorice
etc. se găsesc în toată aria câmpiei. În partea de vest (Câmpia Olteniei) predomină
vestigiile dacice şi daco-romane, monumentele istorice şi de artă religioasă şi laică,
arhitectură brâncovenească, ca la Drobeta – Turnu Severin2, Corabia, Craiova, Caracal
(Celei), pe valea Oltului etc., iar în sectorul central şi către nord, sunt importante
monumente istorice şi de artă medievală (religioasă sau laică) la Târgovişte, Piteşti,
Buzău, Snagov, Potlogi, Cernica etc. Municipiul Bucureşti reprezintă cel mai important
centru turistic al Câmpiei Române şi al ţării prin concentrarea de valori cultural-istorice –
monumente istorice şi de artă medievală, complexe arhitectonice, muzee, instituţii de
cultură şi de artă – de mare varietate şi importanţă turistică (peste 170 de monumente
istorice şi de arhitectură, 20 de biserici şi 8 mânăstiri, 20 muzee etc.).
Cadrul natural, în aparenţă monoton, a evoluat mult în ultimul secol, de la ciulinii
Bărăganului şi ierburile stepice, în care abia se ascundeau dropiile, până la lanurile bogate
de astăzi, şi prezintă suficiente elemente de atracţie turistică.
Culoarele largi de vale ale Jiului, Oltului, Argeşului, Dâmboviţei, Ialomiţei etc., cu
întinse zăvoaie de sălcii şi plopi, locuri de plajă şi înot, nuanţează şi înviorează peisajul
monoton al câmpiei.
2
Oraşul este situat la limita câmpie – piemont.
235
Pădurile de stejar – vestigii ai vestiţilor „Codrii ai Vlăsiei” – în trecut pavăză de
apărare a „Cetăţii Bucureştilor”, astăzi sunt cele mai căutate locuri de odihnă şi recreere,
pentru „expediţii ale naturaliştilor”, păduri de interes social şi recreativ, sau fonduri de
vânătoare (pădurile Pustnicu, Cernica, Băneasa, Snagov, Comana, Ghimpaţi, Bucşani (cu
singura rezervaţie de zimbrii din câmpie – Pădurea Neagră, circa 40 de exemplare).
Reţeaua de lacuri cu apă dulce ca Snagov, Căldăruşani, Ţigăneşti, Mostiştea ş.a.
sau oglinzile de apă din nord-estul capitalei: Buftea, Mogoşoaia, Străuleşti, Băneasa,
Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, Cernica, Pasărea etc. sunt larg utilizate pentru
agrementul nautic sau pescuitul sportiv şi constituie oaze de destindere şi odihnă pentru
populaţia locală şi turiştii sosiţi în aceste locuri.
Lacurile cu apă sărată folosite în curele antireumatismale, ginecologice şi ale
sistemului nervos periferic sunt tot mai solicitate alături de nămolul sapropelic ce se află
pe fundul acestora pentru tratamentul balnear sau agrement în staţiunile Lacu Sărat şi
Amara sau în localitatea balneară Fundata.
S-au descoperit şi ape termominerale (70-80° C) oligominerale, slab sulfuroase la
Bucureşti – Casa Presei Libere, Bucureşti – Băneasa, Otopeni, Snagov, care pot fi
valorificate în cura balneară sau în agrement.
Câmpia beneficiază de un bioclimat excitant – solicitant ce favorizează cura
balneară antireumatismală, în asociare cu apa sărată şi nămolul terapeutic din lacuri.
Câmpia Vlăsiei se înscrie cu o concentrare deosebită de potenţial turistic; aici
pădurile de interes social – recreativ sau ştiinţific (Snagov, Căldăruşani, Ciolpani,
Pasărea, Băneasa), oglinzile de apă, monumentele istorice şi de artă medievală religioasă
Snagov (secolul al XVI-lea), Căldăruşani (secolul al XVII-lea), Mogoşoaia (secolul
al XVIII-lea), Cernica (1815), Pasărea, Plumbuita, Fundeni sau laică: palatele Mogoşoaia
(1702), Ştirbei Vodă – Buftea (1849-1853) etc., fonduri de vânătoare (căprior, cerb
lopătar, mistreţ, fazan) şi pescuit sportiv constituie atracţii turistice de mare interes şi se
circumscriu ariei periurbane a municipiului Bucureşti. Forme de turism: turism cultural,
religios, ştiinţific, vânătoare şi pescuit sportiv, agroturism. Destinaţii: centrul turistic
Bucureşti, staţiunea turistică Snagov, sate cu pensiuni turistice rurale.
Câmpia Olteniei concentrează îndeosebi obiective cultural-istorice şi câteva surse
de ape minerale sau păduri de interes recreativ, iar în arealul de câmpie Buzău-Brăila,
reţin atenţia apele minerale în lacurile sărate şi sulfatate, aspecte peisagistice şi fondul
piscicol al lacurilor buzoiene şi lacurile din Balta Brăilei, unde s-a conturat şi o rezervaţie
de interes naţional Balta Mică a Brăilei. Forme de turism: cultural, religios, cură balneară
şi agrement. Destinaţii: localitatea balneară Ionele în Oltenia, staţiunile balneare naţionale
(Amara) şi locale (Lacu Sărat). Centre turistice: Craiova, Brăila; localităţi turistice:
Calafat, Caracal.
În restul Câmpiei Române, obiective turistice, de regulă cultural-istorice, se
concentrează în importante centre turistice şi ariile lor periurbane, cum sunt: Târgovişte,
Ploieşti, Buzău, Piteşti etc.
8.3.2. Câmpia şi Dealurile Vestice

Prezintă importanţă turistică atât prin bogăţia şi varietatea de valori cultural-
istorice, cât şi prin resursele balneare cu deosebite calităţi terapeutice.
236
Obiectivele cultural-istorice de mare varietate şi valoare turistică, precum vestigiile
arheologice, cetăţile medievale, monumentele istorice şi de artă religioasă, edificiile
arhitecturale, muzeele etc., au frecvenţă mare în centrele turistice: Timişoara, Oradea,
Arad, Satu Mare, Baia Mare, Lugoj şi aşezările rurale din aria Banatului, Aradului, Ţării
Crişurilor şi Sătmarului.
Elementele de etnografie şi folclor, diferenţiate în spaţiul banato-crişan, se
remarcă, de asemenea, prin bogăţia şi măiestria meşteşugurilor şi artizanatului, portului
popular şi folcloric, fiind renumite, astfel, vetrele folclorice ale Lugojului, Făgetului,
Timişului, Aradului, Crişurilor, Codrului, Sălajului etc.
Apele minerale constituie componente de bază ale potenţialului natural. Se
întâlnesc ape minerale termale, oligominerale, bicarbonatate, sulfatate, calcice, sodice la
Băile Felix şi Călacea sau oligominerale la Băile 1 Mai şi Moneasa, ape bicarbonatate
calcice la Tinca şi carbogazoase, bicarbonatate la Buziaş şi Lipova, staţiuni
balneoclimatice renumite în ţară şi peste hotare. Importante pe plan regional şi local sunt
şi staţiunile balneare Boghiş şi Bizuşa din aria deluroasă a Sălajului. Aceste ape minerale
sunt utilizate în terapia afecţiunilor reumatismale, ale sistemului nervos periferic şi
respectiv cardiovasculare (Buziaş).
Alt component natural îl constituie pădurile de interes recreativ – social, din aria
periurbană a oraşelor Timişoara, Oradea, Satu Mare, Baia Mare sau cu un însemnat fond
de vânătoare (mai ales în dealurile vestice de la sud de Mureş).
Rezervaţiile naturale de la Satchinez (ornitologică) şi Cenad reprezintă o atracţie a
acestor locuri, precum şi parcul dendrologic de la Bazoş.
În Câmpia şi Dealurile de Vest sunt renumite podgorii: Recaş, Silagiu, Giarmata,
Teremia Mare, Buziaş (podgoria Timişului), Miniş, Şiria, Pâncota, Păuliş, Ghioroc
(podgoria Aradului), Oradea, Diosig, Valea lui Mihai, Marghita (podgoria Oradea – Satu
Mare) sau livezi de pomi fructiferi la Lipova, Şimleul Silvaniei, Zalău, Baia Mare, care
completează peisajul natural şi îmbogăţesc oferta turistică.
Râurile ce brăzdează această zonă se înscriu cu contraste peisagistice interesante,
dar şi cu posibilităţi de plajă, înot, agrement nautic, pescuit sportiv (Mureş, Timiş,
Crişuri, Someş).
O reţea densă de căi de comunicaţie permite accesul la toate obiectivele şi centrele
turistice. Drumurile europene E 70, E 68, E 60, E 79, E 81, E 671, sunt completate cu
drumuri naţionale, căi ferate magistrale, aeroporturi. Componentele de potenţial turistic
se concentrează în principalele centre turistice şi ariile lor periurbane: Timişoara, Arad,
Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Lugoj sau în staţiunile balneoclimaterice mai sus
amintite.
În Câmpia şi Dealurile bănăţene se impun peisajul deluros, variat şi pitoresc
împiestriţat cu plantaţii de vii (podgoriile Recaş, Buziaş – Silagiu, Tirol, Şiria, Pâncota
etc.) şi pomi fructiferi şi de câmpie, apele carbogazoase (Buziaş, Lipova) şi
termominerale (Timişoara, Teremia Mare, Călacea), monumentele istorice şi de artă,
etnografia şi folclorul (Făget – Lugoj – Margina, Buziaş etc.), satele şvăbeşti şi sârbeşti
cu o bogată tradiţie spirituală şi materială etc. Forme de turism: odihnă şi tratament
balnear, cultural şi religios, ştiinţific, vânătoare şi pescuit sportiv, uval, agroturism,
tranzit. Destinaţii: staţiuni balneare naţionale (Buziaş, Lipova), localităţi balneare
(Teremia Mare). Centre turistice: Timişoara, Arad, Lugoj; localităţi turistice: Reşiţa.
237
Câmpia şi Dealurile Crişene cuprind resurse naturale variate ca aspecte
peisagistice, ape termominerale cu valenţe terapeutice recunoscute în staţiuni ca Băile
Felix, Băile 1 Mai, Tinca şi în localităţile balneare Tăşnad şi Marghita şi în Oradea etc.,
întinse podgorii (Oradea – Diosig – Valea lui Mihai) şi livezi de pomi fructiferi,
numeroase obiective cultural-istorice, valori etnografice. Forme de turism: odihnă şi
tratament balnear, cultural şi religios, uval, agroturism, vânătoare şi pescuit sportiv,
tranzit. Destinaţii: staţiuni balneare naţionale (Băile Felix, 1 Mai), de interes local (Tinca,
Tăşnad şi Marghita). Centre turistice: Oradea; localităţi turistice: Marghita, Carei.
Câmpia Someşului dispune de peisaje mai monotone, dar cu bogate resurse
hidrotermale (Satu Mare şi localităţile vecine) şi monumente istorice şi de artă
concentrate în centrul turistic Satu Mare şi unele aşezări rurale. Forme de turism: cultural,
religios, agroturism.
Dealurile Sălajului şi Băimărene se înscriu cu peisaje pitoreşti şi variate, ape
minerale la Boghiş, Bizuşa, nămol de turbă (vitriolică) la Stoboru, rezervaţii naturale,
plantaţii de pomi fructiferi recunoscute peste hotare, plantaţii de castan dulce,
monumente istorice şi de artă de factură daco-romană şi medievală. Forme de turism:
odihnă şi tratament balnear, cultural, religios, agroturism, tranzit. Destinaţii: centre
turistice: Baia Mare; localităţi turistice: Zalău, Şimleul Silvaniei; staţiune turistică locală:
Boghiş; localitate balneară: Bizuşa.
8.4. Litoralul românesc al Mării Negre

Cuprinde cele două entităţi naturale şi turistice: Delta Dunării şi Litoralul propriu-
zis.
8.4.1. Delta Dunării
Delta Dunării (pe teritoriul României împreună cu Complexul lagunar Razim –
Sinoe însumează 5.460 kmp) şi se remarcă prin originalitatea sa peisagistică,
morfohidrografică şi faunistică, fiind un unicat atât sub aspect ecologic, cât şi al modului
de habitat în mediul deltaic, iar turistic este una dintre cele mai reprezentative şi valoroase
destinaţii turistice din ţară.
Potenţialul turistic este determinat, îndeosebi, de elementele cadrului natural care
prin îmbinarea lor armonioasă dau o mare varietate şi originalitate peisajului.
Originalitatea cadrului natural, rezultă din îmbinarea în mod diferit, dar
spectaculos, a suprafeţelor acvatice cu terenurile mlăştinoase şi grindurile marine şi
fluviatile, iar plaja mării şi dunele de nisip cu peisaje aride şi exotice etc. se impun ca
atracţii turistice importante, alături de sectoarele deltaice.
Se evidenţiază şi reţeaua densă de canale, gârle, bălţi şi lacuri (Furtuna, Isac,
Gorgova, Puiu, Roşu etc.), care, alături de braţele Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe,
constituie principale căi de acces şi de circulaţie în deltă şi, totodată, locuri pentru
excursii, agrement nautic şi pescuit sportiv. Ele se împletesc cu crâmpeie de uscat, cum
sunt grindurile fluviatile, de-a lungul celor trei braţe dunărene, grindurile fluviomaritime,
transversale, mai importante fiind Letea, Caraorman şi Sărăturile sau martorii din uscatul
predeltaic, precum câmpurile de loess de la Chilia şi Stipoc, redate parţial agriculturii.
Litoralul marin oferă întinse plaje cu nisip fin, mai ales în zonele Sulina,
Sf. Gheorghe şi Perişor – Portiţa. O notă de originalitate şi exotism o dă peisajul arid sau
238
acoperit de vegetaţie rară şi, numai local, transformat de om, al dunelor de nisip de la
Caraorman (cu cele mai înalte dune din ţară, de 7-8 m), Letea sau Sărăturile.
Un element de mare atracţie turistică îl constituie vegetaţia, specifică şi deosebit de
variată, originală prin aspectele peisagistice: de la întinsele stufării, cele mai compacte
din lume (150.000 ha) şi felurite plante de baltă, cu nuferi albi şi galbeni şi insule
plutitoare de plaur, la zăvoaiele de sălcii seculare şi uriaşe şi plopi negri care mărginesc
malurile apelor ca nişte păduri – galerii şi până la codrii de stejar termofil, cu coroane
magnifice şi cu împletitura deasă de liane sălbatice şi alte plante agăţătoare ce dau
farmecul exotic, luxuriant al hasmacurilor de pe grindurile Letea şi Caraorman.
Fauna prezentă este deosebit de importantă pentru turism. Se impune, aici, fauna
ornitologică, autohtonă şi de pasaj, cu peste 280 de specii, variate ca origine geografică şi
interesante sub aspectul ştiinţific şi estetic, multe ocrotite de lege, precum pelicanul,
egreta, stârcul cenuşiu, cocorul, călifarul, gâsca cu gât roşu etc., dar şi specii de interes
cinegetic ca raţa, gâsca, gârliţa, lişiţa etc.
Fauna piscicolă este de mare bogăţie şi varietate şi de interes economic şi ştiinţific,
dar şi pentru pescuitul sportiv. Este vorba de crap, somn, ştiucă, scrumbie de Dunăre etc.,
dar şi de sturioni, precum nisetrul, morunul, păstruga ce dau caviarul românesc.
Sub aspect cinegetic, prezintă importanţă şi mamiferele de uscat şi apă, ca
mistreţul, căpriorul, bizamul şi vidra.
Plaja de pe litoralul marin deltaic constituie o motivaţie certă pentru vizitarea
deltei fluvio-marine de la Sulina, Sf. Gheorghe şi Portiţa în scopul curei heliomarine.
Condiţiile de climă, prin regimul termic ridicat (temperatura medie anuală de
11–11,4° C), precipitaţiile mai reduse (350 – 400 mm/an), durata mare de strălucire a
soarelui (2.360 ore/an) etc. favorizează practicarea turismului din primăvară până în
toamnă, cura aero-heliotermă şi heliomarină, dar şi iarna pentru peisaj, vânătoare şi
pescuit la copcă.
Cadrul natural este completat cu interesante obiective cultural-istorice situate în
apropiere, cum sunt: urmele cetăţilor greceşti de la Histria (sec. VII d. Hr.) şi Argamum
(secolele VI – V î. Hr.), ale cetăţii dacice Aegyssus (VI – III î. Hr.), cetatea bizantină de la
Enisala (X-XI), alte monumente istorice, oraşul Tulcea cu Muzeul „Delta Dunării” şi
numeroase elemente etnofolclorice ale populaţiei locale (aromâni, ucraineni, lipoveni,
ruşi), precum şi aşezările omeneşti cu specific deltaic, ca arhitectură, mobilare,
gastronomie etc.
Acest valoros potenţial turistic este valorificat, îndeosebi, prin excursii de 1-2 zile
(pe şapte trasee omologate), sejur pentru odihnă şi recreere, agroturism, agrement
nautic, ecoturism şi turism specializat (ştiinţific pentru ornitologi, biologi, ecologi etc.),
vânătoare şi pescuit sportiv, cură heliomarină pe plaja litoralului deltaic de la Sf.
Gheorghe, Portiţa şi Sulina combinată cu excursii în deltă şi pescuit sportiv.
În Delta Dunării şi aria limitrofă s-au construit hoteluri la Tulcea – Delta
(234 locuri) şi Egreta (130 locuri), Europolis (137 locuri) şi Tineretului (49 locuri), la
Crişan – Lebăda (148 locuri) şi Sulina (143 locuri) – ambele în curs de modernizare,
Maliuc – Salcia (52 locuri), camping la Crişan – sat (120 locuri), satul de vacanţă de la
Roşu (166 locuri) şi complexul turistic Cormoran – Uzlina (70 locuri); la acestea se
adaugă hotelurile de pe malul dobrogean la Mahmudia – Plaur (34 locuri) şi Murighiol –
Pelican (42 locuri) şi campingul Murighiol (174 locuri) ş.a.
239
O flotilă specializată, compusă din hidrobuze, şalupe rapide şi silenţioase, pontoane
tractate de remorchere, diferite ambarcaţiuni ale NAVROM S.C. şi a altor unităţi şi
instituţii, uşurează accesul şi croazierele în Deltă. Numeroase bărci cu rame sau cu motor
se află la Crişan, Maliuc, Hotel Lebăda, Sulina şi complexul Roşu. Se remarcă pentru
turismul internaţional (croazieră, vânătoare şi pescuit sportiv) hotelurile plutitoare
„ATBAD” de 3 şi 4 stele cu 36 locuri.
În Delta Dunării, în funcţie de nivelul apelor, se pot realiza excursii turistice variate
ca durată (1/2 – 2 1/2 zile) pe trasee turistice dintre cele mai spectaculoase.
Aceste trasee turistice se pot modifica (prin restrângere sau completare) în raport
cu nivelul Dunării şi necesităţile de protejare a ecosistemelor.
Traseele turistice aprobate de Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării
(ARBDD) sunt menţionate mai jos:
1. Tulcea – canalul Mila 23 – gârla Sireasa – gârla Şontea – canalul Olguţa –
Dunărea Veche – Mila 23 sat – Dunărea Veche – hotel Lebăda – Crişan – Maliuc –
Tulcea.
2. Tulcea – Maliuc – hotel Lebăda – canalul Caraorman – canalul Litcov – braţul
Sf. Gheorghe – Tulcea.
3. Tulcea – Maliuc – hotel Lebăda – canalul Crişan – canalul Caraorman – lacul
Puiu – lacul Roşu – lacul Roşuleţ – canalul Roşu – gârla Împuţită – canalul Busurca –
Sulina – Tulcea.
4. Murighiol – canalul Dunavăţ – canalul de legătură cu Dranov – canalul
Dranov – golful Holbina – lacul Razim – Gura Portiţei.
5. Jurilovca - Gura Portiţei.
6. Hotelul Lebăda – Dunărea Veche – canalul Eracle – gârla Lopatna – lacul Trei
Iezere – Dunărea Veche.
7. Lebăda – Dunărea Veche – canalul Madgearu – Dunărea Veche – braţul Sulina
la Mila 8,5.
Delta Dunării prin valoarea ecosistemelor sale de unicat a devenit „Rezervaţia
Biosferei Delta Dunării” (RBDD), zonă de o importanţă ecologică naţională şi
internaţională (Legea nr. 82/20.XI.1993, HG 248/27.V.1994), care cuprinde Delta
Dunării, complexul lagunar Razim – Sinoe, Somova – Parcheş, litoralul Mării Negre de
la braţul Chilia până la Capul Midia, inclusiv izobata de 20 m în Marea Neagră şi
Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii.
Din anul 1990 a fost recunoscută ca „zonă umedă” de importanţă internaţională, în
special ca habitat al păsărilor „de apă” (Conferinţa de la Ramsar) şi inclusă în Lista
Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural şi programul „Omul şi Biosfera” (MAB)
lansat de UNESCO.
Din cele 580.000 ha suprafaţă totală a RBDD, zonele cu regim de protecţie
integrală (în care nu se practică activităţi economice) ocupă 50.600 ha (18 rezervaţii),
zonele tampon cu activităţi selective 223.300 ha (12), zonele economice (inclusiv pentru
turism) 306.100 ha din care cele de reconstrucţie ecologică 11.425 ha.
În aceste condiţii practicarea turismului ca şi vânătoarea şi pescuitul sportiv se fac
cu unele restricţii şi cu avizul Administraţiei RB Delta Dunării, pe traseele şi în locurile
special amenajate. Astfel, rezervaţiile cu regim de protecţie integrală şi zonele de
reconstrucţie ecologică sunt excluse circulaţiei turistice, zonele tampon pot fi incluse în
240
circuitul turistic (pescuit sportiv, croazierele cu ambarcaţiuni nepoluante) fără a se
amenaja dotări turistice, iar zonele de interes economic sunt utilizate în turism numai cu
autorizaţie şi în condiţii de protejare a ecosistemelor deltaice. Forme de turism: cele
menţionate. Destinaţii: centru turistic: Tulcea; localităţile turistice: Crişan, Sfântu
Gheorghe, Sulina, Maliuc, Murighiol, Uzlina, Mila 23, ca sate turistice.
8.4.2. Litoralul românesc al Mării Negre

De-a lungul celor 244 km de litoral, se disting două sectoare, despărţite de
promontoriul Capul Midia: unul la nord, cu ţărm jos, cu cordoane litorale, plajă
fluvio-marină şi areale înmlăştinite, puţin favorabil turismului şi altul sudic, cu faleză şi
plaje deschise, amenajat în scopuri turistice.
Unele elemente naturale ale litoralului, mai puţin favorabile, între care relieful plat
şi monoton al Dobrogei şi ţărmul mării, optimul climatic redus sunt compensate de alte
trăsături care îl fac competitiv. De aceea, potenţialul turistic al litoralului marin este destul
de complex impunându-se atât prin apa mării, cât şi prin resursele balneare. Unele
obiective cultural-istorice şi economice situate în apropiere se asociază celor naturale,
conferindu-i litoralului condiţii pentru a răspunde unei palete largi de motivaţii turistice:
odihnă, cură balneară complexă (profilactică, terapeutică, recuperatorie), agrement nautic
şi sportiv, divertisment cultural etc.
Ca elemente de potenţial, se impun factorii naturali de cură, care formează, în
principal, un complex terapeutic, de odihnă şi întreţinere sau „punere în formă”
(talasoterapie, după specialiştii francezi3).
De altfel, cura balneară pe litoralul românesc constituie o formă particulară,
utilizând toţi factorii naturali existenţi: apa de mare şi plaja, bioclimatul marin, apele
termominerale, apa şi nămolul terapeutic etc.
Plaja litoralului românesc, adăpostită la baza falezei între Constanţa şi Mangalia şi
cu o largă deschidere în restul litoralului, are o orientare ce permite expunerea ei la soare
în tot cursul zilei de vară (peste 10 ore) ceea ce se întâlneşte pe puţine plaje din Europa.
Coboară în mare cu pantă lină, ceea ce favorizează băile de mare şi mersul prin apă,
proceduri de mare valoare terapeutică. În general, plaja este naturală, are lăţimi de
400-500 m la Mamaia şi Techirghiol şi 18 – 50 –200 m în rest, iar nisipul, cuarţos,
calcaros sau organic cu puritate ridicată şi granulaţie fină spre medie, se prezintă aproape
în permanenţă uscat. În sectorul Mangalia Nord (Jupiter – Capa Aurora) s-au amenajat,
prin îndiguire şi înnisipare şi plaje artificiale (peste 200.000 m2). Nisipul plajei face parte
din complexul de cură balneară specific mării – talasoterapie – calităţile fizico–chimice
ale acestuia fiind folosite în psamoterapie şi termoterapie.
3
Talasoterapia este o metodă complexă folosită în scop profilactic, curativ şi de recuperare
funcţională, în care acţionează apa mării prin factorul chimic (mineralizarea, concentraţia în săruri
cu predominanţa clorurii de sodiu), factorul termic (temperatura apei mării dependentă de media
termică a aerului, de intensitatea şi direcţia vântului, insolaţia, panta plajei şi adâncimea apei) şi
factorul mecanic (apa mării ca presiune hidrostatică şi valurile mării). Sursa: El. Berlescu,
Mică enciclopedie de balneoclimatologie a României, Editura All, 1996.
241
Apa de mare, prin compoziţia ei chimică (apă clorurată, sulfatată, sodică,
magneziană), salinitate redusă (17-18 g/l), favorabilă organismului sub aspect terapeutic
şi osmolar, contrastul termic apă–aer, prin acţiunea valurilor şi aerosolilor proveniţi din
sfărâmarea acestora şi care plutesc în aerul marin, constituie un factor natural care
generează o formă specială de cură – talasoterapia, indicată în afecţiunile aparatului
circular, locomotor, boli de nutriţie, endocrine etc., dar şi în profilaxie.
Pe de altă parte, lipsa mareelor permite folosirea optimă a plajelor, iar salinitatea
redusă a apei favorizează practicarea sporturilor nautice şi mai ales a celor subacvatice.
Bioclimatul marin de pe litoralul românesc al Mării Negre cu temperaturi mai
moderate (11,2° C medie anuală, 21,8° C media lunii iulie şi 0,2° C cea a lunii ianuarie),
primăveri mai timpurii şi toamne mai calde şi prelungite, este mai cald ca cel de pe
litoralul baltic sau al Mării Nordului şi al Mării Mânecii şi mai puţin torid decât cel
adriatic şi mediteranean. Vara, durata de însorire este de 10-11 ore pe zi, cu circa 25 zile
pe lună, în sezonul estival înregistrându-se într-un an peste 2.500 ore de strălucire a
soarelui, ceea ce favorizează băile de soare în tot timpul anului. Alte caracteristici: o mare
stabilitate termică (variaţii mici de temperatură de la o oră la alta şi de la zi la noapte);
precipitaţii reduse (350 mm/an), cu ploi rare şi de scurtă durată, ceea ce face ca plajele să
fie în permanenţă uscate; predominanţa timpului senin (80 zile/an); puritatea aerului
marin; uniformitatea gradului de umezeală; brizele marine etc. Băile de aer ca şi cele de
soare fac parte din complexul talasoterapeutic de cură marină (soare-nisip-mare), iar
bioclimatul excitant-solicitant specific este benefic în terapia afecţiunilor reumatismale şi
neuroendocrine. Cura heliomarină se aplică în intervalul mai – septembrie inclusiv şi este
o formă de climatoterapie foarte solicitantă a sistemului nervos vegetativ endocrin.
În afara apei de mare, pe litoral se găsesc şi alte două tipuri de ape minerale: cele
de adâncime, aduse la suprafaţă prin foraje (zonele Mangalia; Venus, Neptun şi Eforie şi
cele din lacurile sărate. Apele minerale din foraje sunt mezotermale (24–28°C),
bicarbonatate, sodice sau calcice, sulfuroase, iodurate, bromurate şi clorosodice, cu o
mineralizare cuprinsă între 618,8–1038 mg/l şi însemnate rezerve geologice. Aceste ape,
indicate în tratarea afecţiunilor reumatismale, ginecologice, ale sistemului nervos
periferic, iar unele şi în cura internă (colită, dischinezie biliară) sunt valorificate la
Mangalia, Venus, Saturn, Neptun şi Eforie Nord.
Se adaugă apele sărate ale lacului Techirghiol (55-50 g/l) şi mai puţin cele
sulfuroase ale lacului Mangalia, cu aceleaşi proprietăţi balneomedicale, folosite fiind
numai cele din primul lac.
Nămolul terapeutic se constituie ca unul dintre cei mai importanţi factori naturali
de cură şi se află în câteva lacuri de pe litoralul românesc. Între acestea, nămolul
sapropelic de la Techirghiol deţine un loc important în ce priveşte rezervele exploatabile
şi valorificarea terapeutică, făcând renumite staţiunile Techirghiol, Eforie Sud şi Eforie
Nord. Menţionăm că nămolul sapropelic din lacul Nuntaşi, lângă Istria, este în curs de
regenerare, dar se utilizează în stabilimentul balnear local.
La Mangalia s-a pus în evidenţă şi nămolul de turbă (descompusă chimic) ale cărui
rezerve valorificabile în scopuri terapeutice sunt destul de ridicate, dar utilizate numai
parţial la Mangalia.
Pe litoral mai există şi alte obiective turistice naturale (sau modificate de om) şi
care prezintă interes pentru activitatea de turism. Este vorba de lacurile Taşaul, Siutghiol
242
(lângă Mamaia), Belona (Eforie Nord), Neptun, Jupiter, cu apă dulce, care, pe lângă
faptul că îmbogăţesc aspectul peisagistic, oferă şi posibilitatea practicării sporturilor
nautice. De asemenea, pădurile din jur (Comorova), parcurile şi spaţiile verzi constituie
elemente importante în ambientarea staţiunilor, dar şi în menţinerea unui microclimat
tonifiant şi nepoluat.
Un bogat fond cultural – istoric (vestigii arheologice ale unor cetăţi vechi Callatis,
Tomis, Histria, mozaicul roman, monumente arhitecturale, ansamblul monahal rupestru
de la Basarabi, muzee etc. completează potenţialul natural al litoralului românesc. Acesta,
prin varietatea şi valoarea turistică a resurselor, dar, mai ales prin baza tehnico-materială
turistică diversificată şi ponderea circulaţiei turistice, reprezintă principala zonă turistică a
ţării.
Pe litoralul românesc s-au amenajat 13 staţiuni turistice cu specializări (profiluri)
diferite, deşi funcţia profilactică a staţiunilor de litoral este recunoscută pretutindeni ca
funcţie balneară (balneoclimatică).
Condiţiile naturale favorabile pentru practicarea unui turism diversificat au permis
construirea unei importante baze tehnico – materiale turistice, destinaţia litorală fiind
considerată pe primul loc în ţară în ce priveşte complexitatea activităţii de turism şi
agrement, capacităţile de cazare şi circulaţia turistică în sezonul de vară, deşi are o
sezonalitate accentuată. Forme de turism: odihnă-recreere, cură heliomarină, tratament
balnear, agrement nautic, turism cultural şi de tranzit. Destinaţii: staţiuni cu funcţii de
odihnă şi recreere ca Mamaia, Costineşti, Olimp, Jupiter, Cap Aurora, Saturn, Năvodari
şi staţiuni profilate pe odihnă, recreere şi cură balneară între care Eforie Nord, Eforie
Sud, Neptun, Venus, Mangalia şi Techirghiol.
243
CAPITOLUL 9
REGIUNI TURISTICE PE GLOB
9.1. Europa
Particularităţi regionale şi locale ale cadrului natural şi economico-social, ale
istoriei, culturii şi civilizaţiei create de-a lungul veacurilor de fiecare popor şi naţiune
europene fac posibilă individualizarea mai multor regiuni turistice şi anume: Europa
Nordică, Europa vestică, Europa Sudică, Europa Centrală, Europa Central-Estică şi
Europa Estică.
9.1. 1. Europa Nordică
Cuprinde ţările Peninsulei Scandinavia şi Mării Baltice, precum şi statele – insulă
din Oceanele Atlantic şi Arctic. Ţinuturile nordice permit admirarea renumitelor fiorduri
şi originalitatea peisajelor polare şi de tundră, glaciare, vestita taiga sau frumuseţea
cuvetelor lacustre şi a zilelor şi nopţilor polare cu fermecătoarele aurore boreale.
9.1.1.1. Scandinavia
Scandinavia excelează atât prin pitorescul peisajelor naturale, de mare originalitate,
cât şi printr-o străveche locuire şi civilizaţie, arta lemnului şi a navigaţiei, valorile
spirituale şi materiale al vikingilor.
Norvegia se remarcă printr-o mare varietate peisagistică: ţărm dantelat cu fiorduri
pitoreşti (Stavanger, Trondheim, 179 km, Sögnefjord, 204 km lungime) şi numeroase
insule stâncoase, Munţii Scandinaviei (2.472 m) cu platouri înalte, gheţari, circuri şi văi
glaciare, văi cu cascade (Mardalsfössen, 297 m cădere), păduri de conifere, tundră şi
turbării etc. În Norvegia sud-estică, se impune oraşul Oslo, capitală-port într-un pitoresc
fiord, centru turistic, cu obiective turistice interesante ca: fortăreaţa Akershus, Palatul
regal, Clădirea Parlamentului, Domul; muzee: Poştei, Schiului, folcloric şi „Kon-Tiki”,
parcuri şi grădini. Vestlandet-ul, faţada atlantică montană şi litorală cu fiorduri, cascade,
gheţari şi insule pitoreşti, are două centre turistice: Stavanger cu Catedrala, Biserica
medievală, străduţe şi clădiri de epocă şi Bergen oraş aşezat într-un fiord, cu case din
lemn (XVIII), muzee, biserici, faimosul Târg de Peşte. În partea centrală – Tröndelag –
cu peisaj montan, şi oraşul Tröndheim, situat în fiordul omonim şi fondat de regele
viking Olaf în 997, căsuţe din lemn, frumos colorate, catedrala gotică, muzee. Norvegia
de Nord – Laponia (Sami), cu peisaj polar, fiorduri, arhipelagul pitoresc Svalbard, are
oraşe interesante pentru turism: Narvik, Tromso, Boldo şi Ny-Alesund, cel mai nordic
oraş de pe glob. Stryn, staţiune pentru schi (vara).
244
Suedia are un cadru natural variat şi pitoresc cu munţi, podişuri şi depresiuni
modelate de gheţari, râuri cu cascade (Boneta Vrăjitorului, 33 m, Săritura Iepurelui,
80 m, înălţime etc.), numeroase lacuri tectono-glaciare de mare frumuseţe (Wännern,
Wättern, Mälaren), păduri de conifere boreale etc. În Norrland, ţinutul laponilor cu
peisaje pitoreşti, se remarcă oraşele: Sundsvall, Kramfors şi Kiruna (dincolo de Cercul
Polar, cu galerii de mină-autostrăzi, „crepusculul albastru”, aurore boreale, lacuri,
domenii pentru schi) şi Lulea cu monumente istorice, catedrale, muzee. Suedia Centrală
etalează peisaje şi locuri pitoreşti şi oraşe de mare interes turistic: Stockhölm, capitală
construită, în secolul al XII-lea, pe 14 insule legate prin 50 de poduri (Hölm = „cetate”,
Stock = „stâlp”): Palatul regal, Catedrala Storkystan, Palatul Parlamentului, Primăria,
opera, muzee (43): de Artă Modernă, Militar, Etnografic, muzeul Navei „Vasa” etc.
Upssala, renumit centru universitar (X), muzee, catedrala gotică, tumuli funerare,
celebrele docuri din Karlskröm, canalul Götta. Götteborg (secolul al XIII-lea),
monumente, catedrale, muzee. În Scania, pe litoral, se află oraşul Malmö modern, cu
specific suedez, catedrală. Insula Göttland adăposteşte cetatea antică şi medievală Visby,
oraş comercial înfloritor în epoca Hanseatică.
Finlanda este un areal de podiş jos, ondulat cu forme glaciare şi peisaje lacustre
(peste 60.000 de lacuri), păduri boreale şi peisaje polare (Laponia). Litoralul finlandez cu
un cadru natural pitoresc se impune prin centre turistice interesante ca: Helsinki, port şi
capitală, cu arhitectură medievală, clădiri în stil Empire (în Piaţa Senatului), fortăreaţa
Suomenlinna (1748), Sala Finlandia, catedrala Kalevala (în subteran), cartierul Tapiola,
Muzeul Naţional, cheiuri moderne, parcuri, grădină zoologică (1889). Turku, fostă
capitală, aşezat pe un arhipelag, catedrală, castel, muzee, parcuri, arhitectură medievală şi
modernă. Naantali, orăşel pitoresc, căsuţe din lemn, monumente medievale. Lacurile
finlandeze constituie o atracţie turistică deosebită (Saimaa, Inari). Tampere oraş vestit
pentru competiţiile de caiac-canoe, cu vestigii istorice, teatre în aer liber, amfiteatru pivo-
tant-rotativ. În Laponia frumuseţea peisajului, nopţile şi zilele polare, ca şi viaţa şi habitatul
laponilor atrag numeroşi vizitatori în oraşele: Rovaniemi, capitala Laponiei, aşezat pe
Cercul Polar, sub Steaua Polară; Napapüri, lângă Rovaniemi, în Dealul Konvatunrtuai,
500 m, oraşul lui Moş Crăciun; Oulu şi Kemi; staţiune de iarnă: Kuusamo.
Danemarca ocupă Peninsula Yutlanda şi Arhipelagul Danez (circa 500 insule) şi
are un peisaj de câmpie glaciară şi de insule stâncoase sau morenice. Copenhaga, oraş
aşezat în strâmtoarea Oresund, pe insulele Seelang şi Amager şi datat din anul 1043;
prezintă interes prin monumente medievale, muzee, parcuri şi pieţe, cheiuri: Clădirea
Bursei (stil renascentist), Palatul Amalienborg (rococo), Castelul Christiansborg, Castelul
Rosenburg, edificii religioase gotice, Monumentul „Mica Sirenă”, parcul de distracţie
Tivoli, aeroportul Kasturp. În estul ţării şi în arhipelag se impun peisajul pitoresc al
insulelor şi oraşele: Alborg, Arhus şi Odense cu multe obiective turistice, iar în partea
centrală a peninsulei oraşul Esbjerg.
9.1.1.2. Ţările Baltice
Lituania prezintă interes atât prin peisajele de câmpie litorală cu plaje, dune de
nisip, lacuri glaciare, cât şi prin oraşele: Vilnius, capitală, atestat în 1329, are numeroase
monumente istorice în cartierul vechi: fortificaţii medievale (XIII), turnuri medievale,
piaţa Ghediminas, Castelul de Sus, biserici cu turle ascuţite, Pinacoteca, Catedrala
245
Sf. Petru şi Pavel, Universitatea (XVI, fostă Academie a Iezuiţilor), Palatul Expoziţiilor
etc. Kaunas (1030) cu ziduri medievale (XIII), muzee, biserici, Colina şi Casa lui
Napoleon. Trakai, cetate medievală (XIV-XVI), fostă capitală, aşezată într-un peisaj
lacustru, castel pe insula lacului Caive. Saubai oraş medieval pe vatra unei cetăţi
(IX-XIII), cu un castel şi Muzeul „Angra” – etnografie şi istorie. Staţiuni balneare:
Palanga, Birstonas, Lichenas, Druskininkai, cu ape minerale şi nămol terapeutic.
Letonia are un peisaj de câmpie litorală, în care dunele de nisip, colinele morenice,
pădurile de pin şi brad alternează cu peisajele agricole şi lacustre. Riga, oraş întemeiat în
1201, deţine peste 200 de monumente istorice din secolele XII-XIX, cum sunt: Domul cu
vestita orgă şi săgeata cu giruetă-cocoş, fortificaţii medievale, clădiri de epocă, biserica
Sf. Petru (clopotniţa de 120 m înălţime), biserica Iura (1202), muzee (muzeul etnografic
în aer liber), parcul-pădure pe malul Lacului Kis. Sigulala, oraş pitoresc, staţiune
balneară, castelul Turaid, peştera Gutman. Rundola, oraş cu vestigii istorice (Palatul-
Muzeu, XVIII), muzee, fortificaţii. Tesis, cu palatul Tesis (XIII), muzeul în aer liber,
biserici. Staţiuni de litoral, cu ape minerale: Iurmala, Pirani.
Estonia, cu relief de câmpie litorală şi colinară, cu numeroase lacuri şi insule, se
remarcă prin peisaje pitoreşti şi nopţile polare. Tallin (Taani-Limn), centru economic,
cultural şi turistic, capitală, fostă cetate medievală (1154), cuprinde două cartiere:
Toompea sau Visgorod pe colină şi Oraşul de Jos la poale, pe malul mării. În Visgorod se
află Castelul Toompea cu ziduri şi turnuri, Domul (XIII, gotic), Casa Ghildei Mari –
muzeu. Oraşul de jos are numeroase monumente: Poarta „Margarita cea Grasă” – un turn
– potcoavă, azi Muzeu de Istorie, Turnul Ravel – sală de concerte, Turnul Primăriei cu
girueta-ostaş, turnul legendarului Kalev, întemeietorul poporului eston; biserici: Olevista
(XIII), Sf. Duh (XIV), Zidul de incintă, Marea Poartă Maritimă, Parcul şi Castelul
Kadriorg (Petru I, 1720); portul Kadriorg cu palate, alei, grădină botanică. Tartu (950),
oraş medieval, fortificaţii, Universitate, biserici, muzee. Viliandi (XIII), oraş medieval,
clădiri, palate, biserici. Rokka-al-Mare, parc-muzeu etnografic pe malul golfului Finic,
într-o pădure de pin, 19.000 de exponate. Staţiuni de litoral şi balneare: Piarnu (plaje,
peisaj de dune), Haapsalu (clădiri şi biserici medievale (XVI-XVIII), fortificaţii, plaje,
nămol terapeutic), Pirita (plaje, pădure de pin, iaht-club).
9.1.1.3. Europa Nordică Insulară
Islanda ocupă un platou bazaltic gros de 1.000 m, cu gheţari, vulcani activi ascunşi
sub cuvertura de gheaţă, izvoare fierbinţi „geyseri”, peisaje vulcanice, glaciare şi
stâncoase, aride. Reykjavik – oraş capitală aşezat în amfiteatru pe golful omonim. Alte
atracţii: Gheţarul Vatnajoskull (142 km lungime, 1.000 m grosime), Vulcanul Hekla
(1.491 m), care a erupt în 1991 şi Depresiunea Thingvellir într-un peisaj vulcanic, cu un
lac pe malul căruia se află un catarg cu steagul republicii, omagiu adus primului
parlament întrunit aici, în anul 930.
Insulele Groenlanda şi Feroe, aflate sub tutela Danemarcei, nu prezintă interes tu-
ristic datorită vitregiei cadrului natural şi poziţiei lor îndepărtate faţă de ţările emiţătoare de
turişti.
9.1.2. Europa de Vest (Atlantică)
Cuprinde statele europene cu faţadă atlantică, climat oceanic, peisaje de câmpie
joasă sau colinară, de dealuri şi podişuri, de munţi vechi tociţi (excepţie Alpii Francezi) şi
246
litoralul atlantic cu plaje extinse şi dune de nisip. Se diferenţiază subregiunile:
continentală şi insulară, cu arealele (ţările) circumscrise lor.
9.1.2.1. Europa de Vest Continentală
Franţa are trei faţade: atlantică, mediteraneană şi alpină, ceea ce îi conferă un
privilegiu de mare importanţă economică şi mai ales turistică. Asocierea diferenţiată a
componentelor cadrului natural a contribuit la prezenţa unor peisaje de mare varietate şi
interes turistic: câmpii şi platouri joase (Bazinele Parisului şi Aquitaniei, Culoarul
Rhônului şi Câmpia Alsaciei, Colinele Bretagne, Normandiei şi Vendée, respectiv
Masivul Armorican); Masivul Central Francez şi Podişul Limousine, mai înalte şi Munţii
Alpi şi Pirinei cu cele mai spectaculoase peisaje şi domenii schiabile; Bazinele Marilor
fluvii care brăzdează Franţa şi reprezintă vechi vetre de istorie şi civilizaţie (Seine, Loire,
Rhône, Garonne etc.) şi cele două arii costiere mediteraneană şi atlantică.
În Bazinul Parisului (Paris - Champagne) se individualizează marea metropolă
Paris (Luteţia romană), capitală din anul 1000 şi câteva centre turistice reprezentative.
Numeroasele şi renumitele monumente istorice şi de artă, edificii arhitectonice, catedrale
şi muzee, parcuri şi grădini se pot grupa în câteva cartiere, amintind pe cele mai
atrăgătoare: Île de la Cité – Île Saint-Louis (Catedrala Sainte Chapelle, Palatele Justiţiei,
Prefecturii, Poliţiei, hotelurile Lambert, Lanzun etc.); Étoile – Champs Elysées
cu bulevardul omonim, Piaţa Concorde (XVIII), palatele Elysées şi Bourbon, Arcul de
Triumf; Louvre – Tuileries cu Muzeul şi Piramida Louvre; Parcul Tuileries;
Ternes-Monceau; Gare Saint-Lazare; Montmartre; Gare du Nord; Cartierul Latin;
Faubourg Saint-Germain; Invalides – Champ de Mars; Centrul Cultural Pompidou;
Eurodisney; Défence. În împrejurimi: Saint Denis (în nord); Versailles (în sud-vest);
Fontainebleau, Melun, Troyes, Provins, Meaux, Chatillon (în sud-est); Rouen (în
nord-vest); Reims (în nord-est); podgoriile Champagne.
În Câmpia Lorena-Alsacia cu podişul şi Munţii Vosgi se află oraşele: Strasbourg,
oraş milenar cu vestigii romane şi medievale: catedrala gotică, biserici, Universitate
(XII), sediul Parlamentului UE. Ancy, Metz şi Thionville în Lorraine şi Muelhouse în
Alsacia.
Masivul Central Francez, Munţii Cévennes şi Podişul Limousine etalează peisaje
carstice şi vulcanice de mare pitoresc, cu peşteri, abrupturi, chei, stâncării, lacuri
vulcanice etc., dar şi numeroase monumente istorice – biserici, castele, fortificaţii – în
satele amenajate pentru turismul rural ca şi în oraşe ca: Vichy celebră staţiune balneară,
Clermont-Ferrand şi Limoges.
Munţii Alpi se impun prin staţiunile turistice de faimă mondială: Chamonix,
Le Tour (Mont-Blanc, Valea Blanche cu gheţarul de Geant, 3.269 m; schi de vară pe
Mer de Glace 15 km pârtii de schi); Les Tignes (1.086 m); Argentière (1.255 m);
Vallorcine (1.260 m); Briançon (45 km piste de schi); Albertville; Montiers;
Val ďIsére (300 km piste schi); Les Saisies; Les Arcs Bourg St. Maurice (150 km
pîrtii schi); Plagne (200 km pârtii de schi, 100 teleferice); Pralognan la Vanoise (în
Parcul Naţional Vanoise); Les Ménuires; Val Thorens (2.300 m); Courchevel
(500 km pârtii); Méribel. Pe versantul vestic alpin: Annecy, staţiune de vară;
Aix-Les-Baines, staţiune balneară şi pentru sporturi de iarnă; Chambery; Grenoble,
247
oraş medieval cu monumente istorice, centrul sporturilor de iarnă; Gap şi Digne (staţiune
balneară).
În Munţii Jura cu peisaje carstice, izvoare vauclousiene şi aşezări rurale profilate
pe turism rural, centrul turistic este Besançon.
În Podişul Bourgogne oraşele turistice sunt: Dijon, Auxerre, Analcon, Langres şi
Chatillon-Sur-Seine, cu monumente istorice, biserici, muzee.
În Depresiunea Rhône-Saône, cu podgorii, peisaje pitoreşti, se remarcă centre
turistice cu vestigii romane, medievale, castele şi palate, muzee, biserici şi catedrale:
Lyon, St. Etienne, Vienne, Monttelimar, Orange, Avignon, Arles, Macon etc.
Munţii Pirinei au peisaje variate, alpine, glaciare, carstice (Peştera Lascaux cu
picturi rupestre neolitice) şi localităţi turistice interesante: Tarascon, Tarbes, Lourdes.
Pe Riviera Mediteraneană de la Capul Bon în vest şi până la staţiunea Menton în
est, se desfăşoară o salbă de staţiuni-oraşe cu plaje moderne, hoteluri, dotări de agrement,
dar şi obiective culturale (palate, castele, biserici, muzee): Port Vendres, Perpignan,
Narbonne (şi staţiune balneară), Sete, Montpellier, Marsilia, Toulon (Riviera
Lyoneză), Hyères, Saint Tropez, Heliópolis, Fréjus, Cannes, Antibes, Nice, Monte
Carlo, Monaco, La Condamine, Grasse etc. (Coasta de Azur).
Pe Coasta Atlantică în Aquitania – Garonne sunt staţiunile renumite Biaritz,
Bayonne, Boucan, Les Sable (Coasta de Argint), Arachon, iar, în interior, se remarcă
centrele Bordeaux şi Toulouse (pe fluviul Gironde), cu vestigii romane şi medievale.
În Bazinul Loire cu peisaje variate şi pitoreşti, de podiş şi de câmpie, cu renumite
podgorii se află monumente istorice şi de artă de mare valoare, castele, biserici, fortăreţe,
catedrale etc. Între cele mai importante castele amintim: Amboise (XV-XVI), Angers,
Azay-Le Clos-Lucé (mormântul şi muzeul Leonardo da Vinci), Villondry, Ussel,
Chenonceaux, Rideau, Blois, Chambord, Chamonix, Sur Loire, Chinon etc., iar între
centrele turistice: Loches, Nântes, Le Mans, Nevers, Le Puy, Saumur, Sully, Tours,
Orléans, Bourges, Poitiers etc. Pe litoral se află staţiunile Rochefort, La Rochelle şi
St. Martin pe insula Ré.
În Bretagne – Normandia se întâlnesc importante centre turistice cu numeroase
monumente, castele, palate, catedrale etc.: Rennes, Le Havre, Brest, Caen, iar pe
Coasta Atlantică staţiuni ca: St. Adresse, Cristine, St. Malo, Granville, Bayeux,
Cayeux, Cherbourg, etc., iar în golful St. Malo, pe o stâncă se află faimoasa mânăstirea
St. Michel (705-XIII).
Picardie – Flandra se remarcă prin centrele: Lille, Roubaix, Dunkerque cu
palate, castele, catedrale, biserici, fortificaţii, muzee, parcuri, iar pe litoral, prin staţiunile:
Boulogne şi Calais.
În Insula Corsica, areal muntos, cu forme carstice, ţărmuri înalte (1.000 km), plaje
frumoase (300 km) se remarcă oraşele-staţiuni: Ajaccio (capitală), Bonifacio, Bastilia şi
Calvi.
Belgia se caracterizează prin peisajele de podiş (Ardeni) cu păduri de foioase, de
câmpie colinară (Brabant), ce trece în câmpia nisipoasă a Flandrei maritime; are o
civilizaţie şi cultură avansate şi a dat omenirii pictori de valoare universală ca Van Eyck,
Peter Brugel, P. Rubens.
Bruselles (Bruxelles), oraş fondat în secolele VIII-X, pe un ostrov al râului Schelde
(bruk = „pod”, sella = „lac”), cu valoroase monumente istorice şi de artă; muzee ale
248
pictorilor flamanzi, catedrale, biserici, parcuri; se remarcă: Grande Palace (XVII) cu
covorul floral, Primăria, Palatele breslelor, Palatul Justiţiei, Parlamentul, Palatul Regal
(XVII-XX), pavilionul „Atomium”, clădirile ministerelor; capitală a Uniunii Europene;
Heysel – Europa în miniatură cu istoria, cultura şi civilizaţia ţărilor europene,
reprezentate prin monumente realizate la sc. 1:25; Serele Regale deschise în aprilie-mai;
Anvers (Antwerpen), fondat în secolul al XVI-lea, edificii în stil gotic, catedrale, muzee
(Rubens) clădiri medievale, palate, oraşul diamantelor (cu un muzeu); Bruges (brug =
„pod”), oraş medieval-port în Flandra cu multe edificii arhitecturale, pieţe, poduri, canale,
cheiuri, oraş al „pictorilor flamanzi”, al „artei dantelelor” şi al „arhitecturii clasice”. Liège
cu clădiri medievale, fabrici de sticlă (XVI); Gand – castelul conţilor, manufacturi
(XVII); Waterloo localitate istorică, monumentul bătăliei napoleniene (1815); Ostende,
staţiune de litoral; Kalmthont, rezervaţie naturală.
Olanda are o faţadă atlantică şi este renumită prin peisajul de câmpie (dune de
litoral, „poldere”, „zandres” şi mlaştini), reţeaua de canale şi râuri, morile de vânt şi
muzee (peste 600).
Amsterdam, capitală constituţională, centru mondial de şlefuirea diamantelor, cu
numeroase clădiri de epocă, monumente, biserici, catedrale, edificii de bănci, muzee etc.
se remarcă: Palatul Regal (XVII), Rijks – Museum cu pânzele picturii flamande, Muzeul
Van Gogh, Biblioteca Universitară (XVII), Gara Centrală, moara Bloem, domul, Casa
Rembrandt, aeroportul Schiphol, digurile; Haga (S’Gravenhage), reşedinţa regală şi
administrativă cu catedrale, palate, biserici, muzee, Galeria „Groupil”. Rotterdam (dam
= „dig”), al doilea port al lumii, aşezat pe Rhein, construcţii medievale şi moderne,
biserici, catedrale, muzee, tunelul pe sub râul Maas, turnul Euromast, aeroportul Europort
etc.; alte centre turistice: Utrecht, Eindhoven, Gröningen, Zeeland cu marile diguri,
Kinderdink – mori de vânt; Keukenhoe cu celebrele expoziţii de lalele.
Luxembourg, ţară mică, cu peisaje deluroase şi montane, edificii medievale,
castele, palate, biserici, muzee. Luxembourg, oraş-capitală, cu monumente de artă de
mare frumuseţe, poduri cu o arhitectură valoroasă, pieţe, hoteluri de lux (Palatul Grand
Ducal, Castelul Comter) etc. Echternach, oraş medieval, staţiune turistică, cu un parc
natural. Vianden, cu o cetate medievală (IX), vedere panoramică spre Valle ďOur;
Wietz cu un castel medieval, muzeu militar.
9.1.2.2. Europa de Vest Insulară
Cuprinde Insulele Britanice (peste 1.000) din care Marea Britanie şi Irlanda sunt
cele mai importante, celelalte fiind grupate în mici arhipelaguri şi insuliţe (Shetland,
Orkney, Hebrede Isley, Wight, Anglo-Normande, Man etc.).
Marea Britanie, prin varietatea şi pitorescul cadrului natural (munţi vechi,
depresiuni tectonice, podişuri aplatizate, câmpii) în care se impun frumuseţea ţărmului cu
fiorduri, riass şi golfuri dispuse perechi (est-vest), a cuvetelor lacustre, întinsele plaje la
Marea Mânecii şi Marea Irlandei, bogăţia de vestigii preistorice, romane, anglo-saxone,
normande, scandinave, catedrale şi castele medievale, constituie o atracţie turistică
importantă. Aceste atracţii contracarează condiţiile neconfortante ale climei, cu ploaie
măruntă şi ceaţă devenite legendare. Eurotunelul – rutier şi feroviar, între Dover şi Calais,
lung de 51,7 km şi deschis în 1994, leagă Marea Britanie de continent.
249
În Anglia de Est şi Sud-Est, cu un relief de câmpie deluroasă şi sectoare de plajă, se
află oraşe cu rezonanţă istorică şi culturală, staţiuni turistice renumite, parcuri naţionale.
Londra, oraş-capitală ce concentrează peste 70 de obiective turistice culturale situate în
City of London, Royal Boroughs şi Metropolitan Boroughs, între care amintim: centrul
de afaceri City şi Turnul Londrei (XI), Catedrala Saint Paul’s (XVII-XVIII), biserica
gotică a Mânăstirii Westminster (XIII-XIV), Palatul Buckingham, Palatul Eltham,
Palatul Parlamentului (XIX), Turnul Victoria, Orologiul Big-Ben, British Museum
(1753), Observatorul Astronomic al Meridianului Zero, podurile de pe Tamisa, parcuri
de mare frumuseţe (Hyde Park, XVIII), pieţe, teatre etc. Oxford, important centru
universitar (1168), biserici, catedrală gotică (XI), muzee. Cambridge, centru universitar
din secolul XV-XVI. Alte oraşe cu castele, vestigii romane, palate, catedrale:
Winchester, Sussex, Kent, Windsor, Canterbury (catedrală, secolul al VI-lea), Ely,
Swindon (Marele Muzeu al Căilor Ferate Vestice). Prezintă interes plajele marine cu
renumitele staţiuni de litoral: Great Yarmouth, Southend şi Brighton.
Anglia de Sud-Vest, cu peisaje montane şi marine, cu plaje bine amenajate, se
impune prin oraşele Bristol, Exeter şi Salisbury, Bath cu vestigii romane (terme şi
castre) şi staţiunile de litoral Plymouth şi Torguay.
Middlands-ul prezintă o varietate peisagistică cu numeroase obiective turistice.
Birmingham, datat din 1392, deţine monumente medievale: catedrale (XVIII), clădiri de
epocă, muzee, teatre. Coventry, oraş medieval cu catedrale şi biserici (XI), palate,
parcuri. Leicester, centru universitar, cu clădiri monumentale (XVI). Nottingham, cu
numeroase edificii medievale, biserici (XII-XV), castele, teatre, universitate. Stratford-
Upon-Avon, oraşul natal al lui William Shakespeare (1564-1616), cu memorialul
dramaturgului (1879), castele, clădiri medievale (XIV-XVIII), muzee. Stonehenge,
localitate pe râul Avon cu renumitul monument neolitic omonim (un cerc de pietre
masive cu semnificaţii şi folosinţe încă neprecizate); în alte oraşe ca Worcester, Derby,
Walsall, Dudley se întâlnesc vestigii medievale şi catedrale, castele.
În Anglia de Nord cu un relief variat de munte, podiş, de câmpii înalte sau joase şi
de litoral cu plaje întinse, râuri, lacuri, estuare şi golfuri pe ambele ţărmuri, parcuri
naţionale. Oraşe turistice: York, oraş multimilenar, cu vestigii romane, normande,
scandinave, multe catedrale (XIII-XVI), biserici şi mânăstiri, palate, muzee şi colegii.
Lincoln, vestigii romane, medievale, castelul Lincoln (1068), biserici, muzee, poduri.
Vestigii medievale sau romane, clădiri de epocă, biserici, catedrale şi muzee se află şi în
oraşe ca Leeds, Lancaster, Newcastle-Upon-Tyne, Durham etc. sau în mari centre
urbane ca Manchester şi Liverpool. De mare atracţie sunt staţiunile de litoral:
Blackpool pe ţărmul Mării Irlandei şi Skegness la Marea Nordului.
Ţara Galilor, un areal muntos cu peisaje glaciare, montane şi de litoral, prezintă
interes şi prin numeroasele monumente de artă, clădiri medievale, catedrale, biserici,
castele, muzee aflate în oraşe ca: Gloucester, Worcester, Swansea şi Cardiff (capitală,
Muzeul Ţării Galilor, Universitatea (1893), castel (XI).
Scoţia prezintă un peisaj de mare pitoresc, montan, glaciar, cu lacuri tectonice
(Loch Ness, Loch Lamond), cu insule şi peisaje fermecătoare şi vechi castele de mare
frumuseţe arhitecturală: Balmoral (XIX), Holyrood (XVI) din Edinburgh, Castelul din
Duenfermline (cu cea mai mare catedrală din Scoţia), toate reşedinţe regale, Crothes,
Craigiavar şi Fraser. Centre turistice: Edinburgh, fondat de romani, cu Castelul
250
Edinburgh, Castelul Holyrood, catedrala gotică Sf. Gilles (XII), Universitatea (1593),
faimosul bulevard Princess Street, Academia Regală, Galeria Naţională, Catedrala
Sf. George West, monumentul scriitorului Walter Scott. Glasgow, oraş-şantier naval (aici
s-au construit transatlanticele „Queen Mary” şi „Queen Elisabeth”), catedrală, muzee,
universitate (1451). Dundee, Aberdeen, Clydeside.
Irlanda de Nord, predominant montană, cu peisaje pitoreşti glaciare, râuri cu
cascade, lacuri glaciare, monumente istorice în oraşul Belfast, capitala provinciei.
Irlanda (Eire – Insula Apuseană) beneficiază de un peisaj variat, de câmpie, podiş
şi montan cu numeroase forme şi lacuri glaciare (Mose, Corrib, Rec, Derg etc) legate prin
canale, păşuni şi fâneţe, de unde şi denumirea de „Insula Verde” sau „Insula
Smaraldului”. Se remarcă prin centrele cultural-istorice Dublin cu clădiri de epocă,
muzee, castele, catedrală (XI-XII), Bushmil, renumit prin cea mai veche distilerie de
whisky (1608) şi castelul Dunluce (1300).
9.1.3. Europa Sudică

Se suprapune părţii de sud a continentului şi cuprinde peninsulele Iberică, Italică şi
Balcanică, precum şi insulele mediteraneene sau atlantice aferente statelor.
9.1.3.1. Peninsula Iberică

Spania, un areal de podiş înalt (Mesetta) înconjurat de munţi şi fragmentat de fluvii
care au creat câmpii roditoare, impresionează prin plajele atlantice şi mediteraneene, ca şi
prin valorile arhitecturale, artistice şi istorice aflate pe tot cuprinsul ţării.
Spania de Nord se înscrie cu peisaje montane pitoreşti, domenii schiabile şi
carstice, parcuri naţionale, păduri de pin (Munţii Pirinei, Cordiliera Cantabrică, Masivul
Galician) sau de litoral cu faleze, câmpie cu plantaţii de meri şi plaje întinse. Se
evidenţiază plajele de pe Costa ď Argent, Costa Bască, Costa Real, Costa Cantabrică,
Costa Esmeralda şi Rios Atlas. La poalele Pirineilor se află „ţara de păstori” Navarra cu
oraşele Pamplone (75 î.Hr.), bogată în vestigii romane, recunoscută prin „fiestele” cu
tauri, podgoria „Rioja” cu vinul roşu „Haro”, Lograno şi Navarete, ultimul declarat
oraş-muzeu naţional.
În Ţara Bascilor, o arie montană împădurită, se remarcă oraşul Vitoria, oraş
vizigot, cu edificii religioase, în Alava , iar pe litoral, în Ţara de Jos, centrele urbane şi
turistice, Bilbao (1300), cu arhitectură neoclasică, coride, regate, pelota (sport basc) şi
plaje frumoase şi San Sebastian cu plajele Zarruz şi La Concha, palate, catedrale,
promenada.
Ţinutul Montana – Santander, montan cu peisaje carstice spectaculoase (peşteri cu
picturi rupestre – Altamira lângă Santillane del Mar), plaje cu nisip fin, se înscrie cu
oraşele turistice: Santander (XII), cu plaje frumoase şi bine amenajate; Sardiners cu
catedrală gotică, Fântâna Conchei; Laredo cu plaja La Savel.
Asturia, arie istorică, peisaje montane, Parcul Naţional Pena Santa cu sanctuarul
Covadonga în memoria victoriei asupra maurilor; Oviedo (IX) şi Gijon cu valoroasele
vestigii medievale.
Galicia, provincie populată de celţi (secolul I î.Hr.), puternic romanizată, cu
vestigii romane, arabe, medievale, în oraşele-port Vigo şi La Coruna şi oraşele Santiago
251
de Compostella, oraş medieval (Catedrala (XII) cu mormântul Sf. Iacob – loc de
pelerinaj, Puerta de las Platerias, Portalul Gloriei, Puerta Santa, Plaza del Obredoira,
Colegio de San Jeronimo, ansamblul medieval) şi Luge cu zidul roman de 2.100 m
lungime ridicat de împăratul Augustus.
Spania Centrală ocupă Mesetta spaniolă şi Cordiliera Montană Centrală (2.592 m)
şi se evidenţiază prin bogăţia de monumente istorice şi de artă, de localităţi încărcate de
istorie.
În Castilia Veche, la nord de Cordilieră, se remarcă oraşele medievale: Burgos,
reşedinţa regilor castilieni cu catedrala (XIII-XV), capodoperă a artei gotice, Las Navas
de Tolosa – Pantheonul regilor Castiliei, Plaza de Toros, monumentul Solar del Cid;
Palencia, Valladolid, Medina del Campo, Avilla (cu o catedrală-fortăreaţă (XII);
Segovia cu marele apeduct roman, Catedrala gotică (XVI), Castelul Alcazar –
patrimoniul umanităţii, biserica Esteban (XII-XIII); Alcazar cu fortăreaţa medievală şi
Soria cu cetatea Numanţia (II î.Hr.). În nord-vestul Castiliei sunt marile centre turistice:
Leon (II î.Hr.), capitala Asturiei Leoneze (X), cu vestigii romane, biserici, Catedrala
Leona (La Pulcra Leoniană, secolele XIII-XV) – Pantheonul regilor leonezi; palatul San
Marcos cu parcul omonim; Casa Botines (opera lui A. Gaudi); Zamora oraş-muzeu;
Salamanca, centru universitar din secolul al XIII-lea, bogat în monumente, pieţe, palate,
biserici şi catedrale, muzee.
Castilia Nouă este reprezentată prin centre turistice de mare valoare: Madrid
(fortăreaţa Magrit – azi palat regal), oraş-capitală, cu monumente de artă aparţinând mai
multor epoci istorice sau culturale (medievale, a regilor catolici, austrieci, burboni, Goya,
Prado etc.); se evidenţiază edificii medievale (XIII-XV) ca Piaţa Mayor, Piaţa Sf. Cruci,
Catedrala Sf. Isidor, piaţa Orientală, Palatul Poştelor, Muzeul Prado (XVIII), Parcurile
Campo de Moro şi Buen Retiro, Palatul Bibliotecilor, Muzeelor, Centrul de Arte Renia
Sofia, Palatul Retiro, numeroase palate şi castele, biserici şi catedrale etc. El Escorial,
fosta reşedinţă a regilor Spaniei, azi oraş-muzeu cu Palatul regal, Pantheonul regilor şi
infanţilor, Bazilica Santa Cruz, Mânăstirea Sf. Lorenzo (57 km NV de Madrid); Toledo –
oraş-muzeu naţional, fortificaţii cu porţi masive de acces, case fortificate, biserici,
Catedrala Toledo (1227, gotic nou), Casa El Greco, Piaţa Zocordoner, Poarta Soarelui
(secolul al XIV-lea, arabo-gotic); Aranjuez, fostă reşedinţă regală (XVIII), cu
ansambluri arhitecturale medievale, catedrale. Alte centre turistice: Alcala de Henares,
Guadalajara, Cuenca etc.
În Estremadura se află centre turistice importante ca: Merida, veche capitală a
Lusitaniei romane, cu Arcul lui Traian, podul roman peste Guadiana, amfiteatrul roman,
templul Dianei; Caceras fondat de romani (34 î.Hr.), reşedinţă a regilor catolici,
oraş-monument istoric; Trujillo, oraşul natal al conchistadorului Perului, Fr. Pizarro şi
Medellin, oraşul lui Herman Cortez, cuceritorul Mexicului.
Spania de Sud excelează în peisaje pitoreşti de la Câmpia Guadalquivirului şi
Munţii Sierra Nevada (3.400 m), cu peisaje alpine şi glaciare şi chiar gheţari, la podişuri
aride sau ţărmul însorit mediteranean (Costa de Sol şi Costa de la Luz). Provinciile
Andaluzia şi Granada au o bogată istorie antică şi medievală şi strălucite monumente de
artă prezente în oraşe ca: Sevilla, oraş antic, ocupat de romani în 205 î.Hr., excelează prin
numărul şi frumuseţea monumentelor istorice şi de artă, între care: Catedrala gotică
(1.401), cea mai impozantă din Spania, cu mormântul lui Cristofor Columb, palate şi
252
clădiri medievale, Palatul Alcazar (reconstruit între 1350-1360), Piaţa Spaniei – un
muzeu de mozaicuri, Giralda–minaretul Marii Moschei (97 m), parcuri şi grădini, muzee.
Cordoba, renumită prin rafinata civilizaţie arabă: Moscheea Cordoba (785-987),
transformată în Catedrala Puerta del Perdon în 1031, numeroase moschei, palate, muzee,
universitatea şi renumita bibliotecă, parcuri şi grădini. Granada cu un peisaj spectaculos
dominat de fortăreaţa maură Gudix, cu o arhitectură maură, renascentistă, barocă
reprezentate prin numeroase monumente, biserici, catedrale, moschei, muzee; este
celebru Palatul Alhambra (Roşu) cu trei corpuri fortificate, săli somptuoase, grădini şi
fântâni.
Spania de Est ocupă depresiunea Aragonului, Munţii Iberici şi Munţii Pirinei, cu
cea mai mare diversitate peisagistică, de la munte şi podiş, la câmpie, deltă şi litoral. În
Aragon se remarcă oraşele Zaragoza, cu arhitectură maură (Palatul Maur), catedrală,
moschee, pieţe; Tarazona, cu vestigii medievale în stil mudejar; Teruel, cu o catedrală
renumită în stil gotic-mudejar; Huesca; Ordesa; Candachiu – staţiune pentru sporturi
de iarnă (1.800 m în Munţii Pirinei). În Catalonia, peisajul montan şi alpin al Munţilor
Pirinei se îmbină cu plajele de mare frumuseţe (Costa Brava, Costa Daurada), iar oraşele
Lerida, Gerona, Martorell, Ripoll prezintă monumente istorice şi de artă valoroase.
Levantul montan coboară spre Câmpia Valenciei şi litoralul spectaculos cu golfuri, faleze
şi plaje în Costa Blanca şi Costa del Alzahar. Sunt renumite plantaţiile de portocali, caişi,
piersici, lămâi, de viţă-de-vie (vinurile roşii „Moscatel” şi alb „Alicante”) şi oraşele
istorice Murcia, Albacete, Almansa şi Cartagena cu monumente de artă, fortificaţii
romane şi medievale.
Riviera Spaniolă Mediteraneană, desfăşurată pe circa 1.200 km se impune prin
frumuseţea peisagistică şi plajele cu dotări hoteliere şi echipamente de agrement
moderne, dar şi prin vestigii istorice şi monumente de artă reprezentative. Se evidenţiază
cele şapte sectoare de ţărm cu renumite staţiuni: Costa de la Luz (Sanlucar de Barra
Meda, Chipiona, Cadiz, Jeres de la Frontera, Palos la Frontera, Huelua etc.); Costa
del Sol (Torre Molnez, Nerja, Fuengirola, Merbella, La Linea, Playa Degetaria,
Malaga, Almeria etc.); Costa de Los Pinos, între Cabo de Gata şi Cabo de Palos, pe
riviera Murciei (Mojacar şi Aguilas); Costa Blanca (Alicante, Moraria, Calpe,
Benidorm, La Marina, Morella etc.), Costa del Azahar (Valencia – regina Levantului
spaniol, catedrala (XIV), Piaţa Toros, Piaţa Candilla, Muzeul Ceramicii – Berucarlo,
Alcira, Denia etc.); Costa Daurada (Mataru, Garrof, Tarragona – oraş roman-
muzeu, apeductul Ferrees, Amfiteatru –, Salou, Bara etc.); Costa Brava catalană
(Barcelona – oraş antic, roman, vizigot, maur cu numeroase monumente istorice şi de
artă romană, medievală şi contemporană; fortificaţii, palate, castele, ansambluri
medievale, catedrale, biserici, pieţe, parcuri, muzee; se impun printre altele: Catedrala
Sagrada Familia şi Parcul Güell, opere ale arhitectului A. Gaudi, Piaţa Cataluna,
bulevardele Las Ramblas şi Paseo de Gracia, cartierul Gotic, muzeul Gaudi, Muzeul de
artă catalană etc.; Montserrat (50 km NV), localitate şi munte cu forme grezoase
spectaculoase, mânăstire (XI) renumită prin statuia din lemn Fecioara Maria Moreneta
(„cea neagră”), depusă în altarul sacru al catalanilor, muzeu de artă bisericească; staţiuni:
Llorel de Mar, Blanes, La Escala, Rosas etc. Insulele Baleare (Mallorca, Menorca,
Ibiza, Formentera şi Cabrera) cu plaje fermecătoare, porturi pitoreşti, peisaje marine şi
carstice spectaculoase sunt destinaţii turistice dintre cele mai căutate din Mediterana.
253
Palma de Mallorca, staţiunile Playa de Palma, El Arenal, Can Postilla, Magaluff,
Palma Nova şi Santa Ponsa, Mahon şi Ibiza sunt renumite staţiuni de litoral,
interesante şi prin zestre cultural-istorică. Insulele Canare, arhipelag atlantic renumit prin
arhitectura maură şi iberică, peisajele spectaculoase şi plajele mirifice: Las Palmas-Gran
Canaria, Santa Cruz de Tenerife, Puerta de Cabras, Arrecife (ins. Lanzarete), Santa
Cruz de la Palma, Puerto del Rosario etc.
Andorra, stat în estul Munţilor Pirinei (3.138 m), la graniţa Spaniei cu Franţa, se
înscrie cu peisaje, montane, alpine şi glaciare, lacuri glaciare, păduri de pin silvestru,
păşuni, viţă-de-vie şi tutun, vestigii medievale şi edificii arhitectonice; centru turistic:
capitala Andorra la Vella.
Malta, insulă-stat cu un peisaj carstic pitoresc (Grota Albastră), plaje şi monumente
istorice şi de artă, fortificaţii medievale, monumente megalitice (Tarxiex şi Medina, de
peste 4.000 de ani), catedrale, crucea malteză în opt colţuri imprimată pe clădiri şi obiecte
etc. La Valleta, capitală, centru turistic.
Portugalia bordează, la Oceanul Atlantic, vestul Peninsulei şi are un peisaj variat
de podiş înalt şi fragmentat, de câmpie, litorală şi de ţărm stâncos cu sectoare de plajă. Se
impun centrele turistice: Lisabona, oraş pe fluviul Tejo (Tojo), cu vestigii şi ansambluri
antice şi medievale, cu cartierul şi Turnul Belem, Castelul Saint George, mânăstirea
Călugărilor Ieronimi, Monumentul descoperirilor geografice, muzeul Caleştilor regale,
Parcul Naţiunilor cu Muzeul Maritim – Oceania şi sediul expoziţiei Mondiale (1998),
Parcul Eduard VII cu Monumentul Marques de Pombal, Piaţa Comerţului, Muzee
(Muzeul Gulbenkian, de artă modernă); Sintra cu case medievale, Palatul Naţional, iar
pe Muntele Lunii Palatul Pena, cetatea maură; Estorill: staţiune modernă, cazinou,
autodrom. Cascais, staţiune cosmopolită, plaje frumoase, Muzeul Mării-cetate fortificată
(XVII), Coimbra, centru medieval: Ansamblul Universitar Sf. Ioanine cu celebra
Bibliotecă, Turnul-emblemă şi Poarta de Fier (XVI), Capela S. Miguel cu Muzeul
Artelor Sacre. Fatima centru de pelerinaj la Basilica şi Capela Apariţiilor, (Fecioara
Maria). Cabo de Roca – cel mai vestic punct european la Oceanul Atlantic, marcat
printr-un monument şi un celebru far. Porto, oraş roman şi medieval cu ansamblul
medieval, centrul istoric pe fluviul Duero, cartierul tipic Ribeiro, biserica Sf. Francisc,
biserica Clerigos cu turnul faimos, catedrala, muzee, renumitul vin de Porto. Staţiuni de
litoral: Faro, Lagos, Nazare, Altura. Insulele Madeira şi Azore, vulcanice, peisaje
atractive, plaje frumoase, mai ales în Madeira.
9.1.3.2. Peninsula Italică

Italia se înscrie cu un relief complex, montan, de câmpie şi insular, peisaje dintre
cele mai spectaculoase şi vestigii ale unor civilizaţii strălucite, aflate în numeroase centre
turistice.
Italia de Nord (continentală) se caracterizează prin peisaje montane şi alpine de
mare frumuseţe (Alpii Italienii), cu forme glaciare şi gheţari, lacuri glaciare flancate de
splendide staţiuni (Magiore, Como, Garda, Idra, Isco etc.), întinse domenii schiabile, dar
şi peisaje de dealuri (Piemont) şi câmpie (Padului).
Munţii Alpii Italieni – legaţi de restul Europei prin căi rutiere şi ferate, se impun
prin numeroasele staţiuni montane pentru sporturi de iarnă, unele cu dotări tehnice
254
moderne: Cortina ďAmpezzo (1.231m), Maso Coto (2.004 m), Merano (1.880 m),
Maransa Alba (1.480m) etc. în Alpii Dolomitici; La Trinite (1.637 m), Courmayer
(1.228 m), La Thuile Breuile, Cervinia, Entrèves, Champoluc, Aoste etc. în Valle
ďAosta. Alte staţiuni montane-oraşe (cu vestigii romane, catedrala, muzee) sunt: Piva,
Como, Lecco, Lugano, Locarno, Bellinzona, Bolzano, Verbania, Bergamo etc.
Parcuri naţionale: Gran Paradiso (459 kmp) şi Cogne.
În Piemont, nucleul istoric şi administrativ al Italiei medievale, se remarcă centrul
turistic Torino, oraş medieval cu numeroase obiective culturale, catedrale (San Lorenzo),
castele medievale, Galeria Civică ď Arte Moderne, pieţe, parcuri; Pavia, Cuneo şi
Tortona – oraşe cu monumente medievale. Lombardia şi Emilia Romagna, provincii cu
o civilizaţie străveche şi o pondere economică, prezintă importanţă turistică prin mari
centre ca: Milano cu edificii şi monumente: Castelul Sforzza, teatrul Scala (1778),
Domul (1375-1858), Palatul şi Pinacoteca Brera, bazilici, muzee şi teatre. Bologna cu o
renumită universitate (1119), faimoasă bibliotecă şi o bogată pinacotecă, Domul (1747),
palate, muzee, pieţe; Mantova, centru al Renaşterii italiene (XV-XVI), Piacenza, oraş
roman, arhitectură renascentistă; Verona, oraş roman şi al lui Romeo şi Julieta,
amfiteatru roman, palate, castele, pieţe; Padova, oraş roman, centru universitar (XIII),
basilica St. Antoine (XIII) stiluri roman, gotic şi veneto-bizantin, sculpturi de Donatello,
mormântul St. Antoine), monumente medievale. Alte centre: Parma, Modena, Brescia,
Ferrara, Vicenza, Monza (circuitul Formula 1). Riviera Ligurică, o continuare a
Coastei de Azur, are peisaje montane (Alpii Maritimi şi Liguri), plaje şi faleze pitoreşti şi
bine amenajate, staţiuni şi centre turistice renumite: San Remo cu festivalul de muzică
uşoară, plaje, vile şi hoteluri luxoase, oraşul florilor, catedrala San Siro (XIII); Imperia,
Allasio, Loano – staţiuni pitoreşti; Savona cu faianţa renumită (XVI), monumentul lui
Magellan şi plaje frumoase; Genova, oraş roman şi medieval cu palate, castele, străzi şi
cartiere pitoreşti, biserici, edificii de arhitectură, vaste pieţe (Verdi, Victoria), Palatul
Doria Tursi; La Spezia, oraş modern, ape minerale, plaje cu nisip fin. Litoralul Veneţian,
între Triest şi Ancona, cu plaje frumoase spre sud şi centre turistice renumite: Veneţia,
oraş aşezat în lagună pe 118 insule, renumit prin Piaţa Veneţiei cu basilica San Marco
(1094), Campanilla, palatul Dogilor (XV-XVI), Piaţa San Marco şi Grand Canale –
simboluri veneţiene –, palate, muzee, biserici, „oglinzile de Veneţia” şi „sticla de
Murano”, plaja de lux Lido de Veneţia. Ravena, oraş roman, vestigii romane,
monumente medievale, plaja Di Ravena; Triest cu monumente medievale, plajă.
Italia peninsulară, străbătută de Munţii Apenini, etalează cele mai diverse peisaje,
calcaroase, vulcanice, de plaje şi faleze, insulare, vestigii ale antichităţii şi medievale în
principalele provincii istorice.
Toscana evidenţiază o civilizaţie etruscă şi romană de peste 27 de secole şi
beneficiază de o rivieră de mare frumuseţe; Florenţa, „oraşul muzeu” pe fluviul Arno,
oraşul catedralelor şi bisericilor, palatelor şi castelelor, muzeelor, se impun: Domul
(1296-1436, gotic) şi Palatul Signoriei (XIII) cu turnuri şi statui celebre, Galeriile Uffizi,
Catedrala Santa Croce cu Pantheonul, Galeria Palatina, Galeria Modernă de Artă, Palate:
Vecchió, Piti, Medici-Riccardi, Davanzati, Observatorul Astrofizic, Ponte Vecchio;
Pisa (XII) cu Domul, Campanilla, Turnul Înclinat (XI-XII), Universitatea (1338); Pistoia
şi Lucca cu monumente şi vestigii istorice; staţiuni de litoral: Livorno, Viareggio şi
Carrara (cu celebra marmură) şi insulele Elba (exilul lui Napoleon între 1814 şi 1815)
255
şi Gorgona cu plaje şi sate pescăreşti la Marea Tireniană; la Marea Adriatică se află:
Rimini, colonie romană (359 î.Hr.) cu monumente etrusce, romane, bizantine, celebră
staţiune balneară; Ancona, port roman, republică (1532), vestigii romane şi medievale,
plajă frumoasă şi Pesaro, renumită staţiune de litoral.
Umbria, spre interiorul Apeninilor, se remarcă prin monumente de artă, manifestări
şi instituţii culturale, localizate în oraşul Perugia (şcoală umbriană de pictură, XV),
celebre festivaluri muzicale şi de teatru, Universitate, piesaje montane şi de podiş
pitoreşti, lacul Trasumeno; Terni.
Lazium (Lazio), leagănul latinităţii, cu civilizaţii latine, etrusce, romane şi creştine,
formate într-un cadru natural de mare pitoresc al munţilor Apenini Sabini cu renumite
cascade (dello Marmore, Tivoli) şi izvoare minerale, câmpie litorală şi plaje Tireniene şi
Adriatice. Roma, „cetate eternă” de pe Tibru (753 î.Hr.), aşezată pe şapte coline se
impune prin multitudinea şi varietatea de monumente şi locuri celebre: palate, castele,
arcuri de triumf, domuri, biserici, temple, pieţe, catacombe, muzee, terme, parcuri,
grădini, fântâni etc.: Capitoliu, Forumul şi Columna lui Traian, Termele lui Augustus,
Caracalla şi Diocleţian; Arcurile de Triumf ale lui Titus Septimius Sever, Constantin,
Panteonul (27 î.Hr.), Forumul roman (27 î.Hr.), Colloseumul; palatele Senatorial,
Conservatorilor, Veneţiei, Castelul S’Angelo; fântânele Romei, Trevi; Tritonului,
Fluviilor; pieţele Veneţia, Navona, Spaniolă etc., muzeul Capitoliului etc. Alte localităţi
turistice: Albano, Latina, Fiugi şi Tivoli (staţiuni balneare), staţiuni de litoral: Lido di
Ostia, Flumicino, Ostia, Aprilia etc.
În Abruzzo cu Apeninii Abruzzi (2.914 m) ce coboară printr-un podiş pitoresc spre
câmpia litorală cu o frumoasă plajă adriatică, se remarcă oraşul Sulmona cu vestigii
romane, monumente renascentiste şi vechea Universitate şi Pescara, staţiune cu o plajă
modernă şi monumente de artă.
Campania se circumscrie metropolei Napoli cu valoroase monumente, castele şi
palate (Palatul regal cu Biblioteca Naţională, clădirea Universităţii (1224), Mânăstirea
Monte Casino, biserica St. Ferdinand (1760), pieţele Garibaldi şi Via Roma, Muzeul
Naţional, ansambluri medievale, cheiul Santa Lucia cu renumita promenadă, vestigiile
oraşelor Pompei şi Herculaneum acoperite cu lavă în anul 79 î.Hr. de către vulcanul
Vezuviu; Salerno oraş fermecător, preroman, staţiune, şcoală de medicină celebră,
Dom (XI); staţiuni de litoral: Camerota, Sapri, Sorrenta, Pozzuoli, Amalfi,
Castellabate, Casino, Caserta etc.
Insulele napolitane sunt de mare interes turistic: Capri, peisaj carstic, grote
(Grota de Azur), grădini, faleze spectaculoase; Ischia, Ponza, Polmarula etc. Apulia
cuprinde coasta adriatică sudică la golful Manfredonia şi ionică – golful Taranto, cu
podişuri şi litoraluri cu plaje frumoase. Brindisi cu monumente de artă, palate, biserici,
catedrale (XII), muzee; Bari oraş-staţiune, vestigii istorice, universitate; Barletta,
staţiune balneară de litoral, monumente, statui (Colosul din Bronz, IV); Taranto,
708 î.Hr., opere de artă ca Domul (XI), templul doric (VI), palate (Uffici), muzee,
biserici. Foggia, oraş cu vestigii romane şi medievale. Staţiuni de litoral: Molfetta,
Manfredonia, Trani, Mola de Bari, Otranto, Taviano, Monopoli etc. Calabria, în
sud-vestul peninsulei, este un areal muntos (1.956m), plaje cu faleze stâncoase pitoreşti.
Reggio de Calabre (723 î.Hr.), cu terme romane, templul grecesc, domul, palate, castele,
256
biserici, Muzeul Naţional de Antichităţi; Crotone (710 î.Hr.) cu vestigii greceşti şi
romane; Pizzo, Cosenza, Strongoli, Catanzaro, cu monumente şi local, plaje.
Italia insulară se înscrie cu mai multe insule: Insula Sicilia cu peisaje montane
vulcanice (vulcanul Etna), faleze şi plaje, câmpii litorale, vestigii istorice: Palermo, oraş
roman şi medieval cu catedrala San Domenico (XIV) şi Catedrala din secolul al XII-lea,
Palatul Episcopal (XV) şi Cappela Palatină (1.132), mânăstiri, fortificaţii, grădină
botanică, plaje frumoase. Messina, oraş-port, pitoresc, cu vestigii şi monumente.
Taormina, colonie grecească, (396 î.Hr.), sub cupola vulcanului Etna, staţiune
internaţională. Catania cu numeroase castele, statui, parcuri, terase, fântâni, bazilici.
Siracuza (854 î.Hr.) cu celebrul teatru grec, temple, castele, palate, catacombe, staţiune
pitorească. Staţiuni internaţionale de litoral: Agrigento, Trapani, Pozzallo, Raguza,
Castelve-Trane etc. În anul 2.010, insula va fi legată de continent cu un pod (5 km
lungime, 6 benzi de rulare auto pe sens şi 4 linii ferate) suspendat la 64 m deasupra mării.
Insula Sardinia remarcată prin peisaje montane pitoreşti şi litoral îngust, cu vestigii
istorice, centre şi staţiuni turistice: Cagliari (capitală) cu Castelul Medieval, Catedrala
(XIII), amfiteatrul roman, muzeu, ansambluri medievale. Sassarti cu vestigii istorice şi
culturale; Staţiuni de litoral: Tortoli şi Olbia pe Riviera estică.
Insulele Liparice (Stromboli, Lipari şi Vulcano) prezintă interes turistic prin
peisajele pitoreşti, vegetaţia luxuriantă şi plajele înguste, dar şi spectaculoase.
Vatican, „capitala bisericii catolice”, se remarcă prin bogăţia artistică şi valoarea
inestimabilă a operelor şi monumentelor: biserica Sf. Petru (V) cu statuia „Pieta”,
Capela Sixtină, muzeele Vaticanului, biblioteca Borgia, Piaţa Sf. Petru cu obeliscul lui
Caligula, palatul apostolic, grădini şi parcuri etc.
San Marino, republică milenară (1263), stat liliputan, pe muntele Titano (61 kmp),
întemeiat în 301 î.Hr., cu peisaje pitoreşti, opere de artă săpate în piatră, poarta
San Francisco (veche de şase secole), palate, catedrală, clădiri medievale.
9.1.3.3. Peninsula Balcanică

Condiţiile naturale de mare diversitate, istoria multimilenară şi străvechi civilizaţii
perene de-a lungul veacurilor au impus o puternică nuanţare în zestrea turistică a ţărilor
din Balcani, distingându-se mai multe areale turistice.
Litoralul Adriatic
Slovenia se suprapune Alpilor Iulieni şi Podişului Karst, unităţi naturale cu atracţii
şi peisaje turistice de valoare mondială. În Alpii Iulieni cu forme glaciare, mici gheţari,
peisaje de mare spectaculozitate, se impune vârful Triglav (2.863 m) cu Parcul Naţional
Triglav (20 kmp, 1924) cu cele 7 lacuri glaciare (Bled, cel mai spectaculos), floră şi
faună ocrotite, domenii schiabile, cabane turistice şi un Castel medieval. Podişul Karst
este renumit prin numărul de peşteri (3.500) de dimensiuni mari, cu forme concreţionare
de mare valoare estetică şi ştiinţifică, multe fiind amenajate şi electrificate pentru vizitare:
Postojna (23 km, 5 galerii supraetajate, cea mai renumită din lume, 28 mil. de vizitatori);
la 9 km, în apropiere, Lipica cu castelul Predjema şi Clubul hipic cu şcoală de echitaţie
cu cai lipiţani, Pradjana, Rakek, Planina etc. Centre turistice: Ljubljana, oraşul roman
Emona, capitală, vestigii romane, edificii medievale: Cetatea Tivoli, Palatul Ljubljana,
Palatul Bishop, Parlamentul, opera, biserici (Ursulina, Franciscană (1646-1660),
257
catedrala (XIII), Casa Congreselor, Muzee (Naţional, Ştiinţele Naturii, Etnografic,
Tehnic, de Arhitectură – castelul Fuzino) şi Galerii de Artă, Universitatea, parcuri
(Congreselor, Republicii), podul triplu peste râul Ljubljana (1842), festivaluri, concursuri
internaţionale. Bled oraş-staţiune montană pe malul lacului omonim. Maribor oraş
pitoresc-staţiune cu multe vestigii istorice. Staţiuni montane: Kranjska Gorja, Vîskanir,
Soča, Ukanc; balneare: Dolenjske, Toplice, Laško, Dobrîna, Zrěce, Rogaška, Slatina,
Catez; de litoral: Portoroz, Lucija, Pirano, Izola, Koper, Strunjan etc.
Croaţia, cu o largă ieşire la Marea Adriatică, are forma literei „V” cu vârful către
NV (spre Slovenia), un relief montan, cu un spectaculos relief carstic din Peninsula Istria,
în nord, până la graniţa din sud (peşteri, depresiuni carstice, platouri, râuri subterane,
defilee, chei, cascade etc.), iar către Adriatica, coasta dalmaţiană de mare frumuseţe cu
faleze înalte, golfuri şi promontorii stâncoase, care cad în trepte spre mare, plaje restrânse
şi o puzderie de insule (725), ce însoţesc ţărmul. Riviera Dalmaţiană cuprinde coasta
Istriei şi Dalmaţiei şi constituie una dintre cele mai reprezentative destinaţii de litoral din
Europa şi chiar din lume prin falezele şi plajele însorite, golfurile amenajate pentru
sporturi nautice, frumuseţea peisagistică, clima caldă mediteraneană, monumentele şi
vestigiile istorice antice, romane şi medievale şi dotările şi serviciile turistice de calitate
corespunzătoare unui turism modern. De-a lungul ţărmului dalmatic de peste 700 km,
adăpostit de Alpii Dinarici şi străbătut de o modernă autostradă E 65, se înşiruie peste
40 de oraşe-staţiuni şi staţiuni de litoral constituite şi amenajate în golfuri, pe promontorii
şi faleze sau pe versanţii montani. În Peninsula Istria destinaţiile turistice sunt: Poreč,
oraş de peste 2000 ani, cu străzi şi clădiri medievale, bazilica Eufrasiana (VI) cu
mozaicuri bizantine (monument protejat de UNESCO), muzeu, hoteluri, plaje moderne,
port turistic, piste pentru mountain bike, artizanat; Rovinj oraş roman, catedrala Eufemia,
clădiri de epocă, castele, biserici, plajă, port turistic. Pola oraş-muzeu arheologic, de
peste 3000 de ani, cu vestigii romane (Amfiteatrul, Porţile Gemina şi Hercules (II), Arcul
lui Sergi, Templul lui Augustus, Mozaicul roman, Catedrala (IV-XV), Palatul civic
(1296), Capela Santa Maria Formosa, ansambluri medievale, oraşul modern, plaje şi port
turistic. În continuare, până la oraşul-staţiune Dubrovnic se desfăşoară o salbă de staţiuni
de litoral cu dotări turistice moderne. La nord, în golful Kvarner se află renumitele
staţiuni de litoral, înfiinţate încă din anii 1844-1897, Opatija, Bakar, Crikvenica,
Novi Vinodolski şi oraşul Rijeka cu câte 7-8 sate pescăreşti în apropiere şi insulele Krk,
Lošinj, Rab şi Cres, cu multe golfuri, plaje şi porturi turistice şi cu un turism de peste un
secol; în aria montană limitrofă se află numeroase atracţii naturale, parcuri şi rezervaţii
(Risnjac), râuri şi lacuri pitoreşti, peşteri, faună cinegetică, centre de schi
(Platak, Mrcopaljschi Kraj, Delnice, Tršce, Centrul Olimpic Gorski Kotar etc.). În
continuare, pe ţărmul dalmatic sunt aliniate peste 60 de staţiuni şi centre de litoral între
care: Senj, Karlobag, Bibinje, Nim, Zaton, Sf. Filip şi Iacob, Biograd pe Mom,
Vodice, Jesenice, Omis, Brela, Makarska, Gradac, Ploče, Opuzen, Slano, Trsteno,
Cavtat, Cilipi etc. Cele mai importante insule pentru turism sunt: Pag, Ugljan, Kornalt,
Brač, Hvar, Korčula, Peljesac, Mljet, Lokrum etc. cu plaje, monumente şi vestigii
arheologice, hoteluri şi porturi turistice. Principalele centre turistice sunt: Rijeka oraş-
staţiune-port, edificii romane şi medievale, galerii de artă, muzee, teatre; Zadar oraş
roman cu vestigii arheologice (Forumul Roman), clădiri medievale, biserici
(Sf. Anastasia, Sf. Donat, Sf. Simion), muzee. Sibenik aşezat în amfiteatru, atestat în
258
1066, oraş-patrimoniu universal, vestigii romane, fortăreţele St. Michel, St. Nicolas,
St. Jean, St. Ana, catedrala gotică Sf. Iacob, edificii medievale; în apropiere, râul Krka cu
Parcul naţional Krka (cascade, lacuri, forme carstice); Trogir oraş-patrimoniu universal,
vestigii romane şi medievale, cu clădiri şi cetăţi (sec. XIII-XVI), Turnul cu ceas (XIV),
catedrale (XIII), Pinacotecă (XIII), palate (XIII-XV), Palatul primăriei (XIV) etc. Split
oraş-patrimoniu, cu palatul lui Diocleţian (sec. III), 11 muzee, Mausoleul imperial
(Catedrala Tezaurului), Templul Jupiter, Poarta Aureia, Castelul şi Galeriile Mĕstrovič,
port turistic; Dubrovnic istoricul oraş Raguse (VII), pe o peninsulă la poalele Muntelui
Srdj, cu valori culturale şi istorice universale: cetatea şi zidurile oraşului (XI-XVII),
Catedrala, Biserica Sf. Vlaho, Palatul Rectorilor, Turnul Ceasului, Biserica şi Mânăstirea
Dominicană, Mânăstirea franciscană, fortăreaţa Revelin, parcul Gradac etc.; în apropiere,
insula Lokrum cu vestigii arheologice, cetate medievală, rezervaţie forestieră, plajă;
staţiunea Srebreno (10 km). În interiorul ţării: Zagreb, oraş medieval (1094), capitala
ţării, cu numeroase clădiri de epocă, muzee şi galerii; se disting: Kaptol – centrul cu
catedrala catolică; Gradec cu clădirile Parlamentului şi guvernului în oraşul vechi şi
oraşul nou comercial-financiar; Cetatea, Catedralele Sf. Marcu şi Sf. Ştefan, Clădirile
banului Croaţiei, Turnul Lotrscak, biserici şi pieţe renumite. În Croaţia s-au delimitat
numeroase parcuri naţionale şi naturale sau rezervaţii, care atrag numeroşi turişti:
Parcurile Naţionale Ucka, Rîsnjak, Velebit, Krkva, Vransko Jezero, Kornalt (pe insula
omonimă), Medvednica, Lonjko Polje etc. Parcul Naţional Plitvicka Jezero este cel
mai valoros; creat în 1949, cuprinde cele 16 lacuri carstice (217 ha), aria montană
împădurită (22.308 ha) şi satele limitrofe cu terenurile agricole (6.597 ha), în total parcul
are o suprafaţă de 29.482 ha. Lacurile, de culoare bleu-verde, bogate în păstrăvi, se
succed în cascade (de la 637 m la 475 m alt.), sunt barate prin „baraje de travertin” care
cresc în continuu şi formează cascade şi căderi de ape până la vărsare în râul Korona, al
cărui curs reprezintă tot o succesiune de mici cascade. Frumuseţea lacurilor este
completată de peisajul carstic împădurit, de mare pitoresc şi fauna cinegetică locală cu
urs, cerb, căprior, lup, mistreţ, pisică sălbatică etc şi vestigii arheologice în satele din
zonă.
Albania este o ţară muntoasă cu peisaje pitoreşti (Munţii Pindului), cu defilee şi
lacuri tectonice (Prespa, Ohrida şi Shköder) sau de litoral (Terebuf) şi un interesant ţărm
dalmaţian. Evidenţiem oraşele: Tirana cu palate, muzee, teatru, moschei (XVIII), Turnul
Orologiului, piaţa Skanderberg, capitală a ţării, Elbasan, Shköder, Berat şi Korça,
oraşe medievale de importanţă turistică în interiorul ţării. Pe fâşia litorală, cu faleze şi
plaje însorite se remarcă şi alte oraşe de valoare istorică şi artistică, cu vestigii antice,
romane, bizantine şi medievale ca Dürres – colonia grecească Epidamus, Fieri, de unde
se despart drumurile spre cetăţile greceşti şi romane Apollonia, Antigonia, Antipatia,
Pojar, Girocastro (anticul Argyron, muzeu al celor 1.000 de scări şi arhitectura de mare
rafinament). La Marea Ionică amintim oraşele-staţiuni Sarande, Buthrotum şi Vlőre, cu
plaje frumoase şi peisaje pitoreşti, plantaţii de rodii şi portocali, vestigii istorice, clădirile
medievale.
Litoralul mediteranean
Grecia, ţară montană (Munţii Pindului, Rodopi şi Olimp), de câmpie (Thesalia), de
litoral şi insulară, se înscrie cu o mare varietate de peisaje carstice, vulcanice, marine, cu
259
vegetaţie mediteraneană şi plantaţii de citrice specifice, dar şi cu un amalgam de
civilizaţii (cretană, miceniană, dorică, clasico-greacă, elenistică, romană, bizantină şi
otomană), care au lăsat vestigii de o inestimabilă valoare istorică şi de artă.
În Grecia continentală, montană, de câmpie şi de litoral cu vestitele provincii
istorice şi regate: Macedonia, Thesalia, Magnozia, Etolia, Epir şi Acarnania, se remarcă
pe lângă valorile etnofolclorice şi cele istorice şi de artă prezente în centre turistice
precum: Salonic (Thesaloniki) – oraş întemeiat în 35 î.Hr. –, cu obiective ca: ruinele
palatului regal, Agora Romană, Turnul Alb, Arcul şi Palatul lui Galerius (XIII), bisericile
bizantine Sf. Dumitru (V-VII) şi Sf. Apostoli (VI), Muzeul de Arheologie;
Vergina oraşul sacru al regilor macedoneni, cu sarcofagul lui Filip al III-lea,
vestigii antice; Pella – capitală a regatului Macedoniei, oraş-muzeu; Stagira,
Alexandroupolis, Dion (la polalele Olimpului), Orsa; Meteora, o cetate de piatră cu un
relief de coloane de gresie şi conglomerate în forme bizare, pe care s-au construit
renumitele mânăstiri, ca Schimbarea la faţă, Varlaam, Sf. Ştefan cu prezenţe de artă
religioasă românească; Volos, Larissa şi Lamia, centre de peste 4.000 de ani;
Thermopile, loc istoric; staţiuni de litoral: Katerini şi Paralia Katerini.
Grecia peninsulară cuprinde, de asemenea, provincii şi vestigii de mare rezonanţă
istorică şi culturală. În Peninsula Calcidică se impune Muntele Athos (2.033 m), simbol
al creştinismului, centru artistic al lumii bizantine, renumit prin cele 20 de mănăstiri şi
biserici din secolele IX-X şi mai târziu, agăţate pe stâncile muntelui. Aici se găsesc şi
biserici ctitorite de voievozi români, ca Ştefan cel Mare (biserica Zografu),
Al. Lăpuşneanu (Dochiariu), P. Rareş (Dionisiu), alături de altele ca Marea Lavra (963),
Iveron, Sf. Pavel, Cutlumuş etc. În Attica, teren arid, stâncos, dar pitoresc, cu peisaje
calcaroase, marine, cu plaje însorite şi frumoase se întâlnesc valori de patrimoniu cultural
universal. La Atena (Athinai), capitala Greciei, oraş-muzeu, simbolul civilizaţiei în
sec. V î.Hr., se remarcă ansamblul de edificii de pe Akropolis, cel mai mare complex
arhitectural al antichităţii greceşti, închinat zeiţei Athena şi alcătuit din: Parthenonul –
marele templu, Erechteionul – templul religios, Templul Athenei Nike, Propileele,
Pinacoteca şi Marea Scară; la baza stâncii Acropolis (156 m) se află vestigiile teatrelor lui
Herodos, Aticus şi Dionysos, ca şi Templul lui Pericle. Se mai pot vizita ruinele
Templului lui Zeus Olimpianul, Arcul de Triumf al lui Hadrian, Muzeul Naţional de
Arheologie, stadionul Olimpic etc. în centrul oraşului. Cap Sounion – Templul lui
Poseidon, pe coasta egeeană, în extremitatea sudică a Greciei. Pireu, mare metropolă,
centru industrial, comercial şi naval, important port antic şi în prezent, edificii romane,
muzee, ziduri de cetăţi, pieţe, plaje moderne, staţiuni balneare şi porturi turistice (Neo
Faliro, Paleo Faliro); în apropiere, staţiuni de litoral: Glifada (16 km), Voula (20 km),
Kavouri, Vouliagmeni (22 km), Varkiza (30 km), Vari, Lagonissi (40 km), Sarodina,
Avanissos, Légréna (cu ape termale) etc., toate pe litoralul Apollon, de la Pireu până la
Cap Sounion. În interiorul Atticii: Rafina – staţiune balneară, plantaţie de lavandă, brevet
pentru băuturile „Mastika”, „Ouzo” şi „Retsina” – vin cu răşină de pin; Marathon –
localitate istorică; Delfi oraş sacru, renumit prin Oracolul de la Delfi cu templul lui
Apollo, camera secretă, unde Pithya prezicea oracole, muzeu etc.
În Peloponez, peste Canalul Corint, este leagănul civilizaţiei miceene făurită de
ahei după 1650 î.Hr. cu valori cultural-istorice aflate în străvechile centre antice: Micene,
fostă capitală a aheilor, cu: ruinele palaltului regelui Agamemnon şi mormântul – colibă
260
al acestuia, Poarta Leilor, Palatul şi Tezaurul Atrizilor; Tirinit cu vestigii de cetate şi
muzeul „Corinthos”; Epidaur cu teatrul antic, vestigii şi muzee. Agros, Pylos, Sparta,
Patraset cu vestigii antice, muzee; Nafplion (Nauplia), prima capitală a Greciei
moderne, cu vestigii greceşti şi veneţiene – Cetatea Bourtzi (1473), Castelul Palamidi –,
clădirile primului Parlament grec, Piaţa Constituţiei şi moscheea, Leul Bavarez, Muzeul
de Arheologie şi Muzeul de Artă populară, Galeria de Artă Contemporană, stânca
legendară „Aeronafplia”, bisericile Sf. Spiridon şi catolică, plaje şi hoteluri moderne,
renumitele vinuri „Cambello”; Olimpia, oraş sacru la poalele Munţilor Cromian,
închinat lui Zeus şi zeiţei Hera, cu temple, sanctuare, muzeu; aici îşi au originea jocurile
olimpice legate de sărbătorile închinate lui Zeus încă din 776 î.Hr.
Grecia insulară cuprinde peste 3.500 de insule, ce se impun prin pitorescul
peisagistic, stâncos, calcaros sau vulcanic şi marin ca şi prin vestigiile civilizaţiilor
trecute. Insula Creta (Kriti) (2800-1180 î.Hr.), cu vestigiile civilizaţiei cretane
(minoice) aflate la Cnossos cu faimosul labirint, Iraklion, Malia, Phaistos, Zakros, cu
celebrele palate. Se evidenţiază vestigiile arheologice preistorice, bizantine şi medievale,
mânăstirile şi bisericile aflate în peste 93 de localităţi ca şi staţiunile de litoral, unele şi
balneare între care: Makarigiolos, Palekastio, Potami, Inatos, Matala, Kalamaki,
Plakios, Frangokartelo, Kissamos, Rethimno, Hanio etc. În parte, acestea dispun de
muzee, vestigii şi monumente religioase, clădiri de epocă. În arhipelagul Sporadele Mici
se remarcă insulele: Rhodos cu edificii grandioase, temple, monumente de artă, zidurile
cetăţii, biserici, moschei şi muzee. Vestigiile din sec. IV î.Hr., cu peste 3.000 de statui
ornau grădinile şi parcurile insulei; oraşul vechi cu Palatul Marilor Principi, Muzeul de
Arheologie, Moscheea lui Soliman, bazarul, Palatul Castelanilor; oraşul nou cu cei doi
cerbi din bronz ce domină portul Mandraki, morile de vânt, clădirile veneţiene, gotice şi
arabe; cetatea antică pe Muntele Smith cu ziduri, teatre, templul lui Apollon Pythian în
curs de restaurare; oraşele pitoreşti Kamiros, Monolithos, Lindos; plajele frumoase:
Kolumbla, Tsamblka, Haraki, Lardos, Prassonissi etc. şi porturile turistice. Patmos
impresionează prin peisajele montane şi marine de un pitoresc aparte, arhitectura şi
coloritul caselor, golfurile şi plajele frumoase, porturile turistice. De numele evanghelistului
Ioan Gură de Aur, care a fost exilat aici (95 d. Hr.) se leagă biserica-rupestră şi mânăstirea
Sf. Ioan Teologul (1086) cu o biserică bizantină, decorată cu fresce şi icoane în mozaic,
muzeu, bibilotecă (900 manuscrise şi 2.000 cărţi vechi) şi Arhivă (13.000 documente).
Samos cu peisaje şi plaje pitoreşti, mânăstiri, biserici şi clădiri de epocă.
Insulele Ciclade sunt încărcate de istorie şi civilizaţie clasică greacă şi se remarcă
prin peisajele pitoreşti, ale insulelor calcaroase sau vulcanice, cu golfuri, faleze şi plaje
atractive. Se evidenţiază insulele Poros, Hydra şi Egina sau Thira, Tinos şi Mikonos,
(cea mai spectaculoasă), fie Delos şi Makos cu peisaje fermecătoare şi vestigii ale
templelor Afroditei, Artemisiei şi ale lui Apollo, muzee, biserici. Insulele Ionice sunt o
destinaţie turistică interesantă prin Corfu –„insula Verde”, cu plaje, porturi turistice,
vestigii istorice, fortăreaţa Esplanada etc. şi Cefalonia – „insula brazilor” cu vestigii ca
mormintele postmiceene, sarcofage şi un muzeu cu o bogată colecţie. Alte insule ce
interesează turismul sunt: Eubeea cu plaje frumoase; Salamina cu Templul Afroditei,
Kios, patria lui Homer, şi cu renumitul vin cu răşină de brad, Lesvos –pădurea
preistorică, pietrificată de peste 5000 de ani; Leucas şi Zanteo – peisaje pitoreşti, plaje şi
vestigii istorice.
261
Arealul continental
Iugoslavia şi Muntenegru au un potenţial turistic natural variat, montan (Alpii
Dinarici), de câmpie (Voivodina, Moravia) şi de litoral şi valoroase vestigii culturale
romane (Tabula Traiana în Defileul Dunării, vilele imperiale de la Niş), sârbo-bizantine
sau sârbeşti (bisericile şi mânăstirile din secolele XIV-XV (Studelnica, Gracanica,
Decani etc.); valori etnofolclorice reprezentative, podgorii însemnate (Serbia, Voivodina,
Kosovo). În arealul dunărean se evidenţiază oraşul Beograd, aşezare celtică-
Singidunum – de peste 2000 de ani, cu vestigii romane, cetatea slavă cu ziduri albe,
vestigii otomane, catacombe, porţi, palate, muzee şi pieţe; se mai păstrează moscheea din
secolul al XVII-lea, cetatea Kalemegdan cu Poarta Stambulului şi Poarta Orologiului,
zidurile albe turceşti din interior şi cele roşii austriece din afară, parcul Kalemegdan;
Novo Beograd, peste râul Sava, oraş modern cu monumente, bulevarde largi, parcuri,
hoteluri. Insula Veliko Ratno cu arhitectura şi valoarea peisagistică; Novi Sad, capitala
provinciei Voivodina, cu fortăreaţa Petrovaradin („Gibraltarul Dunării”) din secolele
XVII-XVIII, oraş medieval şi cu arhitectură modernă; în apropiere, Parcul Naţional
Truska Gora, cu mânăstirile Hopova şi Krasedal; Bar, Cladovo, Negotin, în Parcul
Naţional Porţile de Fier, cu valori culturale, arheologice şi peisagistice. Priştina,
capitala provinciei Kosovo, cu edificii medievale şi, în apropiere, centrul religios
Gracanica. Podgorica, oraş-fortăreaţă antică (Medun) cu vestigii antice şi medievale;
capitală a Muntenegrului cu peisaje montane pitoreşti (Parcul Naţional Crana Gora),
lacul Shköder; pe „Riviera Muntenegrului” se află oraşele-staţiuni de litoral Bari,
Kotor şi Budva, cu plaje şi interesante ansambluri arhitecturale medievale.
Bosnia-Herţegovina are un relief predominant muntos (Munţii Metaliferi ai
Bosniei şi Alpii Dinarici) de peste 2.000 m, cu peisaje pitoreşti, văi şi defilee, fenomene
carstice de mare frumuseţe integrate în Parcul Naţional – Trebevic. Se remarcă, cu
precădere, obiectivele culturale islamice de la moscheele de la Mostar, Sarajevo, Foca,
Banja Luca (XV-XVI), palatele de la Mostar şi Trebnije, bazarurile din Sarajevo,
Mostar, vestigiile cetăţilor medievale, până la clădirile de epocă în stilul arhitectural
otoman; se evidenţiază şi unele staţiuni turistice (Trebevic) şi manifestări islamice
tradiţionale.
Macedonia cu peisaje de podiş şi montane (Alpii şi Prealpii Dinarici), date de alter-
nanţa de văi pitoreşti (Vardar), platouri şi culmi montane, forme carstice şi lacuri
tectonice (Ohrida, Prespa), precum şi de Parcurile Naţionale ca Bitola şi Mavropo, cu
vegetaţie mediteraneană şi peisaje calcaroase. Se mai remarcă elementele etnofolclorice
de mare specificitate, valoare şi diversitate, podgoriile renumite prin vinurile parfumate şi
aromate, ca şi monumentele istorice şi culturale, vestigii de cetăţi medievale sau romane,
mânăstiri, biserici medievale şi moschei adăpostite în oraşe, ca: Skopje, Ohrid, Bitola,
Tetova.
Bulgaria are, în general, un peisaj montan şi de podiş şi o deschidere largă către
Marea Neagră.
Litoralul Mării Negre, extins pe 349 km lungime (Vama Veche-Rezovo) prezintă
trăsături variate sub aspect turistic, remarcându-se sectoarele: Coasta de Argint (35 km)
între Kaliakra şi Balcik cu staţiunile Tuzla (plajă, băi de nămol), Balcik (oraş-staţiune) şi
Albena; Batova (10 km) cu o faleză înaltă de 80 m şi întinse plantaţii de liliac, smochin
şi migdal; Coasta de Aur (8 km) renumită prin calitatea plajelor adăpostite de faleze de
262
cca 100 m înălţime, cu staţiuni renumite: Nisipurile de Aur, Drujba, Varna (cetatea
Odessos – VI î.Hr.) în golful Varna; Biala–Cap Emine cu plaje înguste cu staţiunile:
Biala, Obzor, Emona şi satul turistic Sf. Vlase; nord Burgas cu staţiunile moderne:
Nessebar (sec. IV î.Hr.), Coasta Însorită (Slǎncev Brjag), Pomorie, Sarafovo; Golful
Burgas cu oraşul-staţiune Burgas (XVIII), Sozopol (VII î.Hr.), Alep, Arkutino,
Primorsko, Miciurin, Rezovo. Munţii Rodopi (vf. Rila 2.730 m, vf. Pirin 2.914 m)
etalează peisaje alpine pitoreşti, lacuri şi circuri glaciare şi staţiuni montane recunoscute
ca: Vitoşa, Pamporovo şi Boroveţ, în apropiere de Sofia şi cu multe pârtii şi teleferice;
satele deţin tradiţii etnofolclorice reprentative (Şiroca – Poiana Largă), iar în Munţii Rila,
Mânăstirea Rila (secolul al XIV-lea) este un obiectiv de mare valoare istorică şi culturală.
În depresiunea Sofia – Câmpia Mariţei, traversată de autostrada TEM, sunt centrele
turistice: Sofia, oraş antic, capitala ţării: catedrala Nevschi (1904-1912), Biserica
Sf. Sofia (V-VI), Biserica Sf. Gheorghe (V-VI), biserica-muzeu „Boiana” (XIII),
patrimoniu mondial, Turnul Cetăţii Sofia (V-VI), muzee (cca 40), moschei etc. Plovdiv,
oraş antic fondat de regele macedonian Filip, cu vestigii arheologice, cetăţi, biserici,
muzee; Sapareva Bania, staţiune termală, cu izvoarele cele mai fierbinţi din Europa
(1030C) şi un geyser ce aruncă apa la 6-7m înălţime. Munţii Balcani (2.373 m în
vf. Botev) domină depresiunile Karlovo-Kazanlâk renumită prin culturile de trandafiri
(sec. VII, circa 2.000 de specii) şi se remarcă prin peisajele pitoreşti şi valori culturale în
unele locaţii ca: Pasul Şipka (1.185 m) cu Biserica Şipka (1.886, cu 17 clopote) şi Parcul
– muzeu Şipka; Valea Trandafirilor, cu oraşele Karlovo şi Kazanlâk, Parcul Naţional
al Trandafirilor (70 ha) şi „Sărbătoarea Trandafirilor” (mai – iunie); Gabrovo,
centru meşteşugăresc medieval; Târnovo, oraş medieval cu o arhitectură reprezentativă,
Bisericile Sf. Dumitru (XI) şi „40 de mucenici” (secolul al XIII-lea), cetatea (vestigii)
Ţareveţ; satul Arbanasi cu case medievale, biserici, vestigii antice şi medievale; Mezdra
cu arie carstică pitorească, peşteri, vestigii istorice. Podişul Moesic la nord de Balcani
până la Dunăre cu localităţi legate de Războiul de Independenţă din 1877-1878
(de sub turci) şi istoria română: Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin. Ruse, localitate
fondată în anul 69, centru comercial, punct de frontieră.
9.1.4. Europa Centrală

Se suprapune pe trei mari trepte de relief, variate sub aspect bioclimatic, peisagistic
şi turistic: Câmpia Germană la Nord, podişurile şi Munţii Hercinici în partea centrală şi
Alpii în sudul regiunii. Europa Centrală este leagănul unor civilizaţii ce dăinuie de secole
şi care se păstrează până azi în monumente istorice şi de artă de mare valoare artistică,
tradiţii culturale şi spirituale specifice ţărilor de aici: Elveţia, Austria şi Germania.
Elveţia. Ţară alpină, cu o vocaţie turistică internaţională, Elveţia se impune prin
aspecte peisagistice de mare frumuseţe, renumite staţiuni turistice, valoarea culturală a
oraşelor, imaginea de marcă a ofertei turistice. În Elveţia alpină se remarcă peisajele
alpine de mare pitoresc, gheţarii şi relieful glaciar, lacurile glaciare, râurile cu cascade şi
chei, formele carstice, domeniile schiabile, satele turistice cu ferme bine organizate,
valorile culturale etc. Pe Valea Rhônului evidenţiem staţiunile Monthey, St. Mauritz,
Vernayaz, Les Marecottes, Crans Montana, Munster sau oraşele pitoreşti Sion,
Saillon, fie satul turistic valez Ernen. De mare importanţă pentru turismul de iarnă sunt
263
staţiunile Zermatt (paradis al schiorilor sub vârful Matterhorn), Soasfee în Alpii Penini;
Grindelwald, Interlaken, Oberwald în Alpii Bernezi; Thun, Brienz şi Gsttad în
Prealpii Elveţieni; oraşe-staţiuni ca Andermatt, Aldorf, Glarus sau renumita staţiune
Lucerna împreună cu oraşele Schwy şi Slaas de pe malul Lacurilor Celor Patru
Cantoane din Alpii şi Prealpii omonimi; alte staţiuni celebre se află în aria Alpilor
Lepontini şi a lacurilor glaciare de la graniţa cu Italia: Bellinzona, San Michele,
Lugano, Locarno, Brissago, Melida, Chiosso etc. În Alpii Retici se impun prin
frumuseţe Valea Engadina, Parcul naţional Elveţian, satul turistic Garda, iar ca
staţiuni: Davos, St. Moritz, Arosa şi Silvoplana. În Elveţia de podiş se detaşează
vechile oraşe-burguri sau staţiuni integrate în peisajele de mare frumuseţe din aria
lacurilor glaciare, astfel: Geneva, oraş celtic şi roman, catedrale, biserici, palate, muzee,
fântâni arteziene, parcuri, edificii moderne, sediul unor organizaţii internaţionale, staţiune
turistică renumită; Laussane, renumită staţiune turistică, edificii de epocă, catedrală, vile
şi hoteluri, parcuri; Nyon, Vevey, Montreaux şi Chillot în aria lacului Geneva (Leman);
Neuchatel şi Biel pe lacurile omonime; Berna (secolul al XII-lea), capitală a
Confederaţiei Helvetice din 1848, numeroase monumente de artă, pieţe, statui, orologii,
catedrală gotică (XVI), Turnul Ceasului (XVI), Muzeul Alpilor, Universitatea (1528),
Cazinou, străzi de epocă, fântâni arteziene, sculpturi, sediul unor organizaţii
internaţionale; Freiburg pe râul Aar şi lacul vecin; Zürich (oraş roman, în prezent
important centru financiar al lumii, clădiri medievale şi de secol XVIII-XIX, străzi
elegante, palate, castele, catedrală, biserica Fraumünster (XIII), muzee (al Artelor
Frumoase, colecţii de picturi, Muzeul Naţional Elveţian, într-un castel din 1898), străzi
celebre (Balmhofstrasse), piaţa Buerkliplatz Flohmarkt, centru internaţional de
festivaluri, concursuri, expoziţii etc. Baden, Brugg pe malul Zürich; Constantz,
St. Gallen, Herisau, Appenezel, Winthertur în aria lacului Boden (Constanţa) şi văii
Rhinului; în Elveţia jurasiană, bogată în forme carstice şi sate turistice se remarcă centre
turistice precum Basel şi Schauffhausen pe Rhein etc.
Austria. Ţară alpină şi dunăreană, Austria excelează prin peisaje alpine cu gheţari,
văi spectaculoase, peisaje montane de mare frumuseţe, aşezări rurale şi staţiuni montane de
valoare mondială prin echiparea pentru schi şi agrement, oraşe cu vestigii istorice şi valenţe
culturale de rezonanţă europeană şi internaţională. În Austria de Vest – Voralberg – se
individualizează lacul Boden (Constanţa) cu staţiunile riverane Bregenz, Dornbirn şi
Bludenz. Tirolul reprezintă cel mai important areal turistic din Europa prin întinsele
domenii schiabile până la peste 3.000 m altitudine, aspectele peisagistice, izvoarele cu
ape minerale, lacurile numeroase, în mare parte, amenajate pentru agrement, aşezările
umane de mare pitoresc şi renumite ca centre de schi sau staţiuni turistice prin dotările
pentru sporturile de iarnă sau de vară, monumente istorice şi arhitectonice, tezaurul
etnofolcloric tirolez etc. Valea Inn (Innthal) este axa Tirolului, un culoar larg de 2-3 km
de mare spectaculozitate cu mici depresiuni şi defilee şi cele patru terase suspendate ca
nişte „balcoane”, excelente puncte panoramice, cu sate şi staţiuni pitoreşti pentru odihnă,
sporturi de iarnă, sănătate etc. În Tirol există peste 170 de centre şi staţiuni pentru
sporturile de iarnă. Între acestea amintim: Kramsach, Innsbruck (capitala landului),
St. Anton, Ischgal, Finkenberg, Brixen, Gurgl, Kitzbühel, Nauders, Pertisau,
Scheffau, Seefeld, Steeg, Tux, Vaidring, Westendorf etc. Ca staţiuni balneare se
remarcă Bad Medraz, Bärenbad, Bad Ladis, Bad Mehrn. Valea Zillertall este celebră
264
prin bogăţia folclorului şi măreţia serbărilor populare organizate în luna mai la
Gauderfest. În Alpii Salzburgului se impun peisajele alpine cu gheţari (Masivul
Dachstein) şi carstice (Peştera Mamutului, 55 km, Peştera Uriaşă de Gheaţă), apele
minerale renumite, fonduri cinegetice şi piscicole, vestigii arheologice neolitice şi
medievale (complexul Hallstat cu vestigii din epoca de bronz şi clădiri medievale),
aşezări pitoreşti. Staţiuni balneare: Bad Hall, Bad Aibling, Bad Tolz etc. Centre
turistice: Salzburg cu clădiri medievale, castelul episcopal Hohensalzburg (XVI),
catedrală barocă (XVII) cu Dommusium – colecţia de artă şi tezaurul catedralei, casa
memorială Mozart, oraş al festivalurilor internaţionale de muzică (Mozart, Chopin) şi de
teatru; Radsttat, Bischofshofen; popasul turistic „La Calul Bălan” pe dealul Wolfang.
În Carinthia şi Styria din Austria Central-Sudică (Alpii Stiriei şi Leitha) sunt prezente
ape minerale, peisaje variate, lacuri, monumente istorice, catedrale, biserici, muzee ca în
Graz, Klagenfurt, Leibnitz, Bruck, Eisenenz etc. Carinthia „Riviera Austriacă” are
peste 26 de localităţi turistice şi balneare cu plaje, aşezate pe malul lacurilor şi legate între
ele prin croaziere cu şalupe şi vaporaşe, ca Velden, Facker, Semering; în unele dintre
acestea se practică iarna şi schiul.
Bazinul Dunării Austriece, cu coline, câmpie, lacuri şi păduri, deţine centre
turistice de mare rezonanţă europeană ca Viena, capitala ţării, tabără şi colonie romană
(secolele I î.Hr. – IV d.Hr.) şi atestată în anul 881; s-a dezvoltat sub formă inelară, iar ca
obiective turistice amintim: Castelele Schönnbrunn (XVIII) şi Belvedere, Palatul
Hofburg – muzeu cu bijuteriile imperiale, clădirea Primăriei Rathaus, Marele Portal cu
Turnurile Păgânilor, Universitatea (1365) şi Biblioteca Imperială, casele Beethoven,
Mozart şi Schubert şi domul roman, catedrala Sf. Ştefan (XIV), Musikverein opera,
parcurile Prater şi Donaupark cu turnul televiziunii (300 m) etc. Alte oraşe dunărene
Krems şi Hainburg cu vestigii medievale, biserici, clădiri de epocă.
Podişul Austriei cu peisaje pitoreşti şi lacuri glaciare sau lacuri pentru pescuit
(Alter See, Mond See pe râul Trâun) se impune prin apele minerale utilizate în staţiunile
Steyer, Rield ş.a. Oraşul Linz cu Biserica Sf. Martin (779), Primăria (XVII), clădiri şi
castele (XVII); abaţia (complexul monahal de la Melk).
Germania. Pe teritoritoriul Germaniei se succed peisaje variate, corespunzătoare
unităţilor naturale ce se dispun paralel, de la nord către sud, respectiv de la Câmpia
fluvio-glaciară la Masivele Hercinice şi până la Alpii Bavariei (2.963 m), la graniţa cu
Austria. O reţea densă de fluvii, râuri şi canale, lacuri favorizează comunicaţiile
transcontinentale, turismul şi agrementul.
Bavaria ocupă partea de sud a Germaniei, cea mai spectaculoasă, peisagistic, prin
Alpii Bavariei, Podişul şi Piemontul Bavariei. În Alpii Bavariei (vf. Zugaspitz, 2.963 m),
în parte calcaroşi cu peisaje pitoreşti, lacuri glaciare, domenii schiabile, se află renumitele
staţiuni montane Garmisch Partenchirchen, Berchtesgaden şi Obersdorf. Lacul
Boden See, împărţit cu Austria şi Elveţia, are pe malul său dezvoltate orăşele-staţiuni
Constantz, Lindau şi Dieben. Fluviul Dunărea cu izvoarele (Brege şi Brigach) sub
Muntele Kandel, 1.241 m din Munţii Pădurea Neagră, defilee pitoreşti, şi localităţile de
mare frumuseţe de-a lungul ei, reprezintă o atracţie turistică importantă; remarcăm
oraşele medievale cu catedrale, castele clădiri de epocă: Ulm, Donauwörth, Ingolstadt,
Kelheim (de unde porneşte Canalul Dunăre-Main-Rhein), Regensburg, Passau etc.
265
Podişul Bavariei cu peisaje şi lacuri frumoase, ape minerale, păduri de foioase,
mixte, mlaştini şi turbării, terenuri agricole, este bogat în centre medievale cu arhitectură
specifică şi valori cultural-artistice: München, capitala landului, oraş monumental,
centru universitar şi cultural, deţine catedrale, castele, palate, pinacotecă, muzee, parcuri,
instituţii culturale; reţinem castelele: Neuschwanstein (XIX), Herenchiemsee (XIX),
Linderhof (XVIII), palatul Nymphenbrug (XVIII-XIX) etc.; Nürnberg cu catedrală,
biserici, clădiri de valoare artistică, cetate medievală; Augsburg, Tegernsee,
Der Chiemsse (oraş-staţiune), Linderdorf. Sunt şi staţiuni balneare reprezentative ca:
Bad Buchau, Bad Nald See, Bad Tolz, Bad Durnheim etc.
În Renania, obiective de relevanţă sunt atracţiile turistice naturale şi culturale de pe
Valea Rheinului cu legendele Nibelungilor, numeroase podgorii, burguri pline de istorie
şi staţiuni turistice. Se remarcă centrele turistice Heidelberg (centru universitar al
Renaşterii), Mannheim, Worms, Frankfurt am Main (important centru economic,
financiar, nod aerian şi feroviar, palate, castele, muzee, catedrale, biserici, casa Göethe,
Târg Internaţional etc.), Mainz (Muzeul Tiparului şi Tipăriturilor-Guttenberg, biserici,
palate, muzee, casa Guttenberg), Bingen (arhitectura sec. XV), Karlsruhe, Speyer pe
Rhein (cu cel mai mare şi cel mai vechi dom al Europei), Willage-Neuf etc. Staţiuni
balneare: Weisbaden, Baden Baden, renumite în Europa. De-a lungul fluviului cele mai
reprezentative oraşe sunt Köln, Agrippina Romană, cu faimosul Dom (XIII), dominat de
cele două turnuri, muzeele romanităţii, mozaicul roman, palate, castele, parcuri; Bonn,
oraş roman şi medieval, important centru rezidenţial şi universitar, capitală a Germaniei
(1949-1990), muzee, catedrala, palate, casa-muzeu L.V. Beethoven; Koblenz, oraş
medieval, reşedinţă princiară, palate, castele, biserici. Bad-Godesberg oraş medieval,
reşedinţă princiară, staţiune balneară.
În Podişul Renaniei, cu peisaje variate şi pitoreşti, sunt numeroase oraşe antice sau
medievale cu valoroase monumente istorice şi de artă, catedrale, biserici, muzee,
universităţi celebre: Duisburg, Dortmund, Wupertal, Düsseldorf, Essen etc. sau
staţiuni balneare ca: Bad Neuheim, Bad Soden, Bad Homburg, Bad König etc.
În Suabia-Franconia cu munţi pitoreşti, fonduri de vânătoare şi piscicole (Munţii
Pădurea Neagră, Pădurea Turingiei, Pădurea Franconiei, Jura-Suabă etc.) şi Podişul
Boemiei s-au dezvoltat şi oraşe de importanţă economică şi culturală, dar şi turistică, între
care amintim: Stuttgart, Freiburg, Ludwigsburg, Bayreuth, Bamberg, toate oraşe
medievale, încărcate de istorie, cu palate, castele, catedrale, biserici, muzee, edificii
arhitecturale, parcuri şi grădini. În acelaşi cadru istoric şi cultural se integrează şi
staţiunile balneare ca Bad Urach, Bad Neustadt, Bad Weiler etc.
Hesa-Saxonia denumită „Elveţia Saxonă” se înscrie cu peisaje montane şi de podiş
de mare pitoresc, ape minerale, fond de vânătoare şi cu oraşe medievale păstrătoare de
monumente arhitectonice şi valori artistice impresionante ca: Dresden (Dresda) cu
renumitul Dom (XIII) şi celebrele galerii de artă; Meissen vechi de peste 1000 de ani cu
manufactură de porţelanuri din 1710; Zwickau, Zittau, Plaven, Gera etc. Staţiuni
balneare: Wiesenbad, Oberwiesental, Rathen etc.
Podişul Turingiei deţine alte comori de artă în renumitele oraşe medievale:
Weimar atestat în 1250; aici au lucrat celebrii oameni de artă, muzicieni, scriitori, pictori
(Bach, Goethe, Schiller, Listz, R. Strauss) şi s-a înfiinţat „Şcoala pictorilor din Weimar”;
Erfurt, Eisenach, oraşul lui J.S. Bach, unde M. Luther a tradus Biblia; Gotha renumit
266
centru istoric şi cultural, colecţii de artă, Jena oraşul opticii, „Karl Zeiss”; Sonnerberg cu
muzeul jucăriilor din întreaga lume (1901); Merseburg; Munlhausen etc. Staţiuni bal-
neare: Bad Rosen, Bad Langensalza, Bad Leibnstein, Bad Hersfeld, Bad-Salzungen etc.
În Munţii Harz se află o altă concentrare de obiective turistice prezente în oraşe, ca
Halle, vechi de peste 2000 de ani, domul gotic (XIII), Micul Palat (anul 1000), biserică
barocă etc. şi staţiuni-oraşe Ilsenburg, Tanne, Stolberg, Frezburg (şampania
„Ratkappchen”– Scufiţa Roşie).
Munţii Wesserului şi Pădurea Teutoburgică dispun de peisaje atractive, lacuri de
agrement, ape minerale şi importate localităţi turistice: Hannover (Hannovra), centru
economic, cultural, bancar şi cu numeroase obiective turistice culturale; Goslar şi
Hamgin, oraşe medievale cu palate, castele, biserici, muzee; oraşul Munden cu un
pitoresc deosebit şi staţiunile balneare: Bad Harzburg şi Steinhuder Meer.
Câmpia Germaniei de Nord înfăţişează peisaje variate, cu numeroase lacuri
folosite pentru sporturi nautice şi pescuit sportiv, care alternează cu colinele morenice
acoperite cu pin sau plop, aici se găsesc şi centre turistice de rezonanţă europeană, între
care: Berlin, capitala ţării, este legat prin râul Spree şi reţeaua de canale cu Bonnul de pe
Rhein; deţine numeroase obiective ca: Palatul Berlinez, palatul Ribbekhaus (1624),
Domul neobaroc, catedrala barocă, universitatea Humboldt, muzee, Brandenburg Tor
etc.; Frankfurt Odra, Brandenburg, Magdenburg, Plitz, Zerbit, Litz, Postdam
(aşezare pitorească, palate, catedrale, terme romane, Mausoleul împăratului Friedrich III,
fântâni arteziene, păduri şi parcuri), Cottbus (oraş întărit cu cetate), Neubrandenburg
(fortificaţii şi clădiri medievale intacte). Staţiuni balneare: Lobenstein, Moritzburg,
Bad Freien Waldem, Waren (cu o rezervaţie „Martz Seen Park”, 530 kmp).
Litoralul German cuprinde ţărmurile cu plaje şi cordoane litorale sau insule ale
Mărilor Baltice şi Nordului. Pe ţărmul Mării Baltice sunt peste 30 de staţiuni turistice
care se alătură oraşelor-porturi. Se remarcă staţiunile maritime Zinnowitz în NV insulei
Usedom, Bad Doberan (cea mai veche, 1793), Stralsund renumită prin pitorescul
plajei, a lacurilor şi parcurilor, care o înconjoară; insula Rügen – cea mai pitorească şi
mai mare (926 kmp) – cu staţiunile Garz, Bergen, Sassnitz etc. Centre turistice:
Rostock – în 1218 devine oraş, important port comercial, fortificaţii medievale; Wismar
oraş hanseatic (1229); Lübeck oraş imperial (1226), port maritim, fortificaţii medivale ca
şi în oraşul Rendsburg; Kiel, oraş medieval, fortificaţii, clădiri de epocă, muzee, biserici,
catedrale, Universitate (1665). Pe litoralul Mării Nordului se înşiră Insulele Frisice de
Nord cu plaje şi mici aşezări turistice cu monumente de artă, biserici, castele sau muzee:
Husum, Busum, Buren etc. Hamburg, oraş medieval pe Elba, mare port comercial al
lumii, numeroase clădiri de epocă, civile şi religioase, muzee, parcuri; Bremen
(pe Weser) port şi şantier naval, cu valoroase vestigii medievale; Bad Zwischenann,
oraş-staţiune pe malul lacului omonim.
Liechtenstein, ţară alpină (2.599 m) situată pe dreapta Rheinului, principat imperial
din 1719 cu monumente istorice şi de artă, edificii arhitectonice, palate, castele, catedrale,
mânăstiri, muzee. Centre turistice: Vaduz, Schaan, Balzers şi Triesex.
267
9.1.5. Europa Central-Estică
Se circumscrie, în general, sistemului montan Carpatic, a câmpiilor şi a podişurilor
care-l bordează. Se cuprind: Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, România şi R. Moldova,
ţări care se diferenţiază, cu unele excepţii, prin istorie, cultură şi civilizaţie.
Cehia. Are un cadru natural predominant de podiş vechi, dar şi montan, care se
înscrie cu peisaje pitoreşti şi variate. Abundă vestigiile cultural-istorice, apele minerale şi
formele carstice.
Depresiunea Praga drenată de râul Vltava, adăposteşte, într-un cadru peisagistic
pitoresc capitala ţării – Praga. Oraş milenar (anul 928), denumit „oraşul de aur”, se
remarcă prin: Cetatea Veche cu Castelul Hradcany (sec. X), Catedrala gotică „Sf. Vit”,
Malo-Strana, cartierul foştilor nobili cu palate, biserici, grădini, mânăstirea „Loreta”;
Stare Mesto: piaţa Primăriei cu universitatea Carolina, Catedrala Tyn, Primăria şi Turnul
medieval cu orologiu astronomic (1348), clădiri medievale şi Nove-Mesto, fondat de
împăratul Carol al IV-lea. Alte obiective: Podul lui Carol (unul dintre cele 13 poduri
construite de Carol al IV-lea), lung de 520 m ornamentat cu statui, păpuşi (anul 1357);
Uliţa de Aur din cetate, Castelul Vysehrad (XI-XII, baroc), Zbraslav – mânăstirea barocă
unde sunt colecţiile Galeriilor Naţionale. În Boemia Centrală se remarcă staţiunile balneare
Podebrady, Bilina, Sadska, Msene, Tovsen, iar monumente istorice şi de artă se găsesc în
toate localităţile, mai reprezentative fiind în Karlstein (castel, colecţie), Sazava (biserică
benedictină, secolul XI). Amintim oraşul-erou Lidice distrus de fascişti. În Boemia de Sud
cu peisaje frumoase, fond cinegetic, lacuri de agrement (Lipen) sunt staţiunile balneare
Treben (1813), Bechyne, Vrazu şi Pisku, care deţine şi monumente de arhitectură, palate,
castele (28 în areal), prezente şi în localităţile Pisek, Kamen, Ohraday etc.
Boemia Occidentală deţine staţiuni balneare renumite în lume, încadrate de peisaje
pitoreşti, păduri cu fond cinegetic, lacuri şi un patrimoniu cultural valoros al secolelor
XVIII-XIX. Evidenţiem staţiunile: Karlovy-Vary (Karlsbad), cunoscută din 1348
(Carol al IV-lea o declară oraş în 1375), are 12 izvoare cu ape termale; Marianske-
Lazne (Marienbad), Frantiskovy-Lazne (1707), Jachymov, Konstantinovy-Lazne,
Kyselka Kynzvart etc. Interesante castele şi biserici medievale (18) cu colecţii se află în
areal ca în Domazlice (XIII), Chudenice (XVI), Kozel. Amintim şi oraşul berii – Plzen,
cu numeroase monumente istorice. În Boemia de Nord cu munţi împăduriţi, ape
minerale, localităţi cu monumente, remarcăm staţiunile Dubi, Tepijce, Libverda, ca şi
numeroasele castele (18) şi bazilici, care domină peisajul: Plos-Kovice (XIII), Benesov
(XIII), Bezdez (XIII); alte centre turistice: Liberec, Iablonec. Boemia Orientală închide
spre NE Podişul Boemiei, a cărui zestre balneară se completează cu staţiunile: Zeleznice,
Belchrad, Beloves, Bohdanec, iar castelele (peste 20) şi monumentele de arhitectură
sporesc patrimoniul cultural: Litomyl (XVI), Hradek (XIX), Nachod, Skalka (XVIII),
Pardubice. Moravia ocupă partea estică a Cehiei şi se remarcă, pe lângă apele minerale
şi peisajele împădurite, prin formele carstice spectaculoase (peste 100 kmp) cu chei,
defilee, abrupturi şi peşteri, valoroase estetic şi ştiinţific: Grota Punka (aven de 139 m),
lângă oraşul Blansco, Casa de basm, Grota Caterina, Grota Sloup, Peştera Balcarka,
Sveduv-Stul (cu urme neanderthaliene) etc. Apele minerale sunt valorificate în staţiuni
ca: Teplice, Slatinice, Darkov, Karlovo Studanca, Velke Loziny. În Moravia sunt
peste 40 de monumente istorice şi de arhitectură, în stiluri diverse, edificii religioase,
268
colecţii de artă, armurărie, vânătoare, muzee. Amintim castelele şi fortificaţiile Bitov,
Boskovice (1819), Buzov (1300), Buchlovice etc. Oraşul Brno (IX-X), „Mândria
Moraviei”, se remarcă prin edificiile medievale, edificiile religioase, colecţii de tapiserie,
porţelanuri şi faianţă, clădiri de epocă, muzee; zidurile cetăţii, Catedrala Neogotică,
primăria, piaţa Libertăţii cu palatele feudale se impun în peisajul urbanistic al oraşului, ca
şi celebra fabrică de bere brună.
Slovacia. Cu un cadru natural montan (Munţii Carpaţi, Munţii Metaliferi Slovaci),
de câmpie şi mai puţin de podiş, de mare atracţie turistică, Slovacia deţine şi o zestre
cultural-istorică de valoare pentru turism.
În Slovacia Occidentală, care cuprinde Depresiunea Bratislavei (Kiss Alföld),
dominată de Carpaţii Mici şi Albi (790 m), se remarcă staţiuni turistice renumite: Piestany
(balneară, ape termale, 690C), Nimnica, Smrdáky, Zilina (balneare) şi Bezovec
(montană). Centre turistice: Bratislava, oraş-capitală, fostă cetate medievală; Insula Zytny
pe Dunăre, Komarno, oraş cu arhitectura din secolele XVIII-XIX. Cele peste 22 de castele
medievale în stil gotic, baroc, rococo atrag atenţia turiştilor (Beckov, Ledvice).
Slovacia Centrală are un potenţial turistic important al Munţilor Tatra şi Fatra
(parţial), cu peisaje atractive, domenii schiabile, lacuri, ape minerale, aşezări umane şi
valori culturale. Se impun ca atracţii turistice: staţiunile balneare Bojnice şi Korytnica,
Tale, centru turistic de vară şi Valea Hron cu sate etnofolclorice bine conservate ca
arhitectură populară. Se evidenţiază peste 20 de castele şi fortificaţii medievale (Antol,
Bojnice, Orava) şi centrul turistic: Banska-Bystrica, alături de alte 12 „oraşe istorice”
slovace, „rezervaţii de curiozităţi urbanistice”.
Slovacia Orientală deţine un relief de mare varietate şi pitoresc (Munţii Tatra şi
Metaliferii Slovaci, Beschizii Răsăriteni, Podişul Ondavei şi Câmpia Slovaciei Orientale etc.).
Principalele atracţii turistice sunt: Parcurile Naţionale Tatra Înaltă (TANAP) şi
Pieniny (PIENAP) cu Canionul Dunajec, Parcul Naţional Tatra Joasă (NAPANT) cu
mânăstirea Roşie (1319, gotic), staţiunile montane din Tatra Înaltă: Strbske Pleso, Stary şi
Novi Smokovec, Tatranska Lomnica, Skalnate Pleso; peisajele carstice unicate din Tatra
Joasă, Metaliferii Slovaciei şi Podişul Ondavei (Paradisul Slovac) cu defilee, chei,
cascade, platouri carstice (Gemer), peşteri (Dobsina, Lomnica); domeniile schiabile din
Munţii Metaliferi Slovaci cu centrele Cergov, Dedinky, Mlynky, Košice; lacurile de
agrement Domasa (pe râul Ondava), Vinianske şi Ochi de Mare din Câmpia Zemplin,
Izra (Košice) etc.; staţiunile balneare: Vysne Ruzbachi, Zborov. Tezaurul etnofolcloric de
mare bogăţie de la poalele Tatrei Înalte (Spiš), muzeele etnografice, bisericile de lemn, cera-
mica tradiţională, alături de cele peste 40 de monumente şi edificii, fortificaţii, biserici, cate-
drale, din care şase sunt declarate „rezervaţii de monumente urbane” (Bardejov, Kezmarok,
Levoca, Presov, Spisska-Kapitula şi Sobota) întregesc potenţialul turistic al Slovaciei.
Polonia. Are un relief predominant de munte şi podiş în partea de sud şi de câmpie şi
litoral la nord, până la Marea Baltică. Reţeaua densă de ape colectate de Vistula şi Odra,
precum şi zonele lacustre din Câmpiile Pomeraniei şi Mazuriei barate de colinele
morenaice dau un peisaj pitoresc, folosit pentru turism. Patrimoniul cultural polonez
însumează peste 40.000 de obiective turistice, 40 de muzee şi un bogat tezaur etnofolcloric.
Polonia de nord acoperă litoralul baltic şi câmpia morenaică înaltă, Pomerania şi
Mazuria. Litoralul baltic se impune prin sistemul de plaje marine, parcuri şi rezervaţii,
precum şi obiective culturale. Se evidenţiază, astfel: Szczecin, oraş bimilenar (2.500 de
269
ani), port maritim, castelul cnejilor (XIV), fortificaţii medievale, biserici, muzee, Piaţa
Blonia, parcuri. Galeniov, cetate (XIII), primărie (XVI) şi alte clădiri medievale.
Kamieri Pomorski cu o cetate slavă şi edificii medievale. Insula Volin, centru turistic
pitoresc, plajă, parc Naţional. Mildzy-Zdroje, staţiunea maritimă cea mai veche, la fel ca
şi Niechorze. Darlowo şi Lebork oraşe-cetăţi medievale; Leba, staţiune cu parcul
Naţional Stowinschi; Şopot – staţiune renumită prin Festivalul de Muzică uşoară; Centre
turistice medievale: Gdansk, capitală de voievodat, Gdynia port maritim şi Elblag,
oraşul lui Copernic, cu turnul, muzeul şi catedrala unde a fost înmormântat. Pomerania,
la vest de fluviul Vistula, are numeroase lacuri amenajate pentru agrement şi pescuit
sportiv. Mazuria, la est de Vistula, cu peisaje spectaculoase (lacuri, mlaştini, coline,
păduri de răşinoase, terenuri agricole) şi atracţii turistice: Olsztyn şi Byalistok, oraşe
medievale cu vestigii de epocă. Parcurile naţionale Bialowieski şi Zwierzyniec cu
zimbrii în libertate; canalul Augustow, vechi de 190 de ani, pentru agrement; lacurile
glaciare (peste 1.000), unele utilizate pentru agrement (Sniardwy şi Mamry). În Câmpia
Centrală Joasă cu numeroase canale, se evidenţiază oraşele: Varszawa (Varşovia)
capitală a ţării, oraş pe Vistula, atestat din secolul al XIII-lea, ca o cetate de lemn, capitală
din 1596: oraşul vechi (secolul al XIII-lea) cu Palatul Regal, biserici şi muzee; oraşul nou
(secolele XVI-XVIII) cu palate, castele, biserici, parcuri, grădini. Poznan (de peste 1000
de ani), palate, biserici gotice şi baroce, muzee, târguri internaţionale. Bydgoszcz,
capitală de voievodat, vestigii culturale, biserici, palate. În Podişul Lublin-Lvov şi
Poloniei, variat ca aspecte peisagistice, se detaşează ca oraşe turistice: Wroclav cu
monumente istorice medievale (biserici, palate, Primăria). Kracov (Cracovia) pe
Vistula, sediul episcopilor catolici în anul 1000, capitală a ţării până în 1596, are peste
700 de monumente din care peste 62 de valoare naţională. Wawel – oraş muzeu, capitală
a regilor polonezi. Wieliczka, staţiune balneară, salină amenajată cu săli de spectacol,
capele, sculpturi şi candelabre la 60 m adâncime, Muzeul salinelor la 135 m adâncime.
Lysa-Gora cu Complexul mânăstiresc benedictin (XII), parc naţional. Lublin oraş
medieval cu vestigii de epocă. Czestochowa oraş medieval cu monumente de artă, biserici
(secolul al XVI-lea), mânăstiri, clădiri de epocă. Katowice; Kilce monumente, catedrală
(secolul al XVII-lea), bază de schi. În Munţii Sudeţi sunt oraşe staţiuni ca Klodzko,
Zdjoj (secolul al XV-lea) cu ape termale, clădiri medievale şi parcuri naţionale. Polonia
Montană cuprinde Munţii Tatra şi Beschizi, ca şi dealurile subcarpatice cu peisaje
glaciare,carstice, lacuri, păşuni, parcuri naţionale (prelungirea parcurilor Pienisky şi
Tatra Înaltă din Slovacia). Staţiuni turistice: Zakopane, Novy-Targ, Pieminy şi
Szczyrk, iar în Munţii Beschizi: Bielsko Biala şi Szezawnica. Centre culturale: Debno,
Oierzya, Visla, oraşe medievale cu biserici, cetăţi, palate din secolele XIII-XV; Podhle o
zonă folclorică interesantă.
Ungaria. Ţară panonică, Ungaria are un relief predominant de câmpie şi dealuri
joase, numai spre nord, aflându-se o arie montană cu altitudini de sub 1.000 m (Matra,
1.015 m, Bükk, 958 m), cu valenţe peisagistice reduse, dar în turism se impun valorile
cultural-istorice, oraşul Budapesta, Lacul Balaton, apele minerale şi parcurile şi
rezervaţiile naturale din pusta ungară.
Budapesta şi Câmpia (pusta) dintre Dunăre şi Tisa reprezintă prima atracţie
turistică a ţării. Budapesta este aşezată pe ambele maluri ale Dunării cuprinzând şi insula
Margareta. Capitala Ungariei este formată din trei oraşe: Buda (cetate în secolul al XIII-lea,
270
paşalâc turcesc după 1519), Pesta şi Obuda, care se unesc sub numele Budapesta în 1872.
Se remarcă prin monumente istorice şi de artă, arhitectura clădirilor de epocă, podurile
arcuite peste fluviu (Margareta, Elisabeta, Podul cu Lanţuri), muzeele cu colecţii
inestimabile, Amfiteatrul Roman, Clădirea Parlamentului (secolul al XIX-lea), Catedrala
Matthias (secolul al XIX-lea), cu turnul Magdalenei, clădirile celor 3 universităţi, parcul
central, grădina zoologică şi botanică (1886), biserici, cafenele de tradiţie, pieţe cu
arhitectură de epocă, muzeul de istorie şi Galeria Naţională de Artă etc. Sunt renumite
băile turceşti (de trei secole): Rac şi Rudas, Gellert (modernă), Csaczar şi Balf sau cele
din insula Margareta. În apropiere: grotele termale Palvölgy, rezervaţia peisagistică
Sashegy. În pusta ungară se află Parcul Naţional Cumania Mică (Kiskunsag) cu habi-
tatul natural al stepei şi adăposturile primitive de păstori (Bugac şi Apajpuszta, la 50 km
de capitală), Centrul turistic Szeged (Seghedin) şi staţiunea balneară Harkany. Lacul
Balaton situat la poalele Munţilor Baköny (77 km lungime, 600 kmp, 8-9 m adâncime)
este o destinaţie de mare importanţă, favorabil balneaţiei, plajei, tratamentului balnear,
agrementului. Pe malurile sale şi în apropiere s-au dezvoltat staţiuni turistice renumite:
Keszthely, Heviz, Tyhany, Badacsony, Balatonfüred, Siofoc, Balatonfolvar. În
apropiere: Veszprem, Herend, Gemenec şi Pecs – localităţi cu valori cultural-istorice şi
Lacul Velense cu castelul Szigliget. Ungaria de Nord cu dealuri şi munţi joşi are pe
lângă peisaje pitoreşti, ape minerale, podgorii renumite şi atracţii culturale, recunoscute
fiind localităţile: Mişkolc cu ape minerale şi obiective culturale, Borşod cu grotele
Aggtelek şi Josvafo, Tokay cu podgorii şi vinuri renumite, Vişegrad reşedinţă regală pe
Dunăre, cu un frumos castel construit de Matei Corvin, Györ (1271) cu un castel şi
clădiri din secolul al XIX-lea. Eger, fostă reşedinţă de vară a împăraţilor Austro-
Ungariei, cu clădiri de epocă. Ungaria de Est cuprinde câmpia de la est de Tisa, cu ape
minerale la Karcag, Debrecen, Hayduszobolszló, Sárvár, Gyula, orăşele-staţiuni
balneare, cu ape termale (42-720C); parcul Naţional Hortobagy (52.000 ha) cu hanul
Puszta (secolele XVII-XVIII) şi muzeul păstorilor (vestigii ale vieţii ancestrale a
ungurilor nomazi). La Mata este o herghelie cu cai Nonius de Hortobágy, unde în luna
august se organizează cavalcade. Centre turistice: Debrecen, oraş medieval cu
monumente istorice şi de artă, muzee, colegiu (secolul al XVI-lea), Universitate (1912);
Gyula, oraş cu obiective cultural-istorice interesante şi o populaţie românească cu
tradiţiile populare ale ţării de origine.
România. Ţară carpatică, dunăreană şi pontică şi cu o istorie multimilenară în acest
spaţiu, România este înzestrată cu cele mai variate atracţii turistice naturale şi cu o
moştenire culturală de valoare, componente ale acestora fiind deja intrate în Patrimoniul
Universal. Carpaţii Româneşti, Dealurile şi Câmpiile, Dobrogea, Marea Neagră şi Delta
Dunării, fluviul Dunărea ca şi civilizaţia şi cultura românească prin obiectivele turistice
pe care le prezintă pot satisface cele mai diverse preferinţe ale turiştilor de pe mapamond.
Analiza potenţialului turistic, regionarea turistică a României este prezentată în
capitolul VIII din acest tratat.
Republica Moldova (Basarabia). Desfăşurată la Est de râul Prut şi până la Nistru,
cu o fâşie pe stânga fluviului, Republica Moldova măsoară cca 150 km pe axa vest-est şi
350 km pe direcţia nord-sud, şi are o suprafaţă de 33.700 kmp. Dispune de un relief
colinar de 250-300 m altitudine şi de câmpie de 200-240 m şi chiar mai joasă la Nistru şi
Marea Neagră şi un potenţial turistic mai redus şi cu precădere cultural-istoric.
271
Arealul Edineţ se suprapune Platoului Moldovei (250-300 m) şi prezintă unele
atracţii turistice naturale ca peisaje carstice şi peşteri, la Criva, Caracuşeni, Brânzeni,
lacuri (Costeşti), păduri, ape minerale la Zăbriceni, Edineţ, Criva, Rosoşani, monumente
de artă şi biserici la Lipcani (secolul al XIX-lea), Larga (secolul al XIX-lea), Pererâta
(secolul al XVIII-lea), Criva (secolul al XIX-lea), Edineţ – centru turistic. Către Ocniţa,
de-a lungul Nistrului, se remarcă peisaje calcaroase, stânci recifale, defileul Nistrului cu
cataracte, abrupturi, păduri, rezervaţii geologice, ape minerale la Ocniţa Sat şi Otaci, dar şi
biserici: Mărcăuţi (secolul al XIX-lea), Otaci (secolul al XVIII-lea), Nădărăuţi (secolul
al XIX-lea), monumente de arhitectură: Poiana, Cernoleuca, tehnică populară: Naslavcea,
Cernoleuca, muzee: Ocniţa – centru turistic. Arealul Donduşeni are o concentrare mai
mare de atracţii culturale, ca parcuri dendrologice şi castele la Ţaul (secolul al XIX-lea) şi
Livedeni (secolul al XIX-lea), mânăstirile de la Rudi şi Gârbova (secolele XVIII-XIX),
bisericile de la Târnova, Frasin, Sudarca din secolele XVIII-XIX, conace şi castele
(Ţaul, Rădiul Mare – secolul al XIX-lea), ruine de cetăţi: Tolocăneşti, Rudi etc. sau
naturale: peisaje carstice, ape minerale – Criscăuţi. Centru turistic: Donduşeni.
Arealul Bălţi cuprinde Câmpia Moldovei de Nord cu un relief colinar (230-250 m),
cu râuri şi iazuri, fonduri piscicole, ape minerale la Bălţi, Mihăileni, biserici-monumente
istorice: Cubolta, Ciuculea, Floreşti, Sculeni şi Ciripcău, conace şi castele,
monumente de artă plastică: Ţarigrad şi Făleşti; muzee: Bălţi, Făleşti, Floreşti,
Ţarigrad. Localităţi turistice: Bălţi (clădiri de epocă (secolul al XIX-lea), catedralele
Sf. Nicolae (secolul al XVIII-lea), Sf. Constantin şi Elena (secolul al XX-lea), biserica
armenească, muzeu), Floreşti, Drochia.
Arealul Codru ocupă Podişul Moldovei Centrale-Dealurile Codrului (429 m),
reprezentativ prin resursele naturale şi culturale. În NE este Orheiul Istoric, pe Valea
Răuţului cu peisaje spectaculoase calcaroase, Cheile Răuţului, Parcul dendrologic
Ivancea, lacuri şi iazuri la Ivancea, fond piscicol, podgorii şi crame (Peresecina), ape
minerale (Orhei), ruinele cetăţii şi oraşului medieval Orhei (secolul al XV-lea), şi
cetatea Orheiul Vechi-Butuceni, mânăstiri şi chilii săpate în stâncă la Butuceni
(secolele XV-XVIII), conace (Ivancea), muzeu (Ivancea), case memoriale. În nordul
arealului spre Teleneşti se găsesc biserici-monumente istorice din lemn (Burghelea), din
piatră Copăceni şi Cubolta, meşteşuguri populare Rădoaia, Biliceni, Lazo, conace
Cubolta (secolul al XIX-lea), muzee, lacuri, iazuri, păduri, fond piscicol, ape minerale la
Teleneşti. Partea centrală dispune de un potenţial natural ridicat: păduri (Sadova,
Cobăieşti, Pârjolteni), fond cinegetic – cerb, căprior, mistreţ – rezervaţii naturale
(Codru, Hârjauca), ape minerale (Hârjauca, Corneşti, Călăraşi, Nisporeni); biserici:
Mândra (secolul al XIX-lea), Păuleşti (secolul al XVIII-lea), Răciula, mânăstrirea
Hârjauca (secolul al XVIII-lea), conace şi castele la Babimut, Dolna, Sadova, muzee:
Ungheni, Dolna, Nisporeni, Horodişte. În partea de sud se află obiective turistice
naturale şi cultural-istorice, etnografice şi folclor la Hânceşti, Lăpuşna, Tomai,
Bestemac. Localităţi turistice: Orhei, Teleneşti, Călăraşi, Nisporeni, Ungheni,
Hânceşti. Staţiune balneară Codru la Hârjauca.
Arealul Chişinău ocupă aria limitrofă capitalei (dealurile Codrului (parţial),
Câmpia şi Lunca Nistrului, cu importante atracţii peisagistice, păduri (Căpriana),
lacuri (Străşeni), iazuri, podgorii şi crame (Ialoveni, Cricova), ape minerale, biserici,
mânăstiri (Căpriana, secolele XV-XVI), monumente de artă, muzee: Chişinău, Măscăuţi,
272
Coşniţa. Centru turistic Chişinău, aşezat pe coline, menţionat în 1436, centru economic,
politic şi cultural, capitală, 70.000 locuitori, 6 muzee (Naţional de Istorie, etnografie şi
folclor; arte plastice), 18 biserici-monumente istorice (Catedrala Naşterii Maicii
Domnului, 1830-1836, biserica Buna Vestire, 1810, biserica Sf. Constantin şi Elena,
1777), Aleea Clasicilor cu statui din parcul Central, case de epocă. Baze de odihnă: Vadu
lui Vodă, Străşeni.
Arealul Soroca cuprinde Dealurile Nistrului şi Dealurile Podolice cu defileul
Nistrului. În partea de nord se remarcă peisaje pitoreşti cu forme carstice, peşteri, cascade
(Defileul Nistrului, Cosăuţi), păduri (Cosăuţi, Coloşniţa, Trifăuţi), ape minerale
(Soroca, Cureşniţa, Vărăncău), biserici din lemn, cetăţi medievale (Soroca),
monumente de arhitectură (Soroca, Cosăuţi, Ocolina, Bădiceni). Centru turistic Soroca,
oraş medieval, cetatea lui Ştefan cel Mare (XV), biserici–monumente istorice, conace. În
partea centrală a defileului, pe ambele maluri, între Camenca şi Râbniţa, se evidenţiază
peisaje spectaculoase, peşteri, recife calcaroase (Japca), ape minerale (Sănătanca,
Camenca, Japca), lacuri hidroenergetice, rezervaţii naturale (Vadul Râscov, Valea
Adâncă), parcuri dendrologice, podgorii (Camenca, Râscov), biserici, conace, schituri
rupestre (Socola, Japca, schitul Ţipova), mânăstirea Saharna, muzee (Camenca,
Cuzmir, Cobâlnea), cetăţi medievale, etnografie şi folclor. Localităţi turistice: Râbniţa,
Rezina. Staţiunea balneară: Camenca.
Arealul Dubăsari se înscrie cu ultimul sector al Defileului Nistrului, remarcându-se
cu peisaje carstice, lacuri (Dubăsari), păduri, ape minerale, mânăstiri, case memoriale,
muzee: Roghi, Goian, Dubău. Localităţi turistice: Dubăsari. Staţiune de odihnă:
Golercani.
Dealurile Tigheciului deţine unele resurse turistice naturale: peisaje şi lacuri,
vegetaţie de stufăriş, fond piscicol şi de vânătoare, rezervaţii în lunca şi Valea Prutului,
ape termale, podgorii (Cahul, Leova), dar şi culturale: catedrală (Cahul), vestigii
romane (Vadu lui Isac), muzee: Cahul. Localităţi turistice: Cahul şi Leova. Staţiune
balneară: Cahul (106-271 e.n.), catedrala Sf. Arhanghel Mihai (1850), muzeu.
Câmpia Moldovei de Sud se remarcă prin ape minerale (Congaz, Comrat,
Vulcăneşti), iazuri, lacul şi rezervaţia ornitologică Belet, fond piscicol şi de vânătoare
(toate în Valea Prutului), podgorii renumite: Tarcalia, Ciadâr-Lunga, biserici, case
memoriale, monument comemorativ (Vulcăneşti), muzee locale (Besalma, Comrat,
Sălcuţa, Etulia, Valea Perjei, Cainari), fortificaţii romane – Valul lui Traian
(Vulcăneşti). Localităţi turistice: Comrat şi Congaz.
Bazinul Inferior al Nistrului dispune mai mult de ape minerale (Varniţa), păduri
(Tiraspol, Tighina), pescăria Gura Bâcului, podgorii (Bulboca), biserici, monumente de
arhitectură (Tiraspol, Tighina), muzee locale, case memoriale, cetatea lui Ştefan cel Mare de
la Tighina (azi depozit de armament). Localităţi turistice: Tiraspol, Tighina, Grigoriopol.
9.1.6. Europa Estică
Se desfăşoară de la Nistru până în Munţii Ural, circa 2.400 km şi de la Marea Albă
până în Caucaz, pe aproape 2.600 km. Cuprinde un relief variat de câmpii, podişuri şi
dealuri colinare cu peisaje diverse şi ţări cu o cultură slavă: Rusia, Ukraina şi Belarus.
Rusia. Aşezată pe două continente Europa Estică şi Asia, Rusia are cea mai mare
varietate morfologică, peisagistică şi climatică şi bioclimatică; dispune de un potenţial turistic
273
de mare diversitate ca structură, complexitate şi valoare pentru turism, partea europeană
concentrând cea mai mare parte dintre atracţiile turistice, cu precădere, cultural-istorice.
Rusia Europeană concentrează valorile turistice în cinci areale turistice reprezentative.
Moscova cuprinde partea centrală cu peisaje colinare şi de câmpie, fluvii şi canale
şi importante centre turistice. Moskova (Moskua), aşezată pe râul omonim, atestată în
1147, capitală până în 1712 şi după 1914, cu fortificaţii de lemn de stejar, apoi din piatră
albă în secolele XV-XVI şi în final, din cărămidă roşie: Kremlinul, ansamblul arhitectural
fortificat (XII), închis cu 2,5 km de ziduri groase din cărămidă roşie, cu 20 de turnuri şi
patru porţi, cuprinde palatele (Granovitaia, XV-XVI, Senatului, XVIII, Teremnoi Dvoreţ,
XVII, Palatul Mare al Kremlinului (XIX) cu muzee, Palatul Congreselor, 1961); biserici
şi catedrale cu comori de icoane, fresce, picturi de valoare mondială: Uspenski Sobor,
XV, Sf. Mihail, XV, necropola ţarilor; Blagovescenski cu picturi de Rubliov, XVI;
Catedrala Pakrovschi-Vasili Blajennâi, XVI, cu cele 9 turle; Arhangelsk, XIX etc.;
muzee, circa 58: Galeriile de Stat Tretiakov, Galeriile de Artă Plastică „Puşkin”, Galeriile
de Artă Veche „A. Rubliov”, muzeele Kremlinului etc., Andronnikov – muzeu de artă
populară; Navodovici, Smolenski (XVII) etc. Turnul Televiziunii, Casa Romanov XVI,
palate în stil neoclasic, Complexul universitar Lomonosov etc. Smolensk pe Nipru, oraş
vechi cu monumente şi edificii arhitecturale, biserici, Suzdal (1021), renumit prin cele
peste 50 de biserici albe din secolele XIII-XVIII, Tula pe râul Upa, Tambov, Voronej
cu biserici, muzee, arhitectură cazahă, Roazan pe Oka, cu casa memorială „I.P.Pavlov”,
biserici, Kaluga pe Oka cu instrumente muzicale etc.
Volga se circumscrie fluviului Volga cu o înşiruire de lacuri imense şi amenajate
pentru turism şi agrement, cu oraşe străvechi, capitale de cnezate: Saratov, Iaroslav
(1061), Vladimir, Ţariţin (Volgograd), Smara (Kuibâşev), cu clădirile de epocă,
biserici, catedrale, muzee, castele. Kazan – oraş medieval, capitala R.A.Tătare, fostă
reşedinţă a hanilor de pe Volga, cu clădiri de epocă, templu grecesc – Pantheonul de pe
Volga, azi universitate; Gorki (Nijni Novgorod), Kalinin (Tver), oraşe vechi, cu clădiri
de epocă, biserici, catedrale, muzee (Palatul Ekaterinei a II-a la Kalinin).
Litoralul Baltic se suprapune câmpiei şi litoralului baltic cu lacuri glaciare de
mare frumuseţe, unele amenajate pentru agrement şi turism: Ladoga, Onega (cu oraşul
Petrozavodsk). Sankt Petersburg, cel mai mare oraş nordic, „Veneţia Nordului”, pe
Neva, la golful Finic, oraşul „nopţilor polare”, circa 500 poduri leagă insulele din golf cu
numeroasele obiective turistice. Întemeiat de Petre cel Mare în 1703, fortăreaţa
Petropavlovsk devine capitală între 1712-1914 sub denumirea actuală; oraşul deţine un
imens tezaur cultural: Palatul de Iarnă, baroc-reşedinţă a ţarilor, acum Muzeul Ermitaj,
unul dintre cele mai mari din lume; Palatul Petrof; Catedrala; Palatul Marelui Stat Major
(XVIII) cu Arcul de Triumf (Carul Gloriei) şi Coloana Alexandrovskaia (1812), Palatul
Amiralităţii (XIX) şi Turnul cu corabie (72 m); Piaţa Decembriştilor cu „Călăreţul de
Aramă” închinat lui Petru cel Mare, Catedrala Isaakievski, XVIII; Catedrala „Petru şi
Pavel” cu mormântul lui Petru cel Mare, teatre, parcuri, muzee şi ansambluri
arhitectonice, podul „Anicikov” cu sculptura „Grupuri de cai” etc. Petrodvoreţ, 29 km,
oraşul palatelor (XVIII), fântânilor şi parcurilor, cu peste 140 statui aurite;
Puşkin-Ţarskoe, 25 km, un complex de parcuri şi palate (Parcul Ekaterinski, XVIII),
muzeul Puşkin; Pavlovsk, 32 km, fostă reşedinţă a ţarilor cu ansamblul palat-parc;
Lomonosov, 40 km, ansamblu de palate şi parcuri (Palatul Chinezesc, XVIII, rococo);
274
Penati, 44 km, conac-muzeu al pictorului rus Ilia Repin (pânza „Edecarii de pe Volga”);
Novgorod, cu vechi catedrale (Sf. Sofia, 1045-1050), mânăstiri, biserici, ziduri de cetate,
turnuri, sala tronului (XVI), monumentul „Milenarul Rusiei”; Kaliningrad-Königsberg,
la Marea Baltică, cu Domul (XIV), clădiri de epocă, biserici, catedrale (XIII), Castel
(XIII), muzee.
Pe Litoralul Mărilor Albă şi Barentz, cu golfuri-estuare, peisaje glaciare, insulare,
de coline morenaice, aurore boreale, atrag atenţia oraşele Murmansk – port în Peninsula
Kola, la 700 latitudine nordică cu fiorduri şi peisaj polar şi Arhangelsk – port la Marea
Albă, care intră în circuitul polar (inclusiv turistic) până la Vladivostok în Pacific.
Litoralul Caspic şi al Mării Negre, cu peisaje pitoreşti de litoral cu plaje, faleze,
coline, câmpii. Pe litoralul Mării Negre se remarcă staţiunile de litoral şi balneare,
deosebit de pitoreşti şi cu echipamente turistice moderne: Novorossik, Anapa, Tuapse şi
îndeosebi Soci, iar la Marea Azov, Primorsko Actharsk. La Marea Caspică se întâlnesc
staţiunile Derbenţ şi Mahacikala, precum şi oraşul Astrahan în Delta Volgăi, iar pe
continent oraşele Krasnodar, Stravopol, Petigorsk, Rostov pe Don cu importanţă prin
valorile medievale pe care la deţin.
Munţii Ural, cu peisaje variate şi de mare frumuseţe (polare, de tundră, glaciare,
carstice, vulcanice, stepice, de litoral), conferă arealului valenţe turistice atât vara, cât şi
iarna. Oraşele de aici deţin şi interesante monumente de arhitectură: clădiri de epocă,
palate, castele, biserici, catedrale, muzee, parcuri ca în Ekaterinburg (Sverdlovsk), Ufa
– capitala Başkiriei, Orenburg, Magnitogorsk etc.
Rusia siberiană cuprinde partea asiatică a Rusiei cu atracţii turistice de mare
valoare, de la peisaje la varietatea de specii cinegetice.
Siberia Vestică dintre Munţii Ural şi Fluviul Enisei, cu peisaje polare, de tundră,
taiga şi mlaştină, prezintă interes prin oraşele: Novosibirsk – centru economic, cultural şi
ştiinţific, iluminat de „aurorele boreale”, cu teatre, galerii de artă, muzee; Omsk,
Tobolsk, Tomsk (cu clădiri din secolele XVIII-XIX, universitate (1888), biserici,
muzee), puncte de acces în taigaua siberiană.
Siberia Centrală, cuprinsă între fluviile Enisei şi Lena, dispune de variate peisaje
montane, de podiş, câmpie maritimă arctică, hidrocentrale şi lacuri uriaşe (Angara,
Enisei), râuri cu cascade, lacuri naturale (celebrul Baikal), Parcul Naţional Barguzin
(tigrul siberian, foca baicaliană, cerbul Sika etc.) şi centre urbane de interes turistic:
Irkutsk pe Angara, Krasnoiarsk pe Enisei, Cerembova, Iakutsk pe Lena, Norilsk etc.
Drumul maritim de nord (Murmansk-Vladivostok) a înviorat navigaţia pe fluviile Enisei
şi Lena, iar porturile de la gurile lor, Ust-Port, Nordvik, au fost reactivate, inclusiv pentru
turism.
Siberia Estică (Extremul Orient Rusesc) de la fluviul Lena până la Oceanul Pacific,
areal predominant muntos cu îngheţuri persistente, litoral arctic, tundră şi taiga, fond
cinegetic variat şi cu blană scumpă, parcuri, peisaje vulcanice, lacuri glaciare etc. Prin
Transiberianul Sankt Petersburg-Vladivostok se asigură legătura Siberiei cu Rusia şi
Europa, Mongolia, China şi Asia de Sud Est. Kamciatka montană şi vulcanică prezintă
peisaje pitoreşti, specii de vânat (hermelină, zibelină, vulpe argintie, reni) şi are centru
urban Petropavlovsk; Peninsula Ciukotsk, cu relief montan, climat polar, nopţi şi zile
polare, reni şi vulpi polare este mai puţin accesibilă.
275
Pe continent, oraşele Vladivostok – bază a flotei de baleniere şi pentru vânătoare
de animale cu blănuri scumpe şi Habarovsk – port pe fluviul Amur – sunt şi centre
turistice.
Ukraina, cu ieşire la Marea Caspică şi Marea Azov, are un relief predominant de
câmpie (Nipru, Doneţ, Pontică), de podiş şi montan, carpatic în vest şi nord-vest. În turis-
mul ukrainean se impun câteva areale, cu atracţii naturale şi îndeosebi, cultural-istorice.
Peninsula Crimeea se înscrie cu peisaje pitoreşti, de munţi calcaroşi şi vulcanici,
de litoral maritim cu plaje stâncoase sau nisipoase, faleze, abrupturi, lacuri sărate, izvoare
carstice, ceea ce a permis amenajarea unor staţiuni turistice de interes european: Yalta cu
plaje frumoase, amenajate, vegetaţie luxuriantă, grădini botanice (Nikitski) şi parcuri,
castelele (Vorontov, în stil maur şi „Cuibul Rândunicii”), promenadă, ape minerale,
muzee şi dotări turistice de mare modernitate; Alupka, plajă, palat-muzeu, parc
dendrologic; Alusta; Eupatoria; Feodosia; Livadia (pe vatra unei cetăţi antice,
VI î.Hr.); Sevastopol, port maritim, oraş-staţiune, fostă colonie greacă, monumente
istorice, biserici, muzee, parcuri; Kerci port, staţiune, clădiri medievale, muzee, biserici
etc. Simferopol oraş-staţiune cu clădiri de epocă, catedrală, muzee, plajă frumoasă.
Litoralul Mării Negre prezintă oraşe de mare importanţă turistică şi cu amenajări
de litoral de interes european ca: Odessa, renumit prin plajele însorite, faleze pitoreşti,
promenade şi alei cu castani, monumente de arhitectură, muzee, catedrale, biserici;
Nicolaev şi Herson, oraşe porturi, monumente de arhitectură, catedrale, plaje bine
amenajate. Pe litoralul sud-vestic, cu numeroase limane fluvio-maritime cu nămol
sapropelic terapeutic, se află staţiunile Sergheevca, Zatoka, Primorskoe şi Lebedevka
iar pe braţul Chilia al Dunării, în partea de nord a Deltei Dunării, oraşele Vâlcovo
(centrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării din partea Ucrainei), Kilia şi Ismail.
Pe malul drept al Nistrului se găseşte una din cele mai puternice cetăţi medievale a
Moldovei secolelor XIV-XV – Cetatea Albă, care făcea parte dintre fortificaţiile
muşatine ce străjuiau hotarul ţării: Hotin, Soroca şi Tighina. Cetatea Albă, colonie
grecească în secolul VI î.Hr. Tyras, atestată documentar în secolul X, a fost cucerită de
tătari, genovezi, moldoveni şi în 1484 de turci, care au denumit-o Akkerman, iar în 1812
a fost anexată, împreună cu Basarabia, de ruşi, revenind la România între 1918-1940; în
prezent, aparţine Ukrainei. Cetatea restaurată, prin amploarea şi arhitectura sa arată
importanţa militară şi comercială pe care a avut-o de-a lungul timpului.
Ukraina Central-Estică se impune prin centrele turistice: Kiev, capitala ţării, oraş
medieval, unde în anul 988 a avut loc creştinarea slavilor în apele Niprului (Colonia
Vladimir); în sec. X-XI devine capitala Rusiei Kievene. Se mai păstrează zidurile Cetăţii
„Poarta de Aur”, sec. X, Catedrala Sf. Sofia (XI), cu cele 13 cupole placate în aur,
Mânăstirea Laura Pecersky (X), palatele, alături de muzeele şi oraşul „Grădinilor” cu
noile cartiere şi bulevarde. Alte centre: Harkov, Poltava şi Cerkassi pe lacul
Kremenciug de pe Nipru-staţiune de odihnă, teatre, monumente de artă, biserici, muzee.
Ukraina Vestică cuprinde regiunea Cernăuţi-Bucovina de Nord, carpatică, cu peisaje
variate şi pitoreşti, tradiţii etnofolclorice şi cultural-istorice româneşti. Cernăuţi, oraş pe Prut,
puternica cetate Tetina din Evul Mediu, azi o ruină; în 1775, împreună cu Bucovina de Nord
a fost cedată de turci Austriei până în 1918, când a revenit la România, iar după 1940, a trecut
la U.R.S.S. – Ukraina. Cernăuţi, centrul economic şi comercial, cultural, cu obiective
culturale; în decursul istoriei a aparţinut Poloniei, Austriei şi Ukrainei. Se remarcă:
276
Universitatea (1661), Catedrala Armenească (XIV-XV), clădirile în stil baroc, muzee, parcuri
şi grădini.
Belarus. Situată în bazinul fluviului Nipru Superior într-un peisaj de câmpie
colinară morenaică, are numeroase lacuri glaciare, păduri mixte şi o faună de interes
vânătoresc: elan, căprior, urs, lup. Interes turistic prezintă prin câteva oraşe: Minsk,
amintit în documente în 1067, iar, mai târziu, devine capitala cnezatului Minsk, care are o
istorie frământată până în 1769, când intră în componenţa Rusiei. Ca republică, Belarus
devine în 1992, după dezmembrarea U.R.S.S. Are obiective culturale medievale, clădiri
de epocă, ruine de cetăţi, turnuri, biserici gotice şi baroce, muzee, care se alătură centrelor
Gomel şi Vitebsk oraşe cu multe clădiri arhitectonice, biserici, catedrale, muzee.
9.2. Asia
Asia este cel mai mare continent al Globului (44.407.000 kmp), se înscrie cu o
mare complexitate geologică şi de relief şi cu contraste climatice izbitoare, care se
reflectă în varietatea peisagistică şi biogeografică şi în valenţe turistice dintre cele mai
originale.
Continent cu o străveche locuire şi civilizaţie se remarcă prin vestigii ale celor mai
strălucite culturi şi realizări ştiinţifice intrate în istoria universală, unele transmise până la
noi. Este vorba de civilizaţiile mesopotamiană, ebraică, persană, indiană, chineză,
armeană, ebraică etc.
Prin extinderea sa, configuraţia şi diversitatea cadrului natural şi îndeosebi
mulţimea popoarelor şi a etniilor, fiecare cu istoria, civilizaţia şi cultura lor, Asia oferă o
mare varietate de atracţii turistice naturale, de obiective cultural-istorice sau vestigii ale
ştiinţei, unele de valoare universală.
Se pot individualiza, astfel, mai multe regiuni, subregiuni şi areale turistice.
Regiunile turistice sunt: Asia Central-Estică, Asia de Sud-Est, Asia de Sud, Asia Central-
Vestică şi Asia Sud-Vestică.
9.2.1. Asia Central-Estică

Cuprinde o vastă întindere continentală, dar şi oceanică, cu peisaje alpine, cu
gheţari şi tundră, de deşert şi semideşert, subtropicale, musonice şi oceanice. Aici s-au
dezvoltat şi individualizat culturi şi civilizaţii milenare, specifice ţărilor din acest spaţiu,
continental şi insular.
9.2.1.1. Asia Central-Estică Continentală

China, ţară montană, în sud-vest, (Podişul Tibet de peste 4.400 m), Munţii
Himalaia (8. 848 m în vf. Everest), cu platouri şi munţi mai joşi în partea centrală şi
câmpii ce se termină cu ţărmuri marcate de golfuri şi plaje şi delimitate de numeroase
insule către est; se înscrie cu un relief foarte divers, de la cel alpin şi glaciar, la cel
deşertic, carstic şi löessic sau de câmpie şi litoral; mozaicul de climate determină o mare
varietate peisagistică şi biogeografică. Ţară străveche – de peste 4 milenii, cu o
formaţiune statală încă din secolul al XVI-lea î.Hr. – a cunoscut o dezvoltare a unor
culturi şi civilizaţii strălucitoare, care a dăinuit până astăzi prin monumente, temple,
277
pagode şi palate (realizate la început din lemn, apoi din cărămizi şi piatră), sau
fermecătoare grădini şi parcuri, fie prin realizările tehnice uimitoare ca Marele Zid sau
Marele Canal.
China de Nord şi Nord-Est, o regiune de munţi, depresiuni, podişuri şi câmpii dre-
nate de fluviile Huang Ho şi Sungari, este considerată leagănul civilizaţiei şi al naţiunii
chineze. Aici se află cele două mari realizări ale antichităţii: Marele Zid (mil. III î.Hr. şi
reconstruit ulterior pe cca 6.700 km) şi Marele Canal (Beijing - Yangzhou, de peste
2.400 de ani şi lung de 1.794 km) şi alte monumente, statui ale lui Buddha, temple
adăpostite în peşteri sau terestre, sanctuare sau alte valori turistice naturale sau culturale.
Centre turistice: Beijing (Pekin), cu vechime de 3.000 de ani, capitală din 1271, mare
centru economic şi cultural cu celebre monumente: Palatul Imperial, Palatul de Vară,
Palatul Armoniei, Pagoda Albă, Templul Cerului, Templul Norilor Albaştri etc. aflate în
oraşul interior, alte pagode, temple, în oraşul exterior (XVI) şi clădiri moderne,
universitate, centre comerciale în oraşul modern; Tian-Jin cu temple (72), pagode (13),
pavilioane de peste 1000 de ani; Chengde parcuri, temple, ape termale; Qufu locul de
naştere al filozofului Confucius, cu marele Palat. În Podişul de Löess şi Podişul Ordos se
află numeroase grote cu sculpturi antice, statui cu Buddha (53 de peşteri cu 51 de statui)
în apropiere de Datong şi Yaodong. Xian (2000 de ani, în peştera-muzeu se află cele
6.000 de soldaţi-statuete de teracotă) şi Lanzou, etape în Drumul Mătăsii; Louyang,
veche capitală cu grotele Longmen (40 de pagode cu peste 100.000 de statui Buddha).
În nord-estul Chinei se află interesante oraşe turistice precum: Shenyang, Dalian,
Harbin, Changchun, cu numeroase edificii medievale, palate, pagode şi temple,
încadrate de peisaje dintre cele mai pitoreşti, grădini şi parcuri.
China Central-Estică are un peisaj divers, de litoral cu faleze şi plaje, de câmpie
brăzdată de o reţea densă de canale ce susţin o agricultură intensivă, de podiş carstic şi
arie montană joasă. Numeroase oraşe se impun prin temple, pagode, palate, centre
artizanale, parcuri şi grădini care dau farmecul acestora şi îmbogăţesc atracţiile naturale
de mare pitoresc. Shanghai, metropolă industrială şi comercială cu bogat fond cultural:
Grădina Yuyuan, statui şi temple (Buddha în jad), chioşcuri cu arhitectură medievală,
clădiri moderne – zgârie nori – Turnul de Telecomunicaţie (celebru în Asia Estică);
Hangzhou, vechi de peste 1000 de ani (Pagoda celor şase statui din cărămidă smălţuită şi
cu mătasea renumită în lume); Nanjing cu impunătorul zid de 33,4 km lungime, marele
pod peste Yangtze, palate, temple etc.; Suzhon, de peste 3000 de ani, azi oraşul
grădinilor, broderii, satinului, sculpturii în jad alb şi verde; Wuxi, pe malul lacului Taihu,
cel mai fermecător oraş; Yangzhou pe Marele Canal, cu croaziere de lux; Guangzhou-
Canton, Guillin, Nanning, Lushan etc., centre turistice de valoare la sud de fluviul
Yangtze. În Bazinul Sichuan şi al depresiunii Chang-Jiang, către vest, în peisaje montane
şi de podiş cu forme carstice şi lacustre sau de câmpii se întâlnesc centre turistice
importante: Chengdu, Chonquing cu o statuie Buddha de 71 m înălţime; Wuhan;
Pădurea de Piatră cu un peisaj carstic (26.000 ha);
China Vestică se suprapune, în partea de sud, ariei montane Tibet-Himalaya cu
climă aspră, rece şi uscată, cu deşerturi, semideşerturi, dar şi păduri temperate. Lhasa, la
4.000 m, capitala provinciei, centru turistic remarcat prin ansamblul arhitectonic Potala
(Palatul Alb şi Palatul Roşu cu 10.000 de coloane, 12 etaje), Norbu-Lingka, un edificiu
aşezat pe malul lacului, mânăstirea Dazhan de circa 1300 de ani, tradiţii şi folclor locale
278
etc. Către nord-vest, peste munţii de peste 6.000 m apar Deşertul Gobi, Depresiunea
Tarim cu deşertul Takka-Makan şi alte arii deşertice. Importantă este Depresiunea
Turfan (200 km/70 km lăţime), cu dune, lacuri sărate, soluri nisipoase, culturi de
bumbac şi viţă de vie (irigate), străbătută de caravanele Drumului Mătăsii acum 2100 de
ani, de unde se dirijau spre Alma-Ata (Kazahstan) sau spre Fergana şi apoi spre Persia şi
Mediterana. Vechile cetăţi antice sunt azi ruine scoase de sub nisipuri.
Taiwan (Formosa), insulă în Oceanul Pacific, cu un relief montan vulcanic, peisaje
tropicale de pădure şi cu întinse plaje, palate şi muzee, biserici. Centre turistice: Taibe,
capitala, Tainan, Taiznoug, Gaoxiong.
Hong-Kong – oraş cu un peisaj tropical umed şi exotic cu plaje şi golfuri pitoreşti,
o aglomerare de zgârie-nori, hoteluri, baruri şi restaurante luxoase, palate plutitoare, plaje
şi cazinouri, pieţe, bazaruri, grădini, pagode, temple (Man Mo), tunel de legătură cu
continentul etc. Centre turistice: Victoria pe insulă, capitală şi Kowloon.
Macao – o insulă cu peisaj exotic, cu plaje şi hoteluri de lux, centre comerciale şi
de agrement, muzee, temple şi pagode.
Mongolia are un relief montan în partea central-vestică (Munţii Altaiul Mongol,
4.356 m, Hangai, 4.031 m şi Hentei), cu peisaje alpine, gheţari, păşuni şi tundră şi
Depresiunea Lacurilor, semideşertică, un podiş carstic în bazinul râului Selenga în nord şi
Deşertul Gobi, pietros şi arid către est. Ulan Bator, oraş-capitală, fondat în 1639 la circa
1.300 m alt. într-un cadru natural pitoresc, are muzee, palate, temple. Karkorum, oraş în
plin deşert, construit de Ghenghis-Han în secolul VIII, cu ziduri, turnuri de pază, palate,
mânăstirea buddhistă Erdene-Dza. Alte atracţii turistice: Munţii Hangai cu cratere,
grote, Munţii Satan, Lacul Hubsugul şi Râul Tenguis cu peisaje de mare frumuseţe;
Deşertul Gobi, cu munţii vulcanici şi Parcul Naţional Gobi.
Coreea cuprinde peninsula omonimă şi insulele din apropiere. Are un relief variat,
predominant muntos şi vulcanic (Munţii Nanghin, Taebaek Shan 1.708m), puternic
fragmentat; cu lacuri, râuri cu defilee pitoreşti, praguri şi cascade, păduri de conifere şi
foioase. Litoralul prezintă o câmpie cu terase ce domină plaja către vest şi cu faleze spre
est. Locuită din timpuri străvechi, din secolul al X-lea a devenit un stat unitar sub dinastia
Koryö. Din anul 1948 a fost divizat în cele două state. Coreea de Nord oferă aspecte
peisagistice variate şi pitoreşti, dar şi vestigii arhitectonice de valoare în centrele turistice
mai importante: Phenyang, oraş milenar (1122 î.Hr.), capitala ţării, cu ziduri şi fortăreţe
de apărare, pavilioane, porţi, foişoare de pază, muzee, pagode, palate, Mânăstirea
Enmensa. Wonsan, oraş secular cu pavilioane, fântâni arteziene, parcuri, plaje şi faleze
pitoreşti. Coreea de Sud prezintă alături de pitorescul cadrului natural montan (sporturi
de iarnă, alpinism, drumeţie) şi de litoral cu renumite staţiuni, şi obiective cultural-
istorice interesante, concentrate în câteva centre turistice: Seoul capitală, oraş fortificat,
cu palate regale, cu templul regal şi Grădina secretă, porţi, temple, muzee, grădini,
parcuri, satul folcloric (din 1973). Kwangju, veche capitală de peste 1000 de ani, un
sanctuar cu renumite temple, pagode, palate, muzee, staţiuni de litoral. Insula Cheju, cu
stânci bazaltice cu forme bizare şi de mare spectaculozitate.
9.2.1.2. Asia Central-Estică Insulară
Japonia este alcătuită dintr-un mare arhipelag de insule, cele mai importante fiind:
Hokkaido, Honshu, Shikoku, Kyushu şi Rhyukyu. Condiţiile naturale sunt diverse şi
279
diferenţiate insular, ceea ce creează peisaje dintre cele mai variate şi spectaculoase:
vulcanice, alpine, de platouri vulcanice, subtropicale, de câmpie litorală, de văi cu
cascade şi defilee, lacustre, lagunare şi de plajă, de arii protejate de uscat şi submarine etc.
Cultura şi civilizaţia japoneză cunoaşte o mare originalitate, cu toate că este tributară celei
chineze; „Japonia – Ţara Soarelui Răsare” - este „Ţara Crizantemelor”, a „Arbuştilor
Florali”, a „Florilor de Cireş” (Sakara), a „gheişelor” şi a „cutremurelor”, iar un alt
simbol îl reprezintă Vulcanul Fuji-Yama (3.778m). Ţară industrială cu o infrastructură
dintre cele mai performante pe glob, Japonia este şi o ţară turistică: pagode, temple,
muzee, palate, aşezăminte culturale, edificii arhitectonice, staţiuni olimpice de iarnă şi
maritime, centre turistice, parcuri naţionale etc.
Hokkaido, insula nordică, beneficiază de peisaje variate şi pitoreşti date de un relief
muntos cu vulcani activi (Asahi) şi de platouri înalte cu păduri de conifere şi foioase sau
cu magnolii, chiparoşi, bambuşi şi liane, ape cu praguri, cascade şi defilee, lacuri şi
izvoare termale, domenii schiabile, parcuri naţionale (Shikotsu-Toya, Akan). Centre
turistice: Sapporo, staţiune olimpică de iarnă (1972), expoziţii de sculptură în gheaţă,
muzee, temple, pagode, palate, Nagano, staţiune olimpică de iarnă (1998), Hakodate şi
Otaru – staţiuni termale.
Honshu, cea mai mare insulă a Japoniei, are un cadru natural variat cu peisaje
vulcanice montane (vulcanii: Fuji-Yama San, al cărui con este acoperit cu zăpadă 10 luni
pe an, Asma-Yama, cel mai activ de pe glob) şi de platou, culoare şi depresiuni tectonice,
câmpii, ţărmuri înalte cu faleze, golfuri şi plaje, lacuri (Biwa, Towda), râuri cu cascade,
izvoare termale, parcuri naţionale etc. La acestea se adaugă numeroase şi celebre
monumente de artă şi istorice, tradiţii populare, dar şi edificii şi realizări ale tehnicii
contemporane. Centre turistice: Tokyo, capitala ţării, oraş cunoscut din secolul XII, ca sat
de pescari, apoi, ca cetate şi reşedinţă a şogunilor. Este un oraş al templelor (cca 2.000),
palatelor, pagodelor, parcurilor şi grădinilor cu poduri şi stânci artificiale, al clădirilor
monumentale, între care amintim: Palatul Imperial (XIX), Templul Kannon (XVIII),
Turnul Televiziunii (334 m), Universitatea cu parcul Ueno, Curtea Supremă cu Parcul
Hibye etc.; Nikko, cu arhitectură deosebită (pagode roşii de 5-7 etaje); Kamakura cu
satul UNESCO; Yokohama; Kyoto, oraş-muzeu, fostă capitală pe malul Lacului Biwa,
1.500 temple ahintoiste, pagode, palate imperiale, muzee, sanctuare, cartierul Gyon
renumit pentru „gheişele” – fete de protocol; Nara leagănul civilizaţiei japoneze, fostă
capitală, cu temple, pagode, palate, muzee, parcuri, sărbători tradiţionale, înalta statuie
Buddha din bronz (17 m, 380 t), cel mai înalt Buddha din lemn (48,7m) şi Pagoda de Aur
cu 5 etaje; alte centre turistice: Kobe (podul Akahşi realizat 1998, 4,5 km lungime, 30 m
înălţime), Osaka, Nagoya, Hiroşima.
Kyushu, insulă cu peisaj montan vulcanic şi câmpii litorale, cascade şi defilee,
parcuri naţionale, izvoare termale. Centre turistice: Nagasaki, Fukuoka.
Shikoku o insulă vulcanică cu peisaje pitoreşti; Parcul Submarin, celebru în lume;
plaje moderne, staţiuni balneare şi maritime. Centre turistice: Matshu Yanea, Taka Matshu.
9.2.2. Asia Sud-Estică
Se suprapune Peninsulei Indochina şi vastului sistem insular dintre Oceanul Indian şi
Oceanul Pacific. Este un teritoriu continental, predominant montan cu podişuri înalte,
brăzdate de fluviile Mekong, Me Nan, Salween şi Irrawady şi câmpii în cursul inferior al
280
acestora, cu păduri tropicale umede, mangrove pe litoral sau de foioase şi conifere pe
culmile înalte ce adăpostesc o faună variată de elefanţi, tigri, pantere, jaguari, rinoceri,
antilope etc. Insulele sunt muntoase, vulcanice, cu peisaje şi obiective culturale specifice
civilizaţiei sud asiatice.
9.2.2.1. Asia Sud-Estică Continentală

Asia Sud-Estică Continentală cuprinde Peninsula Indochina şi arhipelagurile
insulare limitrofe.
Myanmar (Birmania) îmbină peisaje montane cu păduri temperate şi tropicale, de
podiş cu savană şi de câmpie şi litoral cu mangrove. Ţară cu străveche civilizaţie, cu o
arhitectură şi sculptură rafinată, ce se impune prin frumuseţea templelor, palatelor şi
pagodelor. Pagan, vechea capitală cu peste 2.000 de pagode (pe 30 kmp). Rangoon
(Yangon), capitală, oraş buddhist străvechi, cu palate, pagode, temple. Impresionează
pagoda Shwe Dagon (a Soarelui), aurită, ce tronează din secolul VI î.Hr. dealul
Elefanţilor: 330 de turle, principala are 120 m înălţime (s-au folosit 25 t aur, 100 t argint,
iar clopotul de bronz are 25 t); Mandalay, fostă capitală are sute de pagode de mare
frumuseţe, palate, temple cu peste 729 de plăci de marmură cu inscripţii sacre.
Thailanda (Siam), în partea centrală a Indochinei, cu ieşire la mare, are un peisaj
pitoresc, de păduri tropicale şi montane în vest, de savană în Podişul Khorat din est şi
nord şi de câmpie în partea centrală; fluviile Me Nam şi Mekong ca şi numeroase lacuri
îmbogăţesc peisajul alături de miile de temple buddhiste (peste 20.000) şi pagode
strălucitoare multicolore (cca 35.000). Bangkok, oraş-port pe Me Nam, capitală din
1762, cu peste 300 de temple şi pagode (Templul Zorilor, Templul de marmură, Templul
Trimitir cu un Buddha de 5,5 t, Pagoda aurită, Pagoda Muntelui de Aur), Marele Palat
construit pe o insulă artificială; oraşul a fost construit în 1350 (Oraşul Îngerilor – Krung
Thep), azi denumit „Veneţia Orientală” cu sute de canale, cu ambarcaţiuni-locuinţe şi
„locuinţe lacustre”, piaţa pe bărci, atracţii turistice originale; în apropiere: Muzeul în aer
liber cu tradiţiile străvechi de peste 2000 de ani ale poporului. Chiang-Mai, oraş al
trandafirilor, pagode, temple, palate, necropolă regală; Lamfrun, fostă capitală, temple,
palate; Nakorn Pathom Rajburi, 48 km de capitală, cea mai veche aşezare din anul
50 î.Hr., centrul buddhismului (Templul Phra Pathom, cel mai mare din lume); Aynthia,
fostă capitală. Pe fluviul Mekong cu peisaje pitoreşti, se află staţiunile de agrement
luxoase: Bang Saem, Pattagu, La Paknam şi Suang Wang Kaev – staţiuni turistice cu
plaje, cascade, faleze etc. Sunt şi alte atracţii deosebite: Templul din Angkor (la graniţa
cu Cambodgia); arborele Marele Banyan cu o coroană de 5.000 mp, iar la Phanong
Rung se află un complex de temple din secolul XII; spre Malaysia sunt centre turistice
pitoreşti şi insule de mare atracţie: Pagua, Hua Hin, Hood Yei.
Malaysia ocupă Peninsula Malacca şi insulele pitoreşti Sarawak şi Sabah şi
prezintă peisaje montane variate cu păduri tropicale şi de câmpii litorale joase cu
mangrove, culturi de arbore de cauciuc şi plaje. Malaysia oferă atracţii turistice diverse şi
de mare originalitate: păduri luxuriante cu numeroase specii de plante şi animale, peisaje
inedite, insule şi plaje cu nisipuri fine, temple, pagode şi palate, tradiţii folclorice şi
etnografice etc. Kuala - Lumpur, oraş în SV peninsulei, într-un peisaj pitoresc, capitală,
paradis al templelor, pagodelor, muzeelor, moscheelor, palatelor, magazinelor sofisticate,
281
clădiri zgârie-nori (Petronas Twin Towers, 500 m înălţime, blocuri unite prin Podul
Suspendat lung de 57 m); Malacca cu arhitectură europeană, islamică, hindusă şi
chineză: palate, temple, pagode, mausolee, biserici, moschei etc. Alte centre atât în
peninsulă, cât şi în insule atrag numeroşi turişti: Perlis (fostă reşedinţă regală), Kedar şi
Insula Langkawi cu plaje şi hoteluri luxoase. Penang (plaje, temple, palate, moschei).
Perak (temple, grădini japoneze, moschei) şi staţiunea montană Bukit Larut sau
localităţile Selan Gor, Pobang, Sarawar.
Laos cu un relief de podiş şi munte, cu roci calcaroase şi bazaltice, păduri tropicale
şi savană, fluviul Mekong cu impunătorul canion Kemmarat (150 km) nu prezintă mare
interes pentru turism din lipsa căilor de comunicaţie, iar templele, pagodele, palatele,
mărturie a unei străvechi civilizaţii au fost distruse de războaie. Vientiane oraş–port pe
Mekong, capitală, cu 24 de temple, pagode, palate; Luang-Prabang, oraş-port pe
Mekong, întemeiat în secolul al XIV-lea, centru comercial şi turistic cu monumente reli-
gioase, sanctuare şi palate; Savanna Khet şi Pakee, importante centre turistice în sudul
ţării.
Kampuchia (Cambodgia) cu un peisaj puţin variat de câmpie, litoral cu plaje şi
mlaştini şi mai puţin de podiş şi montan, cu păduri tropicale şi savane, lacuri etc.
Vestigiile culturilor străvechi se mai menţin în câteva centre. În apropiere de oraşul Siem
Reap se află vechea capitală regală Angkor Tow (secolele IX-XIII) cu vestitul templu
Angkor Vat. Templul a fost ridicat la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului
al XIII-lea, în mijlocul unui complex cu 100 de construcţii pe 200 ha, cu turnuri, terase,
bazoreliefuri, templul Bayon etc. Phnom Penh oraş–port pe Mekong, capitală a ţării, cu
strălucitoare temple, pagode, muzee, palate, mausolee.
Vietnam ocupă o fâşie de ţărm lungă de 2.500 km, cu peisaje montane şi de podiş
în nord şi centru, de câmpie litorală şi de câmpie, cu delta fluviului Mekong. Locuit din
secolul III î.Hr., aici s-a dezvoltat o civilizaţie înfloritoare, distrusă în războaie. Hanoi,
port pe fluviul Hon Ha, capitală, deţine numeroase temple (Van Nien, secolul al XV-lea),
pagode (Marele Buddha, XI), pavilioane, palate, mausolee. Ho Si Min, fostul Hue, fostă
capitală; Nha Trang staţiune turistică; Saigon, oraş turistic tradiţional.
9.2.2.2. Asia Sud-Estică Insulară

Singapore este pe o insulă (oraş şi stat omonim) cu un peisaj deluros în centru şi de
ţărm jos mlăştinos sau cu golfuri mici, cuprinde şi alte 40 de insule mai mici, oraşul fiind
legat de peninsulă printr-o cale ferată şi o şosea. Singapore (Pura-Singra = „Oraşul
Leului” în sanscrită) este un caleidoscop de obiceiuri, de rase, culturi, dialecte şi religii,
cu temple, moschei, biserici, statui, palate, parcuri şi grădini. Impresionează Templul „Sri
Mariamman”, grădinile „Haw Park Willa”, parcul chinezesc „Balsamul Tigrului”,
Muzeul „Casa Jadului”; insula Sentosa - staţiune maritimă cu Muzeul subacvatic, Parcul
cu fluturi; sunt şi alte temple, pagode, muzee, monumente, clădiri de epocă şi numeroase
parcuri şi grădini.
Indonezia – stat format din peste 13.600 de insule vulcanice, coraligene cu faleze
sau plaje, cu păduri ecuatoriale, savane şi mlaştini cu mangrove, se impune prin peisaje
exotice, vegetaţie luxuriantă, plaje moderne, oraşe multicolore, temple fabuloase, străjuite
de conuri vulcanice, comori etnofolclorice, habitatul specific pe apă sau în junglă etc.
282
Insula Jawa, insulă vulcanică (peste 300 de vulcani din care 36 sunt activi) cu peisaje
tropicale, vulcanice sau marine, cu valori culturale reprezentative. Djakarta, oraş
întemeiat în 1527, azi capitală, impresionează prin arhitectura veche şi modernă cu clădiri
ministeriale, Palatul Prezidenţial, biserici, temple, pagode, palate, fortăreţe, bazaruri,
muzee. Bogor, ridicat de olandezi în 1745, renumit prin grădina botanică (1817), cu
muzee şi biblioteci, temple, pagode. Bandung, centru comercial şi cultural; Yogyakarta,
centru religios şi politic al ţării în apropierea căruia se află renumitul Borobudur
(boro = „mânăstire”; budur = „deal”) unul dintre cele mai mari temple din lume, ridicat
între anii 750-850, capodoperă a culturii japoneze, alcătuit din 5 milioane de blocuri
bazaltice şi din peste 400 statui Buddha. Surabaya, oraş–port, muzee, bazaruri, vestigii
istorice, Grădină zoologică (5.000 de specii); Surakar cu palate, muzee. Parcul
Naţional Idah în care se reconstituie la scară „Indonezia cu cele 27 de regiuni”. Insula
Sumatra înconjurată de numeroase insuliţe are un relief vulcanic accidentat, dar şi
platouri vulcanice şi câmpii litorale cu peisaje vulcanice. Medan, oraş–port cu palate,
moschei, temple. Palembang, port important, construit pe piloni. Insula Nias – bazinul
civilizaţiei megalitice; alte centre turistice: Braotengi, Bukittingi, Batang, Palupuh
(centru florar – cea mai mare floare din lume - „Raffloria Acnoldi” - cu coroana de 1 m
în diametru şi cântăreşte 7 kg). Insula Kalimantan (partea sudică a insulei), cu relief de
platouri cu peisaje spectaculoase, mlaştini; habitatul insular cu case pe „piloni” în
mijlocul unor mlaştini, ca în oraşul Balikapan. Samarinda, oraş renumit prin faimosul
palat al sultanului. Insula Bali din Sondele Mici, numită „Insula Paradisului” prin
peisajele tropicale şi vulcanice cu palmieri şi flori uriaşe, arta originală (sculptură, pictură,
dans, ceremonii închinate zeilor). Dispune de staţiuni maritime cu plaje şi hoteluri de lux,
pavilioane plutitoare, sate fortificate, temple, pagode, mânăstiri buddhiste, parcuri cu
broaşte ţestoase uriaşe. Denspar, capitala insulei, muzeu de artă balineză; Sanur –
staţiune maritimă, muzeul pictorului Le Mayers, Kuta – staţiune maritimă.
Filipine, ca stat, reprezintă un grup de insule muntoase vulcanice sau coraligene,
câmpii litorale cu peisaje tropicale şi de savană; pădurile cuprind peste 2.500 de specii
între care esenţe scumpe (mahon, tek, bambus) şi peste 900 de varietăţi de orhidee (Insula
Orhideelor). Manilla oraş–port fondat de spanioli în 1571, capitală, deţine muzee, teatre,
universităţi, monumente religioase. Cebu, cel mai vechi oraş, loc de naştere al
creştinităţii în Filipine, faimos prin plajele sale şi locurile de plonjări în mare. Davao, cel
mai mare oraş din insula Mindanao. Quezon, fostă capitală cu monumente istorice şi de
artă, temple şi pagode, muzee.
9.2.3. Asia de Sud
Cuprinde Peninsula Industan, cu insulele apropiate şi aria continentală limitrofă.
Prezintă un cadru natural variat: muntos, de podiş şi de deşert şi de câmpie, precum şi
vestigiile unor culturi şi civilizaţii multimilenare.
9.2.3.1. Asia de Sud Continentală
India are un relief foarte variat, de la Munţii Himalaya (7.817 m) şi Karakorum
(8.611 m) cu peisaje alpine, gheţari, lacuri glaciare, creste şi văi glaciare, tundră, păduri
de conifere şi foioase, la Câmpia Indo-Gangetică şi Deşertul Tharr în partea continentală
283
şi Podişul Dekkan mărginit de Munţii Gaţii de Vest (1.892 m) şi de Est (1.680 m) şi
câmpiile litorale şi lagunare Malabar şi Koormandel în peninsulă. Condiţiile naturale
determină peisaje dintre cele mai atrăgătoare şi variate.
Teritoriul locuit din mileniile 4-3 î.Hr., India este ţara artei şi civilizaţiei milenare
legată de buddhism şi brahmanism, cu influenţe persane şi elene, chineze etc. şi mai apoi,
europeană; de la monumentele funerare (stupa) sub formă de tumuli (secolul II-I î.Hr.),
s-a trecut la templele rupestre ale secolul III î.Hr. – X d. Hr., celebre fiind cele de la
Karla, Ajanta (29 de temple şi mânăstiri, secolul II-VII), Ellora (34 de temple şi
mânăstiri, din secolul V-X, pe 2 kmp) şi apoi la templele în aer liber, unele adevărate
orăşele religioase ca: Tajcre, Vimala Daha, Sîrnar în Junagadh. S-au construit palate
şi mausolee capodopere ale arhitecturii indiene ca Palatul Man Mundir şi Mausoleul
Taj-Mahal (secolul XVII-lea) din Agra, iar sculptura greco-buddhistă şi pictura murală
şi miniatura (XVII-XIX) au fost înfloritoare.
India de Nord-Vest ce se impune prin peisajele alpine cu gheţari, relief şi lacuri
glaciare, văile cu cascade şi defilee (Defileul Indusului), peisaje de câmpie şi de deşert cu
dune de nisip, este unul din leagănele istoriei indiene, cu civilizaţie înfloritoare aflată azi
în centre renumite, ca: Delhi, oraş fondat în secolul I î.Hr., capitală antică a marilor
moguli şi a Indiei moderne, se evidenţiază prin palate din marmură albă, statui, moschei:
Fortul Alb, Fortul Roşu (1638), Moscheea Perlelor, minaretul Kutub Minor (1226),
Coloana de Fier de peste 1.500 de ani, strada comercială Chandi; New-Delhi, oraş
modern, fondat în 1911, capitala ţării, cu sediile administrative, muzee, bulevarde
pitoreşti, parcuri, fântâni arteziene; Zaipur „Oraşul Roz”, la sud de New Delhi cu palate,
grădini, galerii de artă, bazaruri, monumente. Provincia Kaşmir, situată la 1.600 m
altitudine, impresionează prin peisajele montane şi alpine, tradiţiile folclorice şi artizanale
(covoare), oraşe-staţiuni de iarnă, vestigii istorice. Se remarcă Sringar, oraşul-staţiune cu
pârtie de schi, terenuri de sport, monumente istorice, valoroase; Chandigorh, oraş
modern, cu numeroase parcuri, grădini şi panorame frumoase; Lacul Dhal cu faimoasele
hoteluri plutitoare. Staţiuni montane în Himalaya: Smila (2.200 m alt.) şi Darjeeling.
India de Nord cu Fluviul Gange, Câmpia şi Delta Ghange-Brahmaputra, este lea-
gănul civilizaţiei antice cu regatele înfloritoare Maghada, Maurya (secolul IV-V d.Hr.,
brahmanism), ale căror vestigii se mai păstrează în câteva centre istorice: Patna, celebra
capitală Patalyputra a regatului Maurya şi Agra cu un imens parc, palate şi moschei
celebre, Mausoleul Taj-Mahal etc.; Benares, anticul Varanasi, capitala religioasă a
Indiei şi a hinduismului cu sute de temple, moschei, palate din marmură roşie; Kanpur
oraş me-dieval, centru religios cu temple, moschei, palate, parcuri şi grădini cu fântâni
arteziene. Templul hindus Madurai este o bijuterie arhitectonică.
În delta Gangelui, mlăştinoasă cu multe braţe, canale şi habitate deltaice specifice,
se impune oraşul Calcutta, oraşul iutei şi capitala Bengalului; deţine monumente
istorice, edificii arhitectonice, palate măreţe, temple, moschei, minarete, clădiri monu-
mentale, muzee, Catedrala Sf. Paul, parcuri şi grădini renumite (Botanică şi Zologică).
La poalele Munţilor Siwalic şi Khasi, în bazinul fluviului Brahmaputra, într-o arie
cu peisaje spectaculoase, parcuri naţionale, etnografice şi folclor, temple, mausolee,
palate, se remarcă centrele turistice: Shillong, oraş-capitală de provincie, staţiune
montană la 1.500 m alt., Imphal şi Jorhat.
284
În partea de Vest a Indiei, la Golful Arabic, cu un areal mlăştinos către ocean şi
deşertic în nord, se află oraşele Ahmadabad (Amdabad) – centru medieval, cu moschei,
temple, mausolee, palate, muzee, clădiri monumentale; Vadodara; Surat; Vdaipur etc.
India peninsulară etalează peisaje de mare atracţie şi variate centre turistice
importante. Amintim printre altele: Mumbay (Bombay), oraş medieval, situat pe o
insulă la Marea Arabiei, cosmopolit, cu numeroase edificii istorice, temple, moschei,
palate, grădini etc. Poona (Puna) şi Sholapur cu vestigii istorice interesante. În partea
centrală a podişului se află centrele turistice: Vjiain (secolul IV-V), Nagpur (centru
comercial), Bhubaneswar cu sute de temple hinduse; Orissa cu temple rupestre, palate;
Hyderbad (Haiderabad), centru musulman cu moscheea uriaşă Mecca Masjid, muzeul
Solar, palate, temple, grădini. Bangalore cu peisaje atractive, temple, palate; Mysore
(Maisur), interesant prin renumitul Palat al Maharajahului, moschei, temple, palate. Pe
litoralul Coromandel, oraşul Madras renumit prin plaja sa lungă (a doua din lume)
străjuită de palmieri, cocotieri, peluze cu flori şi de marele bulevard „Marina”, cu
staţiunea „Marina”, temple, biserici, catedrale, moschei etc.
Pakistan, aşezat în NV Indiei, are un peisaj variat, montan (Munţii Hindukush,
7.690 m), de podiş (Podişul Beluchuistan, 3.000 m ), de câmpie şi deltă (ale fluviului
Indus) şi Deşertul Tharr. Este o ţară a contrastelor bioclimatice şi socio-economice. Dar
cu o istorie şi civilizaţie, care dăinuie din mileniul III – II î.Hr. şi înfloritoare în timpul
imperiilor Maurya (secolul IV-II î. Hr.), Gupta (IV-V d.Hr.), sultanatului Ghasui (XII-XIII)
şi Imperiului Mogul (XVI-XIX). Civilizaţia indiană Marappa de pe valea Indusului a
lăsat vestigii de mare valoare istorică şi culturală la Marappe, leagănul unor străvechi
culturi indiene şi pachistaneze. Centre turistice: Islamabad, modernă capitală, „Oraşul
Islamului”, construit în 1961; Arrck, oraş medieval cu fortificaţii, temple, moschei;
Rawalpindi cu moschei, palate, mausolee, fostă capitală între 1959-1967; Lahore oraş
medieval şi comercial cu vestigii istorice mogule, palate, moschei, bazare, mausolee;
Karachi, fostă capitală parcuri şi grădini, bulevarde largi.
Nepal, aflat în nordul Indiei şi în inima Munţilor Himalaya, cu peisaje de mare
spectaculozitate şi un climat tropical, blând şi umed, este o destinaţie turistică pentru
alpinism şi ascensiune în Himalaya, studierea şi recoltarea de plante medicinale sau floră
endemică şi rară şi vizitarea de obiective cu valenţe culturale şi religioase. Kathmandu
(Kath – lemn de leandru, mandu – templu), oraş – capitală, situat la 1.500 m, cu
numeroase temple, sanctuare (circa 2.700), edificii istorice, muzee. Impresionează Templu
Regal (o piramidă cu cinci etaje) şi Templu Vechi construit dintr-un singur trunchi de
cedru. Mustang, cu multe temple şi mănăstiri şi unde orezul se cultivă la 5.000 m alt. şi
se coace în câteva săptămâni; Palan, oraş dedicat lui Buddha, unic în ţară, cu hotelul
„Yetti” pentru ce-i ce caută pe „omul zăpezii”.
De pe vestita vale Solo-Khumbu, de la poalele Everestului (8.872 m), se recru-
tează celebrii „şerpaşi” sau „tigrii de Himalaya” pentru susţinerea expediţiilor alpine.
Bangladesh ocupă cea mai mare parte a Deltei Gangelui şi Brahmaputrei, care
etalează un peisaj mlăştinos, cu lacuri, braţe şi canale, o mică arie montană către est, care
domină oraşul – port Chitta Gong cu temple, moschei şi monumente de artă, precum şi
dealurile nordice acoperite cu culturi de ceai. Teritoriul aparţine istoriei şi culturii antice
indiene. Dacca, capitală cu vestigii istorice medievale, temple, moschei, muzee.
285
9.2.3.2. Asia de Sud Insulară
Sri Lanka cuprinde insula Ceylon din Oceanul Indian. Are un relief muntos,
mărginit de câmpii litorale înguste, cu plaje frumoase, lagune şi pâlcuri de palmieri; în
depresiuni sunt culturi intensive de ceai şi orez.
Peisajul exotic, tropical, cu vegetaţie luxuriantă şi faună de junglă se îmbină cu
plajele pitoreşti şi cu renumitele recife de corali ce strălucesc în apele oceanului şi dau
numele statului Sri Lanka (strălucitorul). Ţara scorţişoarei, ceaiului, lemnului preţios de
abanos, teck şi mahon, se remarcă prin vestigii cu valoare turistică singaleze, buddiste,
brahmane şi europene. Colombo (Kolamba), oraş-capitală întemeiat de olandezi „Oraşul
Grădină” este renumit prin moschei, temple, biserici, muzee, palate, teatre; Kelanya
Vikar, „Locurile Sfinte” pe unde a trecut Buddha în secolul VI î.Hr., oraş cu muzee,
temple, universitate buddhistă, grădină botanică. Kottein – noua capitală, în construcţie.
Interesante prin peisaj şi plajă sunt şi arhipegurile Lakkadive şi Andaman.
9.2.4. Asia Central-Vestică

Ocupă teritoriul dintre Marea Caspică la Vest şi Munţii Himalaya – Pamir – Tian
Şan – Altai, la est, cu o succesiune de peisaje dintre cele mai variate şi atractive: de la
câmpie şi deşert până la cele de podiş şi alpine cu gheţari, lacuri şi forme glaciare. Aici,
din cele mai vechi timpuri, s-au făurit strălucite culturi şi civilizaţii, ale căror vestigii se
mai găsesc în numeroase oraşe din ţările regiunii turistice. Irigaţiile realizate în timp au
făcut ca locurile cu păşunile sărace, arse de soare şi bântuite de vânturi odinioară, să devină
importante grânare sau întinse plantaţii de bumbac, de orez şi pepeni, viţă de vie etc.
Kazahstan este aşezat în vestul Asiei Centrale, cu largă ieşire la Marea Caspică şi
Lacul Aral şi ocupă un teritoriu imens cu o mare varietate de relief, de la Câmpia
Turanului la podişurile Jugodjar şi Kazah, până la culmile Munţilor Tian San şi Altai, şi
cu peisaje diverse: de litoral, câmpie, deşert, de podiş arid şi alpin. Pentru trecutul istoric,
oraşul Alma Ata (Almatu – părintele mărului) este reprezentativ; situat într-un peisaj
pitoresc la poalele Munţilor Alatau, adăpost pentru caravanele „Drumul Mătăsii”, oraşul
relevă monumente istorice şi de artă, muzee, Catedrala din lemn, Palatul Căsătoriilor;
Talgar – oraş cu specific cazah.
Uzbekistan. Aşezat în bazinul fluviilor Amur-Daria şi Sâr - Daria prezintă un relief
variat cu peisaje deşertice (deşerturile Kâzâl - Kum şi Kara Kum), de câmpie (Câmpia
Turanului); montane şi alpine (Munţii Tian Şan şi fermecătoarea Depresiune Fergana) şi
vegetaţie corespunzătoare, o faună cinegetică interesantă (antilopa Saiga, leopardul, ursul
etc.). „Ţara bumbacului” este multimilenară, cu înfloritoare regate (Baktria, Horezon şi
Sogviana), distruse de perşi, renăscute în secolul al XV-lea sub Timur Lenk, mai
păstrează vestigii ale vechilor culturi. Taşkent, oraş străvechi, ce îmbină vestitele
fortificaţii (Palatul Împăratului are 3 ha), palate şi temple, moschei, mausolee şi medrese
(şcoli) cu arhitectura modernă a clădirilor, cu bulevarde largi, parcuri, hoteluri de lux.
Samarkand, (Marakand, acum peste 2.500 de ani), oraş de mare frumuseţe, loc de popas
în „Drumul mătăsii”, împodobit cu geamii şi medrese, moschei (Bibi Hanâru), mausolee
(Gur Emir, secolul al XVI-lea), minarete şi fortificaţii, Piaţa Rehgistan, o agoră orientală
cu Muzeul de Istorie, Universitatea etc. Buhara, cetate vestită în secolul al XI-lea î.Hr.,
fostă capitală a Hanatului Buhara, este un centru cultural şi comercial medieval celebru în
286
artizanat (covoare, ţesături, de mătase; încrustaţii în metal), dar şi în legende (O mie şi
una de nopţi) şi vestit prin Moscheea Kalian şi minaretul său (46 m), mausoleul Ismail,
bazarul Buhara. Fergana, oraş de mare pitoresc în depresiunea omonimă, adăpost pe
„Drumul mătăsii” recunoscut prin moschei, minarete, palate, cetăţi, mausolee şi culturile
de bumbac.
Turkmenistan, cu ieşire la Marea Caspică, beneficiază de peisaje atractive
în Munţii Kopet Dag (3.100m) şi pe Valea Euk-Kala (cu o salbă de lacuri, podgorii
vestite - strugurii negrii „Kara-uria” cu cel mai mare conţinut de zahăr din lume şi
vinurile Erik-Kala), de deşerturi şi câmpii transformate, prin irigaţii, în lanuri de grâu şi
orez, grădini cu pepeni, culturi de bumbac şi păşuni pentru oile Karakul, precum şi de
ţărmuri şi peninsule pitoreşti cu plaje frumoase. Aşgabat (Aşhabad), oraş-capitală
pitoresc prin arhitectura barocă şi maură şi peisajul limitrof, dispune de moschei,
minarete, centre artizanale de covoare, muzeul Artelor Aplicate (cu cel mai mare covor
de Aşgabat 193,5 mp şi 865 kg), Biblioteca Centrală, parcul cu vegetaţie luxuriantă.
Krasnovodsk, port la Marea Caspică, oraş modern cu monumente istorice şi de artă,
moschei. Nabit Dag, oraş în plin deşert, cu parcuri şi grădini frumoase, monumente de
artă, moschei.
Kirghizstan (Kirghizia), aşezat în aria Munţilor Tianşan, îmbină peisaje şi atracţii
turistice foarte pitoreşti: alpine, cu vârfuri piramidale şi creste stâncoase, circuri şi văi
glaciare, zăpezi veşnice şi gheţari, lacuri glaciare şi tectonice, râuri cu defileuri, praguri şi
cascade şi peisaje montane cu păduri de conifere etc. Teritoriul, locuit de peste 2000 de
ani de Kirghii, o populaţie nomadă renumită în creşterea oilor cu lână fină şi a cailor de
rasă, dar şi în cultura viţei de vie, bumbacului şi plantelor aromate, cu tradiţii istorice şi
culturale străvechi. Bişkek (Frunze), oraş-capitală situat la poalele Munţilor Tian Şan
într-un peisaj spectaculos şi la intersecţia drumurilor caravanelor comerciale, ale
nomazilor, oferă turiştilor atracţii interesante (clădiri de epocă şi monumente istorice,
moschei, clădirile moderne ale Parlamentului şi Academiei de Ştiinţe, Muzeul naţional,
Cetatea Pişpek şi numeroase parcuri cu fântâni arteziene, care îndulcesc clima aridă
locală).
Tadjikistan. Aşezat în centrul Asiei, este un teritoriu montan de peste 7.000 m alt.
(podişul Pammir şi Munţii Altai, 7.719 m), cu creste alpine, circuri glaciare, lacuri
glaciare şi cu o climă mai blândă, propice culturilor de bumbac, viţă de vie, pomi
fructiferi, viermi de mătase în văile adânci (Amu Daria şi Sâr Daria) şi depresiuni
(Fergana), care fragmentează munţii. Duşanbe (Aneşambe), oraş-capitală înconjurat de
munţi cu zăpezi permanente, are o arhitectură modernă, multe parcuri, bulevarde cu
perdele verzi de arbori, monumente arhitecturale ca: moschei, biserici, clădiri
monumentale, Biblioteca Naţională. În aria montană sunt recunoscute staţiunile montane:
Obi-Garun şi Magia-Obi Garun.
9.2.5. Transcaucazia
Regiunea turistică situată între Marea Neagră şi Marea Caspică prezintă un teritoriu
montan (Munţii Caucaz) şi de podiş (Karabah) cu depresiuni interioare (Kura-Rion) şi
Câmpii litorale (Kura-Arax, Len-Koran şi Rionului), precum şi vestigii ale unor culturi şi
civilizaţii strălucite, aparţinând celor trei state: Armenia, Azerbadjan şi Georgia.
287
Armenia este o ţară muntoasă (Munţii Caucazul Mic, vf. Ararat, 5.163 m), în care
se îmbină peisajele munţilor cristalini, vulcanici şi calcaroşi cu cele de podiş şi depresiuni
înalte, cu pitorescul gheţarilor şi al râurilor cu praguri, defileuri şi cascade spectaculoase
(Râul Arax), fie al lacurilor de mare frumuseţe (Sevan) sau vegetaţiei variate de la tundră
la plantaţiile de citrice; are o civilizaţie trimilenară, fiind un adevărat muzeu în aer liber
prin cele peste 4.000 de monumente antice, medievale sau contemporane. Se impun prin
valorile istorice şi culturale oraşele: Erevan, capitala ţării, unul dintre cele mai vechi
oraşe din lume (peste 3.000 de ani), îmbină arhitectura nouă, inedită şi originală cu
blocuri policrome din tuf vulcanic şi bazalt, bulevarde largi, cu a vechiului oraş antic şi
medieval. Prezintă interes prin: vestigiile cetăţii lor Erebuni, Colina Arin-Berd cu
fortăreţe şi temple asiriene (782 î.Hr.), Colina Roşie – fortăreţe din secolul VII î.Hr.,
muzeul Tezaurului (Matenadaranul) cu cele 11.000 de manuscrise istorice şi calendarul
armeano-gregorian, galeria de Artă, Palatul Guvernamental, Aleea cu fântâni (27.509)
etc. Ecimiadzin, centrul bisericii armeano-gregoriene, după adoptarea creştinismului în
anul 301, cu numeroase monumente istorice, catedrala (303 e.n.), temple, biserici, palate,
muzee. Zvarţnoţ cu o catedrală (secolul VII) înaltă de 49 m. Garni, fostă reşedinţă de
vară a ţarilor armeni, cu cetăţi, palate, biserici, templul Păgân al soarelui. Ghegard, cu o
mânăstire rupestră în defileul Râului Azat. Alojard, cu un complex arhitectural şi
morminte funerare din secolul XI. Muntele Magat, cu renumite cetăţi şi mânăstiri
(Agastin). Sevan, oraş-staţiune montană la 2.000 m pe malul lacului omonim cu sate de
vacanţă, plaje, grădini, biserici, mânăstiri. Dilijan, renumită staţiune balneară. Dzin, oraş
în câmpia Araratului cu ruinele palatului regal, temple, catedrale.
Azerbaidjan, antica Atropatena, se înscrie cu peisaje pitoreşti alpine, vulcanice şi
carstice, cu râuri, cascade, lacuri glaciare, peşteri ale Munţilor Caucazul Mare şi Mic şi
Podişul Karabah, precum şi peisaje de câmpie (Câmpia Kura-Arax cu izvoare minerale şi
Lenkoran cu plantaţii de citrice). Are ieşire la Marea Caspică, unde se află o câmpie
litorală cu staţiuni pitoreşti. În principalele oraşe se află numeroase monumente istorice.
Baku, cel mai mare oraş din regiune, situat într-un peisaj spectaculos în peninsula
Aşperon, etalează un tezaur cultural în oraşul vechi (IX-X) cu cetăţi, cu porţi de acces,
moschei şi minarete (Sânâk Kala, de 10 secole), străduţe medievale, Palatul Şirvanşahilor
(XV), Poarta Semaka, legendarul turn al fetelor (XII); în oraşul nou se impun Piaţa
Nizami, Muzeul coranului, parcurile etc. Surakhan cu monumentul „Templul Magilor”
sau „Templul Focului Sacru” de peste 2.500 de ani. Semaha, oraş străvechi recunoscut
prin monumente istorice şi de artă, covoare şi vinuri. Seki, oraş de peste 2.600 de ani cu
palatul Hanilor (XVIII). Staţiuni balneoclimaterice: Susu (1800 m alt.) cu ape termale,
cetăţi şi muzee. Adjikend (1.200 m alt.), ape termale; Mardachian, Beiuk Sop,
Lenkoran cu plaje frumoase, nămoluri terapeutice, parcuri cu chiparoşi, magnolii,
plantaţii de citrice. În Caucazul Mare, pentru practicarea sporturilor de iarnă, a
ascensiunilor pe gheţari sunt staţiunile Pirculi, Barda şi Zaligheli pe lacul omonim. În
Sirven (provincie) este staţiunea Morazo.
Georgia (Gruzia) are ieşire la Marea Neagră şi un relief predominant montan
(Munţii Caucaz) şi de câmpie (Rion sau Colchida). Aspectele peisagistice pitoreşti, de
litoral şi de munte ca şi apele minerale din Câmpie au determinat apariţia de staţiuni
turistice. Este o ţară a legendelor („Pământurile Iveriei, Kaheţiei, Adjariei şi Colhidei”)
cu numeroase vestigii istorice şi de artă, concentrate în unele centre turistice: Tbilisi
288
oraş-capitală situat pe Râul Kura, într-un peisaj pitoresc, cu ape termale (Tbili – ,,cald”):
Biserica Djvari (VI), temple (Metehi, XIII), mausolee, cetăţi, palate, biserici în oraşul
vechi; Palatul Guvernamental, muzee, parcuri şi bulevarde largi în oraşul nou; în
apropiere staţiuni balneare, clădiri de epocă, moschei, Muntele Mtaţminda cu o
panoramă frumoasă asupra oraşului. Mtheta – prima capitală creştină cu ruine de cetăţi
antice, temple, biserici, catedrală, castelul reginei Tamara; Telavi, centru viticol pe valea
Kura (400 de soiuri de struguri), cu palate, mănăstiri, catedrale.
Staţiuni maritime şi balneare: Batumi (plaje întinse, ape minerale, acvarium),
Suhumi (oraş-staţiune cu plaje, hoteluri luxoase, restaurant plutitor, palate, castele,
catedrale, fântâni arteziene, vegetaţie luxuriantă); Piţunda (cea mai modernă staţiune);
Gorga (plajă de 4 km lungime); Poti, Adişi, Vaneli sunt alte staţiuni importante.
9.2.6. Asia de Vest şi Sud-Vest
Se suprapune unui teritoriu vast de la Peninsula Industan până la marea Caspică şi
Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la Vest, Marea Roşie şi Marea Arabiei la sud-est
şi sud. Este o regiune complexă sub aspectul reliefului, climatului şi vegetaţiei, dar şi al
particularităţilor istorice şi culturale şi al evoluţiei acestora de-a lungul timpului, eviden-
ţiindu-se mai multe subregiuni: Asia Mică, Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Arabia.
9.2.6.1. Asia Mică
Turcia cuprinde, în totalitate, Asia Mică şi o parte din Europa. Are un relief variat
de podiş (Podişul Anatoliei şi Podişul Armeniei) mărginit la nord de Munţii Pontici
(3.926 m) şi Munţii Caucazul Mic (Ararat, 5.165 m), iar către sud de Munţii Taurus
(3.726 m), cu peisaje variate vulcanice, de podiş arid cu lacuri sărate sau montane,
carstice, fie de câmpie litorală cu vegetaţie mediteraneană. Ţărmurile cu diferite
configuraţii cu golfuri puţine în nord şi puternic articulat în vest şi mai slab fragmentat în
sud. În acest teritoriu s-au suprapus civilizaţii multiple: greceşti, persane, arabe, romane,
bizantine, otomane, ale căror vestigii se pot admira în diverse locuri din ţară.
În partea europeană se remarcă unele centre turistice de valoare internaţională şi
anume: Istanbul a fost denumit Byzantin, apoi Antonion şi ridicat la rang de capitală în
330 d.Hr. de Constantin Cel Mare cu numele de Neo Roma, schimbat ulterior în
Constantinopolis, (cucerit de Mehmet II în 1453 şi denumit Istanbul). Fondat pe 7 coline
unite cu ziduri străpunse de 7 porţi de acces şi alcătuit din celebrele cartiere Galata,
Beÿoglu, Stambul şi Usküdar (pe malul asiatic) deţine peste 36 de monumente istorice şi
de artă. Între acestea amintim: zidurile cetăţii (IV-VII), Catedrala Sf. Sofia (337-361)
transformată în moschee cu 4 minarete; catedrala Sf. Irena (IV), Sf. Maria; Obeliscul
Teodosiu (din granit roz); Coloana lui Constantin, Coloana Şerpuitoare, palatul
Împăratului (X); dintre monumentele bizantine, peste 20 de moschee: Albastră (1456),
Eÿup (1458), Bayezit, Soliman Magnificul (1557) etc., Palatul Topkapî, reşedinţa
sultanilor (XV-XIX) – azi, muzeu; alte palate: Persan (XIX), Beylerbeyi Sarayi (XIX),
Dolmabahce Sarayi (1854) – muzeu, Yldiz Sarayi (XIX), Kârâgan (XIX), Mabeyin
Köski etc. muzee de artă musulmană. Cetăţi antice şi medievale: Genoveză, Anataloiană,
Cele 7 turnuri, Turnul Fecioarei (azi, far), Turnul Galata (XVI), Turnul Beyezit etc.
Muzee: Topkapi, Sarayi, Atatürk, Marinei, Mozaicurilor, Arheologic. Celebrele bazaruri:
289
Marele bazar acoperit (1461), Egiptean (1660); în apropiere: staţiunile Yalova-
balneoclimatică şi Alavar. Edirne (Adianopol) pe fluviul Mariţa, fondat de Hadrian
între 117-136, cu moschei (Selim II, Bayezit II, Eski, Yâldârâm (veche biserică
ortodoxă), Palatul Imperial, Bazarul Acoperit, Muzeul de Arheologie şi Etnografie;
Karklareli (Kârk - Kilise) cu peste 40 de biserici şi datat înainte de anul 1200 î. Hr.
Litoralul Mării Marmara, pitoresc, are peisaje montane şi de litoral, precum şi
vestigii din mileniul III î. Hr. Bursa – oraş pitoresc (188 î.Hr.) cu cetăţi, moschei,
mausolee, palate, Muzeul Verde. Uludug staţiune şi centru de schi în munţi. Izmit
(Niceea), cetate (316 î.Hr.), renumit centru al creştinismului, biserici rupestre, biserici,
moschei; insulele din golf au multe mânăstiri şi biserici. În provincia Canakkale
(Dardanele) este legendara Troia (Truva Hisarlâk) fondată între anii 4000-3000 î.Hr., cu
vestigiile sale de cultură şi istorie surprinse în cele 9 straturi de aşezări (6 km Marea Egee
şi 35 km de oraşul Cannakkale); aici este muzeul cu exponate elenistice şi romane. Alte
oraşe cu ruine de cetăţi, temple, amfiteatre şi agore romane, tumuli: Assos, Troas-
Alexandria, Mudenia, Apylont etc.
Litoralul Mării Egee îmbină peisajul natural de mare frumuseţe cu plaje, sate de
vacanţă şi sate de pescari cu vestigii istorice de mare valoare. Bergama (Pergame),
oraş-cetate antic, cu fortificaţii, sanctuare (Athena), temple (Traian, Dionysos, Hera),
altarul lui Zeus, biserica Apocalipsului; Manisa, oraş antic selgiukiz şi otoman; Sardis
(Sart), cetate antică, temple şi statui rupestre. Izmir (Smyrna), unul dintre cele mai
frumoase oraşe ale Turciei, renumit târg comercial cu agore, temple, apeducte romane,
mormântul regelui Tantal, biserica Apocalipsului, muzee: Atatürk, arheologic, parcuri.
Efes (Ephesus) oraş antic important (XI î.Hr.) cu vestigii elenistice şi romane (Teatrul lui
Hadrian, Coloanele Templului Serapis, Biblioteca lui Celsus (IV)), terme bizantine,
bazilici, biserici şi moschei. Selcuk cu o fortăreaţă bizantină, moschei, bazilici, palate,
lupte de cămile; Gülübahce (Grădina Rozelor) cu vestigii romane, temple. Ballat,
cetatea Millet fondată în secolul XI î.Hr., centru cultural renumit, vestigii bizantine,
romane, otomane. Pamukkale, celebru monument al naturii cu bazinete barate de cruste
de bicarbonat de calciu dispuse în cascade (100 m) şi staţiune termală. Didymes,
Hierapolis, Denizli cu celebre cetăţi antice, în apropiere. Bodrum, vestitul Halicarnassus,
cetatea lui Herodot cu vestigii elenistice, staţiune maritimă, galerii de artă, festivaluri.
Kusadaşi (Skalanova) – staţiune maritimă renumită prin plaje şi prin moschei, minarete,
parcuri, vestigii antice, Karavanserayi Mehmet Paşa etc. Balçova, Camalti, alte renumite
staţiuni de litoral, alături de Marmaris, Telmessos, Phiscus, Datoa.
Litoralul mediteranean se impune prin peisaje montane şi plaje pitoreşti, livezi de
citrice, renumite staţiuni de odihnă ca: Antalya, oraş fondat în secolul II î.Hr., cetatea
Attaleia, cu vestigii bizantine, otomane, Parcul cu bolţi de verdeaţă, cascada Düdem şi
Peştera Karaian; renumită staţiune cu hoteluri, piscine, cazinouri, plaje. Alanya, cu plaje
frumoase şi vestigii arheologice, fortificaţii, ruine de moschei, bazar, biserică bizantină.
Iskenderun, oraş antic, staţiune turistică, modernă. Adane, centru istoric, staţiune de
odihnă. Alte centre ale creştinismului renumite pentru pelerinaje sunt: Demre (Myra,
secolul V-IV î.Hr.), Perge (Mortuna), Belkas, Silion şi Side şi Antakya (Antiochia) cu
Grota Sf. Petru şi centru episcopal bizantin
Turcia de Est şi Sud-Est, cu Podişul Anatolia şi parţial Podişul Armeniei, are
peisaje variate montane, alpine, glaciare şi vulcanice, dar şi oraşe turistice interesante ca:
290
Erzican (centru istoric), Erzurum (oraşul medieval cu fortificaţii, moschei), Sarikamis
(staţiune montană într-o renumită zonă etnografică), Agri (staţiune pentru sporturi de
iarnă la poalele Muntelui Ararat), Tatvan şi Van (oraşe-staţiuni pe malul lacului Van),
Diyabbakar (oraş pe fluviul Tigru, cetate medievală); Parcul Naţional Nemnet Dagi cu
un sanctuar funerar (secolul I î.Hr.) şi statuile zeilor Apollo, Zeus, Hercules.
Anatolia Centrală are o frumuseţe austeră în ariditatea şi varietatea peisajelor pe
care le etalează şi conservă vestigii de cultură străveche. Ankara, capitală situată la
850 m alt., fostă aşezare hittită (2000 î.Hr.), denumită Ancyra în secolul X î.Hr., capitală
a celţilor şi Galiţiei: Mausoleul Atatürk, fortificaţiile cetăţii, Columna lui Julien, Templul
lui Augustus, băi romane, moschei (6), monumente de artă, muzee: Atatürk, Muzeul
Civilizaţiei Anatoliană, Muzeul de Etnografie, bazaruri, parcuri. Alte centre turistice:
Konya, Pessinus, Midas, Gordian cu vestigii arheologice, temple, mausolee; Cetatea
din Runi. Parcul Naţional Göreme cu localitatea şi aria omonimă din anticul regat
Cappadocia, acoperită de cenuşă vulcanică, în care natura a sculptat „piramide” şi
„conuri”; în cenuşă au fost săpate lăcaşe de cult înainte de Hristos; azi se mai găsesc
600 biserici rupestre cu fresce şi scene biblice. În Parc se află unele localităţi turistice ca
Nevsehir, Urgup cu peisaje vulcanice spectaculoase, biserici, tradiţii folclorice, sate
arhaice, podgorii renumite, Moscheea din Stâncă (XII). Caesarea, fostă capitală a
Capadociei cu fortăreţe bizantine, biserici, mausoleu. Sivas pe drumul caravanelor
Persia-Bagdad, cu şcoli teologice, moschei. Kaymalli şi Derinkuyu, oraşe subterane
coborâte la – 120 m, cu palate, lăcaşe de cult, ventilaţie şi surse cu apă.
Litoralul Mării Negre este o câmpie litorală la poalele Munţilor Pontici cu plaje de
nisip întinse şi pitoreşti, plantaţii de citrice şi păduri de pin, vestigii istorice. Aproape
toate centrele turistice dispun pe lângă monumente istorice şi de plaje amenajate,
conturându-se ca oraşe – staţiuni de litoral: Amsara (cu ruinele oraşului grecesc), Sinof
(colonie grecească, cu fortificaţii, Marea Moschee); Samsun (renumit prin legendele
legate de localitatea Termi, patria Amazoanelor şi Capul Yason, unde au debarcat
argonauţii şi ca port pentru ferry-boturi, inclusiv pentru Constanţa); Trabzon, important
port, centru comercial şi cultural, fortificaţii greceşti, biserici (Catedrala Sf. Ana,
Sf. Sofia), Moscheea Vinerii Noi – fosta biserică Sf. Eugenia (XIII), moschei, mânăstiri;
Sumella (cetate întemeiată de împăratul Justinian); Sile (staţiune de odihnă cu o plajă
vastă şi echipată modern).
Cipru – „Insula Afroditei” situată în estul Mării Mediterane, la 100 km de Turcia,
este o ţară montană (1.953 m) cu o câmpie ce separă lanţurile montane, cu peisaje
mediteraneene şi plaje frumoase, constituie o atracţie turistică şi prin valorile culturale pe
care le are în câteva oraşe. Nicosia, oraş antic fondat acum 2250 de ani, azi capitala
statului, demarcată de „linia verde” ce desparte cele două comunităţi greacă şi turcă, se
impune prin: zidul Cetăţii Veneţiene (4,5 km, cu 11 bastioane), clădiri de epocă în
cartierul „Laiki Geitonia”, Poarta Famagusta, Catedrala Sf. Ion, muzee: al Cyprului,
Municipal, Byzantin, de artă populară; piaţa centrală; la nord de demarcaţie: Muzeul
Turcesc (clădire din secolul al XVII-lea), fortificaţiile şi clădirile veneţiene (XV-XVII) –
muzeu în aer liber – Lapidarium), Moscheea Selimiye (fosta Catedrala Sf. Sofia – stil
gotic 1209-1326), Moscheea Arabahmet (1845), hanurile de epocă (XVII), Büyük şi
Kumarciar, biblioteca Sultanului Mahmet II (1829), Obeliscul veneţian (XV), Bedestan –
bazar deschis în două biserici creştine. Limasol, oraş cosmopolit, port comercial, staţiune
291
de litoral cu 16 km de plajă, muzeul medieval şi muzeul de artă populară şi galeriile de
artă, portul turistic Marina; în apropiere: vestigii romane, amfiteatru roman în localităţile
Amathous, Kourion şi Kolossi, sanctuarul lui Apollon; lacurile Germasogeia (pescuit
sportiv) şi Akrotiri (rezervaţie ornitologică). Larnaca, oraş antic, muzeu de arheologie
în fortul din secolul al XII-lea, Moscheea Sultan Hala, biserica şi mormântul Sf. Lazăr; în
apropiere: mânăstirile Stavrovoumi şi Panagia Angeloktiste cu mozaic bizantin (VI),
lacul Sale (rezervaţie ornitologică); portul turistic Marina. Pafos oraş-muzeu,
patrimoniul mondial, port, staţiune de litoral, primul oraş creştinat de Sf. Pavel (anul 45);
Templul Afroditei, Templele lui Dionysos, Theseus şi Aiox cu mozaicuri romane,
Teatrul roman Odeon, Muzeele Bizantin şi Arheologic; în apropiere: Geroskipou cu
biserica Sf. Paraschiva şi muzeul de artă populară; stânca şi baia Afroditei. În
Munţii Troodos (1.952 m), cu peisaje deosebite, domenii schiabile, rezervaţie naturală
Valea Cadrului (mufloni în libertate) se află peste 12 mânăstiri şi biserici, din care 9 sunt
declarate patrimoniu mondial prin arhitectură, fresce şi icoane. Pe litoral sunt sate
pescăreşti-staţiuni litorale, unele cu vestigii medievale şi biserici. În Cyprul de Nord se
remarcă următoarele centre turistice: Famagusta (secolul XIII) cu moscheele
Mustafa Paşa, 1571 (fosta Catedrală Sf. Nicolae, 1298), Sinan Paşa, 1571 (fosta biserică
Sf. Petru şi Pavel, 1358); zidurile cetăţii veneţiene (XIII) şi ale cetăţii bizantine Kantara;
ruinele cetăţii şi mormântul regelui Salamis (VII-VIII î.Hr.), Teatrul Roman (IV) şi
Agora Romană (22 î.Hr.), Turnul lui Othello (XIII), Templul lui Zeus, Muzeul şi
Mausoleul Canbalat; plaje moderne, port turistic. Kyrenia (Gîrne), oraş antic, cetate
bizantină (IX), Muzeul Naufragiilor, Muzeul de artă decorativă şi de artă populară; în
apropiere: Mânăstirea şi fortificaţiile bizantine Sf. Ilarion (11 km, X-XV) şi
Mânăstirea Albă (12 km, XII). Lafka în Munţii Troodos, oraş pitoresc, cu moscheea lui
Piri Osman Paşa şi Mausoleul Vezir Osman Paşa.
9.2.6.2. Orientul Apropiat
Liban (Fenicia), aşezat pe coasta Levantului, la Marea Mediterană, are un cadru
natural variat şi pitoresc: câmpie litorală îngustă, Munţi Liban (3.086 m) şi Antiliban
(2.814 m), despărţiţi de depresiunea tectonică El Ghar – El Araba, cu dealuri şi câmpii
străbătută la nord de râurile Oronte – Litani şi la sud de Iordan – uedul El Araba ce
pornesc din Marea Moartă (- 394 m). Plantaţiile de citrice, pădurile veşnic verzi de stejar,
platan, chiparos şi cedru libanez, dau farmecul peisagistic, iar plajele şi apele termale
completează, alături de valorile culturale ale oraşelor–cetate: Tripoli (Triblos), Beyrut
(Beryt), Sour (Tyr), Djebail (Byblos), Saida (Sidon) şi ale altora, completează zestrea
turistică a Libanului.
În Câmpia Litorală, lungă de 250 km, cu frumoase plaje, se remarcă câteva oraşe
şi staţiuni: Beirut (Beirout), oraş fenician (mil. IV î.Hr.) se impune prin numeroase
monumente, între care oraşul vechi cu Biserica Sf. Ion Botezătorul (1291), azi Marea
Moschee, Marele Seray, Muzeul de Arheologie, bulevarde largi, bazaruri, hoteluri şi
magazine de lux, universităţi. În apropiere, staţiunile de odihnă renumite pentru eleganţa
lor: Aley şi Bois de Boulogne. Tripoli, oraş în nord, fondat de negustori veniţi din
cetăţile Tyr, Sidon şi Arados, cu moschei, catedrale, castele, bazare, bibliotecă renumită.
Saida (Sidon), secolul III î.Hr. cu monumente, fortăreaţă cruciată (XVI), moschei,
catedrale. Sour (Tyr) oraş-cetate (2.750 î.Hr.) numeroase vestigii. Djebel (Byblos), oraş
292
antic, centru religios (3000 î.Hr.) cu mari temple închinate zeului Baldat, moschei,
biserici, palate, fortificaţii.
Munţii Liban etalează peisaje de mare spectaculozitate, staţiuni montane pentru
sporturi de iarnă, Sofer, Dunr Sueir, Djebel Sanin sau estivale Zahle (1.000 m).
În Depresiunea Al Bequa se impun peisaje pitoreşti, staţiunile termale şi câteva
centre turistice: Baalbek, vestit centru religios al antichităţii situat la 1.500 m alt. cu
renumita terasă de la Baalbek, cu ale cărei blocuri de piatră (de 1.500–2.000 t), grecii au
construit Templul Zeiţei Venus în oraşul Heliopolis (din care au mai rămas 7 coloane),
iar romanii Templul zeului Jupiter (6 coloane din 54 mai persistă). Marea Moschee
Kerak–Nouk (XIV) s-a construit cu materiale din aceste temple.
Israelul, aşezat la Marea Mediterană cu un relief variat şi Depresiunea Beer–
Sheva, climă subtropicală umedă şi semideşertică, beneficiază de peisaje pitoreşti, parcuri
naţionale (P.N. Neat Kedaumin, parc biblic şi Hai–Bar, cu viaţă sălbatică) şi de vestigii
istorice şi culturale de mare valoare.
În partea de nord Haifa – Munţii Galileii se întâlnesc peisaje montane sau marine,
de câmpie litorală şi obiective turistice interesante: Munţii Carmel (500 m) cu multe
mânăstiri (franciscană, carmelitelor) şi biserica „Stela Maris”, 1827; oraşul Haifa centru
industrial, comercial şi mare port, cu o arhitectură modernă, plaje bine echipate. Nazaret,
oraşul Maicii Domnului sau al Bunei Vestiri – capitala Galileii cu biserica buna Vestire
(cu icoane bizantine), Izvorul Maicii Domnului, Biserica Sf. Iosif (Sf. Familie), Biserica
Sf. Gavril. Cana cu Biserica Sf. Miracolului (Nunta de la Cana), Muntele Sabat
(Schimbarea la Faţă) cu plantaţii de pini şi eucalipţi, biserica „Schimbarea la Faţă” şi
mânăstirea moldovenească (secolul al XIX-lea). Tiberiada, oraş pe malul lacului
omonim cu vestigii de artă. Tabgha la vestul lacului Tiberiada cu biserica „Înmulţirii
pâinilor şi peştilor”. Capernaum, în nordul lacului Tiberiada, cu vechiul lăcaş „Casa lui
Simon Petru”.
Partea centrală a Israelului (Câmpia Sharon, Platoul Central, Deşertul Negev)
relevă vestigiile a cinci milenii de civilizaţie canaaneană şi ebraică, romană şi bizantină,
arabă, cruciată şi otomană dar şi ale culturii româneşti. Ierusalim, oraşul sfânt al evreilor,
creştinilor şi musulmanilor, capitala ţării şi centru istoric, spiritual şi naţional al Israelului
este situat pe Muntele Măslinilor (835 m). Ierusalimul Vechi „Sf. Cetate” (XV î.Hr.) este
o cetate medievală cu 8 orţi şi are ca monumente: Templul lui Solomon, moscheea Omar
(VII), Zidul Plângerii, Turnul lui David, reşedinţa regală a lui Irod, Cimitirul Antic; între
locurile menţionate în Biblie sau vizitate de turişti sunt: Grădina Ghetsimani cu
mormântul Maicii Domnului, Biserica Naţiunilor (secolul al IV-lea), Drumul Crucii –
Via Dolores de la Cetatea Romană la Golgota, Sf. Mormânt (secolul al XI-lea), Foişorul
Cinei Cea de Taină de pe Muntelei Sion (secolul al XIV-lea), Mânăstirea Sf. Maria –
Magdalena etc.; în Ierusalimul modern se vizitează Muzeul Israel şi Jad Vashen, memo-
rialul Holocaustului. Bethleem în Cisordania cu Biserica Naşterii lui Hristos, Mânăstirea
Sf. Sava (la 7 km). Ein Karem cu Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Grota lui Benedictus,
Sanctuarul Păstorilor, Herodion–fortăreaţa lui Irod. Emas cu Biserica Cina din Emas.
Pe valea Iordanului, la Yardenit, Isus a fost botezat de Sf. Ion Botezătorul;
Ierichon – oraş biblic situat într-o oază la poalele Munţilor Isopitelor. Marea Moartă
(- 396 m) dominată de Munţii Măslinilor cu numeroase grote unde locuiesc călugării.
Alte centre turistice: Betania, Massada (fortificaţie cucerită cu mare greutate de romani).
293
Pe litoralul mediteranean: Tel Aviv fondat în 1909, un amestec de stiluri
arhitecturale, centrul economic şi cultural, moschei, biserici, muzee, monumente de artă,
plaje elegante. Jaffa cartier de lux cu plaje frumoase. Staţiuni de litoral: Metanya,
Ashgelon. La Marea Roşie este staţiunea de litoral Eliat, echipată modern.
Siria are ieşire la Marea Mediterană, un relief variat, de câmpie litorală dominată
de Munţii Liban şi Antiliban, şi de câmpii înalte, platouri calcaroase şi depresiuni, de
deşert (Deşertul Sirian), cu peisaje mediteraneene, semideşertice şi deşertice.
În Siria de Vest cu câmpii fertile şi peisaje atractive se găsesc centre turistice
importante: Damasc (Dimachq) la poalele Munţilor Antiliban (secolul XVI î.Hr.),
centru cultural şi economic al antichităţii şi medievalităţii: Moscheea Omeiazilor (VIII),
celebrul bazar Hamidie, Mausoleul Saladin, Moscheia Soliman Cel Mare, Piaţa Mardy,
Muzeul Naţional cu colecţii de valoare universală. Ras–Shamara, renumita cetate
Ugarit, veche de peste 7000 de ani, aici s-a descoperit alfabetul Ugarit (canaanean), scris
pe tăbliţe de gresie (XIV î.Hr.). Alep cetate vestită (hitittă) cu o arhitectură militară arabă,
fortificată de cruciaţi „Castelul Cavalerului” (cu blazonul lui Richard Inimă de Leu).
Homa renumita cetate Luca–Akte cu moschei, biserici, temple. Homas centru cultural şi
al mătăsii naturale.
În Deşertul Siriei: Palmyra oraş–cetate vestită în antichitate, oraşul reginei
Zenobia din care se mai găsesc, în deşert, coloanele Templului Baal Shamen, un altar de
jertfă, un arc de triumf, templul Morţilor (coloane) etc., iar în muzee colecţii arheologice
de valoare universală. În Valea Morţii (NV Palmyrei) se află „mormintele turn” în forma
unui turn zigurat babilonian, o adevărată necropolă pe verticală cu 390 de morminte
introduse în nişele din zidul turnului.
Iordania predominant deşertică, fără ieşire la mare, este drenată de fluviul Iordan;
Depresiunea El Ghar apare ca o câmpie colinară dominată de Munţii Iudeei (1.004 m),
spre vest şi Deşertul Iordanian (1.200–1.700 m) sunt unităţile de relief importante
separate de depresiuni cu văi seci şi dune de nisip, iar peisajul este stepic şi deşertic cu
pâlcuri de măslini, pin de Alep şi culturi subtropicale în oaze. Amman oraş străvechi,
capitală renumită prin vechi monumente istorice, vestigii de cetăţi, palate, muzee,
moschei şi minarete zvelte.
La Marea Moartă (100/25–30 km), la Qumran se află vestitele peşteri zidite în
care s-au descoperit (1947-1948) vase de lut cu suluri de piele cu manuscrise şi frag-
mente biblice de valoare unică pentru creştinism, în parte aflate la Muzeul Naţional de la
Ierusalim; aici se află ruinele unei renumite mânăstiri iudaice din secolul I î.Hr. Petra,
renumită prin vestigiile unei cetăţi antice (600 î.Hr.) în deşertul stâncos Wadi Araba.
Sinai ocupă peninsula omonimă din SV Asiei, desfăşurându-se între Canalul de
Suez, Marea Roşie şi Grabenul Fluviului Iordan cu Marea Moartă, dar administrativ şi
politic aparţine Egiptului. Are un relief de podiş deşertic în nord şi montan (Masivul
Sinai, 2.612 m) în sud şi peisaje de stepă şi semipustiu. Bogată în vestigii arheologice şi
edificii religioase şi cu un litoral cu drumuri modernizate şi plaje frumos amenajate, Sinai
atrage atenţia turiştilor. Un obiectiv de mare atracţie este mânăstirea fortificată
Sf. Ecaterina (1.536 m), construită de Împăratul Iustinian în anul 536 împreună cu o
fortăreaţă. Edificiul religios a fost sprijinit financiar şi cu daruri (broderii, tipărituri,
candele) şi de Principatele Române (XVI–XIX).
294
9.2.6.3. Orientul Mijlociu
Orientul Mijlociu ocupă teritoriul de la nord şi vest de Golful Persic, un ţinut
muntos, de podiş şi de deşert, ca şi de câmpie, arii de străveche locuire şi civilizaţie.
Iranul (Persia) se suprapune Podişului Iran (2.000–4.000 m) mărginit la nord de
Munţii Elbrus, 5.604 m şi Kapet–Dag, iar la sud de Munţii Zagros–Dag, 4.547 m, cu
podişuri interioare, depresiuni şi deşerturi (Kevir, Lut). Se găsesc peisaje deşertice de
podiş înalt, semiarid, de câmpie litorală cu dune şi mangrove, dar şi de munte cu defilee
adânci, peisaje carstice şi alpine. Istoria şi civilizaţia persană începe în jurul anilor
1000 î.Hr. fiind de mare valoare în dezvoltarea umanităţii.
În Iranul Nordic, montan şi de podiş, cu peisaje pitoreşti, se individualizează oraşul
Teheran ca cel mai important centru turistic. Menţionat din secolul al XII-lea, capitală
din 1786, oraşul vechi se impune prin: Palatul Golestan (XIX), azi muzeu, Palatul de
Marmură cu o frumoasă cupolă, Moscheea Sepahsalar (1878) cu 8 minarete (cel mai
frumos monument din oraş), Muzeul Naţional de Artă, Banca Naţională, unde sunt
expuse bijuteriile Coroanei, Palatul Niavaran, străduţe medievale orientale cu bazaruri,
prăvălii cu ţesături de Isfahan, bijuterii de Shiraz. Spre Marea Caspică, este o câmpie
litorală pitorească, cu locuri de plajă şi centre turistice, precum Rasht–Gargan şi
Arbadie. Alte centre turistice: Rez, în aria montană staţiunea balneoclimaterică Abe–Ali.
În Munţii Zagros cu peisaje aride sau de pădure prezintă interes oraşele: Isfahan,
oraş–muzeu – prima capitală în secolul al XVI-lea, cu obiective ca: Piaţa Şahului,
Moscheea Şahului, Moscheea Lutfullog, Palatul celor 8 paradisuri, palatul celor 40 de
coloane, Palatul Ali-Quapzu, poduri arhitectonice, bazaruri etc. Shiraz, capitala provinciei
Fass, oraş milenar cu moschei, palate, frumoase grădini, Universitatea, centru artizanal
important.
Iranul Vestic, de mare frumuseţe peisagistică, are ca centru turistic Tabriz, oraş
medieval, centru economic şi cultural cu moschei, muzee, clădiri de epocă.
Irakul, situat în bazinul fluviilor Tigru şi Eufrat, cu ieşire la Golful Persic are o
mare varietate de relief, climă şi vegetaţie. Se impune Câmpia Mesopotamiei şi aria
deşertică. Aici a dăinuit din vechime străvechi civilizaţii (sumeriană, akkadiană, assiriană,
babiloniană, arabă) şi apar primele forme de arhitectură monumentală (temple, turnul în
trepte „Zigurat” – turnul fagure spiralat), primele oraşe-state. Amintim localităţile
contemporane cu vestigii ale unor străvechi oraşe – state sumeriene, akkadiene, babi-
loniene sau assiriene: Ur (Mougheid), Uruk (Warka), Eridu (Abu Sharein), Nipur
(Niffer), Umma (Djoha), Lagoş (Telb), Babylon (Babilon), Nineve (Ninive) etc.
În partea centrală a ţării, pe malul Tigrului, este întemeiat în anul 762 î.Hr. oraşul
Baghdad, capitală a califilor, fortificat cu 3 ziduri şi 4 porţi de acces; are numeroase
monumente de artă, muzee, bazaruri, parcuri şi grădini. Se remarcă Palatul Abbasid (IX),
mausolee, moschei cu minarete, Muzeul Naţional al Antichităţii, Biblioteca celebră,
Muzeul Abbasizilor etc.
În Irakul de Nord sunt oraşe interesante pentru turism, ca Samara, fondat în
836 î.Hr., cu moscheea Abu Duluf cu un minaret spiralat, înalt de 56 m, şi sala de
conferinţe (10.000 de locuri), Palatul califului Al Mutasem. Mosul, cu numeroase palate,
mânăstiri, biserici (Simon–Petru, XIII), moscheea Mu’jahidi, Palatul Quara, muzee.
Tel–Kef oraş de tip caldean, clădiri bizare, vestigii istorice. Khorsabad, anticul Kimrod
295
(1700 î.Hr.), capitală assiriană, din care au mai rămas „ziguratul”, templul lui Nimurta,
Palatul Asurbanipal etc. Nineve, cetate assiriană cu palate, statui, din care au mai rămas
doar ziduri şi o poartă ornamentală, ca vestigii; Mongheir (Ur), primul oraş–stat de peste
5 000 de ani, din care a rămas un „zigurat”. Al Suleinania, capitala Kurzilor cu
monumente istorice. Kirkuk, cetate assiriană, oraş al califatului, cu moschei, bazare,
palate şi fenomenul geologic „focul viu”. Staţiuni montane: Salahuddin (la 1.000 m
cu hoteluri de lux), Haj Omran (odihnă şi sporturi de iarnă), Suara Tuga (staţiunea de
lux), Sargang (staţiune estivală); staţiuni balneare: Hamman Al–Alil, Kirmava,
Wadi Al Sheikh, Zawita etc.
La sud de Baghdad (100 km) se află vestigiile cetăţii Babilon (peste 4000 î.Hr.),
din care se mai întrezăresc câteva ziduri.
În Irakul sudic, în aria de câmpie se întâlnesc centre economice, comerciale şi
turistice precum: Basra (Al Basra) denumită „Veneţia Sudului”, alcătuit din Basra veche
– stil oriental, Aser – cartier comercial şi Basra modernă; Zubair, cu turnul lui „Sindbad
– Marinarul” (locul de naştere al eroului, după legendă ar fi la Basra); staţiunea de litoral:
Shao Awa.
9.2.6.4. Arabia
Teritoriul marilor deşerturi nisipoase sau pietroase înconjurate de munţi de peste
2.000 m înălţime, cu oaze şi rare păduri montane, Arabia dispune de resurse turistice
reduse, cu precădere în Golf.
Arabia Saudită are cea mai mare extindere a deşertului, iar căile de comunicaţie
sunt foarte deficitare, predominând drumurile de caravane, singura arteră modernă fiind
calea ferată care leagă capitala Ar Rijadh de localitatea Az Zahrün la Golful Persic
(565 km pe uscat), iar aerian, linia Ar Rijadh – Jiddah (la Marea Roşie). De aceea,
activitatea de turism este limitată la cea de turism religios (pelerinaj), cu excepţia
centrelor turistice Ar Rijadh şi Jiddah.
Centrele de pelerinaj sunt Mecca-Makkah şi Medina. La Mecca („Roma
Islamică”) s–a născut (secolul VI) şi a murit profetul Mahomed, întemeietorul religiei
monoteiste islamice. Obiectivele religioase de pelerinaj sunt: moscheea Profetului şi
mormântul lui Mahomed. Medina, al doilea centru religios, se află în deşert, la NV de
Ar Rijadh, spre ţărmul Mării Roşii şi are o moschee de mari dimensiuni şi alte obiective
turistice.
Emiratele Arabe, un grup de 7 state de pe litoralul sudic al Golfului Persic, prezintă
interes pentru turism prin oraşul Abu Dhabi şi oraşul – Emirat Dubai cu numeroase
hoteluri, plaje şi mai ales Beach Hotel din staţiunea Immerrah, construit pe o insulă
artificială, ca o navă gigant.
Dintre insulele din golful Persic, doar insula Bahrein locuită din preistorie are
vocaţie turistică prin: tumulii (morminte) Al Ali (mil. III î.Hr.); Fortul Alb (XV);
Templul Barbar (mil.III î.Hr.); Fortul Bahrein (elenistic); Poarta Bahreinului (stil
islamic); Fortul Riffa (XVIII), reşedinţa privată, azi muzeu; „Copacul vieţii”, singurul
copac „mesquite” din deşert; Marea Moschee; Centrul Internaţional de Expoziţii (1991);
Podul Regele Farah ce leagă insula de Arabia Saudită (25 km); Popasul „Şeicul Al Isa”
296
(1869–1932); Popasul „Siyadi” (XIX, stil bahrein); Aeroportul Internaţional Manama;
centru turistic: Manama, capitală; alte insule turistice din golf: Sharq, Dar, Lavar.
9.3. America de Nord
Are o configuraţie morfoclimatică variată ce se impune printr-o mare diversitate
floristică şi faunistică precum şi o istorie de câteva secole ce se suprapune unor civilizaţii
preeuropene milenare.
În cadrul imensului continent se pot individualiza mai multe regiuni, subregiuni şi
areale turistice cu trăsături distincte, naturale, socio-culturale istorice şi turistice. Unele
dintre acestea se pot urmări, longitudinal, de la nord – la sud, în raport cu marile unităţi
naturale, ca în Canada şi SUA sau în America Latină, ceea ce face necesară descrierea
acestora în limitele graniţelor statale.
9.3.1. America Atlantică
America Atlantică se desfăşoară de la Golful şi Strâmtoarea Hudson, la nord şi
până la Peninsula Florida, la Golful Mexic, spaţiu foarte complex şi cu multe diferenţieri
naturale, socio-economice şi turistice.
9.3.1.1. Canada Atlantică
Canada Atlantică ocupă Peninsula Labrador: insulele de la Golful Sf. Laurenţiu:
Terra Nova, Anticosti, Cap Breton, Prinţul Eduard şi peninsula Nova Scoţia. Relieful
montan (prelungirea Munţilor Appalachi, 1.595 m) şi de platformă, modelat de gheţari,
fiordurile, icebergurile, vegetaţia de tundră, de păduri boreale, mlaştini, numeroase lacuri
dau o mare varietate de peisaj, şi a permis amenajarea multor parcuri naţionale.
Autostrada transcanadiană (4.725 km) traversează Canada de la Est (oraşul Saint John’s
din Terra Nova) la Vest (Vancouver la Pacific). Centre turistice: Quebec, fondat în
1608, capitala statului Quebec. Obiective turistice: oraşul vechi cu ruine, castele, porţile
de piatră ale oraşului fortificat, Castelul Trantenac, Bazilica Sainte – Anne de Beaupré,
Piaţa Regală, biserica Notre Dame des Victories, parcul Câmpiilor lui Abraham; oraşul
modern; Universitatea Laval, Parlamentul, Montreal: întemeiat în 1642 pe o insulă la
confluenţa râurilor Ottawa şi Sf. Laurenţiu; oraş englez, dar cu suflet francez se remarcă
prin: clădiri vechi, de epocă alături de zgârie – nori; fortificaţiile Ville – Maria, Piaţa
Jaques, Biserica romano-catolică, catedrala Marie – Riene din Monde, Oratoriul Saint
Joseph, Banca Imperială de Comerţ Canadian, parcul „Dominion Square”; oraşul
subteran, pe trei nivele cu magazine, teatre, cinematografe, bănci, restaurante etc.; satul şi
stadionul olimpic, grădina botanică. Alte localităţi turistice: Halifax în Noua Scoţie,
capitală, fon-dat în 1749, Sydney şi St. John’s în Terra Nova. Parcuri Naţionale: Prinţul
Eduard, Gross Morne (Terra Nova), Cap Breton – Highland, Kejimkujik (Noua
Scoţie), Acadia (insulele Atlantice), Atlas, Grand Nord du Quebec, Fundy (20.000 ha).
9.3.1.2. America Appalachiană
Se suprapune Munţilor Appalachi şi Litoralului Atlantic al S.U.A.
Litoralul Atlantic este un spaţiu de mare frumuseţe, dar şi de contraste ce se
regăsesc, în natură şi în viaţa socio-economică şi turistică: condiţiile climatice, mai aspre
spre nord, trec treptat spre cele subtropicale din sudul Floridei; plajele ospitaliere pentru
297
circa 2-3 luni pe an pe litoralul nord-estic sunt deschise tot anul la Miami, iar
aglomerările industriale din conurbaţia Boston – New York se pierd în cele turistice şi de
divertisment din sud. Litoralul de nord-est cuprinde Câmpia Litorală Atlantică şi insulele
care însoţesc ţărmul oceanului pe cei 1.440 km lungime, de la graniţa cu Canada până la
Washington; are un relief variat şi pitoresc, dar mai ales, cu centre turistice şi alte atracţii
de valoare deosebită. Se evidenţiază: Calais oraş pitoresc lângă graniţă, Centrul istoric
Sf. Croix Island, Parcuri naţionale: Roosevelt, Campobello; Bar Harbor cu Parcul
Naţional Acadia 268 kmp, insulele stâncose; Wiscasset, Brunswich, Portland, Golful
Casco (136 insule de mare atracţie); Port Smouts (1630, clădiri de epocă); Concord,
Gloucester, Salene, Plymouth, Plymouth Rock, Plymouth Plantation (sat muzeu al
indienilor Nampanoag), Providence, Newport (cu festivalul internaţional de jazz),
New Haven (Universitatea Yale, 1701), Cape Cod (peninsulă şi insule, Parc Naţional
Seashore, Rezervaţia Naţională de păsări Insula Monomoy), Princetown (port pescăresc,
clădiri de epocă). Centre turistice: New York (fondat în 1624, pe insula Manhattan;
cartierele Bronx Queens, Brooklyn şi Island; atracţii: Fifth Avenue, Broodway, Statuia
Libertăţii, monumente de arhitectură, City Hall, Universitatea Columbia, Grand Center
Terminal (1912), biserici şi catedrale (Sf. Petru, Sf. John Divinul), muzee (Metropolitan,
Muzeul de artă, Muzeul Indianului American), parcuri şi grădini etc.; Boston (1630,
capitala statului Massachusets, Universitatea Harvard, clădiri de epocă, muzee, biblioteci
(J.F. Kennedy), parcuri, Drumul Libertăţii – Freedom Trail). Litoralul central se
suprapune ariei oraşelor încărcate de istorie: Philadelphia (1682, Declaraţia de
Independenţă, Constituţia ţării, primul guvern american; monumente istorice:
Independence Hall, Congress Hall, Casa Iacob Graff, Casa Tâmplarului, toate înglobate
în Parcul Naţional de Istorie al Independenţei; străzi medievale, biserici, sinagogi, muzee,
hoteluri; în apropiere: Parcuri Naţionale: Long Wood Gardens, Washington Crassino,
Walley Forge, Grădina – Muzeu Winterthur). Baltimore (1729, clădiri monumentale:
Charles Center, Baltimore Area, World Trade Center, City Hall, Basilica, campusul în
stil georgian, muzee de artă, de ştiinţe, Muzeul Căilor Ferate; în apropiere Annapolis
(oraş colonial cu clădiri de epocă). Washington D.C. (capitala federală, „Oraşul Eroilor
şi Monumentelor”, întemeiat de G. Washington în 1790; Capitoliul (1792) şi Casa Albă
(1800) legate prin Bulevardul Pennsylvania; alte monumente: Centrul de artă
„J.F.Kennedy”, sediul vicepreşedintelui S.U.A., clădirile Poştei, Pentagonului, Curţii
Supreme, Bibliotecii, Congresului, Teatrului Ford, Universităţii Georgetown (1789);
monumente comemorative închinate preşedinţilor Washington, Jefferson, Lincoln şi
Roosevelt, Cimitirul Naţional Arlington; numeroase muzee, biserici, catedrale, parcuri şi
grădini; în apropiere: Mount Vernon (muzeul memorial Washington) Atlantic City
(oraş turistic de divertisment), Board Walk (staţiune de litoral), Cape May (staţiune de
litoral, 1631, oraş desemnat Naţional Istoric Land Mark). Litoralul de sud se continuă
de-a lungul Atlanticului până în peninsula Florida, cu importante centre istorice şi plaje
amenajate modern. Se remarcă: Richmond (1607, capitala Virginiei, clădiri medievale,
Capitoliu (1788), Casa Albă a Confederaţiei (1861-1865), biserica Sf. John, muzeu);
Williamburg (oraş – muzeu cu numeroase atracţii turistice: Capitoliu, Palatul
Guvernului, clădiri de epocă, muzee); staţiunea de litoral Virginia Beach; Norfolk;
Parcul Naţional Assateaque Island (recif de corali), Charleston (oraş cosmopolit cu
monumente istorice şi de arhitectură: Citadela, clădirea Academiei Militare, muzee,
298
clădiri de epocă, biserici, sinagogi; în apropiere: sate de tip colonial în stil georgian şi
englezesc, cu parcuri şi grădini cu azalee, camelii şi magnolii, amenajate din anii 1670,
plantaţii de bumbac. Savannah (1733, centrul comercial a bumbacului şi tutunului,
clădiri coloniale cu verande, faţade ornate, grădini şi parcuri cu pini, azalee, monumente
de arhitectură ca City Hall, biserici, muzee. Peninsula Florida se remarcă prin plaje
întinse pe circa 640 km, de la Insulele Amelia Island (Georgia) până la Miami;
arhipeleagul coraligen în largul oceanului, dotări turistice de mare diversitate tehnicitate
şi atractivitate în sud; arhipeleagul coraligen Keys în largul oceanului, dotări turistice de
mare diversitate, tehnicitate şi atractivitate. Pe coasta de est a Floridei se evidenţiază
renumitele staţiuni cu o aglomerare de hoteluri şi casinouri, piscine, centre nautice: Miami,
Miami Beach, Coral Bables, Palm Beach, Naples, Daytona Beach, Pompano Beach,
Boca Raton, oraşele-staţiuni Fort Landerdarvale („Veneţia Americii”, cu plaje, hoteluri,
agrement nautic, Grădina Mondială a Fluturilor, Parcul Zoomarin), Debray Beach etc.
Oraşul Sf. Augustine, Centrul Spaţial Kennedy (NASA), Parcul Zoologic
Marienland, Walt Disney World (1873), Sea World cu parcul zoomarin şi Walt
Disney World (1971), Epcot – World Epcot – parc de distracţie, Studiourile Disney
(MGM Studios, Universal Studios Florida), teatrele şi muzeele ultramoderne, Parcul
Naţional Biscayne cu rezervaţia submarină Fort Jefferson sunt alte atracţii turistice.
În Florida de Vest se află alte centre turistice şi renumite staţiuni ca Tampa (1823,
plaje, hoteluri hispano-maure, muzee, sate de vacanţă, Grădină zoologică), St. Petersbourg
(1876, plaje moderne: Spa Beach, North Share Beach), monumente de arhitectură,
Grădină botanică tropicală, rezervaţie ornitologică, clădirea piramidală The Pier, Parcul
Fort de Soto, Podul Sunshine Skyway etc.); Silver Springs (foto safari în junglă, grote,
lacuri); staţiuni de litoral: Madeira Beach, Indian Shores, Sarasota, Sanibel şi Captova
Island. Parcuri naturale: Everglades (cu floră şi faună tropicală şi Big Cypress.
Munţii Appalachi se înscriu cu peisaje variate şi de mare frumuseţe, cascade şi
parcuri naţionale, peisaje carstice cu peşteri, defilee şi chei, oraşe pitoreşti.
Centre turistice: Pittsburgh (oraş - port pe râul Ohio River, clădiri de epocă,
muzee, catedrale (Sf. Paul, Learning), Capela Heinz, campus universitar, parcuri.
Lynchburg (pe valea Tennessee, cea mai veche distilărie de wischy - Jack Daniel);
Barajul Wilson de pe valea Tennessee. Pe valea râului Hudson se află numeroase
parcuri naţionale, monumente de arhitectură, muzee, biserici în oraşe ca Tarrytown;
Philipsbourg Manor cu Centrul Istoric Philips Manor; Hyde Park cu Centrul Istoric
Naţional Roosevelt; Kingston; West Point cu vestita Academie Militară (1802), cu
Capela Cadeţilor, Parcul de Stat Montan al Ursului; Rhinebech (colecţie de avioane),
Waietown (spre Golful Sf. Laurenţiu), castel medieval, peisaje spectaculoase, râuri cu
cascade şi amenajate pentru agrement. Staţiuni montane renumite: Bellayre, Lake
Placid, Holiday Mountain, Sky Bowli, Sky Winham, în Munţii Appalachi Aleghany;
Spring Mountain Ski Area, Doe Mountain; Parcuri naţionale: Great Smoky
Mountains în Carolina de Nord şi Shenandoah (Virginia) în Munţii Albaştri; Peştera
Luroy; Mammoth Cave – Peştera Mamut (16 kmp, 300 galerii, 500 km), Potomac Valley.
9.3.2. America Preriilor (Centrală)
America Preriilor (Centrală) se cuprinde între Munţii Appalachi şi Peninsula
Labrador în partea de est şi lanţul Munţilor Stâncoşi către vest, o arie de podişuri şi de
câmpie cu trăsături distincte în Canada şi SUA.
299
9.3.2.1. Canada Arctică
Canada Arctică alcătuită din Teritoriul Yukon, Teritoriu de Nord şi Arhipeleagul
Artic Nord Canadian, terenuri neospitaliere, cu tundră şi pământuri veşnic îngheţate, cu o
vegetaţie săracă folosită de turmele de boi moscaţi şi reni, de iepuri polari, ce o populează
alături de vulpi şi lupi polari.
Populaţiile eschimoşe se ocupă exclusiv cu vânătoarea (balene, morse, foci),
pescuitul şi creşterea renilor. Către Cercul Polar apar gheţurile veşnice, iar spre sud, în
aria de tundră se întâlnesc mlaştini şi o reţea densă de lacuri care sunt acoperite de gheaţă
8-9 luni pe an, de aceea spaţiul este nelocuit, fiind puţine aşezări de-a lungul fluviului
Mackenzie sau pe lacurile mari. Turismul este aproape inexistent. Parcurile Polar Bear
pentru urşi polari şi Algonquin cu triburi indiene.
9.3.2.2. Marile Lacuri

Marile Lacuri situate pe graniţa dinte Canada şi S.U.A. reprezintă un spaţiu de mare
interes turistic prin atracţiile naturale dintre cele mai spectaculoase şi amenajări pe măsura
lor, multe parcuri naţionale şi prin centrele turistice recunoscute pretutindeni în lume.
Marile Lacuri – Superior, Huron, Michigan, Erie şi Ontario - ocupă circa 274.400 kmp. Pe
teritoriul canadian se află numai o parte din lacurile Superior, Huron, Erie şi Ontario
drenate de Râul Niagara. În nordul acestora se desfăşoară un areal de câmpie şi podişuri,
numeroase lacuri şi parcuri provinciale care se înscriu cu peisaje variate şi pitoreşti.
Centre turistice: Toronto, fondat în 1750 pe malul lacului Ontario şi capitală a
provinciei, înconjurat de oraşe satelit; se remarcă prin: clădirea - turn – Canadian
Naţional Tower (606 m), Centrul Kortright, Satul pionier (30 de clădiri de epocă),
Muzeul Regal Ontario, Portul; muzee şi biserici, zgârie - nori şi edificii coloniale etc.
Ottawa, fondată în 1806 pe râul Ottawa şi legat de Lacul Ontario prin Canalul Rideau,
capitală federală din 1867, este sediul guvernului şi Parlamentului. Obiective: Clădirea
Parlamentului (1859-1865) pe Colina Parlamentului într-un parc pitoresc, Biblioteca
Parlamentului, clădirile Universităţii, Curţii Supreme, Monetăriei Statului, Centrul
Naţional al Artelor, grădini şi parcuri (Gatineau, un paradis la păsărilor; satul Montebelo
cu Castelul - hotel Montebelo etc.).
Parcul Naţional Niagara-Ontario, legat de Toronto printr-o autostradă
spectaculoasă: cascada Niagara cu amenajările pentru vizitare: tunel, telecabină; alte
obiective: Sera Parcului Niagara, Grădina parfumată, Parcul Queen Victoria, Teatrul de
vară „Qakes”, Ceasul floral cu Grădinile de liliac, Parcul Podul Regelui, Grădinile Şcolii
de Horticultură, Parcul Queenstone Neight etc. Marile Lacuri pe teritoriul S.U.A. au o
mai largă desfăşurare şi prezintă o aglomerare de centre turistice, alături de Cascada
Niagara. Remarcăm: Chicago: oraş - megalopolis pe malul Lacului Michigan, cu prima
Clădire zgârie-nori – 17 etaje, încă din 1885; puternic centru economic, cultural şi
turistic, cu importante obiective: Chicago Temple 173 m (1924), City Hall (1910), „Scara
Tower” 483 m (1920-1930), Universitatea (1890), Clădirea administrativă (31 etaje),
Centrul Comercial Turnul cu Apă, Centrul Marinei, Manhattan Building, Campusul
Universitar (1909), Muzee (de Artă al Americii, de Istorie Naturală), Parcurile Lincoln şi
Grand; în apropiere, staţiuni de iarnă Sky Valley, Pine Sky Area; Detroit (capitală a
automobilului – Ford Motors, General Motors, Chrysler –, centru cultural, universitar,
300
clădiri de epocă, zgârie-nori, muzee: Centrul Civic cu Sala de Expoziţii Cobo,
Renaissance Center, Piaţa Hart; în apropiere: oraşul Ann Arbor cu Universitatea
Michigan şi Biblioteca Prezidenţială Ford; Cranbrook – centru cultural internaţional şi
Parcul Naţional Point Pelee (51 km, la sud); Cleveland: centru cultural, universitar,
arhitectură de epocă, zgârie-nori, muzee; universităţi; Society Center, Terminal Tower;
parcuri pe malul lacul Erie; Lake Vien Cemotery cu mausoleul fostului preşedinte
S.U.A. - J. Garfield; Buffalo (oraş legat de Cascada Niagara prin cale ferată); clădiri de
epocă, muzee, Universitate - 1846). Rochester şi Duluth (oraşe - port, centre culturale,
clădiri de epocă, muzee). Milwaukee (pe malul lacului Michigan), 1671, centru
comercial, cultural şi turistic cu monumente de arhitectură şi istorice: Complexul
memorial al Războiului de Independenţă, City Hall, Teatrul Pabst, muzeu de artă, Capela
Ioanei d’ Arc (secolul al XVI-lea), biserici, Muzeul Satului, parcuri; în apropiere;
staţiunea montană Alpine Valley (57 km). Parcuri Naţionale: Niagara Falls circumscris
Cascadei Niagara, formată pe Râul Niagara care leagă lacurile Erie şi Ontario. Cascada
Niagara (51 m înălţime, 323, lăţime în SUA şi 48 m/913 m în Canada) are amenajări pentru
vizitare, de mare avengură: Podul Păcii (Curcubeului) peste Râul Niagara; aerocarul
(549 m); turnul de observare cu lift (86 m înălţime); liftul ce coboară la baza cascadei
prevăzut cu tunele şi platforme în faţa cascadei; Minolta Tower (99 m) cu restaurant;
Skylon Tower (243 m) cu lifturi exterioare, restaurante, sală de dans, cinematograf, pe un
mecanism care se roteşte; Piaţa Turnului Niagara; Muzeul Regal Londonez, parcuri, teatre,
hoteluri, restaurante; Parcul Naţional din Insulele Royale din Lacul Superior, 543 kmp,
fără şosele; Parcul Naţional Insulele Bay Georgian din Lacul Huron; Parcul Naţional
„Ghiveciul cu Flori” şi Parcul Naţional din Insulele Pelee din lacul Erie.
9.3.2.3. Preriile Nord–Americane

Preriile Nord Americane ocupă podişurile înalte ale Canadei Centrale şi S.U.A. cu
întinse păşuni şi mari ferme de vite şi cai sau culturi cerealiere, centre turistice importante
şi atracţii naturale de interes turistic. Canada Centrală cuprinde podişurile mai înalte
Mackenzie, Peace – Athabasca, cu tundră şi păduri sau mai joase din statele Alberta,
Saskatchewan şi Manitoba cu întinse preerii şi culturi. Se remarcă o diversitate de
peisaje, submontane, de podiş cu vegetaţie de tundră, pajişti imense, păduri de conifere
sau mixte (cu arţar) cu faună bogată, cascade şi lacuri pitoreşti (Athabasca, Renilor,
Indian, Manitoba, Winnnepeg). Numeroase parcuri naţionale protejează fauna şi peisajele
Canadei centrale: Wood Buffalo National Park (45.000 ha) cu peisaje de platformă
şlefuită de gheţari, păduri de conifere, turme de bizoni (buffalo) etc.; Elc Island (pentru
protejarea elanului); în Saskatchwan şi Manitoba, cu preerii tipice sunt parcurile Prinţul
Albert (3.900 kmp) şi Riding Mountain (300 kmp) şi rezervaţiile Duck Mountain –
Muntele Raţelor, Turthe Mountain – Muntele Turturelelor, Spruce Noods – păduri de
molid. Centre turistice: Edmonton (capitală) şi Calgary (oraş - staţiune olimpică) în
Alberta; Saskatoon şi Regina (capitală) în Saskatchewan; Winnipeg (capitală) în
Manitoba. Platoul Preerilor Americane cu un peisaj variat, arid şi mai monoton, în sud,
cu relief şi lacuri glaciare, în nord, cu faimoasele păşuni ale crescătorilor de vite şi cai, cu
peisaje inedite create de unele eroziuni de teren în ariale divers colorate (Parcul Naţional
Badlands – „Pământuri rele”) sau cu figurile sculptate ale unor preşedinţi ai S.U.A.
301
(G. Washington, J. Jefferson, Th. Roosevelt, A. Lincoln) în Munţii Rushmore care
domină preeriile din statul Dakota de Sud se alătură prin centrele şi atracţiile turistice
zestrei turistice central americane. Centre turistice: Indianapolis (1820), capitala
statului Indiana, o copie urbană a Washington-ului, prin clădirile Capitoliu, Domul
Heasier pentru expoziţii şi târguri, Universităţile „Indianan” şi „Purdue” – renumit centru
medical pentru studiul cancerului, Catedrala scoţiană, muzee, parcuri, Pista
automobilistică („Indy 500”); Cincinnati (1783), fondat pe râul Ohio, în amfiteatru, cu
clădiri de epocă şi zgârie-noi, universităţi, muzee, edificiul cu mozaic al Gării (1935);
Muzeul de Istorie Naţională, Colegiul Unional Evreiesc (1878), Catedrala Sf. Petru, Parcul
Eden, Grădina Botanică Tropicală, Piaţa Fântânelor; în apropiere: Parcul Cailor din
Kentucky (115 km, S), Memorialul de Stat, Muntele - Şarpe (120 km, E) etc.).
Minneapolis (1847), Minnesota, monumente: Centrul comercial Idsjower,
Clădirea Orchestrei Hall, City Hall (1891), Universitatea) St. Paul (1840), capitala
statului Minnesota cu monumente de arhitectură – Piaţa Centrală şi Clădirea Pieţei cu 19
etaje, Capitoliul (1836), Catedrala Sf. Paul (1915), Muzeul Pianului „Schubert”.
Kansas City (1821), oraş agricol şi industrial, port la fluviul Missouri, clădiri de
epocă şi arhitectură modernă, clădiri monumentale: hotelul Philips Hollyday Inn,
Complexul Sportiv pentru rodeo, Sala Sporturilor pentru fermieri, Expoziţia zootehnică
„American Royal” (1892), centre comerciale, muzee.
Dallas (1841), oraş petrolier, al zgârie-norilor şi hotelurilor; City Hall cu linii
geometrice, clădirile Băncii Allied Bank Tower, Hotelului Regency Hyatt, Centrului de
Conferinţe Reunion Tower, Universităţii; Parcul Highland; Centrul Comercial Dallas,
parcul Central de Stat, platoul de filmare a serialului „Dallas” etc.
Forth Worth (1849), oraşul cowboy-lor şi a tranziţiei spre vest; patria electronicii şi
siliconului, în contrast cu mari abatoare de vite şi depozite de grâne; Muzeul Kimbell Art
cu exponatele actorului J.R. din Dallas - L.Hagman; Grădina Apelor; Sat Log Cabin cu
case ale pionierilor vestului din secolul XIX; Centrul istoric – Square Sundance;
Grădina Botanică Japoneză; muzee de artă şi de ştiinţă.
San Antonio (1713), Texas, la nord de Rio Grande, cu influenţe spaniole, şi monu-
mente legate de războiul americano - spaniol: Piaţa Târgului cu Centrul Convenţiilor,
Clădirea Navarro (cu mozaicuri celebre, 1850), Palatul Guvernatorului Spaniol,
Catedrala San Fernando, muzeu mexican, grădina botanică şi multe clădiri de epocă şi
parcuri; Austin oraş istoric, cu clădiri de epocă, Capitoliul, Parcul Naţional Bridge
Caverns; Bendera oraş pitoresc al cowboy-lor, cu festivaluri, lupte rodeo,
Parcul Naţional Istoric L. Johnson (la 24 km). Alte centre turistice: Oklahoma City,
Omaha (Nebraska), Wichita (Kansas), Lousville (Kentuky) etc.
În partea de sud predomină peisaje agricole cu plantaţii de bumbac, trestie de
zahăr, s-au născut culturi muzicale originale ca jazz-ului (New Orleans), blues-ul
(Memphis), muzica country (Nashville), iar istoria a lăsat vestigii şi monumente de
arhitectură valoroase. Câmpia Mississippi cuprinde bazinul inferior al marelui fluviu
(6.420 km lungime) şi delta acestuia la Golful Mexic. Se concentrează mari centre
economice şi turistice deţinătoare a numeroase monumente istorice şi clădiri de epocă,
vestigii ale vieţii coloniale. Amintim pe cele mai reprezentative: Atlanta (fondat în
1837), capitala statului Georgia, staţia terminus a căii ferate Atlantic (Baltimore) –
Western (1837), monumente de arhitectură ca Piaţa Western Peachtree, Capitoliu, şi
302
clădiri de epocă (1864), Parcul Luther King, parcuri, muzee etc.); Nashville (1779),
capitala statului Tennessee, oraşul muzicii country, clădiri somptuase de epocă,
Pantheonul, Capitoliul, Universitatea Fish (1866), Hermitage (1819), numeroase muzee,
parcuri (Cheekwood – parc forestier tropical), grădini, biserici, studiouri radio şi muzică.
Memphis (1819), oraşul muzicii blues, al plantaţiilor de bumbac, al trestiei de
zahăr şi al primului hotel Holiday Inn – 1952; numeroase monumente istorice şi de artă:
Piramide (1991, 32 etaje), muzee, vila Elvis Presley – Graceland (muzeu memorial),
parcuri; St. Louis (1764), mare centru comercial şi turistic, monumente de arhitectură de
mare valoare turistică: Gateway (Arcul Porţii) cu muzeu, centru de vizitare, statuia
Th. Jefferson; sculptura „Întâlnirea Apelor” din Aloe Plaza, la confluenţa Missouri cu
fluviul Mississippi; Muzeul Naţional Jefferson; City Hall, Clădirea Metropolitană, Staţia
CF Centrală /1894); Palatul Chatillon de Menil, Catedrale, muzee, parcuri, grădini.
New Orleans (oraşul jazz-ului, Louis Armstrong); oraş comercial, clădiri coloniale
şi arhitectură modernă; stadionul monumental „Superdomul Louisiana”; Lacul
Ponchirtraian cu unul dintre cele mai poduri din lume (38,3 km); Piaţa Jackson Square şi
Palatul – Muzeu Cabildo (1795), ce conservă istoria statului Louisiana; Bulevadul St.
Charles cu tramvaiul vechi; palate şi vile cu peluze spaniole, franceze, mexicane; Parcul
L. Armstrong; City Hall; Universitatea catolică; muzee (al jazz-ului, farmaciei). Houston
(1836), oraş industrial, al ştiinţei, culturii şi sportului, Centrul Spaţial L.B. Johnson,
Centrul de Congrese G.R. Brown, Centrul Civic Huston, Muzeul Spaţial şi Centrul de
Control Spaţial, Universitatea Rice. Se remarcă şi alte centre turistice, precum
Montgomery, Birmigham, Jackson, Raton Rouge, Little Rock, Beaumont şi alte
oraşe - staţiuni de pe litoralul Golfului Mexic: Pascagoula, Bilox, Port Sulphur,
Houma, New Iberia, Abeville, Galvestou, Freeport, San Antonio Bay etc.
9.3.3. America de Vest

America de Vest cuprinde vasta arie a Munţilor Stâncoşi şi Coasta Californiană de la
Oceanul Pacific până la îndepărtata Alaska. Condiţiile de relief şi climă au creat peisaje de
mare diversitate şi originalitate (polare, glaciare, alpine, vulcanice, deşertice, litorale,
coraligene etc.), la care se adaugă marile fluvii ce îşi taie defilee spectaculoase şi cascade,
lacurile de mare pitoresc şi parcurile naţionale cu valoare peisagistică, ştiinţifică şi turistică.
9.3.3.1. Munţii Stâncoşi

Munţii Stâncoşi se desfăşoară din nord - estul Canadei şi Alaska (6.194 m,
McKinley) până în America Centrală şi sunt alcătuiţi din lanţuri paralele ce închid
podişuri înalte sau largi depresiuni. Munţii Stâncoşi Canadieni sunt formaţi din
Munţii Stâncoşi propriu-zişi şi Munţii Cordiliera Pacifică (Munţii Coastelor, 4.042 m),
care închid podişurile înalte Yukon, Columbiei Britanice, MacKenzie şi Fraser. Se mai
întâlnesc culoare şi depresiuni tectonice, văi cu defilee impresionante, zăpezi permanente
şi gheţari de circ şi de vale, relief glaciar divers, păduri de conifere (bradul Douglas,
cedru roşu şi thuya – de peste 100 m înălţime), deşerturi cu cactuşi (pe podişurile aride)
etc. ce dau atracţia turistică deosebită a Columbiei Britanice şi Albertei de Vest.
Ţărmul Pacific montan este însoţit de numeroase insule morenice spectaculoase
(arhipeleagul Regina Charlotte şi Vancouver), golfuri, fiorduri şi peninsule cu o vegetaţie
303
şi peisaj de tip oceanic, umed şi cald. Sunt numeroase parcuri naţionale şi provinciale,
între cele mai importante amintim: Glacier National Park (140.000 ha, cu 100 gheţari la
peste 3.500 m, cascade, culoare de avalanşe, păduri de thuya de Pacific, spre ocean);
Yoho Pational Park (130.000 ha), Revelstoke Mount National Park; Kootenay
National Park (14.000 ha, parţial în Alberta), Jasper National Park în Alberta,
(gheţari, zăpezi permanente, izvoare termale), Banff National Park în Alberta (550.000
ha fondat în 1885, cu pitorescul gheţar suspendat Louise şi staţiunea termală Banff),
Pacific Rim National Park pe insula Vancouver, cu plaje pitoreşti, fiorduri, morse.
Centre turistice: Victoria oraş - staţiune balneoclimaterică, capitala statului British
Columbia; Vancouver, centru economic şi turistic pe continent, în strâmtoarea
omonimă, cu clădiri de epocă, blocuri moderne, poduri suspendate, lanţ de fiorduri
spectaculoase, parcuri şi grădini, parc cu toltemuri indiene; terminalul autostrăzii şi
magistralei feroviare transcanadiane. Whitehorse, capitala statului Yukon. Munţii
Stâncoşi Americani (4.418 m în vârful Withney) cuprind cordilierele montane
longitudinale care închid podişurile înalte (1.500 – 3.000 m, Nevada, Utah, Arizona) şi se
înscriu cu peisaje dintre cele mai variate şi pitoreşti.
Astfel, în partea central-nordică predomină parcurile naţionale, în sectorul central-
sudic se impune peisajul arid deşertic şi de dune sau stâncos, dar şi canioanele, re-
zervaţiile indienilor şi vestigiile arheologice, iar spre vestul munţilor, peisajele deşertice
(Death Valley) alternează cu cele tropicale sau alpine, unde parcurile au, de asemenea, o
largă dezvoltare. Numeroase sunt şi centrele turistice, unele cu arhitectură de epocă
(Santa Fe, Salt Lake City) sau modernă (Las Vegas, Denver).
Între resursele turistice se impun parcurile şi rezervaţiile naţionale, între care amin-
tim pe cele mai importante: Yellowstone National Park: cuprinde o parte din statele
Wyoming, Montana şi Idaho şi este primul parc din lume (1872); pe circa 8.993 kmp
prezintă o natură montană variată: vulcanică, presărată cu conuri, cratere şi gheizere,
alpină, izvoare, lacuri, păduri de pin şi sequoia, păduri fosilizate, canioane grandioase,
cascade, faună bogată: urs brun şi grizzly, cerb, căprior, elan etc. Se remarcă atracţiile:
Grand Canyon Yellowstone, Mud Vulcano, Dragon Mouth, Falia Gibbons (47 m) şi
Falia de Jos (94 m), Cascadele Turn (40 m) şi Virginia, Lacul Yellowstone (360 km, la
2.357 m alt), gheizerele din cele trei bazine terasate; hoteluri (6) şi campinguri (12).
Sporturi de iarnă: Alta Grand Targhee Resort, Old Faithful Village; Grand Teton
National Park: creat în 1929 în statele Wyoming şi Idaho are 1.280 kmp şi prezintă
peisaje montane pitoreşti, alpine (4.197 m), văi cu cascade şi lacuri glaciare (Valea
Jackson Hale cu râul Snake River, animale diverse (cerb, elan, bizon); în apropiere
oraşele: Cody (întemeiat în 1901, de vestitul vânător de bizoni Buffalo Bill; Centrul
Istoric Buffalo Bill, Muzeul Buffalo Bill, Muzeul Indianului, Muzeul Vestului de altă
dată; Jackson şi staţiunea Teton Willage; Arches National Park o arie montană cu
structuri geologice care dau peisaje de mare pitoresc, cu roci divers colorate; lacuri, râuri
cu cascade, Parc Avenue – un culoar de roci, Three Gossips – stână bizare, Balanced
Rock (stânca balansoar); Grand Canyon National Park, inaugurat în 1919 în statul
Arizona, are 4.856 kmp, iar canionul măsoară 445 km, 2.133 m adâncime maximă şi 90 m
lăţime; prezintă mai multe sectoare de mare frumuseţe: Canionul de Sus (South Rim),
Canionul de Nord (North Rim), East Rim Arive şi canionul propriu-zis cu Grand Canyon
Village. Este abordabil de pe maluri, pe fundul canionului sau cu avionul şi elicopterul;
304
Yosemite National Park creat în 1890 pe 3.082 kmp în California (Munţii Sierra
Nevada) cu văi glaciare, cascade, specii de animale diverse (cerb, urs, coyot, antilopa de
munte) şi obiective ca: Glacier Point – stânci bizare, cascadele Yosemite Falls (739 m),
Ribbon Falls (492 m), Nevada Falls, Great Sequoia Stands cu Pădurea Mariopsa
(arborele Sequoia Geant, 2700 ani, 64 m înălţime, 11 m diametru), Tuolumne Meadows
– sat de vacanţă; Sequoia National Park fondat în 1890 în Munţii Sequoia din
California, are 3.370 kmp şi protejează imense păduri de Sequoia, canioane, lacuri
montane, glaciare şi cultura indiană „Cherokee”. Obiective turistice: Munţii Whitney,
Peştera Cristal, Muntele Grant Grove cu uriaşe exemplare de sequoia, 90 m înălţime, 30 m
diametru (60 cm coaja), King Canyon, Moro Rock (monolit de granit), Cedar Grove – sat
de vacanţă; Death Valley National Monument în Marele Bazin, la poalele Sierrei
Nevada, cu 8.090 kmp şi o valoare peisagistică, faunistică, dar mai ales memorialistică;
în deşertul Văii Morţii şi-au găsit sfârşitul mulţi imigranţi spre California. Atracţii
turistice: Dant’s View, cu un peisaj stâncos selenar; Devil’s Golf Course, cu o vastă
platformă de crustă de sare (50 cm); Sand Dunes – enorme dune de nisip; Canyonul Tithus,
Ubehebe Center - un crater vulcanic; Scotty’s Castle - o clădire de epocă folosită la filmări;
Rhyolite – aşezare rusească din 1904, azi oraş –muzeu; Wind Cave National Park în
Dakota de Sud, cuprinde Mount Rushmore (2.207 m) şi Colinele Negre (Black Hills) şi are
ca obiective turistice: Badlands N.R. cu „canioane” spectaculoase, tăiate în argile şi
nisipuri multicolore (aşa-numitele „pământuri rele”); Colinele Negre cu peisaje pitoreşti
şi ape minerale; Memorialul Crazy Horse, o statuie a şefului tribului Oglala Siouk;
Memorialul Naţional Mount Rushmore cu sculpturile în granit (de 20 –50 m fiecare): ale
preşedinţilor S.U.A.: Washington, Jefferson, Lincoln şi Roosevelt; peştera Wind Cave;
Centrul turistic Rapid City; Navajoland N.P. fondat în 1888 şi cuprinde părţi din statele
Arizona, New Mexico şi Utah pe circa 65.000 kmp cu peisaje deşertice, platouri înalte
locuite de triburile Pueblos; lacul Lake Powell şi podul natural „Rainbow Bridge” de
186 m înălţime; Canyon Chelly; Canyon Dechelly National Monument cu vestigii
indiene şi coloniale din secolul XV-XVI; Hopi Mesas, sat cu populaţie indiană hopi;
Monument Valley cu peisaje filmate deseori; Monumentul Naţional Navajo (trib indian);
Rezervaţia Navajo; fortăreaţa Navajo (1864). Parcul protejează şi cultura indienilor hopi
şi navayo, decimaţi după secolul al XV-lea; în 1990 mai existau circa 145.000 de indieni
în 285 de rezervaţii din 30 de sate; Mesa Verde N.R. în statul Colorado, beneficiază de
peisaje de mare frumuseţe şi conservă vestigiile triburilor indiene: aşezări cu case şi străzi în
stilul populaţiei Anasazi; în apropiere PN Ruinele Aztece şi PN Istoric de Cultură Chaco.
Desigur sunt şi alte parcuri sau rezervaţii naţionale, pe care le amintim ca atracţii
turistice valoroase: Glacier N.P., Watterton Lakes N.P., North Cascades N.P.
(în nordul munţilor); Great Salt Lake şi Great Salt Lake Desert (Utah), Glen Canyon
N.R., Rocky Mountains N.R. în partea centrală şi Lake Mead N.R., Joshua Tree N. M.
în California şi Organ Pipe Cactus N.M. în Arizona, în sud-vestul Munţilor Stâncoşi.
În aria montană se află răspândită şi unele centre şi staţiuni turistice de mare interes
pentru turism şi anume: Denver capitala statului Colorado, 1858, cu clădiri de epocă,
arhitectură modernă, muzee, grădini, centrul de Artă Denver, Capitoliu State (76 m
înălţime); în apropiere: staţiunile montane Aspen Mountain, Tellurida şi parcurile
Nearly, Colorado, Munţii Evans. Salt Lake City, capitala statului Utah, fondat de
mormoni în 1847 la poalele Muntelui Wasatch Range (3.000 m) şi lângă Great Salt Lake.
305
Obiective turistice: Capitoliu, catedrala Madeleine (1909), Templul Mormon (1893),
Fortul Douglas (1862), Piaţa Temple, Sala de Congrese, Muzeul Memorial Pioneer.
Staţiune olimpică de iarnă.
Albuquerque, fondat în 1706 pe Rio Grande în New Mexico, îmbină arhitectura
modernă cu clădirile şi străzile de epocă; Universitatea New Mexico, Biserica San Felip,
centrul Cultural al Indienilor Pueblo, Muzeul Naţional Atomic (Programul Nuclear
Manhattan), centrul Naţional Rio Grande; în apropiere: Grande Valley, un deşert cu dune
albe; Canionul Rio Grande; Mescalezo – capitala triburilor apaşe; Valley of Fires – un
deşert cenuşiu – gri din lavă vulcanică, localităţi istorice: Ruidoso, Lincoln,
Fort Summar, Clouderoft – staţiune montană hivernală. Santa Fe, fondat în 1609,
capitala statului New Mexico, oraş al indienilor, cu vestigii de epocă, biserici, muzee, şi
alte monumente: Clădirea La Fonda (1870), Opera Santa Fe, Capitoliul, Palatul
Guvernatorului: în apropiere: Canionul Frijoles, Monumentul Naţional Bandelier (un
etnograf care a studiat zona). Las Vegas oraş al cazinourilor şi marilor hoteluri, fondat în
1855 în Deşertul Nevada, renumit centru turistic al divertismentului şi jocurilor de noroc;
pe lângă hoteluri (M.G.M. Grand Hotel are 5.009 camere, iar Cazinoul 16.000 mp) şi
cazinouri, oraşul beneficiază de peisaje pitoreşti, muzee, centre comerciale, centre de
agrement, cinematografe, clădiri monumentale: Centrul de Congrese, Clădirea hotelului –
cazino Circus, Fortul Vechi al Mormonilor (1855). Phoenix, fondat în 1864, capitala
Arizonei, centru turistic important cu hoteluri (25.000 camere), terenuri de sport, case
coloniale spaniole şi clădiri moderne, muzee, cazinouri, centre comerciale, monumente,
capitoliul, Campusul Universitar, biserici şi catedrale. Tucson, oraş fondat în 1775 în
deşertul Arizona, în inima populaţiei indiene şi în calea drumurilor spre California. Are o
arhitectură colonială, cu clădiri de epocă, la care se alătură cele moderne. Se remarcă:
Muzeul Arizona Sonova Deşert, Universitatea şi Campusul Mohe, biserici, muzee. În
apropiere: P.N. de cactuşi – Saguaro.
9.3.3.2. Coasta Pacifică

Coasta Pacifică se desfăşoară de-a lungul oceanului de la graniţa S.U.A. cu Canada
în nord şi până în Mexic, spre sud, distingându-se două areale turistice.
Coasta Californiană este dominată la est de Cordiliera Sierra Nevada (4.421 m în
Withney), cu un peisaj alpin şi de pădure montană tropicală sau deşertic, în partea
centrală (Mojave Desert), cu parcuri şi rezervaţii naţionale, asupra cărora am făcut
referire. Cuprinde un relief variat, cu peisaje pitoreşti subtropicale şi montane:
Depresiunea Sacramento, la poalele Sierrei Nevada, cu o câmpie fertilă drenată de râul
omonim şi afluentul său San Joaquin, patria citricelor şi a viţei de vie. Oraşul
Sacramento, capitală a Californiei, loc de pornire spre El Dorado din Sierra Nevada între
1840-1849, cu cartiere-muzeu ale căutătorilor de aur. Sunt reprezentative: Clădirea
Administrativă, Parcul Naţional Istoric Sutter’s Fort, Centrul Istoric Vechi, Muzeul
Naţional al Căilor Ferate cu clădirea Hastings – staţie terminus a celebrei căi ferate
transcontinentale Pony Express (3.145 km), construită în 1860-1861 între oraşul
St. Joseph (Missouri) şi Sacramento; Munţii Coastelor (2.744 m), cu peisaje montane
atrăgătoare şi care trec spre ocean în Câmpia litorală, mai bine dezvoltată către
Los Angeles; în sud, Riviera pacifică între San Francisco şi graniţa cu Mexicul se înscrie
306
cu peisaje spectaculoase, cu păduri de pin şi sequoia, plaje însorite, golfuri şi faleze
stâncoase, insule de mare pitoresc, centre şi staţiuni turistice luxoase, legate printr-un tren
modern din sticlă (Lumina Zilei) până la Los Angeles şi autostrada „101”, care
înlocuieşte vechiul drum al piraţilor şi căutătorilor de aur.
San Francisco, fondat în 1776 de călugării franciscani în golful omonim, este un
mare centru economic, turistic, cultural şi universitar. Se impune prin: faimosul pod
„Golden Gate” (1937 - 1939, 227 m înălţime), „rişca motorizată”, tramvaiul cu cabluri
(1773), cartierele de emigranţi cu clădirile şi gastronomia specifice (asiatici, europeni,
mexicani), Embarcadero Center, City Hall, Transamerica Pyramid (48 etaje), Palatul
Californiei, 20 de muzee, grădini, parcuri, numeroase zgârie-nori, plajele celebre
Baker Beach, China Beach, Ocean Beach.
Faimoase sunt şi Universităţile cu campusurile lor din Golful San Francisco:
Stanford (1891) în Polo Alto şi Berkeley (1868), în sud. În apropiere; falia
San Francisco, epicentru a numeroase cutremure; insulele Alcatraz cu celebra
închisoare, azi muzeu şi Îngerilor. În continuare, spre sud pe coasta pacifică, se întâlnesc
renumitele staţiuni de litoral cu plaje şi dotări de avengură: Monterey, oraş-staţiune cu
monumente istorice (Clădirea Guvernului Spaniol din 1846, an când California şi-a
câştigat independenţa, Clădirea vămii, 1827, capela Regală, 1770), plaje pitoreşti.
Carouel oraş – staţiune pentru artişti, plaje şi peisaje pitoreşti, acvarium. San Simeon
Hearst cu palatele miliardului N.R. Hearst; Santa Barbara oraş – staţiune pitorească,
monumente istorice (clădiri, Piaţa de la Guera cu monumentul El Pasco, 1827); Chanel
Island N.P., un grup de cinci insule cu peisaje pitoreşti, plaje, floră şi faună marină
(Anacapa, San Miguel, Santa Barbara, Santa Cruz, Santa Roza); Malibu staţiunea
celebră a magnaţilor şi actorilor cinematografiei; alte staţiuni renumite: Santa Monica,
Pacific, Palisades, Hutington Beach, San Juan Capistrano, Oceanside – Carlsbad,
La Jolbas. Los Angeles fondat în 1781, azi o uriaşă metropolă ce înglobează staţiuni-
oraşe în arealul de 145 km lungime şi 30 km lăţime. Oraşul miliardarilor (Century City),
al cinematografiei (Belair şi Beverly Hills), al Disneylandului, al faimoaselor restaurante
(Sunset Boulevard), al zgârie-norilor (Bunkei-Hill, Arco Plaza), al arenelor uriaşe
(Memorial Coliseum, 102.000 locuri), al sălilor de concert (Music Center), al fru-
moaselor cartiere (China Town, Little Tokyo, Koreatown etc.), al marilor bulevarde
(Sepulveda Boulevard), al artelor (35 de muzee, zeci de galerii, sute de teatre), al
ştiinţelor (5 universităţi, zeci de laureaţi ai Premiului Nobel), al plajelor însorite şi luxoase
(Laguna Beach, Santa Monica, Long Beach, Manhattan Beach, Sunset Beach). Oraşul
Los Angeles se remarcă şi prin alte atracţii turistice. Amintim câteva: City Hall (138 m),
Hollywood Sign, Clădirea Station (gara din 1930 - 1932), Universitatea California –
Los Angeles (1919) cu un campus uriaş (166 ha), Templul Mormon (78 m, 8 ha),
biserici, Muzeul de Artă Contemporană, Parcul Memorial Hollywood etc. Remarcăm de
asemenea: Hollywood, centrul cinematografiei (1910) şi cartierelor luxoase ale starurilor
şi miliardarilor (Belair şi Beverly Hills), Disneyland, celebrul parc de divertisment
(la 38 km), Venice (38 km) cu festivalul „Musele Beach” etc. În apropiere: Pasadena,
centru ştiinţific şi universitar; Josuha Tree N.M.; River Side, capitala imperiului
telefoniei Orange, Palm Spring oraşul miliardarilor (în deşert); Desert Center, oraş în
deşert cu un muzeu al deşertului; staţiuni de iarnă: Big Bear Lake (180 km E), Mount
Baldy (82 km E), Snow Valley (122 km NE). San Diego format în 1769 într-un golf
307
pitoresc; oraş –port, centru economic şi turistic cu numeroase obiective: Central Istoric
Old Town şi San Diego de Alcala, Parcul şi Palatul Prezidenţial, Cartierul Gaslamp (de
elită), Parcul Tropical Balboa, insula Coronado cu hotelul omonim (secolul al XIX-lea),
Universitatea, biserici, temple, monumente istorice, teatre. În apropiere: Observatorul
astronomic Palomar Mount (1.871 m); Salton See, lac vulcanic sărat; Tihuana, oraş la
graniţa cu Mexic.
Litoralul de Nord-Vest între San Francisco şi Golful Alaska se remarcă prin
peisaje variate şi pitoreşti, cu plaje, faleze, fiorduri, lacuri, râuri cu cascade, parcuri
naţionale etc. Pe litoralul S.U.A. se remarcă unele centre turistice, dar mai ales atracţii
naturale. Portland, oraş fondat în 1842, la poalele Munţilor Hood (3.424 m), important
port, centru comercial şi turistic. Monumente de arhitectură şi istorice: Civic Auditorium
(sală de concerte), Grotto (sanctuarul mamelor sacrificate), Clădirea Bybee – Howall,
biserici, muzee (de artă, de ştiinţă şi industrie). În împrejurimi: canionul fluviului
Columbia (cascada Multinomah Falls, 189 m, defileul Feather River, lacul Tule
(rezervaţie ornitologică), Point Crown N.P., Fort Vancouver N.M.); staţiuni montane:
Hood Meadow, Summit Ski Area. Seattle, fondat în 1851, pe un litoral spectaculos cu
Munţii piramidali Rainer, 4.392 m, golfuri, fiorduri, cascade. Oraş turistic cu
monumentul de artă Centru Seattle (184 m) – centru cultural şi comercial, Piaţa Pier 59,
Acvarium, muzee (de Artă, de ştiinţe – Burke, Aerian), Universitatea Washington,
Campus universitar cu Galeriile de Artă Henry şi Biblioteca Henry Suzzallo, parcuri etc.
În apropiere: P.N. Mount Rainer, P.N. Olimpic şi PN. Cascadele Nordice. Coasta
canadiană este tratată la capitolul 3.1.
9.3.3.3. Alaska
Alaska cuprinde litoralul nordic al SUA şi Peninsula omonimă, cu relief montan şi
de podiş înalt, cu climă rece, vegetaţie de pădure sau săracă de tundră. În Alaska nordică
predomină munţii şi câmpia litorală artică, şlefuită de gheţari, cu un climat polar (-500 C
iarna), locuită de eschimoşi. Se impun ca atracţii turistice parcurile şi rezervaţiile
naţionale Gates Of The Arctic cu Kobuk Valley N.R. (dune de nisip, depozite glaciare)
şi Noatak N.R. (faună specifică: caribu, urşi grizzli), Bering Land Bridge N.R. şi mici
localităţi cu amenajări turistice reduse. Alaska Centrală, predominant montană se înscrie
cu rezervaţiile Yukon Flats N.R. Yukon Charly N.R., precum şi cu centrul turistic
Fairbanks cu aeroport, hoteluri, restaurante, muzeu, Universitate. Alaska Oceanică
cuprinde munţii cu peisaje pitoreşti, peninsule şi arhipeleaguri cu peisaje deosebite,
fiorduri, golfuri, lacuri. Se remarcă multe parcuri naţionale: Denali NP (24.280 kmp) cu
peisaje montane, alpine, glaciare (Munţii Mc Kinley, 6196 m), faună (elan, caribu, urs
grizzli, păsări); are Centru de Informare şi Studii, hoteluri, restaurante, parcări; Katmai
N.P. (16.600 kmp) cu peisaje montane vulcanice, vestigii istorice, somon; Tongas N.P.
(69.000 kmp) cu peisaje glaciare, fiorduri, insule pitoreşti; Wrangell St. Elias (39.270 kmp)
cu munţi şi gheţari; Glacier Bay N.P. peisaj montan şi insular, cu fiorduri şi gheţari;
Lake Clark N.P. etc. Localităţi turistice: Anchorage fondat în 1915 cu Centrul de
Reuniuni W.A. Egan, Clădirea Oscar Anderson, Muzeul de Artă şi Istorie, Universitate,
clădiri de epocă; Juneau la poalele Munţilor omonimi, cu peisaje pitoreşti, monumente şi
muzee: Capitoliu, Casa Guvernatorului, Biserica Sf. Nicolae, Muzeul de Stat Alaska;
capitala statului Alaska.
308
9.3.3.4. Insulele Hawaii
Insulele Hawaii, un arhipeleag vulcanic (vulcanii activi Mauna Kea şi Mauna Loa
4.170 m) cu climat subtropical – oceanic, floră şi faună endemice, plaje şi peisaje de un
farmec deosebit (insulele Hawaii şi Kauai), faimoasa rezervaţie marină Haleakala din
insula Maui, templele polineziene din insula Molokai etc.
Reprezintă o destinaţie turistică exotică de prim rang cu celebrele plaje: Waikiki
Beach, Honolulu Beach, Lanikai Beach, Sunset Beach, Makaha, Yokohama Bay;
parcuri: Ala Moana Park, Grădina Botanică, Haicu Garden, o junglă tropicală, Parcul
Memorial Valea Templelor, Waimea Falls Park, în junglă. Alte atracţii: Centrul
cultural Polynesian – şapte sate polynesiene cu tradiţii etnofolclorice; vulcanii Mauna
Loa cu zăpezi şi Mauna Kea cu Observatorul Astronomic, vulcanul Diamond Head,
Vulcanoes National Park cu Muzeul Vulcanologic. Centre turistice: Honolulu;
Capitoliu, Palatul Regal, Piaţa Washington, Muzeul submarin al Pacificului, centrul mari-
tim Hawaii, Mausoleul Regal: Pearl Harbour cu baza militară americană; Lanai City,
Hilo etc.
9.3.4. Mexic
Mexic se înscrie cu peisaje variate: montane, de podiş, vulcanice, de litoral cu plaje
şi golfuri, iar vestigiile vechilor civilizaţii: olmecă (1250 î.Hr.), teotihuacană, toltecă
(600 î.Hr. – 1168), mayaşă (Yucatan), aztecă (Podişul Mexican), şi apoi, spaniolă, alături
de folclorul, muzică şi tradiţiile populare întregesc şi amplifică zestrea turistică mexicană.
Platoul central mexican ocupă partea central – sudică a Mexicului încadrat de
Sierrele Madre Occidental şi Madre Oriental, prelungiri ale Munţilor Stâncoşi din nordul
Americii iar, la sud, de Sierra Vulcanica Transversal. Are un peisaj arid, deşertic, înviorat
de canioane şi cascade, o vegetaţie arbustivă, sărăcăcioasă, cu specii de agave (140) şi
cactuşi (100) mai ales în Deşertul Sonora. În partea de sud a platoului înalt, peisajul se
schimbă, devine montan cu vegetaţie subtropicală, luxuriantă, aici fiind vatra vechilor
aşezări aztece. Aici se află renumite centre aztece: Tenochtitlan cu renumite temple,
palate, pieţe, străzi, faimoasa Piatră a Calendarului de 27 tone, Marea Piramidă; oraşul –
capitală aztecă aşezat la 2.277 m, într-o depresiune înconjurată de munţii vulcanici cu
zăpezi veşnice pe piscurile înalte, a fost distrus de Cortez în 1521, pe locul său construind
Ciudad de Mexico. Teotihuacan pe Valea Mexicului, mare metropolă religioasă lângă
Mexic, marchează „epoca de aur” a aztecilor; este considerat „Cetatea zeilor” şi este unul
dintre cele mai importante oraşe arheologice din lume: Piramida Soarelui (65 m),
Piramida Lunii (45 m), piramidele Cuicuileo şi Tlolpan, Turnul Sfinţilor de 15 etaje,
Şarpele cu pene din Templul lui Quetzalcoall; Ciudad de Mexico, oraş – capitală aşezat
într-o mare depresiune la poalele unor munţi vulcanici din Sierra Transversal, cu peisaje
spectaculoase. Obiective: vestigiile vechii cetăţi aztece; palate şi castele: Palatul Naţional
cu „clopotul Libertăţii” şi Castelul Chapultepec (XIV), Academia San Carlos,
Universitatea (XVI) şi Biblioteca Universitară, Catedrala Metropolitană cu Domul
Catedralei, Teatrul Naţional, Parcul Central Alameda; mari bulevarde şi pieţe centrale cu
magnifice monumente: Cristoor Columb şi Cuahantemac etc.
În apropiere: San Angel; Toluca (Tollan) (2.400 m alt) cu „coloşii din Toluka”
Actapan cu mânăstiri, biserici şi temple; Pueblo, fondat în 1531 cu edificii în stil baroc,
309
catedrale somptuase şi Morelia (Valladolid în 1541), centre turistice cu vestigii ale
civilizaţiei toltecă. Alte centre turistice: San Jose Purura, staţiune termală la 1.440 m
alt.; Patzcurao, oraş la 2.300 m alt., leagăn al indienilor tarascani, cu artizanat şi folclor,
biserici şi mânăstiri; Xochimilco, staţiune-grădină plutitoare pe un lac, pe locul triburilor
Chichimic, mânăstire (secolul al X-lea); Amecameca, la poalele vulcanilor; San Luis
Potosi la 1.800 m alt., centru economic şi turistic; Queretaro, centru istoric, biserici, clădiri
medievale; Uruapau cu sculpturi din lemn de cedru; Cuernavaca, vechea capitală a
triburilor Cuaunahuac cu vestigii arheologice, clădiri de epocă, edificii moderne, palatul
Cortez, biserica şi catedrala – bijuterii arhitectonice, grădina Borda (XVIII).
Sierra Madre Occidentală, cordilieră montană (3.420 m) cu podişuri înalte
închise de munţi, lasă loc spre Oceanul Pacific unei câmpii litorale, cu plaje, golfuri şi
faleze pitoreşti. În aria montană se află numeroase centre turistice cu vestigii arheologice,
palate, muzee, biserici şi catedrale: Hermosilio capitala statului Sonora; Guadalajara, fondat
în 1530, oraş – staţiune de litoral; Aquascalientes, oraş-staţiune termală; Colima la poalele
Munţilor Colima (4.265 m), oraş – staţiune termală; Lacul Chapala cu multe staţiuni pe
maluri; Aqua Caliente (40˚ C) la poalele Muntelui San Juan; Leon (artizanat din piele);
Zacatecas; Camargo, San Blas, Santa Maria – staţiuni termale; Victoria de Durango,
Nayrit etc. În câmpia litorală şi pe litoral se află renumite staţiuni şi oraşe: Los Angeles de
Tenacatica. Los Conchios, Punta Rosana; Guaymas şi Playa de Cortes.
Sierra Madre Orientală (4.056 m) – un sistem de lanţuri longitudinale separate
de văi, defilee şi podişuri cu peisaje aride în nord şi tropical umede către sud, care
coboară printr-o câmpie litorală (circa 100 km lăţime) spre Golful Mexic. Centre turis-
tice: Monterrey, centru economic şi turistic; Tampico oraş – staţiune; Roza Rico,
Veracruz, la Venta (vestigiile culturii olmece) şi alte staţiuni de litoral: Laguna
Morales, Ciudad Madera, Naranyos, Rodriguez Cano etc.
Sierra Transversală şi Istmul Tehuantepec este o arie montană şi de câmpie
litorală (mai dezvoltată spre Golful Mexic) cu un peisaj extrem de variat şi spectaculos.
Pe un soclu montan de circa 2.000 m alt. au apărut sistemele vulcanice de peste 5.000 m,
cu zăpezi eterne pe piscurile înalte şi peisaje pitoreşti şi care domină oraşul Ciudad de
Mexico şi arealul limitrof: Pico de Orizaba (5.777 m), Popotepetl (5.452 m), Toluca,
Colima etc. majoritatea vulcanilor sunt activi. În arealul montan se detaşează oraşul
Oaxaca de Juares cu autostrada „Panamericană” Alasca – Ţara de Foc”, iar pe Coasta
Pacifică: Acapulco de Juarez renumit oraş – staţiune maritimă, Zihuatanejo, staţiune –
paradis, Saliha Cruz; pe litoralul golfului: staţiunea Cancun, Coatzacoalcos,
San André, Tuxtla, Puerta Angel etc.
Peninsula Yukatan, un vast platou calcaros şi arid, este leagănul civilizaţiei
mayaşe, ale cărei vestigii se regăsesc în arealul oraşului Merida, reconstituit de spanioli
în 1542. În Yucatan se găsesc ariile arheologice Chichen – Itza cu Templul luptătorilor
şi grupul celor 1000 de coloane, Templul lui Kukulkan, Sabna cu Arcul mayaş; Tulum;
Quintana Roo cu Templul Inscripţiilor; Maya – Patenque; Insula Cazumel.
Peninsula California despărţită de Golful omonim, este străbătută de Munţii
Sierra San Pedro Martir (3.390 m alt.) cu peisaje aride, vulcanice, cu oaze (smochini,
cactuşi, palmieri) iar pe ţărm, plaje nisipoase, stâncoase, faleze şi golfuri. Localităţi
turistice: Mexicali şi Tihuana (mexicană); Ensenada cu frumoase plaje; San Felipe şi
310
Santa Rosalia cu insule pitoreşti; La Paz – centru pescuitorilor de perle şi multe
localităţi marine cu plaje spre Oceanul Pacific sau Golful Californian.
9.4. America Centrală
America Centrală prezintă un interes turistic deosebit prin peisajul spectaculos
montan şi vulcanic, plaje cu nisip fin şi bine amenajate, insule pitoreşti, vegetaţie luxuriantă,
faună bogată şi vestigii istorice şi tradiţii etnofolclorice de mare valoare pentru turism.
9.4.1. America Centrală Istmică

America Centrală Istmică cuprinde partea continentală a regiunii cu catene
montane, conuri vulcanice, podişuri, depresiuni şi culoare de văi, fâşii de litoral, asociaţii
vegetale tropicale şi subtropicale, ale căror valori peisagistice se alătură vestigiilor
mayaşe sau spaniole şi a altor tradiţii specifice statelor de aici.
Guatemala dispune de un potenţial turistic remarcabil datorită cadrului natural
pitoresc şi culturii mayaşe a căror vestigii se găsesc alături de edificiile şi monumentele
spaniole în localităţile Quatzaltenango, Totonicapan, Santa Cruz, Del Quiche etc.
Oraşul Tikal cu zecile de temple – piramide, palate, muzee era un centru politico-
administrativ pentru civilizaţia Maya, azi este declarat patrimoniu mondial ca şi loca-
litatea Uaxatan din Jungla Peten. Guatemala, oraş – capitală fondat în 1775 la 1.500 m
alt. are ca obiective: Piaţa Mayor cu Palatul Naţional, Catedrala Metropolitană, Centrul
Civic, Piaţa Centrală, muzee: Poporului Wuh (Maya), al costumelor Indiene (Ixchel),
Naţional de Arheologie şi Etnologie, Naţional de Artă Modernă.
Belize are peisaje tropicale montane (Maya Mountains) şi de litoral, cu valori
mayaşe şi spaniole. Centre turistice: Belmopan, capitala statului; Belize City;
San Ignacio; Xunantunich (centru arheologic); Templul Caracol; Parcuri naţionale.
Honduras etalează peisaje vulcanice, de litoral şi insule pitoreşti, monumente de
artă, biserici, muzee în oraşul – capitală Tegucigalpa fondat în 1578; alte vestigii
spaniole şi mayaşe (Templul „Copan”). Oraşe – staţiunii pe litoral.
El Salvador are peisaje vulcanice pitoreşti (Izaleco, Parcul Naţional Cerul Verde şi
Parcul Naţional Monte Cristo Cloud Forest – El Trifivio – Pădurea de Nori), ruinele
mayaşe vestite în regiune de la Tuxmal şi Joya de Cereni, piramidele de la Taxumal şi
sculpturile gigantice de la Chalehuapa; centre turistice San Salvador, fondat în 1525 pe
Valea Hanacas, cu monumente istorice, edificii de artă, catedrală, teatre, muzee etc.
Cojutepeque, San Sebastian etc. Staţiuni de litoral: Costa de Sol, La Costa de
Balsamo; Parcuri naţionale.
Nicaragua are un relief montan vulcanic şi câmpii litorale cu plaje întinse, bine
amenajate şi faleze pitoreşti; cultura ameridiană a fost distrusă. Centre turistice: Managua
oraş capitală, fondată în 1811 pe malul lacului omonim într-un peisaj atractiv; cu
numeroase edificii de epocă şi moderne, palate, pieţe, muzee; în apropiere plaje şi parcuri
pitoreşti: Laguna de Tiscapa, Laguna de Asososca, El Tropiche, Laguna Apoyo. Alte
localităţi turistice: Leon (1524) cu catedrale, palate, clădiri de epocă, muzee; Granada
(1523) centru istoric, cultural şi turistic; Lacul Nicaragua cu oraşe şi staţiuni riverane
pentru agrement; Matagalpa, centru istoric.
311
Costa Rica, ţară muntoasă, vulcanică, cu podişuri ce trec treptat către câmpia
litorală cu plaje şi peisaje specifice tropicale, faună şi floră variate, parcuri şi rezervaţii.
Centre turistice: San Jose, oraş istoric fondat în 1737, la 1.150 m în Mesetta Centrală, cu
numeroase muzee, galerii de artă, edificii coloniale, edificii moderne, muzee; Sarchi;
Hereida cu fortăreaţa El Fortin, biserici, muzee, parcuri; parcuri naţionale: Vulcan Poas;
Braulio Carrilo; Volcan Irazu; Centru arheologic Guayabo; Rincon de la Vieja;
Santa Rosa. Oraşe – staţiuni: Limon, Parismina, Tortuguera (coasta caraibeeană),
Panita şi Golfita (coasta pacifică).
Panama dispune de peisaje pitoreşti, montane, vulcanice, de litoral şi insulare dar
şi atracţii culturale sau tehnice (Canalul Panama, 1904-1914). Centre turistice: Panama
City, oraş-capitală fondat în 1519 cu edificii culturale, palate, biserici, catedrale, muzee,
parcuri şi grădini. Alte atracţii: Grădina Botanică; Parcul Naţional Sobernia,
P.N. Metropolitan; plaje: Kobe, Veracruz, Chame, Farallon; oraşe: Colon, Isla
Grande, Portobelo.
9.4.2. America Centrală Insulară

America Centrală Insulară cuprinde insulele din Arhipeleagul Antilele Mari şi
Antilele Mici, insule muntoase, vulcanice sau calcaroase şi peisaje tropicale exotice, cu
plaje, golfuri şi faleze pitoreşti şi bine amenajate.
Se remarcă peisajele tropicale carstice, vulcanice, de recife, plajele frumos ame-
najate cu hoteluri de lux şi prin principalele centre turistice din Cuba (Havana, Soroa),
Jamaica (Kingston). R. Dominicană (Santa Domingo), Puerto Rico (San Juan) etc.
9.5. America Latină

America Latină are un relief variat de munţi (Cordiliera Andină cu
vf. Aconcagua 7.000 m) şi de podişuri înalte de 2.000 – 4.300 m (pune, messete,
altiplane), de câmpii şi litoral, cu peisaje dintre cele mai diferenţiate şi spectaculoase şi
anume: glaciare, polare, alpine şi montane, ecuatoriale şi tropicale, temperate, deşertice,
vulcanice, defilee, şi cascade, fluvii şi lacuri, parcuri şi rezervaţii.
Vestigiile civilizaţiilor precolumbiene, păstrate pe podişurile înalte sau pe văile
montane şi culturile spaniole şi portugheze, de mai târziu întregesc valorile turistice.
9.5.1. America Latină Andină
America Latină Andină cuprinde ţările care să suprapun, în parte Munţilor Anzi,
Câmpiei litorale pacifice şi bazinului superior Amazonian.
Columbia este o ţară cu faţadă oceanică şi caraibiană, cu munţi înalţi înzăpeziţi sau
acoperiţi de junglă, platouri înalte, câmpii întinse cu vegetaţie luxuriantă, fluvii cu defilee
şi cascade, păduri ecuatoriale, lacuri, plaje şi numeroase insule, vestigii istorice. Centre
turistice: Santa Fe de Bogota, la 2.630 m alt., oraş – capitală cu vestigiile culturale şi
istorie ale indienilor „chibchas”, cu muzee (Muzeul Naţional, al Băncii), biserici,
catedrale, temple, ziduri de cetăţi, palate. Medellin, Santa Maria (cel mai vechi oraş, la
1.525 m alt.); Parcuri Naţionale Arheologice: San Augustin, Sierra Nevada de Santa
Marta, Sierra Dendre; litoralul cu plaje şi staţii maritime şi oraşul Cartagene oraş
colonial – muzeu inclus în Patrimoniul UNESCO.
312
Ecuador, ţară andină cu ieşire la Oceanul Pacific, are un peisaj pitoresc montan şi
vulcanic (Munţii Chimborazo, 6.310 m, Cotopaxi) cu gheţari, câmpie cu păduri
ecuatoriale, parcuri naţionale: Cotopani şi Las Coyas, vestigii arheologice. Centre
istorice: Quito, oraş – capitală; oraşul vechi cu străzi înguste, clădiri de epocă; oraşul nou
cu clădiri moderne, palate, muzee, biserici (La „Campana”, San Francisco etc.). Pe
litoralul Pacific, oraşul Guayaquil este cel mai reprezentativ centru turistic alături de
staţiunile Playas şi Manta. Arhipelagul Galapagos, patrimoniul natural mondial, prin
fauna şi peisajele sale constituie o atracţie turistică de mare valoare.
Peru, ţară montană (Munţii Huascaran, 6.768 m), de podiş şi câmpie litorală,
prezintă interes turistic prin peisajele de mare spectaculozitate, fluviile cu defilee şi
cascade pitoreşti, lacuri (Titicaca, cel mai mare din regiune), civilizaţie incaşă. Se impun
ca atracţii turistice rezervaţiile arheologice: Machu - Picchu (Maciu – Piciu) cu Cetatea
Cuzco – capitala Imperiului Incaş; Majos Llojta; Cetatea Pissac cu satul indian Pissac
la intrarea în Valea Sacră a incaşilor; Cetatea Vilacabamba; Fortăreaţa Sacsahuaman
(fostă capitală incaşă); Cetatea Ollantaytambo cu un sat incaş în apropiere. Sunt de
asemenea numeroase parcuri naţionale ca: Cutervo, Huascaran, Cutibireni, Manu,
Tingo Maria etc. Centre turistice: Lima, oraş – capitală, Santa Maria, Santa Rosa etc.
Bolivia, „Acoperişul Americii de Sud” (6.770 m în Nevada Sajama), cu munţi şi
platouri înalte şi aride, podişuri joase şi câmpii cu ierburi de savană şi păduri tropicale,
faună bogată, tradiţii folclorice şi vestigii arheologice. Se evidenţiază ca atracţii turistice,
rezervaţiile arheologice: Lacul Titicaca, cu insulele plutituare din stuf şi pământ,
realizate prin tehnica tribului Uru; cetăţi incaşe: Tihuanaco; Acopana; Calasasaya cu
templul Soarelui; Charazani; Centre turistice : La Paz, oraş-capitală; Sucre, Tarija.
Deşertul „Salina – Uyani” – Pustiul de Sare, la 3.665 m alt.
Chile o ţară montană şi de podiş dispusă longitudinal de-a lungul Anzilor şi
Oceanului Pacific pe circa 4.180 km, cu peisaje variate montane, subtropicale, oceanice,
temperate, dar şi deşertice şi polare. Se evidenţiază prin numeroasele parcuri naţionale
precum Caba de Horos, Eastea Island, Los Paraguas, San Rafael, Vicente Peres etc.
rezervaţiile arheologice (Insula Paştelui şi San Pedro de Hacana cu celebrul Muzeu
Arheologic al Mumiilor); centre turistice: Santiago de Chile, Valparaiso (plaje şi
muzee), Conception; Punta Arenas; Plaje: Vina del Mar; Deşertul Atacama cu clădiri
specifice şi Muzeul de Arheologie.
9.5.2. America Latină Atlantică

America Latină Atlantică se desfăşoară de la Munţii Anzi la Oceanul Atlantic, ca o
succesiune de câmpii, drenate de marile fluvii Amazon, Parana şi Orinoco, podişuri-
planalto (Braziliei, Patagoniei) şi Câmpii litorale sau ţărmuri stâncoase. Se întâlnesc,
alături de civilizaţiile precolumbiene, vestigii coloniale spaniole şi portugheze sau arta
modernă specifice statelor din subcontinent.
Brazilia, cel mai mare stat latino-american, are un peisaj oarecum monoton, de
câmpie – Amazonia – cu pădurea ecuatorială selvas, de podiş – Matto Grosso, Goia,
Brasilian, Guyainelor – cu savană (campos) şi sertao (vegetaţie xerofilă), montan în
Nord-Est (2.890 m) şi de litoral – coasta atlantică cu faleze, golfuri şi plaje. Numeroase
parcuri naţionale şi vestigii cultural-istorice îmbogăţesc tezaurul turistic. În Amazonia,
313
traversată de autostrada Transamazonia (6.300 km) se întâlneşte, în plină junglă (selvas),
cea mai mare biodiversitate din lume, o parte fiind ocrotită în Parcurile Naţionale
Amazonia (cu „pădurea igapo”) şi Pizo de Neblina, iar oraşele Belem şi Manaus
prezintă interes turistic prin muzeele, teatrele şi clădirile moderne amplasate pe mari
bulevarde. Pe Coasta Atlantică de nord-est, renumită pentru cultura arborelui de cacao şi
cafea, dar şi pentru centrele turistice, plajele şi cultura negroidă cu tradiţiile ancestrale; se
remarcă oraşele: Recife cu muzee, catedrale, palate, parcuri; oraş al cafelei; Fortoleza şi
Sao Luis, staţiuni maritime, specializate în comerţul cu cacao; Salvador cel mai
important centru turistic, oraş fondat în 1549, cu vestigii şi fortificaţii portugheze, clădiri
coloniale, biserici, catedrale, edificii moderne. Alte centre şi staţiuni renumite: Ribeira şi
Penha. Coasta Atlantică de sud-est prezintă mare interes prin centrele turistice Rio de
Janeiro cu parcuri (Imperial, Flamingo), catedrale, muzee, grădina zoologică,
Planetarium, biserica Penha, Avenida Presidente Vargas, oraşul modern, stadionul
Maracana (130.000 de locuri); plajele Copa Cabana, Urca, Flamingo, Leblou,
Botofago; golfuleţul Baia de Guanabara; renumita stâncă de 710 m alt. „Căpăţâna de
zahăr” cu statuia lui Isus Cristos; cele peste 113 insule cu un farmec aparte;
„Carnavalul anual” etc. Sao Paolo, oraş de peste 500 de ani, cel mai mare centru
economic, cu o arhitectură modernă asociată celei coloniale, muzee, catedrale.
Bel Horizonte, oraş modern cu celebra „Biserică revoluţionară” ca o uriaşă cochilie de
scoică (arhitect Os. Niemeyer); monumente de artă, muzee. Santos oraşul cafelei şi al
fotbalistului Pélé.
Brasilia de Sud cu imense păşuni şi ferme animaliere, patria „herba mate”– ceaiul
aborigenilor. Centre turistice: Porto Alegre, Santa Maria şi Rio Grande.
Podişul Central Brazilian se remarcă prin Rezervaţia Matto Grosso – o arie
sălbatică, neexploatată şi cu triburi de aborigeni, Brasilia, „oraşul kafkian”, operă a
arhitectului Os. Niemeyer, aşezat la 1.000 m alt., are un plan de avion, cu clădiri dintre
cele mai originale (Senatul, Camera Federală, Reşedinţa preşedintelui, ministere, teatre,
catedrale, etc.), cartiere rezidenţiale, oraşe satelit, parcuri, magazine etc. Parcul Naţional
Iguazu (la graniţa cu Argentina şi Paraguay) cu Cascada Iguazu (pe fluviul omonim,
afluent al fluviului Parana (lată de 2 km şi 70 m cădere), cu o suită de 300 de cascade mai
mici; hotelul Das Cataratas oferă o panoramă magnifică asupra cascadei. În apropiere,
pe fluviul Parana, la graniţa cu Paraguay, se află cea mai mare hidrocentrală din lume
„Itaipu” cu 12 .600 MW.
Argentina cu un relief de mare varietate şi peisagistică, de la Munţii Anzi
(vf. Aconcagua 7.020 m) la podişurile Patagoniei, în sud, şi câmpiile Pampa, Chaco,
Mesopotamia-Entre Rios, La Plata şi Pampas, păşunile renumite pentru zootehnia ţării,
tradiţiile şi legendele crescătorilor de vite – arriocros. În Cordiliera Andină se succed o
serie de peisaje dintre cele mai pitoreşti cu vârfuri semeţe de peste 6.000 m alt., vulcani,
defilee prăpăstioase, deşerturi, zăpezi permanente, trecători de altitudine, izvoare termale
(Staţiunea Pasul Punete del Inca), faună originală (condor, antilope guanaco), păduri
tropicale sau temperate etc. Aici se găsesc centre turistice, vechi oraşe indiene ca
Mendoza, un oraş modern, cu parcuri, biserici, muzee; Catamaraca cu vestigii istorice,
Jujuy pe platoul Puna de Jujuy, pe valea Rio Grande, la 1.200 m alt. cu numeroase
vestigii istorice, monumente de artă. Humahuaca, la 3.030 m alt., cu multe obiective
culturale şi istorice şi St. Miguel de Tucuman. Cordoba în Sierra de Cordoba, oraş
314
industrial şi turistic cu muzee, clădiri de epocă, catedrale, parcuri, grădină zoologică,
arhitectură modernă. Salta, fondat în 1582, cu renumita biserică San Francisco, cea mai
frumoasă din America Latină. Patagonia, în sud-est, are un relief vulcanic şi de lagune
glaciare, lanţuri montane acoperite cu gheţari, fiorduri, lacuri glaciare, dar şi de deşerturi
cu cactuşi candelabru. Ţara Focului, o insulă montană cu gheţari, explorată şi de români
(Julius Popper şi Emil Racoviţă) cu toponime româneşti: Sinaia, râurile Rosetti şi Ureche,
lacul Buşteni. Aici sunt mici localităţi, cu precădere, pe coasta atlantică şi pe marile râuri,
care au şi interes turistic prin facilităţile lor. Pampas, imensa câmpie netedă cu păşuni
renumite şi culturi agricole, are denumiri diferite de la nord la sud (Gran Chaco,
Mesopotamia Entre Rios (între fluviile Parana şi Uruguay), La Plata şi Pampas).
Localităţi de interes turistic prin obiectivele cultural-istorice sunt: Parana, Santa Fe,
Rosario, Corrientes etc. Litoralul Atlantic, cu faleze, golfuri şi plaje este deosebit de
pitoresc, cu oraşe-staţiuni de importanţă turistică: Buenos Aires, capitala ţării, cu cartiere
luxoase (La Boca, Delta Tigrului), porturile (vechi şi nou), palate (Prezidenţial, Casa
Ronada), Catedrala, Obeliscul, Piaţa San Martin, grădini botanice şi zoologice, parcuri
etc. La Plata, Bahia Blanca, Mar del Plata, Sant Antonio, Carmen dePatagonia,
Nechochea - staţiuni maritime la Atlantic. În Argentina se întâlnesc şi parcuri naţionale
de interes turistic: Los Glaciares (în apropierea Insulei Ţara de Foc); Laguna Blanca cu
iceberguri; Perito Francisco Morena, cu păduri andine, alpaca, cerbul andin, condorul;
Elrey cu tapiri, jaguari, reptile (la graniţa cu Bolivia); Los Aterges; Nahuel Huapi;
Iguazu cu cataractele Iguazu, marea hidrocentrală şi lac omonim şi oraşul Pasados etc.
Venezuela cuprinde o arie montană vastă (Cordillera de Los Andes (5.002 m) şi
Macizo de Guyana, 2.810 m) ce închid o întinsă câmpie – Llavios de Orinoco, drenată de
marele fluviu omonim şi Coasta Caraibiană şi Atlantică, arii cu o mare varietate
peisagistică şi cu atracţii turistice valoroase. În Cordillera Andină se întâlnesc numeroase
staţiuni şi centre turistice: Merida fondată în 1558 la poalele Sierrei Nevada de Merida,
la 1.647 m alt. într-un peisaj pitoresc cu zăpezi veşnice, Parcul Naţional Chorros. Sierra
San Cristobal – staţiune montană cu palatul Seones; Barquisimeto fondat în 1572, oraş
de un mare pitoresc; Parcul Naţional Simon Bolivar. Pe Litoralul venezuelean de Nord
-Est, cu golfuri pitoreşti (Paria), peninsule (Paria, Araya), insule (Margarita) prezintă
interes prin oraşele staţiune: Barcelona (oraş istoric); La Cruz cu P.N. Mochima
(insulele Arapit şi Arapo); Cumana lângă peninsula Araya cu P.N. Ayacacho;
Carupano cu plajele Copey, Oro, Caribe, Grande, lângă golful şi peninsula Paria cu
faimoasa peşteră Guachara explorată în 1608 de Al. von Humboldt; Insula Margarita
cu P.N. La Restinga Dagoon; St. Parlamav; La Asuncion, Luangriego cu celebre plaje.
Litoralul nordic, mai montan, cu golfuri şi plaje, se impun prin centrele turistice:
Caracas, oraş-capitală, cu obiective turistice de valoare, Muzeul Bolivar, Casa natală
Bolivar, Catedrala, palate şi edificii arhitectonice, muzee, biserici, parcuri şi grădini;
Valencia oraş industrial şi turistic. Maracaibo pe lacul omonim, fost sat de pescari
indieni cu case pe piloni în apa lacului. Deţine importante obiective turistice. Cabimas pe
malul aceluiaşi lac. Staţiuni turistice: Puerto Cabello, Tucacas, Coro. Pe fluviul
Orinoco atracţia turistică o reprezintă frumuseţea insulelor şi stâncăriilor cu vegetaţie
luxuriantă, uriaşa deltă (cu 17 guri de vărsare) şi pădurea de mangrove ca şi oraşele
turistice: Barrancas localitate pitorească în Deltă. Gran Sabana, care cuprinde Podişul
Guyonela din sud-est cu vegetaţie ierboasă (llanos) prezintă interes turistic prin: Parcul
315
Naţional Roraima cu cascada Angel (979 m) pe râul Caroni, afluent al Orinoco-ului şi
P.N. Gran Sabana .
Paraguay este drenat de fluviile Paraguay şi Parana şi se înscrie cu peisaje
montane de savană şi mlaştini (Câmpia Chaco) şi de dealuri sub 800 m, împădurite cu
quebracho şi palmieri. Lacurile de pe Paraguay (Yacireta) la graniţa cu Argentina şi de
pe Parana (Itaipu) cu Brazilia prezintă şi interes turistic. Centre turistice: Asuncion,
oraş-capitală fondat în 1537, cu o arhitectură modernă,clădiri de epocă, edificii publice,
catedrală, biserici, muzee, pieţe maiestuoase, Panteonul, grădini şi parcuri; Ciudad del Este
în apropierea Cascadei Iguazu şi barajul cu Lacul Itaipu; Sanbernardine cu un renumit
cazinou; Conception pe fluviul Paraguay, peisaje pitoreşti amenajări şi dotări turistice.
Uruguay, aşezată la Estuarul La Plata, are un peisaj pitoresc cu câmpii înalte şi
coline de 500 m alt., climat subtropical oceanic, cu savane (llanos) întinse şi păduri rare.
Centre turistice: Montevideo oraş, capitală, fondat în 1772, cu multe monumente
istorice şi de artă, edificii arhitectonice (Parlament, Facultatea de Arhitectură, Politehnica,
Universitatea, Banca de Asigurări), muzee, pieţe, numeroase parcuri şi grădini; plaje
renumite: Ramirez, Careta, Malvin. Staţiunea maritimă de lux Punta del Este pe
litoralul atlantic, alături de altele cu dotări moderne: Santa Maria, La Paloma, Santa
Victoria de Palamar, La Coronilea şi Santa Tereza cu Parcul Naţional Santa Tereza,
Maldonado etc. De-a lungul fluviului Uruguay se întâlnesc numeroase localităţi turistice
Colonia del Sacramente (cu Muzeul Perioadei Spaniole) şi Salto (Muzeul de Istorie).
9.6. Africa
Cadrul natural, în toată diversitatea sa orografică (podişuri, deşerturi, munţi şi
litoral), bioclimatică şi peisagistică, se înscrie cu atracţii dintre cele mai pitoreşti şi
exotice, parcuri naţionale şi alte resurse turistice, conferindu-i Africii o mare valoare şi
originalitate turistică.
Leagăn al primelor etape de antropogeneză, Africa a cunoscut, de-a lungul istoriei,
existenţa unor culturi materiale şi spirituale remarcabile prin originalitate şi strălucire şi
care rivalizau cu cele asiatice şi europene: Egiptul faraonic a fost unul dintre primele state
din lume (mil. 3 î.Hr.), colonizarea feniciană (secolul XII-IX î.Hr.) a pus bazele unui
puternic imperiu pe ţărmul nord african, iar grecii întemeiază mari cetăţi aici în secolul
VIII-VI î.Hr. După cucerirea Egiptului în anul 642, arabii stăpânesc toată Africa de Nord,
impunând definitiv civilizaţia arabă şi religia islamică, extinzându-se la sud de Sahara.
Din anul 1517 Africa de Nord va fi până în secolul al XIX-lea componentă a Imperiului
Otoman. La est de Sahara, pe Nil exista Regatul Kuş din Nubia cucerit de regatul vecin
Aksem (Etiopia), care adoptă creştinismul în secolul IV-V şi atinge maxima strălucire. În
Evul Mediu erau cunoscute mari imperii în Ghana, Mali, Songhai, cu civilizaţii distincte,
care s-au păstrat, în parte, până astăzi. După perioada marilor descoperiri geografice
(sec.XV-XIX), Africa a fost colonizată de europeni, până în anii 1960, când începe „Anul
Africii” de declarare a independenţei (până în 1970).
Se diferenţiază 6 regiuni turistice după criterii naturale şi trăsături cultural-istorice şi
anume: Africa de Nord, Africa Central-Vestică, Africa Centrală, Africa de Est şi Africa de
Sud, Africa Insulară, în care se individualizează subregiuni şi areale turistice, centre şi
localităţi turistice.
316
9.6.1. Africa de Nord
Cuprinde Litoralul nord african, lanţul montan Atlas şi Deşertul Sahara,
diferenţiate peisagistic, cultural şi ca valenţe turistice.
9.6.1.1. Litoralul Nord-African
Litoralul Nord-African ocupă ţărmul atlantic şi cel mediteranean la poalele
Munţilor Atlas, în nordul statelor Maroc, Algeria, Tunisia şi Libia.
Litoralul atlantic marocan este mai complex; în vest se află o câmpie litorală cu
plaje întinse şi dune de nisip, dominată de platoul marocan de vest, iar în partea de est
litoralul este deschis, cu peisaje deosebit de pitoreşti. Pe litoral sunt presărate staţiuni şi
oraşe de mare frumuseţe, legate printr-o autostradă, cu plaje amenajate şi dotate modern,
dar şi cu vestigii istorice şi culturale (cetăţi, porţi, palate, moschei, minarete, bazaruri). Se
remarcă oraşe-staţiuni Agadâr, Safi, Casablanca (vechea Aufa), Essaouria (veche cetate
feniciană), Mohammedia (staţiune balneoclimaterică), Rabat (secolul III î.Hr., capitala
Marocului, cu oraşul vechi Medina, cu Moscheea Hassan II, secolul al XII-lea), Saleul
(oraş medieval), Tanger (aşezare cartagineză şi oraşul roman Tingis, cu Grotele lui Hercule,
la 33 km la vest, Ceuta (Sabta) cu catedrale, moschei, cetăţi în Strâmtoarea Gibraltar.
Litoralul mediteranean este mai variat ca peisaj şi valori culturale. Cel marocan
este în general stâncos, abrupt, cu plaje nisipoase, puţine golfuri, peisaje pitoreşti.
Multe localităţi se impun prin valori cultural-istorice şi peisagistice: Tetouan
(„capitala nordului” fondat în secolul al X-lea); staţiunile maritime cu plaje pitoreşti şi
luxoase (Restingo, Capo Negro, Cabila) cu cluburi şi sate de vacanţă, vile şi hoteluri;
Chechacuen (secolul al XV-lea, loc de pelerinaj, moschei, bazare); Nador şi Melila
(orăşele-porturi cu vestigii medievale, moschei, clădiri de epocă).
Litoralul algerian îmbină peisaje marine cu plaje nisipoase sau stâncoase cu faleze,
valori istorice şi culturale romane, arabe, franceze, catedrale, moschei, minarete, palate, zi-
duri de cetăţi, muzee etc. Centre turistice: Alger-Al Djazair (oraş antic şi medieval, capi-
tala Algeriei), Oran, Constantine, Annaba, Blida, Bejaia şi Skikde (staţiuni maritime).
Litoralul tunisian se remarcă prin varietatea şi pitorescul cadrului natural, plajele
somptuoase, hoteluri luxoase, valori culturale, religioase (moschei, minarete, cetăţi,
vestigii romane, palate, clădiri de epocă, cu arhitectură arabă etc.); se remarcă renumitele
staţiuni maritime Hammamet, Grammarte, Sousse, Qabis, Aghti, Capul Bon etc., sau
centrele istorice Tunis (secolul X î.Hr., capitală), Medina (centru religios), La Barda,
Cartagina, Bizerta, Sidi Bon, Said, Monastir şi Mahdia.
Litoralul libian ocupă în Tripolitania o câmpie litorală – Gefara, cu un lung şirag
de oraşe separate prin lagune şi dune de nisip, în care se evidenţiază oraşul Tripoli
(colonie feniciană, cartagineză şi romană, capitală) şi oraşele-staţiuni Zuara, Khumos,
Misratah; în Cyrenaica, la est de Golful Sirta, litoralul este mai stâncos, cu plaje pitoreşti
dominate de un platou înalt de 700-800 m; pentru turism prezintă interes oraşele-staţiuni
Benghazi, Tubruq, Adjabija, Darnah şi staţiunea Beida.
9.6.1.2. Munţii Atlas
Munţii Atlas ocupă aria montană a ţărilor maghebiene, are o direcţie SV-NE şi este
format din culmi muntoase separate de văi adânci şi defilee.
317
Atlasul marocan (Atlasul Înalt 4.165 m, Atlasul Mijlociu 3.354 m şi Antiatlas
2.500 m) – munţi cu o vocaţie istorică, fiind bastionul rezistenţei berberilor, este renumit
prin peisajele alpine pitoreşti, cu zăpezi, domenii schiabile, forme glaciare, văi cu defilee
şi cascade, lacuri şi păduri, dar şi prin peisajele aride dinspre Sahara.
Numeroase vestigii istorice şi obiective culturale se află în principalele centre
turistice de aici: Fes-Fez, Fas (secolul IX, prima capitală, Moscheea Al Qaraoiyyne – azi
Universitatea musulmană, centru religios); Marakech (întemeiat în 1060, staţiune
montană, moschei, mausolee, cartierul Medina specific arab, cu cele şapte porţi magice);
Meknes (oraş medieval); Volubilis (oraş roman); Moulay Idriss (oraş religios, pelerinaj).
Atlasul algerian se suprapune ariei montane Kabilia, cu păduri de plută, pin
mediteranean, cedru de Atlas sau eucalipt, peisaje alpine, văi pitoreşti cu defilee, cascade;
viaţă patriarhală berberă, cu produse de artizanat, vestigii arheologice. Localităţi turistice:
Bed Manssour, Aissa, Tizi-Ouzou.
Atlasul tunisian ocupă partea de nord-est a ţării, paralel cu litoralul, se remarcă prin
peisajele pitoreşti date de culmile montane şi depresiunile fertile de pe văile ce le străbat.
Micile localităţi de aici nu prezintă interes turistic.
9.6.1.3. Africa Sahariană

Peisagistic, se impune prin nesfârşite dune de nisip (ce depăşesc, uneori 500 m
înălţime) despărţite de depresiuni, deşertul de piatră „hamada” şi oazele – mici depresiuni
cu apă freatică la suprafaţă, culturi de curmali, smochini, migdali şi caişi, păşuni; acestea
adăpostesc aşezări înconjurate cu ziduri de apărare ce includ locuinţe albe cu un etaj,
leagăn al civilizaţiei şi artei berberă sau tuaregă, cu minarete, pieţe tipic orientale, muzee
etc. Zidul Verde (1.500 km/5-20 km) plantat cu salcâm şi pin de Alep ca şi masivele
montane Tassilli Najer, Tibesti 3.415 m şi Ahaggar 3.003 m schimbă peisajul montan
deşertic, iar Transsaharianul Alger-Lagos aduce un plus de civilizaţie şi modernism vieţii
nomade sahariene.
Sahara marocană se suprapune platoului estic montan ce cade treptat spre Sahara,
şi etalează peisaje de mare frumuseţe date de deşertul de piatră sau de nisip, oazele de
migdali, măslini şi palmieri ce încadrează oraşele pitoreşti, care se alătură vechilor
fortăreţe şi tradiţii ce exprimă cultura şi istoria berberilor. Pe traseul spectaculos ce
coboară spre deşert se întâlnesc localităţi ca Tiznit (XIII) şi Tafraout, iar în SV, se
urmăreşte „traseul fortificaţiilor”: Quarzazate, Agid, Zagora impresionate prin farmecul
cetăţilor şi al bazarelor. Alte centre turistice: Goulimima (marele târg al cămilelor);
Kasba Taourirt (artizanat, clădiri arabe specifice, hoteluri luxoase); Skoura (plantaţii de
trandafiri); Tata (oază cu peisaje pitoreşti); Akka (imense plantaţii de curmali, smochini,
rodii); Assa (renumit centru de pelerinaj).
Sahara algeriană, cea mai vastă, cu aspectul unor întinse platouri stâncoase
(hamade), din care se înalţă conurile vulcanice Ahaggar 3.303 m, Tassilli 2.150 m, Adrar
2.254 m sau acoperite cu întinse dune de nisip fin (Marele Erg Occidental şi Marele Erg
Oriental). Viaţa nomadă a tuaregilor se îmbină cu economia agrară din oaze şi
exploatările de petrol şi gaze. Atracţiile turistice sunt variate ca Parcurile Naţionale
Morabant şi Ermitage din munţii Ahaggar, desenele rupestre mezolitice şi neolitice
de pe stâncile Tassilli, oazele pitoreşti, Defileul El Kantra şi Transsaharianul, viaţa
318
nomadă a tuaregilor, iar, ca localităţi turistice amintim: Taman Rasset, Djnet,
Ghardaja, Reggane.
Sahara tunisiană cuprinde deşertul saharian şi stepa sahelului, cu peisaje pitoreşti,
oaze cu valori etnofolclorice şi vestigii ale civilizaţiilor trecute. Relevante sunt
localităţile: Kairouan (oraş religios, Marea Moschee (sec.IX), palate, Mausolee,
artizanat); Gafsa şi Nefta – oraşe renumite la poarta Saharei, de unde se organizează
caravane în deşert, Douz (Poarta Saharei, cu hoteluri de lux – Le Tourea, 20 Mars, La
Ténte), campinguri, cluburi etc.); Tozeur (renumit parc de distracţii „O mie şi una de
nopţi”). Matmata (cu faimoasele locuinţe săpate în lut legate printr-un tunel; aici s-a
turnat filmul Star Wars la hotelul Sidi Driss).
Sahara libiană are un peisaj tipic cu erguri, hamade, rare oaze flancate de palmieri
şi locuite de berberi sau tuaregi: Jofra, Fezzam, Kaufrax, Al Jawf, Sabha, Awbari.
9.6.1.4. Africa Saheliană

Cuprinde Africa de la Sud şi Sud-Est de Sahara, întinsă pe circa 5.500 km de la
Oceanul Atlantic până la Podişul Abisiniei şi pe 1.000 km în Sud. Se înscrie cu peisaje
pitoreşti de valoare turistică date de varietatea morfobioclimatică şi culturi tradiţionale
specifice ţărilor componente Sahelului.
Sahelul Mauritanian cuprinde un imens deşert (El Djouf) cu dune de nisip şi oaze
şi o îngustă câmpie litorală spre Oceanul Atlantic, dominată de podişul Adrar, de unde şi
varietatea peisagistică (deşert şi stepă deşertică în nord, savană şi păduri tropicale în sud-
vest). Localităţi turistice: Nouakchott (oraş nou 1957-1960, capitala Mauritaniei);
Nouadhibou (poarta maritimă a ţării, edificii medievale, moschei); Qualata în Sahara
(oraş medieval, case ornamentate, vestigii de cetăţi, moschei, minarete); Atar (oraş
medieval cu ziduri, moschei, minarete, clădiri albe în stil arab).
Sahelul Malian se suprapune Deşertului Sahara, stepei sahaliene şi savanei în
partea de sud. Vestigile culturii şi civilizaţiei medievale maliene (secolul IV-XI) au mai
rămas în oraşele Tombouctou (oraş medieval, nod caravanier, centru religios, moschei,
universitate (secolul al XIV-lea), muzee); Gao (mică localitate, cap de pod pentru
Transafricana Alger-Gao-Bamako); Bamako (oraş medieval, capitala Mali, port fluvial,
moschei, minarete). Natura variată cu peisaje, faună şi floră specifice a permis crearea
unor parcuri naţionale valorificate în turism: P.N. D’Ansongomenaka către Sahel şi
P.N. De la Boucle du Baqule în bazinul fluviului Senegal.
Sahelul nigerian prezintă în nord peisaje deşertice, aride (Marele Erg Saharian) iar
către sud de savană. Prezentă interes prin cultura negroidă şi berberă, dar şi prin vestigiile
arheologice (paleolitice şi neolitice) din Deşertul Tenere, gravurile şi picturile rupestre
sau sculpturile în bazaltul Munţilor Tibesti 3.415 m alt. şi Munţilor Air, 2.022 m. O
atracţie interesantă prezintă localitatea Bilma, numit oraşul sării, fiind principalul centru
comercial al sării din Africa. Centrul turistic: Niamey (oraş-port, capitală, cu arhitectură
arabă şi europeană, catedrale, moschei).
Sahelul Ciadian are un peisaj variat, de la cel de savană şi pădure tropicală în sud,
la cel deşertic (hamade şi erguri) şi muntos în partea de nord (M. Tibesti). Ca atracţii
turistice amintim: Munţii Tibesti cu vestitele picturi, gravuri, sculpturi de acum 3500 de
ani; platoul Enndi-Borkou cu originalele colibe elipsoidale ale triburilor nomade
319
„tubuşi”, bazarul din oaza Faya Borkou; Lacul Ciad important ca sursă de apă, dar şi
pentru fotosafari, pentru fauna avicolă, piscicolă şi de mamifere (care vin la adăpat).
Localităţi turistice: N’Djamena-Fort Lamy, 1900 – capitală, arhitectură arabă şi
europeană; Fort-Archambault oraşul „culturii bumbacului”.
9.6.1.5. Bazinul Nilului
Fluviul Nil (6.671 km) izvorăşte prin Kagera din Munţii Virunga şi Nilul Albastru
din lacul Tana-Etiopia ce se unesc la Kartoum-Sudan, parcurge cinci state şi formează
6 cataracte (în Sudan). Desparte, în cursul său, Deşertul Libian la vest (500-1.083 m) cu
dune şi oaze cu plantaţii de curmali şi Deşertul Arabic la est, stâncos şi accidentat,
presărat cu ueduri şi se varsă printr-o imensă deltă în Marea Mediteraneană.
Aici se cuprind statele Egipt (la sud de prima cataractă a Nilului) şi Sudan.
Bazinul Nilului reprezintă o arie de străveche locuire şi leagăn al unor strălucite
civilizaţii.
Egiptul antic are o civilizaţie milenară ce s-a constituit în mileniul 4 î.Hr. între
cataracte şi Delta Nilului şi a cunoscut mai multe perioade: Regatul Timpuriu (mileniile
4-3 î.Hr.) cu capitala la Thinis şi cu primele morminte dreptunghiulare; Regatul Vechi
(sfârşitul mil. 3 î.Hr.) – capitala Memphis (Memfis); Regatul Mijlociu (sec.21-18 î.Hr.)-
Teba (Theba), apogeul politic, economic şi cultural, cu templele de la Luxor şi Karnak;
Regatul Târziu (secolul 10-6 î.Hr.) – Sais, după care începe decăderea politică şi
economică. Urmează ocupaţiile assiriană, persană, greacă, romană, bizantină, arabă,
otomană, franceză şi britanică până în anul 1922, când Egiptul devine independent.
În mileniul 3 î.Hr. pe teritoriul Sudanului, îndeosebi în marea buclă a Nilului, era
statul antic Kuş sau Nubia, înfloritor şi cu legături comerciale cu Egiptul faraonic, care,
apoi, îl cucereşte. În secolul VIII î.Hr., ia naştere aici regatul etiopian cu capitala la Napata,
care răspândeşte creştinismul în sud (secolul VI-VII), mai târziu, arabii impun islamismul.
Unele vestigii ale civilizaţiilor trecute se alătură tradiţiilor populare şi culturii arabe.
Se delimitează mai multe areale turistice:
Delta Nilului, brăzdată de cele nouă braţe ale fluviului, are o suprafaţă de peste
24.000 kmp şi o lungime de 257 km, fiind irigată pe cca 80% din teritoriu (aici se află cel
mai vechi sistem de irigaţii din lume, din mileniul 4 î.Hr.) şi intens populată (98% din
populaţia ţării). Alexandria (El Iskandariya) este principalul centru turistic al arealului.
Întemeiat de Alexandru Macedon (332 î.Hr.), capitală a lumii elenistice şi romane, oraş
modern, cu vestigii greceşti, romane, arabe prezintă interes prin: Muzeul de Arheologie,
Muzeul greco-roman, Amfiteatrul şi Palatul roman, celebrele catacombe, numeroase
moschei, minarete, bazaruri, faleza, parcuri etc. În lumea antică era celebru prin Farul
din Insula Pharos, din faţa portului (285-246 î.Hr., a durat 1500 ani) şi Biblioteca,
distrusă prin incendiere; în anul 2001 a fost inaugurată noua bibliotecă din Alexandria.
Port Said – oraş-port la intrarea în Canalul Suez-As Suwais, cel mai mare din lume –
161 km lungime, 70-125 m lăţime, 2 m adâncime, gândit din anul 600 î.Hr., terminat în
secolul 3 î.Hr., părăsit în secolul II î.Hr. şi reconstruit în forma actuală în 1869 de
francezul F. de Lesseps. Suez oraş port la ieşirea din canal în Marea Roşie.
Valea Nilului egiptean reprezintă un adevărat „sanctuar” al civilizaţiilor egiptene,
care poate fi vizitat cu vapoare de lux, bărci (feluka), trenul sau pe autostradă.
320
Aceste vestigii sunt concentrate în mai multe locaţii, urmărind fluviul, spre
izvoarele acestuia. Oraşul Cairo-El Qahirah, vechi castru roman (969), cetate cu
fortificaţii şi obiective turistice valoroase: moschei (peste 1.000), între care Ibn Tulun
(IX), Hassen (XIV), Al Az-har, Mohamed Ali – de alabastru; Turnul cu înfăţişare de
floare de lotus acoperit cu 12.000 de plăcuţe de faianţă colorată; muzee (de istorie, al
parfumului, papirusului), între care Muzeul de Egiptologie este cel mai reprezentativ cu
sarcofagele faraonilor dinastiei Ramses şi faraonului Tutankhamon; galerii de artă,
bazaruri. În apropiere (15 km) la El Giza (Gizeh) se află renumitele piramide: Keops
(237,5/138 m pe 5 ha, ridicată în anii 2723-2653 î. Hr.), Khefren (113/215m) şi
Mikerinos (62 m, ca şi celebrul Sfinx (52/20 m), precum şi vestigiile capitalei Memphis
a Regatului Vechi. La cca 900 km de Cairo se află Theba Regatului Mijlociu cu
renumitele temple de la Luxor (Templul lui Amon) şi Karnak (Templul lui Amon Ra);
Valea Regilor cu grandioasele mormintele subterane (cca 61) ale faraonilor, între care şi
cel al lui Tutankhamon (descoperit în 1922); Valea Reginelor cu monumentele săpate în
stâncă şi Aleea Mase cu cei 1200 de sfincşi, Deir El Bahri, cu mormântul faraoanei
Hatshepsut; Theba cu renumiţii „Coloşi din Teba” (27 m) reprezentând pe faraonul
Amenofis I. În aval de Theba se află vestigiile palatului Tell El Amarna cu fresca
reginei Nefertiti, mama lui Tutankhamon şi vestitele temple de la Abidos (azi localitatea
Dairut), iar, în amonte de Luxor, la Isna este templul faraonului Menes şi vestigiile
capitala Egiptului de Sus – Hierakoupolis); în localitatea Idfu este celebrul templu Edfu
al zeului Horus, cel mai bine conservat din Egipt, iar mai sus, lângă Kom Ombo, în faţa
barajului de la Aswan se află insula Agilkia unde au fost strămutate templul Isis şi alte
vestigii antice de pe insula Philae inundată de apele lacului Nasser şi insula Elephantine
cu temple şi o interesantă grădină botanică. Aswan (Assuan), fostă capitală a Egiptului
superior (sudic), centru turistic reprezentativ, aflat în defileul Assuan al Nilului; aici se
executau celebrele obeliscuri din granit roşu, dintre care numai 4-5 se află în Egipt, restul
fiind la Paris, Londra, Roma (12), New York, Istanbul. Barajul de la Assuan construit în
1971 şi înalt de 110 m, adăposteşte lacul Nasser (10 km lungime, 5,120 km lăţime),
situat în spectaculosul defileu al Nilului. Abu Simbel: templele săpate în stâncă cu cele
patru busturi (20 m înălţime) ale faraonului Ramses al II-lea (secolul XIII î.Hr.) sculptate
în gresie roşie, ridicate cu 60 m, o dată cu apariţia lacului Nasser.
Litoralul Mării Roşii, desfăşurat pe cca 550 km de la Suez până aproape la Marsa
(în sud), prezintă plaje şi faleze atrăgătoare cu staţiuni renumite ca Al Hurgadha,
Jamsah, Marsa AľAlam, Faranah, Ra,s Garib, cu hoteluri de lux, posibilităţi de
pescuit şi vânătoare subacvatică.
Nubia cuprinde Câmpia Centrală şi Deşertul Nubian, valea Nilului cu defilee
impresionante şi cataracte pitoreşti (în marea buclă), cu vestigii ale civilizaţiei nubiene,
majoritatea îngropate în nisip: stânca Djebel Barkal (100 m) cu templul Amon Ra (Zeul
Soarelui) şi 10 piramidele de 4-12 m înălţime, necropole ale regilor nubieni, hieroglife şi
inscripţii pe blocuri de granit. Localităţi turistice: Napata (oraşul sfânt al Nubiei,
751-656 î.Hr.); Karthoum (capitala Sudanului, artă musulmană şi europeană, moschei,
minarete, biserici creştine, bazare, parcuri) şi Ommdurman, oraş renumit prin bazarul
oriental şi arhitectura islamică.
Nilul superior sudanez cu peisaje tropicale (savană şi păduri), animale de mare
valoare cinegetică şi ştiinţifică, parcuri naţionale: Naţional Park în sud şi Naţional Park
321
Dinder în bazinul Nilului Albastru. Localităţi turistice: Kusti şi Sannar pe cele două
ramuri ale Nilului (Alb şi Albastru).
9.6.2. Africa Central-Vestică

Include cele mai reprezentative state sub aspectul resurselor turistice şi al posi-
bilităţilor de valorificare. Ţările se circumscriu Golfului Guineii şi Coastei Atlantice, cu
peisaj tropical şi ecuatorial şi cu un trecut istoric comun, cu toate că sunt diferenţieri
locale în tradiţii etnofolclorice.
Nigeria, cu o largă ieşire la ocean (golfurile Benin şi Biafra), etalează peisaje
variate, de câmpie litorală cu vegetaţie de palmieri şi mangrove, de deltă (Delta
Nigerului), colinare şi montane cu savană şi păduri tropicale, o bogată faună de mamifere
şi păsări, ape cu cascade şi lacuri, dar şi vestigii ale culturii străvechi şi mai ales artizanat
şi tradiţii folclorice. Centre turistice: Lagos (cu o arhitectură modernă, bulevarde largi,
faleze pitoreşti, Muzeu Naţional); Abuja (capitala ţării); Calabar (cu clădiri arabe şi
europene). Parcuri naţionale: P.N. Borgu Game, Gilli-Gilli, Yancari Game; Lacul
de acumulare Kainu de pe Niger.
Ghana ocupă câmpia litorală şi un podiş (884 m alt.), care închide o depresiune
drenată de fluviul Volta, pe care s-a amenajat unul dintre cele mai mari lacuri –
Akosombo. Interesează, sub aspect turistic: parcurile naţionale: Mole Game Reserve
şi Game Reserve Cujani cu animale şi plante specifice dar şi tradiţii etnofloclorice
specifice vieţii tribale de aici. Centru turistic: Accra (întemeiat în secolul XVI, cu
forturi puternice, Castelul Osu Cristiansborg – construit în 1657, muzee, Grădină
Botanică, Universitate); Kumasi, Tamale.
Côte d’Ivoire, numită şi Coasta de Fildeş, prezintă un peisaj tropical de podiş înalt
(1.524 m) ce coboară treptat spre câmpia litorală, cu un ţărm stâncos şi abrupt în vest şi
nisipos cu dune şi lagune în estul Golfului Guineii. Savanele şi mangrovele, pădurile
tropicale „Selva” adăpostesc o faună bogată (antilope, lei, elefanţi), ocrotită şi în parcuri
sau rezervaţii naţionale. Tradiţiile etnofolclorice, obiceiurile şi artizanatul, alături de
exotismul peisagistic şi vânătoarea (îndeosebi de crocodili), sunt atracţii de mare interes,
turismul devenind al patrulea produs de export după cafea, cacao şi mahon. Centre
turistice: Abidjan (oraş-port de mare frumuseţe, cu o arhitectură modernă, staţiune
renumită prin plaje, agrement, pescuit de ton şi crocodili); Yamoussarekro (oraş
modern, noua capitală); Bouake (oraş comercial, industrial şi turistic); Parcul Naţional
Komoë în NE ţării.
Liberia are un relief variat: Munţii Nimba (1.752 m), care coboară într-un podiş
(400-600 m) străbătut de râuri cu frumoase defilee şi cascade, iar, pe litoral o câmpie
joasă şi îngustă. Vegetaţie şi faună specifică climei tropical-musonice. Excelează prin
peisajul exotic, luxuriant, fond cinegetic şi tradiţii etnofolclorice. Centru turistic:
Monrovia (oraş întemeiat în 1822, o dată cu debarcarea primilor negrii eliberaţi de
sclavie în S.U.A.; arhitectură modernă îmbinată cu clădiri de epocă, hoteluri şi
restaurante luxoase, edificii religioase).
Senegal, situat la Oceanul Atlantic, are peisaje subtropicale montane şi de câmpie
litorală, cu o vegetaţie şi faună tipice şi ocrotite în Parcul naţional Niokolo Koba
(maimuţe, lei, pantere, hipopotami, pitoni etc.). Beneficiază de un tronson din
322
Transsaharian Alger-Dakar, pe 1.300 km, care uşurează circulaţia, inclusiv turistică.
Artizanatul, tradiţiile şi obiceiurile populaţiei, parcurile naţionale, peisajele şi fotosafari sunt
atracţiile turistice senegaleze. Centre turistice: Dakar (oraş - capitală întemeiat de francezi
în 1857, arhitectură de epocă şi modernă, arabă şi europeană, Marea Moschee (130/80 m,
minaretul 67 m înălţime), catedrala cu un stil bizantin, bazare, pieţe, faleze, plaje).
9.6.3. Africa Centrală

Ocupă partea centrală a Africii de la Oceanul Atlantic la Marele Graben Est -
African, respectiv, vasta depresiune a fluviului Zair, înconjurată de podişuri înalte şi
mulţi vulcani către est, cu păduri ecuatoriale şi savane cu ierburi înalte, care adăpostesc o
faună bogată şi diversificată ocrotită în mari parcuri naţionale.
Exotismul naturii, parcurile naţionale şi valorile culturale tradiţionale conferă
acestei regiuni o valoare turistică importantă, detaşându-se în acest sens Zair şi Camerun.
Zair este situat pe Ecuator în bazinul fluviului omonim şi prezintă peisaje variate:
de depresiuni, montane vulcanice (Munţii Ruwenzori, 5.119 m, cu zăpezi permanente şi
Virunga cu opt vulcani, în parte activi spre Marele Graben Est-African) şi podişuri înalte
către sud. Resursele turistice se completează cu apele navigabile şi utilizate pentru
croaziere, cu cascade şi defilee; lacurile tectonice (Tanganyika, Kiwu, Albert) cu valori
peisagistice, cultural-istorice ale populaţiei locale, echipamentele turistice de pe malurile
lor; fauna bogată şi ocrotită în mari parcuri naţionale şi rezervaţii; tradiţiile triburilor
bantu şi de pigmei, oraşele-centre turistice etc. De mare interes turistic sunt: parcurile
naţionale (400.000 kmp): P.N. Salonga Nord şi Sud (3,6 mil.ha), Maiko (1 mil.ha),
Upemba (1,5 mil.ha), Garamba (rinoceri albi), Kabuzi-Biega (gorile de munte), Virunga şi
Ruwenzori; din orăşelul Goma se pot vizita vulcanii Nyra Congo şi Lagira, lacurile:
Verde (vulcanic), Kiwu şi Eduard; de la hotelul Rwindi se ajunge în zona carstică Mont
Nay cu peste 28 de peşteri frumos concreţionate. Tribul Walesse al pigmeilor din pădurile
ecuatoriale Itari prezintă importanţă antropologică şi etnografică. Centre turistice:
Khinshasa (Leopoldville) (capitală, oraş modern, edificii coloniale, muzee, catedrale,
Grădină Botanică (250 ha, 2.500 de specii de plante, livadă de mangrove), muzee,
universitate). Alte oraşe turistice: Boma, Kamina, Lumumbashi, Kisangani.
Camerun cu un relief predominant de podiş înalt, de munţi vulcanici (Camerun,
4.070m) şi de câmpie litorală îngustă, se impune prin cadrul natural pitoresc, parcurile
naţionale şi tradiţiile etnofolclorice, resurse uşor valorificabile datorită infrastructurii de care
dispune. Parcuri naţionale importante: P.N. Waza, P.N. Faro, P.N. Benoue. Centre
turistice: Yaounde (oraş medieval, capitală, arhitectură musulmană, europeană şi locală,
muzee, moschei, catedrală). Alte oraşe: Douala, Nkongsamba şi Maroua, în nord.
9.6.4. Africa de Est

Aşezată la est de Marele Graben Est-African, Africa de Est cuprinde peisaje
variate, de podiş şi vulcanice, de văi cu defilee adânci şi cascade, uriaşe lacuri cu apă
dulce şi de mare adâncime, parcuri naţionale, la care se adaugă vestigii istorice şi tradiţii
etnofolclorice specifice fiecărei ţări.
Etiopia etalează peisaje de mare pitoresc (platouri bazaltice, munţi vulcanici cu
conuri şi cratere, depresiuni, ca: Afar-Dana-Kil, lacuri de o frumuseţe aparte (Tana,
323
Langana, Abaya, Chamo, Shala), parcuri naţionale) şi vestigii ale civilizaţiilor antice,
egiptene, elenistice (secolul IV este adoptat creştinismul ca religie de stat), islamice.
Centre turistice: Addis Abeba (aflat la 2.300 m altitudine în podişul Abisiniei şi la
poalele Munţilor Entotto şi Ekka, întins pe 200 kmp, capitală din 1895, monumente
istorice, biserici, moschei, palatul imperial, sediul Organizaţiei Uniunii Africane, Muzeul
Naţional); Asmara (la 2.300 m alt., fostă capitală a Eritreei, monumente istorice);
Aksum (capitala religioasă a Etiopiei, centrul statului antic Aksum); Gondar (50 km de
lacul Tana, veche reşedinţă regală, din anul 1653); Begendar (fostă capitală, centru
religios creştin şi musulman); Bahar Dar (oraş-staţiune pe lacul Tana, pe malul căruia se
află multe oraşe cu biserici creştine şi vestigii medievale); Harar (oraş-cetate, fortificaţii,
minarete, moschei, muzeu, bazar, plantaţii de cafea, portocali, lămâi); Ankobe (nod
caravanier, fostă capitală, vestigii medievale, creştine şi islamice); Massawa (oraş-port în
Eritreea, la Marea Roşie în apropierea Arhipelagului Dahlac-parc naţional; Assab (port la
strâmtoarea Bab-Al-Mandeb, oraş comercial). Parcuri naţionale: Sabata (50 km de
Addis-Abeba cu arbori de cafea, în provincia Kaffa); Awash (100 kmp); Gilalo
(500.000 ha); Gomache Chaba; Bale, Omo, Mago, Simien Mountains (Munţii
Maimuţelor), Adubis, Tariena.
Kenya cu un relief variat, de podiş înalt, de peste 1.500 m, de munţi cu zăpezi şi
gheţari (Munţii Kenya – 5.200 m alt.) şi de câmpie litorală cu golfuri şi recife coraligene
la Oceanul Indian. Se impun peisaje pitoreşti, cu lacuri (Victoria, 60.000 kmp, 80 m
adâncime, Rudolf), forme glaciare, impresionante conuri vulcanice, păduri ecuatoriale şi
o faună bogată, parcuri naţionale şi vestigii culturale medievale. Centre turistice:
Nairobi (pe platoul Athi, la 1.675 m, întemeiat în 1899, capitală cu vestigii antice, temple
buddhiste, biserici, catedrale, muzeu, parcuri). Kisumu (port la Lacul Victoria, oraş
colonial, clădiri de epocă); Port Victoria (oraş-staţiune pentru odihnă, recreere);
Mombassa (pe insula omonimă la Oceanul Indian, oraş-staţiune, aeroport, plajă luxoasă,
vegetaţie luxuriantă, bazar, muzeu); Lamu, Malindi, Kilindini (staţiuni maritime).
Parcuri naţionale: Tsavo (2 mil. ha, elefanţi, antilope kudu); Nairobi (11.400 ha, savană,
lei, girafe, antilope komagani, antilope gnu, zebre); Muntele Kenya (50.700 ha, rinoceri
negri, antilope bongo); Nakuru (peste 400 specii de păsări). Rezervaţii naţionale: Lacul
Rudolf (crocodili), Marsabit, Maru-Wild, Arawale-Wild, Mkumazi-Wild etc.
Tanzania prezintă un cadru natural de mare frumuseţe şi varietate cu platouri
etajate şi dominate de masivele vulcanice Kilimandjaro (5.898 m), cu zăpezi şi gheţari,
Ngorongoro şi Livingstone 3.175 m, cu lacul Malawi la poalele lor, munţii mai scunzi,
spre Lacul Tanganyka (1.436 m adâncime) şi câmpia litorală, oceanică lagunară şi
însoţită de insule coraligene pitoreşti (Pemba şi Zanzibar.).
Savanele şi pădurile tropicale, cu o faună bogată cu elefanţi (1/4 din efectivul
Africii), crocodili, lei, peste 1.000 de specii de păsări etc. ocrotite în numeroase parcuri şi
rezervaţii de interes mondial, bogăţia de râuri cu cascade şi defilee, alături de valori
culturale şi etnografice (triburile bantu, civilizaţia arabă, europeană) îmbogăţesc zestrea
turistică a ţării.
Centre turistice: Dar Es Salaam (centru economic, oraş-port tipic colonial,
clădiri de epocă, arhitectură europeană şi arabă, plaje moderne); Dodoma (oraş în centrul
ţării (1.130 m alt., capitala ţării, arhitectură modernă); Arusha (oraş-staţiune la poalele
Munţilor Kilimandjaro); Bunda şi Mwenza (oraşe-staţiune pe malul Lacului Victoria);
324
Kigoma şi Mtakula (oraşe-staţiuni pe lacul Tanganyka); Zanzibar (oraş-staţiune, port,
aeroport, plaje luxoase, pe insula omonimă); Chake-Chake (staţiune, plaje luxoase pe
insula Pomba – coraligenă, cu forme carstice pitoreşti). Parcuri naţionale: Serengeti
(1,4 mil. ha, cu cea mai bogată faună din lume – peste 1 mil. de indivizi: lei, leoparzi,
bivoli, rinoceri, zebre etc.); Ngorongoro (0,8 mil. ha, unul dintre cele mai mari şi
spectaculoase cratere vulcanice, cu aproape toate speciile de animale mari şi păsări din
Africa de Est; la poale sunt vestitele stepe Masai cu civilizaţia triburilor omonime);
Ruaha, Tarangere (în stepa Masai); Katovi-Plain, Mikumi etc. Rezervaţii naţionale:
Ugalla River Wild, Selous Wild, Rungwa Wild; Lacul Tanganyika (725 km lungime,
50-70 km lăţime, 1.436 m adâncime, cu peste 400 de specii acvatice, din care
300 endemice).
Uganda reprezintă un întins podiş de 900-1.200 m, ce coboară spre Lacul Victoria,
străbătut de adânca fractură tectonică Rift Walley cu lacurile George, Albert (Mobutu),
Eduard şi Kyogo şi dominat spre vest şi sud-vest de masivele vulcanice Ruwenzori
(5.119 m) şi Virunga 4.507 m, iar către est de Munţii Elgon, 4.321m. Aceste peisaje
spectaculoase se completează cu vegetaţia de savană şi păduri tropicale bogate în animale
şi păsări, defileele şi cascadele pitoreşti (Rippon, Murchinson, 40 m înălţime), insulele
plutitoare de trestie din lacul Kyoga, parcurile naţionale etc. Centre turistice: Kampala
(capitala ţării, la 1.300 m altitudine pe malul Lacului Victoria, arhitectură modernă, muzee,
universitate etc.); Enteble (oraş medieval, port la Lacul Victoria, vestigii, muzeu, grădini).
Alte localităţi: Jinja (aeroport), Gulu şi Atura (lângă unele parcuri naţionale). Parcuri
naţionale: Kabalega (peisaje vulcanice, elefanţi, hipopotami, păsări); Ruwenzori;
Murchinson Fals (39.000 kmp, peisaje, cascade, defilee, hipopotami, elefanţi, bivoli,
păsări); Gorilla (pentru ocrotirea gorilelor de munte); Rezervaţii: Bokora Wild.
9.6.5. Africa de Sud

Cuprinde un relief variat, de deşert (Deşertul Kalahari şi Deşertul Namibiei), de
podişuri înalte (Zambezi, Zimbabwe, Karro şi Well etc.), care coboară în trepte spre aria
litorală indiană, montan (Munţii Scorpiei 3.657 m, Cap şi Escarpment în partea de sud
dar şi câmpii litorale (Câmpia Mozambicului). Relieful, alături de condiţiile climatice
diferenţiate (tropical deşertice, umede sau mediteraneene) se reflectă peisagistic dar şi în
bogăţia vegetaţiei şi faunei, ocrotite în multe parcuri şi rezervaţii aflate pe teritoriul
tuturor ţărilor de aici (Botswana, Zimbabwe, Namibia, Zambia etc.).
Zambia se remarcă prin atracţiile turistice valoroase încadrate în peisaje pitoreşti şi
dintre cele mai variate. Se remarcă peisajele de podiş cu depresiuni largi, montan (Munţii
Muchinga 2.100 m), sau deşertic (Podişul Barotseland), bogăţia faunistică de savană,
parcurile şi rezervaţiile naţionale; reţeaua hidrografică formată din râuri şi fluvii cu
cascade uimitoare (Cascada Victoria de pe Zambezi, 122 m şi defileul Ba-Toka, alte
cascade pe Zambezi şi pe fluviul Kafue) şi numeroase lacuri: Tanganyika, Mweru în
nord, Kariba în SV; zestrea etnofolclorică a triburilor bantu şi zuluşi. Centre turistice:
Lusaka (la 1.279 m alt., întemeiat în 1907, capitală, arhitectură de epocă şi modernă);
Nkamba (oraş-staţiune pe malul Lacului Kariba, (200km/5000kmp), într-un peisaj
spectaculos pe platoul Klyiko, 2.100 m, cu pajişti, zebre şi antilope; în apropiere
Cascada Kalambo, 221 m cădere şi defileul Kariba; Maramba - Livingstone (oraş pe
325
Zambezi, la 12 km de Cascada Victoria, cu muzeul „David Livingstone”). Alte localităţi:
Kabwe, Kitwe şi Chingola pe fluviul Kafue, Ndola şi Mougu. Parcuri naţionale: Kaful
(2,2 mil. ha, în bazinul fluviului omonim); Siona Ngweze (în Câmpia Matebe); Blue
Lagoon; Luwa Plain (fluviul Zambezi); North Luangwa (Munţii Muchinga); Mweru
Watipa Lunga Wild, Luang Wa Valley Wild, Gamer Wild.
Republica Africa de Sud are un peisaj variat, de munte în partea de sud
(Great Escarpement, Munţii Scorpiei), de podiş (High Veid şi Middle Veid), de
deşert (sectoare din Kalahari şi Namib) şi de câmpie litorală. Fluviile Limpopo şi
Orange cu afluentul său Vaal se impun prin peisaje pitoreşti. Bogăţia faunistică de selvă,
savană, stepă, păduri montane sau deşert constituie o altă atracţie turistică. Centre
turistice: Pretoria (la 1.400 m alt. pe platou, întemeiat în 1855 de buri, capitală
administrativă, oraş medieval, edificii arhitecturale de epocă, muzee, catedrale,
universităţi Grădină zoologică); Cap Town - Kaapstad (oraş medieval, întemeiat în
1852 de olandezi, monumente istorice, arhitectură de epocă, muzee, capitală legislativă,
Grădină Botanică Naţională cu peste 4.000 de specii indigene inclusiv „King Protea”
floarea naţională a ţării; Kimberley (oraşul diamantelor, arhitectură medievală, muzeu în
aer liber); Port Elizabeth (oraş-port şi staţiune balneară la Golful Algoa de la Oceanul
Indian). Johannesburg („oraşul aurului”, întemeiat în secolul al XIX-lea în Transvaal la
1.570 m, oraş colonial, edificii de epocă, Muzeul Aurului, Muzeul Mineritului); Durban
(oraş modern). Pe Coasta sud-africană, lungă de 3.000 km, cu plaje şi faleze foarte
frumoase s-au amenajat staţiuni renumite pentru plajă şi cură heliomarină, agrement
nautic, pescuit sportiv, scufundări şi vânătoare subacvatică. Parcuri naţionale: Krüger
(1,8 mil. ha, înfiinţat în 1898 pe fluviul Limpopo, 2.543 km de drumuri interioare,
colecţie de antilope); Gemsbok (mii de antilope gerasbok şi springbok - specii
endemice); Angrabies N.P. Falls (semideşert, cascada Angrabies cu 56 m căderea apei
pe Orange River); Botenbok (antilopele botenbok şi vegetaţia de „copaci de lapte” şi
măslini sălbatici); Mountain Zebra (zebra de munte, unică în R.S.A.), Tsitsi P.N.
Kamma (păduri luxuriante de ferigi uriaşe); Addo Elephant (circa 160 de elefanţi);
Umfolzi (rinocer alb). La acestea se adaugă rezervaţiile de vânătoare, multe parcuri
particulare, rezervaţii naturale şi zone sălbatice.
9.6.6. Africa Insulară

Cuprinde Insulele din Oceanul Indian şi Oceanul Atlantic.
Madagascar aşezată în SV Africii, beneficiază de peisaje pitoreşti, exotice, de
mare varietate ca şi speciile de animale şi plante, unele dintre ele fiind unicate mondiale
(647 specii endemice de orhidee, 3/4 din lemurienii de pe glob), plaje şi faleze
spectaculoase, golfuri şi estuare amenajate pentru staţiuni şi porturi turistice, Lacul Verde
– sacru pentru malgaşi şi foarte agreat pentru sejur, vestigii arheologice şi tradiţii
etnofolclorice. Centre turistice: Antananarivo (aşezat la 1.200-1.400m pe un platou, pe
12 coline de culoare roşie-albăstruie, capitală, arhitectură medievală, Palatul Rova –
1839, Cetatea Rova- veche capitală, Piaţa Zoma, edificii istorice şi religioase, Muzeul de
istorie); Antsirabe (oraş medieval, cu izvoare termale radioactive „Vichy Malgaş”,
renumit prin prelucrarea pietrelor preţioase şi trandafiri, mausoleele regilor malgaşi);
Taosmina (oraş port, cu grădini frumoase cu orhidee şi lămâi, case de lemn în stil creol,
326
pe piloni; în apropiere, râul Manadra cu cascade şi un pod natural); Mahalajanga (port
arab la un estuar, arhitectură islamică, moschei, minarete); Port Dauphir (oraş medieval,
staţiune cu o plajă frumoasă renumită „Coasta de Azur Malgaşă”); Diego Suarez
(oraş-port, într-un golf pitoresc, staţiune maritimă renumită). Parcuri naţionale: Isalo
(81.500 ha, un complex de canioane, grote, păduri cu cameleoni şi lemurieni); Amboro
(un munte vulcanic de mare frumuseţe, cu specii floristice şi faunistice valoroase);
Chillimbar N.P. (pentru lemurieni).
Arhipelagul Seychelles, 90 de insuliţe coraligene, un relief spectaculos cu mici
câmpii litorale cu recife coraligene, peisaj exotic cu plaje de mare frumuseţe şi păduri de
palmieri şi ferigi arborescente. Insulele sunt renumite şi prin broaştele ţestoase uriaşe şi
circa 13 specii de păsări endemice. Pentru turism prezintă interes plajele, dar mai ales
recifele pentru pescuit sportiv, scufundări, vânătoare şi fotosafari subacvatice. Capitala
Victoria în insula Mahe. Parc naţional Marin Sf. Ana.
Arhipelagul Comore sau „Insulele Parfumului”, insule vulcano-coraligene cu plaje
pitoreşti, golfuleţe şi recifi, peisaje exotice mult apreciate de turişti (plajă, croaziere,
scufundări, fotosafari, nautism, vânătoare şi pescuit subacvatic). Capitala Moroni în
Grand Comore; Staţiuni turistice: Fomboni în insula Maheli şi Mutsamudu în insula
Anjouan.
Arhipelagul Maskarene cu insulele Réunion (Franţa) şi Mauritius se înscrie prin
peisaje exotice vulcanice şi coraligene, plaje şi golfuri pitoreşti, apreciate de turişti. În
insula Réunion activitatea de turism se concentrează în localităţile Saint-Denis, Saint
Paul şi Saint Pierre, iar în Insulele Mauritius în Port-Louis (capitala), Beau Bassin şi
Flacq.
Insulele Sáo Tomé şi Principe (capitala Sáo Tomé ), Fernando Poo (Malabo) din
Golful Guineii şi Insulele Capului Verde (Praia) şi Sfânta Elena Marea Britanie din
largul Oceanului Atlantic sau Madeira (Portugalia) şi Cannare (Spania)1 prezintă interes
turistic prin peisajele exotice, vegetaţia luxuriantă, monumentele de arhitectură şi istorice,
biserici, moschei, muzee, vestigii istorice, staţiuni de litoral cu plaje moderne, hoteluri şi
dotări de agrement.
9.7. Australia
Aflată în emisfera australă şi scăldată de apele Oceanului Indian şi Oceanului Pacific,
Australia se desfăşoară pe circa 3.100 km de la nord la sud şi peste 4.000 km pe direcţia
vest-est, fiind despărţită de Insula Tasmania prin strâmtoarea Bass. În peisajul australian se
individualizează trei mari unităţi: Cordiliera Australiană (2.237m în vf. Koaciusko), de-a
lungul coastei estice pe 3.400 km, cu păduri veşnic verzi, liane, bananieri, eucalipţi,
mangrove etc.; Depresiunea Centrală cu Marele Bazin Artezian (cu ape arteziene-atracţii
turistice în Queensland şi Teritoriul de Nord) şi Marea Câmpie a Australiei drenată de
sistemul fluvial Murray-Darling, cu numeroase lacuri sărate; Podişul Australiei de Vest
(circa 50% din continent, cu margini înalte de 1.200-1.500 m şi o imensă arie depresionară
ocupată de deşerturile Victoria, Gibson, Marele Deşert de Nisip şi Tanami, presărate cu
dune şi lacuri sărate, cu o vegetaţie săracă „bush”, „scrub”, „soinifex”, acacii etc.)
1
Insulele Cannare şi Madeira sunt descrise la statele de care aparţin.
327
Lumea vegetală şi animală prezintă o mare originalitate şi este în parte, ocrotită.
Dintre animale, unele sunt „fosile vii” (ornitorincul şi echidna), altele figurează pe
stema statului (cangurul şi pasărea emu) sau prezintă un mare interes (ursuleţul koala şi
câinele dingo), între păsări, casuarul, lebăda neagră şi pasărea liră sunt cele mai
reprezentative. O serie de plante sunt simboluri ale continentului ca eucaliptul (peste 400
de specii), acaciile (peste 300 de specii), arancariile – arborele de iarbă.
Interes turistic prezintă şi numeroase alte obiective şi atracţii turistice, oraşe, plaje
ca şi cele două autostrăzi – transaustraliene Nord-Sud (Port Darwin – Alice Spring –
Adelaide, 3.300 km) şi Great Ocean Rood (Melbourne – Adelaide – Coolgardie – Perth),
care oferă privelişti de mare spectaculozitate.
În Australia prezintă mare interes sculpturile şi clădirile cu înfăţişare de fructe,
animale etc., de dimensiuni variabile, realizate pe arterele rutiere din toate statele, numite
„Big-Things”. În aceste obiective (sculpturi) s-au amenajat restaurante, muzee, magazine.
Amintim Marele Merinos (18 m înălţime, 15 m lungime), marele Koala (17 m), Marele
Batog (17/15m), Marele Crocodil, Marele Homar, Marele Ananas, Marea Râmă etc.
9.7.1. Australia Continentală

Australia Continentală cuprinde trei subregiuni turistice cu trăsături distincte:
Australia de Est şi Sud-Est, Australia Centrală şi Australia de Vest.
9.7.1.1. Australia de Est şi Sud-Est
Australia de Est şi Sud-Est ocupă coasta răsăriteană australiană cu o mare varietate
peisagistică şi numeroase atracţii turistice. Se individualizează: la vest, şirul de lanţuri
muntoase cu peisaje spectaculoase, parcuri naţionale (P.N. Moreton, P.N. Sprig-Brook
etc.) renumite pentru flora şi fauna lor, râuri cu cascade, staţiuni turistice, lacuri; coasta
pacifică, de mare pitoresc, cu păduri de eucalipţi presărate cu pâlcuri de cedri şi plantaţii
de bananieri, podgorii şi livezi de citrice, care jalonează şoseaua şi promenada; plaja
încântătoare de peste 60 de mile cu staţiuni şi oraşe turistice; Marea Barieră de Corali
aflată la 10-130 km de uscat – un uriaş şi spectaculos masiv de recife coralifere lat de
0,200-150 km şi lung de circa 2.000 km, paradis pentru pescarii de sidef şi trepung
(castraveţi de mare), naturişti, scufundători etc. unde, pe numeroase insule din Canalul
Barierei s-au amenajat baze sportive şi de agrement, condiţii pentru plajă şi pescuit.
Pe fâşia de litoral, lată de câţiva kilometri, cu întinse plaje şi mici golfuri pitoreşti
se remarcă oraşele-centre turistice reprezentative pentru Australia: Sidney (întemeiat în
1780, cu numeroase obiective turistice (parcul „Side Park” cu statuia lui J. Cook,
obeliscul lui J. Cook, catedrala Garrison (stil georgian), Marele Turn (stil victorian),
Opera, cu o clădire originală sub formă de corabie, podul Harbour, muzee, teatre, o
întinsă plajă etc). Newcastle şi Brisbane oraşe pitoreşti, cu plaje frumoase, muzee.
Melbourne, al doilea oraş australian cu arhitectură colonială şi modernă, monumente şi
obiective turistice (catedrala Sf.Paul, clădirile Primăriei, Parlamentului şi Universităţii –
1853, Biblioteca Naţională, Conservatorul), Grădina Botanică, Parcul King’s Domain
etc. Orăşelul Maroondah, centru artizanal (aici se confecţionează „bumerangul”
simbolul Australiei), obeliscul cu trei opturi aurite reprezentând idealul muncitorimii (opt
ore de muncă, opt ore de recreere, opt ore de odihnă). Bendigo şi Ballarat, oraşe-muzeu
328
pentru minerit, cu arhitectura colonială (1859-1860) şi Muzeul Galeriilor Minelor,
instalaţii miniere. Epsom (lângă Bendigo) cel mai vechi centru de olărit de pe continent;
în apropiere, parcul „Micul Deşert” cu floră şi faună specifice; Swan-Hill – oraşul
„lebedei” în parcul Koriuna cu peste 400 de specii de animale şi plante specifice. În
arealul montan se află oraşul-capitală Canberra construit pe fluviul Murrumbidge între
anii 1913-1926, cu parcuri, clădiri administrative şi rezidenţiale, Muzeul Naţional de artă.
9.7.1.2. Australia Centrală
Australia Centrală se suprapune unor întinse podişuri şi deşerturi în nord şi centru
şi câmpie în sud. Peisajul arid din partea central-nordică acoperit cu vegetaţie xerofilă,
dune de nisip, soluri şi roci roşietice, lacuri sărate nu oferă privelişti deosebite şi doar
câteva atracţii. Este vorba de micile orăşele, de pe arterele rutiere, unele formaţiuni
geologice precum Ayers Rock, o stâncă roşietică uriaşă, de 335 m înălţime, în care se
află câteva peşteri cu picturi rupestre, renumitele „Big Things-uri”, unele izvoare
arteziene ce aruncă apa la 25 m înălţime, iar în nord se remarcă ţărmul cu golfuri şi mici
plaje, unde oraşul Darwin, port la Marea Timor este cel mai important centru turistic, cu
muzee şi clădiri de epocă.
În partea de sud se impune peisajul de câmpie şi de litoral, cu faleză înaltă de peste
150 m, cu un relief de turnuri şi piramide sculptate de valuri în roci calcaroase (P.N. Port
Campbell – 700 ha), sau ţărm jos, cu plaje, golfuri şi insule, pe care vieţuiesc pinguini şi
alte păsări, amenajându-se şi parcuri naţionale (P.N. Cape Arid, P.N. Flinders Chase).
Interes peisagistic reprezentă şi Munţii Flinders 1.188 m, cu P.N. Flinders Ranges şi
orăşele pitoreşti. Centre turistice: Adelaide, oraş-port la Oceanul Indian, cu clădiri
coloniale, muzee, universitate (1874), o plajă frumoasă. Mildura „oraşul-grădină” cu
multe parcuri, clădiri de epocă.
9.7.1.3. Australia de Vest
Australia de Vest cuprinde ariile de podiş înalt (1.226 m) şi marile deşerturi cu
peisaje aride stâncoase, cu tufărişuri aride de bush şi scrub, lacuri sărate între dune sau
stâncării. Pe fâşia litorală se află păduri de eucalipţi Karri (se ramifică la 50 m deasupra
solului) şi de eucalipţi Jarrah, ocrotite în parcuri naţionale sau rezervaţii Karri Kingdom
N.P. Sunt şi alte parcuri naţionale atât în aria deşertică (Chichester Range - N.P.,
Hamersley Range-P.N., Collier Range N.P., Great Victoria Desert N.R., Browne
Range N.R.) sau litorală (Stirling Range N.P.).
Centre turistice: Perth, oraş-port, cel mai însorit din Australia, centru comercial,
industrial, aerian, clădiri de epocă, muzee (Muzeul Vestului), acvariu (Aqwa), plajă
întinsă cu hoteluri şi dotări de lux; în apropiere rezervaţia King's Park (403 ha, cu
variate specii de flori) şi Swan Vally cu podgorii vechi. Coolgardie oraş a căutătorilor de
aur, cu un cartier-muzeu în aer liber, clădiri de epocă.
9.7.2. Australia Insulară
Se remarcă Insula Tasmania, care etalează peisaje variate, cu forme glaciare,
cascade, defilee, specii de floră şi faună specifice, plaje, rezervaţia „Diavolul de
Tasmania” (lupul de Tasmania).
329
Centru turistic: Hobart, oraş-port, capitală, arhitectură modernă, alături de clădiri
vechi în stil georgian. Obiective: clădirile Casei Guvernamentale, Primăriei şi Băncii,
Galeria de Ceramică, bazar; în apropiere, un sat în miniatură cu căsuţe mici din lemn
vopsite în alb, cu ferestre pline cu flori roşii, plajă frumos amenajată. Alte insule cu peisaje
exotice şi plaje, dar fără infrastructură şi dotări turistice: Christmas, Cocos, Mc Donald.
9.8. Oceania
Cuprinde totalitatea insulelor din centrul şi sud-vestul Oceanului Pacific, răspândite
pe circa 70 kmp, din care uscatul reprezintă aproximativ 1,3 kmp. Sunt puţin populate –
cca 12 mil. locuitori.
Au o climă caldă şi umedă, cu temperaturi anuale de 25-260C şi precipitaţii de
1-3 m/an, păduri tropicale, faună săracă.
Sub aspect turistic, insulele prezintă un deosebit interes prin exotismul peisajului,
plaje sau recife, dar puţine dintre acestea dispun de condiţii pentru primirea turiştilor.
Se individualizează subregiunile turistice: Noua Zeelandă, Melanezia, Micronezia
şi Polinezia.
9.8.1. Noua Zeelandă

Situată în Pacificul de Sud, Noua Zeelandă se desfăşoară pe direcţia N-S pe circa
500 km şi este formată din două insule mari, variate ca peisaj: South Island şi North
Island.
South Island este străbătută de munţi înalţi (Munţii Cook, 3.764 m), cu peisaje
alpine, gheţari, forme şi lacuri glaciare, fiorduri pe coasta de SV şi câmpii în Est, faleze şi
plaje. Centre turistice: Christchurch, oraş-port, centru industrial, comercial şi turistic,
clădiri de epocă; Dunedin, centru comercial, turistic, Universitate (1869), clădiri de
epocă, muzeu.
North Island etalează aspecte peisagistice vulcanice şi carstice de mare
spectaculozitate, cu gheizere, lacuri vulcanice, peşteri şi faleze, plaje marine, fond
piscicol bogat. Centre turistice: Wellington, capitală, oraş-port, cu arhitectură neoclasică,
muzee, galerii de artă, universitate. Auckland, port, cel mai mare oraş al ţării, clădiri de
epocă, muzee, universitate.
9.8.2. Melanezia
Insulele Melaneziei sunt mai mari, muntoase, vulcanice sau coraligene, pitoreşti şi
ocupă 965.300 kmp cu o populaţie de 6,5 mil. locuitori. De regulă, lipsesc căile de
comunicaţie şi facilităţile turistice.
Noua Guinee (831.000 kmp.) are un peisaj montan (5.030 m alt. în vf. Puncok
Yawa) pitoresc, cu forme carstice şi coraligene, păduri ecuatoriale şi savane, faună
variată şi endemică.
Papua -Noua Guinee (461.600 kmp, cca 4 mil. locuitori) ocupă partea de est a
insulei. Prezintă interes turistic prin peisajele şi exotismul lor ca şi prin tradiţiile
etnofolclorice. Lipsesc structurile turistice, deşi dispun de peste 20.000 km de drumuri.
Localităţi turistice: Port Moresby – oraş-capitală.
330
Noua Caledonie, dispune de peisaje montane variate, un cadru natural exotic, dar
nu prezintă interes turistic prin distanţele mari la care se află (1.400 km NE Australia) şi
lipsa facilităţilor turistice. Localitate turistică: Noumea, capitală, centru comercial, port.
Insulele Solomon, Fidji şi Vanuatu (Noile Hebride), formează întinse arhipelaguri
cu peisaje montane, vulcanice şi coraligene exotice, plaje, păduri tropicale; lipsa căilor de
comunicaţie şi a spaţiilor de cazare nu facilitează circulaţia turistică. Localităţi turistice:
oraşele capitală: Honiara, Suva şi respectiv Vila.
9.8.3. Micronezia
Cuprinde mai multe arhipelaguri de mici dimensiuni, cu insule vulcanice şi
coraligene, cu peisaje tropicale exotice, păduri tropicale, plaje, multe dintre acestea fiind
certe destinaţii turistice.
Se remarcă Arhipelagul Mariane (15 insule vulcanice şi coraligene),
Arhipelagurile Caroline şi Marshall (SUA), Gilbert (33 insule coraligene) şi Nauru
(insulă – atol coraligen). Localităţile turistice sunt capitalele statelor amenajate, inclusiv
pentru turism (plaje, facilităţi turistice): Susupu (în insula Saipan), Voiaku, Bairiki şi,
respectiv, Yaren.
9.8.4. Polinezia
Constituie un grup de arhipelaguri şi insule dispersate în partea centrală a
Oceanului Pacific, vulcanice sau coraligene, muntoase, cu un farmec aparte prin peisajele
tropicale, exotice, locuinţele lacustre, plaje şi amenajări nautice.
Polinezia Franceză este reprezentativă prin destinaţiile turistice legate prin
mijloace de comunicaţie moderne (avioane, elicoptere, vapoare, iahturi) şi cu facilităţi
deosebit de confortabile: Insula Tahiti, centrul economic, cultural şi turistic (capitala
Papeete) cu celebrul Lagunarium – parcuri subacvatice, Muzeul scoicilor, Muzeul
perlelor negre, Muzeul Paul Gauguin, pădurile tropicale de mango sălbatici şi ferigi
arborescente, munţi şi râuri cu cascade şi defilee, peşteri, cu temple şi morminte, plaje,
sporturi nautice, nave pentru croaziere, locuinţe lacustre cu podele transparente; insula
Moorea cu celebrele crescătorii de perle negre şi Acvariul Tropical, complexul hotelier
pomicol de unde se admiră pitoreştile plaje şi oceanul; insula Tetiaroa cu superbe lagune
şi grădini de corali; oază de linişte; insula Raiatea, fostul centru regal, religios şi cultural;
insula Bora Bora de unde se face numeroase croaziere în zonă; insula Rangiroa, cel mai
mare atol din arhipelagul Touamotou, raiul perlelor vândute.
Alte insule vulcanice şi coraligene cu valoare turistică sunt Tonga (capitala Nuku
Olofa) şi Samoa (Apia).
331
332
BIBLIOGRAFIE
Baretje R., Defert P. (1972), Aspects economique du tourisme, Paris.

Bărănescu R. (1975), Turism şi alimentaţie publică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Berbecaru I., Botez M. (1977),Teoria şi practica amenajării turistice, Editura
Sport -Turism, Bucureşti.
Cazes G., colab. (1993), L’amenagement touristique, Editura IV Presses
Universitaires de France, Paris.
Ciangă Nicolae (2002), Geografia Turismului, Editura Presa Universitară,
Cluj-Napoca.
Cocean P., colab. (2002), Geografia generală a Turismului, Editura Meteor Press,
Bucureşti.
Cocean P. (1998), Chei şi defilee din Munţii Apuseni, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
Cocean P. (1992), Peşterile României. Potenţial turistic, Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
Cosmescu I. (1998), Turismul, Editura Economică, Bucureşti.
Cristureanu Cristina (1992), Economia şi politica turismului internaţional, Editura
Abeona, Bucureşti.
Kargel W. (1988), Drumuri spre culmi, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Defert Pierre (1966), La localisation touristique, Editura Guerten, Berna.
Dinu Mihaela (2002), Geografia Turismului, Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti.
Donisă Ion (1987), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Iaşi.
Drâmba Ovidiu (1984, 1987), Istoria culturii şi civilizaţiei vol. I-II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Erdeli G., colab. (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti.
Glăvan V. (1995), Geografia turismului în România, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti.
Glăvan V. (2000 (a)), Resursele turistice pe Terra, Editura Economică, Bucureşti.
333
Glăvan V. (2000 (b)), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti.
Glăvan V. (2003), Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism, Editura
Economică, Bucureşti.
Glăvan V. (2004), Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Alma Mater, Sibiu.
Hunziker W. (1940), Individual und Sozial Tourism in Westeuropäischen Raum,
Berna.
Iancu Mihai, colab. (1967), Câteva consideraţii asupra geografiei turismului,
„Analele Universiăţii «Babeş – Bolyai»”, Cluj-Napoca.
Ielenicz M. (1999), Geografia generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
Lupu N. (1999), Hotel – Economie şi Management, Editura All Beck, Bucureşti.
Mac I. (1992), Geografie turistică, UDC, Sibiu.
Matei H., colab. (2003), Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, Bucureşti.
Mc Intoch R., colab. (1990), Tourism: Principles, Practices and Philosophies,
Wiley & Sons, New York.
Mihăilescu Vintilă (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei, Bucureşti.
Mieczkowski, Zbigniew (1990), World Trend in Tourism and Recreation, Peter
Lang, New York.
Minciu Rodica (2000), Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti.
Nistoreanu Puiu (2001),Turism rural, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Posea Grigore, colab. (1982), Enciclopedia geografică a României, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Pricăjan Artemie (1972), Apele minerale şi termominerale din România, Editura
Tehnică, Bucureşti.
Rădulescu N. Al. (1946), Asupra geografiei turismului, Revista Geografică, II,
Bucureşti.
Snak O., colab. (2001), Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti.
Stănciulescu Gabriela (2002), Managementul operaţiunilor de turism, Editura All
Beck, Bucureşti.
Susan Aurelia (1980), Geografia turismului, Editura Universităţii Cluj, Cluj-
Napoca.
Swizewschi C., colab. (1984), Geografia turismului, Iaşi.
Teodoreanu Elena (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România,
Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Teodoreanu Elena (2002), Bioclimatologie umană, Editura Academiei Române,
Bucureşti.
Ţigu Gabriela (2001), Turismul montan, Editura Uranus, Bucureşti.
Vellas F. (1992), La tourisme, Paris.
Vlăsceanu Gh., Ianoş I. (1998), Oraşele României – mică enciclopedie, Editura
Odeon, Bucureşti.
334
* * * (1987), Geografia României, III, Editura Academiei, Bucureşti.
* * * (1999), Guide à l’intention des autorités locales – Développement Durable
du Tourism, OMT, Madrid.
* * * (1973), OECD, Anual Publication, Bruxelles.
* * * (1997), Prévision du Tourisme Mondial l’Horizon 2000 au-delà, Madrid.
* * * (2000-2003), Tourism Highlights, Madrid.
* * * (2001-2004), Turismul României, Breviar statistic, INS, Bucureşti.
335
Redactor: Cosmin COMARNESCU
Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 20.01.2005; Coli tipar: 21
Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
336

An3-Geografia Turismului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An3-Geografia Turismului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VASILE GLĂVAN

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Prof. univ. dr. VASILE GLĂVAN

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Cuvânt înainte ……………………………………………………………………... 11

CAPITOLUL 2. GEOGRAFIA TURISMULUI. CONŢINUT, METODOLOGIE.

CAPITOLUL 4. FLUXURI TURISTICE

CAPITOLUL 5. REGIONAREA TURISTICĂ

CAPITOLUL 7. GEOGRAFIA, TURISMUL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

CAPITOLUL 9. REGIUNI TURISTICE PE GLOB

Turismul ca fenomen economico-social a apărut şi evoluat în directă legătură cu

Prof. univ. dr. Vasile GLĂVAN

TURISM ŞI GEOGRAFIA TURISMULUI

1.1. Apariţia turismului ca fenomen economico-social

1.3. Factori defavorizanţi ai activităţii de turism

1.4.2. Definiţii şi terminologie

Notă: (1) „Turişti”, în sensul definiţiilor statistice internaţionale; (2) „Excursionişti”, în

1.5. Turismul, fenomen complex de studiu şi cercetare interdisciplinară

1.5.4. Turismul, obiect de studiu şi cercetare interdisciplinară

2.1. Definiţie şi concepte

2.2.1. Principii generale de studiu şi cercetare

2.2.2. Metode de cercetare în geografia turismului

2.2.3. Procedee de cercetare utilizate în cercetarea geografică a turismului

3.1. Piaţa turistică. Consideraţii generale

3.2. Oferta turistică

Clasificarea serviciilor în funcţie de structura produselor turistice

Servicii pentru pregătirea consumului turistic

Servicii Servicii de transport: în cazul

Prestaţii hoteliere: asigurarea

prestate în aceste unităţi;

Servicii de alimentaţie prestate de

Servicii complementare: serviciile prestate

Servicii cu caracter special prestate în formele

Servicii Serviciile cu caracter general oferite populaţiei de

Sursa: Snak O., colab., 2001.

3.2.2.7. Structurile de comercializare a ofertei turistice

3.2.3. Destinaţii turistice pe mapamond şi în România

3.2.3.1. Destinaţii turistice tradiţionale

3.2.3.3. Destinaţii turistice exotice

3.2.3.4. Destinaţii turistice de pionierat

3.2.3.5. Destinaţii turistice în România

3.3. Cererea turistică

3.3.3. Determinanţi ai cererii turistice

– reuniuni (congrese, colocvii,

* Înnoptări ale vizitatorilor în drum de la reşedinţa lor permanentă spre localităţile de

4.1. Consideraţii generale

Rezidenţa permanentă Centru turistic

4.2. Forme principale de turism

4.2.1. Locul de provenienţă a turiştilor

4.2.5. Gradul de mobilitate

4.2.6. Mijlocul de transport folosit

4.2.7. Particularităţile socio-economice ale cererii turistice

4.2.8. În funcţie de categoria de vârstă şi de ocupaţia turiştilor

4.2.9. Caracteristicile prestaţiei turistice principale

2. Număr mediu zilnic de turişti ( N tz ), exprimat prin raportul dintre numărul

4.5. Fluxuri turistice pe plan mondial

Total mondial 702,6 100 479,2 100

Indicatorii turistici au valori variate nu numai la nivel de regiune turistică, ci şi în

Unele destinaţii nord-sahariene au înregistrat scăderi în 2002 (Maroc – 0,7%,

Orientul Mijlociu, deşi suportă conflictul arabo-israelian, războiul din Irak şi

Pe destinaţii turistice, Egiptul (–14,8%) şi Siria (–6,9%) au cunoscut în anul 2001

Nr. Sosiri (mil.) Încasări (mld)