Ballenberg Museum - despre tradiţia ruralităţii şi formele ei

Reportaj
Un articol de: Mirel Bănică - 07 Martie 2024

În luna august a anului trecut mi-am îndeplinit un vis mai vechi: acela de a
vizita Muzeul de la Ballenberg din Elveţia, unul dintre cele mai mari muzee de
tip „Muzeul Satului” în aer liber din Europa şi poate şi din lume. Rândurile
care urmează se doresc a fi un mic reportaj de introducere în istoria şi
atmosfera acestui muzeu atât de aparte, atât de special tocmai prin
normalitate, într-o lume deschisă experimentelor de tot felul.

Atunci când a avut loc inaugurarea, în anul 1978, denumirea era „Muzeul Elveţian al
Habitatului Rural” şi număra 16 case (gospodării) aduse din mai multe cantoane şi regiuni
istorice ale Elveţiei. Astăzi a ajuns la 110 unităţi de expunere, foarte diverse, de la ferme
agricole la ateliere de croitorie, prelucrarea metalelor sau reproduceri la scară reală a şcolilor
din satul elveţian de altădată.

Muzeul se întinde pe o suprafaţă foarte mare, circa 100 de hectare, şi este amplasat într-un
cadru natural excepţional, între crestele înzăpezite ale Alpilor şi oglinda lacurilor montane
Brienz şi Thoune. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, Elveţia este una dintre puţinele ţări în care
realitatea de pe teren este mai frumoasă decât cea din cărţile poştale ilustrate. Muzeul acesta,
situat nu departe de oraşul Interlaken, oferă o mulţime de peisaje spectaculoase, care vor
mulţumi orice turist sau vizitator. Drumul până la muzeu este el însuşi o încântare, şoseaua
şerpuieşte suspendată pe numeroase viaducte de-a lungul celor două lacuri, intră în munte şi
se opreşte chiar la poarta muzeului, amplasat la capătul unei văi. Trebuie spus şi faptul că
biletul de intrare este destul de scump pentru un european din Est, cu venituri modeste, spre
deosebire de alte muzee sau expoziţii din Elveţia, unde intrarea este gratuită sau simbolică.
Cred că o posibilă explicaţie, dar nu singura, ar fi că muzeul este administrat de o entitate
privată şi se bazează pe donaţii. Dar acestea nu sunt suficiente pentru a face faţă costurilor
impuse de un asemenea „tezaur” etnografic, la propriu şi la figurat, de unde şi dependenţa de
resursele externe. De pe site-ul muzeului am aflat că în 2023 circa 220.000 de persoane au
trecut pragul acestuia; spre comparaţie, mai modestul (ca suprafaţă) Muzeu al Satului din
Bucureşti a fost vizitat tot în aceeaşi perioadă de 350.000 de oameni, dintre care 180.000 au
fost turişti străini, o cifră care nu poate decât să ne bucure.
„Muzeul în aer liber” din Ballenberg - aceasta este denumirea oficială acum - nu este doar un
simplu muzeu etnografic, cu obiecte moarte, semne şi simboluri ale unei lumi care nu mai
există. Este şi un muzeu social, unde, pe lângă conservarea atentă a tradiţiilor, se doreşte
transmiterea moştenirii culturale către generaţiile viitoare, un „muzeu vivant” (living museum)
în care sunt recreate condiţiile de trai, cele profesionale şi naturale, dintr-o anumită perioadă
de timp. Ceva asemănător, cu toate că la o scară mult, mult mai mică, puteţi găsi la
Mănăstirea Agapia, unde se află un excepţional muzeu dedicat vieţii monastice şi
monahismului din zonă. Genul acesta de muzee sunt din ce în ce mai necesare într-un timp şi
o lume din ce în ce mai neatente cu trecutul şi cu moştenirea Tradiţiei. Odată dispărute, unele
meserii şi îndeletniciri nu vor mai fi practicate şi reînviate de nimeni, din păcate. Mi-am
petrecut viaţa la ţară, în imensitatea Bărăganului, aşa că sunt foarte atras de tot ceea ce ţine de
agricultură şi cultivarea pământului. M-a surprins faptul să văd că acolo, în inima Elveţiei,
sunt cultivate în scop didactic mai multe grădini de mari dimensiuni cu fructe şi legume
(aproape) uitate în zilele noastre, pe care nu le vom mai găsi niciodată prin pieţe, din păcate,
din cauza goanei nebune după bani şi a profitului cu orice preţ.

Dar nu este vorba doar de asta la Ballenberg. Vizitatorul poate găsi ateliere de olărit, forjă,
debitat buşteni, o stână artizanală şi chiar şi o brutărie care face pâine caldă ce se vinde
imediat, ca... pâinea caldă, cum altfel?! Sălile de clasă de altădată, sărace, dar primitoare şi
călduroase tocmai prin simplitatea lor, acolo unde elevii veniţi de prin munţi şi văi, de la
kilometri distanţă, primeau lumina cărţii şi a cuvântului, mi-au rămas şi ele în amintire şi în
suflet. Copilaşii veniţi la şcoală primeau un fel de mânecuţe croşetate, pentru a le ţine de cald
şi a nu uza hainele de şcoală, după cum se poate vedea şi în fotografie.

M-a impresionat faptul că majestuoasele clădiri ale fermelor expuse aici sunt întreţinute de
voluntari şi binevoitori din zonă, marea majoritate pensionari, ce-i drept, care-şi găsesc o
modalitate plăcută şi utilă de a-şi petrece timpul liber şi a contribui astfel la păstrarea unui
patrimoniu care s-ar fi pierdut, fără îndoială. Ceea ce trebuie însă reţinut după vizitarea unui
astfel de muzeu este că Tradiţia, cu majusculă, nu trebuie lăsată niciodată să se piardă. Ea este
suficient de puternică şi maleabilă pentru a supravieţui în timpuri dificile, cum sunt cele pe
care le traversăm. Trebuie doar puţin ajutată, ca aici, la Ballenberg. Tradiţia a născut Europa
şi tot ea o va duce mai departe, în viitor.