Majoritate calificată

Majoritatea calificată (MC) este numărul de voturi necesar în cadrul Consiliului pentru
adoptarea unei decizii atunci când sunt dezbătute chestiuni în temeiul articolului 16
din Tratatul privind Uniunea Europeană și al articolului 238 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene. Conform procedurii legislative ordinare, Consiliul
hotărăște cu majoritate calificată (MC), în codecizie cu Parlamentul European.
La 1 noiembrie 2014 a fost introdusă o nouă procedură pentru votul cu MC, norma
privind „dubla majoritate”. Potrivit acesteia, atunci când Consiliul votează în privința
unei propuneri din partea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri
externe și politica de securitate, se întrunește majoritatea calificată dacă sunt
respectate două condiții:
 55 % dintre țările UE votează în favoarea propunerii - adică 16 din 28;
 propunerea este susținută de țări care reprezintă cel puțin 65 % din totalul
populației UE.

Atunci când Consiliul votează în privința unei propuneri care nu aparține Comisiei
sau Înaltului Reprezentant, se adoptă o decizie dacă:
 voturile din partea țărilor UE în favoarea propunerii reprezintă 72 % și
 acestea reprezintă cel puțin 65 % din populația UE.

Până în 31 martie 2017, orice țară a UE poate solicita luarea unei decizii în
conformitate cu normele în vigoare înainte de 1 noiembrie 2014 (adică în
conformitate cu normele definite prin Tratatul de la Nisa).

Compromisul de la Ioannina

Denumirea compromisului de la Ioannina vine de la o reuniune informală a

miniștrilor afacerilor externe din UE desfășurată în orașul Ioannina din Grecia la
sfârșitul lunii martie 1994. La întrunirea respectivă, Consiliul a adoptat o hotărâre
privind votul cu majoritate calificată în formula extinsă a UE cu 16 membri.
Hotărârea a fost modificată ulterior ca urmare a deciziei de neaderare a Norvegiei.
Compromisul care a urmat stabilea că, în cazul în care o parte dintre membrii
Consiliului, reprezentând între 23 de voturi (vechiul prag al minorității de blocare –
numărul de voturi necesar pentru a bloca o decizie a cărei aprobare necesită o
majoritate calificată) și 26 de voturi (noul prag al minorității de blocare), își exprimă
intenția de a bloca adoptarea de către Consiliu a unei hotărâri cu majoritate calificată,
Consiliul va face tot ce îi stă în putere pentru a ajunge, într-un interval de timp
rezonabil, la o soluție satisfăcătoare, care să poată fi adoptată cu cel puțin 68 de
voturi din 87.
Articolul 16 din Tratatul privind Uniunea Europeană introduce o definiție nouă privind
regula majorității calificate, care se aplică de la 1 noiembrie 2014.
Cu toate acestea, între data respectivă și 31 martie 2017, fiecare stat membru al UE
a avut posibilitatea de a solicita aplicarea regulilor de ponderare anterioare. A fost
posibilă și aplicarea „compromisului de la Ioannina”. Acest lucru le-a permis țărilor
care reprezintă cel puțin trei pătrimi din populația UE sau cel puțin trei pătrimi din
numărul de state membre ale UE necesar pentru a constitui o minoritate de blocare
să blocheze votarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, în vederea
încercării de a găsi o soluție într-un interval de timp rezonabil.
Începând cu 1 aprilie 2017, noua regulă privind majoritatea calificată a devenit
obligatorie. Procentajul de activare a „compromisului de la Ioannina” a fost redus la
cel puțin 55 % din populația UE sau cel puțin 55 % din numărul de state membre ale
UE necesar pentru a constitui o minoritate de blocare.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene („Consiliul”) este unul dintre principalele organisme de

luare a deciziilor ale UE. La reuniunile acestuia participă miniștri din cele 27 de state
membre. Consiliul elaborează și coordonează politici.
Sediul Consiliului este la Bruxelles, însă reuniunile au loc la Luxemburg în aprilie,
iunie și octombrie, în conformitate cu Protocolul nr. 6 anexat tratatelor și
Regulamentului său de procedură. Sesiunile Consiliului (cu excepția Consiliului
Afaceri Externe) sunt convocate și prezidate de către președinția pe șase luni.
Consiliul se întrunește în 10 formațiuni, reunind miniștrii relevanți din statele membre:
 Afaceri Generale;
 Afaceri Externe;

 Afaceri Economice și Financiare;

 Justiție și Afaceri Interne;
 Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori;
 Competitivitate (Piața internă, Industrie, Cercetare și Spațiu);
 Transport, Telecomunicații și Energie;
 Agricultură și Pescuit;
 Mediu;
 Educație, Tineret, Cultură și Sport.

Consiliul „Afaceri Generale” pregătește și aprofundează reuniunile Consiliului

European împreună cu președintele Consiliului European și Comisia [articolul 16
alineatul (6), primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană]. Acesta este
responsabil de coordonarea generală a politicilor, a problemelor instituționale și
administrative și a domeniilor care afectează mai multe politici ale UE, cum ar fi
cadrul financiar multianual și extinderea. De asemenea, acesta asigură consecvența
și continuitatea în activitatea diferitelor formațiuni ale Consiliului.
Lucrările Consiliului sunt pregătite de Comitetul Reprezentanților Permanenți ai
Statelor Membre (Coreper). Pentru a ajuta la pregătirea lucrărilor Consiliului, Coreper
poate înființa grupuri de lucru sau comitete.
Coreper este împărțit în două părți:
 Coreper II, alcătuit din reprezentanți permanenți ai guvernelor statelor
membre, se ocupă de punctele legate de formațiunile Afaceri Generale,
Afaceri Externe, Afaceri Economice și Financiare și Justiție și Afaceri Interne
ale Consiliului;
 Coreper I, alcătuit din reprezentanții permanenți adjuncți, pregătește toate
celelalte formațiuni ale Consiliului.

Consiliul, împreună cu Parlamentul European, exercită funcții legislative și bugetare.

Totodată, acesta este principala instituție însărcinată cu luarea deciziilor privind
politica externă și de securitate comună (PESC). Statele membre își coordonează
politicile economice cu Consiliul.
În majoritatea cazurilor, deciziile Consiliului, pe baza propunerilor din partea
Comisiei, sunt luate împreună cu Parlamentul European în cadrul procedurii
legislative ordinare. În funcție de subiect, Consiliul ia decizii prin majoritate simplă,
majoritate calificată sau unanimitate. Majoritatea calificată este regula standard
pentru votare.
Potrivit tratatelor, anumite decizii sunt adoptate nu de Consiliu, ci prin acordul comun
al guvernelor statelor membre, cum ar fi numirea judecătorilor și avocaților generali la
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sau stabilirea sediilor instituțiilor și agențiilor.
În general, aceste decizii sunt adoptate în marja reuniunilor Consiliului sau ale
Coreper. Acestea nu sunt acte ale UE și, prin urmare, nu pot fi contestate în fața
Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Coreper
Comitetul Reprezentanților Permanenți sau Coreper [articolul 16 alineatul (7) din
Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE – și articolul 240 alineatul (1) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE] răspunde de pregătirea lucrărilor
Consiliului Uniunii Europene.
Fiecare stat membru al UE este reprezentat în Coreper de către un reprezentant
permanent (Coreper II) și un reprezentant permanent adjunct (Coreper I), cu statutul
de ambasador în Uniunea Europeană.
Coreper ocupă o poziție centrală în sistemul de luare a deciziilor din cadrul UE.
Acesta coordonează și pregătește lucrările tuturor reuniunilor Consiliului și încearcă
atingerea, la nivelul său, a unui acord care să fie înaintat ulterior spre adoptare
Consiliului. De asemenea, acesta asigură consecvența politicilor și a acțiunilor UE și
veghează la respectarea următoarelor principii și norme:
  principiul legalității, al subsidiarității, al proporționalității și al justificării actelor;
 normele de stabilire a competențelor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor
UE;
 dispozițiile bugetare;
 normele privind procedura, transparența și calitatea redactării.

Coreper asigură prezentarea adecvată a fiecărui dosar către Consiliu și, dacă este
cazul, prezintă orientări, opțiuni sau sugestii.
Ordinile de zi pentru reuniunile Consiliului reflectă progresul înregistrat în cadrul
Coreper. Ordinea de zi a Coreper este împărțită în două părți:
 partea I cuprinde puncte care, în principiu, nu necesită dezbatere și care, în
mod normal, vor fi puncte „A” pe ordinea de zi a Consiliului (adică puncte care,
în forma pregătită de Coreper, ar putea fi aprobate de către Consiliu fără
dezbatere);
 partea a II-a necesită dezbatere.

Cu toate acestea, în cazul în care Coreper ajunge la un acord asupra unui punct din
partea a II-a de pe ordinea sa de zi, punctul respectiv va fi inclus, în mod normal, ca
punct „A” pe ordinea de zi a Consiliului, care constă în:
 puncte A, de aprobat fără dezbatere conform unui acord din cadrul Coreper;
 puncte B, care necesită dezbatere.

Coreper este împărțit în două părți:

 Coreper I pregătește lucrările a șase formațiuni ale Consiliului:
 Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori;

 Competitivitate (Piața internă, Industrie, Cercetare și Spațiu);

 Transport, Telecomunicații și Energie;
 Agricultură și Pescuit;
 Mediu;
 Educație, Tineret, Cultură și Sport.
 Coreper II pregătește lucrările a patru formațiuni ale Consiliului:
 Afaceri Generale;
 Afaceri Externe;
 Afaceri Economice și Financiare;
 Justiție și Afaceri Interne.

În principiu, Coreper se reunește săptămânal. Pregătirile pentru activitatea sa se fac

în ziua anterioară de către cei mai apropiați colaboratori ai membrilor Coreper, care
se reunesc sub denumirile:
  grupul Mertens pentru partea 1 a Coreper;
 grupul Antici pentru partea 2 a Coreper.

Aceste grupuri revizuiesc ordinea de zi pentru Coreper I, respectiv Coreper II și

stabilesc detaliile tehnice și organizatorice. Această etapă pregătitoare permite, de
asemenea, formularea unei idei inițiale privind pozițiile pe care le vor adopta
diversele delegații la reuniunea Coreper.
Coreper poate adopta deciziile de procedură enumerate la articolul 19 alineatul (7)
din Regulamentul de procedură al Consiliului (de exemplu, decizia de desfășurare a
unei reuniuni a Consiliului într-un alt loc decât Bruxelles sau Luxemburg, decizia de a
utiliza procedura scrisă).

Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene (UE).

Înființată în 1957, Comisia este compusă în prezent din 27 de comisari, inclusiv
președintele acesteia. Comisia acționează în interesul general al statelor membre ale
UE, în deplină independență de guvernele naționale și răspunde în fața
Parlamentului European.
Aceasta are dreptul de inițiativă pentru propunerea de legi într-o mare varietate de
domenii politice. În domeniul justiției și al afacerilor interne, Comisia împărtășește
dreptul de inițiativă cu statele membre. Parlamentul European și Consiliul Uniunii
Europene pot solicita Comisiei să prezinte propuneri legislative. Cetățenii UE pot
solicita Comisiei să propună legi prin intermediul inițiativei cetățenești europene.
Comisiei i se poate acorda dreptul de a adopta acte fără caracter legislativ, în special
acte delegate și de punere în aplicare, și are competențe importante în ceea ce
privește asigurarea unor condiții de concurență echitabile între întreprinderile din UE.
Comisia supraveghează punerea în aplicare a legislației UE. Aceasta execută
bugetul UE în cooperare cu statele membre și gestionează programele de finanțare.
De asemenea, exercită funcții de coordonare, executive și de gestionare, potrivit
prevederilor tratatelor. Aceasta reprezintă UE în cadrul negocierilor internaționale, în
special în domeniile politicii comerciale și al ajutorului umanitar.
Comisia este organizată din departamente politice, denumite direcții generale (DG),
și servicii, care sunt situate în principal la Bruxelles și Luxemburg.

Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este singurul organism direct ales al UE și una dintre
cele mai mari adunări democratice din lume. Cei 705 deputați reprezintă cei 450 de
milioane de cetățeni ai UE. Aceștia sunt aleși o dată la cinci ani de către votanții din
cele 27 de state membre ale UE. Persoanele alese în cadrul PE se numesc deputați
ai Parlamentului European.
Numărul deputaților PE aleși în fiecare stat membru al UE este, în esență, stabilit în
funcție de populația acestuia. Locurile sunt distribuite după cum urmează: Belgia: 21,
Bulgaria: 17, Cehia: 21, Danemarca: 14, Germania: 96, Estonia: 7, Irlanda: 13,
Grecia: 21, Spania: 59, Franța: 79, Croația: 12, Italia: 76, Cipru: 6, Letonia: 8,
Lituania: 11, Luxemburg: 6, Ungaria: 21, Malta: 6, Țările de Jos: 29, Austria: 19,
Polonia: 52, Portugalia: 21, România: 33, Slovenia: 8, Slovacia: 14, Finlanda: 14 și
Suedia: 21.
Aproximativ 40 % din deputații PE sunt femei. Deputații PE pot să formeze grupuri pe
baza afinităților lor politice, și nu pe baza naționalității.
În prezent, locurile sunt distribuite între șapte grupuri politice, după cum urmează:
 Grupul Partidului Popular European (175 de deputați PE);
 Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul
European (145);
 Grupul Renew Europe (97);
 Grupul Identitate și Democrație (74);
 Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană (73);
 Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (63);
 Grupul Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică (39).

39 de deputați ai PE nu aparțin niciunui grup politic.

Atribuțiile principale ale PE sunt următoarele.
 Competențe legislative: pentru majoritatea actelor juridice ale UE, competența
legislativă este deținută de PE împreună cu Consiliul Uniunii Europene, prin
procedura legislativă ordinară.
 Competențe bugetare: PE deține competențe bugetare împreună cu Consiliul
în ceea ce privește votarea bugetului anual, căruia îi acordă caracter
executoriu prin semnarea de către președintele PE și căruia îi supraveghează
punerea în aplicare.
 Competențe de control asupra instituțiilor UE, în special a Comisiei: PE poate
acorda sau respinge aprobarea pentru desemnarea comisarilor și are
competența de a demite Comisia ca organism, prin emiterea unei moțiuni de
cenzură. Acesta exercită, de asemenea, competențe de control asupra
activităților UE, prin întrebări scrise și orale adresate Comisiei și Consiliului.
PE înființează comisii speciale și comisii de anchetă, al căror mandat nu se
limitează neapărat la activitățile instituțiilor UE, ci poate fi extins și la măsurile
adoptate de statele membre ale UE în punerea în aplicare a politicilor UE.

Tratatul de la Lisabona a consolidat rolul PE, plasându-l pe poziție egală cu Consiliul

Uniunii Europene prin:
  extinderea procedurii legislative ordinare la 40 de domenii noi, inclusiv
agricultură, securitate energetică, imigrație, justiție și afaceri interne, sănătate
și fonduri structurale;
 consolidarea rolului PE în ceea ce privește adoptarea bugetului UE – PE este
responsabil pentru adoptarea întregului buget, împreună cu Consiliul;
 permiterea deputaților în Parlamentul European să acorde aprobare cu privire
la o gamă largă de acorduri internaționale negociate de UE, cum sunt
acordurile comerciale internaționale;
 introducerea unor drepturi noi cu privire la a fi informat despre activitățile
Consiliului European, președinția prin rotație a Consiliului și serviciul de
acțiune externă al UE;
 acordarea PE a dreptului de a propune modificări ale tratatului;
 extinderea competențelor de control ale PE în alegerea președintelui Comisiei
Europene și prin aprobarea membrilor Comisiei Europene printr-un vot de
aprobare.

Deputații PE participă la sesiuni plenare ale PE la Strasbourg și la Bruxelles, și la

reuniuni ale comisiilor și reuniuni ale grupurilor politice la Bruxelles.
Articolul 223 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) îi
permite UE să adopte un statut pentru deputații PE. Acesta stabilește norme care
guvernează exercitarea atribuțiilor deputaților PE.
Un cod de conduită stabilește obligația membrilor PE de a acționa numai în interesul
public și de a-și desfășura activitatea în mod dezinteresat, cu integritate,
transparență, conștiinciozitate, cinste și responsabilitate, respectând totodată
reputația Parlamentului European.
Articolul 232 din TFUE stabilește obligația PE de a adopta un regulament de
procedură – normele interne organizaționale și operaționale ale PE.

Consiliul European

Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit instituție a UE.

Președintele Consiliului European este ales, cu majoritate calificată, pentru un
mandat de doi ani și jumătate. În 2019, Charles Michel a fost ales președinte al
Consiliului European.
Compus din șefii de stat sau de guvern din statele membre ale UE, împreună cu
președintele său și președintele Comisiei Europene, Consiliul European se
întrunește de cel puțin de patru ori pe an. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările sale.
Rolul Consiliului European este de a oferi impulsurile, orientările și prioritățile politice
generale pentru dezvoltarea UE (articolul 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană
- TUE), inclusiv:
 identificarea intereselor și obiectivelor strategice ale UE legate de politica
externă și de securitate comună a UE (PESC) și de alte domenii ale acțiunii
externe a UE (articolele 22 și 26 TUE);
 adoptarea unor orientări generale privind politicile economice ale statelor
membre și ale UE (articolul 121 din Tratatul privind funcționarea UE - TFUE)
sau luarea în considerare a situației ocupării forței de muncă în UE
(articolul 148);
 determinarea existenței unei încălcări grave și persistente de către un stat
membru a valorilor UE [articolul 7 alineatul (2) din TUE].

Consiliul nu exercită nicio funcție legislativă. Cu toate acestea, acesta definește

orientările strategice pentru planificarea legislativă și operațională în spațiul de
libertate, securitate și justiție (articolul 68 din TFUE). De asemenea, poate interveni
în materie de securitate socială (articolul 48 din TFUE) sau în materie penală
(articolele 82 și 83 din TFUE) în cazul în care un membru al Consiliului, în condițiile
stabilite în tratat, solicită trimiterea unui proiect de act legislativ Consiliului European.
Consiliul European poate adopta, de asemenea, în unanimitate, o decizie care
autorizează Consiliul să acționeze cu majoritate calificată în loc de unanimitate atunci
când adoptă un regulament de stabilire a cadrului multianual [articolul 312 alineatul
(2) din TFUE]. De asemenea, acesta adoptă decizii privind funcționarea Consiliului
(articolul 236 din TFUE) și componența Parlamentului European (articolul 14 din
TUE).
Deciziile sale se iau prin consens sau, în cazurile în care tratatele prevăd astfel, în
unanimitate, cu majoritate calificată sau cu majoritate simplă. Consiliul European
stabilește agenda politică a UE, în mod tradițional prin adoptarea „concluziilor” în
cadrul reuniunilor sale, identificând aspectele care indică problemele și acțiunile de
întreprins.

Tratate
Tratatele UE sunt acorduri obligatorii între țările membre UE. Acestea
stabilesc obiectivele UE, regulile instituțiilor UE, modul în care sunt luate
deciziile și relațiile dintre UE și țările membre.
Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a
reprezentat punctul de plecare al unei perioade de peste 50 de ani de
tratate europene.
Tratatele principale sunt:
  Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO), semnat la Paris în 1951. Acest tratat a expirat la 23 iulie
2002;
 Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE),
semnat la Roma în 1957; și
 Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(Euratom), semnat la Roma în 1957.

Aceste tratate au fost modificate prin:

 Tratatul de fuziune, semnat la Bruxelles în 1965;
 Actul Unic European (SEA), semnat la Luxemburg în 1986;

 Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE sau TUE),

semnat la Maastricht în 1992, când Tratatul CEE a devenit Tratatul
CE;
 Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997;
 Tratatul de la Nisa, semnat în 2001.

Ca urmare a dificultăților întâmpinate de unele țări ale UE în ceea ce

privește ratificarea Tratatului constituțional european semnat în 2004, liderii
europeni au convenit, în 2007, să convoace o conferință
interguvernamentală pentru a finaliza și a adopta nu o constituție, ci un
„tratat de reformă” pentru UE.
Tratatul de la Lisabona, semnat la 17 decembrie 2007, a fost ratificat de
toate țările UE și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta a introdus
modificări ale tratatelor existente, iar Tratatul CE a devenit Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Tratatele fondatoare au fost, de asemenea, modificate în momentul aderării
unor noi țări, în 1973 (Danemarca, Irlanda și Regatul Unit (1)), în 1981
(Grecia), în 1986 (Spania și Portugalia), în 1995 (Austria, Finlanda și
Suedia), în 2004 (Cehia, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,
Polonia, Slovenia și Slovacia), în 2007 (Bulgaria și România) și în 2013
(Croația).

Tratatul de la Lisabona
SINTEZĂ PRIVIND:
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene

CARE ESTE ROLUL ACESTUI TRATAT?

 Reformează modul în care funcționează instituțiile UE și în care se
iau decizii pentru a le face adecvate pentru o UE care a ajuns la 28
de membri după extinderi succesive.
 Acesta reformează politicile interne și externe ale UE și, acordând
Parlamentului European mai multe puteri legislative, asigură o mai
mare democrație în luarea deciziilor la nivelul UE.

ASPECTE-CHEIE
Modificări instituționale
Parlamentul European
 este acum compus din reprezentanți ai cetățenilor UE, spre deosebire
de cum era înainte, din cetățeni ai popoarelor țărilor UE, stabilind
astfel o legătură democratică mai puternică între deputații din
Parlamentul European și alegători;
 se bucură de competențe legislative sporite prin utilizarea procedurii
legislative ordinare. Tratatul de la Lisabona extinde acest lucru la 40
de noi domenii de politică, ridicând la 73 numărul total de domenii în
care Parlamentul și Consiliul adoptă legislație pe picior de egalitate;
 alege președintele Comisiei Europene printr-o majoritate a membrilor
săi;
 are un număr maxim de 751 de membri.

Consiliul European
Compus din șefii de stat sau de guvern, acesta oferă UE o mai mare
continuitate și coerență. Este recunoscut oficial ca o instituție a UE care
stabilește direcțiile și prioritățile politice generale ale UE.
Acesta alege prin vot majoritar un președinte pentru un mandat de 30 de
luni, care poate fi reînnoit, înlocuind rolul rotativ de 6 luni precedent.
Consiliul
Aplică reguli noi de vot majoritar atunci când aprobă legislația. Pentru a
asigura o majoritate, este nevoie de cel puțin 55 % din țările UE,
reprezentând cel puțin 65 % din populația UE. Pentru a bloca o propunere,
cel puțin patru țări trebuie să fie împotrivă.
Se întâlnește în public atunci când discută și votează proiecte de legi.
Comisia Europeană
Președintele Comisiei este:
 ales și numit pe baza rezultatelor alegerilor europene;
 responsabil cu numirea comisarilor și distribuirea portofoliilor lor și
poate solicita demisia unui comisar individual.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Competența sa este extinsă la toate domeniile de politică ale UE, cu
excepția politicii externe și de securitate comună.
Banca Centrală Europeană (BCE)
BCE este recunoscută în prezent în mod oficial ca instituție a UE, fiind
inclusă în articolul 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).
Politica externă și de securitate comună
Tratatul:
 stabilește noul post de vicepreședinte al Comisiei și de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate. Persoana este președintele Consiliului Afaceri
Externe (articolul 18 din TUE);
 creează Serviciul European de Acțiune Externă, al cărui personal
vine din partea Comisiei, a Consiliului și a serviciilor diplomatice
naționale;
 introduce o clauză de apărare reciprocă, conform căreia toate țările
UE trebuie să se ajute una pe alta/o altă țară a UE dacă aceasta este
atacată.

Alte modificări
Politicile UE
Structura anterioară bazată pe piloni este înlocuită cu o nouă distribuție a
competențelor:
 exclusivă: domenii în care doar UE legiferează, iar țările membre
pun în aplicare [articolul 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE)];
  partajată: domenii în care țările UE pot legaliza și adopta măsuri
obligatorii din punct de vedere juridic dacă UE nu a făcut acest lucru
(articolul 4 din TFUE);
 de sprijin: domeniile în care UE adoptă măsuri pentru sprijinirea,
coordonarea sau completarea politicilor naționale (articolul 6 din
TFUE);
 în plus, toate politicile privind controlul frontierelor, azilul, imigrația și
cooperarea judiciară și polițienească devin o competență a UE, în loc
să fie o responsabilitate interguvernamentală, ca înainte.

Consolidarea democrației
Tratatul:
 confirmă cele trei principii fundamentale egalității democratice*,
democrației reprezentative* și ale democrației participative*;
 introduce inițiativa cetățenească, una dintre principalele inovații ale
Tratatului de la Lisabona, prin care cel puțin un milion de cetățeni (în
anumite condiții) pot invita Comisia să prezinte o propunere (articolul
11 din TUE);
 face Carta drepturilor fundamentale obligatorie din punct de vedere
juridic și conferă acesteia aceeași valoare juridică ca și aceea a
tratatelor (articolul 6 din TUE);
 oferă parlamentelor naționale un cuvânt mai greu în luarea deciziilor
la nivelul UE (articolul 12 din TUE);
 procedura legislativă ordinară (fosta codecizie) este în prezent
procedura legislativă implicită în care Parlamentul European se află
pe picior de egalitate cu Consiliul în calitate de colegislator (articolul
294 din TFUE);
 introduce distincția între actele legislative și actele fără caracter
legislativ în funcție de procesul decizional (articolul 297 din TFUE);
 Introduce actele delegate (articolul 290 din TFUE) și actele de
punere în aplicare (articolul 291 din TFUE). Primul acord conferă
Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ de
aplicare generală care completează un act legislativ (dar nu pe
elemente esențiale). Acesta din urmă oferă un cadru pentru acțiunea
Comisiei în domeniile de comitologie anterioare.

Retragerea din UE
Tratatul prevede pentru prima dată o procedură oficială în cazul în care o
țară a UE dorește să se retragă din UE (articolul 50 din TUE – a se vedea
sinteza privind Negocierile cu Regatul Unit (1) potrivit articolului 50).

DE CÂND SE APLICĂ TRATATUL?

Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009.

CONTEXT
Tratatul de la Lisabona este în mare măsură inspirat de Tratatul de instituire
a unei Constituții pentru Europa. Constituția intenționa să înlocuiască
tratatele fondatoare ale UE cu un singur text. Aceasta a fost semnată la
Roma la 29 octombrie 2004. Pentru a intra în vigoare, Constituția trebuia să
fie ratificată de toate cele 27 de state membre ale UE (17 au ratificat-o). Cu
toate acestea, a fost respinsă prin referendumuri naționale în Franța și în
Țările de Jos în 2005.
În schimb, Tratatul de la Lisabona modifică aceste tratate, așa cum au făcut
și tratatele de la Amsterdam și Nisa. Acesta încorporează majoritatea
reformelor instituționale și politice pe care tratatul constituțional le
prevedea.

TERMENI-CHEIE
Egalitatea democratică: UE trebuie să respecte principiul egalității
cetățenilor săi, care să beneficieze de o atenție egală din partea instituțiilor,
organelor, oficiilor și agențiilor sale (articolul 9 din TUE).
Democrația reprezentativă: Cetățenii UE sunt reprezentați direct la nivelul
UE de către Parlamentul European.
Democrația participativă: Cetățenii UE au dreptul de a participa la
deciziile UE și de a interacționa cu instituțiile UE, de exemplu prin dialog
prin intermediul organizațiilor societății civile în care sunt membri.

DOCUMENTUL PRINCIPAL
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la
Lisabona, 13 decembrie 2007 (JO C 306, 17.12.2007, pp. 1-271)

Data ultimei actualizări: 15.12.2017

(1) Regatul Unit se retrage din Uniunea Europeană și, începând cu 1
februarie 2020, are statut de țară terță (țară din afara UE).