DISFUNCȚII METABOLICE ÎN

DIABETUL ZAHARAT

Prezentare generală a disfuncţiilor metabolice specifice

diabetului zaharat

Diabetul zaharat este o patologie metabolică caracterizată de o

hiperglicemie cronică, cu pereturbări ale metabolismului glucidic, lipidic şi
proteic. Aceste perturbări sunt în relaţie directă cu o deficienţă de secreţie
şi/sau de acţiune a hormonului insulină. Este o patologie frecvent întalnită
(aproximativ 1-2% în societatea occidentală). În unele cazuri –relativ rare-
diabetul poate constitui o patologie secundară, consecinţă a unei pancreatite
sau a unei intervenţii chirurgicale la nivelul pancreasului, sau a unei
hipersecreţii a hormonilor cu acţiuni antagonice insulinei (exemplu:
sindromul Cushing, acromegalia).
Diabetul primar este de două tipuri:
-diabetul de tip I, în care are loc o destrucţie a celulelor pancreatice,
care conduce la o diminuare şi în final la o încetare a secreţiei de insulină.
Aproximativ 10% dintre diabetici suferă de diabet zaharat de tip I. Diabetul
zaharat de tip I apare în general la subiecţii tineri şi debutează acut, în câteva
zile sau în câteva saptamâni. Totodată, se semnalează o fază preliminară
bolii, de pre-diabet, de câteva luni, în care se observă anomalii de creştere la
copii, un deficit de răspuns al organismului la acţiunea insulinei, diferite
anomalii imunologice, diabetul zaharat de tip I fiind considerat o boală
autoimună;

1
 -diabetul de tip II, în care secreţia de insulină este insuficientă, sau
apare un fenomen de rezistenţă a organismului la acţiunea insulinei. Din
aceste motive, apare o hiperglicemie persistentă. Diabeticii cu diabet de tip II
sunt trataţi prin dietă alimentară adecvată, asociată sau nu cu tratament cu
antidiabetice administrate oral. Numai în anumite cazuri se poate institui
terapie de substituţie cu insulină, pentru o mai bună echilibrare a glicemiei.
Diabetul de tip II evoluează mult mai lent, la subiecţi cu vârste de peste 50
de ani (deşi în ultimul timp se semnalează cazuri din ce în ce mai frecvente
la subiecţii tineri, obezi), cu simptomatologie care se dezvoltă timp de cateva
luni sau chiar ani. Prevalenţa diabetului zaharat de tip II creşte cu vârsta în
rândul populaţiei din societăţile de tip occidental, ajungând la peste 10% din
populaţia trecută de 75 de ani. Patogeneza diabetului zaharat de tip II este
incomplet cunoscută. Pe lângă genetică, stilul de viaţă par a fi cei doi factori
favorizanţi. Cu siguranţă, este vorba de o patologie heterogenă, în care
disfuncţia celulelor β-pancreatice coexistă cu fenomenul de rezistenţă la
insulină. O genetică deficitară constituie, conform tuturor observaţiilor de
până acum, un important factor de risc. S-a calculat că riscul individual de
diabet de tip II este mai mare de 50% pentru un subiect ai căror părinţi sunt
ambii diabetici. Au fost identificate mai multe deficite monogenice, mai ales
la formele ereditar dominante care se dezvoltă la subiecţii tineri (Maturity-
Onset-Diabetes-of the-Young, MODY). În aceste cazuri, mutaţia cel mai des
întâlnită afectează gena responsabilă de sinteza enzimei glucokinază.
Glucokinaza este enzima care reglează metabolismul glucidic la nivelul
celulelor β-pancreatice, acţionând ca un senzor de glucoză, constituind un
element cheie în reglarea secreţiei de insulină. Totuşi, faţă de incidenţa
acestei mutaţii, frecvenţa apariţiei bolii este mult mai mare, ceea ce
demonstrează că afectarea genetică este poligenică, iar ereditatea joacă un rol
important, dar nu decisiv.

2
 Factorii de mediu şi de stil de viaţă sunt la fel de importanţi: mulţi
dintre pacienţii cu diabet de tip II sunt obezi, cu o semnificativă depunere
adipoasă pe viscere (intrabdominal), cunoscută de clinicieni ca fiind un
factor asociat cu insulino rezistenţa. Sedentarismul provoacă de asemenea
insulino rezistenţă, la fel ca şi unele medicamente, cum ar fi: corticosteroizii,
β-blocantele, tiazolidinele.
Această dublă etiologie este relevată de observaţii privind incidenţa
bolii în anumite grupuri etnice, spre exemplu, populaţiile din insulele din
Pacific care au adoptat un stil de viaţă şi de alimentaţie occidental. Se
presupune că genotipul acestor persoane a fost programat pentru stocarea de
energie sub formă de depozite lipidice, cu scopul de a rezista cât mai
indelung unor perioade de deprivare alimentară, fapt care survenea frecvent
în timpul în care strămoşii acestor presoane duceau modul lor originar de
viaţă şi se alimentau în mod tradiţional (genotip de economisire). O
alimentaţie abundentă, cu mulţi compuşi glucidici, conduce rapid la obezitate
şi la intoleranţă la glucoză în cazul membrilor acestor populaţii. Există şi o
ipoteză a aşa-numitului fenotip de economisire, care prevede că o greutate
mică la naştere predispune la apariţia diabetului zaharat de tip II la
maturitate, aflată în relaţie cu faptul că o disfuncţie a celulelor β-pancreatice
poate fi indusă de o malnutriţie în perioada fetală.
Manifestările clinice ale diabetului zaharat se împart în două
categorii: cele direct legate de disfuncţia metabolică şi cele survenite după un
timp îndelungat, ca şi complicaţii ale bolii.
Hiperglicemia în diabetul zaharat rezultă în principal din exacerbarea
gluconeogenezei hepatice, asociată cu insuficienta utilizare a glucozei de
către celelalte ţesuturi. La nivel renal, glucoza este complet reabsorbită de
tubii proximali, dar pentru glicemii mai mari de 180 mg/dL (10 mM)
mecanismele de reabsorbţie sunt saturate şi glucoza trece în urină

3
(glucozurie). Glucozuria determină o diureză osmotică, adică o amplificare
a eliminării de apă din organism pe cale renală. Aceasta provoacă o creştere
a osmolarităţii plasmatice, cu scoatere a apei din compartimentele intra
celulare, pentru încercarea echilibrării. Acest mecanism stimulează centrul
setei. Se declanşează astfel două dintre simptomele clinice ale diabetului:
poliurie (volum mare de urină) şi polidipsie (sete intensă). Simptomele
descrie nu sunt însa caracteristice doar diabetului, ele se manifestă şi în
diabetul insipid, în hipercalcemii, hipokalemii cronice, insuficienţă renală
cronică sau în ingestie excesivă de apă (potomanie). Netratate, aceste
perturbări metabolice se agravează şi se dezvoltă o acidoză metabolică, care
poate pune în pericol viaţa pacientului.
Complicaţiile pe termen lung ale diabetului zaharat sunt de două
tipuri: complicaţii de tip microvascular (nefropatii, neuropatii şi retinopatii)
şi complicaţiile de tip macrovascular în legătură cu ateroscleroza.
Ateroscleroza apare la ambele tipuri de diabet zaharat. Prevalenţa acestor
complicaţii creşte cu evoluţia în timp a bolii. Dacă echilibru glicemic nu este
supravegheat prin respectarea tratamentului şi a dietei, riscul de complicaţii
microvasculare creşte. Există însă şi aici excepţii, unii pacienţi nedezvoltând
niciodată astfel de complicaţii, pe când alţii sunt afectaţi precoce, chiar dacă
aparent este menţinut echilibrul glicemic.
Caracteristica patologică în cazul complicaţiilor microvasculare
constă în contractarea lumenului vaselor capilare, aflată în relaţie directă cu
expunerea prelungită la concentraţii mari de glucoză. Fenomenul este
complex şi insuficient înţeles, două elemente părând a fi importante:
-creşterea concentraţiei de sorbitol, compus derivat din glucoză sub
acţiunea aldoz-reductazei, cu acumularea acestuia în celule. Acest compus
provoacă dezechilibre osmotice, alterează statusul oxidativ celular şi scade
concentraţia celulară de inozitol;

4
 -formarea de produşi cu grad de glicare ridicat. Glucoza poate
reacţiona cu grupările amino din lanţurile polipetidice ale proteinelor,
formând proteine glicate plasmatice şi tisulare. Acestea se pot ataşa şi
depune pe interiorul pereţilor vasculari, producându-le degradări structurale
şi funcţionale.
Creşterea riscului de apariţie a aterosclerozei la pacienţii diabetici are
de asemenea cauze multifactoriale. Dislipidemiile care însoţesc diabetul şi
glicarea lipoproteinelor, care induce alterarea funcţiilor lor, au o mare
importanţă.
Alt factor care este asociat cu degradarea structurii şi funcţionalităţii
endoteliului vascular este stressul oxidativ celular.
Complicaţiile pe termen lung ale diabetului zaharat sunt responsabile
de creşterea morbidităţii şi mortalităţii în rândul acestor pacienţi.
O altă disfuncţie metabolică asociată cu diabetul zaharat constă în
acidoza metabolică, survenită în urma exacerbării cetogenezei. Deficitul de
insulină provoacă o amplificare a ratei de desfăşurare a lipolizei, cu o
eliberare accentuată de acizi graşi din ţesutul adipos în sânge şi cu o
diminuare a lipogenezei. La nivelul ţesutului hepatic acizii graşi sunt fie
complet oxidaţi (β-oxidarea acizilor graşi), fie re-esterificaţi cu glicerol şi
eliberaţi în sânge, fie transformaţi în corpi cetonici (cetogeneza). Cetogeneza
este favorizată în diabetul zaharat decompensat de către diminarea raportului
insulină/ glucagon. Glucagonul inhibă sinteza malonil-CoA, compusul-cheie
din sinteza de novo a acizilor graşi, inhibând astfel această cale metabolică.
Exacerbarea producerii de corpi cetonici, cu caracter acid, consumă
rezerva alcalină şi interferă în mecanismele de homeostazie a pH-ului
sanguin.

5
 Urmărirea evoluţie bolii, cu posibilele complicaţii care pot surveni,
implică o strânsă colaborare între specialiştii din domeniul biochimiei clinice
şi medicii clinicieni.

Diagnosticarea diabetului zaharat

Diagnosticul se face prin determinarea glicemiei şi punerea în

evidenţă a glucozuriei. În absenţa altor simptome, o glicemie de peste 7 mM
în sângele venos, cu priză a jeun, necesită o repetare de câteva ori a
determinării pentru certificarea diagnosticului. Chiar şi în cazul pacienţilor
care manifestă şi simptome clinice, diagnosticul de diabet zaharat este
discutabil, dacă valorile glicemiei sunt sub 5,5 mM în sângele venos. Pentru
subiecţii care prezintă valori ale glicemiei a jeun constant peste aceste limite,
se consideră un statut de hiperglicemie a jeun. În cazul lor este necesară
evaluarea răspunsului lor la o hiperglicemie provocată pentru a certifica un
diagnostic.

Tabelul 7. Schema de lucru pentru testul de hiperglicemie provocată pe cale

orală pentru certificarea diagnosticului de diabet zaharat. Prelevarea de sânge se face
a jeun şi la 120 minute după ingestia de glucoză.

Indicaţii
Verificarea glicemiei a jeun
Glicozurie de etiologie necunoscută, mai
ales în perioadele de sarcină
Semne clinice de diabet zaharat sau de
complicaţii specifice
Protocol
Alimentaţie normală, conţinând minimum
250 g glucide /zi timp de trei zile. Repaus
alimentar de 12 ore.
Prelevare de sânge venos pentru
determinarea glicemiei a jeun.
Priză orală de 75 g glucoză dizolvată în apă.
Prelevare de sânge venos la 60 de minute şi
la 120 de minute pentru determinarea
glicemiei.
Pacientrul rămâne în repaus pe toată

6
 perioada testului. Nu este permis să fumeze,
dar poate bea apă.
Interpretarea rezultatelor testului de hiperglicemie provocată poate
certifica un diagnostic de diabet zaharat la pacienţii cu suspiciune. Testul
poate identifica o categorie de hiperglicemie numită intoleranţă la glucoză,
neechivalentă cu diabetul, dar care reprezintă un stadiu premergător bolii.
Acest stadiu defineşte un risc însemnat de dezvoltare a diabetului în viitor.
Aceşti pacienţi ar trebui să-şi modifice stilul de viaţă şi alimentaţia şi să-şi
supravegheze valorile glicemiei. În acest fel este posibil ca unii dintre ei să
revină la o toleranţă normală la glucoză. Se pare, de asemenea, că aceşti
pacienţi au un risc la fel de ridicat ca şi diabeticii de dezvoltare a unui infarct
de miocard sau a unui accident vascular cerebral. Riscurile microvasculare
nu sunt însă la fel de mari.
Urmărirea evoluţie bolii şi a eficienţei tratamentului se face în plan
clinic prin examinarea pacientului de către medicul specialist şi în plan
biochimic prin dozarea periodică a concentraţiei de glucoză din sânge şi prin
urmărirea altor markeri biochimici.
Dozarea hemoglobinei glicate (glicozilate) constituie un mijloc
eficient de evaluare retrospectivă a echilibrului glicemic pe o perioadă mai
lungă. Hemoglobina suferă procesul de glicare in vivo proporţional cu
concentraţia de glucoză sanguină. Compusul format, hemoglobina glicată
(HbA1c) ramâne în celulă până la moartea acesteia. Proporţia de hemoglobină
care este glicată reprezintă o reflectare a valorilor glicemiei pe o perioadă de
6-8 săptămâni. Valoarea de referinţă a HbA1c este sub 6%, pe când în
diabetul decompensat poate atinge valori de peste 10%. În cazul pacienţilor
cu anemie hemolitică, la care durata de viaţă a hematiilor este scurtată,
interpretarea rezultatelor trebuie să fie rezervată.

7
 Hemoglobina glicată poate da de gol în faţa medicului curant un
pacient care nu-şi respectă în general tratamentul şi regimul alimentar şi care
face un efort de a le respecta numai cu câteva zile înaintea consultului. În
acest caz glicemia poate fi scăzută, dar hemoglobina glicată indică o istorie
de hiperglicemie.
Există şi alte proteine care suferă procesul de glicare, fructozamina
plasmatică constituind un indice al glicării proteice, mai ales a albuminei
serice, care reflectă controlul glicemic, dar acest parametru este mult mai
puţin utilizat în clinică.
Alţi parametri biochimici care pot oferi informaţii importante pentru
evoluţia bolii sunt: microalbuminuria (indicator al unui început de nefropatie
diabetică), creatinina plasmatică (indicator al unei complicaţii renale mai
vechi), compuşii lipidici (indicatori ai procesului aterosclerotic) şi de
aemenea corpii cetonici urinari (cetonuria).
Dislipidemiile în diabetul zaharat apar ca o consecinţă a diminuării
secreţiei de insulină. Acest hormon endocrin joacă un rol cheie în controlul
metabolismului lipidic, ambele tipuri de diabet având drept consecinţă
apariţia perturbărilor gestiunii compuşilor lipidici. În cazul diabetului zaharar
de tip I, o dată cu deteriorarea echilibrului glicemic, apar hiper
triacilglicerolemii accentuate, cu creşterea concentraţiei VLDL şi frecvent şi
a chilomicronilor, în legătură cu diminuarea activităţii lipoprotein-lipazei
stimulate de insulină şi a creşterii activităţii lipazelor hormon-sensibile, care
sunt inhibate de insulină. Aceste evenimente conduc la amplificarea în sânge
a fluxului de acizi graşi liberi proveniţi din ţesutul adipos. Prezenţa insulinei
re-echilibrează procesele metabolice, diminuând conţinutul lipidic al
sângelui.
Şi în diabetul zaharat de tip II hiper triacilglicerolemia apare frecvent,
chiar dacă nu este atât de severă ca în diabetul zaharat de tip I. În acest caz,

8
cauza principală constă în amplificarea sintezei hepatice de triacilgliceroli.
VLDL conţin mai mulţi triacilgliceroli şi colesterol esterificat în comparaţie
cu apoproteinele specifice acestor particule lipoproteice. Particulele devin
astfel mai mici şi mai dense şi în consecinţă mai aterogene.
În ambele tipuri de diabet s-a observat o scădere a cantităţii de
particule HDL. De asemenea, în ambele tipuri de diabet, glicarea
apoproteinei B, specifice LDL, poate creşte aterogenicitatea particulelor
LDL, prin scăderea afinităţii acestei proteine pentru receptorul său specific.
În acelaşi timp are loc o exacerbare a afinităţii receptorului scavenger al
macrofagelor.

9
 Determinarea glucozei sanguine cu orto-toluidină

În istoricul biochimiei clinice, acest compus constituie unul din

primii determinaţi din sânge şi din urină.
Concentraţia glucozei în sânge este legată de factorii de reglare
(hormoni pancreatici şi corticoizi). În principal, factorul reglator vizat în
această determinare este insulina, legată direct de buna funcţionare a
pancreasului endocrin. Creşterea frecvenţei diabetului în societatea modernă
obligă măsurarea acestui parametru în orice test de screening.

Principiul metodei

Cu o-toluidina, glucoza formează la cald, în mediu puternic acid, un

compus colorat cu maxim de absorbţie la 650 nm. Acest compus este o bază
Schiff, formată prin condensarea grupării aldehidice cu toluidina.

10
 Reacţia nu este specifică glucozei, dar în sânge şi urină manoza şi
galactoza se găsesc în concentraţii mult prea mici. Aldopentozele dau în
aceleaşi condiţii un produs cu absorbţie maximă la 480 nm.

Reactivi

1. Reactiv o-toluidină: 1,5g tiouree se dizolvă în 400 mL acid acetic

glacial. Se adaugă 60 mL o-toluidină proaspăt distilată şi 500 mL 2,3
butandiol. Se aduce la 1 L cu acid acetic glacial.
2. Soluţie acid tricloracetic 3 g%
3. Soluţie stoc glucoză (1000 mg/dL): 1 g glucoză anhidră se dizolvă
în 80 mL soluţie acid benzoic 1,4 g/L. Se aduce la 100 mL cu soluţie acid
benzoic. Se păstrează la frigider.
4. Soluţie standard glucoză (100 mg/dL): se obţine prin diluarea
soluţiei stoc 1:10 cu apă distilată.

Recomandări pentru prelevarea probelor de sânge

Sângele pentru analiză trebuie recoltat de dimineaţă, după ce în

prealabil pacientul nu a mâncat nimic timp de minimum 8 ore, putând să bea
doar apă. Există dovezi experimentale că glicemia prezintă variaţii diurne
semnificative, fiind mai crescută dimineaţa şi mai scăzută după-amiaza.
Pentru a înlătura riscul major de scădere a concentraţiei de glucoză în
proba de sânge, după prelevare, datorită glicolizei care continuă la nivelul
hematiilor, se recomandă separarea imediată a plasmei de elementele figurate
ale sângelui. Concentraţia de glucoză în proba de plasmă sanguină
nehemolizată rămâne astfel stabilă timp de 72 ore la 4°C.

11
Mod de lucru

Reactiv (mL ) - în tuburi de

Probă Martor Standard
centrifugă
Sânge 0,5 - -
Apă distilată - 0,5 -
Soluţie standard - - 0,5
Acid triclor acetic 3% 4,5 4,5 4,5
Agitare, centrifugare 5 minute la 3500 rpm
Supernatant 0,5 0,5 0,5
Reactiv o-toluidină 3,5 3,5 3,5
Agitare, fierbere 12 minute, răcire sub jet de apă rece citire la 630 nm faţă de
martor

Calcul
Ap /Ast x 100= glucoză mg/dL

Valori normale şi interpretare

Valorile normale pentru această metodă se situează între 70-110

mg/dL. La diabetici, în funcţie de severitatea bolii se observă valori peste
180 mg/dL iar în pancreatite până la 150 mg/dL. Dezechilibrul
metabolismului glucidic observat în diabet este cea mai frecventă cauză de
hiperglicemie. Totuşi, pentru o certificare a diagnosticului, se impune şi

12
evaluarea hemoglobinei glicate, precum şi a prezenţei glucozei în urină
(glicozurie).
Valori crescute ale glicemiei se pot înregistra şi după administrarea de
anestezice.
Hipoglicemia apare mai ales ca rezultat al: supradozajului cu insulină,
hipotiroidismului, bolii Simmons (hipopituitarism), bolii Addison sau
afecţiunilor congenitale datorate perturbării metabolizării glicogenului.

13
14
 Teste pentru evaluarea dislipidemiilor

Compuşii lipidici joacă un rol esenţial în organism, constituind elemente

structurale ale arhitecturii membranelor celulare, fiind implicaţi în căi
metabolice importante şi constituind precursori ai unor molecule-semnal
esenţiale pentru buna desfăşurare a vieţii. Gestionarea acestor compuşi în
cadrul organismului este asigurată prin mecanisme complexe, împlicând
sistemul neuro-endocrin, al căror dezechilibru poate conduce la afecţiuni
grave.
Datorită insolubilităţii acestor compuşi în apă, lipidele sunt transportate
prin mediul apos al sângelui prin intermediul unor ansambluri
multimoleculare cuprinzând şi proteine specifice (lipoproteine). Prin
intermediul acestor lipoproteine compuşii lipidici proveniţi din sinteza în
organism sau de aport exogen (colesterol liber sau esterificat, acli-gliceroli,
fosfo lipide) sunt distribuiţi la nivelul diferitelor ţesuturi. Aceste lipoproteine
sunt clasificate în funcţie de densitatea lor, care este invers proporţională cu
dimensiunea particulelor. Cu cât conţinutul lipidic este mai mare în raport cu
cel proteic, lipoproteinele sunt mai voluminoase dar au densitate mai mică.
Lipoproteinele au fost clasificate în patru mari categorii:
Chilomicronii -sunt cele mai puţin dense lipoproteine, au cel mai mare
volum şi au rolul de a transporta compuşii lipidici din aport alimentar de la
nivelul intestinului subţire către celelate celule ale organismului;
Lipoproteinele cu densitate foarte scăzută (VLDL) –transportă lipidele
de provenienţă endogenă de la nivelul ficatului către celelate celule ale
organismului;
Liporoteinele cu densitate intermediară (IDL) –sunt forme tranzitorii,
care derivă din VLDL la trecerea acestora in LDL (liporoteine cu densitate

15
scăzută). Toate aceste trei categorii de liporoteine sunt bogate în trialcil
gliceroli.
Lipoproteinele cu densitate scăzută (LDL) –transportă colesterolul la
diferite celule şi ţesuturi;
Lipoproteinele cu densitate ridicată (HDL) –sunt cele mai dense
liporoteine şi sunt implicate în transportul colesterolului de la diverse celule
şi ţesuturi înapoi la ficat. LDL şi HDL sunt liporoteine care conţin
preponderent colesterol ca moleculă lipidică.
O proastă distribuţie a compuşilor lipidici la nivelul peretelui endoteliului
vascular poate conduce la ateroscleroză, proces care induce riscul infarctului
de miocard şi/sau al accidentului vascular cerebral.
Dislipidemiile sunt definite ca modificări patologice ale concentraţiilor
de compuşi lipidici în sânge.
În diabetul zaharat hiperlipidemiile sunt de cauză secundară, survenind
drept urmare a perturbărilor metabolice induse de boală.
Pentru determinarea cu acurateţe a compuşilor lipidici din sânge se
recomandă ca pacientul să nu consume alimente timp de 12-14 ore înainte de
prelevarea probei de sânge. Cu precădere sunt afectate de nerespectarea
acestei interdicţii valorile sanguine ale triacilglicerolilor şi ale HDL-
colesterolului.
Postura pacientului la prelevarea probei de sânge este de asemenea
importantă, observându-se că valoarea concentraţiei de colesterol poate
creşte cu 10% dacă pacientul stă în picioare atunci cand i se recoltează proba
de sânge.
Bateria uzuală de teste pentru evidenţierea dislipidemiilor constă în:
colesterol total, triacilgliceroli şi HDL-colesterol.

16
 Este recomandabil ca, în cazul identificării unor valori alterate ale
parametrilor lipidici la un pacient, testele să fie reluate după 3-4 luni, pentru
certificarea unei eventuale dislipidemii.
O anamneză atentă a pacientului poate identifica sursa primară sau
secundară a dislipidemiei (diabet zaharat, obezitate, etc.).

17
 Determinarea colesterolului total (metoda Rappaport-

Eichorn)

Colesterolul este un compus sterolic cu funcţiune alcool, care se

găseşte exclusiv în organismele animale.

Constituie precursor pentru sinteza a numeroşi compuşi importanţi

din organism, cum ar fi acizii biliari şi hormonii cu structură steroidică.
Colesterolul seric cuprinde o fracţiune esterificată (70- 78 %) şi o
fracţiune liberă (22- 30 %). Metoda de faţă dozează nediscriminator ambele
tipuri de colesterol.

Principiul metodei

În prezenţa anhidridei acetice şi a acidului sulfuric colesterolul este

deshidradat obţinându-se un compus cu sistem polienic de culoare verde, în
mediu acid. Prin adăugarea de acid sulfosalicilic se realizează precipitarea
proteinelor din ser.

18
Reactivi

1. Acid sulfuric conc.

2. Anhidridă acetică
3. Acid sulfuric concentrat
4. Acid sulfosalicilic 1 g% în acid acetic glacial
5. Standard colesterol 250 mg/dL: se dizolvă 125 mg colesterol în 30
mL acid acetic glacial, încălzind uşor şi se aduce apoi la 50 mL cu acid
acetic glacial. Se păstrează maximum 6 luni la întuneric.
Mod de lucru
Reactiv (mL ) Probă Standard Martor
ser 0,1 - -
soluţie standard - 0,1 -
apă distilată - - 0,1
acid sulfosalicilic 0,6 0,6 0,6
anhidridă acetică 1,5 1,5 1,5
Agitare, răcire 10 minute în apă rece
acid sulfuric conc. 0,2 0,2 0,2
Agitare, 10 minute la întuneric
Citire faţă de martor la 610 nm
Calcul
AP/Ast x 250 = mg/dL colesterol

Valori normale şi interpretare

Valorile normale sunt diferite în funcţie de sex şi vârstă.

19
Vîrstă (ani) Bărbaţi(mg/dL) Femei (mg/dL)
20 110-250 110-250
30 120-290 120-290
40 135-315 120-290
50 150-340 135-330
60 140-320 145-355

După cum se observă, femeile au în general valori mai mici decât

bărbaţii, dar după menopauză proporţia se inversează.
Colesterolul creşte în diabet, boli renale, lipidoze, ateroscleroză.
Colesterolul scade în tuberculoză şi în stadiile finale de cancer.
Valorile colesterolului tind să varieze invers proporţional cu rata
metabolică bazală, astfel că pot fi obţinute relaţii cu funcţia tiroidiană.
Concentraţia colesterolului variază invers proporţional cu funcţia tiroidiană,
dar există variaţii largi individuale. Colesterolul este influenţat de dietă
numai în timp îndelungat. Populaţiile care consumă multe alimente vegetale
şi peşte au valori mai mici decât cele care au o alimentaţie bazată pe grăsimi
animale, amidon şi zahăr.

20
21
 Determinarea lipidelor totale din ser (metoda Künkel)

Este o metodă utilizată în procesul de triere (screening) pentru

depistarea dislipidemiilor. Totuşi, valorile acestui test, singure, nu pot da
indicaţii suficiente din cauza nespecificităţii modificărilor şi a variaţiilor
structurale.

Principiul metodei

În prezenţa fenolului are loc precipitarea lipoproteinelor cu densitate

joasă (beta şi pre-beta).

Reactivi

1. Soluţie fenol: 10 g fenol şi 120 g NaCl se dizolvă în apă bidistilată

caldă în balon cotat de 1L. Se păstrează la rece maximum 20 zile.
2. Ser fiziologic: 9 g NaCl se dizolvă în apă distilată în balon cotat de
1L. Se păstrează la rece maximum 2 săptămâni.
3. Soluţie standard stoc: 1g ulei de măsline se dizolvă în etanol
absolut şi se aduce la 100 mL cu etanol.
4. Soluţie standard de lucru (500 mg/dL): Se diluează soluţia standard
stoc 1:1 cu etanol.

Mod de lucru

Reactivi Probă Martor Standard

Ser 0,1 0,1 -

22
Soluţie standard de - - 0,1
lucru
Soluţie fenol 3 - 3
Ser fiziologic - 3 -
Agitare, repaus 30 minute la temperatura camerei, citirea absborbanţei la
650 nm faţă de martor

Calcul
Exprimarea rezultatelor se face după următoarea formulă
(Ap/ Ast) x 500 = concentraţia de lipide (mg/dL)

Valori normale şi interpretare

Valorile normale sunt cuprinse între 450 - 850 mg/dL. Compoziţia
lipidelor totale cuprinde: trigliceride (50- 150 mg/dL), fosfolipide (160 - 260
mg/dL) şi colesterol (150 - 220 mg/dL)
Copiii sub un an au valori sub 300 mg/dL. Lipemia creşte mult după
mese.
Valorile scăzute apar în: malabsorbţii, inaniţie, subnutriţie,
hipertiroidism, glomerulonefrită acută.
Valorile cresute apar in: hipotiroidism, sindrom nefrotic, diabet
zaharat grav, icter mecanic, ateroscleroza, obezitate morbidă.

23
 Determinarea triacilglicerolilor prin metoda Tixier-Claude

Triacilglicerolii reprezintă una din sursele bogate în energie ale

organismului, fiind principalul combustibil metabolic pe teremen lung. Prin
arderea lor completă se obţin un număr mult mai mare de kcal/g comparativ
cu glucoza. În organism provin din aport alimentar sau prin sinteză la nivel
hepatic, de unde trec în plasma şi sunt transportaţi cu ajutorul lipoproteinelor
şi depozitaţi în ţesutul adipos şi în ţesutul muscular.

Principiul metodei
Triacilglicerolii sunt saponificaţi eliberând glicerolul. Proteinele
serice, săpunurile şi pigmenţii se elimină prin absorbţie pe hidroxid de
magneziu. Glicerolul liber, preexistent, se dozează separat, făcând absorbţia
iniţială. Inainte de saponificare pe hidroxid de magneziu, glicerolul se
oxidează la formaldehidă, care se dozează cu fenilhidrazină.

Reactivi
-soluţie alcoolică hidroxid de potasiu 4 g%
-soluţie sulfat de magneziu: 3,7 g MgSO4 · 7H2O se dizolvă în 100 mL apă
distilată
-acid sulfuric 2N
-metaperiodat de sodiu 2,5 g% (se păstrează la rece)
-soluţie fenilhidrazină hidroclorică 4 g% (se prepare ex temporae)
-acid clorhidric 5N
-soluţie standard trioleină: se dizolvă 100 mg tripalmitină sau 100 mg
trioleină în 100 mL cloroform.

24
 Mod de lucru

Saponificare Probă (glicerol Standard Martor Probă înainte de

total) P mL mL saponificare (glicerol
mL liber) PG
mL
Ser 0,1 - - 0,1
Soluţie standard - 0,1 - -
KOH soluţie 0,5 0,5 0,5 -

Termostatare 1 oră la 37°C sau 30 min. la 60°C. Proba înainte de saponificare se păstrează 1 oră la
temperature laboratorului

MgSO4 soluţie 1 1 1 1
Apă distilată 3 3 3,1 3
KOH soluţie - - - 0,5

Centrifugare 5 min. la 3000 rpm

Supernatant 1 1 1 1
Acid sulfuric 2N 1 1 1 1
Metaperiodat de 0,2 0,2 0,2 0,2
sodiu soluţie

Păstrare 10 min. la întuneric

Fenilhidrazină 0,5 0,5 0,5 0,5

soluţie

Păstrare 10 min. la întuneric

HCl 5N 2 2 2 2

Păstrare la întuneric 15-30 min., citire absorbanţă la 520 nm în cuvă cu drum optic 1 cm

Calcul rezultate

mg triacilgliceroli/dL

25
Valori normale
Bărbaţi: până la 150 mg/dL
Femei: până la 130 mg/dL

Variaţii patologice
Creşteri peste 200 mg/dL se întâlnesc în hiperlipemie esenţială,
ateroscleroză, hipotiroidie, sindrom nefrotic.
Scăderi se întâlnesc în: hipertiroidie, neoplasme, infecţii cronice.

26
27
 EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A
FICATULUI

Prezentare generală a metabolismului hepatic, patologia

hepatică

Ficatul este de importanţă vitală pentru metabolismul intermediar şi,

de asemenea pentru procesele de detoxifiere şi de eliminare a substanţelor
toxice din organism. Acest organ are o rezervă funcţională considerabilă şi
de aceea examenele simple de evaluare a funcţionării sale, cum ar fi de
exemplu concentraţia serică de bilirubină sau de albumină, constituie
indicatori puţin sensibili ai eventualelor dereglări. Mai multă valoare au
pentru explorarea funcţionării ficatului determinările activităţilor enzimatice
conexe cu acest organ. Rezultatele bilanţului biochimic hepatic standard
furnizează rareori un diagnostic precis în lipsa altor mijloace diagnostice, în
particular imagistica şi biopsia. Totuşi, parametrii biochimici clinici sunt de
interes pentru orientarea medicului în punerea unui diagnostic precis.
Ficatul are o dublă irigare sanguină: două treim din sângele care îl
irigă provine din vena portă, care drenează o mare parte a intestinului şi prin
intermediul căreia nutrienţii proveniţi din tubul digestiv ajung în ficat. O
treime din sângele care irigă ficatul provine din artera hepatică, care aduce
oxigenul necesar proceselor metabolice care se desfăşoară în ficat. Sângele
părăseşte ficatul prin venele hepatice care converg în vena cavă inferioară.
Activitatea metabolică hepatică are loc în celulele parenchimatoase,
care reprezintă 80% din masa sa organică. Ficatul conţine de asemenea
celule Kupffer ale sistemului reticulo-endotelial. Celulele parenchimatoase

28
sunt contigue de-a lungul sinusurilor venoase, care aduc substanţele nutritive
din tubul digestiv şi canaliculilor biliari, în care sunt secretate din hepatocite
substanţele destinate excreţiei. Aceste substanţe trec prin canalele
intrahepatice şi ajung în duoden prin canalul biliar comun.
Patologiile hepatice care survin cel mai frecvent sunt:
-hepatitele, caracterizate prin leziuni ale hepatocitelor;
-cirozele, în care un proces de fibroză duce la restrângerea ţesutului hepatic
activ din punct de vedere metabolic, având drept consecinţă diminuarea
funcţiei hepatocelulare şi obstrucţia fluxului biliar;
-tumorile, în majoritate de cauză secundară, cum ar fi de exemplu
metastazele şi cancerul intestinului gros, al stomacului sau al plămânilor.
Pacienţii care prezintă patologii hepatice au deseori simptome şi
semne caracteristice, dar semnele clinice sunt adesea nespecifice şi uneori o
patologie hepatică se poate descoperi întâmplător. Datorită relaţiei strânse
dintre ficat şi sistemul biliar, patologiile biliare extrahepatice se manifestă
adeseori cu semne clinice care evocă o patologie hepatică, sau au
repercursiuni asupra funcţionării ficatului. Spre exemplu, obstrucţia
canalului biliar poate provoca un icter şi, dacă persistă, o formă de ciroză.

Tabelul 9. Variaţia unor parametri biochimici în principalele afecţiuni hepatice

Afecţiunea Fosfataza Gama- GOT GPT Albumina
alcalină glutamil serică
transpeptidaza
Hepatită acută Creştere Creştere Creştere Creştere Valori
uşoară uşoară accentuată medie nemodificate
Hepatită Valori Creştere Creştere Creştere Valori
etilică nemodificate- accentuată uşoară uşoară nemodificate
creştere
uşoară
Cronică, Valori Valori Creştere Creştere Scădere
hepatocelulară nemodificate- nemodificate- uşoară uşoară
creştere creştere
uşoară uşoară
Ciroză Valori Creştere Creştere Creştere Scădere

29
 nemodificate- uşoară uşoară uşoară
creştere
uşoară
Hepatom Creştere Creştere Creştere Creştere Scădere
medie accentuată uşoară uşoară
Boli Creştere Creştere Creştere Creştere Valori
colestatice uşoară medie uşoară uşoară nemodificate

Tabelul 10. Diagnosticul diferenţial pe baza parametrilor biochimici serici în icter

Parametrul Tipul de icter
biochimic Hemolitic prehepatic Hepatogen Obstructiv
intrahepatic extrahepatic
Bilirubina directă Nemodificat Creşteri uşoare Creşteri uşoare

Bilirubina totală Creşteri medii Creşteri medii-mari Creşteri accentuate

Fosfataza alcalină Nemodificat- Nemodificat- Creşteri accentuate

Creşteri uşoare Creşteri uşoare
GOT Nemodificat- Creşteri accentuate Creşteri medii
Creşteri uşoare
GPT Nemodificat- Creşteri accentuate Creşteri medii
Creşteri uşoare

Albumina serică Nemodificat Creşteri uşoare Nemodificat-

Creşteri uşoare

30
 Determinarea albuminei serice

Albumina serică este sintetizată exclusiv de ficat iar determinarea

nivelului său seric este utilă pentru explorarea funcţiei ficatului.
Albuminemia scade mai ales în cazul afecţiunilor hepatice cronice,
rămânând la valori normale în hepatitele acute, datorită timpului său lung de
înjumătăţire. O concentraţie serică normală la un pacient cu o afecţiune
hepatică cronică traduce o funcţie sintetizatoare intactă a ficatului, pe când o
diminuare a concentraţiei albuminei serice arată că funcţia de sinteză a
ficatului este alterată.

Principiul metodei

În mediu tamponat albumina reacţionează cel mai rapid dintre toate

proteinele serice cu verde de brom crezol.
Produsul reacţiei dintre albumină şi colorant trebuie citit imediat,
altfel apar interferenţe cu alte proteine sau cu bilirubina.

Reactivi

1. Tampon citrat pH=3,8

10,2 g citrat trisodic
13,7 g acid citric
0,2 g azidă de sodiu
Se dizolvă în 1000 mL apă bidistilată

2. Soluţie NaOH 0,1M

31
3. Soluţie Brij 20%:20g Brij 35 se dizolvă în 100mL apă distilată
4. Soluţie stoc verde de bromcrezol:
0.7 g verde de brom crezol
20 mL NaOH 0,1M
Se aduce la 100 mL cu apă distilată
5. Reactiv de lucru
100 mL soluţie tampon citrat
21 mL solulţie stoc verde de bromcrezol
25 mL soluţie Brij 20%
Se ajustează pH-ul la 3,8 cu citrat trisodic sau cu acid citric
6. Soluţie standard albumină serică bovină 2g/dL în ser fiziologic

Mod de lucru

Reactivi (mL ) Probă Martor Standard

Reactiv de lucru 3 3 3
Apă bidistilată - 0.05 -
Standard albumină - - 0.05
Ser 0.05 - -
Agitare, repaus 30 sec., citire la 637 nm.

Calcul

Ap
x 2  albumină g /dL
Ast

32
Valori normale şi interpretare

Valorile normale sunt cuprinse între 4,2-5,5 g/dL.

Hipoalbuminemiile se pot instala datorita:
-sintezei deficitare la nivel hepatic ca urmare a unei disfuncţii hepatice (ex.:
ciroza)
-pierderilor excesive întâlnite in cazul unor afecţiuni renale (ex.: sindrom
nefrotic)
-diaree, arsuri, infecţii, tumori
Hiperalbuminemiile sunt rar întâlnite in patologie şi se pot datora unei
deshidratări severe cronice.
Corelând valorile obţinute din determinarea proteinelor serice şi a albuminei
serice se poate aprecia mai exact componenta hepatică.

33
34
 Determinarea bilirubinei serice

Producerea bilirubinei ca urmare a descompunerii hemoglobinei are

loc în splină şi celulele Kupfer din ficat.
Fiind un compus insolubil, circulaţia ei in sânge se face după
conjugare cu acidul glucuronic la nivel hepatic. De aici bilirubina conjugată
trece in conductul biliar şi este secretată in tractul gastrointestinal. Există şi o
formă de albumina neconjugată, liberă, care circulă in torentul sanguin legată
de albumină. Fiind insolubilă nu trece în mod normal prin rinichi în urină.
În mod normal bilirubina se găseşte în sânge în concentraţie foarte
redusă.
Creşterea foarte mare a bilirubinei în ser poate avea cauze toxice,
infecţioase sau mecanice. Obstrucţia căilor biliare produce creşterea
concentraţiei de bilirubină în sânge.

Principiul metodei

Bilirubina conjugată (directă) reacţionează cu acidul sulfanilic diazotat

formând un complex colorat în roşu în mediu acid sau neutru şi un compus
colorat în albastru în mediu alcalin.

35
Determinarea bilirubinei totale se realizează în prezenţa cofeinei deoarece
bilirubina liberă, insolubilă, nu reacţionează direct cu reactivul diazo, ci prin
adăugare de cofeină care accelerează reacţia.
Reactivi

R1. Acid sulfanilic 29 mmol/L

Acid clorhidric 0.17 N
R2. Azotit de sodiu 38.5 mmol/L
R3. Cofeina 0.26 mol/L
Benzoat de sodiu 0.52 mol/L
R4. Tartrat de sodiu şi potasiu 0.93 mol/L
Hidroxid de sodiu 1,9N

Mod de lucru
Bilirubina totală
Reactivi (mL) Martor Proba
R1 Acid sulfanilic 0,2 0,2
R2 Azotit de sodiu - 0,05
R3 Cofeina 1 1
Ser sanguin - 0,2
Apă distilată 0,2 -
Agitare, repaus 10 min
R4 Tartrat de sodiu şi 1 1
potasiu

Agitare, citire dupa 20 min la 578 nm faţă de martor

Bilirubina directă (conjugată)

36
Reactivi (mL) Martor Proba
R1 Acid sulfanilic 0,2 0,2
R2 Azotit de sodiu - 0,05
Ser fiziologic 2 2
Ser sanguin - 0,2
Apă distilată 0,2 -

Agitare, repaus 5 min, absorbanţa se citeşte la 546 nm faţă de martor.

Calcul:
Bilirubina totală (µmol/L)= 185x ΔAp
(mg/dL)= 10.8x ΔAp
Bilirubina directă (µmol/L)= 246x ΔAp
(mg/dL)= 14.4x ΔAp
BT-BD = bilirubină indirectă (BI) mg/dL

Valori normale şi interpretare

BT = < 17(µmol/L)
0,1 - 1 (mg/dL)

BD= < 4.3(µmol/L)

0 - 0.25(mg/dL)

Valori crescute ale bilirubinei conjugate (BD) indică faptul ca bila nu

este excretată normal putând fi prezentă o obstrucţie la nivelul căilor biliare.
Valori crescute se întâlnesc în icter mecanic şi în ciroze.

37
 Valori crescute ale bilirubinei libere (BI) indică fie faptul că este
degradată hemoglobina în exces, fie că există o perturbare a mecanismelor
hepatice de tratare a hemoglobinei şi se întâlnesc în icterul hemolitic.
Ambii parametri cresc în icterul hepatocelular, hepatite, cancer
hepatic.

38
39
 Determinarea transaminazelor serice

Transaminazele serice (alanin aminotransferaza ALT (GPT) E.C. 2.6.1.2. şi

aspartat aminotransferaza AST (GOT) E.C.2.6.1.1. sunt enzime intracelulare
care catalizează reacţia de transfer al grupării amino de la alfa aminoacizi la
alfa cetoacizi:

40
 Ele nu au funcţie la nivelul plasmei sanguine, activitatea lor crescând
în sânge numai în cazul unor injurii ale ţesuturilor în care se găsesc în mod
normal.
Distribuţia tisulară a celor două transaminaze este diferită:
-GOT este localizată în concentraţii mari în ţesutul hepatic şi în miocard;
-GPT este localizată în concentraţii mici în muşchii striaţi şi mari în ficat.

Principiul metodei

Cetoacidul format prin acţiunea enzimei asupra substratului reactionează cu

2-4 dinitrofenil hidrazina şi formează dintitrofenil hidrazonă de culoare roşie
în mediu alcalin. Intensitatea culorii este direct proporţională cu activitatea
enzimei.

Reactivi

1. Soluţie tampon fosfat pH=7,4

15 g fosfat disodic
1,099 g fosfat monopotasic
Se aduce la 500 mL cu apă distilată
2. Soluţie substrat GOT pH=7,4
0,029 g acid alfa cetoglutaric
2,66 g acid D,L aspartic
Se completează până la 100 mL cu soluţie tampon fosfat
3. Soluţie substrat GPT pH=7,4
0,0292 g acid alfa cetoglutaric
1,78 g D, L alanină
Se completează până la 100mL cu soluţie tampon fosfat

41
 4. Soluţie standard acid piruvic 2 mM
0,0176 g acid piruvic
Se dizolvă în 100mL tampon fosfat
5. Soluţie NaOH 1M
6. Soluţie HCl 1N
7. Soluţie 2-4 dinitrofenilhidrazină
19,8 g 2-4 dinitrofenilhidrazină
100 mL soluţie HCl 1N
Se încălzeşte uşor la 60°C până la dizolvare completă
8. Soluţie NaOH 0,4M

Mod de lucru
GOT GPT
Reactivi (mL ) Probă Martor Standard Probă Martor Standard
Substrat GOT 0,5 0,5 0,5 - - -
Substrat GPT - - - 0,5 0,5 0,5
Ser 0,1 - - 0,1 - -
Soluţie
- - 0,1 - - 0,1
standard
Apă distilată - 0,1 - - 0,1 -
Agitare, incubare 60 min. la Agitare, incubare 30 min. la
37°C 37°C
Soluţie 2,4
dinitrofenil 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
hidrazină
Agitare, repaus 5 min. la Agitare, repaus 5 min. la

42
 temperatura camerei temperatura camerei
Soluţie NaOH
5 5 5 5 5 5
0,4 M
Agitare, repaus 5 min. la temperatura camerei, citire faţă
de martor la 546 nm.

Calcul

Ap 2  10 exp( 3) Ap

Activitate GPT    66,7 moli / substrat / mL /
Ast 30 Ast
min

Ap 2  10 exp( 3) Ap

Activitate GOT    33,3moli / substrat / mL /
Ast 60 Ast
min

1unitate internaţională (UI) corespunde cantităţii de enzimă care transformă

1  mol substrat/min

1
În mod curent se foloseşte 1mUI  UI/mL
1000
Mai jos este prezentat tabelul de conversie.

Absorbanţă GOT GPT

0,02 3 3
0,04 6 5
0,06 10 8
0,08 14 12

43
 0,10 18 15
0,12 23 19
0,14 28 23
0,16 34 27
0,18 41 31
0,20 50 35
0,22 60 40
0,24 72 45
0,26 86 50
0.28 55
0.3 61
0,32 68
0,34 75
0,36 83
0,38 93

Valori normale şi interpretare

Valorile normale sunt cuprinse între

2-19 mU/mL (GOT)
3-17 mU/mL (GPT)
GOT
Raportul normal este cuprins între 1- 1,2
GPT
Valori crescute pentru GPT se întâlnesc în special în hepatita virală acută şi
în necroza toxică a ficatului.

44
Hepatita anicterică are ca semn de diagnostic creşterea acestor enzime. În
GOT
hepatita acută activitatea GPT este mai mare decât a GOT iar raportul
GPT
este subunitar.
În bolile hepatice cronice GOT şi GPT cresc moderat.
Activitatea GOT creşte în infarctul de miocard cu valori maxime în primele
24-48 ore şi cu revenire la normal după 4-7zile.
Creşterea activităţii GOT la câteva zile după infarct indică o insuficienţă
cardiacă dreaptă.
În cancerele hepatice se înregistrează creşteri ale ambelor enzime, în acest
caz testul fiind foarte sensibil pentru diagnostic .

45
46
47
 MICROMETODE PENTRU
DETERMINAREA RAPIDĂ A UNOR
PARAMETRI BIOCHIMICI SANGUINI

Determinarea lactacidemiei, glicemiei, colesterolemiei şi

traiacilglicerolemiei utilizand dispozitivul portabil

(micrometoda)

Determinarea lactacidemiei se realizează utilizând aparatul Accutrend

Lactate iar pentru determinarea glicemiei, colesterolemiei şi
triacilglicerolemiei se utilizează aparatul Accutrend GCT. Metodele utilizate
sunt rapide şi neinvazive, oferind rezultate orientative ale parametrilor
determinaţi.

48
A Afişajul - arată toate elementele
B Buton memorie
C Buton de pornire-oprire
D Capacul - protejează sistemul optic
E Fereastra de măsurare - locul unde se efectuează măsurătoarea
F Fanta pentru stripuri - aici se inserează stripul în partea de jos a aparatului
G Ghidajul pentru strip - menţine stripul în poziţia corectă
J Butonul pentru semnalul sonor
K Butonul pentru fixarea orei şi datei

Pentru măsurare sunt necesare:

 Aparatele cu data şi ora fixate şi cu semnalul sonor pornit
 Teste Accutrend pentru fiecare din parametrii determinaţi
 Înţepător

49
Modul de determinare (masurare)
 Iniţial trebuie să vă spălaţi pe mâini, ţinând cont că orice
crema sau săpun care vin în contact cu ţestul pot produce
rezultate eronate.
 Pregătiţi înţepătorul : introduceţi acul în înţepător şi alegeţi
adâncimea de înţepare
 Porniţi aparatul apăsând butonul ON. Aparatul efectuează o
verificare care durează 2 sec. După care pe ecran apare afişat:
GLU, CHOL, TG, în funcţie de ultimul cod care a fost
introdus în memoria aparatului. Numărul de cod, data şi ora
apar afişate sub numele tipului de analiză. Cuvântul CODE
clipeşte şi aparatul este pregătit pentru efectuarea unei
măsurători.
 Scoateţi un strip din pachetul cu parametrul pe care vreţi să îl
determinaţi (ex: strip de glucoza) şi închideţi imediat flaconul.
 Cu clapa închisă introduceţi stripul în canal în direcţia
indicată de săgeată.
 Asiguraţi-vă că stripul a fost introdus corect, iar cuvântul Glu
de pe strip nu mai este vizibil. Aparatul emite două semnale
sonore după ce recunoaşte testul şi este afişat cuvântul
GLUC. Clipeşte cuvântul Code şi începe sa clipească EV.0
 Dacă aparatul nu a citit corect codul testului apar mesaje de
eroare.
 Deschideţi clapa. Pe ecran clipeşte EV.0, împreună cu timpul
de măsurare: 12 sec pentru GLUC, 180 sec pentru CHOL,
174 sec pentru TG.
 Frecaţi degetul pentru a facilita formarea picăturii de sânge
 Inţepaţi degetul

50
 Lasaţi să se formeze o picătura de sânge, aplicaţi cu grijă
picătura de sânge în câmpul galben fără a atinge direct stripul
cu degetul. Câmpul galben trebuie să fie complet acoperit cu
sânge pentru a evita erorile. Daca este aplicată o picătura prea
mică de sânge, nu încercaţi să o întindeţi cu degetul.
 In cazul în care aparatul este folosit pentru mai mulţi pacienţi,
picătura de sânge trebuie aplicată pe strip în afara aparatului,
pentru a evita contaminarea clapei cu sânge, şi de asemenea
pentru a evita riscul de infecţie. Se utilizează un ac pentru
fiecare persoană. Aparatul trebuie dezinfectat cu alcool după
fiecare persoană care s-a testat.
 Închideţi clapa imediat după aplicarea picăturii de sânge. Pe
afişaj se desfăşoară numărătoarea inversă până la secunda 0.
Valoarea măsurată (in mg/dL sau mmol/L) apare afişată.

51
Accutrend GCT şi Accutrend Lactate măsoară valori doar în următoarele
intervale:
- glucoză: 20-600 mg/dL (1,1-33,3 mmol/L)
- colesterol: 150-300 mg/mL (3,88-7,76 mmol/L)
- trigliceride: 70-600 mg/mL (0,8-6,86 mmol/L)
- lactat: 0,8 – 22 mmol/L (sânge integral)
0,7 – 27 mmol/L (plasmă)

52