Diabetul zaharat de tip 2 - rezistenta la efectele metabolice ale

insulinei

Diabetul zaharat de tip 2 este mult mai frecvent intalnit decat

diabetul zaharat de tip 1, aproimativ 90-95% din pacientii cu diuabet
zaharat prezentand aceasta forma . In majoritatea cazurilor, debutul
diabetului zaharat de tip 2 are loc chiar dupa varsta de 30 de ani ,
frecvent intre 50 si 60 de ani, iar afectiunea se instaleaza treptat. Prin
urmare, aceasta afectiune este adesea numita diabet zaharat de
debut la varsta adulta. Cu toate acestea, in ultimii ani s-a constatat o
crestere constanta a numarului de pacienti tineri, unii dintre ei cu
varsta mai mica de 20 de ani, diagnosticati cu diabet zaharat de tip 2.
Aceasta tentinda pare a fi corelata in special cu cresterea prevalentei
obezitatii, care este cel mai important factor de risc pentru diabetul
zaharat de tip 2 atat la copii cat si la adulti.

Obezitatea , rezistenta la insulina si ''sindromul metabolic'' preced

de obicei aparitia diabetului zaharat de tip 1, diabetul zaharat de tip 2
se asociaza cu o crestere a concentratiei plasmatice ale insulinei
(hiperinsulemie). Aceasta apare ca un raspuns compensator al
celulelor beta pancreatice la rezistenta la insulina, diminuarea
sensibilitatii tesuturilor tinta la efectele metabolice ale insulinei.
Scaderea sensibilitatii la insulina afecteaza utilizarea si depozitarea
glucidelor, determinand cresdterea nivelurilor glicemiei si stimuland o
amplificare compensatorie a secretiei de insulina.

Aparitia rezistentei la insulina si afectarea metabolismului glucozei

este in general un proces treptat, care incepe cu cresterrea in
greutate si aparitia obezitatii. Totusi, mecanismul care leaga
obezitatea de rezistenta la insulina este inca neclar. Unele studii au
sugerat faptul ca la pacientii cu obezitate ar exista un numar mai
redus de receptori pentru insulina decat la persoanele
normoponderale, in special la nivelul muschilor scheletici, ficatului si
tesutului adipos. Totusi, in cele mai multe cazuri, rezistenta la insulina
pare a fi determinata de anomalii ale cailor de semnalizare care leaga
activitatea receptorilor de numeroasele efecte celulare. Perturbarea
carilor de semnalizare a insulinei pare a fi strans legata de efectele
toxice ale acumularii de lipide in tesuturi precum muschiul scheletic si
ficatul, secundar cresterii excesive in greutate.

Rezistenta la insulina este o componenta a unei cascade de

afectiuni care este adesea numita ''sindrom metabolic''. Printre
caracteristicile sindromului metabolic se numara : (1) obezitatea, in
special depunerea de tesut adipos la nivel abdominal; (2) rezistenta la
insulina; (3) hiperglicemia a jeun; (4) dilipidemii, precum cresterea
nivelului sangvin al trigliceridelor si scaderea HDL-colesterolului
(colesterolul legat de lipoproteine cu densitate mare); si (5)
hipertensiunea arteriala. Toate aceste componente ale sindromului
metabolic sunt strans corelate cu acumularea excesiva de tesut
adipos in cavitatea abdominala, in jurul organelor viscerale.

Rolul rezistentei la insulina in aparitia unora dintre compoenntele

sindromului metabolic nueste foarte clar, desii este cert ca rezistenta
la insulina reprezinta principala cauza a cresterii nivelurilor glicemiei.
O compplicatie importanta a sindromului matabolic este boala
cardiovasculara, ce include ateroscleroza si afectarea consecutiva a
diferitelor organe din corp. Unele dintre tulburarile metabolice
asociate sindromului metabolic reprezinta factori de risc pentru boala
cardiovasculara, iar rezistenta la insulina predispune la dezvoltarea
diabetului zaharat de tip 2, care este o cauza majora de afectiuni
cardiovasculare.

Alti factori care pot determina rezistenta la insulina si diabet

zaharat de tip 2. Desi majoritatea pacientilor cu diabet zaharat de tip
2 sunt obeziu sau prezinta o acumulare excesiva de tesut adipos
visceral, rezistenta severa la insulina si diabetul zaharat de tip 2 pot sa
apara si in urma altor afectiuni dobandite sau genetice care afecteaza
semnalizarea insulinica la nivelul tesuturilor periferice.

De exemplu, sindromul ovarelor polichistice(SOPC) se asociaza cu o

crestere marcata a productiei de androgeni ovarieni si cu rezistenta la
insulina. SOPC este una dintre cele mai frecvcente afectiuni endocrine
intalnite la femei, afectaand aproximativ 6% din femeile aflate la
varsta reproductiva. Cu toate ca patogenia acestui sindrom nu este
foarte clara, rezistenta la insulina si hiperinsulinemia sunt constatate
la aproximativ 80% din femeile afectate. Consecintele pe termen lung
includ cresterea riscului pentru aparitia diabetului zaharat de tip 2, a
dislipidemiilor si a bolilor cardiovassculare.

Hipersecretia de glucocorticoizi(sindromul Cushing) sau de hormon

de crestere(acromegalie) determina de asemenea scaderea
sensibilitatii diferitelor tesuturi la efectele metabolice ale insulinei si
pot conduce la aparitia diabetului zaharat. Cauzele genetice ale
obezitatii si rezistenteti la insulina, daca sunt suficient de severe, pot
determina de asemenea aparitia diabetului zaharat de tip 2 si a altor
componente ale sindromului metabolic, inclusiv a afectiunilor
cardiovasculare.
 Dezvoltarea diabetului zaharat de tip 2 ca urmare a rezistentei
persistente la insulina. In cazul unei rezistente persistente si severe la
insulina, nivelurile crescute ale insulinei nu vor mai fi suficiente
pentru a mentine o cencentratie sangvina normala a glucozei. In
consecinta, in studiile initiale ale bolii se constata o hiperglicemie
moderata dupa ingestia de glucide.

In stadiile mai avansate ale diabetului zaharat de tip 2, celulele beta

pancreatice devin ''suprasolicitate'' si nu mai pot sintetiza o cantitate
adecvata de insulina pentru a impiedica agravarea hiperglicemiei, in
special dupa ingestia unor alimente bogate inb glucide.

Unele persoane cu obezitate nu vor dezvolta niciodata diabet

zaharat manifest clinic desi prezinta o rezistenta marcata la insulina si
valori ale glicemiei mai mari decat nivelul normal dupa ingestia de
alimente; se pare ca pancreasul acestor persoane sintetizeaza o
cantitate suficienta de insulina pentru a impiedica aparitia unor
anomalii mai severe ale metabolismului glucozei. La alte persoane cu
obezitate insa, secretia unor cantitati extrem de mari de insulina sau
efectele nocive asupra pancresului ale factorilor asociati cu
acumulare de lipide conduc la epuizarea treptata a pancreasului, iar
pacientul dezvolta diabet zaharat manifest. Unele studii au sugerat ca
factorii genetici joaca un rol important in selectarea acelor pacienti al
caror pancreas poate sustine timp de multi ani o secretie crecuta de
insulina , pentru a evita anomaliile severe ale metabolismului gucozei
care caracterizeaza diabetul zaharat de tip 2.

In multe cazuri , diabetul zaharat de tip 2 poate fi tratat eficient, cel

putin in studiile initiale, prin excercitiu fizic, restrictie calorica si
scaderea ponderala, administrarea insulieni exogene nefiind
necesara. Medicamentele care cresc sensibilitatea la insulina, precum
tiazolidindionele, medicamentele care inhiba sinteza hepatica de
glucoza, precum metforminul, sau medicamentele care induc o
eliberare suplimentara de insulina din pancreas, precum derivatii de
sulfoniluree, pot fi de asemenea utilizate. Cu toate acestea, in stadiile
mai avansate ale diabetului zaharat de tip 2, administrarea de insulina
devine de obicei necesara pentru controlul nivelurilor glicemiei.

De asemenea, pentru tratamentul diabetului zaharat de tip 2 au

fost dezvoltate medicamente cu actiune similara incretinei GLP-1.
Aceste medicamente amplifica secretia de insulina si sunt folosite de
obicei in asociere cu alte medicamente antidiabetice. O alta abordare
terapeutica are la baza inhibarea enzimei dipeptidil peptidaza 4 (DPP-
4), care inactiveaza GLP-1 si GIP. Prinb blocarea activitatii DPP-4 ,
efectele de tip incretina ale GLP-1 si GIP pot fi prelungite, ceea ce
conduce la cresterea secretiei de insulina si ameliorarea controlului
glicemic.

Bibliografie: Guyton and Hall. Tratat de fiziologie a omului – John E.

Hall Editia a XIII-a