Genul dramatic

Reprezentanţi şi opere
Despre literatura dramatică de până la Primul Război Mondial, Ion
Negoiţescu spune în “Istoria literaturii române”: “se scrie mult teatru în versuri
(feerie, comedie uşoară, basm dramatizat, pe teme legendare, fanteziste, dar şi
istorice), fără să lipsească drama în proză, cu tematică social de actualitate”.
Pionierii teatrului românesc la începutul de secol XIX au fost consideraţi
Iordache Golescu sau Costache Conachi cu farsele sale. Pe bună dreptate s-a
considerat că teatrul românesc până la V.Alecsandri şi I.L.Caragiale este lipsit de
valoare. Heliade şi-a considerat piesele mistere, deşi li se poate recunoaşte o
oarecare valoare de limbaj, Călinescu credea despre dramele lui Bolintineanu că
sunt “nule şi bizare”, deşi N. Manolescu îl consideră pe Bolintineanu “singurul
autor notabil de drame în versuri de la noi”.
“Cânticelele comice, vodevilurile şi comediile lui V. Alecsandri”, chiar dacă
au în majoritate surse străine, reprezintă întâile încercări de dramaturgie de la noi.
Însuşi Alecsandri consider că adevăratul său debut a fost comedia “Iorgu de la
Sadagura” din 1844. Cu toate că majoritatea pieselor lui Alecsandri reprezintă
adaptări după vodevilurile franţuzeşti, ultimile opera dramatice ale sale s-au bucurat
de un mare succes în epocă: “Despot-Vodă”(1879), “Fântâna Blanduziei”(1884),
“Ovidiu”(1885).
Drama “Răzvan şi Vidra”a lui Hasdeu conţine motive specific epocii
romantice: conflictul dintre boier şi popor, ţiganul văzut ca un spirit liber, cinstit şi
nesupus convenţiilor, destinul ce nu poate fi schimbat, iar comedia “Trei crai de la
răsărit” ilustrează temele şi procedeele teatrului comic. Deşi primele încercări de
teatru ale lui I.L.Caragiale au fost în versuri (“Roma învinsă”), prima lui
capodoperă este considerată comedia “O noapte furtunoasă”. “O scrisoare
pierdută” este considerată capodopera teatrului comic românesc. Cu toate că
singura piesă subintitulată “Farsă” este “Conu`Leonida faţă cu reacţiunea”,
singura farsă cu adevărat este “Dale carnavalului” bazată pe încurcături în lanţ în
maniera vodevilului franţuzesc. Drama “Năpasta” anticipează naturalismul din
marile nuvele.
Astfel, prima piesă a lui Alexandru Davila, “Le Cotillon” în franceză
(inspirată de Georges Fezdeau) este pusă în scenă în anul 1900. De asemenea,
drama istorică “Voicu-Vodă” pusă în scenă în premieră la Teatrul Naţional în anul
1902 este considerată de către Nicolae Manolescu în “Istoria critic a literaturii
române – 5 secole de literatură”, “una dintre puţinele noastre drame istorice
izbutite”, alături de “Răzvan şi Vidra” a lui Hasdeu şi de “Viforul” lui Delavrancea.
“Săptămâna Luminată”, piesă scrisă în anul 1913 de Mihail Săulescu şi pusă
în scenă în anul 1921 postum la Naţional este “cea mai modernă din întreg teatrul
românesc antebelic”.
Un alt dramaturg cunoscut este Mihail Sorbul (1885-1966), chiar dacă
singurele opera valabile ale lui sunt considerate de acelaşi Nicolae Manolescu cele 3
piese de la debutul său înainte de Primul Război Mondial: “Letopiseţi” (1914) este o
tragedie istorică în versuri, greu de reprezentat din cauza întinderii şi a numarului
pe personaje, despre domnia lui Ion Vodă Armanul.
“Dezertorul” (1917) este o “comedie tragică” în spirit caragialian, iar “Patima
roşie” (1916) este considerată aproape o capodoperă.
Referindu-se la dramaturgia secolului al XX- lea, Nicolae Manolescu
consideră comedia lui G. Ciprian (1883-1968), “Omul cu mârţoaga” (1927), “una
excepţională, jucată în ţară şi în străinătate cu mare succes”, al cărei merit este “de-
a echilibra excepţionalul prin normal”. Tudor Muşatescu (1903-1970) a cunoscut cel
mai mare success de public din istoria teatrului românescu cu “Titanic vals”.
Victor Eftimiu (1889-1972) s-a remarcat prin fantezii folclorice ori istorice:
basm in versuri “Înşir-te mărgărite” (1911), drama istorica “Rigala” (1915),
“Meşterul Manole” (1925).
Victor Ion Popa (1895-1946), prin excelenţa omului de teatru, rămâne
cunoscut prin drama “Take, Ianke şi Cadâr”.
După cel de-Al Doilea Război Mondial au existat multiple încercări de a scrie
teatru, însă piesele au fost considerate fără valoare. Din această perioadă se pot
reţine totuşi, câteva nume: Aurel Baranga (“Mielul turbat”, “Iarbă rea”, “Recolta
de aur”, “Anii negri”), Horia Lovinescu (“Citadela sfărâmată”, 1955 ,“Hanul de la
răscruce”), Teodor Mazilu (“Proştii sub clar de lună”, 1962, “Aceşti nebuni
făţarnici”, 1970.
Matei Vişniec este reprezentantul generaţiei `80 cu “Ultimul Godot”,
“Maşinăria Cehov”.