SCENETA CADOUL BUNICULUI

Licuţă, bunicul
Briana intră în scenă, jucându-se pe un telefon mobil, cu căştile în urechi. Când e
entuziasmată, când e nervoasă. Lângă ea apare Licuţă care are la spate o carte.
Licuţă: Briana! Ce faci?
Briana e concentrată şi nu-i răspunde.
Licuţă (o bate încet pe umăr): Auzi? Eşti atentă un pic?
Briana: Ce vrei, bre? Nu vezi că am treabă? (Marchează un punct la joc.) Yes! Yes!
Yes! Am mai câştigat o viaţă.
Licuţă: Ooo!, ce frumos să câştigi o viaţă!
Briana: Hai, te rog! Nu ştii mata ce-i aia! Şi lasă-mă, că uite, pierd timp!
Licuţă: Te înţeleg. Aşa e. Pierzi timpul… Te rog să fii un pic atentă!
Briana: Ufff, bine! Stai să dau stand by… Ce vrei?
Licuţă: Ai uitat că azi e ziua ta de naştere?
Briana: Ştiu. Aşa, şi? Ce-i cu asta?
Licuţă: Şi m-am gândit să-ţi ofer un frumos cadou de ziua ta.
Briana: Şi ce-mi dai? Ciocolată, bomboane? Bine, fie! Hai, dă-mi cadoul cu ce-o fi!
Licuţă scoate de la spate cartea Amintiri din copilărie de Ion Creangă şi i-o oferă în
dar Brianei.
Licuţă: La mulţi ani! Să creşti mare şi…
Briana: Oooo! Ce tare! Exact ce mi-am dorit. Cu vechitura asta de telefon râdeau
toate fetele de mine. Ce tare eşti cu asta!
Briana dă cu degetul pe coperta cărţii ca şi cum ar da pe un ecran de tabletă.
Briana: Ce-i asta? E defectă. Nu vezi că poza asta nu se mişcă de pe display? Are wi-
fi? (Introduce mufa căştilor între paginile cărţii.) Nu se aude nimic. De unde ai luat vechitura
asta de tabletă, bunicule?
Licuţă: Dar nu e o tabletă. E o carte.
Briana (mirată): Carteee? Ce-i aia?
Licuţă: Amintiri din copilărie de Ion Creangă.
Briana: Cartea a inventat-o nea Ion ăsta?
Licuţă: Nu. El a scris-o, ca noi să citim minunatele lui poveşti.
Briana: Lasă-mă, bre, cu jucăriile de pe vremea matale! Mai bine îmi făceai cadou
ceva dulce.
 Licuţă: Şi asta e ,,ceva dulce”. Trebuie doar să o deschizi.
Briana: Cum să o deschid? Nici telecomandă nu are.
Licuţă: Foarte simplu. Întorci coperta şi dai prima pagină.
Briana întoarce cartea şi deschide ultima copertă.
Briana: Ha, ha, ha! Ce haios! E scris de-a-ndoaselea.
Licuţă: E clar! Trebuie să vorbesc pe limba ta. Întoarce display-ul şi dă-i enter la
prima pagină. Apoi dai clik pe primul cuvânt şi downloadezi toată cartea în mintea ta.
Briana a înţeles şi urmează sfatul lui Licuţă.
Briana: Ahaa! Ce simplu… (Citeşte.) „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă
gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti”… Interesant! Ţine şi mie
un pic telefonul, bunicule!
Briana, concentrată pe carte, iese citind.
Briana: „…la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o
şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit,
de care mă ţineam când începusem a merge copăcel…”
Licuţă, rămas cu telefonul în mână, continuă jocul cu care se juca Briana.
Licuţă: Zău aşa! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc cât de minunat este să
deschizi o carte, îmi saltă tot timpul inima de bucurie. (Pe telefon.) Yes, yes, yes! Am mai
salvat o viaţă.