MINISTERUL EDUCATIEI NATIONALE

SCOALA POSTLICEALA SANITARA BUCURESTI

PROIECT DE ABSOLVIRE
DOMENIUL : SANATATE SI ASISTENTA
PEDAGOGICA
CALIFICAREA PROFESIONALA : SANATATE SI
ASISTENTA PEDAGOGICA

COORDONATOR :
INSTRUCTOR :

CHIVU IULIANA
ANUL III A

BUCURESTI
2016
 ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL
IN INGRIJIREA PACIENTULUI CU
LITIAZA RENALA

CHIVU IULIANA

2
 MOTIVAŢIE

„ Asistenţa medicală este pentru un timp, conştienţa celui lipsit de conştientă, dorinţa de
a trăi pentru cel ce a gândit la suicid, membrul pentru cel căruia i-a fost amputat, ochii
pentru el ce a orbit de curând, mijlocul de locomoţie pentru copil, cunoştinţele şi
încrederea pentru tânăra mamă, vocea celor prea slabi pentru a se exprima.”

VIRGINIA HENDERSON

3
 CUPRINS

CAPITOLUL I – ANATOMIA, HISTOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI

EXCRETOR …………………………………………..…………….. 5

CAPITOLUL II – DESCRIEREA LITIAZEI RENALE-URINARE

1. Scurte date istorice ……………………………………………………….…………15

2. Definiţie …………………………………………………………………….……….16
3. Etiopatogenie ………………………………………………………….…………….17
4. Macroscopia şi compoziţia chimică a calculului urinar ……………….……………19
5. Anatomie patologică …………………………………………………………………20
6. Simptopatologie ……………………………………………………...………………23
7. Forme clinice ………………………………………………………..………………..27
8. Diagnosticul ………………………………………………………………………….37
9. Evoluţie ………………………………………………………………………………41
10. Complicaţii …………………………………………………………………………...42
11. Pronostic ……………………………………………………………………………...44
12. Tratament …………………………………………………………………………….45

CAPITOLUL III – ÎNGRIJIRI ACORDATE BOLNAVULUI CU LITIAZĂ RENALĂ

URINARĂ …………………………………………………..………50

Concluzii ……………………………………………………………………………………..60
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………...………..76

4
 CAPITOLUL I
ANATOMIA APARATULUI EXCRETOR

1. Rinichiul
Rinichii sunt aşezaţi profund în cavitatea abdominală, simetric de-o parte şi de alta a
coloanei vertebrale, în regiunea lombară. El se proiectează de la nivelul ultimelor două
vertebre toracale (T11, T12 ), până la vertebra a treia lombară, rinichiul drept fiind situat ceva
mai jos, cu aproximativ o jumătatea de vertebră decât cel stâng, din cauza prezenţei ficatului
în partea dreaptă.
Rinichii ocupă o lojă proprie, loja renală, delimitată de o fascie fibroasă, fascia renală,
care prezintă o porţiune prerenală, alta retrorenală. În interiorul lojei renale se găseşte un strat
de grăsime, numită grăsimea perirenală, care înveleşte rinichii. În afara lojei se găseşte un alt
strat de grăsime, grăsimea pararenală, mai groasă posterior. Atât grăsimea perirenală cât şi cea
pararenală au rol protector împotriva traumatismelor din regiunea lombară. Rinichii au forma
unui bob de fasole, de culoare brun roşcată, lungimea de aproximativ 12 cm, lăţimea de 6 cm,
grosimea de 3 cm; greutatea medie a fiecărui rinichi este în jur de 120g.
Rinichiului i se descriu două feţe, două margini şi doi poli.
Feţele rinichiului sunt una anterioară şi alta posterioară. Faţa anterioară e convexă şi
are raporturi diferite în dreapta şi în stânga. În dreapta, faţa anterioară vine în raport cu ficatul,
cu duodenul (porţiunea descendentă) şi cu colonul ascendent, cu unghiul colic cu ansele
intestinale, în timp ce în stânga vine în raport cu splina (faţa renală), stomacul (faţa
posterioară), cu coada pancreasul ci colonul descendent, cu unghiul colic stâng, iar în partea
inferioară - cu ansele intestinale.
Faţa posterioară este tot mai convexă şi are raporturi identice în dreapta şi în stânga
venind în raport cu peretele posterior al cavităţii abdominale format de muşchiul psoas şi
pătratul lombar. Vine în raport şi cu nervii ilioinghinal şi iliohipogastric.
Marginile sunt una externă şi una internă. Marginea externă este convexă, cea internă
concavă numai în porţiunea mijlocie, care corespunde hilului renal, adică locului de intrare şi
de ieşire din rinichi a elementelor vasculo – nervoase şi a bazinului.
Polii rinichiului sunt unul superior şi altul inferior. Polul superior vine în raport cu
glanda suprarenală.

Structura
Rinichiul este alcătuit din două părţi: capsula renală şi ţesutul sau parenchimul renal.

5
 Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliş fibro-elastic care acoperă toată
suprafaţa rinichiului, şi care aderă la parenchimul subracent.
Parenchimul renal e alcătuit din două zone:
 O zonă centrală;
 O zonă periferică, numită medulară.

Fig. 1. Sectiune frontala a rinichiului stang, vedere anterioara.

Medulara, prezintă pe secţiune nişte formaţiuni de aspect triunghiular, numite

piramide renale Malpighi. În număr de 7 până la 14, ele sunt orientate spre periferie, către
corticală, şi cu vârful spre centru către hilul renal. Vârful acestor piramide este rotunjit şi
poartă numele de papilă renală. Suprafaţa fiecărei papile renale este perforată de un număr
variabil de orificii (15 – 20) care alcătuiesc aria ciuruită. Prin aceste orificii se scurge urina

6
prin tubii colectori Bellini în calicele renale mici. Fiecare piramidă Malpighi are tot atâţia lobi
câte prelungiri ale corticalei în medulară.
Corticala prezintă pe secţiune formaţiuni de aspect triunghiular, numite piramide
Ferrein, în număr de 300 – 500 pentru fiecare piramidă Malpighi. Între piramidele Ferrein de
afla aşa numitul labirint, în care se găsesc corpusculii renali, vase sangvine şi tubi uriniferi în
direcţii variate.

Nefronul reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului. Numărul

nefronilor este mare, mai mult de un milion pentru fiecare rinichi. În alcătuire unui nefron
intră două părţi:
- capsula Bowman;
- un sistem tubular.
Capsula Bowman reprezintă porţiunea iniţială a nefronului. Ea este situată în corticală
şi are forma unei cupe cu pereţi dubli, reprezentând doi poli: un pol vascular, prin care intră în
capsulă arteriola aferentă şi prin care iese din capsula arteriola eferentă; un pol urinar situat în
partea opusă celui vascular.
Sistemul tubular este situat în continuarea capsulei Bowman şi este alcătuit din mai
multe segmente, care în totalitate, măsoară 3-4 cm.
Astfel sunt:
o tubul contort proximal – are circa 15 mm lungime, este un tub încolăcit,
situat în corticală, în imediata apropriere a capsulei Bowman.
o Ansa Henle – situată în continuarea tubului contort proximal este
formată din două ramuri: - un ram descendent, mai subţire, care trece din ascendent în
medulară, unde face o buclă numită ansa propriu-zisă, şi un ram ascendent, mai gros, care
se reîntoarce din medulară în corticală. Funcţional, ansa Henle participă la procesul de
concentraţie şi diluţie.
o Tubul contort distal, un tub răsucit, situat în corticală, în continuarea
ansei Henle.

Vascularizaţia rinichiului
- este asigurată de artera renală, ramură viscerală din aorta
abdominală. Artera pătrunde în rinichi prin hilul renal şi dă la acest nivel ramuri prepielice,
care trec înaintea bazinetului şi ramuri retropielice, care trec înapoia bazinetului. De aici
pornesc arterele interlobare care merg printre piramidele renale Malpighi, în coloanele Bertin.

7
 Fig. 2. – Vascularizatia rinichiului

2. Căile de eliminare a urinei.

Căile de eliminare sunt unele intrarenale şi altele extrarenale. Cele intrarenale sunt:
calicele renale mici, calicele renale mari şi o parte din bazinet.
Căile extrarenale cuprind partea dinspre vârf a bazinetului, ureterul, vezica urinară şi
uretra.
Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi. Numărul lor este de 7-
14.
Calicele renale mari – se unesc şi formează bazinetul.
Bazinetul este un conduct mai dilatat, a cărui porţiune bazală e situată în rinichi şi
aparţine căilor urinare intrarenale. Partea dinspre vârf este situată în afara rinichiului şi
aparţine căilor extrarenale.
Ureterul – este un organ tubular, lung de 25-30 cm, care se întinde oblic în jos şi spre
medial de la vârful bazinetului până la vezica urinară.
Este un organ primitiv etraperitoneal care prezintă două porţiuni:

8
 - o porţiune abdominală, care ţine de la strâmtoarea bazinetului şi
până la strâmtoarea superioară a bazinetului;
- o porţiune pelviană, care ţine de la strâmtoarea superioară a
bazinului până la vezica urinară.
Vezica urinară
Este un organ muscalo-cavitar, fiind porţiunea cea mai dilatată a căilor urinare. Ea
acumulează urina, care se elimină în mod continuu prin uretere şi o evacuează în mod
discontinuu, ritmic, de 4-6 ori în 24 ore, prin actul micţiunii.
Vezica urinară este aşezată în pelvis, pe care îl depăşeşte în sus atunci când este plină. La
adult are o formă globuloasă, prezentând două feţe, două margini, o bază şi un vârf orienta în
sus.
Feţele sunt: anterioară şi posterioară. Faţa anterioară se găseşte înapoia simfizei
pubiene. Faţa posterioară are raporturi diferite la bărbat şi la femeie. La bărbat vine în contact
cu rectul, de care e despărţită prin peritoneu – care formează aici fundul de sac retrovezical
sau Douglas. La femeie, vezica urinară vine în raport posterior cu uterul, între care peritoneul
formează fundul de sac vezico-uterin.
Marginile vezicii urinare sunt una dreaptă şi alta stângă.
Baza (fundul vezici) este situat în jos şi se întinde până la fundul de sac recto-vezical
la bărbat sau până la fundul de sac vezico-uterin, la femeie. Baza vezicii vine în raport cu
prostata, cu veziculele seminale şi canalele deferente la bărbat, iar la femeie, cu vaginul şi
colul uterin.
Peretele vezicii urinare este alcătuit din trei tunici:
- o tunică externă, seroasă, reprezentată de peritoneu, care acoperă
vezica numai pe faţa ei posterioară şi superioară, în rest este înconjurată de un strat de ţesut
conjunctiv lax;
- o tunică mijlocie, musculară, alcătuită din trei straturi de fibre
musculare netede, un strat superficial longitudinal , unul mijlociu cu fibre circulare şi altul
profund cu fibre longitudinale.
- o tunică internă, mucoasa, care căptuşeşte suprafaţa internă a vezicii
urinare şi este cutată.
O singură zonă din mucoasa vezicii e netedă (nu are cute), o zonă triunghiulară numită
vezical, delimitat între orificiile ureterale şi cel uretral.

9
 Vascularizaţia vezicii urinare este asigurată de arterele vezicale, din artera iliacă
internă şi de vezicala superioară, din partea permeabilă a arterelor. Ele conduc sângele venos
în vena iliacă internă (hipogastrică).
Limfa este colectată de vasele limfatice care urmează traiectul venelor şi ajung în
ganglionii iliaci.
Inervaţia vezicii este vegetativă, asigurată de sistemul nervos simpatic şi parasimpatic,
plexul vezical cu originea în plexul hipogastric.

Fig. 3. – Sectiune frontala prin vezica urinara si uretere la femeie

Uretra
Uretra este un conduct care, la bărbat, are o lungime medie de 14-16 cm, iar la femeie
de 4-5 cm. Reprezintă segmentul evacuator al aparatului urinar prin care urina este eliminată
din vezica urinară în timpul micţiunii.

10
 La bărbat este un organ comun atât aparatului urinar cât şi celui genital, servind pentru
micţiune şi pentru ejaculare şi are un lumen mai îngust. Ea prezintă trei segmente:
- uretra prostatică prezintă pe peretele ai posterior o proeminenţă
centrală numită colicul seminal, la nivelul căruia se deschid canalele ejaculatoare şi canalele
prostatice. Sub vezică, la nivelul uretrei prostatice, se află sfincterul intern, cu fibre musculare
netede şi cu contracţie involuntară;
- uretra membranoasă traversează perineul şi prezintă un sfincter
extern cu fibre musculare striate şi contradicţie voluntară;
- uretra peniană prezintă glandele uretrale şi se deschide în vârful
glandului prin meatul urinar.
La femeie, uretra este un organ care serveşte numai pentru eliminarea urinei din vezica
urinară şi are un lumen mai larg. Uretra la femei prezintă două segmente:
- un segment pelvin situat în pelvis, anterior de rect şi înapoia
vaginei;
- un segment perineal, care străbate perineul şi se deschide în vulvă.
Ea are in orificiul interior la nivelul vezicii urinare şi altul exterior în vestibulul
vaginal, fiind prevăzută cu un sfincter intern neted (involuntar) şi un sfincter striat (voluntar).

11
 FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRETOR

Generalităţi
Ultima etapă a schimburilor organism-mediu se petrece la nivelul organelor
excretoare. Există mai multe căi de eliminare a cataboliţilor:
- dioxidul de carbon şi alte substanţe volatile sunt eliminate pe cale
pulmonară, prin aerul expirat;
- substanţele nedigerabile şi neabsorbite se elimină pe cale digestivă,
prin fecale;
- o parte din apă, săruri, cataboliţii azotaţi şi cea mai mare parte din
căldură animală se elimină pe cale cutanată, prin transpiraţie;
- modalitatea principală care asigură curăţirea mediului intern de
reziduuri metabolice şi substanţele toxice este excreţia renală (prin urină). Din această cauză
aparatul urinat a devenit sinonim cu aparatul excretor al organismului.

Funcţiile rinichiului
Formarea urinei este principala funcţie a rinichiului. Excretând volume variabile de
urină, rinichiul participă la homeostazia volumelor lichidelor corpului şi în special, a
volemiei. Excretând urine cu osmolarităţi (densităţi) variabile, rinichiul reglează homeostazia
osmatică a mediului intern, iar prin retenţie şi eliminarea selectivă a diferitelor săruri
minerale, rinichiul menţine şi echilibrul electrolitic al corpului.
La nivelul rinichiului se produc inactivitatea unor substanţe toxice (rol antitoxic).
Rinichiul secretă o serie de hormoni. Astfel, renina, o substanţă vasoactivă, provoacă
direct (dar mai ales indirect prin geneza de angiotensină) vasocontricţia un rol central.

Formarea urinei
Urina este produsă de nefron prin trei mecanisme fundamentale. La nivelul
corpusculului renal are loc ultrafiltrarea glomerulară, iar la nivelul tubilor se petrec
reabsorbţia şi secreţia tubulară.
1. Ultrafiltrarea glomerulară

12
 La trecerea prin glomerulară, sângele suferă un proces de ultrafiltrare, cauzat de forţe
fizice şi favorizat de existenţa, la nivel, a unei membrane de filtrare (ultrafiltratul renal).
Factorul principal al filtrării este presiunea hidrostatică din capilarele glomerulare.
Spre deosebire de restul ţesuturilor, unde presiunea capilară medie nu depăşeşte 20
mm Hg, în glomerul, acesta atinge valoarea de 70 mm Hg.
Filtrarea este formată de presiunea coloid - osmatică a proteinelor plasmei (25 mm
Hg).Rămâne totuşi o presimţire efectivă de filtrare de 30 mm Hg care determină un debit de
filtrare de 125 ml plasmă pe minut. Aceasta reprezintă 1/5 din volumul de plasmă ce irigă
rinichiul în respectivul interval de timp.
Lichidul ultrafiltrat se numeşte urină primară, cu o compoziţie identică cu a plasmei,
minus proteinele.
Străbătând nefronul, urina primară sugeră modificări importante de volum şi
compoziţie, devenind urină definitivă.
2. Reabsobţia tubulară.
Dacă substanţele ultrafiltrate s-ar elimina la exterior, organismul nu ar supravieţui mai
mult de o oră. Majoritatea compuşilor urinei primar sunt substanţe utile. Ele sunt recuperate
prin reabsorbţie. Morfologie, nefrocitele au la polul apical numeroşi microfili care cresc
considerabil suprafaţa activă, iar la polul bazal au numeroase mitocondrii care fabrică ATP
necesar efortului de reabsorbţie. Biochimic, membranele celulelor tubulare conţin pompe
metabolice care participă la transportul activ.
În raport cu energia consumată pentru reabsorbţia substanţelor se deosebeşte
transportul pasiv şi transportul activ.
Transportul pasiv – se face în virtutea unor legi fizice ale difuziunii şi osmozei,
precum şi a diferenţelor de presiuni hidrostatice. Acest transport nu necesită energie şi nu este
limitat de o capacitate maximă de transport a nefrocitului. Prin acest mecanism se reabsoarbe
apa (ingredient osmotic), ureea (ingredient chimic) şi o parte din Na+ şi Cl-.
Reabsorbţia apei – toate segmentele nefronului pot reabsorbi apă, dar în proporţii
diferite. Cea mai importantă reabsorbţie are loc în 2 porţiuni:
a) la nivelul tubului confort proximal (tcp) are loc reabsorbţia a 80% din apa filtrată;
b) la nivelul tubilor distali (tcd) şi în special a tubilor colectori, are loc absorbţia a
15% din apa filtrată.
Secreţia de H+

13
 Mecanismul este activ iar, sediul principal este tcp. Secretând ionii de hidrogen,
rinichiul participă la reglarea echilibrului acido-bazic. În acidoze, pH-ul urinei scade până la
4,5 , iar în alcaloze poate creşte până la 7,5.
Secreţia de K+ are loc mai ales în tcd., prin mecanisme active (schimb ionic) şi pasive.
Prin secreţie de K, rinichiul asigură menţinerea normală a potasemiei.
Secreţia de NH3 La nivelul celulei tubulare distale se află o enzimă (glutaminiază)
care desface glutamina în amoniac şi acid glutamic. Amoniacul este eliminat în urină iar
acidul glutamic este reabsorbit în sânge şi ajunge la creier unde se combină cu o nouă
moleculă de amoniac, regenerând glutamina.

Mecanismul de diluare şi concentraţie a urinei

Rinichiul poate elimina urini cu osmolarităţi şi volume variabile; când organismul este
încărcat hidric (prin ingestii mari de lichide) se elimină o urină diluată cu presiuni osmotice de
50m Osm/1 şi abundente (5-6 litri/24 ore) 24 ore se elimină 1,8 l urină concentrată.
Reabsorbţia facultativă permite adaptarea volumului diurezei în funcţie de stările de hidratare
a organismului.
Transportul activ se datoreşte travaliului metabolic al nefrocitului. Prin transport activ
se reabsorb glucoza, aminoacizii, acizii graşi, unele vitamine (C, B 12. acid folic),
polipepticidele, precum şi majoritatea sărurilor minerale (Na +, H+, Cl+, HCO3, fosfaţi, sulfaţi,
uraţi).
Secreţia tubulară – completează funcţia de eliminare a unor substanţe acide sau toxice,
precum şi a unor medicamente. Prin secreţie, rinichii intervin şi în reglarea concentraţiei
plasmatice a unor constituenţi obişnuiţi (K+, acidul uric).
Când organismul este deshidratat, se elimină o urină foarte concentrată (1500 m
Osm/1) şi un volum redus (1l/24h). Rinichiul posedă mecanisme de diluţie şi concentraţie a
urinei.
Mecanismul de diluţie
Nefronul are o porţiune formată din segmentul ascendent al ansei Henle şi tubul
contort distal, ce poartă numele de segmentul de diluţie al nefronului. Epiteliul segmentului
de diluţie este impermeabil pentru apă. Din fluidul tubular se reabsorb sărurile, apa rămâne şi
urina se diluează.
Mecanismul de concentrare

14
 După segmentul de diluţie, urina străbate tubii colectori. Aceştia au o permeabilitate
variabilă faţă de apă, în funcţie de HAD.
În absenţa HAD, tubii colectori sunt totali impermeabili pentru apă şi se va elimina o
urină diluată.
În prezenţa HAD permeabilitatea pentru apă a tubilor colectori devine foarte mare.
Reglarea formării urinei
Volumul, proprietăţile şi compoziţia urinei variază în limite foarte mari, în timp ce
compoziţia şi proprietăţile mediului intern se menţin la valori foarte stabile. Acesta dovedeşte
marea capacitate a rinichiului de a forma urini diferite, în funcţie de interesele homeostaziei.
Integrarea rinichiului ca organ efector, în mecanismele de autoreglare a homeostaziei
se face pe căi nervoase şi umorale.
Hormonul antidiuretic (HAD) secretat de hipotalamusul anterior şi eliberat în sânge
din neurohipofiză, reglează volumul urinei finale (diureza). În lipsa HAD, ca în diabetul
insipid, reabsorbţia distală a apei nu mai are loc. Se elimină urini abundente (25l/24h) şi
diluate.
Când organismul pierde lichide (transpiraţie, diaree) constantele homeostatice amintite
variază în sens invers şi vor determina o creştere a secreţiei HAD care va economisi apa în
organism, scăzând diureza.
Glanda corticosuprarenală – prin aldosteron (mineralocorticoid), determină reabsorbţia
Na+ şi secreţia K+ la nivelul pompei de schimb ionic din tcd.

Eliminarea urinei
Micţiunea
Volumul de urină produs de rinichi în 24 ore se numeşte diureză şi are o valoare medie
de 1,8 litri.
La nivelul papilelor renale, urina se adună în calice ţi bazinet, iar de aici, prin mişcări
peristatice este transportată în lungul ureterelor spre vezica urinară. Din uretere, urina este
eliminată în jeturi în vezica urinară.
În intervalul dintre micţiuni urina de acumulează în vezica urinară. Pereţii acesteia
conţin fibre musculare netede a căror stare de contracţie variază în funcţie de conţinutul în
urină. Când vezica este goală, muşchii sunt contractaţi, iar pereţii alipiţi făcând din vezică o
cavitate virtuală, cu presiune între +10 cm coloană de apă.
Pe măsură ce urina se acumulează în vezică, pereţii aceştia se relaxează progresiv,
mărindu-i capacitatea. În acest mod se pot acumula 200.300 ml. Urină, fără ca presiunea din

15
interior să crească. Adaptarea contracţiei muşchilor vezicii la volumul de urină conţinut se
numeşte tonus postural.
Tonusul postural are o limită, la creşteri mai mari ale volumului urinei din vezică,
pereţii acestuia nu se mai destind presiunea interioară creşte brusc declanşând reflexul de
micţiune. Acest reflex este iniţiat la nivelul receptorilor de presiune situaţi în pereţii vezicii
urinare.
Prin conlucrarea mecanismului reflex şi a controlului cortical voluntar, vezica urinară
poate acumula până la 600 ml. Urină, după care micţiunea se produce chiar şi împotriva
voinţei.
La actul micţiunii participă şi muşchii pereţilor abdominali şi ai respiraţiei, care cresc
presiunea în cavitatea abdominală, grăbind evacuarea urinei.
În mod normal omul are 4-6 micţiuni în 24 ore. În timpul nopţii micţiunile sunt
absente sau mai rare ca ziua.

16
 CAPITOLUL II

1. SCURTE DATE ISTORICE

Litiaza urinară este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Astfel a fost descoperit un
calcul la o mumie egipteană din anul 4800 î.e.n. Hipocrate, Aretyos şi Alexandru din Thales
menţionează unele din manifestările clinice iar Avicena şi Abucalsis au descris metode de
eliminare a pietrelor urinare.
O contribuţie importantă privind etiopotogenia, anatomia patologică şi terapia litiazei
renale au adus-o numeroşi autori, dintre care cităm: Albarsan, Randall, Bozce, Convelaire,
Aboulker, Hering.
Progresele realizate în ultimele două decenii sunt remarcabile, ele vizând mecanismele
şi implicit, terapia litiazei neflo-urinare. În acest sens, merită amintite câteva dintre achiziţiile
privind etiopatologia:
- cunoaşterea patologiei hipercalciuriilor;
- importanţa citraţilor în completarea calciului şi deci, ca inhibitori ai
nucleaţiei, creşterii calculului monohidratat;
- rolul favorizant al uraţilor în nucleaţia eterogenă;
- nefrocalcina (glicoprotina) cel mai puternic inhibitor al creşterii
exalatului de calciu;
- importanţa factorilor dietetici.
Sunt de remarcat consolidarea şi descoperirea unor măsuri privind prevenirea litiazei
urinare prin cure de diureză, dietetică şi unele medicamente în litiaza urică.
În sfârşit, progresul cel mai mare îl reprezintă litotripţia care a revoluţionat tratamentul
urologic al litiazei renale. Graţie dezvoltării tehnicilor de lototripţie extra - sau endocorporale,
chirurgia a ciel ouvert nu mai este necesară decât în 5%-10% din cazuri.

17
 2. DEFINIŢIE
Litiaza urinară este o afecţiune caracterizată prin formarea de concreţiuni în tractul
urinar – începând cu tubul urinifer şi terminând cu meantul uretral – în urma precipitării unor
substanţe care, în mod normal, se găsesc dizolvate în urină.
3. ETIOPATOGENIE
Etiopatogenia litiazei urinare nu este elucidată complet nici astăzi. Deşi ultimele
decenii s-a caracterizat prin progrese privind etiopatogenia litiazei renale, problema
litogenezei rămâne încă deschisă. În analiza etiopatogeniei litiazei urinare vom aborda mai
intâi factorii de risc litogen şi ulterior, mecanismele litogenezei.

Factorii de risc litogen

Factorii de risc pentru litiaza urinară pot fi grupaţi în factori individuali şi generali.
Factorii individuali sunt numeroşi şi variaţi.
Vârsta la care litiaza neflo-urinară apare mai frecvent este cea adultă (20-50 ani) dar
ea nu este deloc rară la copii şi vârstnici. Reparaţia pe grupe de vârstă, indică prevalenta cea
mai ridicată între 20-50 ani (67% din cazuri). De menţionat că s-au înregistrat cazuri şi în
decadele extreme (10-20 şi 80-90 ani) de unde concluzia că litiaza urinară poate fi întâlnită
practic la orice vârstă. La bătrâni, litiaza este limitarea mişcării şi sportului, îndeosebi,
profesiile expuse deshidratărilor.
Ereditatea, apreciată ca având un rol incert, trebuie luată în considerare, motivată fiind
de existenţa unor familii de litiazici. Transmiterea mesajului genetic litogen înscris în
moleculele de ADN se face, de regulă, recesiv complet sau incomplet.
Între factorii de ordin general, factorii meteoroclimatici sunt acuzaţi că pot participa la
procesul litogen urinar, în baza observaţiei, că litiaza urinară este frecventă în zone cu climă
caldă comparativ cu cele temperate sau reci. Explicaţia constă în faptul că temperaturile
ridicate caracteristice climei toride şi umede, favorizează transpiraţiile abundente, profaze.
Acestea, reducând fluxul plasmatic renal, duc la concentrarea cristaloizilor în urină. Aceeaşi
explicaţie este valabilă şi pentru indivizii care lucrează în locuri de muncă caracterizate prin

18
temperaturi ridicate şi eforturi mari, cu aport proteic crescut şi pierderi importante de lichide,
prin transpiraţie şi la care s-a constatat. De asemenea, o incidenţă crescută a litiazei urinare.
Alţi factori de ordin general ca factori alimentari, cel vitaminic, calitatea apei ingerate
îşi iau rolul indiscutabil în patogenia litiazei renale. Generic privind, factorul alimentar este
incriminat, atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ, în producerea multor tipuri de litiaze.
Frecvenţa mereu crescută a bolii în ultimii 25 ani (cu 60 – 75% după Abraham şi Smith 1984)
i-a atras şi litiazei renale aprecierea de osteoroporoză senilă şi de infecţii urinare. La aceştia
apar mai frecvent calcuri de acid uric.
Cauza este atribuită scăderii aminogenezei renale paralel cu vârsta, fapt ce duce la
scăderea pH-ului urinei. Ori, cu cât urina este mai acidă, cu atât creşte tendinţa de cristalizare
a acidului uric.
Sexul afectat mai frecvent de către litiaza urinară este cel masculin. Raportul între
frecvenţele înregistrate la cele două sexe cel mai frecvent citat în diverse statistici este 3:1.
Cottet constă însă cifre mult mai ridicate, ce urcă până la 23:1 în favoarea sexului masculin.
Abuzul alimentar, variaţiile extreme în regimul hidro-elementar regimul excesiv lucrativ al
bărbatului şi mai ales afecţiunile uretro-prostatice ar fi factorii care determină prevalenţa mai
mare a litiazei la bărbaţi. De asemenea, prevalenţa crescută a litiazei, îndeosebi cea calcică, la
bărbaţi se explică şi printr-o excepţie de citrat mai mică comparativ cu femeile.
Profesia comportă şi ea un risc litogen. Astfel boala apare mai frecvent la cei care
lucrează în mediu cu temperaturi înalte, care transpiră mult şi nu înlocuiesc corespunzător
lichidele pierdute (muncitori din furnale şi turnători, sportivi de performanţă). Unele expun la
aportul alimentar selectiv crescut (protidic la măcelari, glucidic la cofetari). Profesiile ce
obligă la sedentarism sau ortostatism prelungit, comportă acelaşi risc. În statistica noastră,
profesii cu risc litogen s-au întâlnit numai la 2% din cazuri de boală metabolică, boală
modernă, a civilizaţiei.
Sub aspect cantitativ, mulţi autori consideră astăzi litiaza urinară ca o boală a
supraalimentaţiei – Grossman atribuie supraalimentaţiei, obezităţii şi sedentarismul un rol
litogen important, iar Proca afirmă că bolnavul îşi face calculul cu dinţii. Această relaţie se
bazează în mare măsură, pe observaţia clinică ce relevă o frecvenţă destul de mare a litiazei la
obezi. Hiperaportul alimentar global are drept consecinţă o eliminare crescută de cataboliţi
sub formă de cristaloizi la nivelul rinichiului, care elimină, atunci când devine şi persistentă,
constituie un factor litogen.
Sub aspect calitativ, diverşii componenţi alimentari sunt consideraţi potenţiali factori
litogeni.

19
 Consumul crescut de proteine provenite din carne (mai ales din cea de viţel) sau din
organe bogate în purine duce, prin catabolizare, la o eliminare urinară crescută de acid uric.
Alimentele cu un conţinut purinic ridicat mai sunt: carnea de oaie, anumiţi peşti, extractele de
carne şi carnea tânără în general.
Vitaminele se numără şi ele printre factorii etiopatogenici implicaţi în litogeneza
urinară, fie sub aspect carenţial, fie sub cel al aportului crescut.
4. MACROSCOPIA ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ A
CALCULULUI URINAR
Calculii urinari pot fi unici sau multipli, fiind de mărimi şi greutăţi diferite (de la un
grăunte de nisip la dimensiuni de 15 / 7-8 mm, ajungând uneori la greutăţi de 1 kg); ei pot fi
regulaţi (conici, ovali, triunghiulari, cubici, măciuci, coraliformi), izolaţi sau articulaţi între ei.
Localizarea poate fi într-un singur rinichi sau în ambii rinichi, în bazinet, calice sau în
parenchimul renal.
Aspectul şi culoarea calculilor, eliminarea spontană sau extras chirurgical, pot orienta
asupra tipului clinic de calcul.
Consistenţa calculului diferă în raport cu compoziţia clinică. Dacă se tratează un calcul
cu antiformină, rămâne un conglomerat de cristale, iar dacă se tratează cu un acid, rezultă un
schelet organic. De aici rezultă că orice calcul este format din două compoziţii: cristaloidă şi
coloidă.

20
 Fig.4. - Calculi renali

Analiza clinică, spectrală în infraroşu şi ultraviolete, difracţia cu raze X, studiul

microcristalografic la la microscopul cu lumină polarizată şi radiomicrografia secţiunilor
şlefuite, au arătat că un calcul este format din cristale şi dintr-o matrice proteică.
Matricea calculului este formată din proteine serice şi mucroproteine
(mucopolizaharizi 64%, care diferă de cei de os întrucât nu conţin hidroxiprolină), la care se
adaugă hexazomină, zaharuri şi apă.
Analiza imunologică a arătat că principalul conştient al matricei este format dintr-o
macromoleculă cu greutate moleculară de 30000-40000.
Matrice proteică: - glucide 1/3 - hexoze
- galactoză
- proteine 2/3 - albumine
- seromicină
- globulină
- transferină

21
 - uromucoid

5. ANATOMIE PATOLOGICĂ

Leziunile anatomo-patologice sunt în funcţie de mărimea, forma şi mobilitatea,

localizarea calculului precum şi de complicaţiile pe care le generează.
Calculii mici, aseptici, ficşi nu determină leziuni ale aparatului neflo-urinar. În schimb
calculii mobili, mari şi infectaţi pot provoca diverse modificări anatomo-patologice. Dintre
acestea cele mai importante sunt:
a) Hidrocaliza – apare în localizările caliceale ale calcului fie la un singur
calice, fie la mai multe. Calicele respectiv apare ectaziat, cu pereţii îngroşaţi şi cu stază
urinară.
b) Pieliţa – este de regulă secundată localizării bazinetale a calculului şi
supraadăugării componentei infecţioase. Bazinetul apare cu pereţii îngroşaţi şi uneori ectaziat.
De natură practică şi mucopractică, aproximativ 85% din această matrice este puternic
antigenică purtând denumirea de matricea A, restul de 15% fiind matricea B (Bozce). Absentă
în parenchimul renal şi în urina subrecţilor sănătoşi, ea se găseşte din abundenţă la litiazici.
Ceilalţi componenţi ai matricei sunt serumalbuline α 1 şi α2 albumine şi inconstant, uromucoid
şi γ globuline.
Cristalele care fixează pe matricea proteică sunt foarte variate din punct de vedere
clinic şi ele determină compoziţia clinică a calculului.
Peacock şi Robertson au constatat pe 10 000 din cazuri următoarea incidenţă a
tipurilor clinice de litiază neflo-urinară: oxalat de calciu + fosfat de Ca = 43% oxalat de Ca –
33%, fosfat de Ca + fosfat amoniaco-magnezian = 17%, fosfat de Ca = 3%, acid uric = 3% şi
cistină 1%. Cercetând compoziţia chimică pe aproape 3 000 cazuri Ursea a găsit următoarea
frecvenţă:
1. Apă
2. Substanţe minerale: - fosfaţi – Ca
- Mg
- calciu - oxalaţi
- fosfaţi
3. Substanţe orgnice: - acid uric
- cistină
- xantină

22
 - hematină
- fibrină
c) Hidronefroza litiazică - este cauzată de obstrucţia, acută saucronică, incompletă
sau completă a căilor excretoare urinare de către unul sau mai mulţi calculi. Ea se traduce prin
distensii globale ale cavităţilor pielocaliceale, a căror capacitate, la tineri, pateu să depăşească
1l. La adulţi, datorită sclerozei, hidronefrozele litiazice nu ating niciodată dimensiuni prea
mari. Când într-o hidronefroză voluminoasă se constată prezenţa unui calcul, trebuie admis că
hidronefroza este primitivă, congenitală sau determinată de o altă leziune congenitală, litiaza
fiind secundară.
Modificările parenchimului renal apar în funcţie de intensitatea şi durata stazei
urinare; cu cât staza este permanentă cu atât modificările sunt mai severe.
În consecinţă, starea exercită direct o presiune mai mare asupra parenchimului renal.
În cazul în care bazinetul este situat extra – renal, el va avea posibilităţi mai mari de distensie,
preluând astfel o parte din hiperpresiunea exercitată de stază. În aceste condiţii, leziunile
parenchimatoase vor fi mai reduse.
d) Uropieonefroza – reprezintă faza infectată a hidronefrozei. În această stare, urina
devine purulentă în căile urinare şi rinichiul prezintă severe leziuni supurative, localizate sau
difuzate, care pot duce la instalarea flegmonului perinefretic.
e) Rinichiul scleroatrofic – apare secundar unei obstrucţii complete şi durabile.
Regulă dacă obstrucţia completă (rinichi mut urografic) depăşeşte o lună apare pericolul
atrofiei rinichiului interesat. Ea este determinată de presiunea mare şi progresivă în cavităţile
pielocaliceale, generată pe de o parte de filtrarea geomerulară (atât timp cât este inhibată de
presiunea tubulară şi este în continuă creştere) şi de contracţia musculaturii pielice, respectiv
uretrale, de pe altă parte. Când presiunea din capsula Bawman depăşeşte 70mm Hg filtrarea
geomerulară încetează. Refluxul pielo – canalicular, staza urinară în tubii contorţi la care se
adaugă reducerea fluxului renal secundară comprimării vaselor intraparenchimatoase vor
determina treptat atrofia parenchimului renal şi înlocuirea lui prin ţesut fibros. Înlăturarea
obstacolului în 4-8 săptămâni de la momentul instalării obstrucţiei, poate salva rinichiul.
Rareori poate fi observat fenomenul de bibernaţie renală, când parenchimul renal poate fi
recuperat şi după două luni de la instalarea obstrucţiei.
f) Pielonefrita litiazică ascendentă – este datorată atât refluxului pielo-interstiţial
secundar efracţiilor din sinusul papilocaliceal, cât mai ales infecţiei care urmează ca o umbră,
litiaza (Guyon).

23
 Macroscopic, în faza iniţială, ea se exprimă prin creşterea dimensiunii rinichiului
afectat, pentru ca apoi acestea să scadă progresiv, datorită invaziei ceroase, care imprimă
suprafeţei organului un aspect neregulat microscopic, leziunile sunt predominant tubulo-
interstiţiale şi se traduc prin infiltrare cu celule variate, în faza iniţială cu polinucleare,
plasmocite, iar în faza avansată predominând histiocitele şi fibrioblaştii, se pot observa şi
microabcese. Leziunile sunt de regulă difuze, după cum dovedesc rezecţiile parţiale polare,
larg practicate astăzi în chirurgia litiazei neflo-urinare.
g) Rinichiul sclero-lipomatos – reprezintă expresia finală a atrofiei renale, căruia i se
adaugă invazia progresivă cu ţesut gros a parenchimului şi atmosferei perirenale. Cu timpul,
acesta suferă şi el o degradare particulară, lipomatoasă, atât datorită infecţiei, cât şi iritaţiei
mecanice produsă de calcul. Când procesul predomină în jurul rinichiului, el capătă numele de
perinefrită sclerolipomatoasă.

6. SIMPTOMATOLOGIE

Tabloul clinic al litiazei urinare îmbracă manifestări variate, de la absenţa totală a

simptomelor până la aspectul dramatic şi zgomotos al colicii renale. Variabilitatea
manifestărilor acestor afecţiuni, de la un bolnav la altul şi la acelaşi bolnav în cursul evoluţiei
depinde de mai mulţi factori:
- starea fixă sau migratorie a calculului;
- gradul obstacolului şi iritaţia provocată de calcul şi la nivelul
aparatului urinar, care generează reflexe locale şi la distanţă;
- mărimea, natura clinică şi localizarea calculului;
- prezenţa sau absenţa complicaţiilor şi în primul rând al infecţiei
urinare.
Simptomele revelatorii ale litiazei renale sunt: durerea, hematuria şi polakiuria, dar
asocierea lor nu este obligatorie. Uneori, prezenţa unui calcul se manifestă numai prin durere
sau numai prin hematurie. Uneori, prezenţa unui calcul se manifestă numai prin durere sau
numai prin hematurie. Se adaugă deseori simptome de natură reflexă, la distanţă , din partea
aparatului digestiv sau circulator. Nici unul dintre aceste simptome nu este patognomonic
pentru litiaza urinară, singurul semn clinic de certitudine este eliminarea calculului.
În funcţie de simptome, litiaza urinară poate fi latentă sau manifestă clinic (dureroasă),
ultima formă fiind generată de calculi ficşi sau migratori.

24
 1. LITIAZA URINARĂ LATENTĂ are o evoluţie asimptomatică şi latentă.
Calculul este descoperit întâmplător, cu ocazia unei radiografii abdominale sau de coloană
lombară, a unei colecistografii sau la ecografie.
Un calcul care a fost mult timp latent poate deveni la un moment dat manifest.
Apariţia simptomelor în aceste situaţii este legată de creşterea dimensiunii de
schimbarea poziţiei calculului sau de apariţia infecţiei.
Hematuria microscopică permanentă sau intermitentă este prezentă în litiaza latentă.
Descoperirea microhematuriei la un examen de urină trebuie să trezească în primul rând
suspiciunea de litiază urinară.
O stare subfebrilă prelungită poate fi generată de litiaza renală latentă infectată.

2. LITIAZA URINARĂ MANIFESTĂ CLINIC

Tabloul clinic depinde de starea fixă sau migratorie a calculului.
a) CALCULII FICŞI se manifestă prin durere, hematurie şi semne de infecţie urinară.
DUREREA are localizare lombară, este permanentă sau provocată de eforturi
fizice, mers pe teren accidentat sau cu vehicule ce produc trepidaţii. Durerea este surdă, de
intensitate mică sau moderată şi de obicei este calmată de repaus.
HEMATURIA microscopică este cvasiconstantă iar hematuria macroscopică totală
poate să apară repetat, la intervale variabile. Sângerarea este provocată de traumatizarea şi
excluderea epiteliului căilor urinare la locul de implantare a calcului.
FEBRA şi LEUCOCITURIA sunt semne de litiază infectată. Piuria poate fi singurul
semn al unui calcul coraliform.
La examenul fizic, manevra Giordano, generează durere, punctele costomusculare,
costovertebrale, bazinetele şi uretrale superioare sunt dureroase localizării calculului.
b) CALCULII MIGRATORI se manifestă clinic prin colită nefretică.
COLICA RENALĂ se exprimă prin dureri violente, cu paroxisme întrerupte de
perioade de acalmie, precum şi prin manifestări reflexe la distanţă.
Durerea începe de obicei brusc, declanşată de un efort, de deplasări pe teren
accidentat sau de ingestia unei cantităţi mari de lichide. Localizată iniţial într-o regiune
lombară sau într-unul din flancuri, durerea iradiază de-a lungul nervilor ilio-inghinal şi ilio-
hipogastric, pe traiectul ureterului, către abdomenul inferior, spre organele genitalele externe,
regiunea inghinală şi rădăcina coapsei.

25
 Durata unei colici variază de la câteva minute la câteva ore, mai rar zile. Durerea
încetează odată cu expulzarea calculului în vezică sau reluarea poziţiei iniţialea calculului, de
obicei în calice sau bazinet.
Durerea din colica renală este generată de creşterea presiunii intropielice (45 – 55
cm H2O) prin obstacol provocat de calcul sau prin spasmul musculaturii netede a bazinului
si/sau a ureterului.
Ca mecanisme patologice, mai sunt incriminate modificările mari de pH şi de
concentraţie ale urinei, care irită terminaţiile nervoase ale uroepiteliului, precum şi ischemia şi
scăderea concentraţiei calculului în fibra musculară uretrală.
Manifestările reflexe, la distanţă, ale colicii renale sunt următoarele:
 Manifestările reno-renale se traduc prin iradierea durerii în regiunea lombară
controlaterală şi în rare cazuri, prin digo-anurie. Aceasta din urmă se datorează
scăderii sau suprimării filtratului glomerular prin spasmul sfincterului pregeomerular a
lui Clara.
 Manifestările reno-vezicale se exprimă prin polakiurie şi senzaţie de arsuri uretrale.
 Manifestările reno-digestive se întâlnesc aproape în toate cazurile şi sunt variate:
greaţă. Vărsături, pareză intestinală (ileus dinamic) tradusă prin oprirea tranzitului
intestinal.
Tulburările digestive domină uneori tabloul clinic al colicii renale şi diagnosticul
diferenţial cu abdomenul acut chirurgical este dificil (Guyon, urolog de reputaţie mondială, a
fost supus de două ori laparotomiei exploratorii, impusă de o asemenea dificultate de
diagnosticare.
 Manifestările cardio-vasculare din colica renală se traduc prin tahicardie, valori
tranzitorii crescute ale presiunii arteriale sau, mai rar, HTA, uneori chiar colaps.
 Manifestările nervoase se explică prin anxietate, stare de agitaţie psiho-motorie;
bolnavul nu stă o clipă locului, caută diverse poziţii pentru a-şi calma durerea.

Examenul fizic.
Bolnavul acuză durere vie la palparea şi percuţia regiunii lombare de partea pe care se
manifestă colica.
Palparea punctelor costo-muscular, costo-vertebral, ureterale superior mijlociu şi
inferior, este dureroasă. Manevra Giordano provoacă o durere vie, de aceea trebuie practicată

26
cu blândeţe la bolnavul cu colică renală. Nefromegalia unilaterală poate fi întâlnită în
hidronefroză sau în pielonefrita acută.
Febra până la 38ºC nu semnifică neapărat existenţa unei infecţii.
Febra persistentă, cu frisoane, constituie însă un indiciu de stază şi infecţie urinară.
Febra de tip septic, însoţită de dureri lombare intense, persistente şi de nefromegalie
unilaterală dureroasă trebuie să trezească suspiciunea de abces renal sau hidronefroză.
Colica renală se poate termina prin poliurie cu hematurie macroscopică totală după
expulzarea calcului, toate simptomele cedând apo brusc. Alteori rămâne o jenă lobo-iliacă
însoţită de tulburări micţionale-polakiurie, disurie-simptome care semnifică cel mai adesea
persistenţa unui calcul în ureter sau/şi apariţia infecţiei urinare.

Examene paraclinice.
EXAMENE DE LABORATOR
Indiferent de manifestările clinice pe care le îmbracă litiaza urinară, este necesar să se
efectueze şi investigaţii de laborator care trebuie să precizeze natura şi localizarea calcului,
existenţa eventualelor complicaţii. Cunoaşterea acestor date este obligatorie pentru instituirea
unei terapii corecte.
EXAMEN SUMAR DE URINĂ oferă date de interes major.
a) HEMATURIA, în sedimentul urinar, este prezentă cvasiconstant în toate
formele clinice de litiază, nelipsită în litiaza migratorie. Prezenţa ei şi în proba Standsfeld –
Webb îi oferă şi mai multă valoare diagnostică. Hematiile sunt colorate (cu origine sub filtrul
renal). Din punct de vedere etiologic, deosebirea dintre hematuria litiazică, neoplazică sau din
tuberculoza renală nu este uşoară, diferenţierea necesitând cotaborarea semnelor clinice cu
cele paraclinice.
b) LEUCOCITURIA moderată este prezentă şi în litiaza neinfectată, fiind
cauzată de o pieliţă aseptică interstiţială care se dezvoltă latent. În acest ultim caz, ea se
însoţeşte şi de proteinuria minimă sau moderată. Când leucocituria este mai intensă, ea
traduce infectarea calculilor.
Piuria reprezintă deseori singurul indiciu al unui calcul coraliform. De aceea
prezenţa oricărei piurii netuberculoase impune investigarea radiourografică, deoarece are
toate şansele să fie de natură litiazică.
c) PROBA CRISTALURIEI PROVOCATE (proba Jean Cottet),
evidenţiază prezenţa de cristale în sedimentul urinar din urina proaspăt
emisă, după restricţie hidrică, în ziua precedentă.

27
 d) DETERMINAREA Ph URINAR precizează dacă litiaza este acidă
(urică, cistinică), alcalină (fosfatică) sau indiferentă (oxalică).
e) PRECIZAREA OMPOZIŢIEI CHIMICE A CALCULUI atunci când
aceştia au fost eliminaţi.
Ex. sângelui – va cuprinde dozarea: - ureei sangvine
- acidului uric
- proteinelor plasmei
- electroliţi (ca, P, Cl)
- rezervei alcaline

EXAMEN RADIOLOGIC

RADIOGRAFIA ABDOMINALĂ SIMPLĂ

RADIOGRAFIA INTRAVENOASĂ (UIV)
UIV reuşeşte să confirme litiaza în majoritatea cazurilor, precizând topografia,
mărimea, forma şi numărul caliculilor.
UIV este în măsură să furnizeze informaţii asupra funcţiei rinichiului, cât şi a
repercusiunilor obstrucţiei calculoare asupra aparatului urinar înalt.
Prin UIV pot fi descoperite anomalii constituţionale, factori agravanţi pentru evoluţia
litiazei.
UIV poate fi un ghid operator în vederea înlăturării abstacolului şi al stabilirii căii de
acces chirurgical.

TOMO COMPUTER

EXPLORĂRI IZOTOPICE nefrograma şi scintigrama renală sunt utile, îşi găsesc

indicaţia (ca şi ecografia) în cazurile de rinichi mut urografic sau de alergie la substanţele de
contrast iodate.
Nefrograma izotopică poate depista obstrucţiile situate pe căile excretorii.

7. FORME CLINICE

28
 Manifestările clinice ale litiazei urinare, variate în funcţie de natura, localizare,
mărimea calcului, terenul pe care aceştia se dezvoltă şi consecinţele asupra aparatului urinar,
permit descrierea a numeroase forme clinice.

A. FORME CLINICE ETIOLOGICE

I. Litiaza calcică este de departe cea mai frecventă dintre litiaze, fiind întâlnită într-un
procent de 95-96%.
Principalele forme cuprinse în cadrul litiazei calcice sunt:
1. litiaza oxalică
2. litiaza fosfatică şi fosfo-amoniaco-magneziana
3. litiaza mixtă
4. litiaze care apar în cadrul lolilor endocrino-metabolice care evoluează
cu hipercalciurie.
1. LITIAZA OXALICĂ apare cam în 33% din totalul cazurilor de litiază.
Clinic, litiaza oxalică se manifestă cel mai frecvent sub forma calculilor migratori, de
dimensiuni mici, care însă provoacă colici renale dintre cele mai violente.
Biologic, ea este o litiază cu pH indiferent, dezvoltându-se atât în urina acidă cât şi în
cea alcalină.
Cristalele de oxalaţi apar în sedimentul urinar sub formă de plicuri de scrisoare.
Radiologic, calculii oxalici sunt cei mai opaci, de talie mică, cu sediul caliceal sau
bazinetal, de unde migrază frecvent.
2. LITIAZA FOSFATICĂ (fosfo-calcică şi fosfo-amoniaco-magneziană) se
caracterizează etiopatogenic prin hipercalciurie cu sau fără hiperfosfaturie la care se adaugă
prezenţa infecţiei urinare cu germeni producători de urează (Proteus, Klebsiella, Serattia,
Stafilococ) care scindează ureea urinară în bicarbonat şi amoniac, ultimul alcalinizând urina.
Din această cauză, unii o numesc şi litiază de infecţie.
Ea apare mai frecvent la femei, la sedentari şi la cei ce se alimentează predominant
vegetarian sau ingeră cantităţi de alcaline.
Clinic, litiaza fosfatică, este prin excelenţă o litiază latentă sau fizică din cauza
calculilor mari, de mai multe ori coraloformi ce nu se pot mobiliza.

29
 Simptomatologia este aceea a unei litiaze infectate (durei lombare, polakidisurie,
febră) punctată rareori de câte o colică renală produsă de desprinderea şi mobilizarea unui
fragment din calculul mamă.
Paraclinic, examenul sumar de urină, pe lângă un pH totodată alcalin, arată prezenţa în
sediment a hematuriei, piuriei şi cristalelor de fosfat tricalcic şi fosfat amoniaco-magnezian.
Uroculturile sunt pozitive.
Radiografia pune în evidenţă calculi radioopaci, mari, de cele mai multe ori
coraliform, situaţi uneori în ambele bazinete, ocupând deseori tot spaţiul acestora.
O caracteristică evolutivă, prorie litiazei fosfatice, este recidiva postoperatorie, calculii
refăcându-se într-un timp scurt (6-12 luni).
3. LITIAZA CALCICĂ MIXTĂ (oxalo-urico-fosfatică) ocupă locul întâi (43-46%
după Peacock) în cadrul litiazei calcice.Diagnosticul ei se pune numai prin analiza
macroscopică, chimică şi cristalografică a calcului.
Clinic, ea îmbracă predominant forma litiazei fixe şi/sau migratorii.
4. LITIAZA CU SINDROMUL DIN HIPERCALCIURIE înglobează, la rândul ei,
mai multe entităţi etiopatogenice şi clinic:
Litiaza din hiperparatiroidism (3-4% dintre litiaze) reprezintă tipul clasic de litiază
produsă de tulburări-endocrino-metabolice. Cauza ei rezidă într-un hiperparatiroidism primar
sau secundar.
Clinic, boala apare mai frecvent între 30-40 ani şi se manifestă prin colici renale
frecvente, la care se adaugă uneori semne de insuficienţă renală, tulburări digestive, dureri
osteoarticulare, hipotonie musculară, şi tulburări neuro-psihice.
Paraclinic, tetrada: Hipercalcemie cu hipercalciurie, hipofosfatemie cu hiperfosfaturie
este edificatoare dar inconstantă. Radiologic, leziunile osoase sunt caracteristice dar şi ele
inconstante: demineralizări difuze cu tasări vertebtale, geoale fibrochistice sau
pseudotumorale. Urografia pune în evidenţă calculi multipli. Dispuşi bilateral, cu mare
tendinţă la recidivă.
Evoluţia este severă, spre insuficienţă renală dacă adenomul paratiroidian nu este
diagnosticat şi expirat la timp. De regulă, extirparea acestuia duce repede la vindecarea
litiazei.
 Litiaza din hipercalciuria idiopatică (Albright) de manifestă prin eliminări mari de
calciu prin urină, care duc la formarea de calculi mari, latenţi sau ficşi, puţin zgomotoşi.
Paraclinic, calcemia şi fosfatemia sunt normale.
Diagnosticul se pune pe baza hipercalciuriei şi a radiourografiei.

30
  Litiaza din acidozele tubulare congenitale se caracterizează clinico-radiologic prin
calculi multipli şi nefricalcinoză iar paraclinic prin acidoză hipercloremică, hipopotasemie,
calcemie normală cu hipercalciurie şi urină alcalină.
 Litiaza din sindromul lapte-alcaline (Burnett) este determinată de aportul crescut de
calciu (din lactate) şi din medicamentele alcalinizante prescrise în cure prelungite bolnavilor
de ulcer gastro-duodenal.
Clinic, ea se manifestă prin colici renale şi eliminări de calculi , iar biologic prin
hipercalcemie cu hipercalciurie, urine alcaline, şi uneori semne de insuficienţă renală.
 Litiaza de imobilizare apare la bolnavii nevoiţi să păstreze un repaus prelungit la pat,
ceea ce duce la demineralizări osoase difuze, secundare suprimării activităţii osteoblastice.
Hipercalciuria şi apariţia de calculi latenţi, ficşi sau migratori, caracterizează această litiază.

II. Litiaza urică apare secundar aportului crescut de alimente bogate în purine şi în al
doilea rând în cadrul bolilor congenitale sau câştigate, caracterizate prin hiperproducţie
endogenă de acid uric. Între acestea, guta este boala cea mai cunocută. Bolile mielo şi
clinifosproliferative se însoţesc şi ele frecvent de eliminare de calculi de acid uric.
Clini, litiaza urică îmbracă forma fixă sau migratorie.
Paraclinic, ea este o litiază acidă şi radiotransparentă; hiperuricemia şi hiperiricozuria
constituie elemente valoroase pentru stabilirea diagnosticului.

III. Litiaza cistică apare într-un procent de 1%.

Etiologia ei este genetică. Patogenic, ea este consecinţa unei disfuncţiuni tubulare
cronice congenitale, manifestată printr-o deficienţă în reabsorbţia cistinei, lizinei, arginiei.
Cistina nefiind hidrosolubilă, precipită sub formă de calculi.
Clinic, boala apare mai frecvent la vârstele tinere. Sexul masculin este predominant
afectat. Colica nefretică şi hematuria constituie manifestările clinice mai importante ale
acestei litiaze. Infectarea este o altă trăsătură ce manevrează evoluţia litiazei cistinice.
Radiologic, ea este o litiază semiopacă, calculii de diverse mărimi, uneori coraliformi
având un contur estompat.
Biologic, cistinuria crescută (VN = 50-150 mg/24h) stă la baza patoniei bolii.
Diagnosticul se bazează pe reacţia Brand – Sulivan, pe efectuarea examenului
cromatografic şi polarografic al urinei, precum şi pe analiza sedimentului urinar în care apar
cristale de cistină.

31
 IV. Forme rare de litiază
1, LITIAZA XANTICĂ apare ca urmare a unui defect în reabsorbţia tubulară a
xantinei şi hipoxantinei din cauza deficitului congenital de xantinoxidază. Ea poate să apară şi
în cursul tratamentului cu Alopurinol (gută, litiază urică), datorită îmbibării de către acesta a
sintezei acidului uric din xantină.calculii xantinici au aspect lamentar şi sunt galbeni ceroşi.
La examenul radiologic ei sunt transparenţi. Cristalele de xantină au forma bobului de orez.
2. LITIAZA OCRONOTICĂ apare în cazul ACRONOZEI boală ce se manifestă
clinic prin pigmentarea brună a ţesuturilor, dinţilor, prin leziuni degenerative articulare şi prin
eliminare urinară de alcapon (acid homogentizinic).
3. LITIAZA GLICINICĂ rezultă dintr-un defect, transmis familial în reabsorbţia
tubulară a glicocolului.
4. LITIAZA MEDICAMENTOASĂ (sulfamidică, glafeninică) este indusă de
administrarea excesivă a acestor medicamente fără a se asocia o administrare corespunzător
de lichide.

B. FORME CLINICE PATOGENICE

I. Litiaza de organism este litiaza în care mecanisle patogenice care duc la formarea
diverselor tipuri de cristaloizi sunt prerenale, dar au răsunet asupra aparatului nefro-urinar;
aport crescut de calciu şi de substanţe purinice, antero şi hepatopatii, boli endocrino-
metabolice, boli osoase, boli mielo şi limfoproliferative, oligopoţia.
II. Litiaza de organ este acea formă de litiază în care mecanismele patogenice
principale sunt situate la nivelul rinichiului şi al căilor urinare (obstacole create de boli
congenitale sau câştigate şi care produc urostază, infecţii urinare care alcalinizează utrina,
creşterea concentraţiei factorilor inductori ai litogenezei şi scăderea inhibitorilor acestui
proces.

C. FORME ANATOMO- CLINICE

Sunt dictate de volumul şi numărul calculilor.

I. După volum se poate vorbi de o macro- şi de o microlitiază.

32
 a) MACROLITIAZA este forma constituivă de calculi mari, uneori giganţi, situaţi la
diverse nivele ale căilor urinare, cu precădere în calice, bazinete şi vezica urinară.
b) MICROLIŢIAZA , numită şi gravelă, de două forme:
 Gravelă microscopică, concretizată prin cristalurie avasipermanentă, de multe ori
abundentă, variată din punct de vedere clinic, vizibilă la examenul sedimentului urinar şi
uneori chiar cu ochiul liber la examenul urinei. Paillard descrie chiar cilindri cristalini,
predominând oxalici, care se formează în tubii renali.
 Gravela macroscopică, formată din cristale de forma unor boabe de nisip (de unde şi
denumirea de nisip urinar) are expresie clinică: urini tulburi cu nisip roşu (gravelă urică),
galben (gravelă oxalică), sau alb (gravelă fosfatică). Staza şi infecţia sunt factorii care determă
transformarea microlitiazei în litiaza constituită, macroscopică de diverse mărimi.
II. După numărul caliculilor, litiaza nefro-urinară poate fi constituită dintr-un singur
sau mai multi caliculi.

D. FORME CLINICE SIMPTOMATICE

I. Litiaza latentă este constituită din litiaze care evoluează asipmtomatic (sau cel mult
oligosimptomatică) şi care este descoperită cu ocazia unor examene de rutină (radiografii
abdominale), examen de urină sau prin eliminări spontane şi dureroase de caliculi.
Aici se înscrie cu precădere litiaza coraliformă şi în general, litiaze cu caliculi mari
nemobilizabili şi neiritativi.

II. Litiaza mascată este litiaza care deşi îşi face simţită prezenţa prin simptome şi
semne proprii ei acestea sunt mascate de prezenţa altor boli ale aparatului urinar, boli ale
organelor intra-abdominale sau ale coloanei vertebrale.

III. Litiaza fixă , ai cărei calculi sunt nemobilizabili dar care prin volum, formă şi mai
ales prin infectarea lor, irită ţesuturile din jur, făcându-şi astfel simţită prezenţa.

VI. Litiaza migratorie, forma cea mai comună de litiază se manifestă printr-o
simptomatologie zgomotoasă (dureri, tulburări de micţiune, hematurie) de regulă prin colici
nefritice.

33
 E. FORME CLINICE TOPOGRAFICE

Sunt determinate de sediul unde sunt localizaţi calculii.

I. Litiaza intra parenchimatoasă (nefrolitiaza) este caracterizată prin localizarea
concreţiunilor calificate în medulara şi corticala rinichiului. Poate îmbrăca 3 forme:
a) NEFROCALCINOZA, boală caracterizată printr-o depunere difuză de săruri de
calciu în parenchimul renal, a cărei expunere îşi află un loc mai potrivit în cadrul bolii
litiazice nefro-urinare, având toate aspectele etiopatogenice comune cu aceasta. În fond,
nefrocalcinoza se încadrează în grupul litiazei de organ, deoarece în majoritatea cazurilor este
provocată de factori de ordin anatomic sau funcţional. Între factorii anatomici, mai frecvent
sunt întâlnite necrozele papilare, pielonefritele cronice şi ectazia canaliculară precaliceală,
boală care se manifestă prin ectazii tubulare şi dilataţii clistice ale întregului sistem tubular
medular, corticala fiind respectată. Dilataţiile iau macroscopic un aspect de rinichi în burete.
Pe acest fond, se depun microconcreţiunile calcare, atât în tubi cât şi în interstiţii, depuneri
care apar sub forma unor ciorchine de strugure sau a unor mici caliculi, de mărimea unor
gămălii de ac, împrăştiaţi difuz în piramide şi zona papilei.
Între bolile funcţionale, acidozele tubulare, contribuie uneori la instalarea
nefrocalcinozei.
Sunt descrise şi nefrocalcinoze de organism, ale căror cauze perenale sunt constituite
de boli care evoluează cu hipercalcemie (adenom paratiroidian, mielom multiplu, sinon
Burnett).
b) CORPII CILINDRICI CARR sunt reprezentaţi de calcificări localizate în
limfocitele furnicale sau în tubii drepţi.
c) PLACA CALCARĂ RANDAL este o formaţiune ce se naşte prin depunerea de
săruri de calciu (oxalaţi, fosfaţi în ţesutul interstiţial al papilei, imediat sub mucoasă, în locuri
în care acest ţesut a suferit o decpenerescenţă secundară acţiunii toxinelor microbiene,
ischemiei sau carenţelor vitaminice (VA).
Această placă prin ulcerarea mucoasei papilare care o acoperă, devine un centru de
precipitare, prin depunerea în continuare de cristaloizi urinari constituind nucleul formării de
calculi la acest nivel.
d) LITIAZA PERENCHIMATOASĂ propriu-zisă este formată din calculi mari,
singulari sau multpli, uni- sau bilaterali şi clinic îmbracă forma litiazei latente sau fixe.

34
 II. LITIAZA PIELOCALICEALĂ este cea mai frecventă formă de localizare a bolii
litiazice nefri-urinare. Clinic, ea se exprimă variat, sub forma litiazei latente sau fixe
constituind însă foarte frecvent şi locul de plecare al litiazei migratorii.
Dureri lombare uni- sau bilaterale persistente, hematurie macroscopică sau
microscopică, stare subfebrilă sau febrilă prelungită, leucociturile sunt semnele prin care se
manifestă de obicei acestă formă de litiază. Din punct de vedere clinic, litiaza pielocaliceală
se încadrează în contextul general al bolii litiazice, natura fosfatică fiind însă cu mult mai
frecventă decât aceea a altor forme topografice.
Radiologic, calculii pielocaliceali apar sub forme şi dimensiuni variate. Bazinetul
constituie însă locul în care se dezvoltă calculii coraliformi, fosfatici care, prin infectarea lor
şi răsunetul asupra rinichiului, ridică spinoase probleme terapeutice.

III. LITIAZA URETERALĂ predomină la bărbaţii între 20-50 ani.. Originea unui
calcul ureteral este, de regulă, pielocaloceală.
Clinic, litiaza ureterală se manifestă sub forma litiazei migratorii, mai rară a celei fixe.
De obicei, migrează calculii mici care produc colici renale interne. Cu cât calculul aste mai
mic, cu atât durerea este mai mare. Colicile se repetă deoarece până la expulzare, calculul se
opreşte deseori, producând bolnavului perioade de acalmie.
Hematuria constituie aproape o regulă în cursul migrării unui calcul de-a lungul
ureterului.
Când colica este severă poate apare şi anuria reflexă.
Dacă migrarea încetează pentru o perioadă de timp, calculul fixându-se la un nivel, cu
obstrucţie totală sau parţială, urostază şi infecţie, în tabloul clinic apar febra şi leucocituria.
Mai rare sunt cazurile când un calcul ureteral îşi trădează prezenţa numai prin
eliminare spontană nedureroasă.
Din punct de vedere clinic, calculii ureterali sunt, în ordinea frecvenţei, de natură
oxalică, urică, mai rar fosfatică.
Evoluţia litiazei ureterale se exprimă de cele mai multe ori prin eliminare de calculi.
Dacă însă un calcul se opreşte un timp mai lung pe traiectul ureterului, pereţii acestuia încep
să contracte un proces inflamator, la început iritativ şi apoi infecţios de periureterită şi
uretrită, care în unele cazuri poate duce chiar la perforarea ureterului. Sub calcul inclavat se
produce o strictură inflamatorie, iar deasupra lui ureterul se dilată, uneori până la atonie.
Prin obstacolul care îl teprezintă, calculul ureteral are un răsunet foarte grav asupra
rinichiului, el alterează rinichiul mai mult decât un calcul bazinetal, prin constituirea unei

35
pielonefrite acute sau cronice a unei uretero-hidronefroze, care poate cilmina printr-o
uropionefroză.
Încetarea durerilor, fără o eliminare a calcului, trebuie, urmărită clinic şi urografic
deoarece un calcul inclavat poate duce latent la dezvoltarea unei hidronefroze.

IV. LITIAZA VEZICALĂ după cum litiaza din hiperparatiroidism reprezintă

prototipul litiazei de organism, tot aşa reprezintă litiaza vezicală pe aceea de organ. Factorii
locali litogeni sunt reprezentaţi în cazul vezicii urinare de staza şi infecţia urinară. Diverse
obstacole în evacuarea urinei din vezică ca:hipertrofia de prostată, scleroza colului vezical,
diverticulii vezicali la bărbaţi sau rupturile vechi de perineu care antrenează descesisus-ul
organelor pelviene, inclusiv al vezicii la femei constituie tot atâtea cauze de stază şi infecţie
urinară.
Dar caliculii vezical pot proveni şi din căi urinare superioare.
Când aceşti caliculi, formaţi local sau ajunşi prin migrare, nu pot fi eliminaţi. Ei cresc
şi pot atinge dimensiuni gigante, ocupând întreaga vezică.
Numărul lor variază de la caliculi la un singur calcul mare.
Caliculii pot fi mobili sau fixaţi într-un diverticul parietal. Când sunt mobili pot
traumatiza peretele vezical, favorizând infectarea acestuia (cistită cu pericistită şi chiar
flegmon perivezical). Rareori, calculul poate migra prin peretele compromis în afara vezicii,
provocând o fisură vezico-rectală sau vezico-vaginală.
Clinic, litiaza vezicală se manifestă prin triada: durere, polakiurie, hematurie. Durerile
cu sediul hipogastric iradiază în perineu, în gland şi spre regiunea inghinală, accentuându-se
spre sfârşitul micţiunii şi persistând după aceasta, datorită contractului cu peretele vezical.
Uneori jetul urinar este dureros şi se întrerupe din cauza obstruării colului vezical de
către calcul. Înclavarea calculului încolul vezical duc la retenţie completă de urină.
Diagnosticul se stabileşte prin palparea hipogastrică combinată cu tact rectal sau
vaginal, manevră care permite simţirea calcului, când acesta are dimensiuni mari.
Radiografia vezicală simplă, radiografia completă cu cistografia micţională
posturografică, pneumocistografia şi ustografia cu dublu contur suntmetode care stabilesc
prezenţa calculilor vezicali, radioopaci sau radiotransparenţi.
Cistoscopia constituie însă examenul de bază care precizează diagnosticul.
IV. LITIAZA URETRALĂ este reprezentată de calculi migraţi din căile supraiacente
sau dezvoltat, în uretra posterioară, dilatată după prostatectomie.

36
 Clinic, se manifestă prin polakidisurile şi chiar incontinenţă urinară, dureri perineale,
ejaculări dureroase, uretroree seropurulentă şi chiar piohematurie.
Palparea uretrei asociată cu tactul rectal pot stabili diagnosticul. În caz contrar,
radiografia de bazin şi uretrografia retrogradă, precizează existenţa calcului, de obicei unic.

F. FORME CLINICE DE LITIAZĂ ÎN RAPORT CU TERENUL

I. LITIAZA COPILULUI este de cele mai multe ori o litiază de organ, apărând
pe fondul unei malformaţii congenitale nefro-urinare. Când apar la fetiţe, trebuie controlată şi
obstrucţia urinară joasă cauzată de un himen mai gros, parţial obstructiv care favorizează
litogeneza prin intermediul infecţiei urinare.
Dar ea poate să se nască şi ca litiază de organism, secundară unor tulburări
endocrino-metabolice, pe linie calcică, fosfatică, cistinică sau în cadrul acidozelor tubulare.

II. LITIAZA ADULTULUI poate îmbrăca toate formele descrise anterior. Ea

comportă o gravitate particulară când se dezvoltă bilateral (în cca. 10% din cazuri), cum este
cazul litiazei fosfatice sau pe un rinichi unic, congenital sau restant după ablaţie chirurgicală.

III. LITIAZA BĂTRÂNULUI este determinată de infecţie (favorizată de

uropatia obstructivă) şi de evoluţia spre insuficienţă renală cronică (la care contribuie frecvent
bolile vasculare ca hipertensiunea arterială şi ateroscleroza.

IV. LITIAZA LA GRAVIDE necesită atenţie sporită, modificată de

FRECVENŢA infecţiei urinare favorizată de urostaza provocată de compresia uterului pe
căile urinare sau de hipotomia acestora indusă de hormonii placentari.

V. LITIAZA LA BOLNAVI HEMODIALIZAŢI apare rar, ea se întâlneşte la

cei cu hiperparatiroidism sau la cei trataţi cu doze excesive de calciu şi vitamina D.

VI. LITIAZA PE RINICHIUL TRANSPLANT poate fi întâlnită în situaţiile în

care nu sunt tulburările metabolice litogenice (litiaza de organism). Terapia cu Prednison
constituie o cauză favorizantă.

37
G. FORME CLINICO – EVOLUTIVE ALE LITIAZEI URINARE
I. LITIAZA URINARĂ METABOLICĂ ACTIVĂ (apariţia unui calcul sau
creşterea unuia cunoscut, eliminare de gravelă sau calculi, toate documentate în ultimele 12
luni) presupune explorare intensă pentru depistarea mecanismului etiopatogenic şi tratamentul
adecvat acestuia. Supravegherea bolnavului trebuie extinsă pe următoarele 12 luni, în scopul
evaluării eficienţei măsurilor terapeutice prescrise.

II. LITIAZA URINARĂ metabolic inactivă (nici unul din criteriile precedente
nu este îndeplinit, în condiţiile în care există documente de referinţă caracterizat printr-un risc
redus de agresiuni a bolii, necesitând, din această cauză, un tratament etiopatogenic, susţinut,
de durată.

III. LITIAZA RENALĂ cu activitate metabolică nedeterminată se referă la

situaţiile în care nu se pot face afirmaţii certe (nu există documente de control) sau perioada
de urmărire este mai mică de 12 luni. Impune urmărirea timp de 12 luni a bolnavului (interval
după care gradul de activitate poate fi definit, perioadă în care i se recomandă creşterea
aportului de lichide, şi eventual, corectarea dietei. După definirea gradului de activitate se
procedează în consecinţă.

IV. LITIAZA RENALĂ CHIRURGICALĂ ACTIVĂ desemnează acele

situaţii care tratamentul chirurgical este potenţial indicat. De remarcat că desemnarea drept
litiază chirurgicală activă nu implică obligatoriu şi o apreciere asupra activităţii metabolice
(calculul obstructiv poate fi format anterior).

8. DIAGNOSTICUL

Diagnosticul pozitiv al litiazei urinare este relativ uşor de stabilit în marea

majoritate a cazurilor pe baza simptomatologiei, care este cel mai deseori relevantă, a datelor
de laborator, inclusiv radiologice şi a evoluţiei. Aceasta din urmă se soldează la aproximativ
70% din bolnavi cu eliminare de calculi, acesta fiind cel mai sigur element pentru formularea
diagnosticului.

38
 Există bolnavi la care diagnosticul întâmpină dificultăţi : calculi ficşi, cu
simptome necaracteristice, litiază mascată, în care pe primul plan apar simptomele infecţiei
urinare. Şi la aceştia (bolnavi) anamneza şi examenul fizic minuţios, completate cu examenele
de laborator conduc la formularea diagnosticului.
Diagnosticul complet de litiază urinară se stabileşte pe baza cunoaşterii
următoarelor date: natura şi localizarea calcului, existenţa eventualelor complicaţii.
Numai în acest fel se va putea elabora un tratament etiopatogenic, care să evite
formarea de noi calculi şi se vor corecta sau măcar ameliora efectele complicaţiilor. Aceste
deziderate se pot realiza coborând datele obţinute prin anamneză cu cele de laborator şi prin
efectuarea unor explorări speciale (teste de încărcare) pe baza cărora să poată fi evidenţiaţi
viciile metabolice care declanşează şi întreţin procesul de litogeneză.

ANAMNEZIA trebuie să caute date revelatorii pentru anumite tipuri de litiază. Ea

trebuie să depisteze existenţa unor:
 Eventuale condiţii predispozante (malformaţii, infecţii cronice urinare);
 Tratament cu preparate calcice, vitamina D, vitamina C, acetazolamidă, steroizi;
 Alimentare excesivă sau malalimentaţii;
 Aport redus sau pierderi excesive de lichide (pe căi extrarenale).
Calculii fosfatici, cu deosebire cei de fosfat amoniaco-magnezian (struvictă, pot fi
depistaţi la bolnavi mai ales cu infecţii urinare rebele, deseorigrefate pe malformaţii reno-
urinare. La copii enurezisul însoţeşte relativ frecvent infecţia şi/sau malformaţiile aparatului
urinar. Tratarea cu Alopurinol timp îndelungat poate trezi suspiciunea de litiază xantinică.

EXAMENUL FIZIC aduce puţine date pentru orientarea diagnosticului de

formă etiopatogenică de litiază: tofi gutoşi + litiază urică, semne de hipertiroidism sau
hiperparatiroidism + litiaze calcice, hepato-spenomegalia lupaţiilor cronice + litiaza oxalică.

EXAMENUL MACROSCOPIC AL CALCULUI are o mare valoare

diagnostică dar natura calcului este greu de stabilit uneori în litiazele mixte. De asemenea, nu
trebuie uitat că tulburarea litogenică iniţială poate fi modificată în evoluţia bolii de un alt
factor litogenic indus de apariţia unei complicaţii. De exemplu un mic calcul de oxalat de
calciu care produce infectarea şi alcalinizarea urinei se poate transforma ntr-un calcul

39
coraliform, fosfatul amoniaco-magneziian de calciu depunându-se în jurul calculului de oxat
de calciu.
Trebuie reţinut că la examenul macroscopic calculii urinari au următorul aspect:
 Calculii oxalici au culoare cenuşie sau negricioasă, aspect muriform, sunt duri,
zgrumţuroşi ;
 Calculii de fosfat de calciu sunt albi – murdari şi neregulaţi;
 Calculii de fosfat amoniaco- magnezian sunt albi – strălucitori, duri, regulaţi;
 Calculii uratici au culoare roşie – cărămizie/ brun închisă, sunt netezi sau neregulaţi,
rotunzi sau ovoizi, friabili.

EXAMENUL DE LABORATOR . Examenul sanguin şi al urinei oferă date

importante pentru stabilirea diagnosticului etiologic al litiazei urinare. Este de subliniat însă
opinia de Abraham şi Smith care consideră că studiul urinei în condiţii de spitalizare nu este
întru totul relevant pentru descoperirea litogenezei. Aceştia susţin că bolnavul ar trebui studiat
în condiţiile obişnuite de viaţă şi nu în cele de spital, unde diferă dieta şi efortul fizic. Din
această cauză, pentru evidenţierea anomaliilor metabolice la bolnavii cu litiază urinară trebuie
efectuate teste de încărcare.
1. Diagnosticul acidozei tubulare renale (ATR)
Hipercalciuria, hiperfosfateria şi hipocitraturia din ATR se însoţeşte foarte frecvent de
litiaza fosfo-calcică.
Din această cauză, cercetarea existenţei unei acidoze tubulare renale este obligatorie la
bolnavi cu litiază calcică, fosfatică sau fosfat amoniaco-magnezian, mai ales dacă litiaza este
bilaterală sau recidivantă.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL

Diagnosticul de certitudine de litiază nefro-urinară este validat numai de expulzarea

calcului. Prezenţa celorlalte manifestări clinice, în special al triadei: durere, hematurie,
tulburări micţionale cu oferă această certitudine, deoarece astfel de manifestări, sumate sau
disparate, aparţin şi altor boli ale aparatului nefro-urinar ale organelor intra-abdominale sau
ale peretelui dorsal al trunchiului.

40
 INFECŢIILE URINARE ACUTE evoluează uneori cu dureri lombo-
abdominale care pot forma colicilor renale litiazice. Dintre ele se detaşează pielonefrita acută
care, pe lângă dureri, poate prezenta şi hematurie. Predominanţa leucocituriei, prezenţa unei
proteinurii semnificative, uroculturile pozitive şi mai ales absenţa calcului la examenul
urografic infirmă diagnosticul de litiază.
NECROZA PAPILARĂ generează deseori dureri violente cu caracter de
colică prin angajarea pe căi urinare a sfacelurilor deprinse din zona necrozată. Absenţa
semnelor de litiază la examenul sumar de urină şi la examenul radiologic, tranşează
diagnosticul.
Dintre INFECŢIILE URNARE CRONICE, TUBERCULOZA RENO-
URINARĂ ridică dificile probleme de diferenţiere, deoarece şi această afecţiune se
caracterizează prin dureri lombare, uneori chiar colici, hematurie, febră. Anamneza,
predominanţa piuriei într-o urină cu pH acid, examenul urografic, iar în extremis inocularea la
cobai precizează existenţa acestei boli. Situaţia devine mai dificilă când tuberculoza reno-
urinară se complică cu litiaza, eventualitate frecventă.

GLUMERULONEFRITA ACUTĂ , evoluând cu dureri lombare, febră,

hematurie, impune şi ea diagnosticul diferenţial cu litiaza. Istoricul bolii prezenţa edemelor şi
a hipertensiunii arteriale, a proteinuriei, a cilindrilor hematici în sediment şi eventuala
retenţiei azotată, absenţa semnului radiologic de litiază înlătură diagnosticul de litiază.

INFARCTUL RENAL se manifestă clinic prin dureri lombare violente,

colicative, însoţite de hematurie maroscopică, Vârsta înaintată la care apar de obicei
infarctele, semn de şoc şi chiar colaps cardio- vascular induse de violenţa durerilor, absenţa
semnelor de litiază la examenul urinei şi la radio urografia intravenoasă şi mai ales
arterografia renală precizează diagnosticul.

POLICHISTOZA RENALĂ prezentă deseori în evoluţia colicii renale însoţite

de hematurie (care uneori sunt generate chiar de o litiază dezvoltată pe acest teren favorizant).
Nefromegalia bilaterală decelabilă la palpare şi la radiografia renală simplă impune
diagnosticul cu uşurinţă.

TUMORILE MALIGNE ale rinichiului şi căilor urinare, manifestându-se

deseori prin dureri lombare şi hematuriei macroscopice, ridică şi ele aceleaşi probleme de

41
diferenţiere. Eventuala palpare a tumorii, examenul urinei, examenul radiografic, ecografia şi
tomografia precizează existenţa tumorii.
Colica nefretică impune diagnosticul diferenţial cu o serie de boli ale organelor
intra-abdominale.

OCLUZIA INTESTINALĂ oprirea completă a tranzitului intestinal pentru

gaze şi materii fecale, vărsături fecaloide, metabolism abdominal, peristaltica intestinală
uneori vizibilă, alterarea progresivă a stării generale, febră şi leucocitoză în creştere.

INFARCTUL INTESTINAL , dureri violente abdominale,scaune cu sânge

roşu, semne de colaps, leucocitoză semnificativă la un om de regulă vârstnic.

APENDICITĂ ACUTĂ , durere acută în punctele apendiculare şi în triunghiul

Iacobovici, manevrele Blumberg, Iavorski-Lapinki şi Rousing dureroase, febră, leucocitoză.
Dintre bolile peretelui posterior al triunghiului care pretează la confuzii cu
litiaza renală fixă dar mai ales migratorie, menţionăm: discopatia lombară, lombosciatica
acută de origine vertebrală, nevralgiile nervilor lomboabdominali, traumatismele peretelui
abdominal posterior. Diagnosticul diferenţial cu aceste boli nu este însă prea dificil, un
examen obiectiv corect precizând diagnosticul pozitiv în majoritatea cazurilor.

9. EVOLUŢIE

Evoluţia clinică a litiazei nefro-urinare are un eventual evantai larg de

posibilităţi, de la cele mai benigne până la cele mai ameninţătoare pentru viaţa bolnavului.
La una din extreme stă posibilitatea latenţei sau a unei singure colici în cursul
vieţii, soldată cu eliminarea spontană de calculi, iar la cealaltă posibilitatea unei evoluţii pe
parcursul căreia pot să apară complicaţii, care în final pot culmina cu insuficienţă renală şi
exitus.
Din acest punct de vedere, mulţi autori vorbesc de o litiază benignă şi de alta
malignă.
 LITIAZA BENIGNĂ cifrată las cca. 20% din cazuri, este litiaza bine tolerată, cu
colici soldate cu eliminări de caliculi, care nu are sau are doar un răsunet moderat asupra
aparatului nefro-urinar.

42
  LITIAZA MALIGNĂ cuprinde toate celelalte forme de litiază care au ca trăsătură
comună recidivele frecvente, cu răsunet renal sever. Aceasta se soldează cu distrugerea mai
timpurie sau mai târzie a unuia sau a ambilor rinichi, din cauza cercului vicios ce se instalează
între obstrucţie şi infecţie,situaţie care duce inexorabil la pielonefrită litiazică cu insuficientă
renală cronică.

1. LITIAZA ZISĂ BENIGNA, caracterizată prin eliminări spontane de calculi.

Această eventualitate este posibilă în cazul calcului cu diametru mai mic de 5 mm, situaţi de
la calice în jos.

2. LITIAZA BINE TOLERATĂ CLINIC, aparent benignă, constituită din

microcalculii formaţi în tubii renali în cazul canaliculare precaliceaşe, calcificările papilare
din acidozele tubulare, plăcile Randall, calculi mici caliceali bine fixaţi şi calculi
pielocaliceali coraliformi ficşi.

3. LITIAZA COMPLICATĂ, cu evoluţie nefavorabilă, uneori malignă. Din punct de

vedere al structurii chimice, litiaza urică pare cea mai benignă. La cealaltă extremă se situează
litiaza fosfo-calcică şi fosfo-amoniaco- magneziană care, din cauza uşurinţei cu care se
infectează şi a dimensiunilor mari ale calculilor, compromit starea anatomică şi funcţională a
rinichilor.
Astăzi graţie posibilităţilor terapeutice moderne, nu mai poate fi acceptată total
noţiunea de litiază malignă. Ne referim nu numai la aportul Antibioticelor noi cu ajutorul
cărora se poate combate eficient infecţia urinară, ci şi la medicamente litolitice şi în special, la
litotripţie, mijloc terapeutic care rezolvă favorabil un mare procent dintre litiazele cu potenţial
evolutiv malign.

10. COMPLICAŢII
Litiaza renală are pe parcursul evoluţiei numeroase complicaţii. Acestea pot fi
clasificate în complicaţii precoce (mecanice şi infecţioase) şi complicaţii tardive.
A.COMPLICAŢIILE MECANICE
1. ANURIA CALCULOASĂ este cea mai dramatică dintre complicaţii. Ea s-
ar realiza în două modalităţi:

43
  Prin obstrucţie ureterală totală unilaterală, cu blocaj reflex al rinichiului contralateral,
după concepţia clasică a lui Josple;
 Prin obstrucţie totală unilaterală asociată cu absenţa congenitală sau chirurgicală a
rinichiului contralateral sau cu nefuncţionalitatea lui, când acesta există (Proca).
Clinic, anuria se manifestă prin absenţa micţiunilor timp de mai multe ore, fără
senzaţia de a urina.
Examenul fizic relevă că rinichiul de partea unde s-a produs colica este mărit de
volum, dureros, în tensiune. La sondajul vezical nu se obţine urină(vezica uscată descrisă de
urologi).
După depăşirea fazei clinică se ajunge la Insuficienţă renală acută, care de regulă
reversibilă după deblocarea spontană sau terapeutică. Numai în cazurile în care nu se intervine
la timp se poate ajunge la comă uremică, şi aceasta reversibilă graţie posibilităţilor de
tratament prin hemodializă.
După îndepărtarea obstacolului apare criza poliurică, care trebuie supravegheată
terapeutic, spre a se evita prin deshidratare extracelulară.
2. HIDRONEFROZA CALCULOASĂ se instalează brutal, prin obstrucţie
completă sau lentă, prin obstrucţie parţială a ureterului de către un calcul migrator.
Clinic, se manifestă prin dureri persistente de partea unde s-a produs colica. La
palparea regiunii respective se simte o formaţiune tumorală rezistentă, cu contract lombar,
constituită din bazinetul dilatat şi rinichiul mărit de volum secundat urostazei instalate.
Evoluţia hidronefrozei duce fie la atrofie renală progresivă, fie la pionefroză,
dacă obstacolul nu este înlăturat în cel mai mult 30 zile.

B. COMPLICAŢIILE INFECŢIOASE ale litiazei renale apar secundar

urostazei provocată de obstacol reprezentat de calcul şi spasmul ureteral. În aceste condiţii,
nosocomiali intestinali (grupul E Coli, Proteus, Klebsiello) eliminaţi normal prin urină
(bacteriurie nesemnificativă) se înmulţesc, ajugând la valori ce depăşesc 105/ ml (bacteriurie
semnificativă).
Clinic, complicaţiile infecţioase apar secvenţial sub următoarele forme.
1. PIELOURETEROCISTITA ACUTĂ, tradusă prin febră , polakididiurie, tenesme
vezicale şi leucociturile la examenul microscopic al urinii. Dacăstaza urinaă se prelungeşte,
are loc un reflex pialo-interstiţial care transferă germenii din cavităţi în interstiţiu.

44
 2. În aceste condiţii apare PILONEFRITA ACUTĂ manifestată clinic, prin febră,
frisoane, dureri lombare, rinichi mărit de volum, piurie, leucocitozăcu neutrofilie şi uroculturi
pozitive.
3. PIONEFROZA CALCULOASĂ apare ca expresie externă a infecţiei rinichiului.
Ea se manifestă prin accentuarea semnelor de pielonefrită acută, la care se adaugă o stare
septică progresivă. Urografia arată excluderea funcţională a rinichiului interesat.

C. COMPLICAŢIILE RENALE TARDIVE se traduc prin nefrită intestinală (pielonefrita

litiazică) cronică, boală care netratată, evoluează lent spre Insuficienţă renală cronică.

11. PRONOSTIC

Prognosticul litiazei nefro-urinare este determinat de mai mulţi factori, variabili de la

bolnav la bolnav.
În formularea acestuia trebuie multă prudenţă deoarece multe aspecte evolutive care
înseamnă la început la un pronostic benign se dovedesc în timp ca periculoase, ameninţând
uneori chiar viaţa bolnavului.
Terenul pe care se dezvoltă litiaza are o deosebită pondere în acest sens. Astfel,
evoluţia bolii este incomparabilă mai nefavorabilă la un individ care suferă concomitent de
boli dismetabolice sau de sistem (hepatită cronică sau ciroză, diabet, leucoze) comparativ cu
un individ litiazic fără aceste boli.
Bolile care favorizează litiaza de organ, în special malformaţiile congenitale, impun şi
ele un pronostic rezervat.
În privinţa vârstei, discuţiile sunt contradictorii. Vârsta înaintată, prin prezenţa
frecventă a uropatiei obstructive, a aterosclerozei şi HTA, grevează în mod firesc prognosticul
litiazei.
Volumul şi sediul calculilor influenţează de asemenea prognosticul. Astfel, calculii
mari, coraliformi, cu sediul pielocaliceal, deşi relativ bine toleraţi, sunt periculoşi deoarece
compromit lent rinichiul. Dar şi calculii migratori sunt deseori foarte agresivi.
Litiaza pe rinichiul unic, congenital sau chirurgical, comportă un pronostic cu totul
rezervat.
Urostaza şi infecţia, factori care întreţin litiaza, îi favorizează recidivele şi fac dificil
tratamentul, întunecă de regulă prognosticul.
Insuficienţa renală cronică reprezintă de foarte multe ori punctul final al litiazei.

45
 Nu există calcul renal inofensiv; pe tăcute sau cu zgomot, în ritm lent sau mai rapid,
brutal sau insidios, prezenţa calcului în rinichiul pe care l-a format determină leziuni de
amploare variabilă, de la cele detectabile microscopie până la nefromegalie gigantă
pionefrotică (Proga).
Opuse acestor aspecte mai mult sau mai puţin pesimiste, stau rezultatele terapeutice
bune, datorate în bună măsură posibilităţilor achiziţionate în ultimele două decenii.
Antibiotice moderne, cu spectru larg, care stăpânesc bine infecţia urinară, preparate
chimice cu efect litolitic mai mult sau mai puţin concludent, dar mai ales noile procedee de
sfărâmare a calculilor (litotripţie) au schimbat mult în bine, prognosticul litiazei urinare, până
nu de mult destul de reţinut.
12. TRATAMENT

Tratamentul litiazei renale presupune aplicarea unor măsuri complexe de profilaxie a

formării calcului, eliminarea acestora precum şi de prevenire a recidivei lor. În acest sens,
există un tratament PROFILACTIC şi un tratament CURATIV.

TRATAMENT PROFILACTIC se adresează îndepărtării sau corectării tuturor

factorilor litogeni şi în special subiecţilor care prezintă risc litiazic.
În acest fel, un accent deosebit se pune pe asigurarea unui aport hidric corespunzător
activităţii fizice depuse, temperaturii mediului ambiant, a pierderilor urinare, dar mai ales
extra-renale, de lichide.
Se va urmării prescrierea unui regim alimentar echilibrat în principii alimentare,
excluzându-se abuzurile de orice fel, eliminându-se toxinele de tipul alcoolului, cafelei,
tutunului. Este necesară asigurarea unui tranzit intestinal normal, corectarea deficienţelor
secretorii sau a altora, care tulbură digestia sau absorbţia . Se vor lua toate măsurile privind
tratarea cât mai precoce şi mai corect posibil a oricărui focar de infecţie şi îndeosebi, a căilor
biliare.
Se vor lua măsuri, atunci când este cazul, de asanare medicală sau chirurgicală a
oricărui focar de infecţie şi îndeosebi, a căilor din sfera urogenitală.
Nu se poate vorbi de profilaxia litiazei nefro-urinare atâta timp cât nu se asigură o
permeabilitate normală a căilor urinare şi nu se corectează prezenţa unor eventuale infecţii ale
tractului urinar.
Fără îndoială, se impune tratarea corectă şi completă a tuturor bolilor de metabolism
şi mai ales a acelora care au răsunet renal.

46
 Aceste măsuri profilactice nu au caracter temporar, ci ele trebuie aplicate toată viaţa,
vizând orice verigă care s-ar putea solda cu apariţia unui calcul.
Este drept, în ultima vreme graţie introducerii noilor metode de tratament ale litiazei,
neinvazive, simplu de aplicat, s-a ajuns la o inversare a atitudinii terapeutice; mulţi bolnavi
preferă repetarea tratamentului curativ decât păstrarea toată viaţa a unui dietetic, cu unele
restricţii, nu este nevoie de a insista mai mult asupra tratamentului profilactic pentru că unele
măsuri se suprapun cu cele de tratament curativ.

TRATAMENT CURATIV se adresează indivizilor declaraţi litiazici, care prezintă

simptome clinice şi praclinice a acestei boli, soldată sau nu pe parcursul vieţii şi cu eliminare
de calculi.
Tratamentul curativ se subdivide la rândul său în:
I. TRATAMENT MEDICAL
II. TRATAMENT PRIN MIJLOACE DE DISTRUGERE ŞI ELIMINARE A
CALCULILOR
III. TRATAMENTUL CHIRURGICAL

I. TRATAMENTUL MEDICAL vizează:

1. TRATAMENTUL LITIAZEI RENALE DUREROASE
a) Tratamentul colicii nefritice
b) Tratamentul de eliminare a calculilor pielici şi ureterali care se pretează la o
expulzare prin mijloace medicale.

2. TRATAMENT DE DIZOLVARE A CALCULULUI, a inhibării creşterii volumului

lor precum şi acela de prevenire a recidivelor formării de noi calculi. Acesta, la rândul său
cuprinde:
a) Măsuri terapeutice comune tuturor tipurilor de litiază;
b) Măsuri specifice tuturor diferitelor tipuri chimice de litiază.
TRATAMENTUL LITIAZEI DUREROASE se adresează în primul rând litiazei
migratorii manifestată clinic prin colici nefritici. El vizează deopotrivă şi litiaza renală fixă
dureroasă dar necolicativă.
TRATAMENTUL COLICII NEFRETICE cauzate de migrarea calcului precum şi
acela al durerilor lombo-abdominale necolicativă generate de litiaza fixă (de multe ori
infectată) se realizează prin administrarea mai multor categorii de medicamente.

47
 Prima categorie este reprezentată de medicamente SPASMOLITICE (ATROPINĂ,
PAPAVERINĂ, SCOBUTIL, KELLINĂ, PALEROL) administrate intra-muscular şi chiar
intra-venos. De regulă acţiunea spasmiloticelor este de scurtă durată şi insuficientă ca
eficienţă, fapt explicabil dacă ne gândim că durerea din colica nefritică este determinată mai
mult de distensia pielică sau ureterală supraiacentă obstacolului cauzat de calculii decât de
spasmul incriminat ipotetic, spasm pe care cercetările experimentale nu l-au putut confirma
niciodată.
Majoritatea colicilor renali se calmează însă mult mai repede după administrarea
intramusculară sau intra-venoasă de droguri din categoria analgeticelor pirazolonice
(ALGOCALMIN, NOVALGIN, PIAFEN,VISCERALGIN, AVAFORTAN).
Asocierea de analgetice cu spasmolitice (Scobutil compus, Buscopan) dă uneori
rezultate şi mai bune. Uneori sunt eficace şi infiltraţiile paravertebrale cu XILINĂ 1%.
Medicamentele de bază de esenţe volatile ca: Cystenal (sinonime: ROWATINEX,
RENOGAL) în doze de 3-4 x 20-30 picături pe zi contribuie la calmarea durerilor prin
reglarea dinamicii pielo-ureterale perturbate în timpul colicilor nefritice.
Se va apela la medicamente din grupa OPIACEELOR (MIALGIN, DILAUDEN,
MORFINĂ) , doar în situaţiile în care durerile colicative, de intensitate foarte mare, nu au
cedat la administrarea parentală (chiar amestecuri litice în perfuzie) repetată de spasmolitice şi
analgetice pirazolonice. Aceasta deoarece s-a observat că anuria calculoasă (complicaţie
severă a colicii renale secundată obstrucţiei ureterale complete de către un calcul inclavat)
apare mult mai frecvent la bolnavii cărora lis-au injectat opiacee. Faptul este explicat prin
proprietatea comună tuturor opiaceelor de a creşte tonusul (până la spasm) al sfincterelor
căilor urinare concomitent cu stimularea peristaltismului acestor căi, acţiune care duce la
inclavarea calculilor mobilizaţi. Asocierea de spasmolitice (de ex., în preparatul Dilauden –
Atropină) înlătură acest neajuns al opiaceelor. În cazurile extreme, când anuria calculoasă
poate duce la instalarea Insuficienţei renale acute, se impune practicarea de urgenţă a
manevrelor chirurgicale de mobilizarea a calcului (cateterism ureteral clasic sau prin
ureteronefroscopie) sau de sfărâmare şi eliminare a acestuia (litotripţie) .
Dintre mijloacele fizice de combatere a durerilor din colica nefritică, băile fierbinţi,
duşurile calde, aplicaţiile de căldură (pernă electrică, cataplasme calde) în regiunea lombară şi
abdominală dureroasă sau clisme calde, îşi dovedesc de multe ori eficienţa.
Odată cu durerile intens calmate, se va trece la o analgezie de bază, prin administrare
per orală sau în supozitoare de medicamente spasmolitice şi analgetice (de ex.: comprimate

48
sau supozitoare de LIZADON, SCOBURIL sau SCOBUTIL COMPUS) pentru a se obţine
liniştirea hiperperistaltismului şi relaxarea căilor urinare.
În acelaşi scop, cunoscut fiind rolul jucat de procesul inflamator în generarea şi
întreţinerea durerilor, sunt utilizate tot mai des şi medicamente din grupa Antiinflamatoarelor
nesteroide (cu precădere INDOMETACINĂ sub formă de comprimat sau supozitor).
Antiinflamatoarele nesteroide au început să fie utilizate în scăderea durerii din colica
nefritică începând cu anul 1980. Utilizarea lor a demonstrat rolul prostaglandinelor intrarenale
în menţinerea filtrării glomerulare şi deci, a hiperpresiunii urinare. Mai mult, ele au efect
antalgic central şi ar putea facilita eliminarea calcului graţie acţiunii lor antiedematoase
asupra mucoasei ureterale.
Datorită acestui efect asupra filtrării glomerulare, căci ele pot precipita atunci
instalarea Insuficienţei renale acute.
În timpul colicii nefritice se recomandă restricţie hidrică, deoarece aportul crescut sau
chiar de lichide, creşte distensia bazinetală, amplificând şi întreţinând astfel durerea
colicativă. Se va bea o cantitate de cel mult 250 ml lichide în 24H, spre a se combate senzaţia
imperioasă de sete şi de uscăciune a mucoasei buzelor şi cavităţii bucale. Ea poate fi crescută
până la 500 ml, pe măsură ce durerile scad în intensitate. Aportul normal de lichide sau
instituirea unei cure de diureză în scopul eliminării calculului vor fi permise numai după
dispariţia completă şi persistentă a durerilor.
În situaţia în care există toate indiciile că o colică nefritică este asociată cu
componentă infecţioasă, nu trebuie ezitat de a combate de urgenţă. Pentru aceasta, până la
identificarea germenului şi testarea sensibilităţii sale, se va administra COTRIMOXAZOL 2
tablete la 12 h interval, fie AMPICILINĂ 1g la 8 h. Nu întotdeauna bolnavul cu colici
nefritice litiazice necesită spitalizare.

TRATAMENTUL DE ELIMINARE A CALCULILOR PIELICI ŞI URETERALI

care se pretează la expulzarea prin mijloace medicale.
Statisticile actuale arată 70-80% dintre bolnavii cu litiază renală alimină calculii în
mod spontan, după una sau mai multe colici renale sau dup instruirea măsurilor de ordin
medical.
Care sunt calculii care se pretează la astfel de eliminare?
În general, se apreciază că aceştia sunt calculii neobstuctivi sau parţial obstructivi, ale
căror dimensiuni nu depăşesc 5-6 mm şi care au o formă rotundă sau ovoidală.
Măsurile de ordin medical care favorizează eliminarea acestor calculi sunt:

49
 - cura de diureză
- administrarea unor medicamente cu efect spasmolitic, diuretic,
antiinflamator şi unele cu un ipotetic lubrifiant al căilor urinare;
- măsuri de ordin fizical
a) CURA DE „DIUREZĂ FORŢATĂ” constă în administrarea unei cantităţi crescute
de lichide într-un timp scurt ce poate antrena calculii pictabili la mobilizare şi eliminare.
Autorii germani au fost primii care au introdus ca metodă de expulzare a calculilor aşa
numitul Wassertoss (şoc cu apă). El constă în ingerarea, preferabil matinal, în timp de ½ h a
1,5l de lichide, la care se asociază administrarea concomitentă de medicamente spasmolitice
şi diuretice.
Indicaţiile curei de diureză sunt: calculi neobstructivi sau parţial obstructivi sau parţial
obstructivi, cu dimensiuni mai mici de 6 cm, cu sediul pielic sau ureteral. Astăzi, marea
majoritate a autorilor o recomandă numai după dispariţia durerilor şi după efectuarea
examenelor (îndeosebi urografia) care precizează sediul şi volumul calculilor şi care exclud
existenţa unei uretero- pielohidronefroze sau a unui rinichi mut urografic.
Cum se practică în prezent cura de diureză forţată?
Se administrează bolnavului dimineaţa, a jeun, 750 ml lichide, pe care acesta le va bea
timp de cel mult 30 sec. Preferabile sunt ceaiurile de plante cu efect diuretic de cozi de cireşe
sau mătasea de porumb; în lipsa acestora se poate efectua cura cu apă simplă.
Concomitent, se instituie o perfuzie intravenoasă cu efect spasmolitic compusă din:
PAPAVERINĂ 0,04g, SCOBUTIL 0,01g şi ATROPINĂ 0,001g, introduse într-o pungă de
plastic sterilă ce conţine 250 ml soluţie de glucoză 5%. La mijlocul perfuziei se introuc şi 40
mg FUROSEMID (2F A 20mg), în scopul de a înhiba retroresolbţia tubulară a apei şi de a
creşte astfel cantitatea de urină definitivă.
Se va urmări efectul recomandând bolnavului să urmărească cu atenţie emisiile de
urină (să urineze în vase speciale sau printr-o fâşie de tifon) spre a surprinde eventuala
eliminare a caliculilor.
Curele pot fi repetate timp de mai multe zile, la intervale variabile.
Timpul în care pot fi eliminaţi calculii variază de la câteva zile la săptămâni sau chiar
luni. Important este ca ei să fie eliminaţi din bazinet sau ureter; odată ajunşi în vezica urinară,
calculii nu Mi comportă un pericol major pentru starea aparatului nefro-urinar.
Dacă piatra nu a fost eliminată, se recomandă o UIV de control cel târziu după două
luni de la colică.

50
 Contraindicaţiile curei de diureză sunt: colica renală, rinichiul mut urografic
determinat de obstrucţia totală a ureterului sau uretero-pielohidronefroza instalată acut sau
lent, realizată prin acelaşi mecanism. Forţarea diurezei îm astfel de situaţii este periculoasă
deoarece creşterea presiunii în căile excretorii amplifică durerile şi grăbeşte distrugerea
rinichiului.

b) ADMINISTRAREA DE DIVERSE MEDICAMENTE CU EFECT

SPASMOLITIC, ANTIINFLAMATOR sau a unora cu un ipotetic efect zis lubrafiant al căilor
urinare, prin stimularea secreţiei de substanţe mucoide şi coloidale de protecţie; poate favoriza
eliminarea calculiilor.

Substanţe cu efect SPASMOLITIC

Medicamente cu LIZADON, SCOBUTIL pot fi administrate (sub formă de tablete sau

supozitoare) în perioade variabile ca durată şi după încetarea colicilor renale.
De asemenea, tratamentul cu RENOGAL poate fi şi el continuat în timp îndelungat şi
după liniştirea durerilor, dar în doze mai mici: 3-5 picături de 3 ori pe zi.
Medicamentele cu acţiune antiinflamatorie ca INDOMETACINĂ (Indocid) şi
IBUPROFENUL (PADUDEN) sunt şi ele incluse azi în arsenalul terapeutic al litiazei renale.
Diminuând edemul şi inflamaţia micoasei căilor urinare unduse de migrarea calculilor şi de
infecţia secundară ce se instalează cvasiconstant, aceste droguri pot contribui efectiv la
expulzarea calculilor dacă sunt administrate timp de 2-3 săptămâni (zilnic căte 3 comprimate
de INDOCID sau 6 comprimate de PADUDEN).
Unor medicamente pe bază de principii active din diverse plante (Rubia tinctorium,
Convallatia majalis, Arnica) l-a care s-au adăugat diferite oleuri eterice, acid glicuronic şi alte
mucopolizaharide, comercializate sub diverse denumiri (Renagal, Rystenal), pe lângă
proprietatea spasmolitică menţionată li se atribuie şi acea de a stimula, la nivelul rinichiului şi
căilor urinare, secţia de coloizi de protecţie şi alte substanţe mucoide; acestea ar lubrafia căile
urinare, favorizând şi în acest mod eliminarea calculilor.

C. MĂSURI DE ORDIN KINETOTERAPEUTIC

- constau în practicarea de mişcări care pun în vibraţie trunchiul (săritul corzii,
alergatul pe teren accidenat sau pe scări, mersul pe bicicletă sau pe cal, recomandate de multă
vreme, îşi păstrază şi astăzi locul în cadrul tratamentului medical de eliminare a calculilor.

51
 2. TRATAMENTE DE DIZOLVARE A CALCULILOR, DE INHIBARE A
CREŞTERII VOLUMULUI ŞI DE PREVENIRE A FORMĂRII DE NOI
CALCULI

Acest tratament comportă pe plan general 2 categorii de măsuri:

1) MĂSURI TERAPEUTICE COMUNE TUTUROR TIPURILOR DE LITIAZĂ
2) MĂSURI TERAPEUTICE SPECIFICE DIFERITELOR TIPURI DE LITIAZĂ

1. Măsurile terapeutice comune tuturor tipurilor de litiază sunt la rândul lor, de

mai multe ordine:
a) ASIGURAREA UNOR DIUREZE SUFICIENTE – care să împiedice
hiperconcentrarea de cristaloizi urinari, poate duce la dozolvarea calculilor pe cale de
formare, inhibă creşterea columului lor, după ce aceştia s-au format şi previne, în mare
măsură, recidivarea formării de noi calculi după eliminarea lor.
O diureză de 2-3 litri în 24 h corespunde, în general, dezideratelor menţionate.

OLIGURIA , adică reducerea iurezei sub 800 ml/24h, comportă un risc litogen
care nu trebuie niciodată omis. Cauzele oliguriei sunt foarte variate. Toate au ca rezultat final
producerea unui dezechilibru glomerulo-tubular ce redue eliminarea apei pe cale renală.
Îndepărtarea lor reprezintă o primă măsură, cunoscut fiind şi faptul că reducerea fluxului
urinar constituie, alăruei de eliminarea cresută de cristaloizi urinari, principalele cauze ale
hiperconcentrării de săruri în urină. Astfel. şi sub aspect terapeutic, nu numai etiopatogenic
vor fi analizate, cât şi posibil, îndepărtate sau corectate cauzele care reduc filtratul glomerular
sau cele care cresc resorbţia tubulară a apei.
APORTUL HIDRIC NORMAL , de 1,5 l lichide în 24 h (însumând toate
sursele de apă), reprezintă un element de prim ordin în combaterea oliguriei. Pe lângă
ingerarea cantităţii de lichide menţionate, el vizează şi alte aspecte cum sunt:
- combaterea oligopoţiei (obiceiul de a bea puţine lichide, sub 800 ml
în 24h);
- corectarea pierderilor de lichide pe căi extrarenale (transpiraţii
abundente şi prelungite la cei care locuiesc sau lucrează în locuri cu temperaturi crescute sau

52
indivizii care transpiră mult în timpul sezonului cald, boli febrile prelungite, enteropatii care
evoluează cu diaree cronică, deshidratări de cauze diverse.

CURA DE DIURIZĂ

- reprezintă o măsură dintre cele mai eficiente în contextul tratamentului medical al

litiazei renale. Unele litiaze (oxalică) beneficiază numai de acest tratament.
Deşi unii autori (Bernard) o recomandă numai după eliminarea calculilor, ea poate fi
practicată în toate cazurile de calculi neobstructivi care se pretează la eliminare. Ea reprezintă
o măsură valoroasă în tentativă de inhibare a creşterii dimensiunilor calculilor şi cu deosebire,
în prevenirea recidivei lor.
Cura de diureză constă în administrarea unei cantităţi de lichide care să asigure o
diureză de 2-3 litri/24 h. O atare cantitate este greu de standardizat, deoarece ţine de
particularităţile metabolice individuale. În general, o cantitate de lichide în jurul a 3 litri în
timpul verii şi 2 litri iarna asigură diureza menţionată.
Unii autori recomandă cantităţi şi mai mari.
Cantitatea de lichide trebuie ajustată şi după condiţiile de temperatură în care trăieşte
şi lucrează indivizii. Se recomandă ca lichidele să fie băute şi în afara meselor, precum şi
noaptea; 30% din cantitatea lichidelor va fi băută noaptea spre a se evita oliguria nocturnă.
Lichidele recomandate sunt: apă, ceaiuri de plante cu efect diuretic (cozi de cireşe,
mătase de porumb), sucuri de fructe, ape minerale (î funcţie de tipul chimic de litiază când se
cunoaşte compoziţia acesteia). Nu se recomandă a se bea cantităţi mari de lapte.
În curele hidrominerale practicate în staţiuni (Căciulata, Călimăneşti, Covasna, Cozia,
Olăneşti, Păuşa, Slănic Moldova) se recomandă apele oligo-minerale (Vălimăneşti) şi
hipotone (Căciulata1, Cozia 2, Păuşa 1).
Nu se vor administra niciodată ape bogate în Ca. Curele vor dura 15-20 zile şi se vor
repeta de 2 ori pe an.
Cât durează o astfel de cură de diureză?
În general, în profilaxia recidivelor litiazei, se recomandă ca ea şă fie practicată toată
viaţa. Cura de diureză reduce nu numai concentraţia cristaloizilor urinari (se recomandă a se
menţine o densitate sub 1015) ci modifică pH urinei, aducându-l în limitele normale, fapt care
contribuie la inhibiţia precipitării cristaloizilor. Totodată această metodă sporeşte şi
concentraţia coloizilor de protecţie care prin scăderea tensiunii superficiale a sărurilor urinare
împiedică precipitarea lor. O diureză crescută spală căile urinare şi scade tonicitatea

53
musculaturii netede, când aceasta este crescută liniştind hiperistatismul, favorizând astfel
regenerarea epiteliului urinar, agresionat de calculi şi infecţie.

REGIMUL IGIENO – DIETETIC

- vizează alimentaţia şi modul de viaţă al bolnavului litiazic reprezentând alt obiectiv

în tratamentul medical al litiaze renale.
Regimul alimentar va asigura raţia calorică necesară, scăzându-o la obezi. Sub
aspectul calităţii se va urmării reducerea ponderii alimentelor oxalofore şi oxaligene (glucide)
şi a celor bogate în Ca (lactate, ouă), a alimentelor bogate în purine (preparate din carne), în
general a alimentelor hiperprotidice, precum şi aportului crescut de sodiu. Se va urmări
combaterea carenţelor de vitamine (A, B6). Prin dietă se poate regla şi pH-ul urinar, precum şi
concentraţiile şi raporturile dintre cristaloizi din urină, favorizându-se menţinerea
cristaloizilor în stare de soluţii.
Se recomandă o alimentaţie asidifiantă (bogată în proteine) în caz de pH alcalin şi
alcalinizantă (bogată în vegetale şi săruri minerale) în caz de pH acid.

COMBATEREA COMPONENTEI INFECŢIOASE

- constituie altă măsură comnă tuturor tipurilor de litiază renală. Ea trebuie

instituită în tratamentul multor bolvavi, deoarece infecţia urinară urmăreşte ca o umbră litiaza.
Combaterea acestei componente va respecta regulile ce se impun în tratamentul tuturor
infecţiilor urinare.
Asocierea la medicaţia antibacteriană (Antibiotice şi Chimioterapice care prind
în spectrul lor de acţiune germeni comuni întâlniţi în infecţiile urinare) şi a unor medicamente
antiinflamatorii nesteroidice (de preferinţă INDOMETACINĂ) GRĂBEŞTE OBŢINEREA
EFECTELOR TERAPEUTICE.

II. TEHNICI NOI DE DISTRUGERE ŞI ELIMINARE A CALCULILOR

54
 Ultimul deceniu a înregistrat mari progrese în tratamentul litiazei renale graţie unor
noi, neinvazive sau cu acţiune invazivă minimă. Puţin traumatizante, uşor suportate de către
bolnavi, ele permit distrugerea calculilor sau extirparea lor. Aceste tehnici sau procedee sunt:
1. LITOTRIPŢIA EXTRACORPORALĂ
2. LITOTRIPŢIA ENDOCORPORALĂ
a) NEFROLITOTOMIE PERCUTANĂ
b) URETERONEFROSCOPIE INTERVENŢIONALĂ
Termenul de litotripţie, introdus în medicină în anul 1980, semnifică
distrugerea calculilor urinari numai pe cale endovezicală. Termenul de litotripţie este dedicat
metodelor de distrugere a pietrelor din organism pe cale extracorporală.
Ideea care stă la baza litotripţie a fost emisă pentru prima dată în anul 1955,
într-un patent rusesc în care sunt descrise nu numai principiul metodei ci şi detaliile privind
construcţia dispozitivului ce generează descărcări electrice între 2 electrozi, focalizând undele
de şoc cu oglindă eliptică şi localizând calculii cu raze X venind din două direcţii diferite.

LITOTRIŢIA EXTRACORPORALĂ

- constituie metoda modernă de distrugere de la distanţă a unor structuri solide din

corpul uman, aşa cum sunt calculii reno-urinari sau biliari prin concentrarea asupra lor a unor
unde de şoc de un anumit tip, amplitudine şi intensitate. Ea se realizează cu ajutorul unor
aparate numite litotriptoare.
Tratamentul cu litotriptoarele piezo-electrice nu necesită anestezie, premedicaţie sau
altă pregătire, permite efectuarea şi în condiţiile de ambulanţă. Durata şedinţelor de tratament
este scurtă, un calcul cu dimensiunea de până la 13 mm fiind distrus în 5-10 minute.

TEHNICA LITOTRIŢIEI (cu litotropul EDAP)

Pregătirea bolnavului constă în informarea lui despre manevrele la careva fi supus şi în

prezenţa aparatului, întrucât cooperarea contribuie la reuşita actului terapeutic.
În prealabil, vor fi tratate infecţiile urinare şi îndepărtat excesul de gaze
intestinale, iar bolnavilor cu labilitate psio-neurovegetativă li se vor prescrie Sedative,
explicându-se şi inanitatea procedeului de tratament. Va fi examinată cu atenţie starea

55
aparatului cardio-vascular, deoarece s-a observat că unii bolnavi prezintă aritmii cardiace şi
puseuri hipertensive la primele descărcări ale electrozilor.
Explorările paraclinice prealabile strict necesare sunt: tabloul
sanguin(Hemoglobină, Hematocrit), potasemia, probele de coagulare (T. Quick, Timpul de
Protombină), Electrocardiograma (EKG) , radioscopia pulmonară şi eventual probele
respiratorii.
Cu toată benignitatea litotripţiei, de multe ori se recurge şi la anesteziespre a
combate diversele dureri induse de trecerea undelor de şoc prin maselemusculare sau
eventualele colici renale declanşate chiar în timpul şedinţelor de tratament. Timpurile de
anestezie utilizate sunt: narcoza prin irnetubaţie traheală, analgezia i.v. cu substanţe opoide,
rahiabestezia peridurală pe cateter şi anestezia locală.

INDICAŢIILE LITOTRIŢIEI

În principiu pot fi atacaţi toţi caliculii care nu au şanse de a fi eliminaţi spontan

(calculi mai mici de 7 mm, neobstructivi au şanse de a fi eliminaţi spontan (calculi mai mici
de 7 mm, neobstructivi au şanse de a fi eliminaţi spontan în peste 80% din cazuri). Cu
precădere, indicaţiile de litrotripţie o prezintă calculii mai mari de 8-10 mm care provoacă
colici renale repetate, rău controlate prin medicaţie, calculi infectaţi sau calculi obstructivi
care blochează calea urinară şi în ultimă instanţă secreţia şi excreţia rinichiului respectiv.
Se estimează că aprox. 80% din bolnavi cu litiază nefro – urinară beneficiază
de acest procedeu.
Restul de 20% dintre ei obligă la un tratament prin alte procedee : 15% prin
nefrolitotomie percutană sau ureteroscopie intervenţională şi numai 5%prin tratament
chirurgical propriu-zis.
Luând drept criterii volumul, compoziţia chimică, localizarea calculilor şi
permebilitatea tractului urinar, ei pot fi grupaţi în 4 categorii.
Calculii din categoria I înglobează calculii cu diverse compoziţii chimice cu
excepţia celor de oxalat monohidrat pur de cistină. Volumul lor trebuie să fie mai mic de 8
cm3 , astfel ca fragmentele rezultate din litotripţie să nu producă obstruarea ureterului.
Aceşti calculi sunt trataţi cu foarte bune rezultate fără risc urologic
prinlitotripţie.

56
 Calculii din categoria II cuprind calculii care au un volum mai mare de 8 cm 3 ,
formaţi din acid uric – uraţi, fosaţi amoniaco – magnezieni, sau dinoxalaţi dihidrataţi. Ei pot fi
trataţi eficace prin litotriţie extracorporală dar prezintă riscul unor complicaţii urologice
generate de obstrucţia ureterală prinvolumul mare al fragmentelor. Astfel de obstrucţii
necesită intervenţie de urgenţă de drenaj (prin sonda ureterală, ureteroscopia).
Calculii din categoria III includ calculi de talie mică (1X1 cm) cu o structură
densă, formaţi din oxalat monohidrat pur din cistită, loc în bazinet, calice sau ureterul lombar
sau pelvin şi care migrează cu greutate din cauza unor stenoze congenitale sau dobândite ale
căilor excretorii.
În cazul acestora, litotripţia are o eficienţă nesigură, deşi este lipsită de riscuri
urologice. Eliminarea lor reclamă altă tehnică de tratament.
Calculii din categoria IV sunt reprezentaţi de acei calculi inaccesibili
litotripţiei extracorporale, fie din cauza compoziţiei chimice (cistină, oxalat monohidrat pur),
fie din cauza poziţiei lor prea înalte sau joase în tractul nefro-urinar. Ei pot fi eliminaţi prin
nefrolitotomie percutană sau ureteronescopie , în ultima instanţă prin tratament chirurgical.
Deşi calculii coraliformi au, în general, indicaţii operatorii totuşi unii dintre ei
se pretează la litotripţie extracorporală.
Contraindicaţiile litptripţiei sunt absolute şi relative. Cele asolute sunt
reprezentate de:
- obstrucţii ale căilor urinare distale;
- boli severe renale, pulmonare, cardio-vasculare care însoţesc litiaza
nefro-urinară;
- purtătorii de pace-maker;
- boli ce comportă tulburări de coagulare;
- sarcină;
- obezitate majoră.
Printre cele relative se numără calculii de infecţie sau infectaţi şi care
contractează aderenţe cu parenchimul renal sau în căile urinare, calculii al căror tablou clinic
persistă hematuria macroscopica şi calculii situaţi în locuri greu adorabile.
Calculii coraliformi sunt mai bine trataţi prin procedee endo-urologice sau
chirurgicale, rezervându-se litotripţiei fragmentele reziduale.
Natura chimica a calculilor reprezintă deseori o relativă contraindicată. Astfel
calculii de cistină sunt rareori modificaţi de către undele de şoc. Calculii foarte duri, de oxalat
de Ca monohidrat rezistă şi ei deseori litotripţiei extracorporale.

57
 INCIDENTE constau in :
- Ruptura bazinului cauzată de manevre greşite in timpul rotirii paharului şi se
corectează prin schimbarea membranei de cauciuc;
- Pana sondei ecografice a capului tirului, prin dereglarea acestuia .În acest caz, se
schimbă sonda în decurs de 10 minute.
- Pana generatorilor electronici necesită înlocuirea lor,care este uşoară şi rapidă, fără
a se întrerupe litotripţia în general favorabilă, rareori putându-se infecta,ev. spre abces.

c) Extinderea la parenchimul renal a unei infecţii urinare preexistente poate fi

favorizata de litotripţie.

d) Contuzii pulmonare.

EFECTE BIOLOGICE ALE LITOTRIŢIEI

Această metodă de tratament a calculilor reno-urinari nu este complet inofensivă, ea
provocând şi unele efecte dăunătoare organismului. Astfel, toţi bolnavii care au primit peste
200 de impulsuri au prezentat cel puţin un episod macrohematuric.
Cercetările de laborator relevă că în primele 3 zile după şedinţele de litotripţie
apare în plasmă creşterea diverselor enzime ca LDH, GOT, GPT, CPK. Aceste creşteri
reflectă procese hemo-sau miolitice induse de litotriptie, şi rinichii suferă perturbări celulare
dovedite de creşterea în plasmă a unor enzime - marker pentru tubii renali, cum este N- acetil-
d – glucozaminaza şi B – galactozidoza.Toate aceste tulburări dispar după 3-5 zile.
REZULTATELE LITOTRIŢIEI
Statisticile diferitelor centre de litotripţie, efectuate pe mii de cazuri tratate prin
acest procedeu arată , că după cum s-a mai menţionat , în 80% dintre ele au beneficiat
spectaculos de acest tratament. Îndepărtarea calculilor a necesitat, în marea majoritate a
cazurilor o singură şedinţă de litotripţie doar în 25% dintre ele fiind nevoie de 2 şedinţe, 3%
dintre bolnavi au suferit o endoscopie secundară şi numai 0,3% o intervenţie chirurgicală
pentru ablaţia calculilor.

II. LITOTRIPŢIA ENDOCORPORALĂ, sub cele 2 variante:

58
 Nefrolictotomia percutantă şi ureteronefrectomia retrogradă se adresează
contraindicaţiilor sau eşecurilor litotripţiei extracorporale. Cu ajutorul acestor procedee sunt
rezolvate astăzi favorabil 15-20% din cazurile de litiază nefro-urinară rezistă la tratament prin
litotripţie extracorporală.
a. Nefrolitotomia percutană: a fost aplicată pentru prima dată în data de 1976
de Segura si colaboratorii, la clinica Mayo- Rochester, din SUA.
Când calculul este localizat în colice sau în ureterul proximal, el poate fi extras
cu ajutorul endoscopului cu fibre optice flexibile .Operaţia se efectuează sub anestezie
generală peridurală.
a. se pretează bine la îndepărtarea calculilor din categoria II şi IV, cu
precădere a calculilor coraliformi.
b. Ureteronefroscopia retrogradă intervenţională descrisă şi aplicată de
Huffman si colaboratori în 1983, ( la Universitatea California de Sud din Los Angeles SUA).
Ea se adresează cu precădere calculilor localizaţi în ureterul inferior. Tehnic,
ea constă în introducerea sub anestezie generală, a unui ureteronefroscop flexibil sau rigid
prin vezică , în ureterul inferior. Aparatul poate fi împins însă până in bazinet. Calculul este
extras cu ajutorul unei pense , direct, întreg ( când este de dimensiuni mici) sau după
fragmentare.
Metodă, aplicabilă tot în cele 15% dintre cazurile de litiază nerezolvate prin
litotripţie, dă rezultate bune în îndepărtarea calculilor din categoria a III-a.

III. TRATAMENT CHIRURGICAL

Tratamentul chirurgical , afirmă Proca, nu reprezintă decât un moment
în tratamentul litiazei urinare, astăzi nici măcar cel mai important. Acest fapt este datorat
procedeelor terapeutice moderne de tratament , expuse mai sus, care au restrâns mult aria
tratamentului chirurgical.
Intr-un fel, el atestă eşecul tratamentului medical, mai ales cazurile care se
complică cu obstrucţie sau infecţie şi care ameninţă integritatea rinichiului sau în cazuri
nerezolvate prin litotripţie, nefrolitotomie percutană sau ureteronefroscopie.
Clasic, indicaţiile tratamentului chirurgical îşi găsesc aplicarea in situaţiile în
care nu se poate apela la procedeele terapeutice moderne menţionate.

59
 În viziunea modernă , intervenţia chirurgicala rămâne să fie practicată numai în
5% din totalul cazurilor de litotripţie, procent reprezentat îndeosebi de calculii coraliformi
ramificaţi si care compromit funcţiile renale.
Calculii care nu au putut fi îndepărtaţi prin litotripţie,nefrolitotomie percutantă
sau ureteronefroscopie precum şi complicaţiile obstructive şi uneori cele infecţioase ivite după
litotripţie reclama de asemenea tratarea urologic chirurgical,atunci când compromiterea
rinichiului ap. ireversibilă.
În privinţa tipurilor de intervenţie, astăzi,graţie progreselor
chirurgicale,intervenţiile conservatoare predomină cu mult asupra celor radicale, daca starea
anatomică a rinichiului permite.
Nefrectomia devine o raritate, impusă doar de situaţiile ce depăşesc chirurgia
conservatoare.
În general chirurgul urolog caută astăzi să îndepărteze toţi calculii şi toate
fragmentele calculoase prin cele mai simple operaţii ( pielotonia cu diversele ei variante fiind
operaţia de elecţie), să cruţe parenchimul sau, să corecteze defectele anatomice care
favorizează litogeneza, restabilind drenajul liber al urinei spre căile urinare infecţioase se
previne şi recidiva litiazică.
Tratamentul medical trebuie să preceadă şi sa urmeze operaţia de litotomie.
Numai în acest fel se asigură o continuitate a tratării bolnavului, care rămâne toata viaţa un
litiazic.
Cateterismul instrumental reprezintă tot o intervenţie de ordin chirurgical.
- Cateterismul ureteral apare ca o indicaţie absolută în tratamentul anuriei calculoase
reflexe.
- Chemoliza pe cateter, prin care se urmăreşte dizolvarea calculilor cu ajutorul unor
substanţe chimice introduse pe cateter in arborele urinar ( sol. Suby=acid citric + oxid de Mg
+ carbonat de sodiu ; soluţia Ţimmerman = sol. EDTA 1%, sol. Dormia = sol. EDTA +
nictriloacetic ) părea la un moment dat părăsită din cauza gravităţii complicaţiilor. Recent, ea
apare reluată graţie progreselor tehnice urologice ( ureteropieloscopie retrogradă sau
percutană cu chemoliză)

60
 CONCLUZII

În concluzie, litiaza reno-urinară este mai bine cunoscută sub aspect patogenic
şi fiziopatologic şi dispunem de mijloace mult mai eficiente de tratament. Cu toate
acestea,rămân încă numere necunoscute care se cer a fi rezolvate. Dintre acestea se merită să
menţionăm :
- existenţa sau nu a unei anomalii genetice a nefrolitiazei idiopatice;
- caracteristicile biochimice, modul genetic al reglării şi mecanismele de acţiune ale
agenţilor inhibitori şi promotori ai cristalizării;

61
- anomalii biochimice şi moleculare ale transportorilor de ioni implicaţi în patologia
nefrolitiazei;
- riscurile potenţiale ale leziunilor celulare şi tisulare consecutive litotripţiei
corporale ( asupra rinichiului şi ţesuturilor din jur );
- care sunt mecanismele fundamentale ale hipercalciuriei idiopatice şi dacă pot fi
identificaţi subiecţii cu risc crescut de nefrolitiază ;
- durata optimă a tratamentului farmacologic al bolnavilor cu litiaza calcică
recidivantă;
- noi produşi care să modifice sinteza sau metabolismul oxalaţilor sau inhibitori ai
ureazei, toleraţi de organism.

CAZUL I

Numele si prenumele : M. L.
Vârsta : 30 ani
Domiciliul : Bucureşti
Profesia : Muncitoare
Data internării 20 martie 2015
Data externării 27 martie 2015

62
Motivul internării : Dureri lombare, polakiurie, greaţă, urină hipercromă
Istoricul bolii : Pacienta se internează pentru dureri lombare stânga foarte intense
apărute în urmă cu 3 zile, însoţite de greaţă, polakiurie si hematurie.
În 1989 pacienta acuza dureri în fosa iliacă dreaptă, de intensitate crescută pentru
care i se administrează calmante. Aceste criye se repetă odată sau de două ori pe an până în
1994 când se diagnostică o proză renală stânga pe urografie , pentru care urmează tratament
cu Piafen, Scobutil, Papaverină.
Crizele au continuat până în decembrie 1996 când simptomele se exacerbează (dureri
în fosa iliacă dreaptă ) fiind diagnosticată cu apendicită acută pentru care i se face
apendicectomie.
De la această dată crizele devin mai frecvente şi apar dureri lombare stângi. Urmează
tratament cu Nerfloxacin, Indometacin, Biseptol, Nitrofurantoin. Bolnava nu bea alcool, cafea
şi nu fumează.
Se fac examene clinice si paraclinice ( scintigrama renală, urografie )
La externare se recomanda bolnavei următoarele :
 ingestie de lichide – aproximativ 21/24 h ;
 să consume conţinutul a două lămâi pe zi ;
 Scobutil ( 4 tb /zi ), Piafen ( 3cps./zi ) ;
 În situaţia eliminării calculului urinar îl va păstra pentru analiza clinică.

63
 INTERVENŢIA

Manifestare Sursa de
Nr. Nevoia Rol propriu
de Problema dificulta Obiectiv Rol delegat 10 11 12 13 14 15 Evaluare
crt. fundamentală
dependenţă te
1 Nevoia de a Durere Durere în Colica Să calmez Scobutil 3f - măsor tensiunea T.A. = 120/60 mm/ HG
respira paroxistă loja renală renală durerea Papaverină 3f. arterială, respiraţia, P = 78 băt. / min
puls, temperatură R = 18 resp. / min
- notez în foaia de T0 = 36,5 0
temperatură
- am administrat
Scobutil 1.m ora
8.00-14.00
Papaverină 1.m ora
8.00-14.00
2 Nevoia de a Greaţă Inapetenţă Calcul Să Torecan 1f - restricţie de - greaţa a încetat
bea şi de a ureteral hidratez Cărbune animal 2tb x 3 lichide - apetit prezent
mânca bolnava ori /zi - prezentarea
Triferment 2tb. X 3 aspectuoasă a
ori /zi alimentelor
- am administrat 1f
Torecan i.m. ora → →
13.00
- asigur un regim
neflatulent, mai
uşor digerabil
- am administrat
Cărbune animal
2tb. ora 8.00-14.00-
20.00 → → →
Triferment 2tb. ora
8.00-14.00-20.00 → → →

3 Nevoia de a polaghiurie Urinează Calcul Să măsor - Recoltarea urinei - Măsor şi notez → → → → - durerea lombară s-a
elimina des în ureteral ingestia şi pentru urocultură şi diureza diminuat
cantităţi sfărâmat excreţia sumar urină - aplicaţii calde pe → → - micţiunile s-au rărit
mici zilnic - recoltarea HLG, regiunea lobară - urocltura . sterilă
 glicemie, VSH, uree, - puncţionez venă -ex. urină – pH=neutru
creatinină, acid uric pentru recoltarea : Glucoză=absentă
- ecografie renală şi se HLG, Glicemie, Epitelii frecvente
căi urinare VSH, Uree, Leucocite rare
- Indometacin 2 sup. Creatinină , Acid Hematii frecvente
HHC 200 mg. uric Rar oxalat
- Examinarea chimică a - recoltez urină Glicemie=80mg %
fragmentului de calcul pentru : sumar Uree=41mg %
urină, urocultură Ac uric=4mg %
- am administrat Creatină=0,7 mg %
Indometacin 1 sup. Hb=11,8g %
ora 8.00-20.00 Leucocite =5000/mm3
- clismă → sânge
evacuatoare VSH =9 mm/h
înaintea urografiei Bolnava nu este
şi testarea la iod alergică la Iod
- recoltarea → Urografia arată calcul
fragmentului de ureteral în treimea
calcul inferioară a ureterului
stâng
-se practică litotritia
calculului
-Bplnava s-a comportat
Bine şi a cooperat în
tipul urografiei şi
litotripţiei
4 Nevoia de a se Dificultatea Durere Calcul - să ajut -planificarea unui → → - durerea a mai
mişca şi a avea de a se atroce ureteral pacienta program de diminuat.
o bună postură deplasa să prezinte exerciţiu
mobilitate
normală
5 Nevoia de a Durere Nelinişte Calcul -să ajut Diazepan 1 tb. - asigurarea liniştii → → → / / - bolnava a avut un
dormi şi de a lombară (adoarme ureteral bolnava să - semiîntuneric în somn de 6 ore
se odihni greu) se cameră
liniştească - am administrat
Diazepam 1 tb. Ora
2000
6 Nevoia de a se Dificultatea Durere Calcul -să ajut -asigurarea unei → → - nevoia e independent
îmbrăca şi de a se atroce ureteral bolnava să vestimentaţii satisfăcută

65
 dezbrăca îmbrăca şi se îmbrace potrivite pe care
dezbrăca şi să se bolnava să le
dezbrace poarte cu plăcere
7 Nevoia de a Durere în Calcul -să ajut -evitarea formării → → → → → T0 = 36,5 0
menţine loja renală renal pacienta curenţilor de aer
temperatura să-şi -măsor şi notez
corpului în menţină temperatura
limite normale temperatu -imbrăcăminte
ra corespunzătoare.
corpului
în limite
normale
8 Nevoia de a Durere în Calcul - să ajut -asigurarea cu → → - pacienta este curată
menţine loja renală ureteral pacienta lenjerie curată de
tegumentele sa-şi pat şi de corp
curate şi menţină precum şi cu
integre tegumente celelalte materiale
le curate necesare toaletei
9 Nevoia de a Dureri Migrarea -să ajut -folosirea de → → → → - bolnava respectă
evita lombare calcululu pacienta instrumente sterile, indicaţiile primite
pericolele i să manevre medicale
beneficiez sterile
e de un -menţinerea
mediu de curăţeniei în
asigurare saloane, coridoare,
fără WC-uri
accidente Bolnava să
şi infecţii respecte circuitele
în spital: să nu
trântească uşile, să
nu vorbească tare.
10 Nevoia de a Neliniştea Bolnava Internare -să ajut -prezentarea → → → - pacienta este mai
comunica se simnte în spital pacienta pacienţilor din puţin pesimistă
străină şi să fie salon şi încurajare
stingheră echilibrată psihică
psihic -liniştesc bolnava
cu privire la starea
sa, explicându-i
scopul ţi narura

66
 intervenţilor
11 Nevoia de a Bolnava este E Clcul -să ajut - îi facilitez → → - bolnava citeşte Biblia,
acţiona depresivă religioasă ureteral pacienta posibilitatea de a se închină, se roagă.
conform să fie face rost de cărţi
propriilor echilibrată cu conţinut religios
credinţe şi psihic
valori
12 Nevoia de a fi Sentimente Sentiment Obstacol - să ajut -ajut pacienta să → → → → -Bolnavei ii face
ocupat şi a se de izolare, de de pentru pacienta identifice motivele plăcere lectura şi lucrul
realiza respingere inutilitate mişcări fie comportamentului manual
din conştientă său, apreciez
cauza de propria posibilităţile fizice
durerii sa valoare şi intelectuale
şi -sesizez orice
competenţ formă de interes
ă pentru o anumită
actovitate şi o
antrenez în
desfăsurarea ei.
-o îndrum spre
acele activităţi care
sunt atractive
pentru pacientă şi
totodată utile, (citi,
croşetat)
13 Nevoia de a se Indispoziţie neplăcere Neadapt - să ajut - încurajez bolnava → → → Bolnava se simte mai
recrea şi area la pacienta să citească, să se bine
insatisfacţie rolul de să prezinte uite la TV.
care bolnav şi stare de
împiedică de boală bună
bolnava să se dispoziţie
înveselească
14 Nevoia de a Cunoştinţele Lipsa de Durerea - să ajut - motivez → → → Bolnava a înţeles
învăţa să-ţi insuficiente cunoştinţe lombară pacienta importanţa mesajul transmis şi şi-a
păstrezi să acumulării de noi reusit noile cunoştinţe.
sănătatea acumuleze cunoştinţe
noi - conştientizez
cunoştinţe bolnava asupra
propriei

67
 responsabilităţi
privind sănătatea
(cauzele care au
favorizat apariţia
bolii)

68
 CAZUL II

Nume si prenume : T.V

Vârsta : 67 ani
Domiciliul : Bucureşti
Profesia : Pensionar
Data internării : 10 mai 2016
Data externării : 16 mai 2016
Diagnostic la internare : Colică renală dreaptă
Litiază renală şi vezicală
Diagnostic la externare : ------------------------------
Motivul internării : Dureri lombare bilaterale, predominant
Drepte, iradiate anterior,dureri în hipogastru,
Polakiurie, greaţă.
Istoricul bolii: Pacientul în vârsta de 67 de ani, cunoscut cu litiaza renală
bilaterală de 2 ani, prezintă de aproximativ 2 luni dureri lombare bilaterale iradiate în
flancuri, fosele liace care s-au intensificat în ultimele doua săptămâni si s-au însoţit de
greaţă, polikiurie, adăugându-se şi dureri hipogastrice.
Durerile cedează foarte puţin la Algocalmin, Piafen, Scobutil, după ½ h.
Anamneza : Pacientul declară că a avut ulcer duodenal- 2 hemoragii digestive
cu scaune melenice ( 1965,1975 ) tratat inconstant cu anti H2
( cimetidină 2 cp x 400mg/zi ) + antracide ; carcinom colon operat 1985, H.T.A.-
valoare medie (maximă 190/100 mm Hg ) în tratament cu Nifedipin 2 cp./zi.
Bolnavul este fumător ocazional şi consumă cafea.
Se internează pentru decizie terapeutică.
Se efectuează examene clinice şi paraclinice.
La ecografia abdominală decelează următoarele:
- rinichiul drept prezintă ectazia bazinetului 1,3 cm şi a tuturor gr. caliceale
- ( hidronefoză gr. I si II ) cu multiplii calculi 0,3 cm - 0,4 cm în toate gr.
caliceale.
- Rinichiul stâng prezintă multiplii microcalculi 0,3 în toate gr. caliceale
- Vezica urinară are pereţii uşor îngroşaţi în regiunea posterosuperioară şi nisip
şi microcalculi în interior
La indicaţia medicului se administrează Piafen ( 2 cf/zi) , Papaverină şi Scobutil
 ( 3f/zi), Torecan ( 2f/zi ), Vit. B1 şi Vit.B6 ( 1f/zi), Decanofort ( 1 f/zi) Ciprofloxacin
( 2tb/zi).
Radiografia renală - decelează următoarele :
- ureter renal cu poziţie şi dimensiuni normale.

- opacitate concavă paraventral, posibil în aria de protecţie a ureterului lombar.

Examenul urologic arată calculul uretral lombar drept, parţial obstructiv.
Consultul cu medicul urolog decide temporizarea oricărei intervenţii de
specialitate urmărind posibila eliminare a calculului pe cale naturală.

70
 INTERVENŢIE

Manifestare Sursa de
Nr. Nevoia Rol propriu
de Problema dificultat Obiectiv Rol delegat 6 7 8 9 10 11 Evaluare
crt. fundamentală
dependenţă e
1 Nevoia de a Durere Durere în Colica - să calmăm Scobutil 3f. - am administrat → → → → → Durerea a mai diminuat
respira şi de a paroxistică loja renală renală durerea Papaverină 3f. i.m. Scobutil 1f. TA = 190/100 mm Hg
avea o bună Piafen 3f. ora 8,00-14,00 P= 70 băt. /min
circulaţie Hmogramă Papaverină 1f ora R= 14 resp./min
VSH 8,00- 14.00 T = 36,7
Glicemie Piafen 1f. ora 8,00 Hemogramă = 10g %
Acid uric - puncţionez venă VSH = 6 mm/1h
Uree şi recoltez: Glicemie =90mg%
Creatiină Hemogramă, VSH, Uree = 43mg%
Ex. urină Glicemie, Uree, Ac uric = 5mg%
Urocultură Ac. Uric, Creatină Creatinină = 0,8mg%
- notez în F.T :
tensiunea arterială, → → → → → →
puls, respiraţie,
pemperatură.
2 Nevoia de a Vărsături Vărsături Colica - să hidratez Torccan 2f. -am administrat → → → G= 70 kg
bea şi de a renală bolnavul Vitamina B1 1f 1m. Torecan 1f ora I= 1,78 m
mânca Vitamina B6 1f 8,00 -14,00;
Nifedipin 2cp. Vit. B1 1f ora
Regim desodat 14.00
Vit. B6 1f ora
14.00
Nifedipin ora 8.00-
14.00
-urmăresc bolnavul → → →
să consume numai
alimente cuprinse
în regim.
Urmăresc periodic
greutatea corporală
3 Nevoia de a Polakiurie Urinează Durere - să hidratez Echografie abdominală -administraz → → → → → → D= 2000 ml
elimina des în lombară bolnavul bolnavului 2,5 l S=L
 cantităţi lichide L a echografia
mici -urmăresc bazinul abdominală se
intestinal → → → decelează următoarele:
-notez în F.T. rinichiul drept prezintă
diureza şi scaunul → → → ectayia bazinetului 1,3
cm şi a tuturor gr.
Calicului
Rinichiul stâng prezintă
multipli microcalculi
-vezica urinară are
pereţi uşor îngroşaţi
4 Nevoia de a se Poziţie Durerea Migrarea - pacientul - planificarea unui → → → → → → Bolnavul nu mai acuză
mişca şi a avea antalogică atroce calculului să aibă program de dureri.
o bună postură tonusul exerciţii
muscular
păstrat
5 Nevoia de a Nelinişte, Somn Din cauza - să ajut Diazepam 1 tb. Am administrat → → → → Bolnavul s-a liniştit
dormi si a se agitaţie întrerupt durerii bolnavul să diazepam 1 tb. Ira
odihni se 20.00
odihnească Învăţ pacientul sa
se relaxeze
Observ
comportamentul
pacientului
6 Nevoia de a - să ajut Aerisesc încăperea → → → → → → T = 36,7
menţine pacientul şi asigur
temperatura să-şi îmbrăcăminte
corpului în menţină lejeră
limite normale temperatura Măsor şi notez în
corpului în F.T. temperatura
limite
normale
7 Nevoia de a Parţial Durere - să ajut Conştientizez → → → Pacientul este curat
menţine imobil calicativă bolnavul sa- pacientul în
tegumentele şi menţină legătură cu
curate tegumentele importanţa
şi menţinerii curate a
mucoasele tegumentelor
curate pentru prevenirea

72
 îmbolnăvirii
Schimb lenjeria de
pat şi de corp
8 Nevoia de a Comunica Teama de - să Pregătesc bolnavul → → → Bolnavul comunică
comunica re boală liniştesc pentru diverse
adecvată bolnava examinări
explicându- Explic simptomele
i scopul bolii
intervenţiilo
r
9 Nevoia de a Risc de Dureri Neatenţia Să ajut Urmăresc bolnavul → → →
exista accidente lombare pacientul să
evite
pericolele
prin
accidentare
10 Nevoia de a se inactivitate Stare tristeţe - să ajut Îi câştig încrederea → →
recrea anxioasă pacientul şi îl ajut să
să-şi depăşească
recapete momentele dificile.
încrederea Iî recomand să
în propriile citească ziaru, să
forţe se uite la TV.

73
 CAZUL III

Nume şi prenume: V.L.

Vârsta: 20 ani
Domiciliul: Constanţa
Profesia: Elevă
Data internării: 31ianuarie 2016
Data externării: 11februarie 2016
Motivul internării: Dureri lombare, disurie, polakiurie, greaţă, urină
hipercromă

Istoricul bolii: Pacienta se internează pentru dureri lombare stânga

foarte intense apărute în urmă cu 5 zile, însoţite de greaţă, disurie, polakiurie, hematurie.

De asemenea acuză în fosa iliacă dreaptă o durere ce iradiază pe coapsa dreaptă.

În 1994, pacienta acuza dureri în fosa iliacă dreaptă, de intensitate crescută pentru
care i se administrează calmante. Aceste crize se repetă o dată sau de două ori până în 1994
când este diagnosticată o ptoză renală dreaptă pe urografie pentru care urmează tratament cu
Piafen, Scobutil, Papaverină.
Crizele au continuat până în decembrie 1996 când simptomele se exacerbează
(dureri în fosa iliacă dreaptă) pentru care este diagnosticată cu apendicită acută pentru care i se
face apendicestomie.
De la această dată crizele devin mai frecvente şi apar dureri lombare stângi –
urmează tratament cu Notfloxacin, Indometacin, Biseptol, Nitofurantoin.

Bolnava nu bea alcool, cafea, nu fumează.

Se fac examenele clinice şi paraclinice (scintigramă renală, urografie).
La externe se recomandă bolnavei următoarele:
- ingestie de lichide – cca.21/24 h
- să consume conţinutul a două lămâi pe zi
- Scobutil (4 tb/zi), Piafen (3 cps/zi)
- În situaţia eliminării calculului urinar îl va păstra pentru analiză clinică.
 INTERVENŢIE

31.V / 1 VI
Manifestare
Nr. Nevoia Sursa de Rol propriu 1
de Problema Obiectiv Rol delegat 2 3 4 5 6 7 8 9
0 Evaluare
crt. fundamentală dificultate
dependenţă

1 Nevoia Durere Dureri Situaţia de Să ajut - Hemogramă - măsor şi notez în → → → → → → → → → → T.A. = 100/60 mm
fundamentală paroxistică lombare criză pacienta să -VSH F.T.: tensiune HG
de a respira şi prezinte o Glicemie arterială, puls, P = 80 băt/min
de a avea o circulaţie - Uree respiraţie R = 17 resp. / min
bună circulaţie adecvată - Creatinină - puncţionez venă
Ac. Uric şi recoltez :
Scobutil 4 tb/zi Hemogramă, VSH,
Papaverină 4 tb./zi Glicemie, Ureee,
Creatină, Ac. Uric
- administrez
Scobutil 1 tb ora
8.00 – 14.00
Papavernă 1 tb.
Ora 8.00 – 14.00
2 Nevoia de a greaţă inapetenţă Colica Să încurajez Emetiral 1 tb./zi Administrare → → →→ → - Hemogramă = Hb -
bea renală bolnavul să Regim complet Emetiral 1 tb. Ora 11,9
se 14.00 -VSH= 20 min/1h
alimenteze - Glicemie = 88 mg %
- Uree = 28,7 mg %
-Creatinină=1,95mg%
Ac. Uric = 3,4 mg %

3 Nevoia de a Disurie Dureri la Calcul Să calmez Indometacin 2 sup./zi Recoltez sumar → → → → → → → → → → Urocultura = sterilă
elimina micţiune ureteral durerea Piafen 3 cps./zi urină şi urocultura Ex. Urinp = reacţie
Norfloxacin 4 cps /zi Administraz Piafen acidă, albumină = noi
Urografie : Odislan 2 tb. Ora 8.00- gros
HHC 200mg. 14.00, Glucoză = prezentă
Norfloxaci 1 cps Urobilinogen =
 ora 6.00-12.00 normal
Efectuez clismă Sediment = epitelii,
eacuatoare leucocite relaţii
Măsor şi notez în frecvente
F.T. diureza -Diurea = 1500
Administrez ml/24ore
Indometaci 1 sup.
ora 8.00- 20.00
4 Nevoia de a se Durere Calcul Să ajut Planific un → → → Urografia drept
mişca atroce ureteral pacienta să program de ectopie, dimensiuni
aibă tonusul exerciţii greu de apreciat,
muscular excreţie prezentă la 5
păstrat min. .Rinichi stâng-
dimensiuni crescute,
excreţie prezentă la 5
min, poziţie normală
Ureter drept nu se
vizualizează.
Ureter stâng dilatat.
5 Nevoia de Somn Aţipiri Dureri Să ajut Diazepam 1 tb. Administrez → →→ → Pacienta are un scaun
adormi şi de a modificat (somnul lombare pacienta să Scintigramă renală Diazepam 1 tb ora odihnitor
se odihni nu e beneficieze 20.00 Scintigramă: Rinichiul
profund) de un Creez un climat de stâng = dureri
număr de 8 încredere, încurajez normale, în poziţie
ore de somn şi liniştesc bolnava normală, captează
Creez senzaţie de ceva mai lent, excretă
bine prin discuţiile cu întârziere prin stază
purtate în calicele superior.
Bazinet şi parenchin -
- uşoară stază în ½
distilată a ureterului
stâng.
Rinichi drept =
dimensiuni mai
reduse, captează
neomogen.
6 Nevoia de a Să ajut Măsor şi notez → → → → → → → → → → T = 36,8
menţine pacienta să- temperatura G = 53 Kg
temperatura şi menţină Î = 1,70

76
 corpului în temperatura
limite normale corpului în
limitele
normale
7 Nevoia de a fi Dificultăţi de Durere în Să îndrum Notez orice → → → Pacienta şi-a însuşit
ocupat şi a se a participa la fosa iliacă pacienta modificare în cunoştinţe
realiza activităţi dreaptă către comportamentul
obişnuite sau activităţi pacientei
noi utile şi Încurajez pacienta
atractive spre orice activitate
pentru ea. care o interesează
8 Nevoia de a Neobişnuinţa Bolnava Ajut Identific obiceiurile → → Bolnava şi-a însuşit
învăţa cum să- în abordarea nu acordă pacienta să greşite ale bolnavei noile cunoştinţe
ţi păstrezi anumitor importanţ acumuleze (obiceiul de a bea
sănătatea acţiuni a cuvenită noi puţine lichide, sub
pentru bolii cunoştinţe 200 ml în 24 ore)
redobândirea
sănătăţii

77
 BIBLIOGRAFIE

Radu N. Cârmaciu, Cezar Th. Niculescu, Leila Torsan - Anatomia şi fiziologia omului;
Alexandru Ciocâlteu - Litiaza urinară ;
Ursea Nicolae - Litiaza renala ;
- Terapeutica medicală, volum II 1994 ;
Traian Caracas - Litiaza renală – urinara 1991 ;
Dorin Nicolescu - Urologie 1990.