Referat

Cimentarea adezivă a restaurărilor

indirecte

Resturările dentare sunt indicate pentru reabilitarea țesuturilor pierdute din

mai multe motive, cum ar fi prezența cariilor, fracturi, uzura dentară, pierderea
structurii, funcționalității și esteticii, precum și pentru înlocuirea restaurărilor
anterioare eșuate. Restaurarile indirecte permit un control mai mare al formei si
functiei, mai ales in
situatiile de pierdere severa a tesuturilor dentare. Materialele folosite pentru acest tip de
restaurări pot fi ceramice, hibride sau polimerice. Ceramica este un material utilizat pe
scară largă, deoarece proprietățile sale fizice și optice au o mare capacitate de a se
amesteca în mediul bucal, îndeplinind cerințele estetice și funcționale. Comportamentul
său clinic este similar sau puțin mai bun decât restaurările din rășină. Sunt indicate pentru
fațete, inlay-uri, onlay-uri și restaurări cu acoperire totală. Printre avantajele sale se
numără stabilitatea chimică, biocompatibilitatea, conductibilitatea termică scăzută,
rezistența mai mare la compresie, transluciditatea și fluorescența. În general, se folosesc
preparate conservatoare, minim invazive în comparație cu tehnicile convenționale și cu
cerințe mecanice mai puține în prepararea în scop retentiv. Prin urmare, factorul adeziv
este un punct critic în succesul clinic. În ciuda tuturor avantajelor menționate în cazul
restaurărilor indirecte, provocarea este sporită deoarece există mai multe interfețe
adezive față de restaurările directe și anume: O interfață pe suprafața dintelui și o a doua
pe suprafața restaurării.
Clasificarea sistemelor adezive
Clasificările sistemelor adezive au fost numeroase: Pe generații, după numărul de
etape clinice și pe moduri de acțiune.
Clasificarea pe generatii determinata de industria dentara, se refera la ordinea in
care au fost dezvoltate sistemele adezive in functie de complexitatea lor. Fiecare
generație a căutat să reducă numărul de containere implicate în proces, simplificând
și numărul de pași.
Sistemele adezive au fost de asemenea clasificate în funcție de etapele clinice
utilizate în timpul procesului, ceea ce reflectă modul lor esențial de utilizare, lăsând
deoparte dezvoltarea lor istorică.

1. Sisteme adezive Etch-Rinse

Acest sistem constă în gravarea smalțului și a dentinei cu acid ortofosforic
35–37%, care odată ce și-a atins obiectivul este eliminat cu o clătire riguroasă urmată de
polimerizarea in situ a adezivului prin efecte proprii de capilaritate, curge în porozități.
create în smalț formând macro etichete de rășină încâlcită în jurul prismelor de smalț,
iar în completare, formarea de micro etichete care pătrund în miezurile prismelor de
smalț, contribuind eficient la reținerea materialului.
În țesutul dentinar efectul acidului generează o rețea de micro pori în colagen, unde
hidroxiapatita este aproape absentă. Prin urmare, aderența depinde de hibridizarea sau
infiltrarea adezivului în rețeaua de colagen expusă, iar în acest context aderența
„chimică” este pusă sub semnul întrebării deoarece depinde de unirea monomerilor
funcționali cu hidroxiapatita. Acest sistem de gravare și spălare adezivi poate fi utilizat
în sisteme în 2 sau 3 etape.
În sistemul în 3 etape, gravarea acidă, aplicarea grundului și aplicarea adezivului în
sine se realizează separat. În sistemul în 2 etape, gravarea acidă se realizează separat,
simplificând impregnarea grundului și a adezivului într-o singură etapă.
Principalul lucru în metoda de gravare și clătire este aplicarea primei componente
sau hidrofile a adezivului care se dizolvă de obicei în apă sau solvenți volatili precum
acetona și etanolul, utilizându-se și butanul terțiar. Folosirea acestor așa-numiți „vânători
de apă” facilitează eliminarea apei de pe suprafața dentinei însoțită de expunerea plasei
de colagen gata să primească porțiunea hidrofobă a adezivului. Prin urmare, este
important să se ia în considerare solventul în funcție. De exemplu, atunci când se
folosește tehnica „lipirii umede”, este necesar să se folosească un adeziv pe bază de
acetonă, în timp ce, dimpotrivă, în tehnica „liepirii uscate”, se recomandă un adeziv pe
bază de etanol.

2. Adezivi cu autogravare
Datorită simplificării timpilor operativi oferite de această tehnică, este probabil una
dintre cele mai promițătoare și implică și reducerea sensibilității procesului; adică un risc
mai mic de a face greșeli nefiind nevoie de o fază de gravare și spălare.
Un avantaj important în această metodă este că infiltrarea sistemului adeziv are loc
concomitent cu procesul de autogravare, astfel încât există o reducere a riscului de
discrepanțe între cele două procese. Acestea pot fi aplicate în una sau două etape,
întrucât capacitatea de retenție este în eliminarea parțială a frotiului generat în timpul
pregătirii cavității, încorporând în procesul de aderență cristalele și fragmentele reziduale
de hidroxiapatită, astfel încât realizările de retenție pot fi atribuite trei factori principali:
(1) Un efect de curățare a suprafeței, chimic și mecanic, care începe cu
îndepărtarea periferiei prismelor de smalț cu uzura regulată a suprafeței. În timpul
eliminării acidului, sărurile dizolvate sunt, de asemenea, îndepărtate în porozitățile
create;
(2) Un efect de demineralizare parțială care facilitează reticularea adezivului prin
intermediul micro-porozităților generate și rețelei de colagen (hibridare); și (3)
Interacțiunea chimică a acidului slab cu hidroxiapatita reziduală, dând naștere unei
rețele de colagen acoperite de hidroxiapatită cu fibrile expuse, descriind o dublă
aderență atât mecanică cât și chimică. Această reacție are loc, de exemplu, cu sistemul
Clearfil SE în care monomerul 10 MDP (10-metacriloiloxidecil dihidrogen fosfat)
interacționează cu hidroxiapatita butoiului.
 Totuși, există și o întrebare asupra efectelor asupra surplusului de solvent, adică dacă
acesta poate afecta sau nu integritatea legăturii create, sau un risc mai mare de
microfiltrare, sau chiar posibilitatea de a afecta monomerii infiltrați, în același mod
structura creată este mai hidrofilă și deci mai predispusă la degradare prin hidroliză.
Efectul de autogravare se realizează prin încorporarea monomerilor acizi care
îndeplinesc funcția de gravare neselectivă, grupări de acid carboxilic sau fosfați, iar în
funcție de agresivitatea acidului în funcție, aceștia pot fi împărțiți în adezivi puternici
autogravante. și adezivi moi auto-gravante. Primele au de obicei un pH de 1 care dă
naștere unui efect de demineralizare considerabil profund. Dacă se compară efectul său
la
nivel de smalț, este la fel ca și cum ar fi tratat cu acid fosforic, iar la nivelul țesutului
dentinar hidroxiapatita reziduală este aproape total eliminată. Aceasta înseamnă că acești
adezivi puternici de autogravare acționează tehnic egal cu cei de gravură și spălare,
prezentând valori scăzute ale rezistenței de aderență. Sistemele adezive moi autogravante
au in schimb un pH de 2, iar efectul lor de demineralizare a dentinei este superficial,
aproximativ de 1 μm. Cu acest efect, este posibilă conservarea reziduurilor de
hidroxiapatită aderate la colagen și, în același timp, crearea unei cantități satisfăcătoare
de micropori pentru reticularea micromecanică a adezivului. Deși este adevărat că
grosimea stratului hibrid este redusă în comparație cu acizii puternici ai sistemului de
gravare și spălare, conservarea hidroxiapatitei poate permite primirea unor legături
chimice suplimentare.

Cimentarea provizorie
Folosește cimenturi provizorii special fabricate pentru această operațiune.
Cimenturile provizorii se prepară prin amestecul a două paste ; timpul de priză este
destul de scurt.

Proprietățile cimenturilor provizorii:

➢ Au o aderență bună atât la dinte precum și la lucrările dentare.
➢ Sunt foarte bine tolerate de țesuturile dentare.
➢ Lucrările cimentate provizoriu se îndepărtează foarte ușor.
➢ Se resorb într-un timp destul de scurt. Din acest motiv, lucrările dentare
cimentate provizoriu trebuie recimentate definitiv în maxim 3-4 săptămâni. ➢
Au rezistentă scăzută.

Când se apelează la cimentarea provizorie? Cimentarea provizorie se folosește în 2

situații:
➢ Cimentarea coroanelor provizorii sau a altor lucrări dentare provizorii.
➢ Cimentarea provizorie a coroanelor sau punților dentare definitive.

Lucrările dentare se cimentează provizoriu când se dorește o perioada de adaptare a

organismului cu acestea sau când se suspectează posibilitatea apariției unor complicații la
dinții situați sub lucrarea dentară.

Dacă apar asemenea complicații (de exemplu o inflamație pulpară la un dinte fară
nervul scos), se poate îndepărtă lucrarea fară riscul de a o secționă, după care se tratează
dintele sau dinții care au dezvoltat complicațiile.

Există numeroase situații când cimentarea provizorie nu este necesară.

Cimentarea definitivă
Folosește cimenturi glasionomere speciale pentru lipire. Aceste cimenturi se prepara
prin amestecul unui praf cu un lichid. Timpul de priza primar este de 1-2 minute
dar priza definitivă a cimenturilor poate dura până la 2 zile. Este motivul pentru care este
bine că lucrările proaspăt cimentate să fie protejate la masticație în primele zile.

Proprietățile cimenturilor definitive:

○ Au o aderență foarte bună atât la lucrările dentare cât mai ales la dinții
naturali. Există specialiști care susțin că se formează o legătură chimică
extrem de rezistență între cimenturile glasionomere și dinte.

○ Sunt foarte bine tolerate de țesuturile dentare.

○ Au o rezistență excelența și nu se resorb în timp. Din păcate, această rezistență

scade odată cu creșterea grosimii stratului de ciment.

Dacă o lucrare dentară are o adaptare precară pe dinții stâlpi ( este prea "largă" ),
cimenturile de lipire nu vor putea compensa, decât în mica măsură, acest neajuns.
Rolul primordial al cimenturilor de lipire este de a umple golul rămas între pereții
interiori ai coroanei și dintele șlefuit.

În cazul unor lucrări bine adaptate, cimenturile de lipire, prin calitățile pe care le
au, vor crește cu mult stabilitatea acestora.

Tehnica cimentării lucrărilor dentare:

Se spală și se degresează interiorul coroanelor dentare. Se montează aspiratorul de
salivă în cavitatea bucala a pacientului, se izolează dinții ( cu diga sau cu rulouri de vată
) apoi se usucă cu atenție toți dinții șlefuiți.

Se pregătește cimentul de lipire respectând cu strictețe atât cantitățile de praf și

lichid cât și timpul de pregătire. Acestea diferă în funcție de firma producătoare, fiind
specificate în prospect.
 Când cimentul ajunge la consistență optimă, se introduce în interiorul
coroanelor, cu grijă, astfel încât să se acopere toți pereții interiori.

Pacientul este invitat să închidă în poziția corectă doar după ce lucrarea a intrat în
poziția finală. Altfel se rișca fractura coroanelor. Se verifică ocluzia ; aceasta trebuie să
fie 100% corectă.

După priza primară, se îndepărtează cimentul rămas în jurul coroanelor dentare.

La final i se transmit pacientului precauțiile ce trebuie luate în primele zile după

cimentare.
➢ să protejeze la masticație pe cât posibil partea respectivă
➢ să păstreze o igiena riguroasă
➢ să semnaleze medicului stomatolog orice durere sau disconfort ce ar putea
apărea

De asemenea, pacientul va fi informat despre detaliile privind îngrijirea în timp a

lucrărilor, datele controalelor periodice și alte informații de interes.

Ce simptome pot apărea după lipirea definitiva a lucrărilor dentare ?

De obicei, evoluția este buna. Totuși, pot apărea unele reacții
minore:

Durere la nivelul gingiei dinților șlefuiți. Deoarece coroanele dentare vor pătrunde
ușor subgingival, e posibil să fie nevoie de un anumit timp până când țesutul gingival se
obișnuiește cu ele. Durerile sunt slabe și, de obicei, dispar în câteva zile.

Senzație de disconfort la masticație ( de exemplu: lucrarea dentara poate fi

"ușor înaltă") . În această situație este necesara apelarea la medicul stomatolog pentru
o adaptarea ocluzala a lucrării. Aceasta este extrem de simplă și rapidă.

Ușoare dureri la cald și rece sau în timpul masticației pe partea respectiva. Dacă
durerile scad treptat în intensitate, de cele mai multe ori vor dispărea odată cu trecerea
timpului. Dacă acestea se accentuează, este obligatorie apelarea la medicul
stomatolog.
Bibliografie
1. Burgess JO, Sherman T, Cakir D (2010) Self-adhesive resin cements. J Esthet Restor
Dent 22:412–417
2. Caselli DS, Martins LR (2006) Postoperative sensitivity in class I composite resin
restorations in vivo. J Adhes Dent 8:53–58
3. Christensen GJ (2007) Should resin cements be used for every cementation? J Am
Dent Ass 138:817–819
4. de Sa Barbosa NF et al (2013) Effect of water storage on bond strength of
self-adhesive resin cements to zirconium oxide ceramic. J Adhes Dent 15:145–150 5.
King NM, Tay FR, Pashley DH et al (2005) Conversion o one-step to two-step
self-etch adhesives for improved efficacy and extended application. Am J Dent
18:126–134
6. Deligeorgi, V.; Mjör, I.A.; Wilson, N.H.H.F. An Overview of and Replacement
Reasons for the of Restorations Placement. Prim. Dent. Care 2001, 8, 5–11. 7.
Angeletaki, F.; Gkogkos, A.; Papazoglou, E.; Kloukos, D. Direct versus indirect
inlay/onlay composite restorations in posterior teeth. A systematic review
and meta-analysis. J. Dent. 2016, 53, 12–21.
8. Collares, K.; Corrêa, M.B.; Laske, M.; Kramer, E.; Reiss, B.; Moraes, R.R.; Opdam,
N.J. A practice-based research network on the survival of ceramic inlay/onlay
restorations. Dent. Mater. 2016, 32, 687–694.
9. Guarda, G.B.; Correr, A.B.; Gonçalves, L.S.; Costa, A.R.; Borges, G.A.; Sinhoreti,
M.A.C.; Correr-Sobrinho, L. Effects of Surface Treatments, Thermocycling, and
Cyclic Loading on the Bond Strength of a Resin Cement Bonded to a Lithium
Disilicate Glass Ceramic. Oper. Dent. 2013, 38, 208–217.
10. Song, X.-F.; Ren, H.-T.; Yin, L. Machinability of lithium disilicate glass ceramic in in
vitro dental diamond bur adjusting process. J. Mech. Behav. Biomed. Mater. 2016, 53,
78–92.
11. D’Arcangelo, C.; Vanini, L.; Casinelli, M.; Frascaria, M.; De Angelis, F.; Vadini,
M.; D’Amario, M. Adhesive Cementation of Indirect Composite Inlays and Onlays:
A Literature Review. Compend. Contin. Educ. Dent. 2015, 36, 9.
12. Yoshihara, K.; Nagaoka, N.; Sonoda, A.; Maruo, Y.; Makita, Y.; Okihara, T.;
Van Meerbeek, B. Effectiveness and stability of silane coupling agent
incorporated in ‘universal’ adhesives. Dent. Mater. 2016, 32, 1218–1225.
13. Kim, J.-Y.; Cho, G.-Y.; Roh, B.-D.; Shin, Y. Effect of Curing Mode on Shear Bond
Strength of Self-Adhesive Cement to Composite Blocks. Materials 2016, 9, 210. 14. Dos
Santos, V.H.; Griza, S.; de Moraes, R.R.; Faria-e-Silva, A.L. Bond strength of
self-adhesive resin cements to composite submitted to different surface pretreatments.
Restor. Dent. Endod. 2014, 39, 12.
15. Makkar, S.; Malhotra, N. Self-adhesive resin cements: A new perspective in
luting technology. Dent. Update 2013, 40, 758–768.
16. Passia, N.; Lehmann, F.; Freitag-Wolf, S.; Kern, M. Tensile bond strength of
different universal adhesive systems to lithium disilicate ceramic. J. Am. Dent.
Assoc. 2015, 146, 729–734.
17. Kameyama, A.; Bonroy, K.; Elsen, C.; LŘhrs, A.K.; Suyama, Y.; Peumans, M.;
De Munck, J. Luting of CAD/CAM ceramic inlays: Direct composite versus
dual-cure luting cement. Biomed. Mater. Eng. 2015, 25, 279–288.
18. Blatz, M.B.; Vonderheide, M.; Conejo, J. The Effect of Resin Bonding on
Long-Term Success of High-Strength Ceramics. J. Dent. Res. 2018, 97, 132–139. 19.
Baader, K.; Hiller, K.A.; Buchalla, W.; Schmalz, G.; Federlin, M. Self-adhesive Luting
of Partial Ceramic Crowns: Selective Enamel Etching Leads to Higher Survival after 6.5
Years In Vivo. J. Adhes. Dent. 2016, 18, 69–79.
20. Tolidis, K.; Papadogiannis, D.; Papadogiannis, Y.; Gerasimou, P. Dynamic and static
mechanical analysis of resin luting cements. J. Mech. Behav. Biomed. Mater. 2012,
6, 1–8.
21. Kern, M. Bonding to oxide ceramics—Laboratory testing versus clinical
outcome. Dent. Mater. 2015, 31, 8–14.
22. Passos, S.P.; Kimpara, E.T.; Bottino, M.A.; Júnior, S.; Coelho, G.; Rizkalla, A.S.
Bond Strength of Different Resin Cement and Ceramic Shades Bonded to Dentin.
J. Adhes. Dent. 2013, 15, 461–466.
23. Rohr, N.; Fischer, J. Effect of aging and curing mode on the compressive and indirect
tensile strength of resin composite cements. Head Face Med. 2017, 13, 22. 24. Tian, T.;
Tsoi, J.K.-H.; Matinlinna, J.P.; Burrow, M.F. Aspects of bonding between resin luting
cements and glass ceramic materials. Dent. Mater. 2014, 30, e147–e162. 25. Park, J.-H.;
Choi, Y.-S. Microtensile bond strength and micromorphologic analysis of surface-treated
resin nanoceramics. J. Adv. Prosthodont. 2016, 8, 275.
26. Pekperdahci, T.; Turkoz, Y.; Ozan, O.; Seker, E. The effects of different adhesive
agents on the shear bond strength of a self-adhesive resin cement. J. Appl.
Biomater. Funct. Mater. 2012, 2, 149–156.
27. Spitznagel, F.A.; Horvath, S.D.; Guess, P.C.; Blatz, M.B. Resin Bond to Indirect
 Composite and New Ceramic/Polymer Materials: A Review of the Literature. J.
Esthet. Restor. Dent. 2014, 26, 382–393.
28. Migliau, G. Classification review of dental adhesive systems: From the IV generation
to the universal type. Ann. Stomatol. 2017, 8, 1.
29. Van Landuyt, K.L.; Snauwaert, J.; De Munck, J.; Peumans, M.; Yoshida, Y.;
Poitevin, A.; Van Meerbeek, B. Systematic review of the chemical composition of
contemporary dental adhesives. Biomaterials 2007, 28, 3757–3785.