1.Smalțul.Semnificația fiziologică.

Tesut ce acopera coroana dintelui si este cel mai dur din organism. Pe fata ocluzala grosimea este
de 1,5-1,7 mm. Pe fetele laterale e mult mai fin, si revine la zero in apropierea coletului.

Acopera intreaga suprafata a coroanei dentare anatomice terminându-se la colet si se sprijina pe

dentina subiacenta.

   Are grosimi variabile astfel:

    - la nivelul cuspizilor M este de 2,6 mm

    - la nivelul cuspizilor PM este de 2,3 mm

    - la nivelul marginilor incizale ale I de 2 mm

    - la nivelul coletului I lat. de 0,2 mm

    Deci se poate vedea ca grosimea cea mai mare se afla la nivelul suprafetelor care participa in
procesul de masticatie si ea descreste spre colet unde se termina sub

forma unei muchii inguste care acopera pe o distanta de 2-3 mm cementul radicular, realizand
ceea ce se numeste jonctiunea smalt-cement.

2.Terapia remineralizantă.Esența și metoda.

Terapia remineralizanta, metoda de tratare a dintilor utilizata pentru restaurarea compozitiei

minerale normale a smaltului dentar.
- Remineralizarea este posibila doar in caz de absenta totala a placi dentare
- Eficienta maxima e inregistrata in godee si fisuri
- Indicatii: stadiu initial al cariei dentare, afectiunile necarioase ale dintilor, hipersensibilitatea
dentara, dupa efectuarea unei proceduri de albire a dintilor, in cadrul masurilor de tratament
ortodontic.
- Tehnici de tratament remineralizant:
o Dupa Borovsky- Leus: tratament remineralizant topic cu utilizarea unei solutii de
10% de gluconat de Calciu in combinatie cu o solutie de 2% de fluorura de sodiu.
Tratamentul se efectueaza astfel: igienizarea profesionala a pacientului, apoi
suprafata smaltului este prelucrata cu H2O2 1-3% si apa. Dintele este izolat de
saliva, uscat cu un jet de aer sau cu un tampon de vata, si apoi pe aria lezionala sunt
aplicate tampoane de vata mici sau tifon inmuiat in sol. Gluconat de calciu 10%.
Durata de 15-20 min, inclocuind tampoanele proaspete fiece 4-5 minute. Dupa
fiecare a treia aplicare cu solutie Remi, pe suprafata dintelui se aplica un tampon de
vata umezit in fluorura de sodiu de 0,5-2% pe un timp de 3-5 minute. Dupa
finalizare, pacientul nu bea si nu mananca pentru 2 ore. Seria tratamentului consta
din 15-20 de aplicatii, ce vor fi efectuate zilnic sau o data la doua zile.
o Tratamentul cu Remodent si Profokar = remodent fiind obtinut din oase de
animalesi care contine un complex de macro- si microelemente necesare
 remineralizarii. Medicamentul este utilizat prin clatirea cavitatii bucale timp de 3-5
minute sau prin aplicatii cu linguri individuale sau cu aplicatoare speciale. Se fac 10
gargare, iar nr de serii profilactice este de 2-4.(in caz de carie 15-20 serii).
o Tratamentul prin fluorarea superficiala = prin clatirea cu solutii fluorurate a
cavitatii bucale, aplicarea de solutie fluorura de sodiu pe suprafata intelui (2-4
aplicatii la fiecare 3-5 zile, se recomanda 3-4 serii de tratament), aplicarea de geluri
fluorurate, lacuri fluorurate(fluor-lac, belak-f, fluor protector, bifluorid-12, ProfiLac,
BelagelF, multifluorid, cervitec,)
o Tratament remineralizant cu cape (pe care se aplica geluri)
o Prin electroforeza

3.Preparatele utilizate pentru terapia remineralizantă.

In cadrul urmarii terapiei reminarealizante, este necesar de utilizat preparate ce contin Calciu,
Fosfor, Fluor.

In special se utilizeaza solutia Gluconat de calciu, solutia de 1-3% Remodent. Care se elibereaza
sub forma de pulbere alba din care se prepara solutii de 1-3%. Tratamentul se realizeaza astfel:
suprafata dintelui se prepara mecanic minutios, curatind placa dentara prin periaj, tamponare,
apoi se trateaza cu solutie de 0,5-1,0% H2O2 si se usuca cu un jet de aer. Apoi pe portiunea de
adamantina afectata se aplica solutia remineralizanta. Cura de terapie fiind alcatuita din 15-20 de
aplicatii, care se fac in fiecare zi sau peste o zi.

4.Recomandări pentru pacienții supuși tratamentului conservator.

5.Metode de determinare a eficacității tratamentului prin terapia remineralizantă.

6.Principiile tratamentului chirurgical al cariei dentare. Etapele de preparare a cavităților

cariei. Regulile preparării cavităților carioase.

1. Deschiderea procesului carios

→ reprezinta calea de abordare a procesului carios in scopul pregatirii cavitatii.
→ uneori efectul acestui timp de lucru necesita usurarea accesului care se realizeaza cu
ajutorul unei faze preliminare de subtiere a zonei de smalt, urmata apoi de deschiderea
propriu-zisa a procesului carios cu ajutorul unei freze globulare (cazul de carie cu
deschidere punctiforma).
Aceasta deschidere a procesului carios trebuie realizata astfel incat sa:
- fie proportionala cu intinderea in suprafata a procesului carios;
- sa fie suficient de mare pt a permite o buna vizibilitate directa sau indirecta in
procesul carios;
- sa permita un acces satisfacator a intrumentelor de lucru;
La modul general deschiderea procesului carios se realizeaza prin indepartarea in
totalitate a smaltului periferic subminat de catre procesul carios, pana se ajunge in zona de smalt
sprijinit pe dentina sanatoasa.
 2. Extensia preventiva
→ urmareste extinderea marginilor viitoarei cavitati in zonele de autocuratire sau in
zonele accesibile curatirii artificiale, extensie care trebuie sa mearga pana in tesut sanatos
al dintelui pt a preveni aparitia cariei secundare marginale.
Varietatea de situatii clinice face ca extensia preventiva sa imbrace aspecte clinice
particulare in raport cu tipul de cavitate.
La dintii frontali se admit concesii in ceea ce priveste prelucrarea marginilor cavitatii pt
ca primeaza principiul fizionomic al zonei frontale dar nu sunt admise compromisuri fata de
indepartarea in totalitate a tesuturilor demineralizate si alterate de la marginea procesului carios.

3. Rezistenta peretilor cavitatii

→ urmareste prepararea unei cavitati cu peretii cat mai rezistenti la presiunile
masticatorii transmise atat direct asupra lor cat si prin intermediul obturatiei aplicate
ulterior.
In cariile ocluzale sau proximale la dintii laterali, unde presiunile masticatorii sunt mari,
peratii laterali subtiri ai cavitatii sau cei nesustinuti de dentina sanatoasa, vor fi indepartati sau
scurtati prin slefuire pana vor deveni mai grosi prin sustinerea de catre dentina sanatoasa.
La dintii frontali se vor face concesii in asigurarea rezistentei peretilor pastrandu-se din
motive estetice chiar si peretii subtiri numai din smalt la nivel vestibular, chiar daca peretele e f
subtire si nesprijinit de dentina sanatoasa la fel se procedeaza si cu unghiul incizal subminat →
se pastreaza.
Cavitatile de colet, nefiind supuse presiunilor masticatorii, nu ridica probleme in
asigurarea rezistentei peretilor.

4. Retentia peretilor cavitatii

→ mijloacele pe care le folosim in prepararea unei cavitati pt a nu permite dislocarea
obturatiei cand asupra ei actioneaza fortele de presiune, de tractiune, de alunecare in
timpul procesului masticator.
Forma de retentie a cavitatilor e specifica fiecarei clase, in general se stie ca pt asigurarea
retentiei trebuie sa:
- cel putin 2 pereti ai cavitatii trebuie realizati paraleli intre ei, si perpendicular
pe fundul cavitatii.
- fundul cavitatii trebuie sa fie plan sau convex, dar niciodata concav (palnie).
- creerea de pereti usor divergenti spre baza contribuie la marirea gradului de
retentie a intregii cavitati.
- gradul de aderenta al obturatiei la pereti poate creste si datorita asperitatilor
dentinare ale peretilor laterali care corespund cu asperitatile materialului ce se
va insera ulterior in cavitate.
Unele concesii se pot face pt materialele compozite care se stiu ca au un coeficient de
aderenta mai bun decat a amalgamelor.

5. Exereza dentinei ramolite

Timpul de curatire a cavitatii→ indepartarea in intregime a continutului procesului carios
si a dentinei alterate pana la dentina sanatoasa care trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie dura, sa fie normal colorata.
In cazul in care raman mici insulite de dentina ramolita neidentificate acestea pot genera
si alte procese carioase → carii recidive.
In cariile profunde apropiate de camera dentara, indepartarea dentinei alterate se va face
incepand de la perferia procesului carios spre centru astfel incat peretele care protejeaza camera
pulpara (pulpar sau para-pulpar) sa fie ultimul asupra caruia sa se actioneze.
 6. Bizotarea marginilor cavitatii
Pentru a permite o perfecta adaptare a obturatei la marginile cavitatii, aceasta trebuie sa
aiba un contur regulat, unghiurile externe trebuie sa fie rotunjite, iar prismele de smalt periferic
nesustinute de dentina trebuie sa fie indepartate.
Bizotarea prezinta insa deosebiri de la clasa la clasa, fiind necesara mai ales in cavitatile
mari si mijlocii, la dintii laterali datorita divergentei prismelor de smalt fata de axul vertical al
dintelui (dispunere radiala).
La cavitatile aproximale, la nivelul dintilor frontali si a celor de colet se urmareste ca
marginile sa fie drepte, netede, fara anfractuozitati, deci finisate pt ca la acestea nu se face
bizotare.

7. Pregatirea finala a cavitatii (toaleta cavitatii)

→ se realizeaza prin spalarea cavitatii pt indepartarea resturilor de dentina, saliva, sange,
apoi se izoleaza dintele, se degreseaza cavitatea, se usuca, se face controlul atent al
peretilor cavitatii si mai ales a peretilor pulpar si parapulpar pt depistarea eventualelor
deschideri microscopice ale camerei pulpare, astfel prelucrata cavitatea se va putea
efectua la nivelul ei.
→ timpul urmator: tratamentul plagii dentinare

7.Etapele de tratament chirurgical ale cariei superficiale.Instrumentele utilizate pentru

prepararea cavităților.

- În acest tip de cavitate, pulpa dentară este acoperită de un strat gros de dentină
sănătoasă, care asigură o protecţie suficientă faţă de factorii agresivi din mediul bucal, iar
infiltraţia microbiană este redusă.
- Tehnică:
- se spală cavitatea cu un jet de apă de la unit, pentru a îndepărta resturile de dentină
rezultate din frezare şi eventualele urme de sânge ce au pătruns în cavitate;
- se izolează câmpul operator;
- se realizează toaleta plăgii dentinare prin ştergerea pereţilor cavităţii cu bulete de vată
sterile îmbibate în apă oxigenată, alcool şi, în final,
- se usucă folosind sonda apă/aer de la unit.
- Următorul timp este obturarea cavităţii cu amalgam de argint sau materiale estetice
(compozite, cimenturi cu ionomeri de sticlă), urmărind timpii operatori specifici fiecărui material
în parte.
- În acest tip de cavităţi, când se va folosi ca material restaurator amalgamul de argint,
este suficientă aplicarea unui lac dentar sau a unui adeziv amelo-dentinar special pentru amalgam
pe peretele pulpar/parapulpar. Dacă materialul restaurator este un compozit pentru obturaţii sau
restaurarea se face prin incrustaţie (din ceramică sau din compozit), se recurge la hibridizare prin
tehnici adezive pentru protejarea suprafeţei dentinare denudate.

8.Etapele de tratament chirurgical ale cariei medii.

În acest tip de cavităţi stratul de dentină care separă camera pulpară de suprafaţa dintelui are o
grosime care nu oferă aceeaşi protecţie faţă de factorii agresivi ca în cazul cavităţilor
superficiale. În această situaţie se impune aplicarea unui strat de material suplimentar, izolant
faţă de agenţii fizici şi chimici între suprafaţa dentinei expuse şi materialul de obturaţie finală.
Acest strat se numeşte obturaţie de bază şi se realizează din materiale cunoscute sub denumirea
de cimenturi dentare sau baze propriu-zise ce au rezistenţă mecanică asemănătoare cu a dentinei.
Rolurile obturaţiei de bază:
- de a conferi o protecţie fizică (mecanică şi termică) şi chimică pentru complexul pulpo-
dentinar;
- de a constitui un suport mecanic pentru restaurarea de durată, distribuind stress-ul local
exercitat asupra sa spre dentina subiacentă;
- de a fi un substituent al dentinei distruse prin evoluţia procesului carios sau îndepărtate
prin instrumentare.
Aceste obiective presupun o grosime minimă de 1 – 1,5 mm a obturaţiei de bază, care
trebuie să prezinte rezistenţă mare la compresiune, modul de elasticitate ridicat, precum şi
conductibilitate şi difuzibilitate termică similare cu cele proprii ale ţesuturilor dure dentare.
Materialele indicate pentru obturaţii de bază sunt:
- ciment fosfat de zinc;
- cimenturi policarboxilice;
- cimenturi zinc oxid-eugenol modificate;
- cimenturi cu ionomeri de sticlă.
Tehnicile de tratament diferă în funcţie de aspectul dentinei de pe peretele
pulpar/parapulpar.
a) Dentină dură de aspect normal – tehnica obturaţiei de bază(cu ciment FOZ):
- se spală cavitatea cu un jet de apă pentru îndepărtarea rumeguşului de dentină şi a urmelor de
sânge;
- se izolează dintele;
- se realizează toaleta cavităţii cu apă oxigenată, alcool
- se realizează uscarea cavităţii cu un jet de aer;
- pe o plăcuţă de sticlă se pregăteşte cimentul fosfat de zinc de consistenţă chitoasă şi se depune
la marginea plăcuţei;
- aplicarea în cavitate se face astfel: cu o spatulă bucală se ia o cantitate de ciment echivalentă cu
grosimea viitoarei obturaţii de bază şi se depune în cavitate. Cu un fuloar de ciment, prin uşoară
presiune exercitată asupra pastei, se aplică intim cimentul pe suprafaţa dentinară de pe peretele
pulpar/parapulpar, realizându-se un strat de aproximativ 1 – 1,5 mm, cu suprafaţa netedă. În
cazul cavităţilor compuse, la care obturaţia de bază se realizează şi pe pereţii parapulpari,
modelarea se poate face şi cu spatule bucale mici. În cazul în care cantitatea de ciment introdusă
iniţial nu a fost suficientă, se mai introduce, înainte de a se întări, o cantitate mică de pastă şi se
aplică în acelaşi mod.
Recomandări:
- operaţia trebuie efectuată în 2-3 min. deoarece, dacă cimentul fosfat de zinc face priză, nu se va
termina aplicarea corectă a cimentului pe peretele pulpar/parapulpar. În cazul în care s-a
întâmplat acest lucru, înainte de a modela obturaţia de bază, este bine să se îndepărteze tot
cimentul din cavitate şi să se reia operaţiunea. Nu se recomandă adăugarea de ciment proaspăt
peste unul întărit.
- consistenţa cimentului nu trebuie să fie cremoasă, deoarece se murdăresc pereţii laterali ai
cavităţii, ceea ce necesită ulterior operaţii migăloase curăţare. Aceleaşi neajunsuri pot să apară şi
în cazul când se introduce de la început o cantitate prea mare de pastă.
- partea activă a fuloarului de ciment cu care se aplică pasta se pudrează de la început în praful
de ciment, pentru ca pasta să nu adere de el şi să fie scoasă din cavitate în timpul aplicării
cimentului;
- la cavităţile de clasa a III-a se recomandă ca obturaţia de bază să aibă o suprafaţă convexă,
pentru mărirea retentivităţii cavităţii;
- la cavităţile de clasa I, atunci când peretele pulpar (fundul cavităţii) are o formă concavă, prin
obturaţia de bază se realizează o suprafaţă plană, în scopul măririi retenţiei. De asemenea, la
cavităţile de clasa a II-a, cu ajutorul obturaţiei de bază din ciment se poate îndrepta peretele
parapulpar când acesta este concav;
- dacă pe pereţii laterali şi marginile cavităţii au rămas urme de ciment, acestea se îndepărtează
în totalitate cu o freză cilindrică fină, cu excavatoarele sau cu toporiştile de dentină.
După realizarea obturaţiei de bază se trece imediat la efectuarea obturaţiei definitive.

b) Dentină dură şi pigmentată:

Pigmentarea dentinei reflectă un anumit grad de alterare şi infiltrare microbiană, care
impune luarea unor măsuri suplimentare, mai întâi de dezinfectare, obliterare a canaliculelor
dentinare, şi apoi de protecţie faţă de agenţii fizici şi chimici.
Dezinfectarea şi obliterarea canaliculelor se obţine prin:
- aplicarea pe peretele pulpar/parapulpar de lineri;
- impregnarea albă sau neagră cu azotat de argint;
- impregnarea albă cu clorură de zinc şi ferocinură de potasiu;
- badijonarea plăgii dentinare cu alcool timolat;
- aplicarea pe peretele pulpar/parapulpar de cristale de timol lichefiate prin încălzire.
Protecţia suprafeţei dentinare faţă de agenţii fizici şi chimici se obţine prin obturaţie de bază
cu ciment fosfat de zinc sau cu un ciment antiseptic, realizată după tehnica descrisă mai sus.
Termenul de liner este utilizat pentru suspensii, paste, cimenturi bicomponente pe bază de
Ca(OH)2, ZOE şi CIS convenţionale sau modificate cu răşini fotopolimerizabile. Linerii se aplică
pe suprafaţa plăgii dentinare, strict pe dentină, într-un strat de maximum 0,5 mm; se folosesc şi
în coafajul indirect şi permit realizarea unei bariere protectoare faţă de factorii chimici nocivi,
dar şi un grad de protecţie termică.
Deoarece aceste preparate, cu excepţia CIS, nu au duritate şi rezistenţă mecanică suficientă
şi nici grosimea convenabilă pentru a asigura protecţie fizică eficientă, se recomandă acoperirea
lor cu un ciment dentar (obturaţie de bază).

Folosirea cimenturilor antiseptice în tratamentul plăgii dentinare

Cimenturile antiseptice sunt cimenturi speciale, cu adaos de una sau mai multe substanţe
antibacteriene. Fără să fie propriu-zis un ciment, în această categorie poate fi inclus şi eugenatul
de zinc, care posedă proprietăţi similare.
Toate aceste materiale, pe lângă rolul lor antiseptic de durată, ca rezultat al componentelor
ce le conţin (eugenol, timol), sunt aderente la pereţii cavităţii şi au un rol izolant faţă de agenţii
fizici şi chimici.
În această situaţie, prin aplicarea lor în cavitate, se realizează atât dezinfectarea plăgii
dentinare, cât şi obturaţia de bază.
Tehnica de aplicare: a eugenatului de zinc, a cimentului cu pulbere de argint sau cu
antibiotice este asemănătoare.
Se procedează astfel:
- spălarea cavităţii gata pregătite cu un jet de apă;
- izolarea dintelui;
- toaleta plăgii dentinare cu bulete de vată sterile, îmbibate în apă oxigenată, alcool 90˚;
- uscarea cavităţii;
- pe o plăcuţă de sticlă se preapară eugenatul de zinc de consistenţă chitoasă;
- cu o spatulă bucală se iau de pe plăcuţă de sticlă porţiuni de pastă, care se aplică prin răzuirea
spatulei pe pereţii laterali ai cavităţii, în aşa fel încât cavitatea să se umple de la periferie spre
centru. Se repetă operaţia până la umplerea completă a cavităţii şi se modelează; pacientul este
chemat la cabinet dupa 24 - 48 de ore, pentru continuarea tratamentului.
 În şedinţa a II-a se sculptează în masa eugenatului de zinc cu ajutorul frezelor sau a
instrumentelor de mână, lăsându-se o parte din acesta pe fundul cavităţii, ca obturaţie de bază, în
cazul în care se va folosi ca material restaurator de durată amalgamul de argint.
Tot în cazul folosirii amalgamului de argint ca material restaurator de durată, se foloseşte
obturaţia de bază cu CIS (de preferinţă fotopolimerizabil) care oferă o rezistenţă optimă la forţele
de condensare a amalgamului, precum şi la posibila degradare datorată factorilor din mediul
bucal care penetrează prin infiltraţie marginală.
Pentru restaurarea directă prin obturaţie cu compozit în cavităţi ocluzale sau ocluzo-
proximale la dinţi laterali, materialul ales pentru protecţia pulpo-dentinară este un ciment dentar
compatibil cu compozitele şi rezistent la forţele de masticaţie aplicate pe suprafaţa obturaţiei
(CIS modificate prin adaos de răşini, CIS autopolimerizabile, FOZ).
Dacă obturaţia din material compozit nu este supusă unor forţe ocluzale, atunci se poate
utiliza pentru protecţia pulpo-dentinară un liner cu Ca(OH)2 sau un liner pe bază de CIS
fotopolimerizabil.

9.Etapele de tratament chirurgical ale cariei profunde.

Tratamentul plăgii dentinare în cavităţile profunde

Stratul de dentină rămas pe fundul cavităţii fiind foarte subţire (0,5 – 1 mm), nu asigură
o protecţie satisfăcătoare pulpei dentare faţă de factorii agresivi.
În această situaţie, pe lângă protecţia pulpei faţă de excitanţii chimici şi fizici şi
dezinfectarea plăgii dentinare, tratamentul trebuie să vizeze stimularea proceselor pulpare
de neodentinogeneză, pentru a se realiza, în timp, un strat suficient de gros de dentină
dură, care să separe camera pulpară de cavitate.
Actul terapeutic prin care se realizează aceste obiective se numeste coafaj indirect. Mijloacele
de realizare a coafajului indirect variază în funcţie de aspectul dentinei de pe fundul cavităţii
Cavitatea profunda – prezinta cavitatea in care intre pulpa si cavitatea carioasa sub un strat de
dentina necrozata, se afla un perete fin de cc 0,5 mm, format din dentina decalcificata si
ramolita, dar inca viabila. Daca acest strat de dentina este inlaturat, sulb el deseori poate fi
prezent un strat de dentina dura secundara.
Prepararea cavitatii carioase profunde difera in dependenta de localizarea procesului carios.
In caz de cav. clasa I – prepararea se face atent, tinand cont de topografia pulpei. Peretele pulpar,
daca e necesar, se lasa dentina ramolita / intens pigmentata si dura. Nu se respecta formarea
fundurilor cavitatii sub un unghi de 90 grade.
Clasa II, de obicei se va asocia si cu clasa I in caz de carie profunda.
Clasa III – de dorit ca peretele parapulpar sa ia forma morfologiei camerei pulpare, si cu crearea
formelor de retentie. .
Clasa IV- unghiul catre axa dintelui va fi mai mic de 90 grade.
Clasa V – peretele parapulpar va avea o convexitate mai mare. Se permit abateri de la formele
tipice.
1.Sisteme de izolare a cîmpului de lucru.
Izolarea înseamnă realizarea accesului către dinţi cu menţinerea concomitentă a curăţeniei
câmpului operator, protejându-l contra fluidului intraoral

la izolarea câmpului operator medicul urmăreşte următoarele obiective:

— protejarea ţesuturilor moi ale cavităţii bucale (buze, obraji, limbă, gingie) de
acţiunea unor materiale stomatologice nocive;
— protejarea căilor respiratorii ale pacientului de praf la prepararea dinţilor;
— îmbunătăţirea vizibilităţii sau a accesului către câmpul operator;
— protejarea pacientului de la aspirarea sau înghiţirea accidentală a unui in- strument
sau material stomatologic, precum şi de înghiţirea particulelor de depuneri dentare
sau a ţesuturilor infectate ale dintelui;
— reducerea la minim a infectării posibile a cavităţii formate (în special a pul- pei
denudate) cu fluidul bucal;
— prevenirea contaminării cu umiditate a materialelor stomatologice.

2.Diga.Componentele.Metodele de aplicare.
Diga este un material utilizat pentru izolarea dinților de operat și a dinților adiacenți,
de mediul umed al cavității bucale
Componente:
Cauciucul: izolare
 dimensiuni: 12,5 x 12,5 sau 15 x 15;
 grosime: subțire (0,12), medium (0,20), gros (0,25), extragros (0,30),
grosime specială (0,35);
 culori: verde, albastru, maro, roșu, negru);
Rama: fixează perimetrul cauciucului
 Young – cadru metalic în formă de U;
 Starlite Visufram – cadru din plastic în formă de U;
 Nygard – Ostby – cadru din plastic de formă ovalară cu o față concavă și
una convexă – permite mulare pe fața pacientului;
Clamele: fixează cauciucul pe dinte/dinți și realizează retracția gingivală
 inel întrerupt
 braț
 icuri
 orificii pentru forceps
Cleștele perforator: instrument pentru perforarea cauciucului; pe un braț are un ic
perforator, pe celălalt un disc mobil cu 5 orificii cu diametru diferit în care
pătrunde icul
Forceps: îndepărtează brațele clamei pentru a o aplica pe convexitatea dintelui;
Șablon: ștampilă cu care se aplică pe cauciuc un marcaj orientativ ce indică
poziția dinților;
Fire: sunt plasate în spațiul papilar dacă sunt contacte interdentare – fixează
cauciucul;
Aplicarea
se pregătesc instrumentele și componentele digii;
se alege clema; aceasta trebuie să se potrivească și să fie fixată bine pe dinte;
se alege și se înseamnă locul unde se vor face perforațiile;
cauciucul se aplică mai bine după prepararea dinților, pentru a nu crea dificultăți,
mai ales la prepararea cavităților proximale și la colet;
anestezia locală;
perforarea cauciucului;
cu un fir de ață dentară se verifică permeabilitatea spațiilor interdentare și
totodată acestea se curăță;
dacă este tartru sau placă dentară, se curăță și se verifică din nou permeabilitatea;
diga se unge cu lubrifiant se îndoaie în jumătate și se introduce în cavitatea
bucală;
de arcul clemei se leagă un fir de ață dentară (măsură de prevenire a
aspirării/înghițirii clamei de către pacient);
se aplică clema fără aripi, apoi se aplică cauciucul îmbrăcându-l peste clemă;
sub folie este aplicat un șervețel absorbant
se aplică cadrul, de proeminențele căruia se fixează cauciucul
dacă se folosesc cleme cu aripi, clema se fixează în orificiul cauciucului și se
aplică concomitent pe dinte.

3.Sistemele adezive și rolul lor.

Un sistem care are scopul de a face legătură între materialul de obturație și
țesuturile dentare.
Componente: Acidul realizează demineralizarea (gravajul) dentinei (“etching”),
primerul umectează zona demineralizată, favorizând penetrarea răşinii (“priming”), iar
răşina, prin polimerizare, realizează adeziunea propriu-zisă (“bonding”).

4.Clasificare sistemelor adezive.

După forma de prezentare şi tehnica de lucru:
 Tip I – sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare
şi uscare), în 3 etape de lucru: acid / primer / răşină, generația IV
 Tip II – sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare
şi uscare), în 2 etape de lucru: acid / primer + răşină), generația V
 Tip III – sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu
acțiunea unui primer acid – autogravant, fără spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), în 2 etape de lucru: acid + primer / răşină, generația VI
(tip I: „two-step”).
 Tip IV – sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu
acțiunea unui primer acid – autogravant, fără spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), într-o singură etapă de lucru: acid + primer + răşină,
generația VI (tip II: „one-step”) şi generația VII („all-in-one”).
Din punctul de vedere al abordării terapeutice a substratului, sunt descrise 3 tipuri
de sisteme adezive:
 sisteme adezive tip “etch-and-rinse” (“total-etch”);
 sisteme adezive tip “self-etch”;
 sisteme adezive tip “glass-ionomer” (pe bază de CIS)
În ceeace priveşte numărul de componente, de etape de lucru, precum şi corelarea
cu aspectele caracteristice clinice:
 adezivi “în trei timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch”);
 adezivi “în doi timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch” / “single-bottle”);
 adezivi “în doi timpi” autogravanți (“self-etch”);
 adezivi “într-un timp” autogravanți (“self-etch” / “all-in-one”);
 adezivi “în doi timpi” pe bază de CIS (“glass-ionomer”);
 adezivi “într-un timp” pe bază de CIS (“glass-ionomer”).

5.Proprietățile fizico-chimice. 6.Mecanismul de interacțiune cu țesuturile dure

dentare.
Aspecte fizice privind adeziunea
Este realizată prin fenomene mecanice între segmentele care se unesc.
a. Mecanică: este caracteristică restaurărilor neaderente la ţesuturile dure dentare. Se realizează
exclusiv prin design-ul cavităţilor care trebuie să aibă o anumită „formă de retenţie”
b. Prin microretenţii („micro-mecanică”): este practic adeziunea fizică propriu-zisă. Se
realizează prin două mecanisme în care sunt implicate pe de o parte suprafaţa dentară, iar pe de
altă parte modificările dimensionale pe care le pot suferi diferite medii adezive.
Aceste două mecanisme sunt:
• Efectul geometric – se referă la neregularităţile de suprafaţă care pot ţine în contact două
corpuri solide Adezivii dentari în stare lichidă sau semilichidă pătrund în neregularităţile de
suprafaţă ale structurilor dentare, obţinute în urma condiţionării acide. În urma prizei, stratul
adeziv devine solid şi rămâne în contact cu suprafaţa dentară.
• Efectul reologic – dacă pe o suprafaţă a unui solid se aşează un lichid sau un semisolid care va
trece în stare solidă, este posibil ca în urma contracţiei sau expansiunii, după caz, cele două
suprafeţe să se ajusteze de aşa manieră încât să adere fizic una la alta (este cazul amalgamului
condensat în cavităţi).
Aspectele fizice legate de adeziune se bazează pe atracţia exercitată între două corpuri aflate în
contact foarte strâns, datorită forţelor apărute între moleculele (sau între atomii) de la suprafaţa
acestora. Tipurile de forţe de atracţie implicate în adeziunea fizică sunt:
- forţe intermoleculare;
• forţe electrostatice;
• forţe specifice.
Cei mai mulţi adezivi folosiţi în medicina dentară aderă fizic prin forţe de atracţie
intermoleculare.
Aspecte chimice privind adeziunea
Din punct de vedere chimic adeziunea reprezintă unirea (lipirea) a două corpuri, din acelaşi
material sau din materiale diferite, cu ajutorul unui compus chimic, numit adeziv. Ea se
realizează în urma reacţiilor prin care se formează legături chimice între suprafeţele aflate în
contact.
Adeziunea chimică apare prin formarea de legături chimice:
A. Legăturile chimice intramoleculare (interatomice) menţin atomii legaţi în molecule (de
aceea sunt denumite legături de valenţă primară – puternice).
a. legături ionice;
b. legături covalente;
B. Legăturile chimice intermoleculare se formează între molecule, ioni sau atomi fără legături,
în alte condiţii (de aceea sunt denumite legături de valenţă secundară – slabe).
a. forţe van der Waals: se formează cel mai des – pot apărea între toate structurile chimice
b. legături (punţi) de hidrogen
c. interacţiuni cation